Subiecte examen ISDR

1. Dacia – provincie a Imperiului Roman

Încă de la mijlocul sec. I d.Chr., teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră a fost
inclus în provincia romană Moesia. Astfel, este inaugurată oficial acea integrare în
“orbis Romanus” care va conduce în final la geneza unui nou popor. În vara anului
106, în prezența împăratului Traian și pe baza unei legi provinciale (lex provinciae)
a fost organizată provincia imperială Dacia. Aceasta cuprindea spațiul intracarpatic
până către cursul superior al Someșului Mare, Banatul și Oltenia până la Jiu, restul
teritoriilor cucerite de romani (Oltenia estică, Muntenia, sudul Moldovei) fiind
integrate provinciei Moesia Inferior. Conducerea provinciei este încredințată unui
“legatus August pro praetore”, personaj recrutat dintre foștii consuli (primul
guvernator a fost numit Decimus Terentius Scaurianus). Alături de guvernator, un
rol impontant în conducerea Daciei romane la avut si adunarea provinciei
(Concilium provinciae).
La moartea lui Traian, în 117, a izbucnit în Dacia o puternică răscoală a dacilor
întreptată împotriva ocupației romane. Noul împărat, Hadrian, din rațiuni strategice,
militare, va proceda în anii 118 -119 și 120-123 la o nouă reorganizare a Daciei.
Inițial, sunt create Dacia Inferior și Dacia Superior, ulterior în partea de nord a
acesteia din urmă se va crea Dacia Porolissensis. Ultima reorganizare a Daciei a avut
loc în anul 168, în timpul împăratului Marcus Aurelius, nu atât prin restructurări
teritoriale, cât prin constituirea unor structuri politico-administrative în jurul unor
centre importante: Apulum, Porolissum. Astfel, cele trei provincii (Dacia Apulensis,
Dacia Malvensis și Dacia Porolissensis) sunt puse sub comanda unui “legatus
Augusti pro praetore Daciarum trium” (consularis trium daciarum), împuternicit
imperial de rang consular. Atribuțiile guvernatorului erau dintre cele mai diverse:
legislative, administrative, judecătorești și parţial militare și fiscale.
În interiorul provinciei au luat ființa comunitățile urbane clasificate după
importanța lor ca municipii si colonii. . Cel mai mare oras din Dacia a fost Colonia
Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, considerată la inceputul secolului III
o adevarată metropolis. Conducerea orașelor revenea sfatului (ordo decurionum) și
magistraților municipali, iar la nivelul comunităților rurale (vicus-pagus) îsi
exercitau autoritatea prefecții și primarii.
Toate izvoarele istorice atestă desfășurarea plenară a procesului de romanizare a
autohtonilor, încât în momentul retragerii aureliene (271/274) exista în province o
1
numeroasă populație daco-romanã. Retragerea la sudul Dunării a armatei și
administrației romane nu a întrerupt procesul romanizării, etnogeneza românilor în
spațiul carpato-dunăreano-pontic râmânând cea mai elocventă moștenire a
„sigiliului Romei” la Dunărea de Jos.

2. Elemente de drept la daci înainte de cucerirea Romană

În ceea ce privește dreptul la daci înainte de cucerirea romană, folosirea sintagmei

,,Dreptul daco-geților în perioada pre-romană,, este neindicată datorită izvoarelor
acelei perioade. Vorbim aici despre existența unui drept nescris, un sistem de legi
de-o autoritate statală și proveniență divină. Puterea supremă în stat era deținută de
rege. Regele nu venea la tron prin moștenire (prin acel sistem ereditar), ci era ales
în funcție prin criteriul eligibilității (cel mai vrednic, cel mai viteaz, cel mai înzestrat
cu calități de conducător). La conducerea Daciei se aflau atât Regele, cât și Marele
Preot, care avea atribuții religioase dar și judecătorești.
Din punctul de vedere al instituției familiei, vorbim aici despre două perioade și
anume: Familia înainte de venirea la tron a lui Burebista și Familia după venirea
la tron a lui Burebista, întrucât acesta a realizat anumite reforme importante ale
instituției. Înainte de venirea la tron a lui Burebista, exista poligamia. Solinus, unul
dintre scriitorii acelei perioade afirma în acest sens că: ,,Geții ar socoti ca lucru de
onoare căsătoria înmulțită”. Pe lângă acest fapt, exista și o diferență între fete și
femeile măritate, din punctul de vedere al unui control riguros. Fetele nemăritate
aveau posibilitatea să fie cu oricine își doreau, să discute cu orice baiat fără a se
aplica vreo sancțiune în acest sens, pe când cele măritate nu aveau această
posibilitate deoarece se considera adulter, fapt pentru care erau aspru sancționate.
După venirea la tron a lui Burebista, lucrurile iau o formă diferită, în sensul că se
promovează monogamia, iar dacii ajung să considere căsătoria ,,legătura permanentă
dintre un bărbat și o femeie”, și să-i confere acestei instituții o rigurozitate deosebită.
Cât privește căsătoria,sau mai bine spus, contractarea acesteia, era realizată prin
cumpărarea fetei de către bărbat, fie la licitație publică, fie printr-o procedură
individuală. Important aici era prețul care era diferit în funcție de frumusețea și
cinstea fetei. Se mai acorda importanță și zestrei, întrucât zestrea era un element care
definea originea socială a acesteia și sublinia diferența dintre familii. Poetul Horațiu
spunea despre femeile dace că: ,,erau pline de virtuți și mame foarte bune”

2
Semnificația columnei lui Traian întărește această afirmație despre calitatea de
mame bune a femeilor dace.
În ceea ce privește proprietetea în vremea respectivă, ne limităm la a sublinia că
aceasta avea două forme și anume: proprietetea latifundiară (aparținând de marii
proprietare de vite și sclavi), respectiv proprietatea obștilor teritoriale libere
(aparținea celor care aveau în stăpânire pământuri,vite,păduri). Caracteristica
principală a proprietății era indiviziunea (se promova ideea de proprietate
devălmașă/coproprietate).

3. Instituţii juridice in Dacia provincie Romana

În Dacia, înainte de cucerirea romană exista un drept local nescris, care

reglementa raporturile economico-sociale dintre locuitori sau chiar dintre sate.
Imperiul roman este cel care a adus în Dacia dreptul roman scris, odată cu
administrația, armatele și sistemul financiar. Ca urmare a conviețuirii paralele a celor
două sisteme de drept, acestea au intrat inevitabil în contact și astfel a apărut un nou
sistem de drept daco-roman. Argumentul material, scris, elocvent, privind influența
dreptului roman în Dacia sunt tablele cerate. Concluziile ce se desprind din
existența acestor table cerate sunt că în Dacia provincie romană s-a aplicat dreptul
roman, iar acest drept roman s-a aplicat nu numai între cetățeni, ci și în raporturile
cetățean-peregrin, peregrin-peregrin. Ne aflăm în perioada secolelor II-III, iar ca
instituții avem: cetățenia,proprietatea,succesiunea,familia,contractele.
În ceea ce privește instituția cetățeniei,se face o distincție importantă
între,cetățenii romani (considerați oamenii liberi), peregrini (popoarele
cucerite,ajunse în relație de prietenie cu Roma) și latini (originari din Italia).
Cetățenii romani aveau drepturi depline, atât publice (jus sufragii, jus honorrum, jus
militae), cât și private (jus conubi, jus comercium). Peregrinii nu se bucurau de
drepturi publice și nici de drepturile private, care erau recunoscute doar cetățenilor
romani, ci ei se bucurau de jus gentium (un drept al gintei, drept obștesc, drept
propriu național). Cât privesc latinii, aceștia se bucurau de o serie de drepturi private,
și se ghidau după jus latii ( un drept latin,propriu). O altă categorie de cetățeni,
inferiori, erau liberții (cei eliberați din sclavie). Ei nu aveau jus honorum.
În ceea ce privește, proprietatea, ca instituție fundamentală a oricărei
societăți, aceasta avea două forme,și anume: proprietatea comună (provincială) și
cea individuală (quiritară). În timpul Legii celor XII table, proprietatea comună își
3
pierde autoritatea (dispare acel caracter de indiviziune) și predomină proprietatea
individuală. Dreptul de proprietate privată era exercitat doar de către cetățenii
romani, în virtutea calității lor de cetățeni speciali care beneficiau de toate drepturile
politice și civile. Acest tip de proprietate conferea drepturi suplimentare cetățenilor
romani, care nu plăteau taxe sau impozite pe aceste terenuri. Dreptul de proprietate
provincial era exercitat de către cetățenii liberi din Dacia. Potrivit tradiției romane,
pământul cucerit de statul roman devenea pământ public și el putea fi folosit de
autohtoni, doar în sensul de posesiune și uzfruct. În provincii exista instituția
,,prescription longi temporis,, ca formă a uzucapiunii, în baza căreia, posesia timp
de 10 ani pentru cei prezenți și 20 de ani pentru cei absenți, ducea la respingerea
acțiunii de revendicare. După anul 212, când majoritatea locuitorilor liberi ai
provinciilor obțin cetățenia romană, iar pământul provinciei este supus în totalitate
taxelor și impozitelor, diferențele dintre proprietatea individuală și cea provincială
se estompează în cadrul unui proces de unificare a celor două forme. Din moment
ce deținătorii de terenuri plăteau toate taxele și impozitele asupra terenului, ideea de
proprietate supremă a statului se reduce în favoarea adevăraților proprietari, care-l
dețin și exploatează, pot să-l înstrăineze sau să-l lase moștenire.
Vorbind despre succesiune, această instituție apare tot în baza dezvoltării
economico-sociale a statului. Prin intermediul obștii, proprietatea avea un caracter
devălmaș. Destrămarea obștii a determinat fenomenul clacăi. Astfel s-au creat niște
reguli care să ducă la nașterea bunurilor de familie, în ideea de păstrare a lor și de
creștere, de înmulțire a averii familiei în posesia cărora se aflau aceste bunuri. Într-
o familie cu mai mulți copii, ultimul era considerat moștenitorul bunurilor
respective. Într-o altă ordine de idei, la moartea defunctului, se mai putea face
abstracție de împărțirea materializată a proprietății,fără să se împartă acea cotă parte
din moștenire. Clasele de moștenitori erau: descendenții (copiii), ascendenții
(părinții,bunicii), colaterali (privilegiați,frați,surori), rudele până la gradul al IV-lea,
ordinali și alte clase de moștenitori. Principala condiție pentru moștenire era
demnitatea persoanei. Pocedura succesiuni nu este foarte diferită de cea de azi.
Țăranii dependenți puteau să moștenească doar bunurile mobile sau plantațiile
(livezile). Odată cu consolidarea proprietății individuale s-a consemnat și
testamentul. Acesta era efectuat pe cale orală ,,testatorul lăsa cu limbă de moarte,, .
Condiția esențială era ca acela care lăsa testementul că aibă capacitate civilă
deplină. Prin testament, țăranii independenți puteau să cedeze urmașilor doar
bunurile casnice, nu și pe cele pe care le lucrau (livezi,pământuri etc.).
4
În cadrul instituței familiei,se recunoșteau două forme: căsătoria și înfrățirea.
Căsătoria era forma realizată în cadrul obștii prin reguli canonice, fiind considerată
o taină și fiind precedată de logodnă. În aeastă perioadă căsătoria nu se realiza prin
semnarea unui contract, ea fiind mai mult considerată o stare de fapt. Perioada
următoare logodnei era marcată de vederea la față și purtarea de vorbă între cei doi
viitori soți. Căsătoria nu era consemnată în forma unor acte juridice, dar era
consemnată prin serbarea nunții în fața membrilor comunității. Identificarea soților
după căsătorie se făcea în funcție de numele dobândit de aceștia (de exemplu: Maria-
Gheorghe=Maria nevasta/femeia lui Gheorghe; Mitru-Mitroaia; Morarul-Morărița
etc.) În situația în care bărbatul venea ginere în casa femeii, el îi moștenea numele
soției lui (de exemplu Ion-Catrina=Ion Catrinoiu). Înfrățirea, cea de-a doua formă
din cadrul instituției familiei, se constituia printr-o unire sau un ajutor frățesc.
Frățiile erau înfăptuite, în principiu, în vederea oferirii unui ajutor reciproc și se
bazau pe nevoile primare de existență ale societății (frății de cruce).
Contractele se bazează și ele pe evoluția societății, domeniul feudal
reprezentând o unitate economică:,,Feudalismul oferea feudalului tot ce avea
nevoie.”, anulându-se astfel nevoia de comerț. Apariția relațiilor
contractuale/obligaționale se bazează pe existența unor evenimente marcante din
viața indivizilor, precum: darurile schimbate la nuntă,zestrea (care inițial a luat
forma unei datini/a unui obicei,dar ulterior este insitituționalizată) și claca (care
asemenea zestrei,în timp devinde și ea instituție contractuală). Unul dintre
principalele obiecte în materia contractelor îl constituiau fondurile funciare
(pământul). În dreptul cutumiar nu exista o teorie a obligațiilor însă substanța lor se
regăsea în reguli cazuistice particulare, consemnate în expresii,precum: ,,Vânzarea
se face fără împrejurare și fără asuprire”, expresie din care rezultă caractreul
consensual al contractului. Mai existau și acele obiecte ale contractelor care aveau
un caracter relativ, deoarece ceea ce se cumpăra sau ceea ce se vindea constituia o
relativitate în sine. Dacă obiectul contractului îl constituia o casă situată într-o
anumită zonă, se foloseau formule precum: ,,Obiect al contractului de vânzare-
cumpărare,îl constituie o casă situată pe strada ungurească,în apropiere de casa lui
X.....” ; sau,după caz,dacă era vorba de cedarea unei anumite cote-
părți,nedeterminată, dintr-un teren unei persoane se foloseau criterii precum ,,în
funcție de cât de departe se va arunca cu piatra”. Prețul se stabilea în funcție de bani
și bunuri, în măsura în care bunurile constituiau ceva mai calitativ. Existau și
anumite condiții:
5
 • Nu se putea vinde un fond funciar,fără țăranii care lucrau acel teren;
• Nu se putea vinde un teren legat de proprietatea domnească;
• Nu se putea vicia consimțământul;
• Realizarea contractului se făcea în instituții publicitare (instituția
aldămașului).

4. Începuturile organizării politico-instituţionale la români

Începuturile organizării politico-instituționale la români pot fi identificate încă

din perioada medievală, când țările românești erau conduse de voievozi și domnitori.
Aceștia erau sprijiniți de consilii de boieri și de alte instituții precum Sfatul Țării sau
Divanul. În această perioadă, s-au dezvoltat și primele forme de administrație
publică, precum judecătoriile și comisiile fiscale. Cu toate acestea, puterea
domnitorului era foarte mare și nu exista o separare clară între puterile executive,
legislative și judecătorești. De-a lungul timpului, s-au realizat mai multe reforme
care au dus la modernizarea și dezvoltarea sistemului politic și instituțional
românesc, precum reformele lui Alexandru Ioan Cuza și instaurarea monarhiei
constituționale. În prezent, România este o republică parlamentară, în care puterea
este exercitată de către Parlament, Guvern și Președinte.

5. Geneza dreptului consuetudinar

Uniunile si confederațiile de obști au fost posibile ca entități politice si sociale
datorită comunității de teritorii, muncii și împărțiriii rezultatelor acesteia. La fel de
evident este însă că, orice comunitate umană pune în lumină spiritul de apărare a
acelorași valori morale, etice și sociale. Încă din vechimea geto-dacă a poporului
roman se vorbea aceeași limbă și erau păstrate cu strictețe aceleași obiceiuri.
Comunitatea de valori sociale apărate prin aceleași norme de conduită, atât în cadrul
obștilor sătești și mai tarziu în cadrul confederațiilor de obști, a facut ca noile
concepte de lege și dreptate să aibă aceeași valoare și înțeles. Romanii numeau
„lege” obiceiul pământului, prin „legea țării” înțelegându-se ansamblul perceptelor
juridice nescrise, dar respectate din convingerea individuală în consens cu aceea a
colectivității. Este cert că romanii au dat valoarea și sensul cuvenit legii, ca norma
de conduită respectată fie prin convingere, fie datorită impunerii ei de către statul
feudal prin organele puterii. „Legea țării” deși este o creație a poporului roman,
păstrează totuși aceleași caracteristici ale unui sistem de drept consuetudinar propriu
epocii de dinaintea formării feudale de sine stătătoare. Legea țării constituie sistemul

6
de drept propriu poporului roman în perioada sa, de formare și apoi de organizare
statală feudal, premisă pentru trecerea spre dreptul feudal.
Legea țării, ca sistem de drept consuetudinar românesc, a avut un caracter unitar,
teritorial și original. Caracterul unitar rezultă din recunoașterea consensuală de
către obștile sătești și confederațiile de obști a acelorași valori, sociale, generale,
unanim recunoscute de romani. Acest caracter rezultă în primul rând din
împrejurarea că fiind organizate asemănător sau chiar identic, țările se conduceau
după norme, la rândul lor asemănătoare sau identice. Caracterul teritorial
(imobiliar) rezultă din împrejurarea că legea țării se adresează populației ce s-a
organizat politicește în spațiul geopolitic, carpato-danubian. Ea s-a aplicat
bunurilor și persoanelor care au locuit acest areal (teritoriu). Modul de tratare a
străinilor „om din alt stat” ca și „ospitalitatea” ca instituții larg răspândite în rândul
obștilor, se vor reflecta și în Legea țării, care distinge între populația autohtonă și
străini. Specificitatea rezultată din caracterul teritorial al Legii țării,s-a afirmat în
reglementarea de timpuriu a unor norme privitoare la proprietatea imobiliară,dar mai
ales la hotare și hotărnicii și la rezolvarea conflictelor rezultate din încălcarea sau
stricarea lor.
Romanii care locuiau în enclavele din afara teritoriului țării noastre (în sudul
Dunării, în Moravia sau în Slovacia), aplicau în relațiile dintre ei aceleași reguli
compatibile celor instituite de Legea țării. Aceste reguli se aplicau însă numai în
relațiile dintre ei, și deoarece aveau un caracter strict personal, sistemul de drept
românesc din afara spațiului carpato-danubian a fost cunoscut sub numele de „Jus
Valachicum”. Caracterul original al Legii țării se evidențiază prin faptul că ea a fost
o construcție specifică poporului roman, născută din modul de viață al strămoșilor și
organizarea romanilor. Originale și autohtone sunt și instituțiile consuetudinare
românești. Proprietatea, statutul persoanelor, dreptul cnezial, conținând normele
referitoare la cnezat și voievodat sunt originare, românești (cu continut si evolutie
total diferite fata de cele slave).
Cnezatul a suferit transformări esențiale față de ceea ce a fost la începuturile sale.
Dacă la început cnezul și judele erau aleși de obștea sătească din rândul membrilor
săi, prin unirea mai multor obști s-a ajuns la alegerea unui alt conducător al noii
uniuni ce poartă numele de cnezat. Voievodatul este noua instituție politică, o formă
de organizare prestatală superioară ierarhic cnezatului. Norma fundamentală a fost
aceea potrivit căreia, voievodul era ales din rândul cnezilor de către adunarea
acestora. Ca și cnezii, voievozii au sfârșit prin a-și transmite ereditar funcția avută
7
în vârful ierarhiei voievodale. Cnezatele și voievodatele au avut un rol deosebit de
important în procesul formării statelor feudale românești. Centralizarea treptată a
puterii politice a constituit un mod de organizare specific întregii Europe, în drumul
spre organizarea statală feudală.

6. Elemente normative vicinale

Vorbim aici, de fapt, de existența unor comunități vicinale, a căror conducere se
realiza în primă fază prin acel criteriu al eligibilității domnului, iar ulterior se
promovează modalitatea ereditară. Pe lângă cel ce era ales, sau după caz, cel ce
moștenea domnia, mai funcționa și un consiliu restrâns (format din bătrâni) și o
adunare a întregii obști (adunare ce se convoca,doar în situații speciale). Avem și
aici instituții precum: persoane, bunuri ,proprietate, obligații, succesiuni,
infracțiune și sancțiuni.
În ceea ce privesc persoanele, vorbim, în această perioadă,de o poziție socială a
fiecărui membru din cadrul comunității obștești. Familia se prezenta aici ca o
,,familie lăstar” ,cu un sistem patrilinear și patrilocal, cu aspecte de endogamie
vicinală și exogamie patrimonică. Acestea se deosebeau, nu numai din punct de
vedere cantitativ, ci și calitativ, în comparație cu comunitatea casnică patriarhală
(generatoare de exogamie vicinală).
În ceea ce privesc bunurile, se făcea o distincție între bunurile mișcătoare
(mobile) și bunurile nemișcătoare (imobile). Exista aici și o superstiție, conform
căreia peste anumite bunuri puteau stăpâni și spirite, este vorba despre acele duhuri
rele sau bune, iar din acest motiv respectivele bunuri nu se aflau în proprietatea
propriu-zisă a persoanelor. Vorbim aici de acele poduri peste ape, ori hotare. În
privința determinării hotarelor,se puneau anumite semne de delimitare a acestora
unele față de altele, iar aceste semne erau puse cu ajutorul spiritelor locului.
Proprietatea era cunoscută sub două forme, respectiv: proprietate devălmașă și
proprietate personală. Un aspect important de reținut în ceea ce privește proprietatea
devălmașă, este faptul că, aceasta nu se confundă cu proprietatea colectivă (întrucât
aici este vorba defapt despre un regim colectiv în care membrii comunității nu au
decât un drept vremelnic de folosință) sau cu coproprietatea (întrucât aceasta implică
un drept de proprietate personală al fiecărui coproprietar). Cea mai importantă
deosebire între cele două tipuri de proprietate,era din perspectiva obiectului:
Proprietatea devălmașă, avea ca obiect fondurile funciare (pădurea,izlazul,apele-

8
care erau folosite în comun de către părți), iar proprietatea personală, avea ca obiect
gospodăria și terenul afectat acesteia.
În materie de obligații, ne raportăm de fapt la acele contracte verbale, care erau
predominante în acea perioadă și care se înfăptuiau prin darea de cuvânt (consemna
legătura dintre părți) și darea de mână (reprezenta înțelegerea, acordul dintre
acestea) 1 . În vederea validării contractelor verbale era folosit jurământul.
Contractele de vânzare-cumpărare presupuneau anumite forme de publicitate, iar
cele ce aveau ca obiect bunuri imobiliare presupuneau preempțiunea2 (acel drept al
unei persoane de a fi preferată în cumpărarea unui bun).
Succesiunea, instituție cunoscută și în societatea gentilică, ajunge să
dobânsească un deosebit conținut social. Moștenirea se înfăptuia inițial potrivit
voinței prezumate a defunctului și reprezenta un ecou al solidarității morale de
familie. Astfel forma inițială a transmisiunii succesorale era ab intestat3, iar ca obiect
al acesteia se aveau în vedere bunurile, proprietate personală. Ulterior, lucrurile se
schimbă datorită respectării criteriior date de obiceiul pământului,iar succesiunea se
va transmite ereditar (urmașilor defunctului).
În lumea satului predominau infracțiunile contra persoanelor și nu cele contra
bunurilor. Acest lucru se datora formei de proprietate devălmașă, care de multe ori
ridicau probleme între membrii unei obști cu privile la proprietatea pe care o aveau
în stăpânire. Un furt, era considerat furt, doar în cazul în care se lua un bun în alt
scop decât acela al consumului imediat (spre exemplu: furtul unui măr, nu era
considerat furt).

7. Vechiul drept românesc JUS VALAHICUM

Odată cu afirmarea statelor românești, populația acestor teritorii avea o vechime
de peste o mie de ani. După retragerea romană, în contextul perioardei năvălirilor
barbare, dreptul nu s-a conservat în formă scrisă, rămânând însă peste veacuri o serie
de obiceiuri, cutume, care împreună formează așa numitul ,,jus valachicum”, acel
drept obișnuielnic, consuetudinar. Datorită faptului că activitățile predominante ale
locuitorilor acestor teritorii, erau agricultura și păstoritul, s-au înființat niște structuri
juridice agropastorale, pentru că dreptul cutumiar pastoral nu se diferenția de dreptul

1
Aceste procedee (darea de cuvânt și darea de mână) aveau la bază conotații magice și erau considerate
simboluri.
2
Acest drept de preempțiune nu a fost atestat în toate regiunile.
3
Persoana care nu lăsa testament,era moștenită de către persoanele care cereau moștenirea.

9
cutumiar agricol. Astfel, în literatura de specialitate sunt consacrate o serie de
rânduieli pastorale, precum: legea pășunii, legea imașului, legea fâneții, legea
muntelui, legea drumurilor etc. Primele documente scrise ce atestă existența unei
legi vechi românești sunt în Moldova și Țara Românească (1445 și 1470). În cel din
Moldova (1445) , Ștefan al II-lea, decide ca un rob tătar, în caz de iertare de
robie,avea să trăiască ,,după legea valahă”, iar în cel din Țara Românească (1470),
este menționată legea valahă românească. Unii valahi au trăit și în Polonia, Ungaria,
Croația sau Serbia, deoarece, statele românești nu au înglobat tot teritoriul cu
majoritate valahă băștinașă. Jus Valachicum sau Jus Valachorum, dreptul românesc
sau dreptul românilor, a fost de fapt un sistem de reglementare obișnuielnic a unei
obști în descompunere, drept pe care un stat feudal străin, aflat în fază de
consolidare, l-a receptat și integrat în rândul populației stabilite pe un întins
teritoriu. Expresia tehnică de jus valachicum, apare după ce documentele încep să
oglindească aplicarea regimului respectiv. Populația valahă, aflată în teritorii străine,
a trăit după propriile obiceiuri, cu mult înainte de consfințirea lui jus valachicum.
Existența acestui drept valah în țările vecine, este de fapt un argument de persistență,
de supraviețuire a unui străvechi drept consuetudinar roman.

8. Izvoare scrise ale dreptului feudal

În Moldova și Țara Românească, izvoarele scrise apar sub denumirea de:
,,pravo”; ,,zekon” (cutumă sau obicei),iar în Transilvania, apar sub denumirea de
,,constitutio”, decret, statut, într-un cuvânt, lege. La început dreptul scris, s-a
manifestat prin copierea unor legiuiri bizantine, precum ,,Syntagma lui Matei
Vlastarie”. Cele mai vechi manuscrise de pravilă slovană, se găsesc în Moldova,
(copia după Zaconic) și Țara Românească (copia după Syntagma). Unii cercetători
susțin că, prima pravilă s-ar fi întocmit pe vremea lui Alexandru cel Bun (dar acest
lucru, a rămas doar la nivel ipotetic).
Marile pravile românești aparțin secolului al XVII-lea. Una aparține lui Matei
Basarab si se intitulează ,,Pravila cea mică”(1640). În conținutul acesteia se regăsesc
dispoziții cu caratcter relogios (predominante), dispoziții privitoare la succesiune,
respectul datorat părinților de către copii, piedici la căsătorie și înfrățirea
bisericească. Apoi, mai avem ,,Cartea Românească de învățătură”, considerată ca
fiind prima lege minerească și ,,Pravila cea mare”, despre care se spune că ar avea
același conținut cu Cartea românească. În Țările Române, pe lângă dreptul

10
cutumiar,s-au aplicat și legiuirile bizantine: basilicalele, synapsisul basilicalelor,
hexabiblosul.
Cât privește, Transilvania, aici lucrurile stăteau puțin mai diferit, în sensul că,
dreptul scris aplicat aici, a fost cuprins în cea mai mare parte a sa în decretele regale.
Acest drept scris, transilvan, a mai fost cuprins și într-o serie de coduri și de colecții.
În perioada dominației habsburgice, în Transilvania, legile și codificările arătate au
fost conservate și puse în vigoare prin ,,Diploma Leopoldină” (1691),ce cuprindea
norme constituționale și administrative, privind integrarea și organizarea
Transilvaniei, ca parte a Imperiului Habsburgic.

9. Instituţii juridice în perioada formării statelor medieval româneşti şi până la

începutul secolului XVIII
În perioada formării statelor medievale românești, instituțiile juridice erau
strâns legate de tradițiile și obiceiurile locale și erau administrate de către boieri și
judecători locali. În timp, au fost create instituții mai centrale, cum ar fi Sfatul
Domnesc, care era responsabil pentru stabilirea politicii și alegerea domnitorului,
și Divanul, care se ocupa de problemele fiscale și de impozite. În secolul al XVIII-
lea, instituțiile juridice au început să se schimbe sub influența reformelor din
Europa de Vest, iar în secolul al XIX-lea, au fost create instituții moderne de
guvernare și justiție. De asemenea, în această perioadă, oamenii erau judecați în
funcție de legea obiceiului, care varia în funcție de regiune și de comunitate.

10. Izvoare ale dreptului de la începutul secolului XVIII şi până la începutul

secolului XIX
Secolului fanariot, i-a corespuns influența neobizantină în domeniul dreptului.
Aproape toate legiuirile acestei perioade se întemeiază pe legislația bizanțului,
(egloge, basilicale, canoane). La inițiativa domnului Țării Românești, Ștefan Mihai
Racoviță, marele paharnic Mihail Fotino, întocmea în 1765 o analogie a legilor
împărătești și a canoanelor bisercești, având la bază Basilicalele. În același șir de
idei, trebuie amintită și Arta Judecătorească a lui Dimitrie Panaiotache, închinată lui
Alexandru Moruzzi și Nomocanonul lui Teofița.

Opera legislativă a lui Constantin Mavrocordat ,,Așezământul,, 1740 (sunt

sistematizate organizarea administrativă și financiară) sunt consacrate o serie de
reforme care privesc cultul religios, în sensul că preoţii şi mănăstirile sunt scutite de
dări, dar drepturile de judecată alea acestora sunt limitate şi se introduc episcopiile
mănăstireşti ca instrumente de control cu privire la modul în care erau administrate

11
bunurile bisericii. De asemenea, în ceea ce privesc reformele din cadrul instituției
boieriei, se realizează un nou statut juridic al boierilor, calitatea de boier fiind legată
de slujba îndeplinită în cadrul aparatului de stat şi nu de stăpânirea unei moşii.
Aceștia se împart în două categorii,și anume: boierii veliți (cei care dețineau
dregătorii în cadrul Divanului Domnesc) și boierii mazili (cei care îndeplineau
dregătorii mai mici,ei nefiind membri în Divan).
Alexandru Ipsilanti ,,Pravilniceasca codică,, 1780 (primul cod de sinteză elaborat
sub influența lui Alexandru Vodă Ipsilanti) impune o serie de rânduieli noi, atât în
ceea ce privește organizarea judiciară și procedura, dar și în ceea ce privește
garantarea libertății persoanei, norme referitoare la drepturi și datorii, cât și norme
privind rânduieli mai favorabile pentru clăcași. În Pravilă, de inspirație predominant
cutumiară, se amestecă obiceiul pământului cu dispoziții ale dreptului bizantin.
Pravila este o legiuire tipic feudală, care apără proprietatea feudală și reglementează
în mod amănunțit dijma și claca. Din punct de vedere al dreptului moștenirii, a
consacrat principiul masculinității. Pravilniceasca Condică a lui Ipsilanti s-a aplicat
în Țara Românească până la 1 septembrie 1818, când a fost abrogată de Codul lui
Caragea.
Alexandru Mavrocordat ,,Hrisovul sobornicesc,, 1785 (o lucrare cu prevederi
de ordin canonic, ce a fost folosită chiar și de Andronache Donici în manualul său)
a apărut într-o vreme când feudalismul, deşi încă puternic, începuse să se
descompună. Noile relaţii capitaliste dictau apariţia unei legi care să apere atât
interesele boierilor pământeni, cât şi ale răzeşilor, pentru că ei trebuia să facă front
comun împotriva pătrunderii străinilor în ţară,care să le cumpere pământul şi
imobilele. De aceea, se poate spune că Sobornicescul Hrisov este fără discuţie un
produs juridic românesc. Nu se mai poate afirma că a fost copiat sau imitate după
legi străine. Se găsesc reglementări pentru stăpânii de moșii ce aveau țigani în
subordinea lor și inclusiv pentru condiția acestora și se menționează (în caz de
nerespectare a acestor prevederi) sancțiuni atât pe linie civilă, cât și pe linie canonică.

11. Influenţa dreptului bizantin

Dreptul bizantin a avut o mare influență asupra dezvoltării dreptului în
România. În perioada medievală, Imperiul Bizantin a exercitat o influență
puternică asupra teritoriilor românești, iar dreptul bizantin a fost adoptat ca model
pentru multe dintre instituțiile juridice locale. De exemplu, în Moldova și Valahia,
codurile de legi au fost scrise sub influența dreptului bizantin și au fost puternic

12
influențate de tradițiile juridice ale Imperiului Bizantin. De asemenea, multe dintre
instituțiile juridice din România au fost modelate după cele din Imperiul Bizantin,
inclusiv tribunalele și consiliile de judecată. În general, dreptul bizantin a avut o
mare influență asupra dezvoltării dreptului în România și a contribuit la
dezvoltarea unui sistem juridic unic și diversificat.

12. Geneza şi introducerea Regulamentelor Organice

Cea mai importantă consecință a revoluției de la 1821 a fost revenirea la domniile
pământene, Poarta numind în iulie 1822, ca domn în Moldova pe Ioniță Sandu
Sturdza,iar în Tara Românească pe Grigore Dimitrie Ghica. Cei doi domni au
încercat, uneori fără succes, să realizeze o mai pună repartizare a impozitelor, să
amelioreze sistemul administrativ și organizarea teritorială, să reînființeze armata
etc. Toate clasele sociale doreau o schimbare,o modernizare a structurilor societății
românești, însă fiecare o vedea realizată prin prisma propriilor interese. În același
timp, pe plan extern, perioada a fost marcată de rivalitatea ruso-turcă pentru
menținerea sau extinderea influențelor asupra principatelor. Confruntările
diplomatice și militare ruso-otomane, s-au finalizat prin încheierea de tratate și
convenții în cuprinsul cărora principatelor le-au fost rezervate prevederi speciale.
Astfel, prin Convenția de la Akerman (1826), printre alte prevederi care lărgeau
autonomia celor două țări, era incusă și precizarea referitoare la constituirea unor
comisii boierești care să propună măsuri și regulamente de reorganizare internă a
Moldovei și Țării Românești.

Regulamentele organice au intrat în vigoare la data de 1 iulie 1831 în Țara

Românească, respectiv 1 ianuarie 1832 în Moldova. Ele instituiau ideea și practica
statului modern, fiind aproape identice pentru cele două țări. Domnii erau aleși pe
viață de către Adunările Obștești Extraordinare, prefigurându-se astfel un regim
politic asemănător monarhiei constituționale din alte state europene. Se inaugura în
premieră, principiul separației puterilor în stat, Adunarea Obștească Ordinară era
compusă din reprezentanții unei mari boierimi și era considerată puterea legislativă,
iar Domnul reprezenta puterea executivă și era ajutat de un mare sfat administrativ.
S-au pus bazele unui sistem judecătoresc modern care permitea consolidarea și
dezvoltarea relațiilor burgheze. Regulamentele au conținut și prevederi progresiste,
care au favorizat modernizarea unor sectoare ale societății românești,însă ele au
perpetuat și agravat relațiile feudale în agricultură,au consacrat un regim politic
aristocratic și au statuat ingerința Rusiei în problemele interne ale Principatelor.
Caracterul lor era oarecum în contradictoriu, un amestec de nou și vechi, de progres
și restricțiune. Regulamentele organice, au fost încălcate de către Rusia și Imperiul
13
Otoman, în 1834 prin faptul că, primii domni regulamentari au fost NUMIȚI și NU
ALEȘI- Alexandru Ghica în Țara Românească și Mihail Sturdza în Moldova.
13. Programe ale revoluţiei române de la 1848
Moldova
Revoluția românească a debutat în Moldova la Iași în 27 martie/8 aprilie 1848,
printr-o adunare lărgită la hotelul Petersburg. Adunarea constituită ca o
reprezentantă a tuturor claselor sociale și grupărilor politice,a însărcinat o comisie
să redacteze un program de revendicări,intitulat Petiția proclamațiune a boierilor și
notabililor Moldoveni. Programul preconiza în cele 35 de puncte o restructurare
moderată a societății moldovene. Moderația și legalismul revoluționarilor
moldoveni se poate urmări și în înaintarea spre aprobare a programului către
domnitorul Mihail Sturdza. Unele cereri din petiție nu depășeau în radicalism
Regulamentul Organic, având ca obiect responsabilitatea ministerială, siguranța
persoanei, reforma școlară etc. însă altele, veneau în contradicție flagrantă cu spiritul
limitativ al regulamentului patronat de Rusia și aveau ca obiect constituirea unei noi
Adunări Obștești reprezentative, desființarea cenzurii, dizolvarea gărzilor de arnăuți
și înființarea unei gărzi naționale, nucleul unei adevărate arme naționale. Mihail
Sturdza a repudiat programul și a declanșat o cruntă acțiune represivă, zeci de
revoluționari fiind arestați. În condițiile teroarei declanșate de domn, a amenințării
țariste, revoluția nu s-a putut dezvolta plenar, totuși revoluționarii moldoveni au
continuat să lupte în exil, participând la evenimentele revoluționare din Transilvania
și Țara Românească. Ulterior, revoluționarii moldoveni organizați într-un comitet
revoluționar la Cernăuți, au elaborat un alt program, numit Proiectul de Constituție
pentru Moldova, iar programul exprima sintetic cerințele generale ale națiunii
române: unirea Moldovei cu Țara Românească,autonomia deplină internă și
externă,depturi și libertăți cetățenești,împroprietărirea țăranilor cu pământ etc.

Țara Românească
Comitetul revoluționar muntean,constituit în jurul societății secrete Frăția, și-
a intensificat acțiunile în lunile aprilie-mai 1848. S-a fixat izbucnirea simultană a
revoluției în mai multe centre, definitivându-se programul revoluției în 22 de puncte.
Datorită măsurilor represive luate de autorități, revoluția a izbucnit la 9 iunie 1848,
unde revoluționarii s-au bucurat de ajutorul organelor militare și administrative
locale. Proclamația și programul revoluționar au fost citite în fața mulțimilor adunate
la Islaz, printre cele 22 de puncte fiind consemnate și cerințe fundamentale, precum:
14
independența legislativă și administrativă a țării, o reală autonomie internă,
egalitatea în drepturi a cetățenilor, eliberarea țăranilor clăcași și împroprietărirea lor
prin despăgubire, alegerea domnului pe o perioadă de cinci ani de către o nouă
adunare obștească reprezentativă, formarea unei gărzi naționale, desființarea
cenzurii etc. Domnul Gheorghe Bibescu a fost nevoit să programul revoluțioar și
formarea noului guvern provizoriu format din Nicolae Bălcescu, Ion Heliade
Rădulescu, Ion Constantin Bratianu și Rosseti. Cei prezenți la adunarea de pe
Câmpia Libertății de la Filaret, au depus jurământ pe Constituție acordând încredere
toatală guvernului provizoriu. Guvernul revoluționar a trebuit să facă față unor două
tentative revoluționare organizate de forțele interne conservatoare la data de 19 și 29
iulie 1848. Alarmată de amploarea și liberalismul evenimentelor din Țara
Românească, Rusia a exercitat presiuni asupra Turciei să intervină în forță împotriva
revoluției din țară. În semn de protest, revoluționarii au organizat la București, o
mare adunare populară unde au fost arse Arhondologia (condica rangurilor boierești)
și Regulamentul Organic. Prin arestarea unui număr mare de revoluționari și forțarea
intrării trupelor turcești în București, au avut loc ciocniri sângeroase pe Dealul Spirii,
iar revoluția munteană a luat sfârșit.

Transilvania
Izbucnirea la mijlocul lunii martie 1848 a revoluției în Ungaria,va activat și
elita românească din Transilvanie, generând speranțe. Înmulțirea manifestărilor
exclusiviste venite din partea Ungariei și dorința lor de a anexa Transilvania, a
declanșat primele acțiuni de protest ale românilor. Pentru români, populația
majoritară a provinciei, nu erau suficiente promisiunile de libertate individuală pe
care le oferea programul revoluției maghiare. Românii doreau recunoașterea limbii
și a naționalității lor, însă s-au lovit de politica intolerantă a liderilor revoluției
maghiare față de naționalități. Prin intermediul manifestelor și proclamațiilor
elaborate la sfârșitul lunii martie,î n luna aprilie s-au schițat principalele obiective
ale programului revoluționar românesc. Acesta a cunoscut redactarea sa finală în
16 puncte, cu prilejul Marii Adunări Naționale de la Blaj, documentul național
intitulându-se Petiția Națională. Se solicita: autonomia bisericilor românești,
desființarea cenzurii, libertăți economice și politice, desființarea iobăgiei fără nici
o despăgubire din partea țăranilor, formarea gărzii naționale și convocarea unei noi
adunări constituante a Transilvaniei,în care să fie reprezentate toate națiunile.
Programul adoptat la Blaj, prin principiile sale, se înscrie în spiritul altor programe
15
din cadrul revoluției democratice europene. S-a format un nou comitet național la
Sibiu,care urma să joace rolul unui govern provizoriu. Intransigența nobilimii
maghiare și represiunile sângeroase venite din partea acestora,i-a determinat pe
români să organnizeze o a treia adunare națională la Blaj și reafirmarea
programului revoluționar elaborat în luna mai,cu accentuarea anumitor aspecte
sociale și politice. Se respingea unirea Transilvaniei cu Ungaria, încetarea
execuțiilor militare pentru cei ce nu se supuneau autorității guvernului revoluționar
maghiar,se solicita redobândirea autonomiei țării și convocarea unor noi diete
reprezentative pentru toate națiunile Transilvaniei. De asemenea s-a început pe cale
revoluționară organizarea administrativă și militară a Transilvaniei,pe baze
democratice. Proclamând ruptura cu guvernul revoluționar maghiar, elita
românească s-a îndreptat spre o alinață cu Austria liberală și constituțională. Astfel
noua constituție imperială (4 martie 1849), consemna restaurarea autonomiei
Transilvaniei, dreptul românilor de a ocupa funcții și de a participa la viața politcă.
În războiul civil, legiunile românești au luptat alături de trupele imperiale
împotriva armatei maghiare. Revoluția românească, nu s-a subordonat total
politicii vieneze. În Munții Apuseni, Avram Iancu a organizat un Consiliu de
Război , organ cu certe atribuții executive, care a coordonat rezistența armată
românească împotriva trupelor maghiare.

14. Continuarea procesului de modernizare a dreptului

În contextul modernizării generale proprii secolului al XVIII-lea se regăsește și
modernizarea dreptului în țările române. Dincolo de influențele bizantine ,
neobizantine, semnalate anterior ,întrezărim în izvoarele juridice sus amintite
reforma și înnoirea. Modernizarea dreptului începe, practic,în Principate cu
,,Constituția” lui Constantin Mavrocordat, care își afirmă legătura cu valorile
modernizării europene,prin însăși denumirea de Constitution și prin publicarea sa
în limba de cultură a Europei-limba franceză. Ca și coordonate ale modernizării
dreptului în țările române,am aminti: problema codificării dreptului (ilustrată prin
Codul Calimah, cel mai occidental de până la 1821), începuturile suprimării
pluralismului feudal de sisteme de drept paralele (fără certa rezolvare a conflictelor
între sistemele juridice, dreptul fiind înfățișat ca drept al statului pe cale de a
deveni național),încetățenirea codurilor specializate (pe ramura modernă de drept
aflată în simple proiecte în Manualul din 1777 al lui Mihail Fotino),procesul de
formare a unei limbi a dreptului și a unei terminologii juridice bogate. Importanța
16
dată învățământului juridic înalt,cursurile înalte de legi și profesori români ,se
constituie ca o altă coordonată a modernizării dreptului.

15. Germenii constituţionalităţii în Ţările Române

Germenii constitutionalitatii în Țările Române pot fi găsiți în reformele
legislative și constituționale din secolul al XIX-lea. În această perioadă, Țările
Române au început să adopte o serie de reforme care au avut ca scop modernizarea
și democratizarea statului. Aceste reforme au inclus introducerea unor legi care au
stabilit drepturile și libertățile cetățenilor și au pus bazele unui sistem juridic modern.
De asemenea, au fost înființate instituții precum parlamentele și consiliile locale,
care au permis cetățenilor să participe la guvernare și să ia decizii importante pentru
comunitățile lor. În general, aceste reforme au pus bazele unui sistem de guvernare
democratic și au reprezentat germenii constitutionalitatii în Țările Române.

16. Izvoare ale dreptului în perioada 1822-1859

➢ Legile și regulamentele promulgate de domnitori și deputați. Acestea erau
de obicei scrise în limba slavonă și erau menite să reglementeze diverse
aspecte ale vieții sociale și politice, precum drepturile și obligațiile
cetățenilor, taxele și impozitele, și relațiile dintre diferitele categorii
sociale.
➢ Constituțiile și actele normative promulgate de puterile străine care
controlau Țările Române. Acestea includeau, printre altele, acte normative
emise de Imperiul Otoman, Imperiul Austriac și Rusia, care controlau
diferite regiuni ale Țărilor Române.
➢ Deciziile și hotărârile luate de tribunalele locale și de alte instituții
judiciare. Acestea erau de obicei scrise în limba română și erau menite să
reglementeze diverse aspecte ale vieții sociale și economice, precum
disputele legale și drepturile de proprietate.
➢ Tradiția juridică și obiceiurile locale. Acestea erau de obicei transmise oral
de la o generație la alta și erau menite să reglementeze diverse aspecte ale
vieții sociale și economice, precum drepturile și obligațiile cetățenilor, și
relațiile dintre diferitele categorii sociale.

17. Instituţii juridice în perioada 1822-1859

➢ În perioada 1822-1859, Țările Române aveau o serie de instituții juridice
care se ocupau cu administrarea justiției și cu aplicarea legilor. Printre cele
mai importante se numără:

17
 ➢ Tribunalele județene și cele ale orașelor mari, care erau responsabile de
judecarea diferitelor dispute legale și de aplicarea legilor în cadrul
comunităților locale.
➢ Curțile domnești și cele ale marilor boieri, care erau responsabile de
judecarea diferitelor dispute legale și de aplicarea legilor în cadrul
comunităților mai largi.
➢ Cancelariile domnești și cele ale marilor boieri, care se ocupau cu redactarea
actelor normative și a altor documente oficiale.
➢ Poliția și jandarmeria, care erau responsabile de menținerea ordinii publice și
de aplicarea legilor în cadrul comunităților locale.
➢ Consiliile locale și cele ale orașelor mari, care erau responsabile de
administrarea afacerilor publice și de aplicarea legilor în cadrul
comunităților locale.
➢ Comisiile domnești și cele ale marilor boieri, care erau responsabile de
administrarea diferitelor domenii ale vieții sociale și economice, precum
agricultura, comerțul și finanțele.

18. Activitatea reformatoare a lui Alexandru Ioan Cuza. Modernizarea statului

român
Alexandru Ioan Cuza a modernizat statul român și a introdus o serie de reforme
importante:
➢ Unirea Principatelor Române în 1859, care a dus la crearea României
moderne.
➢ Reforma agrară din 1864, care a dus la împărțirea pământului în mod egal
între țărani și boieri și la eliminarea privilegiilor feudale.
➢ Reforma învățământului din 1864, care a introdus un sistem modern de
învățământ, cu școli primare și secundare obligatorii și cu universități
moderne.
➢ Reforma judiciară din 1865, care a introdus un sistem modern de justiție, cu
tribunale independente și cu un cod penal modern.
➢ Reforma administrativă din 1864, care a introdus un sistem modern de
administrație publică, cu prefecturi și județe, și a eliminat privilegiile locale.
➢ Reforma fiscală din 1864, care a introdus un sistem modern de taxe și
impozite, cu o impozitare echitabilă și cu un sistem modern de contabilitate
publică.

19. Statutul dezvoltator al convenţiei de la Paris din 1864

18
 Pe 2 mai 1864, Alexandru Ioan Cuza dizolvă Adunarea legislativă, însă acest
lucru nu atrage cu sine şi demisia Consiliului de miniştri aşa cum se obişnuia.
Kogălniceanu ar fi trebuit să depună mandatul cabinetului său, iar domnitorul să
numească un nou cabinet care trebuia să aibă sarcina de a organiza noi alegeri.
Domnitorul decide să adopte o nouă lege electorală şi un nou act constituţional, care
să confere şefului statutului atribuţii sporite şi să diminueze rolul Adunării. S-au
creat astfel premisele pentru instaurarea primului regim autoritar din istoria
României. Adoptarea acestei noii legi fundamentale ar fi fost inutilă fără
adoptarea şi a unei noi legi electorale. Astfel, pe 10 mai, populaţia a fost chemată să
se exprime prin plebiscit asupra acestor noi modificări legislative din Principate.
Votul a fost covârşitor în favoarea adoptării legilor. Domnitorul Alexandru Ioan
Cuza a publicat actele legislative în „Monitorul oficial” nr. 146 din 3 iulie 1864.
Domnitorul a ales titlul de „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, pentru a
nu deranja interesele puterilor garante, iar acestea să considere o abatere a
Principatelor de pe linia stabilită la Paris pe 7 august 1858. În fapt, Cuza dorea ca
Marile Puteri să considere Statutul doar un act adiţional la Convenţie, după cum îi
sugerează şi numele. În realitate, Statutul modifica total sensul Convenţiei, ceea ce
i-a determinat pe unii istorici să considere acest act drept prima Constituţie a
României.
Conform Statutului, puterile în stat rămâneau aceleaşi, dar au intervenit
modificări substanţiale în ceea ce priveşte atribuţiile fiecărei puteri în parte. Puterea
legislativă era exercitată de domnitor şi Reprezentanţa Naţională, puterea executivă
era exercitată de domnitor şi Consiliul de miniştri , iar puterea judecătorească era
exercitată de instanţele de judecată. Domnul beneficia de largi prerogative
legislative şi executive, diminuând astfel rolul celorlalte instituţii. Domnitorul avea
drept de iniţiativă legislativă, proiectele fiind pregătite şi elaborate de o instituţie
nouă, Consiliul de stat, care avea în componenţă membri numiţi de domnitor.
Proiectele legislative trebuiau supuse Corpului legislativ spre votare. Cu toate
acestea, şeful statutului avea în final drept de veto, astfel că putea promulga sau nu
actul legislativ. Totodată, el era cel care numea preşedintele Adunării Elective şi 64
de membri în Corpul ponderator. Puterea de a dizolva Corpul legislativ, de a numi
primul ministru şi de a gira Guvernul erau menţinute. Din acest moment, Corpul
legislativ devine bicameral prin înfiinţarea Corpului ponderator (Senatul), pe lângă
camera deja existentă, Adunarea Electivă. Rolul Corpului ponderator era cel al
cenzurii, cu excepţia bugetului, a iniţiativelor legislative, având prerogative de a
sancţiona, amenda sau respinge legile adoptate de Adunare. Totuşi, şeful statului
avea decizia finală. De asemenea, camera superioară avea rolul de verificare a
constituţionalităţii legilor, preluând atribuţia de fosta Comisie Centrală de la
Focşani.

19
20. Începutul procesului de unificare legislativă

Acest proces,parcurge două mari etape, ce urmează momentelor politice ale

realizării unificării naționale. Procesul se leagă de instituționalizarea societății. El
cuprinde un concept al integrării dreptului, integrare ce începe însă, cu mult înainte
de 1859. Această integrare înseamnă defapt preluarea elementelor de drept autohton
(acele elemente de jus valachicum,de drept obișnuielnic), care vin pe filiera
bizantului, dar care sunt de sorginte romană. Nu s-a recurs la metoda impunerii
instituțiilor proprii, ci s-a preferat ca legile de unificare să fie introduce treptat pentru
a se asigura o continuitate în drept. Ca metode de unificare legislativă, existau două
opinii contrare și anume: unificarea imediată și unificarea prin extindere.
Unificarea imediată,presupunea fie redactarea imediată a unor noi coduri,care să
se inspire din legislația vechului regat (soluție dată de către magistrați), fie o
menținere a pluralismului regional până la codificarea unificatoare pe baze noi, care
să țină seama de tot ce era nou și valabil în dreptul noilor provincii, precum și de
cuceririle dreptului comparat. În cele din urmă, s-a dat prioritate prevederilor
constituționale și astfel s-a aplicat ideea revizuirii în materie penală, iar în celelalte
domenii s-a apelat la metoda extinderii. Unificarea prin extindere, s-a folosit
îndeosebi în domeniul dreptului constituțional. Constituția, Codul silvic, Legea de
organizare judecătorească și Legea de unificare adminstrativă fiind actele elocvente
în acest sens. În privința unificării, prin elaborarea unei noi legislații codificatoare,
relevante sunt legile succesive (prin care s-a realizat reforma agrară pe tot cuprinsul
țării) și revizuirea prin modificare a marilor coduri (codul penal,codul de procedură
penală,codul civil,codul de procedură civilă,codul comercial).

21. Instituții și ramuri de drept in perioada Septembrie 1940-August 1944

Situația politică turbulentă a făcut ca multe dintre acestea să fie instabile și să
sufere schimbări frecvente.
- Parlamentul, care a fost ales în 1940 și care a fost dominat de partidele politice
pro-naziste și pro-fasciste.
- Guvernul, care a fost condus de mai mulți prim-miniștri în această perioadă și
care a fost influențat de partidele politice pro-naziste și pro-fasciste.
- Justiția, care a fost afectată de schimbările politice și a devenit mai puțin
independentă și mai influențată politic.
- Poliția și serviciile secrete, care au fost folosite de regimul pro-nazist pentru a
suprima opoziția politică și pentru a încălca drepturile omului.
- Armata, care a fost implicată în războiul de pe Frontul de Est și care a fost
influențată de politica pro-nazistă a guvernului.

20
 -În domeniul Administrativ, președintele Consiliului de Miniștri era numit de
conducătorul statului. Au fost create diverse organe și organizații în cadrul
aparatului de stat, cum ar fi Consiliul de cabinet și diverse ministere și organisme.
-În Dreptul Civil, s-au sprijinit măsurile în favoarea marilor proprietăți, iar
dreptul de proprietate a fost afectat, inclusiv prin instituționalizarea rechizițiilor
și confiscării forței de muncă. Evreilor li s-a interzis posesia de bunuri, iar
dreptul de organizare și asociere a fost desființat.
-În ceea ce privește Dreptul Familiei, s-au introdus restricții asupra căsătoriilor
între români și evrei, iar funcționarii publici și militarii nu se puteau căsători cu
persoane de etnie străină. Au existat și anumite progrese în modificările aduse
codului civil în legătură cu copiii născuți din părinți necăsătoriți.
-În domeniul Muncii, a fost instituit regimul muncii forțate prin militarizarea
întreprinderilor și înființarea taberelor și coloniilor de muncă obligatorie.
Dreptul la concediu de odihnă a fost suspendat, iar durata zilei de muncă a fost
extinsă la 12 ore.
-În Dreptul Comercial, au fost introduse restricții privind numărul de
administratori în societățile anonime, iar în timpul războiului a fost inclusă clauza
"riscului de război" în toate polițele de asigurare. A fost creat Institutul de
Credit Românesc sub controlul direct al Ministerului Economiei Naționale.
- În Dreptul Penal, au fost introduse noi infracțiuni contra ordinii publice și au
fost stabilite pedepse severe, inclusiv pedeapsa cu moartea, internarea în lagăre și
domiciliul obligatoriu.
-În dreptul Procesual Civil, a fost adoptată o lege pentru simplificarea
împărțelilor judiciare în 1943.
-În dreptul Procesual Penal, au fost instituite instanțe militare speciale, iar
procedurile au devenit rapide și comprimate, cu termene procesuale scurte și
limitate dreptul la apărare.

22.Regimul politic în România în perioada Ianuarie 1941-August 1944

În perioada ianuarie 1941 - august 1944, România a fost condusă de un regim
politic autoritar și pro-nazist. În această perioadă, guvernul a fost condus de mai
mulți prim-miniștri, dar puterea reală a fost deținută de conducătorul statului,
mareșalul Ion Antonescu. Refuzul Partidului Național Liberal și al Partidului
Național Țărănesc de a-l sprijini în guvernare a limitat opțiunile lui Antonescu în
formarea unui nou guvern.
Astfel, a fost nevoit să se asocieze cu legionarii, iar România a fost declarată la 14
septembrie 1940 stat național legionar. Regimul politic din acea perioadă, care a
durat până în ianuarie 1941, a fost unul dictatorial, denumit dictatura legionaro-
antonesciană. Caracteristicile acestui regim includ anularea drepturilor și

21
libertăților democratice, reprimațiile împotriva luptătorilor pentru democrație,
promovarea acțiunilor antisemite și introducerea terorismului în viața politică.
În speranța de a primi sprijin din partea Germaniei, legionarii au declanșat o
rebeliune pentru a prelua total puterea în stat. Cu ajutorul armatei și în condițiile
neutralității trupelor germane, Ion Antonescu a reușit să înfrângă rebeliunea
legionară, care a avut ca rezultat aproximativ 416 morți și daune materiale
semnificative.
Regimul a fost caracterizat de represiunea opoziției politice, cenzură,
restricționarea libertății de exprimare și de asociere, precum și de încălcarea
drepturilor omului. În plus, regimul a colaborat cu Germania nazistă în timpul celui
de-Al Doilea Război Mondial și a participat la invazia Uniunii Sovietice în 1941.
În general, regimul politic din această perioadă a fost unul autoritar și pro-
nazist, care a avut un impact negativ asupra societății și a economiei românești.

23.Instituții și ramuri de drept privat in perioada monarhiei autoritare a lui

Carol al II-le-a (1930-1940)

Existau Instanțe de judecată, notariatele, birourile de avocatură și colegiile de

avocatură. În plus, au fost create și alte instituții, cum ar fi camerele de comerț și
industrie, precum și asociațiile profesionale. În general, aceste instituții și ramuri
de drept privat au jucat un rol important în dezvoltarea economiei și a societății
românești în perioada monarhiei autoritare a lui Carol al II-lea.

24.Regimul politic în România intre Septembrie 1940-Ianuarie 1941

În perioada septembrie 1940 - ianuarie 1941, România a fost condusă de un guvern
pro-nazist, condus de generalul Ion Antonescu. În această perioadă, regimul politic
a fost caracterizat de o politică de colaborare cu Germania nazistă și de o serie de
acțiuni îndreptate împotriva evreilor și a altor minorități etnice. În plus, guvernul a
introdus o serie de măsuri autoritare, cum ar fi cenzura și restricționarea libertății
de exprimare și de asociere. În general, regimul politic din această perioadă a fost
unul autoritar și pro-nazist, care a avut un impact negativ asupra societății și a
economiei românești.

25. Institutii si ramuri de drept in perioada monarhiei autoritare a lui Carol

al II-lea

Instituții: rege, parlament, guvern

22
Regele era considerat capul statului și unicul organ de conducere în stat. El
exercita puterea legislativă prin Reprezentanța Națională, puterea executivă prin
Guvern și luarea hotărârilor judecătorești în numele său.
În competența regelui intrau inițiativa legilor, sancționarea și promulgarea
legilor, dreptul de revizuire a constituției, dreptul de a convoca adunarea
legislativă, dreptul de a dizolva ambele camere simultan, dreptul de a numi
senatori.
În calitate de unic șef al activității executive, regele numea și revoca miniștrii săi,
numea și confirma funcționari publici, încheia tratate politice și militare, avea
dreptul de a încheia pace sau de a declara război, era comandant suprem al
armatei, avea dreptul de a conferi decorații române și de a acredita ambasadori.
Deși devenise factorul decisiv în conducerea statului, regele era scutit de
răspundere, fiind declarată persoana sa inviolabilă.

Parlamentul român își menținea structura bicamerală, formată din Adunarea

Deputaților și Senat.
Corpul electoral era alcătuit pe baza criteriilor de vârstă și profesie. Cetățenii
români cu vârsta de 30 de ani și cu diverse profesii din agricultură, muncă
manuală, comerț, industrie și ocupații intelectuale aveau dreptul de a participa la
alegeri.
Cu toate că prin natura sa, parlamentul avea rolul de a exercita activitatea
legislativă, acesta a fost transformat într-un organ de consultare și votare a
proiectelor propuse de executiv.
Constituția din 1938 a renunțat la regula conform căreia miniștrii trebuiau să fie
selectați din majoritatea parlamentară și să beneficieze de sprijinul parlamentului.
Aceasta a stabilit că miniștrii exercitau puterea executivă în numele regelui,
devenind funcționari ai regelui și răspunzând politic doar în fața regelui.

Ramuri: drept administrativ, drept civil, drept penal, drept procesual penal.

• Regele a fost desemnat unic șef al executivului și a exercitat atribuțiile sale

prin intermediul Guvernului.
• În cadrul guvernului s-au înființat mai multe ministere și instituții centrale,
iar altele au fost reorganizate pentru a asigura funcționarea eficientă a
administrației (Ministerul Înzestrării Armatei, Consiliul de Coroană, Consiliul
Superior Economic, Ministerul Industriei și Comerțului, Prefectura Poliției
Capitalei).
• Potrivit legii administrative, unitățile teritoriale erau organizate în comune
(cu personalitate juridică și conduse de un primar și un consiliu comunal), ținuturi

23
(conduse de un rezident regal ales pe șase ani prin Decret regal) și plăși (unități de
control administrativ).
Drept civil:
• Se pune accentul pe proprietate și dreptul de proprietate.
• Proprietatea particulară și cea de stat au fost recunoscute, iar drepturile
de creanță au fost considerate inviolabile.
• Exproprierea era permisă numai în caz de utilitate publică și după
acordarea unei despăgubiri corecte și prealabile.
• S-a consacrat principiul protejării proprietății, iar legea interzicea oricărui
român să propovăduiască împărțirea sau distribuirea averii altei persoane.
• Constituția din 1938 a garantat anumite libertăți persoanelor, dar actele
normative ulterioare au restricționat exercitarea acestor libertăți. De exemplu,
decretul lege din 31 martie 1938 prevedea dizolvarea tuturor asociațiilor, grupărilor
sau partidelor politice, limitând libertatea de asociere.
Drept penal:
• Codul penal din 1937 și Codul Justiției Militare au suferit modificări
semnificative.
• În această perioadă, sfera infracțiunilor s-a extins, incluzând înființarea de
organizații politice, manifestații de stradă și propagarea prin viu grai sau în scris a
schimbărilor legii.
• Procedura penală a fost afectată de aplicarea principiului retroactivității
legii și de accentuarea cazurilor de delict flagrant, care implica un proces
judiciar urgent și rapid.
• Organizarea judecătorească a fost influențată de starea de asediu permanentă
și de creșterea competenței autorităților militare.

26. Constitutia de la 1938

In 20 februarie 1938, regele Carol al II-lea a prezentat în fața poporului român o

nouă constituție, care a fost supusă spre cunoștință și aprobare. Constituția lui
Carol al II-lea a avut ca scop să evidențieze susținerea entuziastă a votanților prin
numărul mare de voturi obținute.
Cu toate că această constituție a inclus unele principii vechi precum
suveranitatea națională, apărarea proprietății private, monarhia ereditară și
într-o anumită măsură regimul reprezentativ, ea a exclus majoritatea instituțiilor
democratice introduse anterior de Carol I și Ferdinand.
Constituția lui Carol al II-lea nu mai menționa drepturile cetățenilor, ci doar
obligațiile lor, și interzicea orice tentativă de schimbare a formei de
guvernământ. De asemenea, a introdus pedeapsa cu moartea în timp de pace.
24
Regele a încheiat principiul separării puterilor în stat, atribuindu-și atât puterea
legislativă, cât și pe cea executivă, și a limitat semnificativ atribuțiile Senatului și
Adunării Deputaților. Camerele legislative urmau să se întrunească doar la
inițiativa regelui, în timp ce vechile parlamente funcționau de la începutul
toamnei până la începutul verii următoare.
Alte caracteristici ale acestei constituții includ primatul datoriilor, centralismul
democratic și autoritar în administrația de stat.
De asemenea, anumite noțiuni din constituție au suferit modificări. Titlul II, inițial
intitulat "Despre drepturile românilor", a devenit ulterior "Despre drepturile și
îndatoririle românilor". În cadrul titlului III, care cuprindea dispozițiile privind
poziția și prerogativele regale, acestea au fost plasate înaintea celor referitoare la
Reprezentanța Națională, pentru a sublinia importanța monarhiei în raport cu
celelalte organe.
În concluzie, prin trăsăturile sale esențiale, Constituția din 1938 asemăna mai mult
cu Regulamentele organice decât cu actele fundamentale anterioare din 1848, 1866
sau 1923.

27.Instaurarea regimului autoritar a lui Carol al II Le-a

Regimul autoritar al lui Carol al II-lea a fost instaurat în anul 1938, după ce regele
a dizolvat Parlamentul și a instituit o constituție autoritară. Acest regim politic a
fost caracterizat de o putere centralizată și autoritară, în care regele deținea puteri
aproape absolute și a eliminat opoziția politică. În plus, regimul a introdus o serie
de măsuri autoritare, cum ar fi cenzura și restricționarea libertății de exprimare și
de asociere. În general, regimul autoritar al lui Carol al II-lea a avut un impact
negativ asupra societății și a economiei românești, iar acesta a fost în cele din urmă
înlăturat prin lovitura de stat din 1940.

28.Ramuri și instituții juridice de drept privat in perioada 1923-1938

În această perioadă, sistemul juridic românesc a fost influențat de modelele juridice
europene, iar legislația a fost actualizată pentru a reflecta noile tendințe și nevoi ale
societății românești. În ceea ce privește ramurile de drept privat, cele mai
importante au fost dreptul civil, dreptul comercial și dreptul muncii. În plus, în
această perioadă au fost înființate mai multe instituții juridice, cum ar fi Curtea de
Apel și Înalta Curte de Casație și Justiție. De asemenea, s-a dezvoltat o rețea de
avocați și notari publici, care au jucat un rol important în aplicarea legii și în
protejarea drepturilor cetățenilor.

25
29.Ramuri și instituții de drept public în perioada 1923-1938
În această perioadă, s-au înființat mai multe instituții de drept public, cum ar fi
Consiliul de Stat și Curtea de Conturi. De asemenea, s-a dezvoltat o rețea de
avocați și judecători, care au jucat un rol important în aplicarea legii și în
protejarea drepturilor cetățenilor. În ceea ce privește ramurile de drept public, cele
mai importante au fost dreptul constituțional și dreptul administrativ.
Dpdv al dreptului constitutional vorbim de elaborarea constitutiei din 1923 ce a
promovat un sistem bazat pe drepturi si liberati cetatenesti.
La nivel Administrativ pe langa UAT (judet si comuna) s-a adaugat ca organ de
control ,,plasa”. Organe de conducee erau: prefectul, consiliul de prefectura,
consiliul judetean, primarul si consiliul comunal.

30. Continutul si principiile constitutiei de la 1923

Conținea 138 de articole care au păstrat, modificat și reformulat multe prevederi

din vechea Constituție.
Principiile esențiale referitoare la puterile statului, cum ar fi separarea puterilor în
stat, au fost menținute conform articolului 33, care afirmă că toate puterile statului
emană de la națiune și pot fi exercitate doar prin delegațiune.
Parlamentul era bicameral și reprezenta instituția primordială în sistemul
politic interbelic.
Adunarea Deputaților și Senatul exercitau puterea legislativă și aveau drept de
control asupra puterii executive.
Puterea executivă revenea regelui, exercitată prin intermediul Guvernului alcătuit
din miniștri.
Miniștrii aveau o triplă răspundere politică, penală și civilă în exercitarea puterii
lor.
Atribuțiile regelui rămâneau neschimbate, dar rolul Parlamentului crescut prin
votul universal reducea practic puterea regelui.
Regele avea dreptul de inițiativă, sancționare și promulgare a legilor, de
dizolvare și prorogare a Parlamentului, precum și alte prerogative, cum ar fi
elaborarea regulamentelor și șefia puterii armate.
Organele puterii judecătorești pronunțau hotărâri și sentințe în
conformitate cu legile existente. Infăptuirea statului naţional unitar român în 1918
reclama unificarea organizării de stat si a legislaţiei menite să favorizeze progresul
întregii naţiuni.
➢ Principii:
1. principiul suveranităţii naţionale (Regatul României era declarat stat
naţional unitar şi indivizibil, teritoriul sau fiind inalienabil (art. 1 şi 2);
puterea în statul român aparţine naţiunii).
26
 2. proprietatea are funcţie socială (funcţia socială a proprietăţii este
exprimată prin faptul că se admite pentru cauze de utilitate publică. Deci,
interesele generale ale comunităţi sunt prioritare în faţa celor individuale, dar
dreptul de proprietate este garantat (art. 17).
3. conform Constituţiei din 1923 - regimul politic consacrat era un regim
democratic.

Înaltă Curte de Casație și Justiție avea atribuții mai largi și putea limita
atribuțiile puterii legislative, controlând și cenzurând legalitatea actelor
guvernamentale.
Cetățenilor li se oferea posibilitatea de a petiționa vătămarea unui drept prin
intermediul organelor judecătorești pentru a restabili legalitatea.
Constituția din 1923 a menținut drepturile și libertățile democratice introduse în
1866.
Proprietatea a devenit o funcție socială, iar interesele colective primeau prioritate
în fața celor individuale.
Statul avea dreptul de a expropria pentru cauze de utilitate publică, iar bogățiile
subsolului treceau în proprietatea statului.

31. Elaborarea constitutiei de la 1923

Proiectul acestei constituţii a aparţinut Partidului Naţional Liberal şi a fost promulgată

la 28 martie 1923, dupa Marea Unire, proiectul pactului fundamental a fost supus
dezbaterii parlamentare. După ce a fost adoptată de Parlament, constituția a fost
sancționată și promulgată de regele Ferdinand I la data de 28 martie 1923 și
publicată în Monitorul Oficial nr. 282 din 29 martie 1923, dată la care a intrat în
vigoare. Constituția a fost abolită în anul 1938 odată cu instaurarea dictaturii regale
a lui Carol II. A creat cadrul democratic al vieții politice din România

32.Ramuri și instituții de drept privat caracteristice perioadei 1866-1923

În perioada 1866-1923, România a trecut printr-o perioadă de modernizare și

dezvoltare a sistemului juridic, care a inclus și ramurile și instituțiile de drept
privat. Cele mai importante ramuri de drept privat au fost dreptul civil și dreptul
comercial. În această perioadă, s-au înființat mai multe instituții de drept privat,
cum ar fi Camera de Comerț și Industrie și Societatea Comercială Română. De
asemenea, s-a dezvoltat o rețea de avocați și notari, care au jucat un rol important
în protejarea drepturilor cetățenilor și în aplicarea legii.

27
33.Ramuri și instituții de drept public caracteristice perioadei 1866-1923

În perioada 1866-1923, România a trecut prin mai multe schimbări politice și

sociale, iar sistemul juridic a trebuit să se adapteze la aceste schimbări. Cele mai
importante ramuri de drept public au fost dreptul constituțional, dreptul
administrativ și dreptul penal. În această perioadă, s-au înființat mai multe instituții
de drept public, cum ar fi Ministerul de Interne și Ministerul Justiției. De
asemenea, s-au realizat reforme în sistemul judiciar, care au dus la creșterea
independenței și eficienței acestuia.

34. Revizuiri ale constitutiei de la 1866

A fost cea mai durabilă constituție din istoria României.

A proclamat principiul rigidității constituționale, care impunea modificări doar
prin actul colectiv al camerelor de revizuire, nu prin lege ordinară.
Deși au existat modificări ulterioare, acestea nu au schimbat înfățișarea
constituției.
1. Prima modificare a avut loc în 1879 ca urmare a războiului ruso-româno-turc
din 1877-1878, în care România a obținut independența.
Tratatul de pace de la Berlin a impus revizuirea articolului 7, care limita
cetățenia română doar la creștini. Astfel, diferențele religioase nu au mai
reprezentat impedimente pentru naturalizarea străinilor, inclusiv a evreilor și
musulmanilor.
2. A doua revizuire a avut loc în 1884, reflectând transformarea României în
regat și aducând modificări legate de regimul, hotarele țării, presă și terenurile
rurale. Dreptul de vot a fost extins prin reducerea colegiilor, scăderea censului
și interzicerea arestului preventiv în cazurile legate de presă.
3. A treia revizuire a avut loc în 1917, în timpul ocupației parțiale a țării de
către Puterile Centrale. S-au modificat articolele privind votul universal și
împroprietărirea țăranilor. Votul a devenit universal, egal, direct, secret și
obligatoriu, iar noțiunea de expropriere pentru "cauză de utilitate națională" a
fost introdusă, facilitând exproprierile și împroprietăririle țăranilor.

35. Principiile si continutul constitutiei din 1866

A avut ca model Constituţia belgiană din 1831 - considerată atunci cea mai liberală din
Europa, adaptată condiţiilor româneşti. Adunarea Constituantă (aleasa în aprilie 1866) -
adoptă noua Constituţie (8 titluri şi 133 articole), care este promulgate de domn la 1 iulie
28
1866. Constituția din 1866, a fost prima constituție românească,elaborată de
reprezentanții legitimi ai națiunii române pe baza principiului obținut în 1864 de
către Al. I. Cuza,acela al recunoașterii de către puterile garante a suveranității
interioare a țării. Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris din 1864,era prima
constituțe dată de un domn român,Constituția din 1866,era prima constituție
întocmită în urma unui acord de voință între puterile statului (Adunare Deputaților
și Domn).

➢ Caracteristicile Constitutiei:
- prima constitutie internă românească;
- promulgată fără aprobarea Marilor Puteri;
- este un act de factură liberală.
➢ Principii:
- suveranitatea naţională;
- guvernarea reprezentativă şi responsabilă;
- separarea puterilor în stat;
- responsabilitate ministerială;
- monarhia ereditară;
- libertăţi şi drepturi cetăţeneşti:
✓ libertatea conştiinţei
✓ libertatea învăţământului
✓ libertatea presei
✓ libertatea întrunirilor şi asocierilor.

➢ Principiul separării puterilor în stat:

a. Puterea executivă: exercitată de domn şi guvern.
- Domn – atribuţii: - numeşte şi revocă miniştri;
- drept de amnistie politică;
- numeşte si confirmă în toate funcţiile politice;
- drept de a bate moneda;
- conduce armata;
- drept de a dizolva Parlamentul;
- iniţiativă legislativă;
- acordă distincţii şi decoraţii;
- drept de veto absolut.
- Guvernul : - exercită alături de domn puterea executivă;
- prezintă proiecte de legi.
b. Puterea legislativă: exercitată de domn şi Parlament.
Parlamentul (bicameral): - atribuţii: - drept de iniţiativă şi sancţiune a legilor;
- drept de interpelare;
29
 - acordă sau retrage încrederea sa guvernului;
- Adunarea Deputaţilor discută şi votează
bugetul.
Domnul: avea drept de iniţiativă legislativă, sancţiona şi promulga legile şi avea drept
de veto.
c. Puterea judecatorească: - exercitată prin: - Curţi de judecată
- Tribunale
- instanţa supremă: Inalta Curte de Justiţie şi
Casaţie
➢ Sistemul electoral - bazat pe vot cenzitar.
- pentru Adunarea Deputatilor: 4 colegii
- pentru Senat: 2 colegii
➢ Importanţa: .
Constitutia din 1866:
• a creat cadrul necesar functionării instituţilor moderne;
• a reglementat statutul monarhiei în România;
• a fost perceputa pe plan extern ca o manifestare a independenţei;
• prevedea ereditatea domniei şi atribuţiile unui domn suveran, depăşind statutul de
autonomie, recunoscut prin tratatele internaţionale;
• nu amintea nimic de suzeranitatea otomană şi de garanţia colectivă a puterilor
europene.

36.Instaurarea monarhiei Constituțională

În anul 1866, prințul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost ales ca

domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei. După ce a preluat tronul,
Carol a introdus mai multe reforme care au dus la modernizarea și dezvoltarea
țării. Una dintre cele mai importante reforme a fost instaurarea monarhiei
constituționale, care a dus la limitarea puterii domnitorului și la creșterea puterii
Parlamentului. Această reformă a fost inspirată de modelele constituționale din alte
state europene și a dus la consolidarea statului de drept și a democrației în
România. Instaurarea monarhiei constituționale a fost un moment important în
istoria României și a contribuit la modernizarea și dezvoltarea țării.

37. Codul penal si de procedura penala

Codul penal de la 1865 (denumit și „Codul Cuza”) realizează unificarea legislativă
penală și marchează începutul dreptului penal român după unirea de la 1859 a
Moldovei cu Țara Românească. Pentru elaborarea acestui cod s-au folosit izvoare
precum Codul penal francez (1810) și Codul penal prusian (1851).

30
Codul Cuza consacra principiul legalității incriminării și a pedepsei, egalitatea în
fața legii penale, umanizarea pedepselor, nu prevedea pedeapsa cu moartea
ci munca silnica pe viață. Infracțiunile erau clasificate în trei categorii: crime,
delicte și contravenții.
Codul penal de la 1936 a intrat in în vigoare la data de 18.03.1936. Astfel, se
introduc pentru prima dată alături de pedepse, măsurile de siguranță, măsurile
educative (pentru minori), pedepsele complementare și alte accesorii. Codul nu
prevedea pedeapsa cu moartea, pedepsei atribuindu-se rolul educativ și
introducându-se instituția individualizării pedepsei.Documentul era structurat în
trei părți: dispoziții generale, dispoziții privitoare la crime și delicte și dispoziții
privind contravențiile. Asemeni codului penal anterior, pedepsele erau de trei
feluri: pentru crime, pentru delicte și pentru contravenții. Fiind considerată una
dintre cele mai evoluate legi ale acelor timpuri, rămâne în vigoare până în 1969.
Codul penal din 1969 a fost elaborat de Vintila Dongoroz, profesor universitar la
Facultatea de Drept a Universității din București
Cu toate că a fost elaborat sub influența ideologiei marxiste, Codul penal de la
1969 a consacrat principiul legalității incriminării și a sancțiunilor de drept penal,
precum și principiul individualizării pedepselor, rămânând în vigoare până la data
de 1 februarie 2014.
Acest cod a fost modificat succesiv printr-o serie de legi speciale, mai ales
după revolutie.

Primul Cod de procedură penală a fost adoptat în 1864.

Dreptul procesual penal a fost reglementat de Codul de Procedură Penală din
1864.
Orice acțiune a dus la o acțiune publică - exercitată de funcționarii publici sau la o
acțiune privată - exercitată de către persoana care a suferit o daună.
Acțiunea penală se încheia prin moartea făptuitorului, achitarea acestuia,
absoluțiune sau condamnare.
Competența era reglementată în funcție de loc, persoană și materie. Subiecții
procesului penal includ judecătorul, inculpatul, prevenitul, condamnatul,
partea civilă și partea civilmente responsabilă.
Căile de atac erau ordinare (opoziția și apelul) și extraordinare (recursul și
revizuirea).
Organizarea judecătorească cuprindea judecătorii de plasă, tribunale județene,
curți de apel, curți cu juri (în materie comunală) și Înalta Curte de Casație și
Justiție.

31
Existau parchetele compuse din procurori în cadrul Ministerului Public,
judecătorii beneficiau de inamovibilitate, iar justiția militară a fost organizată și
reorganizată de mai multe ori.
Corpul de avocați a fost organizat în baza unei legi din 1864.

În 1936 în timpul regelui Carol al II a fost adoptat al doilea cod de prcedură penală.
În 1968 a fost adoptat al treilea cod de procedură penala.
În 2010 a fost adoptat actualul cod de procedură penala

Codul civil

Codul Civil din 1865 sau Codul Civil al lui Cuza sau Codicele Civil din 1864 a
fost Codul Civil în vigoare în Principatele Unite Române și ulterior România din 1
decembrie 1865 și până în 1 octombrie 2011. Este singurul cod care a scăpat de
modificări substanțiale comuniste, rămânând aproape la fel în toată perioada
comunistă, cu excepția faptului că partea (cartea) "Despre persoane" a fost
abrogată în 1954, prin intrarea în vigoare a Codului Familiei.
Elaborarea Codului Civil a fost începută de Guvernul Mihail Kogălniceanu sub
domnia lui Alexandru Ioan Cuza, ca parte a marilor reforme legislative și a intrat în
vigoare în timpul Guvernului Nicolae Crețulescu (2).
Codul Civil a fost elaborat după modelul Codului Civil Napoleonian din 1804,
luându-se în considerare și modificările aduse între timp acestui cod, precum și
proiectul de Cod Civil italian, legea franceză asupra transcripției din 23 martie
1853, legea ipotecară belgiană din 10 decembrie 1851, dispoziții din vechiul drept
românesc.
Codul a fost promulgat în anul 1864 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. De
la acea dată, Codul Calimach aplicat până atunci în Moldova și Legiuirea
Caradjadin Țara Românească, celelalte legi civile, ordonanțe domnești și
instrucțiuni ministeriale fiind abrogate. Codul civil a fost aplicat și în Bucovina din
1938.[1] De asemenea, acest Cod a început să se aplice și în Transilvania, de la data
de 15 septembrie 1943, în temeiul Legii nr. 389 din 22 iunie 1943[2] și
în Transilvania de Nord din 1945.[3]

32
Dreptul penal

Ca orice orânduire socială și în Evul Mediu dezvoltat românesc,dreptul penal a fost

instrumentul juridic prin care au fost consolidate și apărate relațiile și valorile
sociale importante ale societății. Infracțiunea era fapta socialmente periculoasă,care
aducea atingere valorilor sociale și era pedepsită cu moartea prin spânzurare (dacă
făptuitorul era un om simplu,de rând) sau prin decapitare și confiscare de avere
(dacă făptuitorul era un nobil feudal). Aplicarea pedepsei revenea exclusiv în
sarcina domnului care putea dispune forma cea mai severă a acesteia (spânzurarea
sau tragerea în țeapă a boierilor și putea fi extinsă,prin abuz,chiar și asupra
familiilor acestora). Neascultarea poruncii domnești (osluhul) era asemănată
hicleniei și era pedepsită ca atare,însă în cazurile mai puțin grave putea fi pedepsită
și cu gloaba. Falsificarea monedei (calpuzania),era și ea îndreptată împotriva
autorității domnești,singura îndreptățită să bată moneda. Pedeapsa care a urmat
canoanelor bizantine,consta în decapitare,arderea cadavrului și confiscarea averii.

Cele mai cunoscute abateri de la dogmele religioase au fost erezia,apostazia și

ierosilia. Erezia consta în abaterea conștientă de la dogma religioasă prin fapte sau
convingeri marturiste. Pentru astfel de vini,pedeapsa era moartea cumplită,preluată
mai târziu de pravilele românești din cle bizantine. Apostazia consta în lepădarea
călugărului de cinul călugăresc și reintrarea lui la viața laică. Făptuitorul era mai
întâi supus canoaneor bisericești: el era afurisit,apoi supus la torturi și în cele din
urmă afurisit a doua oară. Dacă persista în hotărârea sa,el era predispus justiiei
mirene pentru a fi certat,iar agoniseala lui era confiscată,rămânând în posesia
mănăstirii de la care a fugit. Ierosilia,era definită ca fiind orice greșeaă a omului
față de biserică. Ea putea consta în relația trupească avută în cadrul bisericii sau cu
o călugăriță,ori furtul de lucruri sfințite dintr-un loc sfințit. Omuciderea sau
,,moartea de om”,era de asemenea una din vinile foarte grave,dominată de
concepția răzbunării. Nu se făcea încă deosebire între omorul premeditat sau
nepremeditat. Paricidul,consta în uciderea părinților,copiilor sau fraților soției.
Pedeapsa tradițională pentru o astfel de vină,era arderea de viu,considerată moartea
cea mai cumplită.

Infracțiunile împotriva proprietății erau de asemenea pedepsite cu asprime. Acestea

puteau fi,tâlhăria sau furtul. Tâlhăria era considerată ca fiind acel furt prin violență
și era pedepsită cu moartea prin spânzurare,pe când furtul,era considerată însușirea
pe nedrept a lucrului altuia,fiind una dintre cele mai frecvente invracțiuni era
pedepsită de regulă prin mutilarea făptuitorului,surghiunul sau gloaba. Infracțiunile
contra moralei precum,violul,răpirea de fete,adulterul,bigamia, erau aspru

33
pedepsite. Spre exemplu,în caz de adulter din partea soției,aceasta era alungată și-
și pierdea zestrea în favoarea soțului ultragiat.

însoțită de multe ori și de concepția mistică a păcatului,pentru a cărei

comitere,făptuitorul era pedepsit. Inracțiunile numite vini,puteau fi mai mici
(sancționate cu gloaba) sau mai mari,care având un caracter public erau mai aspru
pedepsite (fie cu moartea,fie cu dusegubini) Vinile mari,erau infracțiunile cele mai
grave,îndreptate împotriva satului sau/și a domnului,precum și abaterile de la
dogmele religioase. Înalta trădare sau hiclenia,era considerată cea mai gravă
infracțiune în sistemul dreptului feudal. Ea consta în încălcarea datoriei de
credință,față de domn și față de statul pe care acesta îl întruchipa. Se manifesta prin
rebeliune,uneltire împotriva țării ori refuzul acordării de ajutor militar și era Vinile
mici,erau infracțiunile mai puțin grav,a căror sancționare,era de regulă mai blândă.
Dintre acestea se enumeră: mărturia mincinoasă – se pedepsea prin însemnarea cu
fierul încins a limbii dacă se repeta de 4 ori, denunțarea calomnioasă (sudalma
mare) – se pedepsea cu aplicarea aceleiași pedepse cu care ar fi fost pedepsit cel
calomniat, vătămarea corporală-era sancționată cu gloaba și cu obligarea la
despăgubiri materiale pentru cel vătămat, insulta sau sfada se pedepseau cu gloaba.

În ceea ce privesc pedepsele,acestea aveau un pronunțat caracter aplicativ și erau

de mai multe feluri: pedepse corporale (moartea prin decapitare,tragerea în
țeapă,arderea de viu), pedepsele privative de libertate (închiderea în temniță,vatra
ori surghiunul), pedepsele pecuniare (confiscarea averii),pedepse accesorii sau
complementare (tortura,raderea bărbii). Legea țării,spre deosebire de normele
penale din Ardeal (unde nobilii erau autorizați ca pe domniile lor să ridice
spânzurători,să pedepsească și să căznească),nu permitea toturarea celor vinovați și
nici supunerea la cazne. În afară de domn,puteau pronunța pedeapsa cu moartea
doar marele vornic,banul, ori mănăstirile investite cu competența de a judeca în
satele lor orice vină.

Procedura penala

În ceea ce privește organizarea judecătorească,ea s-a făcut prin investirea de către

statul feudal cu competența judiciară a dregătorilor teritoriali,pentru rezolvarea
pricinilor penale sau civile. Cazurile cele mai grave,erau judecate de către domn
sau de către înalții dregători (Marele vornic,Banul Craiovei). La sate au fost
păstrate prin tradiție instanțele ,,oamenilor buni și bătrâni”. Procedura de judecată
se desfășura în fața instanțelor competente,în cadrul procesului urmărindu-se
respectarea formalismului încadrat în anumite ritualuri religioase. Judecata
domnească avea un caracter solemn,la ea asistând doar marii boieri. Ca șef al

34
statului și vârf al ierarhiei feudale,domnul era arbitru între boieri și judecător,al
tuturor supușilor săi. Ca organ de judecată,domnul era judecător suprem,ținând
,,marele scaun de judecată al domniei”. El era îndreptățit să judece în primă și în
ultimă instanță pricinile de importanță majoră și să evoce orice pricină judecată de
o jurisdicție specială,cum era cea bisericească. Judecata se făcea ,,după lege și
dreptate”,fiind recunoscute judecățile drepte ale unor domni precum Petru Rareș
sau Radu cel Mare.

Căile de atac nu erau cunoscute,dar același proces putea fi redeschis de către partea
nemulțumită,la aceeași instanță sau la una superioară,putând apela inclusiv la
judecata domnească. Hotărârile pronunțate de domn nu puteau fi apelate decât în
fața unui alt domnitor,care l-ar fi succedat a tron. Probațiunea judiciară,se realiza
prin mijloace de probă scrise sau orale. Probele scrise,erau cele provenite din
cancelaria domnească (hridoave și cărți domnești),care erau cercetate cu prioritate
în procesele privitoare la proprietate și hotărnicie. În cazul pierderii sau deteriorării
lor,ele puteau fi reconstituite de către sfatul domnesc,în temeiul dispozițiilor unor
martori. Probele orale,constau în mărturisirea simplă,jurătorii sau jurământul cu
brazda. Cel mai important mijloc de probă era considerat a fi mărturisirea
învinuitului,care,în Transilvania putea fi obținută chiar și prin tortură. Juratorii erau
persoane de aceeași condiție socială cu partea din proces,care depuneau jurământ
în biserică,privitor la obiectul pricinii civile sau la reputația unei persoane.
Jurământul cu brazd,întâlnit încă din antichitatea geto-dacă,simboliza
atotputernicia pământului zeificat și atotștiutor. Pământul se punea pe cap sau într-
o traistă purtată pe umeri de către cel desemnat să meargă corect pe hotarul
adevărat al terenului aflat în litigiu.

35