Nagy Adrian, an I, IFR

Dreptul în Dacia provincie romana

Înfruntarea militară dintre daci şi romani a durat vreme de două secole şi a constituit o vie
expresie a tendintelor expansioniste ale Romei, dar si a hotărârii dacilor de a-şi păstra
independenţa.1
O dată cu cucerirea de către romani, Dacia a trecut la un sistem total diferit de cel
existent. Imperiul roman este unic în istorie prin modul în care reuşea să se integreze în cadrul
propriei structuri teritoriile cucerite şi prin acel fenomen, care a fost numit romanizare, şi care se
referă la capacitatea şi la modul in care populaţiile cucerite îşi însuşeau într-o perioadă relativ
scurtă, structurile romane, legislaţia, religia si obiceiurile, pastrându-se însă în multe cazuri şi
elemente ale populaţiilor nou cucerite.2
Notiunea “provincia” in sensul ei clasic, avea urmatoarele elemente definitorii:
1. Existenta unui teritoriu din afara lui “ager romanus”;
2. Situatia de supunere a populatiei din teritoriul respectiv fata de Roma;
3. Organizarea si expoatarea teritoriului ocupat de catre metropola;
4. Administarea realizata de un functionar roman in limitele mandatului sau, pe o perioada de timp
determinata.
Provinciile erau conduse de catre legatus Augusti pro praetore, care era practic un fel de
guvernator, de rang consular insa, inainte de a fi numit in provincie trebuia sa fi fost numit consul
la Roma. Acesta avea dreptul sa comande doua legiuni si era responsabil doar in fata imparatului,
atributiile fiind exclusiv de ordin militar si mai apoi, administrativ.
Izvoarele dreptului roman importante pentru perioada 106-271 au fost constitutiile
imperiale, senatus - consultele, legile si edictele pretoriene (edictia, decreta, mandata si rescripta).
Pentru locuitorii Daciei, Constitutia Antoniana a lui Caracalla din anul 212 a avut o insemnatate
aparte, deoarece prin ea s-a acordat cetatenie peregrinilor , adica majoritatii populatiei
autohotone.
Dreptul civil (jus civile) era aplicabil numai in relatiile dintre cetatenii romani. Datorita
caracaterului sau exclusivist, formele solemne si institutiilor sale riguroase, dreptul civil era
inaccesibil pentru latini si peregrini.

1
Emil Cernea şi Emil Molcuţ, “Istoria statului şi dreptului romanesc”, Tratat, Universitatea Bucuresti, 1992, p. 17
2
Corina Buzdugan, “Elemente de istoria statului si dreptului romanesc”, Argonaut, Cluj-Napoca, 2006, p. 17

1
 Nagy Adrian, an I, IFR

In virtutea dreptului civil, cetatenii romani se bucurau de toate drepturile civile si politice astfel:
- Jus comerci sau comercium, le permitea romanilor sa incheie acte juridice a caror valoare era
recunoscuta in dreptul roman;
- Jus conubii sau conubium, conferea titularului, cetatean roman, dreptul de a incheia o casatorie
valabila dupa dreptul roman;
- Jus sufragii, consfintea dreptul de a alege;
- Jus honorum, dreptul de a candida la o magistratura.
Statutul persoanelor fizice a fost definit, din 106 pana in 212 de actiunea unor norme
juridice diferite pentru fiecare din cele trei categorii de oameni liberi: cetatenii romani, latinii si
peregrinii.
Cetatenii romani, locuitori in colonii sau municipii aveau aproape aceleasi drepturi ca si
cetatenii Romei, considerandu-se ca fac parte dintr-unul din triburile capitalei imperiului. De
pilda cei din Napoca si Drobeta “faceau parte” din tribul Sergia. Cetatenii romani intre ei aplicau
normele de drept civil roman, dreptul quiritar “extrem de rigid, de formalist si profund
exclusivist, inaccesibil latinilor si peregrinilor”. Ei aveau jus civile (drepturile politice si civile),
jus comercii (dreptul de a incheia acte juridice conform dreptului roman), jus militae (dreptul de
a-si face serviciul militar in legiuni), jus connubii (dreptul de a contracta o casatorie legala
conform dreptului roman), jus sufragii (dreptul de a alege), jus honorum (dreptul de a candida la
o magistratura).3
Latinii, locuitori în municipii, pagi şi vici, ocupau o poziţie de mijloc faţă de cetăţeni şi
faţă de peregrini. Aveau jus comercii (deciaceleaşi drepturi patrimoniale ca şi romanii), dar nu le
aveau pe celelalte, întrucât nefiind rude de sânge cu romanii erau consideraţi latini fictivi.
Peregrinii formau categoria cea mai largă, deoarece era constituită din autohtonii liberi şi
din străinii care nu erau nici cetăţeni, nici latini. Se împărţeau în două categorii: peregrinii
dediticii şi peregrinii obişnuiţi. Peregrinii dediticii erau acei străini ale căror cetăţi au fost
desfiinţate din punct de vedere politic, care puteau intra în relaţii comerciale cu cetăţenii sau
latinii conform lui jus gentium. Ei nu puteau merge la Roma şi nu puteau obţine cetăţenia
romană. Peregrinii obişnuiţi erau cei ale căror cetăţi nu fuseseră desfiinţate din punct de vedere
politic, având capacitate juridică atât în limitele dreptului lor cutumiar, cât şi în limitele lui jus
gentium.

3
http://www.qreferat.com/referate/drept/STATUL-SI-DREPTUL-IN-DACIA-ROM922.php

2
 Nagy Adrian, an I, IFR

Membrii oricăreia din cele trei categorii amintite puteau avea sclavi în proprietate. În
Dacia cuceritorii au introdus sclavajul clasic(caracterizat prin folosirea amplă a muncii servile în
agricultură,atelierele meşteşugăreşti etc.) însă într-un moment când acest tip de sclavaj intrase în
declin comparativ cu sclavajul domestic, încât rezultatul a fost doar o amplificare a acestuia din
urmă transformat în secolele următoare în colonat, treaptă spre formarea relaţiilor feudale. Starea
juridică a sclavilor proprietate a cetăţenilor romani era reglementată prin dreptul roman, iar a
sclavilor proprietate a peregrinilor prin normele lor, completate cu norme ale dreptului roman.
Indiferent de apartenenţă, stăpânii aveau drept de viaţă şi de moarte asupra scalvilor lor, iar ceea
ce dobândeau sclavii, dobândeau pentru stăpânii lor.
Dreptul familiei în Dacia romana urma regulile specifice categoriei sociale. Astfel,
cetăţenii romani se ghidau dupa dreptul roman, având jus connubii. Peregrinii care nu aveau acest
drept, puteau contracta intre ei o căsatorie conform legii lor, cu excepţia peregrinilor dediticii,
care se orientau dupa jus gentium (dreptul popoarelor). Diplome militare descoperite in Dacia
arata că împaratul acorda ostasilor fără cetăţenie romana care se eliberau din armata nu numai
cetăţenia, ci si jus connubii, deci dreptul de a se căsatori legitim cu o cetăţeana romana, cu o
latină sau o peregrină. In cazul căsatoriei în dreptul roman, copii care se năşteau intrau în puterea
lui pater familias. Dacă un cetăţean roman se căsatorea cu o peregrină care nu primise jus
connubii, căsatoria nu era legitimă, iar copii care se nasteau urmau condiţia mamei.
Regimul bunurilor, definit prin dreptul de proprietate, a avut o însemnatate aparte. Prin
faptul cuceririi, pământul a trecut in proprietatea statului roman (ager publicus) proprietarii de
fapt exercitand numai dreptul de posesiune si dreptul de uzufruct. In esenta, imparatul era
proprietarul intregului teren, si in functie de preferinte, dar mai ales de meritele cetatenilor,
acorda loturi de teren pentru diverse categorii, care erau scutite de plata taxelor si impozitelor.4
Locuitorii provinciei exercitau un drept real, intrucat la moartea proprietarului provincial
pamantul trecea in mana urmasilor. Transmiterea se putea face si intre vii, prin simpla traditiune,
un drept la gintilor. Aceasta situatie caracterizata prin dubla proprietate se atenueaza pana la
disparitie dupa Constitutio Antoniana, prin generalizarea cetateniei romane, incat proprietatea de
tip provincial tinde sa se confunde cu proprietatea civila. Urmarea cea mai semnificativa a
regimului instituit intre 106 si 212 a constat in plata impozitului funciar ca forma de recunoastere
a prioritatii dreptului imperial.

4
Corina Buzdugan, op. cit., p. 23

3
 Nagy Adrian, an I, IFR

În materie de drept penal si procesual penal, statul roman era direct implicat prin insasi
procedura de judecata. Cetatenii romani se adresau instantelor, iar guvernatorul (ori legatul sau)
trimetea partile cu formula respectiva la un judecator. In anumite situatii, guvernatorul putea
judeca personal pricinile. Daca intr-un litigiu cu cetateni romani se aflau si peregrini, acestora li
se acorda, pe durata procesului calitatea de cetatean roman. Guvernatorul avea jus gladii, dreptul
de a condamna la moarte, cu exceptia persoanelor aflate in postura de conducatori ai populatiilor
supuse din imperiu, caz în care acest drept revenea împaratului.
În ansamblu, dreptul roman a contribuit intr-o mare masura la romanizare. Tradiţiile
constituite atunci nu şi-au epuizat niciodată efectele istorice.

4
 Nagy Adrian, an I, IFR

Bibliografie

1. Emil Cernea şi Emil Molcuţ, “Istoria statului şi dreptului romanesc”, Tratat, Universitatea Bucuresti, 1992

2. Corina Buzdugan, “Elemente de istoria statului si dreptului romanesc”, Argonaut, Cluj-Napoca, 2006

3. http://www.qreferat.com/referate/drept/STATUL-SI-DREPTUL-IN-DACIA-ROM922.php