UNIVERSITATEA 

OVIDIUS CONSTANȚA
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE
PROGRAMUL DE STUDII DE LICENȚĂ 
DREPT

DISCIPLINA:
DREPT ROMAN

TEMA DE CERCETARE:
STATUTUL PEREGRINILOR ÎN ROMA ANTICĂ

PROFESOR COORDONATOR,
CONF. UNIV. DR. MARIN MARILENA

STUDENT,
NEAGU MIRELA-GABRIELA

CONSTANȚA
2021-2022
 Referat

Tema: Statutul peregrinilor în Roma Antică

 Structura lucrării:
-termenul "peregrinus" și începuturile acestuia

-peregrinii și factorii care au determinat statutul acestora

-clasificarea peregrinilor

-peregrinii ordinari și posibilitatea dobândirii cetățeniei romane

-peregrinii deditici și emiterea edictului principelui Caracalla

-metode de dobândire a statutului de peregrin

-statutul peregrinilor în dreptul civil și penal

-statutul peregrinilor în sfera militară și în cea socială.

 Bibliografie
 Anexa 1
 Anexa 2
 Anexa 3.

Statutul peregrinilor în Roma Antică

 Termenul latin "peregrinus" a fost utilizat în timpul Imperiului Roman timpuriu, de la 30 î.Hr.
la 212 d. Hr., pentru a indica o persoană provincial liberă a Imperiului, care nu era un cetățean
roman.  Peregrinii constituiau marea majoritate a locuitorilor Imperiului în secolele I și II d.Hr.
În anul 212 d.Hr., tuturor locuitorilor liberi ai Imperiului li s-a acordat cetățenia de către
"Constitutio Antoniniana", adică Decretul lui Antoninus, cu excepția  dediticilor, oameni care au
devenit supuși ai Romei prin predare în război, și au eliberat sclavi.

Latinul peregrinus, "străin, unul din străinătate", este legat de adverbul latin "peregre" care
înseamnă  "în străinătate". În timpul Republicii Romane, termenul  de peregrinus indica pur și
simplu orice persoană care nu avea cetățenie romană, integrală sau parțială, indiferent dacă
persoana respectivă era sau nu sub dominația romană. Din punct de vedere teoretic, acest lucru a
rămas valabil în timpul erei Imperiale. Totuși, în practică, termenul a devenit limitat, iar
locuitorii din regiuni din afara granițelor Imperiului erau considerați barbari ( adică barbari).

Prin urmare, peregrinii erau străinii care aveau relații cu statul roman și a căror situație juridică
a fost recunoscută și ocrotită de acesta, deosebindu-se de barbarii care trăiau în afara lumii
romane ("orbis romanus"). Altfel spus, ei erau locuitori liberi ai statului roman care nu erau nici
cetățeni, nici latini.

În acest sens, putem vorbi concret de statutul peregrinilor în Roma Antică; statutul juridic
conținea o gamă mai restrânsă de drepturi, dar și o serie de obligații și limitări față de cetățenii
romani. Acest statut a fost determinat, preponderent, de dezvoltarea economică a statului roman,
dar și de extinderea relațiilor comerciale peste hotarele sale, căci aceste două considerente
determinau ca străinilor aflați pe teritoriul roman să li se acorde o anumită poziție. Cu toate
acestea, un alt factor ce a determinat crearea statutului peregrinilor a fost reprezentat de formarea
noilor provincii drept urmare a războaielor statului roman, pe teritoriul cărora își duceau
existența persoanele care nu primeau cetățenie romană. Legătura provinciilor cu statul roman se
făcea prin anumite tratate încheiate, care stabileau autonomia provinciei. Astfel, aceasta putea fi
fie civitates peregrinae liberae et foeredatae adică provinciile relativ intependente și cele supuse,
fie civitates nostro iure obstrictae adică provinciile cotropite, puse sub conducerea directă a
administrației romane provinciale.

În funcție de proveniență, peregrinii se distingeau astfel:

 1. Peregrini ordinari
2. Peregrini dedittici

În privința peregrinilor ordinari, aceștia erau reprezentați de locuitorii cetăților care fuseseră
înfrânte în conflictele armate cu statul roman, cucerite și anexate teritorial acestuia din urmă. Ele
plăteau un tribut, iar pământul lor era adăugat la ager publicus Romanum.

Conform altor istorici, cetățile peregrinilor aveau un anumit grad de autonomie atribuit, fiind
supuse supravegherii de către guvernatorul de provincie. Aveau, totodată, permisiunea de a-și
păstra organele anterioare, care serveau drept organe locale. Autonomia relativă le oferea
locuitorilor beneficiul dreptului cetății în care locuiau (iura perigrinorum), în partea în care
acesta nu era contradictoriu cu dreptul statului roman și cu moravurile acestuia.

Jurisdicțional vorbind, litigiile care apăreau între peregrini, peregrini și cetățeni sau latini se
soluționau de către pretorul peregrin conform lui ius gentium sau ius honorarium aplicabil în
provincia respectivă. Statutul juridic al fiecărei provincii era stabilit printr-un act distinct, și
anume leges provinciae.

De asemenea, trebuie să precizăm că peregrinii nu beneficiau de drepturi politice, despre

aceasta relatându-ne chiar numele peregrinului, în care lipsea denumirea tribului, ce dădea
dreptul de vot. Pe lângă drepturile politice, peregrinii nu se puteau bucura nici de drepturile
civile (ius civile), acestora fiindu-le rezervat domeniul juridic creat special- jus gentium. Acest
drept s-a format ca rezultat al intensificării relațiilor comerciale, iar Praetor peregrinus a fost
unul dintre cei care au stat la fundamentele apariției și stabilizării sistemului, fiind aplicat mai
târziu chiar și asupra romanilor. El le permitea străinilor să-și apere drepturile rezultate din
contractele comerciale, fie în fața propriilor magistrați, fie a pretorului peregrin la Roma sau a
guvernatorului de provincie.

În ceea ce privește dobândirea cetățeniei romane de către peregrini, existau două posibilități:

1. acordarea de către statul roman a acestui statut pentru anumite merite

2. acordarea de statul roman a cetățeniei unei întregi comunități sau a unor drepturi (în urma
căreia erau numiți cives sine suffragio).
 Trecând la cea de-a doua categorie de peregrini, dediticii erau o categorie inferioară de
peregrini, locuitorii cetăților care s-au opus contopirii romane, însă care, ulterior, au capitulat; în
urma capitulării, cetățile acestora au fost desființate din punct de vedere politic, dar și
administrativ.

Supunându-se, locuitorii acestor cetăți nu își puteau folosi dreptul lor local decât cu
încuviințarea Romei și, implicit, nu aveau drepturi politice, aceasta reprezentând una dintre
pedepse. De asemenea, peregrinilor deditici le erau asimilați și sclavii eliberați care fuseseră
condamnați la pedepse înjositoare sau care au avut ocupații sau au desfășurat activități
compromițătoare ori au fost stigmatizați cu fierul înroșit.

O altă pedeapsă stabilită acestora, din care se poate surprinde inferioritatea majoră a statutului
juridic al peregrinilor care, în esență, era mai mult decât asemănător cu cel al sclavilor, era aceea
de a nu se apropia mai mult de 100 de mile de Roma, căci în caz contrar riscau a deveni sclavi și
a li se confisca averea în favoarea statului roman, ori, mai grav, riscau a fi uciși de orice altă
persoană, fără ca aceasta să suporte consecințe, deoarece ei erau considerați un pericol pentru
statul roman.

Putem adăuga că în categoria peregrinilor deditici intrau și sclavii dezrobiți, care au suferit
pedepse grave și au fost însemnați prin stigmatum, în timpul sclaviei.

Situația se schimbă în momentul emiterii edictului principelui Caracalla din 212 d. Hr., prin
intermediul căreia era acordată cetățenia tuturor locuitorilor liberi ai imperiului. Astfel, au
dispărut civitates peregrinae, iar ius civile era deja aplicabil tuturor locuitorilor imperiului;
totuși, în anumite provincii ce aveau o cultură juridică bogată, încă mai erau folosite normele
autohtone. Conform anumitor autori și a unor probe temeinice incontestabile, constituția
Antoniniana se răsfrângea și asupra peregrinilor deditici, mai puțin a celor Aeliani și iuniani. Alți
autori au fost de părere că prin edict, Caracalla a naturalizat toți peregrinii obișnuiți, iar pe cei
deditici, care totuși plăteau capitația (tributum capitis) , i-a exclus de la beneficiul legii; prin
urmare, se considera că edictul a urmărit un scop fiscal, și anume extinderea impozitului pe
moșteniri și în sarcina peregrinilor, dar și unul politic, însemnând tendința de unificare imperială,
așa cum au surprins Vladimir Hanga și Mircea Dan Bocșan în "Curs de drept privat roman".
 Odată cu emiterea edictului principelui Caracalla se demonetizează și noțiunea de "peregrin".
Astfel, începând cu anul 212 întâlnim doar cetățenii romani, locuitori ai imperiului, și barbarii,
străinii din afara granițelor imperiului. Fiind considerați dușmani la Roma, barbarii ale căror
state nu încheiaseră tratate de supunere ori alianță cu statul roman, a apărut necesitatea înființării
a doua instituții juridice cu scop de a le proteja, și anume hospitium și clientela. Cele două erau
de sorginte religioasă.

Deoarece vorbim despre statutul peregrinilor, existau o serie de metode de dobândire a

acestuia, și anume:

A. prin naștere, în cadrul căsătoriei, din părinți peregrini, în afara căsătoriei de la o

peregrină
B. sentință penală în timpul Republicii
C. exilarea persoanei în timpul Imperiului.

În ceea ce privește dreptul civil, cu excepția infracțiunilor de capital, peregrinii erau supuși
legilor și tribunalelor obișnuite ale civitas (o circumscriere administrativă, similară unui județ,
bazată pe teritoriile tribale pre-romane). Pe de altă parte, cazurile în care au fost implicați
cetățeni romani au fost judecate de instanța de judecată a guvernatorului, conform regulilor
elaborate de dreptul civil roman. Acest lucru a oferit cetățenilor romani un avantaj substanțial în
disputele cu peregrinii, în special pe uscat, deoarece legea romană ar prevala întotdeauna asupra
legii locale obișnuite dacă ar exista un conflict. În plus, verdictele guvernatorului au fost adesea
date de statutul social al partidelor (și adesea de mită), mai degrabă decât de jurisprudență.

În domeniul dreptului penal, nu exista nicio lege care să împiedice torturarea peregrinilor în
timpul interogatoriilor oficiale. Peregrini au fost supuși justiției de plano (sumar, complet),
inclusiv executarea, la discreția legatus Augusti (guvernatorul provincial). Teoretic, cel puțin,
cetățenii romani nu puteau fi torturați și puteau insista să fie judecați printr-o audiere completă a
Curții de Asistență a guvernatorului, adică prin rotație, în locații diferite. Cetățenii romani s-au
bucurat, de asemenea, de o protecție importantă (împotriva unei posibile malpractici a
guvernatorului), a dreptului de a apela la orice sentință penală, în special la o sentință de moarte,
direct la împăratul însuși. Astfel, se observă diferențele inițiale dintre peregrini și cetățenii
romani.

În sfera militară, peregrini au fost excluși de la serviciu în legiuni, și se puteau înrola doar în
regimente auxiliare mai puțin prestigioase; la sfârșitul unui serviciu auxiliar (mandate de 25 de
ani), un peregrin și copiii săi aveau asigurată cetățenia.

În sfera socială, peregrini nu avea dreptul la connubium ("inter-căsătorie"), adică nu puteau să

se căsătorească legal cu un cetățean roman. Astfel, orice copil dintr-o uniune mixtă era nelegitim
și nu putea moșteni cetățenia (sau proprietatea). În plus, peregrini nu puteau, decât dacă erau
militari auxiliari, să desemneze moștenitori în temeiul legii romane. La moartea lor, prin urmare,
ei erau legal fără testament, iar bunurile lor deveneau proprietatea statului.

Concluzionând, așa cum prevedea dreptul clasic, străinii liberi ce nu erau nici cetățeni, nici
latini, erau peregrini. Aceștia se deosebesc între cei obișnuiți, considerați superiori, și cei
deditici, considerați inferiori. Cu toate aceste deosebiri, noțiunea de "peregrin" dispare la un
moment dat, iar persoanele se deosebesc între cetățeni și barbari.
Note de subsol:

-"Curs de drept roman" de Vladimir Hanga și Mircea Dan Borșan, ediția a II-a, editura
Universul Juridic, București, pagina 128

-"Drept Roman, Lecțiuni" de Valerius M. Ciucă, ediția a II-a, editura Universității, Iași, paginile
283-285

-"Drept Privat Roman" de Victor Volcinschi, Daniela Țurcan, Serghei Cebotari, Radu
Mandraburca, Artur Tarlapan, Natalia Bacalau și Victoria Hîncu, Universitatea de Stat din
Moldova, Facultatea de Drept, Catedra Drept al Antreprenoriatului, Chișinău, editura CEP USM,
paginile 136-137, 140-141

-"Drept Roman, Principii, Instituții și Texte Celebre" de Teodor Sâmbrian, editura- Casa de
editură și presă Șansa-S.R.L., București, pagina 53.

Bibliografie:

-"Curs de drept roman" de Vladimir Hanga și Mircea Dan Borșan, ediția a II-a, editura Universul
Juridic, București

-"Drept Roman, Lecțiuni" de Valerius M. Ciucă, ediția a II-a, editura Universității, Iași

-"Drept Privat Roman" de Victor Volcinschi, Daniela Țurcan, Serghei Cebotari, Radu
Mandraburca, Artur Tarlapan, Natalia Bacalau și Victoria Hîncu, Universitatea de Stat din
Moldova, Facultatea de Drept, Catedra Drept al Antreprenoriatului, Chișinău, editura CEP USM

-"Drept Roman, Principii, Instituții și Texte Celebre" de Teodor Sâmbrian, editura- Casa de
editură și presă Șansa-S.R.L., București

-https://en.wikipedia.org/wiki/Peregrinus_(Roman)#Enfranchisement.
 Anexa nr. 1
Glosar termeni de specialitate:
- ager publicus (www.wikipedia.com) = este denumirea latină pentru terenul public al Romei
Antice, care era, de regulă, dobândit prin intermediul mijloacelor de expropiere de la dușmanii
Romei

- ius honorarium (www.oxfordre.com) = era o clasificare formulată de juriști în perioada

imperial romană pentru a distinge dreptul privat de dreptul civil (ius civile)

- pretor (DEX) = (1) magistrate roman cu înalte atribuții judiciare (și care adesea guverna o
provincie romană)

(2) În vechea armată, persoană numită pe lângă marile anități militare, cu atribuții în
poliția administrativă și judiciară în timp de război.

- stigmatum (DEX) = stigmat, marcă, ștampilă, semn care se aplica (cu ajutorul unui fier roșu) pe
corpul sclavilor sau al delicvenților

-connubium ("Drept Roman" de Emil Mocuț) = condiție de fond a căsătoriei, care are două
sensuri: obiectiv – aptitudinea unei persoane de a contracta o căsătorie civilă; subiectiv –
desemnează posibilitatea unor persoane determinate de a se căsători între ele, deoarece nu toţi cei
care au connubium în sens obiectiv au şi connubium în sens subiectiv. Spre exemplu, fraţii între
ei nu au connubium în sens subiectiv.

- Caracalla (www.wikipedia.com) = Marcus Aurelius Antoninius, cunoscut sub numele

Caracalla/ Caracala, a fost împărat roman din Dinastia Severilor între anii 211-217; porecla
Caracalla derivă de la denumirea celtică a unei mantale purtate în Galia.
 Anexa nr. 2

Grilă:

Care sunt modalitățile de dobândire a statutului de peregrin?

A. Prin naștere, în cadrul căsătoriei, din părinți peregrini, în afara căsătoriei de la o peregrină;
prin sentință penală în timpul Republicii; prin exilarea persoanei în timpul Imperiului.

B. Prin sentință penală în timpul Republicii; prin exilarea persoanei în timpul Imperiului.

C. Prin acordarea de către statul roman a acestui statut pentru anumite merite.

Explicarea grilei:

A. Prin naștere, în cadrul căsătoriei, din părinți peregrini, în afara căsătoriei de la o peregrină;
prin sentință penală în timpul Republicii; prin exilarea persoanei în timpul Imperiului - răspuns
corect întrucât surprinde toate modalitățile de dobândire a statutului de peregrin.

B. Prin sentință penală în timpul Republicii; prin exilarea persoanei în timpul Imperiului -
răspuns incorect deoarece nu cuprinde toate modalitățile de dobândire a statutului de peregrin, ci
lipsesc nașterea, în cadrul căsătoriei, din părinți peregrini, în afara căsătoriei de la o peregrină.

C. Prin acordarea de către statul roman a acestui statut pentru anumite merite- răspuns incorect
pentru că aceasta reprezintă o posibilitate de dobândire a cetățeniei romane de către peregrini,
nicidecum o modalitate de dobândire a statutului de peregrin.
 Anexa nr. 3

Numele meu conform regulilor dreptului roman este Mirela- Gabriela Neagu Mira Costel
filia Greci Tribu.

Praenomen: Mirela-Gabriela
Nomen Gentilicum: Neagu
Cognomen: Mira
Filiația după tată: Costel filia
Cartierul în care îmi exercit dreptul de vot: Greci Tribu.

Adăugări referat:
Edictul 'Constitutio Antoniniana' a fost emis de împăratul Caracalla în primul său an de
domnie, ca urmare a lungului proces de formare a statului național. Izvoarele ce amintesc de
acest edict sunt rare și sărace; s-au găsit, însă, mențiuni la juristul Ulpian, care exagerând, a
declarat că prin constituție toți locuitorii liberi din Imperiu au devenit cetățeni romani,
determinându-l pe Augustinus (un episcop, filozof, teolog) să laude caracterul “umanitar” al
dispoziției imperiale. Esența edictului era faptul că locuitorii Imperiului au fost făcuți cetățeni
romani (“…in Orbe Romano qui sunt ex constitutione imperatoris Antonini cives Romani effect
sunt “).

Paul Meyer a publicat Papirusul,un document de mare importanță care constituia traducerea în

limba greacă a Constituției, interpretându-l și concluzionând că cei care erau lipsiți de cetățenie
erau dediticii. Definiția clasică dată dediticilor era aceea că “erau indivizi sau comunități care s-
au opus poporului roman cu armele și, fiind supuși, au capitulat fără condiții” (după Gaius).
Capitulația se transforma într-o relație juridică durabilă, dediti devenind în generațiile următoare
dediticii, în cazul în care situația lor nu era reglementată printr-un tratat. Tot după Gaius, condiția
lor juridică în cadrul imperiului este prezentată, drept cea mai de jos categorie a oamenilor liberi,
iar incapacitatea peregrinilor deditici de a obține cetățenia romană era considerată o caracteristică
esențială a acestei categorii juridice.
 După analizele istoricilor, s-a concluzionat că sintagma peregrinii deditici conține o
contradicție, deoarece dediticiae erau numite în general populațiile aflate după capitulație armată,
în stare de supunere necondiționată, o stare în care vechile relații politico-juridice din interiorul
comunității au fost anihilate sau suspendate. Din punct de vedere istoric s-a dovedit că aceste
situații nu erau permanente, cid oar o etapă de tranziție, ducând la recunoașterea măcar parțială a
relațiilor juridice locale. În acest proces, dediticii deveneau peregrini și apoi cetățeni romani.

Totuși, au apărut controverse în ceea ce privește acest edict, iar apogeul lor a fost atins de
istoricul Bickermann care considera că Papirusul lui Meyer nu este Constitutio Antoniniana, ci
un edict suplimentar acesteia, care acorda cetățenie romană imigranților barbari, dacă aceștia nu
erau deditici. Cu toate acestea, el a recunoscut trei tipuri de deditici, și anume: oamenii eliberați,
plasați în case de Lex Aelia Sentia; barbarii care s-au predat singuri; toți provincialii erau
deditici.

Constituția Antoniniana a avut, bineînțeles, și consecințe privind peregrinii deditici, precum

că toate inscripțiile despre aceștia se refereau la cei eliberați prin decretul Lex Aelia Sentia;
astfel, este dificil a spune dacă incapacitatea particular înregistrată a acestora era general pentru
toți sau, în mod particular, pentru aceia eliberați.

De asemenea, imposibilitatea moștenirii de la un roman a fost o incapacitate a tuturor

peregrinilor, precum și cea de a-și dori ceva. O caracteristică important a dediticilor a fost
imposibilitatea primirii cetățeniei romane.

A fost dificil ca dediticilor să li se facă un loc în textul Edictului lui Caracalla din cauza lipsei
unei mențiuni privind o clauză de excepție în textile istoricilor și juriștilor antici care au
conservat acest eveniment.

Anexa 2-Grile suplimentare

1. Cine erau peregrinii?

A. Peregrinii se identificau cu barbarii

B. Peregrinii erau străinii care aveau relații cu statul roman și a căror situație juridică a fost
recunoscută și ocrotită de romani
C. Peregrinii erau cetățenii Romei

Explicarea grilei:

A. Peregrinii se identificau cu barbarii- răspuns incorect deoarece barbarii erau străinii care
locuiau în afara granițelor Imperiului Roman, pe când cetățile peregrinilor erau cucerite și
anexate acestuia, deci părți integrante.

B. Peregrinii erau străinii care aveau relații cu statul roman și a căror situație juridică a fost
recunoscută și ocrotită de romani- răspuns corect deoarece desemnează cu exactitate definiția
desemnată termenului ”peregrin”, conferită de istorici precum Teodor Sâmbrian.

C. Peregrinii erau cetățenii Romei- răspuns incorect căci peregrinii nu erau cetățenii Imperiului,
ci erau oamenii liberi ai acestuia; ei nu aveau cetățenie romană, doar o puteau dobândi prin
diferite moduri.

2. În ce moduri se putea obține cetățenia romană de către peregrini?

A. Prin exilarea persoanei, în timpul Imperiului

B. Prin acordarea de către statul roman a statutului datorită anumitor merite, dar și acordarea
cetățeniei unei comunități întregi, respectiv a unor drepturi

C. Prin edictul emis de împăratul Caracalla în anul 212 d.Hr.

Explicarea grilei:

A. Prin exilarea persoanei, în timpul Imperiului- răspuns incorect deoarece aceasta era o
modalitate de dobândire a statutului de peregrin, și nu a cetățeniei romane.

B. Prin acordarea de către statul roman a statutului datorită anumitor merite, dar și acordarea
cetățeniei unei comunități întregi, respectiv a unor drepturi- răspuns corect căci cele două
reprezentau metodele concrete de dobândire a cetățeniei romane de către peregrini.

C. Prin edictul emis de împăratul Caracalla în anul 212 d.Hr.- răspuns incorect deoarece, deși
prin emiterea acestuia s-a acordat cetățenia romană locuitorilor liberi, el nu reprezintă o metodă
de dobândire, ci mai degrabă o dobândire exclusivă și obligatorie.