UNIVERSITATEA "VALAHIA" DIN TÂRGOVIŞTE FACULTATEA

DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

Receptarea dreptului roman in Dacia

COORDONATOR:
Prof. Univ. dr. Dan TOP

STUDENT:
Laurențiu-Marius NĂTĂGUIU

2021

1
 Cuprins
Capitolul I. Dreptul în Dacia Romană; instituţiile juridice..................................................3
Capitolul II. Oamenii liberi..................................................................................................3
Capitolul III. Romanizarea..................................................................................................8
BIBLIOGRAFIE................................................................................................................11

2
 Capitolul I. Dreptul în Dacia Romană; instituţiile juridice
În epoca romană, izvoarele principale ale dreptului au fost două: dreptul
geto-dac, exprimat în vechile cutume scrise şi nescrise şi dreptul roman scris.
Raportul dintre cele două genuri de drept este definit prin faptul că dreptul roman
a avut caracter oficial, de stat, fiind impus ca atare pe tot teritoriul aflat sub
controlul organelor administraţiei de stat romane, în vreme ce normele dreptului
geto-dac au fost tolerate doar în măsura în care nu contravenea dreptului roman.
Ştiind că majoritatea populaţiei locuia în mediul rural este de presupus că aici
exista un spaţiu mai larg de acţiune pentru dreptul autohton. Această situaţie nu a
fost specifică Daciei romane, ci s-a întânit şi în alte provincii.
În al doilea rând trebuie observat că dreptul roman, impus din 106 în Dacia
ca un sistem logic, coerent, a evoluat de la un împărat la altul, uneori chiar pe
durata unei domnii. Ne vom referi însă numai la cele mai importante izvoare şi
instituţii de drept care au avut relevanţă în Dacia romană.
Izvoarele dreptului roman importante pentru perioada 106-271 au fost
constituţiile imperiale, senatus - consultele, legile şi edictele pretoriene (edictia,
decreta, mandata şi rescripta). Pentru locuitorii Daciei, Constituţia Antoniana a lui
Caracalla din anul 212 a avut o însemnătate aparte, deoarece prin ea s-a acordat
cetăţenie peregrinilor , adică majorităţii populaţiei autohotone.
Statutul persoanelor fizice a fost definit, din 106 până în 212 de acţiunea
unor norme juridice diferite pentru fiecare din cele trei categorii de oameni liberi:
cetăţenii romani, latinii şi peregrinii.

3
 Capitolul II. Oamenii liberi

Cetăţenii romani, locuitori în colonii sau municipii aveau aproape aceleaşi

drepturi ca şi cetăţenii Romei, considerându-se că fac parte dintr-unul din triburile
capitalei imperiului. De pildă cei din Napoca şi Drobeta “făceau parte” din tribul
Sergia. Cetăţenii romani între ei aplicau normele de drept civil roman, dreptul
quiritar “extrem de rigid, de formalist şi profund exclusivist, inaccesibil latinilor şi
peregrinilor”. Ei aveau jus civile (drepturile politice şi civile), jus comercii
(dreptul de a încheia acte juridice conform dreptului roman), jus militae (dreptul
de a-şi face serviciul militar în legiuni), jus connubii (dreptul de a contracta o
căsătorie legală conform dreptului roman), jus sufragii (dreptul de a alege), jus
honorum (dreptul de a candida la o magistratură).
Latinii, locuitori în municipii, pagi şi vici, ocupau o poziţie de mijloc faţă de
cetăţeni şi faţă de peregrini. Aveau jus comercii (deci aceleaşi drepturi
patrimoniale ca şi romanii), dar nu le aveau pe celelalte, întrucât nefiind rude de
sânge cu romanii erau consideraţi latini fictivi.
Peregrinii formau categoria cea mai largă, deoarece era constituită din
autohtonii liberi şi din străinii care nu erau nici cetăţeni, nici latini. Se îmărţeau în
două categorii: peregrinii dediticii şi peregrinii obişnuiţi. Peregrinii dediticii erau
acei străini ale căror cetăţi fuseseră desfiinţate din punct de vedere politic, care
puteau intra în relaţii comerciale cu cetăţenii sau latinii conform lui jus gentium.
Ei nu puteau merge la Roma şi nu puteau obţine cetăţenia romană. Peregrinii
obişnuiţi erau cei ale căror cetăţi nu fuseseră desfiinţate din punct de vedere
politic, având capacitate juridică atât în limitele dreptului lor cutumiar, cât şi în
limitele lui jus gentium.
Membrii oricăreia din cele trei categorii amintite puteau avea sclavi în
proprietate. În Dacia cuceritorii au introdus sclavajul clasic (caracterizat prin
folosirea amplă a muncii servile în agricultură, atelierele meşteşugăreşti etc.) însă

4
într-un moment când acest tip de sclavaj intrase în declin comparativ cu sclavajul
domestic, încât rezultatul a fost doar o amplificare a acestuia din urmă transformat
în secolele următoare în colonat, treaptă spre formarea relaţiilor feudale.
Starea juridică a sclavilor proprietate a cetăţenilor romani era reglementată
prin dreptul roman, iar a sclavilor proprietate a peregrinilor prin normele lor,
completate cu norme ale dreptului roman. Indiferent de apartenenţă, stăpânii aveau
drept de viaţă şi de moarte asupra scalvilor lor, iar ceea ce dobândeau sclavii,
dobândeau pentru stăpânii lor.
Şi în Dacia romană, ca şi în alte provincii sunt atestate eliberări din starea de
sclavie. Sclavii publici reuşeau acest lucru fie prin îmbogăţire, fie prin obţinerea
sprijinului unui om influent care la rândul său depunea diligenţe în acest sens pe
lângă împărat. Sclavii aflaţi în proprietate particulară se eliberau pe cale
testamentară sau prin declaraţia proprietarului înaintea guvernatorului provinciei.
Cei eliberaţi se numeau liberţi, fiind de fapt peregrini; de regulă îşi păstrau
numele lor de sclavi şi nu aveau deci cele trei nume specifice cetăţenilor romani
(prin excepţie, al treilea nume era numele său de sclav).
Înafara persoanelor fizice, dreptul roman a reglementat şi situaţia persoanelor
juridice, precum coloniile, municipiile, colegiile.
Dreptul familiei în Dacia romană urma regulile specifice categoriei sociale.
Astfel, cetăţenii romani se ghidau după dreptul roman, având jus connubii.
Peregrnii care nu aveau acest drept, puteau contracta între ei o căsătorie conform
legii lor, cu excepţia peregrnilor dediticii, care se orientau după jus gentium
(dreptul popoarelor).
Diplome militare descoperite în Dacia arată că împăratul acorda ostaşilor fără
cetăţenie romană care se eliberau din armată nu numai cetăţenia, ci şi jus connubii,
deci dreptul de a se căsători legitim cu o cetăţeană romană, cu o latină sau o
peregrină. În cazul căsătoriei în drept roman, copii care se năşteau intrau în puterea
lui pater familias. Dacă un cetăţean roman se căsătorea cu o peregrină care nu

5
primise jus connubii, căsătoria nu era legitimă, iar copii care se năşteau urmau
condiţia mamei.
Regimul bunurilor, definit prin dreptul de proprietate, a avut o însemnătate
aparte. Prin faptul cuceririi, pământul a trecut în proprietatea statului roman (ager
publicus) proprietarii de fapt exercitând numai dreptul de posesiune şi dreptul de
uzufruct. În Dacia ca provincie imperială, pământul a intrat în proprietatea
împăratului. Practic însă, locuitorii provinciei exercitau un drept real, întrucât la
moartea proprietarului provincial pământul trecea în mâna urmaşilor. Transmiterea
se putea face şi între vii, prin simpla tradiţiune, un drept la ginţilor. Această
situaţie caracterizată prin dubla proprietate se atenuează până la dispariţie după
Constitutio Antoniana, prin generalizarea cetăţeniei romane, încât proprietatea de
tip provincial tinde să se confunde cu proprietatea civilă. Urmarea cea mai
semnificativă a regimului instituit între 106 şi 212 a constat în plata impozitului
funciar ca formă de recunoaştere a priorităţii dreptului imperial.
Cetăţenii romani având jus italicum (conform căruia pământul din provincii
era asimilat celui din Italia) aveau drept de proprietate quiritară, romană.
Peregrinii nu aveau acces la acest drept decât dacă li se acordase jus
comercii. Fiind însă parteneri de comerţ ai romanilor nu numai că proprietatea lor
a fost ocrotită de statul roman, dar li s-au acordat unele facilităţi specifice
dreptului quiritar, de pildă acţiunea în revendicare, acţiunea cu privire la furt,
acţiunea cu privire la paguba cauzată pe nedrept. În astfel de situaţii se introducea
ficţiunea că peregrinul este cetăţean roman.
Succesiunea se efectua prin testament verbal sau scris, sau fără testament (ab
intestat), peregrinii folosind testamentul verbal (numit mai târziu, în evul mediu
“limbă de moarte”).
Dezvoltarea puternică a producţiei şi comerţului în Dacia romană a condus şi
la formarea unui sistem complicat de obligaţii şi contracte. Izvorul principal pentru
studiul contractelor de vânzare, locaţiune, asociere, împrumut este constituit de
tăbliţele cerate (numite şi triptice), descoperite lângă Alburnus Major (Roşia

6
Montană) la sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX şi datate pe la anul 167 d.
Hr. Sunt tăbliţe de lemn de brad, legate câte trei, acoperite cu ceară, pe care sunt
scrijelite texte. Studiul lor a fost efectuat pentru prima dată de marele istoric
german Th. Momsen. Din cele 14 tăbliţe lizibile, patru conţin contracte de
vânzare, trei contracte de muncă, două contracte de împrumut, un contract de
societate, un contract de depozit, lista cheltuielilor pentru organizarea unui
banchet, un proces verbal privind desfiinţarea unei asociaţii funerare şi un text
cuprinzând obligaţia unei persoane de a plăti o datorie.
O primă concluzie extrasă din studiul acestor documente este că ele “nu sunt
conforme întrutotul nici cu cerinţele dreptului civil roman, nici cu dreptul ginţilor,
ci are o fizionomie specifică ca acte de drept daco-roman. În acest sens s-a dat ca
exemplu un contract de împrumut în care creditor este o femeie peregrină; ori
conform dreptului roman femeile nu puteau încheia acte juridice în nume propriu.
Actele de vânzare în dreptul roman aveau forma unei simple convenţii în care
vânzătorul se angaja să predea lucrul şi să garanteze pentru evicţiune şi vicii, iar
cumpărătorul avea obligaţia de a plăti preţul; ori actele menţionate aflate pe
tripticele la care ne referim conţineau părţi distincte cu clauze speciale pentru
fiecare efect vizat în parte: o declaraţie de cumpărare, o clauză privind preţul, o
garanţie pentru evicţiune, o alta pentru vicii, o declaraţie a garantului.
În acelaşi sens se menţionează prezenţa unei instituţii specific romane –
mancipaţiunea, în desfăşurarea contractului de vânzare. Ea presupunea
îndeplinirea unor forme solemne de către părţi – care obligatoriu trebuiau să aibă
cetăţenie romană – de faţă fiind cel puţin 5 martori cetăţeni romani, obiectul
vânzării de provenienţă romană, un cântar de aramă şi canataragiul. Deşi lipseau
toate aceste condiţii se pretindea că este totuşi mancipaţiune.
O a doua concluzie este că multe din actele prezente în triptice sunt
probatorii, servind pentru a furniza dovada contractelor verbale încheiate. Dreptul
roman clasic se aplica în Dacia într-o formă simplificată: “spiritul de promovare a

7
tot ce era roman era în provincii mereu prezent, dar mereu trunchiat de nevoile şi
cerinţele vieţii sociale provinciale”.
În materie de drept penal şi procesual penal, statul roman era direct implicat
prin însăşi procedura de judecată. Cetăţenii romani se adresau instanţelor, iar
guvernatorul (ori legatul său) trimetea părţile cu formula respectivă la un
judecător. În anumite situaţii, guvernatorul putea judeca personal pricinile. Dacă
într-un litigiu cu cetăţeni romani se aflau şi peregrini, acestora li se acorda, pe
durata procesului calitatea de cetăţean roman. Guvernatorul avea jus gladii, dreptul
de a condamna la moarte, cu excepţia persoanelor aflate în postura de conducători
ai populaţiilor supuse din imperiu, caz în care acest drept revenea împăratului.
În ansamblu, dreptul roman a contribuit într-o mare măsură la romanizare.
Tradiţiile constituite atunci nu si-au epuizat niciodată efectele istorice.

Capitolul III. Romanizarea

Romanizarea reprezintă un proces istoric complex prin care civilizația
romană a pătruns în toate compartimentele vieții unei provincii, încât a dus la
înlocuirea limbii populației supuse cu limba latină. Factorii romanizării au fost
administrația, armata, veteranii, coloniștii, urbanizarea, religia, dreptul și
învățământul în limba latină. Impactul asupra autohtonilor al acestor factori a fost
asimilarea, în mod conștient, a civilizației romane. În anul 271, împăratul Aurelian
a retras administrația și armata din Dacia nord-dunăreană. Dar o parte a populației
romanizate a rămas la nord de Dunăre, pentru a exploata aurul din Munții Apuseni
și sarea din bazinul Târnavelor. Între vechile centre urbane se numărau Sucidava,
Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum, însă cea mai mare parte a locuitorilor
vechilor orașe s-au retras spre ținuturile rurale din cauza populațiilor migratoare și
au întemeiat așezări noi. Romanizarea a continuat alte câteva secole pe un teritoriu
vast în jumătatea de nord a Peninsulei Balcanice, aproximativ la nord de liniile

8
lingvistice propuse de savanții Skok și Jiřeček, în Daciile sud-dunărene și celelalte
provincii ale Imperiului Roman de Răsărit.

După retragerea aureliană este refăcută unitatea dacică din stânga

Dunării de Jos: desființarea frontierei romane de pe linia Carpaților a permis
circulația nestingherită pe ambele versante: dacii liberi pătrund în interiorul arcului
carpatic iar daco-romanii trec la est și la sud de Carpați. Refacerea unității dacice
nu a împiedicat continuarea procesului de romanizare. Practicarea neîntreruptă a
unor activități specifice vieții sedentare, greu de desfășuat în cadrul nomadismului
și al transhumanței, ca agricultura, meșteșugurile, exploatarea minereurilor, a
menținut folosirea limbii latine ca „lingua franca” pe ambele maluri ale Dunării. În
timpul împărațilorDioclețian, Constantin cel Mare și Iustinian s-a realizat o
adevărată „stăpânire romană” la nord de Dunăre.

Răspândirea creștinismului în limba latină la nordul Dunării

demonstrează romanizarea ireversibilă a populațiilor de substrat. Din limba latină
provin termenii de bază ai creștinismului: biserică < basilica; Dumnezeu – Domine
deus (vocativul lui Dominus deus); duminică < dominica dies; înger < angelus.
Romanitatea din sudul și nordul Dunării a continuat și s-a consolidat în secolele
IV-VI. Autohtonii s-au integrat definitiv și deplin în romanitatea orientală,
„uitându”-și limba inițială și cea mai mare parte a elementelor culturale
proprii.«Armata romană a avut un rol important în romanizare, ținându-se cont nu
numai de prezența legiunilor și a unităților auxiliare lor cu veteranii aferenți , ci și
de dispersarea acestora în întreg „capul de pod”, pe care îl configura Dacia în
apărarea Imperiului. Astfel, apare și faptul că româna este continuatoarea latinei
militare de la frontiera daco-dunăreană a Imperiului Roman. De altfel, viața
militară intensă a Daciei, alături de prestigiul civilizației, culturii și limbii latine,
constituie principala explicație pentru rapida romanizare a acestei provincii. În
istorie, se mai cunosc cazuri de asimilare, într-o perioadă scurtă, a unei limbi de

9
prestigiu militar și cultural, căci, normanzii (debarcați în 841, în NV-ul Franței, și
creștinați în 911), după cucerirea Angliei, în urma bătăliei de la Hastings, în 1066,
au influențat, ca vorbitori ai francezei, limba anglo-saxonilor, ceea ce arată că
franceza devenise limba lor maternă după numai cca două secole. Deși armata
Rinului, în diverse perioade, era mai mare ca aceea a Daciei, acest fapt nu a fost
esențial în romanizarea Galiei, deoarece legiunile renane, erau concentrate la
limes-ul cu triburile germanice, între Meusa și Rin, cu centre principale la Mainz,
Trier, Köln, și Xantem (de altfel, regiune în prezent neromanică). Dar nu numai
Renania, ci și celelalte regiuni de frontieră ale Imperiului Roman din Europa (ca
Pannonia), Africa și Asia nu mai sunt astăzi romanice. Deci, româna nu numai că
este continuatoarea unei latine militare de frontieră, ci este și singura limbă
neolatină care conservă vestigii ale limbajului de castru (sermo castrensis).».
( Cristian Mihail, Limbajul militar (daco-)roman și influența sa asupra limbii și
istoriei poporului român, Editura Militară, 2012, p. 55-56).

10
 BIBLIOGRAFIE

-Al. Herlea, Studii de istorie a dreptului, edit. Dacia, 1997, Cluj-Napoca

-Florin Negoiţă, Istoria statului şi dreptului românesc, edit. Ars Docendi, 2004, Bucureşti;
-Florin Negoiţă, Începuturi constituţionale la români, Bucureşti, 2002; Florin Negoiţă.
Istoria statului şi dreptului românesc, edit. Fundaţiei România de Mâine, 2005, Bucureşti;
https://istorie-edu.ro/istoria-romanilor/02-romanizarea.html

11