Curs 3 conform Lazăr Cârjan, Alina Daniela Pătru, Istoria dreptului românesc, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2013

APARIŢIA ŞI FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC

Retragerea aureliană (271 – 2715 d.Hr.) ce a însemnat retragerea aparatului administrativ

superior roman, a armatei romane şi a marilor stăpâni de latifundii şi sclavi, a dus la încetarea
dominaţiei romane asupra Daciei dar doar din punct de vedere formal. Marea majoritate a
populaţiei daco-romane a rămas pe loc, iar teritoriul fostei Dacii Romane, ca de altfel şi zonele
locuite anterior de dacii liberi, au rămas în continuare în sfera de influenţă romană, Imperiul
Roman continuând să manifeste un interes deosebit pentru fostele sale posesiuni de la nordul
Dunării, considerate o zona de protecţie a limesului roman. Influenţa Romei asupra Daciei chiar
şi după retragerea aureliană nu s-a limitat doar la aspectul militar, ci a avut în vedere şi relaţii de
natură economică, influenţa culturală, toate acestea făcându-i pe unii autori să vorbească despre
o aşa-numită recucerire a Daciei.
Aproape 1000 de ani, începând cu retragerea romană din Dacia şi până la formarea statelor
feudale româneşti, poporul daco-roman s-a format şi transformat într-un proces complex de
etnogeneză, sub presiunea popoarelor migratoare, în popor român.
În privinţa popoarelor migratoare care au traversat spaţiul carpato-danubiano-pontic, acestea au
exercitat asupra acestui teritoriu o influenţă pur nominală, deoarece din punct de vedere al
evoluţiei sociale, migratorii se aflau ei înşişi în stadiul democraţiei militare sfârşind prin a fi
asimilaţi de autohtoni care le erau superiori nu numai din punct de vedere democratic, ci şi sub
aspectul gradului de civilizaţie.

Sistemul normativ vicinal

Constituită în obşti teritoriale vicinale sau săteşti, populaţia autohtonă, romanizată în plin proces
de formare al poporului şi al limbii române şi-a consolidat existenţa socială bazându-se pe un
sistem normativ elementar. La baza lui, în absenţa unei autorităţi statale care să edicteze norme
juridice şi care să garanteze aplicarea lor, a stat obiceiul juridic (cutuma), format din vechile
norme geto-dacice şi din normele dreptului roman vulgar.
Aşadar, lipsa unui organism statal organizat în faza iniţială a migraţiilor a făcut ca distribuirea
judicioasă a dreptăţii să fie asigurată prin forţa de constrângere nu a statului, ci a obştei,
transformându-se astfel în norme juridice cutumiare.
Poziţia socială a fiecărui individ în cadrul comunităţilor săteşti era determinată de un statut
personal bine pus la punct. Pe lângă rudenia de sange şi rudenia prin alianţă, credinţa creştină a
consacrat rudenia spirituală, iar cele păgane au introdus frăţia de sange, frăţia de lapte,
infrăţirea lunaticilor etc.
Familia era organizată după un sistem patrilineal şi patrilocal. Căsătoria se făcea în ordinea
vârstei, mirele fiind, de regulă, mai în vârstă decât mireasa. Căsătoria se încheia prin liberul
consimţământ al viitorilor soţi. Sub influenţa religiei creştine, a ortodoxiei în speţă, căsătoria se
încheia după un ritual bisericesc care reprezenta una dintre cele mai mari taine ale
creştinismului. Divorţul putea fi cerut de către oricare dintre soţi. Bunurile erau împărţite copiilor
în principal la căsătorie, apoi restul la moartea părinţilor. În materie succesorală, descendenţii
aveau capacitatea succesorală egală între ei, aceeaşi capacitate fiindu-i recunoscută şi soţului
supravieţuitor. Fetele aveau vocaţie succesorală după reducţiunea zestrei.
În materia obligaţiilor, membrii obştei aveau deplină capacitate da a încheia convenţii şi învoieli
libere de forme, cea mai răspândită fiind vânzarea, care evoluase sub influenţa bizantină
devenind consensuală translativă de proprietate. O alta convenţie larg răspândită era schimbul,
dat fiind caracterul natural al economiei.
Bunurile se clasificau în bunuri mişcătoare (mobile) şi nemişcătoare (imobile).
În cadrul obştilor săteşti, proprietatea asupra pământului se împărţea în: proprietate individuală
asupra terenurilor de cultură şi proprietate devălmaşă, comună asupra celorlalte terenuri.
În proprietatea devălmaşă se aflau pădurile, apele, păşunile, subsolul din care erau extrase
diferite minereuri, fondul de rezervă pentru anii cu recoltă slabă, moara comună.
Contractele cele mai răspandite erau cele de vânzare-cumpărare care impuneau anumite forme
de publicitate, iar în cazul în care obiect al vânzării îl constituiau bunuri imobiliare, opera dreptul
de preemţiune. Arvuna se dădea uneori într-o proporţie prestabilită (1/4, 1/3) din preţ, alteori se
stabilea prin învoiala părţilor. După plata preţului se bea adălmaşul (constând într-o anumită
cantitate de vin), pentru publicitate fiind necesar să fie de faţă cel ce tăia mâna.
Munca agricolă în comun era reglementată de norme speciale referitoare la repartiţia câmpurilor
de cultură pentru membrii obştii, stabilirea felului culturii pe fiecare câmp, timpul de efectuare a
arăturilor, împărţirea produselor pentru consumul personal al membrilor obştii şi pentru fondul
de rezervă. Alte norme priveau creşterea în comun a vitelor (pornirea turmelor pentru păstoritul
comun, stabilirea locurilor şi a perioadelor de păşunat, împărţirea produselor turmelor comune)
şi vanătoarea în comun (pornirea cetelor de vânători).
Răspunderea membrilor obştei pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii precum şi
soluţionarea diferendelor dintre membrii obştei se realizau pe baza sistemului solidarităţii
rudelor, a legii talionului şi a compoziţiunii. Concepţia despre răspundere a fost semnificativ
influenţată de normele bisericii creştine, care nu admitea prejudicierea aproapelui şi nu accepta
să lase nepedepsite faptele care atentau la morala creştină.
Obştea vicinală răspundea în solidar atât pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul ei cât şi
pentru daunele cauzate obştilor învecinate. În ceea ce priveşte pedepsele, pedeapsa maximă era
izgonirea vinovatului. Furtul se pedepsea prin purtarea hoţului prin sat, împreună cu bunul furat,
pedeapsă ce atrăgea oprobriul public, echivalând cu moartea civilă.
Instanţele de judecată erau aceleaşi pentru cauze civile sau penale. Puterea judecătorească era
exercitată de judele sătesc şi de sfatul oamenilor buni şi bătrâni.
În materie de probe, pentru soluţionarea diferendelor referitoare la hotare se foloseau
jurământul cu brazda pe cap şi conjurătorii. Majoritatea litigiilor se refereau la întinderea unor
suprafeţe de pământ, de unde vine şi denumirea de hotărâre, derivată de la noţiunea de hotar.

Legea Ţării ( Ius Valachicum)

Conceptul de lege şi dreptate

Prezenţa obştilor în cadrul ţărilor a determinat şi menţinerea normelor tradiţionale după care ele
se ghidau şi funcţionau, întărite prin autoritatea aparatului politic, acestea devenind treptat,
norme juridice. Ulterior, acestea au fost completate cu noi norme juridice.
Constantin Noica susţinea că normele acestea au fost denumite de români lege cu înţelesul de
norme nescrise, provenind din latinescul re-ligio, adică a lega pe interior, prin credinţă şi
conştiinţă, ceea ce la romani era mos (obicei). Această trăsătură a legii româneşti s-a conturat în
timpul îndelungat, timp în care normele formate în cadrul obştei săteşti au fost respectate
datorită consensului unanim din cadrul colectivităţii.
La romani lex desemna numai legea scrisă, derivând de la latinescul legere( a citi). Legea era
impusă printr-o constrângere exterioară colectivităţii, şi anume a aparatului politic.
Odată cu apariţia pravilelor-coduri de lege (sec.XVII), legea scrisă a început să fie denumită lege.
Un alt sens al legii este acela de credinţă religioasă, creştină, ortodoxă. Legea creştină a
influenţat esenţa morală a conştiinţei românilor încă din perioada etnogenezei. Aşadar, atunci
când şi-au făcut apariţia legile bisericeşti, nomocanoanele, românii le-au dat denumirea de lege
dumnezeiască sau lege a lui Dumnezeu.
Noţiunea de dreptate era unită cu cea de lege. Un decret din anul 1094 al împăratului Alexios I al
Bizanţului, în legătură cu unii valahi din sudul Dunării, menţionează că pentru plata datorată în
schimbul păşunilor folosite de turmele lor, să fie judecaţi după lege şi dreptate. Această formulă
are o veche tradiţie în practica judiciară a poporului român.
Expresia romană ars boni et equi, are în vedere binele social şi apărarea principalelor valori
sociale ale echităţii. Oamenii buni şi bătrâni erau cei care, dată fiind probitatea lor morală, erau
chemaţi să judece comportamentul şi faptele celorlalţi.

Instituţiile Legii Ţării în domeniul dreptului privat

În societatea feudală capacitatea persoanelor era reglementată printr-un sistem al castelor de

tip feudal, caste care reprezentau categorii sociale închise şi ereditare şi care aveau un statut
juridic de sine stătător.
Legea Ţării a statuat inegalităţile de avere prevăzând cinci asemenea caste:
 boierii;
 ţăranii liberi;
 ţăranii aserviţi;
 orăşenii;
 robii.
Clasa socială superioară, nobilimea este de două feluri: laică şi ecleziastică.
Nobilimea laică era reprezentată de cnezi, voievozi, juzi, jupani, boieri. Legea Ţării făcea distincţie
între marea şi mica boierime, precum şi între boierii de ţară, provenind din rândurile
conducătorilor de ţări, care au renunţat la atribuţiile lor politice atunci cand l-au ales pe domn şi
au întemeiat statul feudal, şi boierii de slujbe, care au intrat în aparatul de stat, devenind
dregători. În documentele vremii redactate în slavonă, în Ţara Românească boierii erau denumiţi
jupani, pe când în Moldova erau numiţi pani.
Nobilimea ecleziastică, reprezentată de cler, se bucura de un statut privilegiat. În practica feudală
s-a constatat că numai boierii s-au bucurat de plenitudinea drepturilor politice şi civile, celelalte
categorii sociale având un statut juridic inferior.
Marea masă a societăţii era alcătuită din ţăranii liberi. Ţăranii liberi trăiau fie în obşti săteşti
libere, fie în afara obştilor săteşti. Cei ce trăiau în afara obştilor se numeau cnezi sau judeci. În
pivinţa ţăranilor aserviţi (dependenţi), Legea Ţării a consacrat, până în sec. al XVI-lea, numai
obligaţia de ascultare a acestora, pentru ca ulterior să fie introdusă şi legarea de pământ. Ţăranii
aserviţi erau denumiţi rumâni în Ţara Românească, vecini în Moldova şi iobagi în Transilvania.
O altă clasă socială era reprezentată de orăşeni care se împărţeau în trei categorii:
 patriciatul oraşelor, care era format din privilegiaţii care exercitau conducerea oraşelor;
 negustorii şi meşteşugarii;
 agricultorii, care lucrau terenurile aflate în hotarul oraşului putând fi liberi sau aserviţi.
Începând cu sec. al XI-lea îşi fac apariţia robii, provenind în special din rândurile ţiganilor şi
tătarilor. Din punct de vedere juridic, robul nu era considerat a fi persoană, nu avea capacitate
juridică, nu era considerat subiect de drept, fiind asimilat bunurilor. Totuşi, spre deosebire de
sclav, care putea fi ucis, robul nu putea fi ucis de către stăpânul său fără ca acesta din urmă să
suporte rigorile legii.
Legea Ţării consacra ca izvor al obligaţiilor, contractele şi delictele, cu tendinţa spre răspunderea
personală, după cum arată cronicarul Miron Costin: pre lege dreaptă nici fecior pentru fapta
tătane-său nici părintele pentru fapta fecioru-I de vârstă nu-i platnic.
Totuşi, tradiţionala solidaritate a obştei săteşti şi anumite interese ale statului feudal au făcut
posibilă şi existenţa unor forme de răspundere pentru fapta altuia, răspundere colectivă în
materie fiscală, penală şi de comerţ internaţional.
În privinta contractelor, Legea Ţării a preluat anumite dispoziţii din dreptul daco-roman, aducând
totodată şi elemente noi. Cea mai amănunţită reglementare a cunoscut-o contractul de vânzare-
cumpărare. Încheierea unui contract de vânzare-cumpărare presupunea, întrunirea a trei
elemente esenţiale şi anume consimţământul, obiectul şi preţul.
Consimţământul era conceput ca fiind manifestarea de voinţă a vânzătorului în sensul dorit de
către cumpărător. Consimţământul era necesar să fie liber, neviciat şi irevocabil. Legea Ţării
considera nul contractul în care consimţământul era viciat prin silă (impresurare, val, cotropire),
de exemplu sub forma aruncării preţului sau lepădării preţului de către un boier, împotriva
refuzului ţăranului de a-şi vinde pământul. Motivele pentru care vânzătorul a fost nevoit să-şi
vândă pământul - foamete, robie, plata birului sau a unor amenzi penale, pribegie, lipsuri
materiale - nu reprezentau vicii de consimţământ. Forma publicitară cu prezenţa martorilor
excludea viciile de dol şi eroare. Atunci când obiect al contractului de vânzare-cumpărare erau
anumite bunuri - ocine, robi, pe lângă consimţământul părţilor, era necesar şi consimţământul
altor persoane - rude, vecini, care îşi exercitau în acest mod dreptul de protimis. În cazul vânzării
ocinelor, era necesară şi confirmarea domnului, în calitatea sa de titular al lui dominium
eminens. Robii puteau face obiectul vânzării, putând fi vânduţi separat de moşie, fiind asimilaţi
lucrurilor. Spre deosebire de robi, ţăranii aserviţi puteau fi vânduţi numai împreună cu moşia.
Contractul de vânzare-cumpărare putea avea ca obiect libertatea, ţăranii liberi putând deveni
rumâni prin vânzarea libertăţii lor.
Preţul putea să fie constituit nu numai din bani, ci şi din lucruri sau din bani şi lucruri, de aceea
nu exista o distincţie clară între contractul de vânzare-cumpărare şi cel de schimb. Preţul se
plătea integral în momentul convenţiei, dar uneori şi parţial, cand se fixa un termen pentru plata
preţului restant, sub sancţiunea rezilierii în caz de neplată. Rezilierea vânzării putea fi prevăzută
în contract sub forma unui pact comisoriu. Întoarcerea preţului putea avea loc şi în caz de
evicţiune când se prevedea în actul de vânzare constituirea de garanţii personale - chezaşi - care
se angajează că, dacă cumpărătorul va avea val "să avem noi a da seamă". Rezilierea se putea
obţine şi pe cale judecătorească, în caz de evicţiune, atunci cand bunul a fost de la un
neproprietar.
În contractul de vânzare-cumpărare puteau fi menţionaţi şi martorii care asistaseră la încheierea
contractului, precum şi aldămăşarii care erau adevăraţi martori preconstituiţi şi care, cu ocazia
încheierii contractului, închinau un pahar de băutură cu părţile. În actul scris care se încheia erau
menţionate atât numele martorilor cât şi numele părţii care a plătit adălmaşul. În caz de litigiu,
părţile se prezentau în faţa judecătrului pentru a arăta care a fost conţinutul convenţiei atunci
când s-a băut adălmaşul.
Contractul de vânzare-cumpărare se realiza fie în formă scrisă (“zapis”), fie verbal.
Contractul de împrumut de consumaţiune (mutuum) se încheia prin convenţia părţilor însoţită
de remiterea materială a lucrului, putând duce chiar şi la aservirea debitorului dacă acesta nu-şi
putea executa obligaţia la scadenţă. De regulă, asemenea împrumuturi aveau ca obiect sume
băneşti. Asemenea datorii erau garantate prin zălog sau prin chezăşie.
În ceea ce priveşte contractul de donaţie, acesta îmbraca forma unei simple convenţii, ce se
putea încheia fie între domn şi vasalii săi, fie între persoane fizice, fie între persoane fizice şi
mănăstiri. Cele mai frecvente erau donaţiile făcute de domn vasalilor săi, în consideraţia
serviciilor aduse de aceştia, motiv pentru care donaţia cuprindea şi un element de drept public.
Donaţiile către biserică se făceau sub condiţia ca bunurile donate să nu fie înstrăinate; deseori,
ele se realizau în prezenţa domnului. Ca şi în cazul contractului de vânzare-cumpărare, obiectul
donaţiei putea fi şi persoana umană.
Zălogul reprezenta garanţia reală ce se forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune
de către debitor, creditorului său, transmitere ce era însoţită de o convenţie prin care creditorul
promitea ca va retransmite lucrul dacă debitorul îşi plătea datoria la scadenţă. Zălogul consta din
bunuri mobile şi imobile, mai ales pământ, precum şi iobagi cu delniţele lor. Îndeplinirea la
termen a obligaţiei garantate atrăgea răscumpărarea zălogului. Cand zălogirea se făcea fără
termen, creditorul era îndreptăţit să stăpânească şi să folosească bunurile zălogite până la
achitarea datoriei în cazul împrumutului bănesc sau până la înapoierea vitelor împrumutate
pentru comodat. În ceea ce priveşte zălogul cu termen, actul încheiat putea prevede ca, în caz de
nerespectare a termenului, bunurile zălogite să fie pieitoare, prăpădite, pierdute, adică să fie
luate pe seama d-sale (a creditorului). În absenţa unei asemenea clauze, şi întrucât valoarea
zălogului era de obicei mai mare decât a obligaţiei garantate, se proceda la preţuirea bunurilor şi
la vânzarea lor de către o persoană străină sau chiar de către creditor, reţinându-se din preţul
obţinut valoarea garantată, iar diferenţa era oferită debitorului.
Regimul proprietăţii era similar celui existent în Dacia romană, locul statului roman, ca proprietar
al lui ager publicus, fiind luat de obştea sătească, reprezentată de adunarea megieşilor. Obştea
sătească deţinea proprietatea asupra pământului, având un drept superior de decizie asupra
întregii moşii, în timp ce sătenii aveau doar un drept de folosinţă individuală asupra vetrei satului
şi asupra terenurilor arabile. Dreptul de protimis reprezenta un nou instrument juridic în virtutea
căruia, în cazul înstrăinării unor părţi din pământul obştei, rudele celui care înstrăina precum şi
ceilalţi membri ai obştei aveau preferinţă la cumpărare.
După destrămarea obştilor săteşti, locul adunării megieşilor a fost luat de marele proprietar de
pământ (jude, cneaz), membrii obştei transformandu-se în ţărani aserviţi. Odată cu întemeierea
statului feudal de sine-stătător, cnezii şi juzii au transmis principalele atribute ale suveranităţii lor
domnului, inclusiv dreptul de proprietate supremă, reţinând pentru ei doar o proprietate
efectivă, subordonată (dominium utile). Aceeaşi relaţie de subordonare privind dreptul de
proprietate se manifesta şi în relaţia dintre domn şi ţăranii liberi.
Imunităţile feudale pe care domnul le acorda boierilor şi în virtutea cărora aceştia puteau
exercita pe domeniile lor atribuţii de ordin administrativ, judiciar şi militar reprezintă o altă
instituţie specifică Legii Ţării.
În privinţa căsătoriei, existau numeroase obiceiuri fără caracter juridic cu privire la cunoaşterea
viitorilor soţi, peţitul, constituirea zestrei, binecuvântarea părinţilor. Din punct de vedere al
formei juridice, căsătoria se încheia prin binecuvântarea religioasă, care avea loc în biserică, dar
obiceiul impunea şi necesitatea binecuvântării prealabile a părinţilor. Spre deosebire de geto-
daci, zestrea se constituia din bunuri provenite de la părinţii ambilor soţi, precum şi din darurile
făcute de săteni cu ocazia nunţii. O altă formă de căsătorie admisă de Legea Ţării era căsătoria
cu fuga, care reprezenta un simulacru de răpire a fetei de către viitorul soţ căci, făcându-se cu
consimţământul fetei, avea drept scop obţinerea consimţământului părinţilor.
Legea Ţării consacra relaţii de egalitate între membrii familiei, drepturi egale ale părinţilor asupra
copiilor, obligaţia reciprocă de întreţinere, vocaţia succesorală a descendenţilor. Ius Valachicum
recunoştea mai multe categorii de copii: copii legitimi, copii naturali, copii adoptaţi, copii vitregi şi
copii dobândiţi prin efectul înfrăţirii. Potrivit dispoziţiilor Legii Ţării, rudenia era de trei feluri: de
sânge, prin alianţă şi duhovnicească (spirituală).
Rudenia de sange, fie în linie directă, fie în linie colaterală, genera efecte juridice patrimoniale,
dând naştere obligaţiilor reciproce de întreţinere şi dreptului de succesiune.
Rudenia duhovnicească sau spirituală izvora din tainele botezului şi ale cununiei producând atât
efecte morale cât şi juridice.
Legea Ţării prevedea şi alte forme de rudenie, precum rudenia derivată din înfrăţire şi rudenia
derivată din înfiere.
Legea Ţării cunoştea două forme de moştenire: moştenirea legală şi moştenirea testamentară.
Moştenirea legală a avut un regim diferit în Ţara Românească şi Moldova. În Ţara Românească se
aplica privilegiul masculinităţii, în timp ce, în Moldova, fiii şi fiicele aveau vocaţie succesorală
egală. În conformitate cu privilegiul masculinităţii, proprietatea funciară revenea fiilor, fiicele
putând dobândi numai pământuri de cumpărătură şi bunuri mobile.
Legea Ţării a creat instituţia înfrăţirii cu efecte patrimoniale a fiicelor cu fii, având ca efect faptul
că şi fetele puteau dobândi drepturi succesorale asupra proprietăţii funciare ereditare.
Moştenitorilor li se transmiteau atât bunurile succesorale, cât şi drepturile de creanţă precum şi
datoriile defunctului. Moştenitorii răspundeau pentru datoriile succesorale intra vires hereditatis
(în limitele activului succesoral).
Succesiunea testamentară se baza pe existenţa a două forme de testament: testamentul în
formă scrisă (diata) şi testamentul oral (testamentul cu limbă de moarte). Testamentul cu limbă
de moarte consta dintr-o declaraţie verbală, făcută în prezenţa martorilor. Adesea testamentul
oral îmbrăca forma hrisovului domnesc. Potrivit Legii Ţării părinţii aveau posibilitatea să
dezmoştenească pe fiii răufăcători sau pe fiii lipsiţi de respect. Condiţiile de valabilitate ale
testamentului scris erau mult mai simple decât cele impuse de dreptul roman, Legea Ţării
impunând numai condiţia scrierii, datării şi semnării de către testator, nu şi de către alţi martori.

Dispoziţiile Legii Ţării în domeniul dreptului penal şi procesual

Dispoziţiile Legii Ţării în materie penală aveau un caracter discriminatoriu, aceleaşi fapte fiind
pedepsite diferit, în funcţie de categoria socială din care făcea parte infractorul.
Legea Ţării a menţinut sistemul răzbunării sângelui, paralel cu compoziţiunea legală, conform
căreia infracţiunile puteau fi răscumpărate prin plata unor sume de bani fixate de stat şi
percepute în folosul statului. Chiar şi cei pedepsiţi cu moartea puteau să-şi răscumpere fapta.
Legea talionului era permisă în situaţia infracţiunilor de omucidere sau de denunţare
calomnioasă, rolul statului limitându-se la pedepsirea prin amenzi a celor care încercau să
recurgă la legea talionului în cazuri care nu erau permise de Legea Ţării.
Legea Ţării a adus o reglementare amănunţită a infracţiunilor (vini sau fapte), clasificate în vini
mari şi vini mici. Cele mai grave infracţiuni erau considerate infracţiunile împotriva statului,
proprietăţii şi persoanei. Hiclenia era cea mai gravă infracţiune, fiind pedepsită cu moartea şi
confiscarea totală a averii; nu putea fi răscumpărată în nici un caz. În cazuri excepţionale, boierii
vinovaţi de hiclenie erau pedepsiţi chiar de domn. Intrau în sfera de cuprindere a hicleniei:
 ridicarea împotriva domnului pentru a-l detrona, a-i lua locul sau pentru a instala un alt domn
în locul lui;
 însuşirea pe nedrept a banilor vistieriei, a birului sau a haraciului;
 fuga în ţară străină fără încuviinţarea domnului;
 sustragerea sau distrugerea bunurilor domneşti.
Foarte apropiată de infracţiunea de hiclenie era infracţiunea de neascultare (osluh) care, dacă
era comisă de boieri, se pedepsea cu moartea, iar dacă era săvârşită de ţăranii aserviţi, cu bătaia
sau gloaba. Tot cu moartea era pedepsit şi furtul flagrant sau furtul comis cu violenţă, pedeapsa
putând fi executată chiar la locul faptei.
În privinţa organizării instanţelor judecătoreşti, nu exista o delimitare strictă în Legea Ţării între
activitatea administrativă şi cea juridică sau între procesele civile şi cele penale, ele fiind judecate
de aceleaşi instanţe, după aceleaşi obiceiuri juridice. O instanţă moştenită din vechime era cea a
oamenilor buni şi bătrâni, competentă să judece pricini mărunte din dreptul civil, în timp ce în
domeniul dreptului penal, competenţa sa se limita la prinderea infractorilor.
În temeiul imunităţilor feudale acordate de domn, boierii de ţară exercitau anumite atribuţii
judiciare pe domeniile lor. Dregătorii de la oraşe, sate şi din ţinuturi aveau atribuţii judiciare
conferite de autonomia de care se bucurau înainte de consolidarea aparatului central de stat.
Cu ocazia consolidării statului feudal, s-au constituit instanţe judiciare integrate în aparatul de
stat: marii dregători, în frunte cu marii vornici în Moldova, marele vornic şi marele ban în Ţara
Românească, aceştia putând pronunţa şi pedeapsa cu moartea. Atribuţiile judiciare în ţinuturi şi
oraşe au fost preluate începând cu sec. al XVI-lea de reprezentanţii domniei. Instanţa supremă
era sfatul domnesc, care judeca procesele cele mai importante, precum şi plangerile formulate
de părţi faţă de hotărârile pronunţate de alte instanţe judecătoreşti. În ultimul caz, sfatul
domnesc acţiona ca o instanţă de apel (deşi Legea Ţării nu cunoştea instituţia apelului), putând
modifica hotărârea judecătorească dacă o considera nedreaptă.
Organizarea instanţei de judecată în Legea Ţării era asemănătoare celei din dreptul roman clasic,
judecătorul fiind ales de părţile aflate în litigiu dintre boierii ce compuneau sfatul domnesc, care
puteau exercita o competenţă judiciară generală.
Odată cu accentuarea absolutismului, Legea Ţării a consacrat teoria potrivit căreia atribuţiile
judiciare provin de la domn, acesta fiind şi judecătorul suprem, având dreptul să judece orice
proces, inclusiv reclamaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de alte instanţe. De regulă, domnul
judeca pricinile împreună cu sfatul domnesc, însă pronunţa hotărârile în nume propriu. Puterea
domnului fiind absolută, Legea Ţării nu putea admite autoritatea de lucru judecat, domnul
putând judeca de mai multe ori acelaşi proces, ceea ce conducea, invariabil, la sentinţe
contradictorii.
Legea Ţării a clasificat probele în două categorii: orale şi scrise. Probele orale erau
predominante. Potrivit Legii Ţării, orice pretenţie formulată în justiţie putea fi dovedită prin
probe orale. În funcţie de obiceiurile geto-dace din care îşi trăgeau originea, probele orale se
împărţeau în: ordalii, jurători (forme speciale de mărturie) şi jurământul obişnuit.
Ordaliile constau în invocarea divinităţii pentru ca puterea divină să arate de partea cui este
dreptatea. Legea Ţării a consacrat ordalia pământului sau jurământul cu brazda.
Sub influenţa credinţei creştine această probă a evoluat, cel care era supus probei pronunţand
un jurământ creştinesc şi în locul pământului purta o carte de blestem.
Proba cu jurători putea răsturna orice altă probă recunoscută de Legea Ţării, inclusiv probele
scrise. În cadrul acestei probe, membrii comunităţii, având acelaşi statut social, interveneau în
proces şi jurau că una dintre părţile implicate în proces era demnă de crezare. Această probă
putea fi contracarată prin aducerea unui număr dublu de jurători, castigând în final cel care
adusese cei mai mulţi jurători. Proba era acordată de însuşi domnul Ţării, jurământul se
pronunţa în faţa reprezentanţilor domniei, iar la final se întocmea carte de jurământ, în funcţie
de care se pronunţa hotărârea. Şi această probă a evoluat în sensul indicării nominale a
jurătorilor (jurători pe răvaşe). Încă din faza acordării probei, domnul putea acorda uneia dintre
părţi un număr de 48 de jurători, fapt ce punea partea adversă în imposibilitatea de a răsturna
proba prin aducerea unui număr dublu de jurători.
Legea Ţării a admis ca probă şi jurământul obişnuit (mărturia propriu-zisă); în acest caz
jurământul era depus în biserică, iar martorul relata despre fapte constatate prin propriile
simţuri.

Caracteristicile lui Ius Valachicum

Legea Ţării are următoarele trăsături:

 este unitară din punct de vedere geografic, fiind comună tuturor românilor;
 este unitară din punct de vedere social: în trecutul nostru nu au existat un drept ţărănesc, cu
caracter colectivist, şi un drept nou, cu caracter individualist;
 este, în mod special,, un drept cu caracter rural, un drept agrar al oamenilor legaţi de pământ,
de hotar, de moşie;
 este completă, izbutind să reglementeze principalele relaţii sociale statornicite la nivelul
societăţii. Dreptul obişnuielnic era compus dintr-un sistem de norme de conduită şi convieţuire
socială, cuprinzând atât norme de drept public, referitoare la organizarea societăţii şi
conducerea acesteia în general, cât şi norme de drept privat, referitoare la proprietate,
moştenire, familie etc.;
 este elastică şi receptivă la cerinţele realităţii, ale condiţiilor economico-sociale, deşi obştea
continuă să-şi păstreze dreptul ei superior de proprietate (proprietate devălmaşă); iau naştere
instituţii noi care privesc posibilitatea ieşirii din indiviziune prin respectarea dreptului de
protimis. În funcţie de avere se diferenţiază statutul juridic al persoanelor; oficializarea justiţiei
are loc ca rezultantă a dezvoltării statelor feudale româneşti;
 din modul de viaţă al strămoşilor noştri, organizaţi în obşti teritoriale, în formaţiuni politice cu
caracter prestatal, reiese originalitatea vechiului drept românesc.
trăinicia şi rezistenţa obiceiului pământului sunt similare trăiniciei şi rezistenţei instituţiilor
politico-juridice româneşti (cnezate, voievodate, scaune).

STATUL ŞI DREPTUL MEDIEVAL

Evul Mediu constituie o sinteză între antichitate şi creştinism reprezentând o perioadă de mari
transformări în plan politic, economic, cultural şi social. Acest interval de timp este caracterizat
de migraţia popoarelor, de etnogeneza popoarelor europene şi, în fine, de constituirea statelor
feudale, care stau la baza Europei moderne.
Evul Mediu este perioada istorică în care, atât pentru ţările din Europa cât şi pentru majoritatea
ţărilor din Asia şi din Africa de Nord, feudalismul a constituit baza structurii economico-sociale şi
a regimului politic. Limitele cronologice ale acestei etape a dezvoltării umane au variat de la o
ţară la alta, în funcţie de condiţiile istorice specifice, între sec. III-VII şi sec. XVII-XIX.

Evul Mediu

Termenii de feudalism, feudal derivă din termenul feud, prin care, în Evul Mediu, se desemna
posesiunea funciară condiţionată pe care un vasal o deţinea de la un senior în schimbul
îndeplinirii unor servicii vasalice. Termenul de feud derivă din cuvântul franc fehu-od, care iniţial
însemna vite, iar ulterior, prin extindere, avere, răsplată, remunerare a unor slujbe.
Prin termenii de feud, feudalism, se indicau iniţial raporturile de vasalitate din interiorul clasei
dominante occidentale. Ulterior termenii au căpătat o conotaţie mai largă, definind structura
socială şi regimul social-politic din Evul Mediu.
Regimul feudal era bazat pe o strânsă legătură de loialitate mutuală, în care vasalul îşi servea
seniorul său cu consilium et auxilium. Seniorul era obligat să ofere vasalului protecţie
economică, politică şi militară. De obicei această relaţie bilaterală se stabilea pe viaţă, încetând
doar în caz de trădare sau deces. De regulă, seniorul atribuia vasalului o bucată de pământ. De
aceea, specificul sistemului feudal era dat de regimul proprietăţii.
Exploatarea feudală se realiza prin renta feudală. Aceasta a cunoscut trei forme:
 renta în muncă – claca;
 renta în produse – dijma;
 renta în bani – censul.
Istoria Evului Mediu a fost divizată în trei etape:
 feudalismul timpuriu care a apărut în China (sec. III-IV), în Imperiul Roman de Apus şi de
Răsărit (sec V-VI), şi ulterior în centrul, estul, sud-estul Europei şi Orientul apropiat (sec. VI-VIII);
 feudalismul dezvoltat care a apărut în China (sec. VIII-IX), în Europa apuseană şi centrală (sec.
XI-XII) şi în Europa de est şi sud-est (sec. XI-XIII);
 feudalismul târziu care a apărut în Europa apuseană şi centrală (sec. XVI-XVII), în Europa de est
şi de sud-est (sec. XVII-XVIII) şi ulterior în Asia şi Africa (sec. XVIII-XIX).
Declinul relaţiilor feudale târzii şi deci sfârşitul Evului Mediu coincide cu procesul formării şi
extinderii relaţiilor capitaliste.

Dreptul medieval şi organizarea justiţiei medievale

Forma cea mai tipică şi în acelaşi timp abuzivă, dar relevantă pentru forţa morală şi materială pe
care o poseda autoritatea ecleziastică în mentalitatea, în societatea, în cadrul instituţiilor Evului
Mediu, inclusiv a celor juridice îşi găseşte expresia în cadrul Inchiziţiei.
În august 1233, papa Grigore al IX-lea (1227 – 1241) a instituit în mod oficial Inchiziţia, ca un
aparat de represiune, cu propria sa poliţie secretă şi propriile sale tribunale a căror menire era
de a distruge ereziile şi practicile vrăjitoreşti. După consolidarea puterii în Evul Mediu a romano-
catolicismului, cetăţenii cu vederi liberale, care nu se aliniau cu dorinţele, nu întotdeauna biblice,
ale Bisericii oficiale, au început a fi priviţi ca eretici, ca inamici ai societăţii. După doi ani de la
masacrarea ereticilor albigenzi, Papa Grigore IX publică documentul apostolic Excommunicamus
(20 aprilie 1231) prin care se anunţa înfiinţarea unui tribunal supranaţional care să judece
cazurile de erezie. Intenţia Papei Grigore IX stabilea ca obligatorie efectuarea unei anchete care
să confirme sau să infirme temeinicia acuzaţiei de erezie. Acest tribunal a primit numele de
inchiziţie (lat. inquisitio = cercetare, ancheta). Inchiziţia a funcţionat mai mult în ţările din sudul şi
vestul Europei, în special în Spania şi a început a judeca pe toţi aceia care au încercat să
răspândească printre credincioşi învaţături aşa-zise false în materie religioasă, în dauna
credinţei. Aşadar, Tribunalul Inchiziţiei privit ca instituţie juridică urma să fixeze anumite norme,
să stabilească o procedură legală, care să înceapă prin efectuarea unei anchete (inquisito -
cercetare, urmărire, anchetare). Inchiziţia a jucat un rol important mai ales în istoria Evului
Mediu. Condamnările care s-au facut se datorează principiilor considerate optime pentru a
apăra ordinea publică lezată prin învaţăturile eretice.
Când era semnalată prezenţa ereziei într-o regiune, se anunţa o anchetă: fie se deplasa
tribunalul la faţa locului, fie erau convocaţi suspecţii, in corpore, la centru. Când era vorba de
cazuri particulare, celui în cauza i se trimitea o citaţie prin parohia teritorială. Neprezentarea la
locul stabilit în termen de 30 de zile atrăgea dupa sine excomunicarea, fapt care reducea sansele
la proces. Adus în faţa Tribunalului, suspectul era pus să jure că va spune adevărul, dupa care
era interogat, un notar consemnând întrebarile şi răspunsurile. Mijloacele dure de constrângere
fizică erau folosite în cazul în care cel anchetat refuza să raspundă la întrebari. Aşa-numitul eretic
care îşi retracta erorile primea o sancţiune ispăşitoare, dupa gravitatea constatată în mod
absolut arbitrar. Unică prin ţelurile urmărite şi prin mijloacele utilizate, Inchiziţia a cunoscut de-a
lungul timpului trei forme principale:
 Inchiziţia medievală;
 Inchiziţia spaniolă;
 Inchiziţia romană.
Erau pedepse date de Inchiziţie inculpaţilor:
 participarea la celebrări liturgice comunitare stând într-un colţ al bisericii, desculţ având o
lumânare aprinsă în mână;
 purtarea unui semn distinctiv, cusut pe haine, ori purtarea unor veşminte de culoare specială;
 posturi îndelungate, opere de binefacere, zidirea unei biserici, pelerinaje la locurile sfinte;
 amenzi, confiscarea bunurilor, interdicţia îndeplinirii anumitor funcţii publice.
 închisoarea pe un timp determinat sau pe viaţă;
 condamnarea la moarte.
Persoanele care aveau legături cu diferite secte ori cu eretici erau excomunicaţi. Atunci când un
eretic refuza să retracteze sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial îl încredinţa judecatorului
civil, care, de regula, îi pregatea rugul.
Din Evul Mediu şi până în epoca modernă, în ţările occidentale, documentele consemnează sau
comentează despre nenumărate acţiuni judiciare stranii, desfăşurate după reguli stricte de
procedură: procesele intentate animalelor. Procedura judiciară era cu atât mai ridicolă cu cât era
riguros efectuată după toate normele unui proces penal: citaţie în faţa instanţei, complet de
judecată, dovezi, martori, interogatoriu, apărător, acuzator, aplicarea torturii, formularea
sentinţei şi consemnarea ei în scris.

Imperiul Roman de Răsărit (Bizanţul)

Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin sau Bizanţul sunt noţiuni folosite, în mod
convenţional, pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu având capitala la Constantinopol.
Bizanţul a apărut ca moştenitor, continuator al lumii romane. O lungă perioadă a fost un stat
care s-a întins pe trei continente, în Europa, Asia şi Africa. Bizanţul şi-a încetat existenţa la
mijlocul secolului al XV-lea, fiind înlocuit din punct de vedere politic cu Imperiul Otoman.
Nu există punct de vedere unitar referitor la data de început a perioadei bizantine. Unii autori o
plasează în timpul domniei lui Diocleţian (284-305), graţie reformelor administrative pe care el le-
a introdus, divizând imperiul în pars Occidentis și pars Orientis.
Alţii plasează acest eveniment în timpul domniei lui Teodosiu I (379-395) și a victoriei
creștinismului împotriva păgânismului, sau, după moartea sa din 395, în momentul divizării
Imperiului Roman în jumătăţile de apus și de răsărit.
Alţii plasează această dată mult mai târziu, în 476, când Romulus Augustus, ultimul împărat
apusean, a fost nevoit să abdice, lăsându-l astfel pe împăratul din răsăritul elenizat ca singur
împărat roman. Schimbarea a fost graduală, treptată și, până în 330, când împăratul Constantin I
și-a inaugurat noua capitală, procesul de elenizare și creștinare erau deja în curs.
Cei mai mulți istorici au considerat schimbarea din timpul domniei lui Heraclius I (care a elenizat
imperiul aproximativ pe la 640, prin adoptarea limbii grecești ca limbă oficială) ca punctul de
ruptură cu trecutul roman al Bizanţului și obișnuiesc să numească imperiul ca Bizantin, în loc de
Roman de Răsărit, după această dată.
De-a lungul secolului al V-lea, diverși invadatori au cucerit partea de vest a imperiului, dar în
răsărit au reușit cel mult să obţină un tribut. Teodosius II a extins zidurile orașului
Constantinopol, transformând orașul într-o fortăreaţă de nestrăpuns. Împăratul Zenon a fost
conducătorul părţii răsăritene a Imperiului Roman în momentul în care vestul (Roma) s-a
prăbușit (476). Zenon a negociat cu goţii, reușind să îndepărteze pericolul unei invazii, lăsându-le
însă controlul asupra jumătăţii de vest.
În timpul împăratului Iustinian I și a genialului său general Belisarius, Imperiul Roman de Răsărit
a recucerit, temporar, unele dintre provinciile pierdute din Occident, cea mai mare parte a Italiei,
nordul Africii și sudul Spaniei.
Iustinian a modernizat anticul cod legislativ roman, dând noul Corpus Juris Civilis, deși este de
notat că aceste legi erau încă scrise în limba latină, o limbă care devenise învechită și puţin
înţeleasă chiar și de cei care scriseseră noul cod de legi. În timpul domniei lui Iustinian, în anul
537 a fost construită Catedrala Sfânta Sofia, care avea să devină centrul vieţii religioase creștine
bizantine și centrul creștinismului ortodox. Secolul al VI-lea a fost și o perioadă de prosperitate
culturală, (deși Iustinian a închis Universitatea din Atena), în care s-au creat artiști precum poetul
epic Nonnus, poetul liric Paul Taciturnul, istoricul Procopius din Cezareea și filosoful Ioan
Philoponos.
Iustinian le-a lăsat urmașilor o visterie goală, în plus aceștia nu au reuşit să facă faţă atacurilor
noilor valuri de invadatori migratori asiatici sau europeni. Lombarzii (longobarzi) au invadat și au
cucerit cea mai mare parte a Italiei, avarii și, mai târziu, bulgarii au cucerit cea mai mare parte a
Balcanilor iar la începutul secolului al VII-lea, perșii au invadat și au cucerit Egiptul, Palestina, Siria
și Armenia. Perșii au fost învinși și teritoriile cotropite de ei au fost recucerite de împăratul
Heraclius cel Tânăr în 627. Dar apariţia neașteptată a triburilor unite de arabi, proaspăt convertiți
la Islam, i-au luat prin surprindere pe bizantini, care erau epuizaţi de eforturile uriașe făcute în
războaiele cu perșii. Arabii au cucerit toate provinciile sudice bizantine. Cea mai usturătoare
înfrângere a bizantinilor a fost în Siria, la Yarmuk. Heraclius și guvernatorul militar al Siriei au
răspuns greoi noii ameninţări, astfel Mesopotamia bizantină, Siria, Egiptul și Exarhatul Africa au
fost încorporate definitiv în posesiunile musulmane, un proces care s-a terminat cu cucerirea
Cartaginei în 698.
Frederic Barbarossa a încercat să cucerească Imperiul Bizantin în timpul celei de-a treia Cruciade,
dar efectul cel mai devastator l-a avut a patra Cruciadă. Deși scopul declarat a acestei cruciade
era cucerirea Egiptului, veneţienii au preluat controlul expediţiei și, datorită influenţei lor,
cruciaţii au cucerit Constantinopolul, în 1204. Unul din conducătorii cruciadei, Baldovin de
Flandra, a fost numit împărat al Imperiului Latin de Constantinopol, un regat feudal efemer, dar
care a slăbit grav Imperiul Bizantin. În tot acest timp, Regatul Sârb a devenit din ce în ce mai
puternic, reușind să cucerească noi teritorii și formând Imperiul Sârb în 1346.
Pentru un timp, imperiul a supravieţuit numai datorită faptului că musulmanii erau prea divizaţi
pentru a organiza un atac cu şanse de izbândă. Atunci când acest lucru s-a schimbat, Imperiul
Otoman a cucerit tot teritoriul bizantin, cu excepția unui număr de orașe portuare.
Dreptul bizantin a fost moştenitorul dreptului roman clasic.
În anul 726 a fost elaborată Ecloga, cea mai importantă operă de codificare a împăratului Leon al
III- lea, cuprinzând dispoziţii de drept penal, civil şi procesual.
Legea Militară elaborată în anul 741, cuprindea reglementări de drept penal extrase din diverse
izvoare care sancţionau delictele comise de militari: răzvrătirile, nesupunerea, fuga, dezertarea,
distrugerea de bunuri etc.
Prohironul este primul cod de legi elaborat din porunca împăratului Vasile Macedoneanul (870-
878), denumit şi Manualul de legi fiind alcătuit dintr-un ansamblu de prevederi de drept civil,
penal, procesual şi drept canonic.
În dreptul bizantin, Epanagoga, elaborată între anii 884-886, a completat dispoziţiile Prohironului
cu precizări detaliate despre lege şi drept, despre regulile şi procedurile de judecată, despre
drepturile şi obligaţiile demnitarilor din ierarhia civilă şi ecleziastică (împărat, prefect, chestor,
magistrat, patriarh, episcop, preot).
Basilicalele (legi imperiale) constituie cel mai important monument juridic bizantin, fiind
elaborate în perioada 886-892, în timpul domniei împăratului Leon al VI-lea, fiul lui Vasile I. Cele
60 de cărţi cuprindeau, practic, întreg dreptul romano-bizantin în vigoare la data redactării sale.
Ordinea în care sunt prezentate instituţiile juridice este: dreptul bisericesc, normele de
procedură, regulile de drept civil, dreptul familiei, succesiunea, proprietatea şi modurile de
dobândire a acesteia, instituţiile dreptului public, modul de aplicare a pedepselor. Dat fiind
faptul că, prin dimensiunile sale, noua legiuire s-a dovedit greu de utilizat, în secolele X-XII au
apărut rezumate ale Basilicalelor, mai uşor de mânuit de către magistraţi şi teoreticieni.
Hexabilul (Manualul de legi) structurat în 6 cărţi a fost întocmit de Constantin Armenopol în anul
1345 şi cuprinde cele mai importante reglementări de drept civil precum şi o serie de dispoziţii
speciale de drept maritim şi fiscal.
Nomocanoanele adunau la un loc normele de drept laic (nomoi politikoi) cu cele de drept
bisericesc (kanones), prezente în Codul şi în Novellele împăratului reformator. Cele mai
importante nomocanoane care au influenţat dreptul românesc scris au fost:
 Sintagma lui Matei Vlastarie redactată în 1335 care conţine reglementări de drept civil, dreptul
familiei şi drept penal.
 Nomocanonul lui Manuil Malaxos a fost întocmit în perioada 1561-1562, fiind considerat o
compilaţie juridico-filosofico-religioasă, care a circulat în toate teritoriile bizantine. O serie dintre
dispoziţiile sale au fost receptate în Pravila lui Matei Basarab (Îndreptarea legii) din anul 1652.

Regatul Francilor

Francii erau un popor germanic din vest (în traducere cei liberi sau cei curajoși). Fiind cunoscuţi
relativ recent sub acest nume comun, francii erau constituiţi din mai multe ramuri:
 Francii de sud (salieri);
 Ripuaren (francii de pe Rin);
 Chamaven;
 Sugambren, (sigambren);
 Brukteren;
 Uspiten;
 Ampsiavaren;
 Chatten azi Hessen.
Triburile vest-germane situate în nordul Imperiului Roman au început aproximativ din anul 200
să se unifice; la început doar Usipiten, Tecteren, Sugamren și Bructeren care au fost numiţi și cei
curajoși sau franci. Francii sunt amintiţi în sursele romane pentru prima oară prin anii 250 cu
prilejul incursiunilor de pradă pe care le făceau în Provincia Galia. În timpul migrării popoarelor,
teritoriul socotit ca aparţinând francilor erau Bavaria de nord, Württemberg de nord, sudul
Thuringiei, Hessen, Nord-Baden, Renania-Palatinat, nordul Alsaciei, Lorena, Saarland,
Luxemburg, regiunea Rinului - partea Belgiei unde se vorbește germană, Limburg, Olanda,
Zeelanda, Brabant și Flandra.
Din secolul V, centrul regiunii ocupată de franci era Kölnul. În 420 (surse nesigure) aceştia
traversează Rinul spre vest, prinţul Pharamond creând despărţirea francilor în francii de est
(francii de pe Rin) și în vest salfrancii. Izvoarele arheolgice atestă faptul că francii ar fi fost
acceptați pașnic în Galia romană unde s-au așezat ca laeti (aliaţi fără civitas, fără cetățenie
romană). Migrarea francilor spre sud probabil a influenţat migrarea saxonilor spre Anglia și
coasta olandeză, care a dus ulterior la conflictele dintre franci și sași (saxoni).
Francii devin o putere militară în timpul Merovingianului Clovis I. (cca. 500 e.n.) care învinge în
Galia de Nord pe alemani (popor germanic) și pe goţii de vest, ajungând până la Munții Pirinei.
Clovis și o parte a francilor trec la catolicism. Fiii lui Clovis I continuă politica de expansiune
alipind regatului franc Burgundia, Turingia și regiuni ce azi aparţin Germaniei de vest, statelor
Benelux și Franţei de azi.
Clotaire I (498-561) fiul cel mai tânăr a lui Clovis unește regatul franc, care va fi împărţit mai
târziu între fii săi în Austrasia și Neustria. O perioadă de ascensiune a imperiului franc începe în
timpul lui Pippin cel Scurt culminat cu cea a fiului său Carol cel Mare, după care urmează o
împărţire ce va fi continuată prin Tratatul de la Verdun (843) care duce mai târziu la formarea
statelor Franţa și Germania. Pentru ultima oară regatul franc este din nou unit sub regele Carol
al III-lea (cel Gros) (882-887) după care vor rămâne separate. Ideea unirii a celor patru părţi
regatului franc a apărut din nou în timpul cruciadelor (1000-1111) dar n-a mai fost realizată.
Prezenţa francilor, care alcătuiau o entitate, este amintită și în analele musulmane, aceștia fiind
numiţi de arabi, fraeng sau farandshi.

Franţa

La sfârşitul secolului al X-lea, la venirea dinastiei capeţiene, Franţa era un stat reprezentant tipic
al fărâmiţării feudale, fiind împărţit în aproximativ 15 principate teritoriale ale căror stăpânitori
îşi exercitau atributele suveranităţii şi recunoşteau regelui o autoritate nominală, nu reală. Peste
cinci veacuri, la sfârşitul secolului al XV-lea, Franţa era statul cel mai bine unificat şi centralizat
din Europa.
Curia Regis, instalată chiar în palatul regal francez, avea atribuţii judecătoreşti şi legişti de
profesie, însă era în acelaşi timp un Parlament şi o Curte de Apel care decidea asupra hotărârilor
seniorilor feudali. Dispar vechile probe judiciare (ordaliile, duelul judiciar), lăsând loc anchetelor.
În Franţa medievală, Ordonanţa din 1254 stabilea în termeni fermi jurisdicţia parlamentelor (a
celui principal, din Paris şi a celor din provincie) şi funcţia bailivilor (funcţionari regali cu atribuţii
în materie administrativă, financiară, militară şi în special juridică), indicându-le procedura de
urmat în faza instructorie, de urmărire şi cercetare a cauzelor penale.
În timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, când absolutismul a atins apogeul, Consiliul de Stat
numit şi Consiliul afacerilor străine, reprezenta organul în care se dezbăteau probleme precum
pacea, războiul, tratate şi tratative cu alte state.

Germania

Germania a devenit Sfântul Imperiu Romano-German la sfârşitul sec. al X-lea. În Germania, deşi
împăraţii se socoteau stăpâni ai lumii, niciuna dintre dinastii nu a reuşit să se impună. Tronul era
electiv. Congresul feudalilor, Congresul restrâns (Hoftag) s-au transformat, treptat, în organisme
reprezentative ale clerului, feudalilor şi orăsenilor. Aşa a luat fiinţă Reichstag-ul.
În Germania medievală a funcţionat, până la mijlocul secolului al XVI-lea, una dintre cele mai
stranii instituţii, numită Tribunalul Vehmic (termenul derivă semnificativ pentru sensul emotiv, de
frică şi de groază pe care tribunalul îl inspira – din expresia eliptică latină vae mihi). Apariţia sa
este incertă, între secolele al X-lea şi al XIIlea, într-o perioadă dominată de cea mai dezolantă
anarhie, de crime ale bandelor de răufăcători, de abuzuri brutale ale micilor tirani locali. Acest
tribunal acţiona îndeosebi în zona Westfaliei. Judecata şi condamnarea se făceau în secret, iar
executarea sentinţei era imediată. Forţa sa teribilă derivă chiar din profundul mister în care îi
erau învăluite legile, regulile şi faptele.
Anglia

Wilhelm Cuceritorul a schimbat organizarea în statul anglo-saxon. Cucerirea normadă (1066) a

pus capăt rămăşiţelor tribale, instituind statul centralizat condus de o monarhie feudală.
Spre deosebire de Franţa, Germania sau Italia, în Anglia regalitatea s-a proclamat stăpână a
întregului fond funciar cucerit. Baronii au primit proprietăţi mici dispersate în diferite regiuni ale
regatului în scopul de a nu fi constituite mari feude. La Congresul feudalilor de la Salisburry,
Wilhelm a impus baronilor să presteze jurământ, stabilind că dreptul de proprietate asupra
pământurilor aparţinea, în exclusivitate coroanei, ceilalţi nefiind decât posesori. Feudalii
normanzi s-au reunit în jurul regalităţii în timp ce ţăranii anglo-saxoni au fost reuniţi în manuare
(pământuri şi loturi ţărănesti).
Aşadar, după cucerire în Anglia s-a format o monarhie puternică, cea mai puternică autoritate
laică ce exista la vremea aceea în Europa apuseană. Explicaţia se regăseşte în baza materială şi
socială solidă pe care dinastia normandă a ştiut să şi-o creeze. Coroana engleză, din momentul
cuceririi, a beneficiat de mari întinderi de pământ provenind din posesiunile de pe continent, al
căror număr a crescut, precum şi din domeniile confiscate de la anglo-saxoni, domenii din care
regele şi-a rezervat o şeptime.
Evoluţia relativ lentă a domeniului feudal din Anglia şi sistemul de împroprietărire practicat de
Wilhelm au împiedicat crearea de principate teritoriale, iar puterea marii feudalităţi a fost astfel
limitată. Regele a păstrat sistemul de recrutare a oastei mari şi a creat instituţii centralizatoare
de guvernare. A păstrat unitatea administrativă - shire, pe care a asimilat-o comitatului de pe
continent, iar curia regală (curtea, sfatul regal) a rezultat din împletirea sfatului înţelepţilor cu
consiliul ducal normand. Fiscalitatea a fost organizată pe principii noi, din curia regis
desprinzându-se o secţie specială, Camera Eşichierului, însărcinată cu centralizarea veniturilor
statului, care de la început s-au separat de tezaurul regelui. Pentru a cunoaşte numărul
contribuabililor şi situaţia lor materială, în anul 1086 Wilhelm a procedat la realizarea unui amplu
recensământ consemnat sub numele de Cartea Judecăţii de Apoi. În cursul înregistrării, toţi
ţăranii dependenţi au fost înscrişi sub numele de şerbi.
Treptat, în Anglia medievală s-a format un nou drept care s-a dorit a fi uniform şi comun întregii
Anglii: Common Law (dreptul comun). După cucerire, vechile country-courts (Adunarea
oamenilor liberi) au fost înlocuite treptat prin jurisdicţii senioriale denumite Courts-Baron,
Manorial-Courts, care aplicau dreptul local. Ulterior au apărut şi jurisdicţiile ecleziastice care
aplicau dreptul canonic.

Statul şi dreptul kievean

Statul kievean a apărut la sfârşitul secolului al IX-lea, primul său conducător, Oleg, purtând o
campanie reuşită în 907 împotriva Bizanţului. Fiul său, Igor, a continuat politica de ofensivă,
reuşind să alipească noi teritorii. Asemenea tatălui, acesta a semnat o serie de tratate de pace cu
bizantinii. Sviatoslav a fost conducătorul care şi-a condus armata în marea aventură ce a extins
statul kievean definitiv în câmpia est-europeană. Sviatoslav a unificat slavii estici în jurul Kievului
punând sub control rusesc întreg curs al fluviului Volga. După o serie de lupte, a semnat un
tratat de pace cu Bizanţul fiind nevoit să părăsească Balcanii, Crimeea şi să promită că nu îşi va
mai ataca adversarul.
În perioada statului kievean, principalul izvor de drept, a fost obiceiul – cutuma. În timpul
domniei lui Vladimir Sviatoslavici s-a reafirmat autoritatea autoritatea Kievului iar ruşii s-au
creştinat. Tot în această perioadă au început să apară legi menite să înlocuiască dreptul
obişnuielnic. Ulterior, normele de drept au fost sistematizate şi codificate. Pravila rusă reprezintă
culegerea documentelor de drept vechi kievean. Cea mai veche pravilă de legi este Pravila lui
Iaroslav, la baza căreia se află dreptul obişnuielnic. În statul kievean au apărut traduceri de legi
bizantine denumite nomocanoane. Au fost traduse şi apoi alcătuite cărţi de judecată, legi agrare,
legi despre sancţiuni, legi pentru martori, Legea pentru judecarea oamenilor.