Defta Ionuț

Student:Defta Ionuț

Facultatea de Drept

Anul IV

PROIECT LA
ISTORIA DREPTULUI ROMÂN

1|Page
Defta Ionuț

Antica (preromaneasca)

o Dreptul dac

o Dualismul juridic din Dacia, provincie romana

Dreptulgeto-dac

Contextul istorico-politic

Lipsa surselor de informare asupra societății dace nu este absolută; cu toate că sunt
,,destul de vagi și confuze” permit totuși conturarea unei imagini.

Deși din secolul IV i. Hr. societatea dacă a fost organizată în uniuni de triburi, nu se
poate susține că acestea reprezentau deja o organizare politică statală. Până în jurul
anilor 82–70 i. Hr. nu putem vorbi de existența unui stat dac pentru că au fost multe
discontinuități. Pe temelia unității de neam, cultură, civilizație spirituală[2] și economică,
Burebista a întemeiat statul dac centralizat și independent care i-a supraviețuit în limite
teritoriale restrânse. Acest stat a conservat multe elemente din organizarea nucleelor
prestatale existente, pe care de altfel nu le-a desființat, ci doar le-a limitat atribuțiile în
favoarea puterii centrale a regelui.

Succesiunea regilor daci se întrerupe după Decebal (†106), în urma cuceririi romane.
Dacii liberi, adică cei rămași în afara stăpânirii romane, nu au reușit să reconstituie
statul dac centralizat.

2|Page
Defta Ionuț

Organele centrale ale statului dac

Puterea supremă în stat era deținută de rege. Instituția regalității a tins să devină
ereditară . Principiul eredității nu era absolut întrucât puteau veni la succesiunea
tronului frații regelui și marele preot.

Regele era conducătorul militar și judecătorul suprem, dar putea fi și mare preot;
disocierea puterii regale de cea religioasă nu era un principiu obligatoriu, ba dimpotrivă,
ele puteau fi reunite unicefal.

În cadrul statului dac, autoritatea religioasă avea un rol deosebit de important întrucât în
spiritualitatea dacică se consideră că atât puterea regelui, cât și legile sunt de origine
divină.

În exercitarea atribuțiilor regele era ajutat de un corp de sfetnici, supus voinței sale.

Din puținele izvoare istorice ele se deduce indirect faptul că teritoriul statului era împărțit
în unități administrativ-teritoriale, dar și faptul că au existat două categorii de dregători
locali: cei care exercitau atribuții din ordin administrativ, iar alții care dețineau comandă
armătelor aflate pe teritoriul statului.

Instituții juridice

Cutuma a fost primul izvor de drept. Statul presupune dreptul, deci dacii trebuiau să
aibă reguli juridice. Rămâne deschisă problema legilor scrise, atestate de unele surse
literare care afirmă că regele Burebista pentru consolidarea statului a elaborat legi cu
un pronunțat caracter religios.

3|Page
Defta Ionuț

Proprietatea la geto-daci

Se pare că datorită modului lor de organizare în obști sătești (de vecinătate),

proprietatea a fost comună asupra pământului agricol, apelor și pășunilor. S-a opinat de
asemenea că pe lângă pământurile nehotarnicite ar fi putut exista și terenuri hotarnicite,
care ar fi servit altor scopuri decât agriculturii.

În ce privește casă, ograda, uneltele de muncă, cirezile și turmele de animale, acestea

au fost private.

Capacitatea juridică a persoanelor

Societatea geto-dacă nu s-a abătut de la structura tipică anti-chitatii, diferențiind

persoanele în categorii sociale.

Nobilii (tarabostes sau pileati), formau baza de alegere a regilor și a preoților. Oamenii
de rând (comați sau capilati) aveau capacitate juridică restrânsă se pare numai în ceea
ce privește dreptul public: accesul lor la demnitățile de rege și preot nu era posibil. De
notat că ei nu erau o categorie disprețuită.

A treia categorie o formau sclavii (daoi) atestați în număr mic. Caracterul patriarhal al
sclaviei presupune un regim diferit de cel clasic. Așadar, ei erau folosiți de regulă la
activitățile domestice; iar robul era asimilat unui membru inferior al familiei.

Familia

Informațiile sunt contradictorii: după unii antici familia la geți era poligamă. În schimb
Horațiu și Ovidiu, buni cunoscători ai societații geto-dacice, nu au semnalat nimic
despre o eventuală poligamie. Mai mult, Columna lui Traian prezentând scene din viață
geto-dacilor înfățișează fiecare bărbat dac însoțit de o singură femeie.

Nu putem concluziona că a existat o evoluție a instituției casătoriei de la poligamie la

monogamie sau că s-au cunoscut ambele forme (cetățenii înstăriți pracțicând poligamia,
iar cei de rând monogamia). Poligamia a constituit o formă a căsătoriei la diferite

4|Page
Defta Ionuț

popoare; este important că în chiar culmea civilizatiei, familia dacă a fost monogama,
situație conformă cu echilibrul bio-psihic al ființei umane.

Cumpărarea soției constituie o caracteristică și ea întâlnită la alte popoare, acolo unde

soția contribuia prin muncă proprie la veniturile familiei. Acest obicei s-a păstrat până în
zilele noastre la „târgul de fete” de pe Muntele Găina.

Soția se află sub autoritatea și puterea bărbatului, putând fi pedepsită chiar cu moartea
de către bărbat pentru infidelitate.

Familia era patriliniară (descendența copiilor se stabilea în primul rând după tată) și
patrilocala (soția se mută în casă soțului).

Dualismuljuridic În Dacia

Organizarea centrală

Deși teritoriul Daciei nu a ajuns in intregime sub stăpanirea romană, influențele

civilizației romane, s-au manifestat si dincolo de provincia imperială.

Doi împărați au reorganizat succesiv Dacia romană: Hadrian (117–138) în urmă unei răscoale
împarte teritoriul în trei provincii (Inferior, Superior și Porolissensis), iar Marcus Aurelius (161–
180) păstrează Dacia Porolisensis, dar creează Dacia Apulensis și Dacia Malvensis.

Organizarea locală

Organizarea și conducerea orașelor era asemănătoare cu celelalte orașe din imperiu.

Conducerea orașelor era autohtonă și se exercită de cetățenii români printr-un conciliu
(asemănător senatului român), cu atribuții de coordonare a activității administrativ-
fiscale.

Localitățile urbane erau colonii sau municipii. Coloniile erau centre urbane puternic
romanizate. Unele colonii se bucurau de ius italicum, deci locuitorii lor nu plateau

5|Page
Defta Ionuț

impozit. Municipiile aveau o condiție inferioară coloniilor, locuitorii lor bucurându-se de

un statut juridic intermediar între cetățenii romani și peregrini, dar diferența dintre
aceștia începe să se estompeze cu timpul. Cu o singură exceptie , orașele din provincia
Dacia au fost vechi așezări ale autohtonilor

Magistrații superiori erau aleși timp de un an și aveau atribuții executive și judiciare.

Cea mai mare parte a populației din Dacia trăia la sate, organizate fie după sistemul
român în pagus (situate pe teritoriile dependențe de colonii) și vicus (celelalte sate), fie
în formă lor tradițională a obștilor sătești.

Sistemele de drept din Dacia romană

În raporturile dintre băștinași s-a aplicat dreptul autohton. Însă dreptul român a avut o
înrâurire covârșitoare asupra dreptului autohton, dar și dreptul român „s-a adaptat” la
cerințele vieții autohtonilor, transformându-se, vulgarizandu-se.

Dreptul roman s-a aplicat în raporturile dintre cetățenii români, însă s-au elabo-raț și
norme juridice noi (edictele guvernatorilor) ținând seamă de conștitutiile imperiale și de
mandatele imperiale în care se precizău instrucțiuni pentru guvernatorii provinciali.

Cu toate că organizarea Daciei s-a făcut sub formă tipică de provincie română, totuși
dreptul român s-a aplicat în mod diferențiat, concomitent cu dreptul autohton și cu ius
gentium.

În raporturile dintre cetățenii români și celelalte categorii de locuitori ai Daciei romane s-

a aplicat dreptul popoarelor (ius gentium).

Capacitatea juridică a persoanelor

Peregrinii. Inițial noțiunea de peregrin se confundă cu cea de străîn. Peregrinii obișnuiți

erau învinșii ale căror cetăți au continuat să existe din punct de vedere politic. Peregrini
formau masa cea mai numeroasă a locuitorilor imperiului; ei au primit cetățenia romană
prin Edictul din 212 al împăratului Caracala, cu excepția peregrinilor deditici. Peregrinii

6|Page
Defta Ionuț

deditici constituiau acea categorie de peregrini ale căror cetăți au fost desființate ca
urmare a rezistenței înverșunate pe care au opus-o cuceritorilor.

Latinii erau situați pe o poziție intermediară între cetățenii romani și peregrini. Ideea
unei cetățenii inferioare a continuat însă să existe pentru coloniile înființate de români în
teritoriile cucerite.

Cetățenii romani aveau următoarele drepturi: de a dobândi și transmite proprietatea, ius

conubii (de a se căsători după legea romană); ius comercii (de a deveni creditor și
debitor); de a intenta acțiuni în justiție, ius sufragii (de vot); ius honorum (de a fi ales);
ius militæ (de a sluji la oaste etc.).

Sclavii. După cucerirea romană, sclavii au devenit proprietatea împăratului, dar cu

timpul au trecut în proprietatea persoanelor juridice (orașe, colegii, temple), dar și în
proprietatea persoanelor fizice. Socotit un lucru, sclavul era lipsit de orice personalitate
juridică, neputând fi subiect de drepturi și obligații juridice, stăpânul său putând să îl
vândă, să îl pedepsească și chiar să îl omoare. Fiind considerat un lucru, legătură sa cu
o sclavă era considerată o doar simplă stare de fapt.

Colonii. Erau oameni liberi, dar de fapt apropiat de statutul sclavului

Dreptul succesoral
Peregrinii deditici nu puteau dobândi nimic prin testament și nici nu puteau face testament
(potrivit legii romane nu aveau capacitate testamentară). Dar soldații romani, care întotdeauna
s-au bucurat de privilegii, puteau să-și instituie ca moștenitori persoane peregrine sau latine.

Judecata
În perioada imperiului magistrații aleși în adunările populare au fost înlocuiți de funcționari
administrativi numiți de împărat. În fruntea piramidei administrative și judecătorești se află
împăratul, că șef al statului și judecător suprem, urmând prefecții pretorului și apoi guvernatorii
sau șefii de provincie. Judecata are un caracter public, este etatizată, soluționarea cauzei
realizându-se de către organele statului. Guvernatorul putea să aplice și pedeapsa capitală (ius
gladii). În litigiile dintre un cetățean roman și un peregrin, acesta din urmă era socotit pe durata
procesului ca și când ar fi fost cetățean român

Familia si căsătoria

7|Page
Defta Ionuț

În epoca clasică, familia romană se axa în jurul puterii lui pater familias. Ulterior, odată
cu diminuarea puterii lui pater familias, în locul rudeniei agnatice, se impune definitiv
rudenia de sânge (cognatio) atât pe linie masculină, cât și pe linie feminină. Încă din
anul 118 se recunoaște dreptul de moștenire între mama și copil. Cât privește căsătoria,
dacă la început a fost cunoscută doar căsătoria sine manu, mai târziu, după războaiele
punice, s-a impus și căsătoria cum manu (fără putere părintească), soția păstrându-și
legăturile de rudenie cu vechea familie, singură condiție a încheierii ei fiind afectatio
matrimonii (dorința de a se căsători) și honor matrimonii (conviețuirea matrimonială).
Legea Micia prevedea că dacă o cetățeană română se căsătorea cu un peregrin,
căsătoria nu era valabilă și copilul dobândea situația precară a tatălui.

Proprietatea

Întreagă Dacie cucerită a devenit proprietatea deplină a împăratului (dominium), transformată în

ager publicus, ca toate provinciile ocupate în același mod (a avut loc o confiscare efectivă a
teritoriilor ocupate). În această situație cetățenii romani nu puteau dobândi o proprietate
imobiliară deplină, ci numai o posesiune și uzufruct. Acestei situații i s-a adus un corectiv: printr-
o ficțiune juridică la cinci mari orașe s-a acordat calitatea de „sol român”, astfel cetățenii romani
au putut dobândi și un drept de proprietate imobiliară deplină, de tip român. Dreptul de
proprietate imobiliară li s-a recunoscut și peregrinilor din Dacia-romană, însă numai acelora
care dobândeau ius comercii.

Obligațiile

Obligația este definită că un raport juridic în care o parte numită creditor poate să ceară
altei persoane numită debitor să dea, să facă, sau să nu facă ceva, sub sancțiunea
constrângerii statale.

Bibliografie
Agapie, V., Problema jurătorilor la romani, Iasi, 1939.

Alexandresco, Dimitrie, Explicațiunea teoretică si practica a dreptului civil roman, Ed.

Socec & Co., Bucuresti, 1916.

8|Page