Universitatea „ANDREI ŞAGUNA” – Constanţa

Facultatea de Drept şi Stiinţe Administrative

STUDII DE SECURITATE
SINTEZE CURS

Anul universitar 2019/2020

Constanţa, 2019

1
TEMATICĂ CURS

Cursul 1. Conceptul de securitate

1.1. Securitatea
1.2. Principiile securităţii
1.3. Dimensiunile securităţii

Cursul 2. Securitatea naţională şi interesul national

2.1. Conceptul de securitate naţională
2.2. Conceptul de interes naţional
2.3. Valori şi obiective naţionale

Cursul 3. Riscuri, ameninţări şi vulnerabilităţi ale securităţii internaţionale

3.1. Riscuri, ameninţări şi vulnerabilităţi ale securităţii internaţionale
3.2. Tipologia riscurilor
3.3. Principalele riscuri şi ameninţări care pot pune în pericol securitatea naţională

Cursul 4. Securitate colectivă

4.1. Securitatea colectivă. Istoric
4.2. Funcţii şi principii ale securităţii colective

Cursul 5. Securitatea economică

Cursul 6. Securitatea individuală

Cursul 7. Criminalitatea transfrontalieră

7.1. Specificul criminalitatii transfrontaliere
7.2. Factori de risc
7.3. Concepte folosite în domeniul criminalităţii organizate
7.4. Traficul de droguri
7.5. Traficul cu autoturisme provenite din furt
7.6. Traficul cu arme, muniţie, explozivi şi deşeuri toxice
7.7. Spălarea banilor murdari
7.8. Frauda prin computer

Cursul 8. Prevenirea şi combaterea terorismului

8.1. Definirea terorismului
8.2. Grupuri terorist reprezentative
8.3. Dinamica grupului terorist
8.4. Modalităţi de combatere a terorismului

Cursul 9. Migraţia
9.1. Conceptul şi trăsăturile migraţiei
9.2. Migraţia ilegală/iregulară
9.3. Traficul ilegal de migranţi
9.4. Măsuri de combatere a migraţiei ilegale

Cursul 10. Organizaţiile internaţionale de securitate

10.1. Statutul şi rolul organizaţiilor internaţionale de securitate în sistemul mondial
10.2. Apariţia organizaţiilor internaţionale. Definire şi tipologie
10.3. Principalele organizaţii internaţionale de securitate

2
 Cursul 1. Conceptul de securitate

1.1. Securitatea
Securitatea: definire, caracterizare
Conceptul de securitate şi elementele sale componente au suferit de-a lungul timpului
modificări esenţiale, ca şi atitudinea statelor faţă de modalităţile de transpunere a acestuia în
viaţă, în raport cu schimbările care au loc pe plan international.
Termenul de securitate este de uz general în relaţiile internaţionale şi în alte discipline şi
pare să fie acceptat ca un concept central organizator. Politica externă, militară şi economică a
statelor, intersectarea acestora în zone de schimb şi dispuntă, cât şi structura generală a relaţiilor
pe care le creează, toate sunt analizate ca aspiraţii în vederea asigurării securităţii naţionale şi/sau
internaţionale. Înainte de apariţia preocupărilor economice şi ambientale, din timpul anilor '70,
conceptul de securitate era rareori tratat în alţi termeni decât cei ai intereselor politice particulare
ale participanţilor şi chiar până la sfârşitul anilor '80 discuţia încă mai avea un puternic accent
militar.
Dimensiunile securităţii sunt: dimensiunea politică, dimensiunea economică, dimensiunea
societală, dimensiunea ecologică, dimensiunea militară.
Termenul de securitate intră în vocabularul curent al comunităţii internaţionale dupa anul
1945 şi se impune la mijlocul anilor 1970.
Etimologia noţiunii îşi are rădăcinile în Imperiul Roman, în perioada domniei împăratului
Hostilian – 250 d. Hr. Zeiţa care asigura protecţia şi bunăstarea imperiului se numea Securitas ca
libertate în faţa ameninţării.
În perioada modernă a istorie, sensul noţiunii de securiate este derivate din conceptual
medieval de raţiune de stat înţeles ca stare de necesiate, prin care guvernanţii unui stat îşi rezervă
o situaţie juridical ce le permite să invoce măsuri excepţionale pentru asigurarea funcţionării şi
integrităţii statului.
Securitatea, în sensul tradiţional, a fost asociată cu puterea militară. După 1990 şi mai
ales dupa 11 septembrie 2001, securitatea este extinsă către domeniile politic, economic şi
societal.
Securitatea este un tip special de problemă. Ea include toate acele schimburi dintre
oameni şi agenţii lor – state, organizaţii internaţionale, corporaţii, asociaţii etc. – în cadrul cărora
actorii nu numai că urmăresc anumite rezultate, ci sunt chiar dispuşi să se folosească de violenţă
şi de intimidare coercitivă pentru a obţine ceea ce doresc1.

Termenul de „securitate” provine din latinescu securitas- securitatis si reprezintă „faptul

de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de siguranţă pe carel îl dă cuiva absenţa oricărui
pericol”2. Securitatea mai înseamnă şi „protecţie, apărare”3. Securitatea reprezintă, în principiu,
„acea stare de fapt care pune la adăpost de orice pericol extern şi intern o colectivitate sau un
stat oarecare, în urma unor măsuri specifice, ce sunt adoptate şi care asigură existenţa,
independenţa, suveranitatea, integritatea teritorială a statului şi respectarea intereselor
fundamentale”3.
Există securitate atunci când „statele estimează că pericolul de a suferi un atac militar,
presiuni politice sau constrângeri economice este nul şi, din această cauză, ele pot să-şi urmeze
liber, dacă se rămâne numai la nivelul analizei conceptuale ajungem la neajunsul că nu se
permite dezvoltarea”4. În terminologia uzitată de Organizaţia Naţiunilor Unite, conceptele de
securitate echivalează cu resursele pe care statele şi comunitatea internaţională, în ansamblul ei,
se spirjină pentru a-şi asigura securitatea. Printre aceste concepte amintim: echilibrul de forţe,

1
Edward A. Kolodziej, Securitatea şi relaţiile internaţionale, Editura Polirom, 2007, p.25
2
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei Bucureşti, 1998,pag.846 3 Ibidem
3
Mica enciclopedie de politologie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1977, pag 402
4
Desarmement, serie d’etudes no.4, Nations Unies, New York, 1986, pag.52

3
descurajarea, securitatea colectivă, neutralitatea, nealinierea, coexistenţa paşnică, securitatea
comună.
Conform lui Laurance Martin „securitatea este asigurarea bunăstării viitoare” (în anii
'60 aceasta era considerată ca fiind rezultatul direct şi neproblematic al creşterii economice, însă
teoriile sociale şi economice ulterioare au infirmat această ipoteză, considerând că la fel de
importanţi sunt şi factorii culturali şi psihologici), în timp ce un studiu ONU reliefează faptul că
„există securitate atunci când statele estimează că pericolul de a suferi un atac militar, presiuni
politice sau constrângeri economice este nul şi că ele pot, prin urmare, să-şi urmeze liber
dezvoltarea”. Una dintre cele mai cunoscute şi vechi definiţii ale securităţii îi aparţine lui Arnold
Wolfers: „securitatea, în sens obiectiv, măsoară absenţa ameninţărilor la adresa valorilor
dobândite, iar într-un sens subiectiv, absenţa temerii că asemenea valori vor fi atacate”5.
O altă definţie se regăseşte în lucrarea „Religie şi securitate în Europa secolului XXI –
Glosar de termeni”, unde se consideră că securitatea „semnifică situaţia în care o persoană, un
grup de persoane, stat, alianţe, în urma unor măsuri specifice adoptate individual sau în
înţelegere cu alţi actori, capătă certitudinea că existenţa, integritatea şi interesele lor
fundamentale nu sunt primejduite”.6
Tradiţional, conceptele de putere şi pace sunt redundante în literatura care analizează sau
prescrie modele de securitate. Puterea nu doar exprimă trăsăturile de bază ale capacităţilor
sistemului internaţional, ci, totodată, evidenţiază motivaţia principală a comportamentului
actorilor respectivi.
La începutul anilor ˊ50, „dilema de securitate” este definită ca „o noţiune de structură în
care încercările de auto-ajutorare ale statelor de a-şi asigura nevoile de securitate tind,
indiferent de intenţie, să ducă la o creştere a insecurităţii celorlalţi, întrucât fiecare
interpretează propriile-i măsuri ca fiind defensive, iar pe ale celorlalţi ca fiind potenţial
ameninţătoare”7.
Ambiguitatea conceptului este determinată de faptul că „s-ar putea să nu aibă absolut
nici un înţeles, iar elaborarea multi-dimensionalităţii conceptuale devine o necesitate”8. Robert
Jervis încearcă să construiască o astfel de dilemă, îndreptând atenţia înapoi către elementele
neintenţionate şi de interdependenţă dintre relaţiile internaţionale. Ken Booth, Leonard Beaton,
Stanley Hoffmann şi Joseph Nye se numără printre cei care susţin că noţiunea de securitate
restrânsă la nivelul statelor individuale şi al problemelor militare este în mod inevitabil
inadecvată.
Termenul de securitate este de uz general în relaţiile internaţionale şi în alte discipline şi
pare să fie acceptat ca un concept central organizator. Politica externă, militară şi economică a
statelor, intersectarea acestora în zone de schimb şi dispuntă, cât şi structura generală a relaţiilor
pe care le creează, toate sunt analizate ca aspiraţii în vederea asigurării securităţii naţionale
şi/sau internaţionale. Înainte de apariţia preocupărilor economice şi ambientale, din timpul
anilor ˊ70, conceptul de securitate era rareori tratat în alţi termeni decât cei ai intereselor politice
particulare ale participanţilor şi chiar până la sfârşitul anilor ˊ80 discuţia încă mai avea un
puternic accent militar.

5
Arnold Wolfers, „National Security” as an Ambiguous Symbol in Political Science Quarterly”, vol.67, Nr. 4, 1952.
6
Viorel Buţa; Emil Ion; Mihai Ştefan Dinu (coord.), Religie şi securitate în Europa secolului XXI – Glosar de
termeni, Editura Universităţii de Apărare „Carol I ”, Bucureşti, 2007, p. 217.
7
Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama, Ed. Cartier, Chişinău, 2000, p.16.
8
Wolfers, Arnold, National security as an ambiguous symbol în Discord and Collaboration 7, Baltimore, Johns
Hopkins University Press, 1962, cap.10

4
1.2. Principiile securităţii
Statelor le revine responsabilitatea de a monitoriza, proteja şi apăra în condiţii de
legalitate, obligaţiile şi angajamentele internaţionale în materia drepturilor omului, organizările
democratice, aşa cum sunt ele stabilite în mod liber prin voinţa poporului.
În această situaţie statul este oponentul persoanelor, grupurilor sau organizaţiilor care iau
parte la acţiuni de violenţă, terorism sau alte forme de răsturnare a ordinii consimţite.
În acest fel securitatea statului îşi împleteşte valenţele de securitate umană pe mai multe
direcţii.
Astfel, dacă conceptul tradiţional de securitate era construit având la bază doar nevoia
statului de a se proteja pe sine însuşi, acum securitatea umană doreşte protejarea statului, rolul
primordial al acestuia devenind „de protector al individului” ca exponent al speciei umane.
Se coagulează astfel o interacţiune complexă şi complementară între cele trei paliere ale
securităţii: securitatea individului, securitatea naţională şi securitatea internaţională.
Totodată trebuie avute în vedere nivelurile la care se analizează, teoretizează, aplică şi
evaluează conceptul de securitate: securitatea individului, securitatea naţională, securitatea
internaţională.
Dar cel mai potrivit mod de abordare este acela plecând de la principiile securităţii
umane. Ca orice fel de principiu, şi în acest caz se încearcă să se reglementeze relaţiile de
cauzalitate şi rezultatele obţinute.
Lucrurile sunt însă mai complexe întrucât întrega dezvoltare a civilizaţiei umane este
caracterizată de existenţa unor crize ciclice apărute după perioada de stabilitate şi acumulări,
astfel, încât este necesar să se pună accent şi pe elementele de prevenire a apariţiei crizelor.
Enumerare descriptivă a principiilor securităţii
Este necesar deci ca principiile politicii de securitate umană să se aplice continuu,
gradual, în funcţie de întinderea şi complexitatea crizelor. În acest context, se detaşează ca un
prim principiu acela al supremaţiei drepturilor omului.
Acesta face diferenţa principală între abordările precedente care puneau accentul pe
securitatea statului.
Apariţia acestui principiu şi respectarea lui presupun limitări ale intervenţiilor armate,
acestea având datoria de a proteja civilii din tabăra adversă în condiţiile în care intervenţia este
totuşi axată pe înfrângerea adversarului.
Dar acest principiu presupune nu numai evitarea uciderii, dar şi analiza şi fundamentarea
juridică aprofundată a intervenţiei. Încălcarea acestui principiu conduce la acuzarea de crimă,
responsabilităţile în acest caz fiind individuale.
Acest principiu conferă de asemenea responsabilităţi, dar şi drepturi ale forţelor
intervenţioniste în stabilizarea economică şi redresarea post-conflict, în ideea prevenirii
reapariţiei condiţiilor care au generat criza.
Un alt principiu, oarecum derivat din prevederile şi consecinţele primului este acela al
legitimării autorităţii politice. Legitimitatea autorităţii politice nu se referă neapărat la stat. Ea
este necesară atât la nivelul autorităţilor publice locale sau regionale dar şi în aranjamentele
politice internaţionale.
Principiul consacră limitarea forţei militare. Astfel, scopul oricărei intervenţii este acela
de a stabiliza situaţia în vederea derulării unui proces politic paşnic şi legitm.
Toate intervenţiile sunt prevăzute a se realiza doar în baza unor acorduri internaţionale
cu suportul şi acordul local.
Acest principiu consacră puterea politicului, recunoaşte explicit imposibilitatea obţinerii
victoriei strict militare şi tinde să stabilească zone de siguranţă. În acest caz, sarcinile forţelor
armate sunt de a crea capacităţi şi nu de a obţine „o victorie”.
Aceasta face diferenţa de abordare din punct de vedere a securităţii umane: punerea în
siguranţă, crearea condiţiilor de legitimare politică, stabilirea de coridoare umanitare sau zone
libere.

5
 Acest principiu sădeşte la rândul său germenii celui de-al treilea principiu,
multilateralismul. Astfel, securitatea umană are dimensiuni globale, presupune acţiuni comune
ale statelor, ale grupurilor de state, acţiuni recunoscute internaţional asumate şi fundamentate în
cadrul organizaţiilor internaţionale, în special în cadrul O.N.U.. Totodată, multilateralismul
securităţii umane reclamă crearea a noi norme şi reglementări de cooperare şi impunere a
regulilor.
Aceste acţiuni trebuie realizate în sensul stabiliri unei bune conlucrări internaţionale şi
instituţionale fără a crea dublaje sau rivalităţi.
Sunt necesare aşadar acţiuni comune sau partajate între O.N.U., N.A.T.O., O.S.C.E.,
U.E., F.M.I., Banca Mondială etc, pentru politici de prevenţie şi pro-active.
Parteneriatul şi participarea asumată şi recunoscută reciproc reprezintă un alt
principiu statuat de securitatea umană care este acceptat universal.
Astfel, pentru a putea conlucra şi acţiona eficient este necesară o informare directă a
decidenţilor din zona de conflict. Vorbind de zona de conflict se face trecerea la un alt principiu.
Din această perspectivă, este esenţial a se oserva şi recunoaşte că, în general, o criză nu
este apanajul unui stat sau a unor grupuri de state în integralitatea lor, regionalizarea
problemelor este un alt mod şi principiu de abordare de către securitatea umană.
Este deci necesar a se concentra atenţia pe problematica regională atât în monitorizarea
zonelor cu potenţial de conflict cât şi pentru restabilirea şi/ sau susţinerea cooperării economice.
Nu trebuie uitat că întreruperea comunicaţiilor şi a căilor de transport în zonele afectate
de diverse tulburari alimentează starea de sărăcie şi înapoiere favorizând perpetuarea şi
extinderea problemelor.
Ameninţările la adresa securităţii umane sunt variate şi multiple şi se definesc în funcţie
de componentele acesteia.
Din acest punct de vedere, în ultimii douăzeci şi nouă de ani s-au extins şi adâncit
sensurile securităţii plecând de la valenţele consacrate de conceptul de securitate militară care s-
au răsfrânt la principalele componente ale vietii social-economice.

Am putea spune că securitatea umană este o sumă a tuturor acestor componente întrucât
nu putem vorbi despre un individ sănătos cu un trup bolnav sau o minte rătăcită, prost hrănit şi
neîngrijit.
Un astfel de individ va constitui el însuşi o permanentă ameninţare şi factor de
contaminare pentru orice forţă militară – vezi mişcările teroriste.
Astfel, o persoană echilibrată, având la îndemână resurse şi instruire completă şi
complexă va putea performa, inova şi asigura stabilitate şi pentru cei din jur, inclusiv din punct
de vedere militar.

1.3. Dimensiunile securităţii

1. Dimensiunea politică a securităţii are în vedere relaţia dintre stat şi cetăţenii săi. Chiar
în cazul în care se admite premise că statul a fost creat pentru îmbunătăţirea stării de securitate a
cetăţenilor săi, este posibil ca aceasta să devină o sursă de ameninţare la adresa securităţii
acestora. Un “Leviatan” excesiv de autoritar, opresiv poate ameninţa securitatea drepturilor
fundamentale ale individului (Germania hitleristă, regimurile totalitare etc.). În acelaşi timp, un
deficit de autoriate poate constitui, la rândul său, o ameninţare la adresa securităţii individuale
(statele slabe, lipsa legitimităţii regimului la putere, lupta pentru autonomies au segregare), care
poate duce la conflicte armate civile (bellum omnium contra omnes – Hobbes), dar şi la conflicte
armate clasice interstatale (de factură clausewitziană).
Teoria păcii democratice susţine că forma de organizare internă democratică este un
inhibitor puternic împotriva războiului declanşat de către statul care promovează principiile
democratice în relaţia cu cetăţenii săi. Se poate obiecta că această afirmaţie are o valoare
relative, ea urmând a fi testate în fiecare caz în parte. Fără a absolutiza valoarea acestei noţiuni,

6
 chiar în mediul de gândire occidental în care a apărutt, se încearcă circumstanţierea ideii
generale, prin afirmaţia ca „democraţiile nu poartă războie de agresiune împotriva altor
democraţii”.

Enumeraţi dimensiunilor securităţii şi descrieţi dimensiunea economică

2. Dimensiunea economică. “Securitatea economică” are, în teoria relaţiilor
internationale, două înţelesuri distincte, ea este privită fie din perspectiva fundamentului
economic al puterii militare, fie ca aspect distinct al dimensiunii de securitate.
Securitatea economică din perspectiva fundamentului economic al puterii militare se
bazează pe constatarea că puterea economică este “fungibilă”, se poate transforma, practice, în
orice fel de valoare economică.
În ultimă instanţă, prosperitatea este practic, sinonimă cu potenţialul de mobilizare
militară, dacă nu pe termen scurt, cel puţin pe termen mediu şi lung. În consecinţă, puterea
economică a unei naţiuni este o ameninţare latentă la adresa adversarilor săi, de unde preferinţa
de a nu contribui la dezvoltarea economică a adversarilor. Embargoul asupra comerţului este o
metodă de a împiedica acets lucru. Această abordare era foarte răspândită în America anilor
destinderii (începutul anilor ˊ70). În mod paradoxal, această poziţie este în contradicţie cu
vederile liberale asupra comerţului international, care credeau în efectele benefice ale comerţului
asupra climatului international de securitate.
Pe de altă parte, militarizarea (chiar şi menţinerea trupelor gata pregătite) presupune un
efort financiar, afectând inevitabil economia civilă.
Tot paradoxal, militarizarea excesivă poate afecta potenţialul de mobilizare într-o etapă
ulterioară, mai ales în cazul puterilor intrate într-o fază de declin. Dimensiunea economică,
aspect distinct al dimensiunii de securitate, este deosebit de sugestivă.
În primul rând, războiul economic poate fi un substitute funcţional pentru folosirea
puterii militare, la fel cum puterea militară poate fi folosită pentru afectarea economiei
adversarului în cazul blocadelor. În consecinţă, unele state au ales autosuficienţa economică, ca
opţiunile de securitate naţională.
În al doilea rând, noţiunea de securitate economică presupune invulnerabilitatea la
hazardul economic, cauzat de disfuncţionalitatea sistemului. Există câteva maniere de abordare a
unei astfel de situaţii. Autarhia poate îmbunătăţi securitatea economică (metodă folosită de fosta
URSS) şi constituie o modalitate defensive de obţinere a invulnerabilităţii.
Diversificarea, în sensul de diseminare a resurselor naţionale între mai mulţi actori şi în
cât mai multe domenii, pentru prevenirea pericolului rămânerii fără provizii din cauza
întreruperii furnizării dintr-o sursă unică. Este strategia folosită în prezent de mai multe state,
printre care UE şi SUA, în domeniul aprovizionării cu materii prime strategice pentru acoperirea
deficitului energetic.
Intensificare interdependenţei, chiar până la integrare, este unul dintre cele mai modern
moduri de a asigura securitatea economică. Aceasta a fost abordarea ţărilor europene la fondarea
Comunităţii Cărbunelui şi a Oţelului. Ideea generală a fost că o reţea de interdependenţe va
funcţiona ca un inhibitor puternic împotriva războiului.

Enumeraţi dimensiunilor securităţii şi descrieţi dimensiunea societală

3. Dimensiunea societală – curentul idealist a susţinut că oamenii sunt, în ultimă instant,
subiectul central al oricărui demers de analiză asupra situaţiei de securitate. Statul este un mijloc
pentru asigurarea securităţii individului, şi nu un scop în sine. Preocupările de asigurare a
securităţii trebuie să aibă ca obiect de referinţă pe individ sau umanitatea ca atare, de unde
conceptual de securitate umană.
Securitatea societală are ca obiect de referinţă o colectivitate (deşi nu statală) şi este
definite drept „abilitatea unei societăţi de a persista în caracterul său essential în condiţii
schimbătoare şi ameninţări posibile sau efective. Mai precis este vorba de menţinerea în condiţii
care să permit evoluţia modalităţilor tradiţionale de limbaj, cultură, asociere, religie, identitate

7
naţională şi obiceiuri”9. Barry Buzan analizează statul drept o entitate alcătuită din baza fizică –
instituţiile, având rolul de a asigura funcţionarea organismului, şi idea de stat – scop. În demersul
de identificare a subiectului securităţii naţionale, autorul apreciază că referirea la funcţiile de
bază ale statului nu este satisfăcătoare. El preferă să pună acentul pe legătura existentă între
persone şi entitatea statală căreia îi aparţin. Buzan este de părere că acestă legătură se întemeiază
pe un motiv mai profund decât tendinţa de a evita starea naturală, cu toate riscurile de securitate
pe care le predupune aceasta.
În cadrul analizei pe care o face diferitelor tipuri de state, Buzan identifică riscuri de
securitate la adresa statului care vin din interiorul entităţii politice respective. Aceiaşi dorinţă
generează o serie de riscuri la adresa securităţii unor alte state învecinate, de acestă data
tensiunea create în relaţiile interstatale nefiind cauzată de mutaţiile în raporturile de putere.
Concluzia autorului după ce examinează diferite tipuri de state în funcţie de raporturile lor cu
naţiunea care le compune, este că acestea se confruntă cu diverse tipuri de riscuri la adresa
securităţii, derivate din specificul relaţiei cu naţionalitatea respective.
Printre formele pe care le mai poate îmbracă idea de stat se numără ideologiile (politice,
econmice, religioase sau sociale). Specificitatea implicaţiilor ideologilor asupra securităţii
izvorăşte din aceea că vizează bazele relaţiei dintre stat şi societate. Ideea de stat poate fi
circumscrisă şi existenţei unui simt al scopului naţional (prezervarea rasială, apartenenţa la o
anumită civilizaţit), sau al puterii (conform teoriilor clasice şi tradiţionale).
Riscurile la adresa securităţii sunt legate de fenomenul migraţiei, sau de forţa
naţionalismului. Aceasta poate devin şi o problemă de securitate politică, afectând statele slabe.

4. Dimensiunea ecologică. Deceniul al IX-lea al secolului XX (1987) a marcat momentul

în care s-a recunoscut existenţa unei probleme ecologice, ca urmare, a constatării degradării
mediului. Recunoşterea declinului ecologic nu a coincis, însă, cu acceptarea existenţei unei
probleme de securitate. Există trei moduri în care problemele de mediu pot fi subsumate noţiunii
de securitate: probleme de mediu cauzate de război (armă nucleară – dezbatere purtată la
începutul anilor ˊ80, când se considera că şi un război nuclear pe scară redusă ar fi putut crea un
dezastru climatic şi ecologic); problemele de mediu pot fi cauza unui război al resurselor;
problem de mediu pot constitui însele ameninţări directe la adresa securităţii afectând baza fizică
a statelor.
În majoritatea cazurilor, încă, conceptual de securitate ecologică presupune considerarea
individului, nu a statului, ca obiect de referinţă al securităţii.
Ca o limită operaţională cu tendinţa de extindere a domeniului noţiunii de securitate
literature de specialitate semnaleaza fenomenul securizării problematicii discursului oficial.
Ridicarea prea multor probleme la statutul de “probleme de securitate” poate avea ca efect
transformarea temei respective în tabu şi, prin urmare, marginalizarea oponenţilor ideologici,
delegitimizarea sa ca subiect al dicursului politic.

9
Ole Waever, Societal Security:the concept, in The European Security order recast. Scenario for the Post Cold War
Era, Pinter, London 1990

8
 Cursul 2. Securitatea naţională şi interesul national

2.1. Conceptul de securitate naţională

Enumerare descriptivă a direcţiilor de acţiune şi modalităţi de asigurare
Securitatea statelor constituie unul dintre cele mai studiate şi reglementate domenii în
activitatea comunităţilor umane, generând transformări profunde, în special, în ceea ce priveşte
geopolitica şi geostrategia lumii, a dezvoltării forţelor armate, dar şi, în conexiune, a unor
transformări în viaţa socială şi, chiar, a evoluţiei tehnologice.
Interesele şi obiectivele naţionale de securitate reprezintă fundamentul de la care sunt
elaborate direcţiile de acţiune şi modalităţile de asigurare a securităţii naţionale în condiţiile unui
mediu internaţional de securitate dinamic şi complex. Totodată, direcţiile de acţiune sunt
subsumate obligaţiei de a preveni, a combate şi a răspunde, într‐o manieră credibilă, în baza
principiului constituţional al coordonării unitare, potenţialelor amenințări, riscuri și
vulnerabilităţi cu care România se poate confrunta în următorii cinci ani şi pe termen lung.
Direcţiile de acţiune şi modalităţile de asigurare a securităţii naţionale a României
vizează :
10

• Consolidarea credibilităţii strategice prin continuitate şi predictibilitate, atât la nivel

intern, cât şi la nivel extern. Consolidarea credibilităţii strategice are la bază atât
asigurarea consolidării capabilităţilor de apărare, ordine publică şi securitate la nivel
naţional, cât şi asigurarea potenţialului de a răspunde colectiv la apărarea spaţiului
euroatlantic şi solidar la consolidarea spaţiului european al libertăţii, securităţii şi justiţiei;
• Asigurarea unui cadru legal adaptat, atât pentru coordonarea unitară a activităţilor
privind apărarea ţării şi securitatea naţională la nivelul Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării, cât şi pentru organizarea şi funcţionarea instituţiilor cu responsabilităţi în domeniu,
în conformitate cu noile provocări de securitate, dar mai ales pentru adaptarea deplină la
statutul de stat membru NATO şi UE. Un cadru legal adaptat rigorilor principiilor apărării
colective şi spaţiului european de libertate, securitate şi justiţie reclamă consolidarea
securităţii prin întărirea respectului faţă de drepturile fundamentale şi principiile
democraţiei constituţionale;
• Intensificarea colaborării inter‐instituţionale pentru identificarea şi îndeplinirea
obiectivelor strategice de securitate naţională. Aceasta va reprezenta fundamentul pentru
trecerea de la o abordare sectorială la un ansamblu coerent şi flexibil de planficare inter‐
insituţională;
• Concentrarea pe prevenire și mecanismele preventive în sfera securității naționale și
apărării țării, respectiv o mai bună anticipare, cunoaştere, dar și realizare a unei capacități
de reacție integrate, balansate, flexibile și agile. În actualul context, pe lângă cunoaşterea
riscurilor şi ameninţărilor, sub toate aspectele ‐ surse, forme de manifestare, mijloace,
tehnici ‐ dezvoltarea capacităţii de anticipare, bazată pe cunoaştere şi educaţie este
fundamentală. În acest scop, dezvoltarea unor sisteme adecvate de descoperire în timp
oportun a pericolelor, riscurilor şi ameninţărilor, în perspectiva prevenirii producerii lor,
prin utilizarea combinată atât a mijloacelor militare cât şi a instrumentelor civile, este
obligatorie;
• Alocarea de resurse printr‐un proces integrat, continuu, multianual şi riguros de
planificare, capabil să răspundă atât noilor cerinţe de planificare inter‐instituţională, la
nivel naţional, cât şi rigorilor principiilor de planificare bugetară multianuală specifice
Alianţei Nord‐ Atlantice şi Uniunii Europene.

10 Strategia naţională de apărare a ţării pentru perioada 2015-2019, Administraţia Prezidenţială, 2015, pp. 17-18

9
 În general, conceptul de securitate este legat de entităţile de tip stat, regiune, zonă. O
definiţie primară a securităţii afirmă că aceasta reprezintă „Faptul de a fi la adăpost de orice
pericol, sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol.
Protecţie, apărare”11.
Securitatea este legată de stat, de interesul şi de puterea acestuia. Prin interesul statului
înţelegem scopul fundamental al acestuia în relaţiile cu alte entităţi de acelaşi tip.
În ceea ce priveşte securitatea statului, opinăm că acesta poate fi definită ca reprezentând
capacitatea acestuia de a-şi realiza interesul propriu şi de a influenţa distribuţia relaţiilor
internaţionale le nivel regional sau global.
Securitatea naţională trebuie privită prin prisma elementelor sale fundamentale:
interesele naţionale pe de o parte, riscurile, ameninţările şi vulnerabilităţile pe de altă parte.
Securitate naţională: definire şi forme de manifestare/afirmare
Gândirea politicii de securitate naţională trebuie să plece de la interesul naţional, care
întruchipează nevoile şi dezideratele unui stat suveran percepute în relaţiile cu celelalte state, ce
constituie mediul extern.
Considerăm demn de subliniat că, în general, gânditorii politici asociază conceptul de
securitate cu cel de război, precum şi cu studiul fenomenelor ataşate dezvoltării sociale, cum ar fi
conflictul,mergând până la introducerea acestora în relaţiile de tip contract social, între
conducători şi cei conduşi. Acest contract de supunere este sprijinit de Thomas Hobbes, care
argumentează astfel, atât absolutismul, cât şi cuceririle Angliei, afirmând că supusul „în cazul în
care trăieşte sub protecţia sa, se subînţelege că se supune cârmuirii”12. Prin cârmuire, în opinia
gânditorului, înţelegem atât stăpânirea, cât şi învingătorul.
Studiind securitatea, nu putem observa că, în centrul determinărilor şi dimensiunilor
sale, se situează obiectul, mobilul său. Atunci când obiectul securităţii este statul, ne referim la
securitatea statului, a naţiunii, iar când aceasta priveşte întregul mediu geopolitic global sau
regional ne referim la securitatea internaţională. În situaţia în care în centrul preocupărilor de
securitate este individul, putem afirma că avem de a face cu conceptul de securitate/ siguranţă a
individului sau persoanei.
În prezent asistăm la o multidimensionare a abordărilor securităţii, în domeniile cele mai
importante ale societăţii: securitatea economică, securitatea energetică, securitatea ecologică,
securitatea socială, securitatea individului.
Dincolo de acestă clasificare scolastică, observăm că aceste domenii se întrepătrund, se
conectează, având scopuri, dezvoltări şi mobile comune. Încercând a descoperi factorul comun,
există abordări de tipul neoliberalismului, care consideră că individul, fiind elementul
fundamental al societăţii, devine liantul tuturor dimensiunilor securităţii. Se afirmă astfel, că, în
prezent ne situăm într-o nouă paradigmă de securitate, că „securitatea la orice nivel, are ca
subiect omul, care transcede toate graniţele”13. Aceasta ar avea la bază drepturi şi libertăţi
prevăzute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
În opinia noastră, paradigma situării individului în centrul domeniilor securităţii poate fi
acceptată, însă putem observa că există o serie de limitări contemplative. Prima, se referă la
faptul că nu toate statele lumii, nu toate mediile socio-umane, manifestă legal şi în fapt atitudinea
de a pune în centru individul, de a instaura, concret, drepturile omului în preocupările societăţii.
Cea de-a doua limitare, porneşte de la succesiunea abordărilor în domeniul securităţii.
Securitatea statelor constituie unul dintre cele mai studiate şi reglementate domenii în
activitatea comunităţilor umane, generând transformări profunde, în special, în ceea ce priveşte

11
www.dexonline.ro
12
Hobbes, Th., Leviathanul, p.720, apud. Boucher, D.,Kelly, P., Mari gânditori politici de la Socrates până astăzi,
Ed. ALL, București, 2008, p.162 23 Ozunu, M.V., op.cit
13
Sarsccinschi, A., Elemente noi în studiul securității naționale și internaționale, Ed. Universității Naționale de
Apărare,București, 2005, p.21 26 Frunzeti, T., Zodian, VI şi colaboratorii, Lumea-2009- Enciclopedie Politică
şiMilitară, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2011, p.37

10
geopolitica şi geostrategia lumii, a dezvoltării forţelor armate, dar şi, în conexiune, a unor
transformări în viaţa socială şi, chiar, a evoluţiei tehnologice.
Conform criteriilor autorilor „Lumii 2009”, sistemul global presupune „...o justapunere
a cinci subsisteme majore: politic, economic, social, cultural şi ecologic”. Acestea alături de
sectorul militar, alcătuiesc cele 6 dimensiuni ale securităţii statelor.
Securitatea statelor se dezvoltă având la bază interesul naţional şi valorile naţiunii. După
cum se ştie, „... interesul este imboldul acţiunii, motivul acţiunii, iar politica nu este altceva
decât o expresie a interesului”.
În concepţia naţională „...securitatea naţională reprezintă condiţia fundamentală a
existenţei naţiunii şi a statului român şi un obiectiv fundamental al guvernării, ea are ca
domeniu de referinţă valorile, interesele şi obiectivele naţionale”14.
Încercând să sintetizăm cele prezentate mai sus, securitatea naţională reprezintă starea
care asigură păstrarea valorilor naţionale fundamentale, a integrităţii, independenţei şi bunei
funcţionări a statului.
Pe de altă parte, dorim să subliniem că Max Weber definea statul ca „o comunitate
umană care îşi arogă monopolul folosirii legitime a forţei într-un teritoriu dat”15. Enunţul
prezentat configurează, destul de precis, statul ca obiect central şi subiect, în acelaşi timp, al
securităţii naţionale, ca formă specifică de manifestare a securităţii în conexiune cu exercitarea
forţei.
Asigurarea securităţii statelor înglobează un amplu ansamblu de domenii,
complementarea şi într-o strânsă corelaţie, care contribuie la garantarea existenţei, funcţionalităţii
şi exprimarea liberă, în contextul de vecinătate, regional şi global al statului, care garantează
libertatea individului şi comunităţii, precum şi exprimarea aspiraţiilor fiecăruia şi a naţiunii, în
totalitatea sa.
Din punctul nostru de vedere, prima manifestare a preocupărilor în domeniul securităţii
statului se realizează prin formularea politicii de securitate, care constă în totalitatea măsurilor
luate de un stat, într-o multitudine de medii acţionale, naţional sau în cooperare cu alte ţări,
pentru realizarea securităţii sale în scopul asigurării păcii şi prosperităţii cetăţenilor săi şi
generaţiilor ce le vor urma.

Pentru a defini interesele naționale de securitate conform Strategiei Naționale de Apărare

a Țării (pentru perioada 2015-2019), se impune raportarea la prevederile constituționale conform
cărora „România este stat național, suveran, independent și indivizibil. De aici decurg firesc
interesele naționale, inclusiv cele de securitate, care vizează promovarea și apărarea, prin
mijloace legitime, a valorilor prin care statul român își garantează existența, identitatea,
dezvoltarea și stabilitatea, în baza cărora își construiește viitorul și în temeiul cărora participă
la realizarea securității internaționale. Interesele naționale de securitate sunt: garantarea
caracterului național, a suveranității, independenței, unității și indivizibilității statului; apărarea
integrității și inalienabilității teritoriale a țării; apărarea și consolidarea democrației
constituționale și a statului de drept; protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale
tuturor cetățenilor și garantare a siguranței lor; garantarea dreptului la păstrarea, dezvoltarea
și exprimarea identității etnice, culturale lingvistice și religioase persoanelor aparținând
minorităților naționale; valorificarea resurselor și a poziționării geostrategice ale țării noastre
în vederea atingerii nivelului de bunăstare la care cetățenii sunt îndreptățiți; reducerea
decalajelor de dezvoltare și reconstrucția marilor sisteme publice; asigurarea ireversibilități
apartenenței la sistemul de apărare colectivă transatlantic; consolidarea Uniunii Europene și
participarea activă la procesele de integrare în interiorul acesteia; securitate cooperativă și
asistență în domeniul reformei sectorului de securitate”.16

14
Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2007, p.7
15
Weber, M., The Protestant Ethic and The Spirit of Capitalism; sursa: www.ne.jp.asahi
16 Strategia Naţională de Apărare a Ţării, Bucureşti, 2015, p. 8. https://lege5.ro/Gratuit/g4ydqobugm/hotararea-nr-
33-2015-privind-aprobarea-strategiei-nationale-de-aparare-a-tarii-pentru-perioada-2015-2019.

11
 Apreciem că politica de securitate și apărare se referă la ansamblul de concepții,
principii și orientări doctrinare însușite de o structură politică, pe baza cărora sunt stabilite într-
un mediu geopolitic, maniera de guvernare, deciziile, direcțiile și măsurile care trebuie luate (în
plan intern și internațional), dar și folosirea resurselor necesare protejării, apărării și promovării
intereselor de securitate. De aceea, considerăm necesar ca la elaborarea acestei politici să se aibă
în atenție: evidențierea amenințărilor într-o manieră coerentă; creșterea eficienței sectoarelor
componente ale securității pe baza optimizării contribuțiilor tuturor structurilor responsabile din
acest domeniu; realizarea consensului pe plan intern; întărirea încrederii și cooperării la nivel
regional, zonal și internațional.
Enumere descriptivă a obiective naționale de securitate
Documentul de bază care fundamentează planificarea apărării este „Strategia națională
de apărare a țării, aprobată prin Hotărâre de Guvern și elaborată în baza Legii nr. 473/2004
privind planificarea apărării naționale, fundamentată pe Constituția României și legislația
națională în domeniul apărării și securității și care are în vedere liniile directoare stabilite prin
Strategia Națională de Securitate a României.
În scopul promovării intereselor naționale ale statelor trebuie stabilite unele direcții de
efort ale acestora, care se pot concretiza în obiective naționale de securitate.
Din punct de vedere intern, aceste obiective se referă la:
• consolidarea capacității/capabilităților naționale de apărare care să asigure o
deplină integritate teritorială, suveranitate și independență de stat, dar și
securitatea cetățenilor români;
• asigurarea drepturilor omului și libertăților fundamentale;
• perfecta funcționare a instituțiilor puterii judecătorești, precum și ordinea de
drept; înlăturarea erorilor/biasurilor care dăunează bunei guvernări și administrări
a statului, securizarea procesului decizional împotriva unor atacuri și influențe
nelegitime ori netransparente;
• buna funcționare a sistemelor naționale de gestionare a crizelor (interne și externe,
militare sau civile);
• întărirea siguranței și protecției infrastructurilor critice (energetice, de transport,
cibernetice etc.), dar și optimizarea capacităților/capabilităților de înlăturarea
amenințărilor asimetrice;
• dezvoltarea unei economii performante, dinamice și competitive;
• dezvoltarea durabilă a societății și sistemelor publice (sănătate, educație, protecție
socială);
• prevenirea și combaterea reacțiilor radicale și extremiste, respectând pluralismul,
statul de drept și toleranța la nivelul întregii societăți;
• apărarea identității naționale.
Din punct de vedere al politicii externe este necesar ca statul român să promoveze
realizarea unui profil de țară corespunzătoare nivelului de ambiție asumat de factorul politic.
În acest scop, obiectivele de securitate națională urmăresc:
- „consolidarea profilului României în NATO și Uniunea Europeană, prin contribuții
atât conceptuale, cât și operaționale; respectarea principiilor și valorilor
fundamentale ale UE;
- consolidarea parteneriatului strategic cu SUA, inclusiv în domeniul economic și
comercial;
- asigurarea securității în regiunea Mării Negre; aprofundarea cooperării cu statele
vecine și cu cele din flancul estic al NATO;
- intensificarea cooperării regionale, inclusiv în domeniul apărării; susținerea
parcursului european al Republicii Moldova;

12
 - promovarea intereselor politice, economice și de securitate în regiuni de relevanță
strategică pentru țara noastră”17.
Obiectivele interne și externe nu vor putea fi atinse la amplitudinea dorită în absența unui
proiect de țară pe termen lung, asumat de întreaga clasă politică, proiect apt să atragă consensul
național, în acord cu interesele naționale de securitate. 18.
Fără a diminua din importanță vreunora dintre aceste obiective, considerăm că primele
două sunt fundamentale pentru asigurarea apărării și securității României și de îndeplinirea lor
depinde și realizarea celorlalte obiective. Apartenența României la Alianța Nord-Atlantică
constituie „cea mai importantă garanție de securitate”19, aceasta în condițiile în care frontiera
României este și frontiera NATO și UE. Statutul de membră a NATO a adus, odată cu
integrarea, atât responsabilități, pe care statul român și le-a asumat, cât și avantaje. România
contribuie la procesul de transformare a NATO menit să ofere Alianței capacități flexibile,
capabile să se desfășoare rapid și să răspundă noilor tipuri de amenințări.

Din cele prezentate mai sus, putem concluziona că îndeplinirea obiectivelor în domeniul
apărării decurge din realizarea obligațiilor ce rezultă din calitatea României de stat membru al
NATO și al UE și continuarea transformării multidimensionale a Armatei naționale (din punct de
vedere legislativ și instituțional al structurii de forțe, flexibilitatea ierarhiei de comandă,
planificarea bazată pe capabilități). Opinăm că transformarea este un proces complex aflat într-o
continuă mișcare, care se dezvoltă, adaptează și integrează concepte, strategii, doctrine și
capabilități, proces aflat în strânsă corelație cu transformarea Alianței Nord-Atlantice și
evoluțiile PESC, în scopul realizării unei structuri militare moderne, mobilă, flexibilă, eficientă,
sustenabilă, capabilă să îndeplinească o serie de misiuni, nu numai pe teritoriul național, ci și în
exteriorul acestuia.
Direcțiile de acțiune în domeniul apărării, prevăzute de strategia națională sunt:
• lupta împotriva terorismului;
• combaterea proliferării armelor de distrugere în masă;
• transformarea militară;
• managementul crizelor;
• informații pentru apărare;
• economia și industria de apărare;
• educația;
• mediul 20.
Fiecare dintre aceste direcții de acțiune au obiective de îndeplinit pe care nu ne propunem
să le analizăm, dar în sinteză ele se circumscriu eforturilor de implicare a României în plan intern
și internațional, pentru promovarea democrației și construcția securității în vecinătatea granițelor
și în alte zone de interes strategic. Opinăm că este necesară identificarea oportună a riscurilor și
amenințărilor, managementul eficient al acestora, consolidarea rolului în cadrul NATO și al UE,
concomitent cu întărirea capacității de apărare a țării de a acționa pentru prevenirea și
contracararea eficientă a terorismului internațional, a criminalității transfrontaliere și a
proliferării armelor de distrugere în masă. Aceste obiective, împreună cu asumarea unui rol de
vector dinamic al securității în regiunea extinsă a Mării Negre, considerăm că vor aduce
România în rândul statelor care participă activ la construirea unei noi identități europene și
euroatlantice și ca furnizor de securitate regional și continental.

17 https://lege5.ro/Gratuit/g4ydqobugm/hotararea-nr-33-2015-privind-aprobarea-strategiei-nationale-de-aparare-a-
tarii-pentru-perioada-2015-2019
18 Strategia Naţională de Apărare a Ţării, Bucureşti, 2015, p. 10, https://lege5.ro/Gratuit/g4ydqobugm/hotararea-
nr-33-2015-privind-aprobarea-strategiei-nationale-de-aparare-a-tarii-pentru-perioada-2015-2019.
19 Strategia Naţională de Apărare a Ţării, Bucureşti, 2015, p. 7.
20 Strategia Naţională de Apărare a Ţării, Bucureşti, 2015, p. 8.

13
2.2. Conceptul de interes naţional
Definire şi enumerare descriptivă a clasificării interesului naţional
În Constituția României, legea "supremă" a țării, "interesul național" apare de cinci ori:
în cazul participării președintelui la ședințele Guvernului(art.87, alin.1), al referendumului
convocat de președinte (art.90), al Economiei și finanțelor publice (art.135, alin.2, lit b) și lit.c) și
în cazul proprietății( articolul 136 alineatul 3). Cu toate acestea, nicăieri în Constituție nu este
definit acest interes național.
S-a încercat o definiție în „Strategia națională de apărare” (2015).
Conceptul de interes naţional este fundamantal pentru orientarea politicii externe. El
reprezintă călăuza principală a întregii activităţi externe desfăşurate de un stat. În acelaşi timp, în
ciuda utilizării lui frecvente, el este, totuşi, un concept relativ vag, deoarece exprimă mai degrabă
aspiraţii, care, pentru a căpăta valoare practică, trebuie operaţionalizate, fiind în acelaşi timp un
concept polemic (forţele politice îl interpretează diferit, în funcţie de propriile interese).

Conceptul se defineşte printr-o serie de parametri:

1. primul îl constituie gradul sau de generalitate – nu orice interes îngust intra în categoria
interesului naţional, ci numai cele care au o acoperire cât mai largă;
2. al doilea parametru îl constituie gradul de perenitate – căci nu este vorba de interese
conjuncturale, ci de cele cu adevărat durabile, care nu sunt alterate de trecerea timpului;
3. avem în vedere capacitatea unor asemenea interese de a fi traduse în practica politică,
căci, fără aceasta, ele rămân doar în stadiul aspiraţiilor imposibil de atins.
Când vorbim de interes naţional, nu avem în vedere un interes anume, bine definit, ci o suma de
interese, care converg spre asigurarea, pe de o parte, a securităţii, pe de altă a bunăstării actorului
dat.

“Un interes naţional este un bun public care preocupă pe toţi, sau pe cei mai mulţi cetăţeni; un
interes naţional vital este acel interes pentru care ei sunt gata să-şi verse sângele şi să-şi
cheltuiască bogăţia pentru a-l apăra. Interesele naţionale combină, de regulă, securitatea cu
preocupările materiale, pe de o parte, şi preocupările morale şi etice, pe de altă parte.“21

Concret, interesele care intra in categoria interesului national se exprimă prin valori,
care se traduc apoi în obiective palpabile, pe care actorul trebuie să le îndeplinească. Odată
stabilit obiectivul, trebuie alese mijloacele de atingere a acestuia, iar, în cadrul lor, modalităţile
concrete prin care se procedează. Acest lucru este valabil atunci când actorul este cel ce lansează
o iniţiativă de politică externă; când însă trebuie să raspundă la o initiaţivă lansată de alt actor,
deci la un stimul extern, el trebuie să identifice răspunsul (urmărind aceeaşi secvenţă: obiectiv –
modalitate – mijloc) care îi asigură satisfacerea în cel mai înalt grad a propriului sau interes
naţional.
În ce priveşte clasificarea intereselor, în esenţă există trei categorii mari:
• cele care exprimă valori fundamentale – integritate teritorială, independenţa,
suveranitate etc., asupra cărora nu se negociază;
• cele asupra cărora, deşi importante, se poate negocia (vezi acorduri de control al
armamentelor şi/sau dezarmare), atâta timp cât, prin negociere, se menţine echilibrul
iniţial;
• cele care fac obiectul curent al negocierilor – de pildă, drepturi de navigaţie pe Dunăre
etc.
În ce priveşte purtătorii intereselor respective, distingem un evantai larg, care merge de
la individ, prin intermediul unor forme de asociere crescator complexe (grupuri, clase, partide),
până la naţiune. În acest sens, o problemă fundamentală este cea a raportului corect dintre
realitate şi percepţie; cine îmi garantează mie ca ceea ce îmi prezinţi tu, guvernant, ca fiind un

21 Samuel Huntington

14
interes major, care face parte cu siguranţa din interesul naţional, este într-adevăr un asemenea
interes?
În practică, între actori se constată existenţa atât a convergenţei/complementarităţii de
interese – care formează baza colaborării – cât şi neconvergenţa, chiar conflictul de interese, care
trebuie eliminat, recurgându-se la un întreg evantai de procedee delimitat la un capăt de
negocieri, iar la celalalt de razboi.
În general, formularea interesului naţional prezintă în sine un proces dinamic şi
complex, dat fiind că această categorie reflectă anumite realităţi sociale, incluzând totalitatea
necesităţilor şi aspiraţiilor comune tuturor membrilor unei entităţi socioculturale, iar satisfacerea
şi susţinerea lor reprezintă o condiţie indispensabilă pentru fiinţarea şi identitatea ei în calitate de
subiect al istoriei. Interesul naţional reflectă aspiraţiile unui popor de a ocupa în cadrul
comunităţii mondiale locul care îi corespunde maximal posibil tradiţiilor sale cultural-istorice şi
spirituale, asigurându-i realizarea deplină a potenţialului său. Institutul politic principal abilitat
cu definirea interesului naţional, exprimarea şi susţinerea lui este statul, acesta prin realizarea
aspiraţiilor comunităţii socioculturale pe care o reprezintă îşi asigură legitimitatea puterii sale. A.
Schlesinger-jr. consideră că statul care nu acordă atenţie cuvenită interesului naţional ca forţă
motrice a politicii sale, nu poate supravieţui. În plan academic R. Keohane a insistat asupra
oportunităţii elaborării unei teorii a interesului, dar fără a face, potrivit lui D. Sanders, o referire
explicită la interesul naţional, exprimând părerea că neformularea ei face imposibilă orice teorie
a relaţiilor internaţionale. În aceeaşi ordine de idei V. Beniuc subliniază că „interesul naţional
este cel mai complex proiect care poate fi realizat de către o ţară, elaborarea şi dezbaterea lui
reprezintă un act extrem de necesar şi responsabil care urmăreşte nu doar o perfectă
cristalizare conceptuală, dar şi mobilizarea socială pentru executarea acestui proiect universal.
Naţiunea, comunitatea unui stat care nu-şi conştientizează clar interesele, nu poate conta pe o
existenţă şi dezvoltare durabilă”. Conform lui S. Burchill şi A. Linklater, interesul naţional
„constă în conservarea identităţii politice şi culturale a unei naţiuni şi presupune asigurarea
independenţei care nu este altceva decât imperativul supravieţuirii, legea imuabilă a naturii şi
variabil, acesta se dovedeşte a fi forma concretă pe care interesul naţional o primeşte în spaţiu
şi în timp, prerogativa de a determina formele de exprimare aparţine statului din cauza că deţine
monopolul asupra relaţiilor cu lumea înconjurătoare”.
Baza interesului naţional reflectă limba poporului, cultura şi condiţiile naturale de
existenţa lui, pe când factorii interni cum ar fi regimul politic sau opinia publică nu pot să
influenţeze asupra naturii lui. În această bază H. Morgenthau fundamentează „conceptul de
interes definit în termenii puterii”, care asigură conexiunea dintre raţiunea ce tinde să perceapă
politica internaţională şi faptele destinate cunoaşterii, creându-se astfel posibilitate de a înţelege
politica în calitate de sferă independentă a activităţii umane. Conţinutul „conceptului de interes
definit în termenii puterii” nu rămâne neschimbat şi depinde de contextul politic şi cultural în
care se formează politica internaţională a statului, pe când însăşi ideea de interes nu se supune
influenţelor temporal-spaţiale

În baza ordinii de idei reliefate, pot fi degajate patru laturi al interesului naţional,
abordat în calitate de categorie de caracter obiectiv-subiectiv:
1. obiectivă – conţine aspectele care vizează statul ca organizator al începutului naţional
atât în relaţiile din interior, cât şi în cele din exterior: nivelul dezvoltării economice a
ţării, stabilitatea situaţiei social-economice şi politice, potenţialul ei economic şi militar
formează primul tip de relaţii, iar cel de al doilea se referă la situaţia geopolitică şi la
rolul şi locul lui în relaţiile internaţionale, inclusiv în comerţul mondial;
2. subiectivă – cuprinde concepţiile despre lume şi valorile împărtăşite de conducătorii de
stat, acestea imprimă conţinut concret activităţii de politică externă (bazată pe interesul
naţional);
3. motivaţională – reprezintă justificarea unor acţiuni deja săvârşite sau eventuale de
politică externă (sub pretextul apărării intereselor naţionale);

15
 4. implementarea politică – înglobează scopurile şi mijloacele prin intermediul cărora
interesele naţionale îşi găsesc realizarea în activitatea de politică externă. Considerăm
cele două supoziţii – interesul naţional se află în conexiune cu politica externă, fiind
exprimată sau de stat, sau de liderii politici şi interesul naţional aparţine de politica
internă – actualmente nu ţin cont în totalitate şi nu reflectă adecvat realităţile complexe
din lumea globalizată.
Interesele naţionale sunt exprimate atât de/prin politica internă, cât şi de/prin politica
externă, nu numai datorită interconexiunii lor, ci mai ales interdependenţei dintre sfera internă şi
relaţiile internaţionale, proces asupra căruia J. Rosenau indică încă la sfârşitul anilor `60 ai
secolului al XX-lea.
Funcţionalismul se referă la faptul că normele politice ce formează interesul naţional
promovează o serie de cerinţe reale ale naţiunii, dar nu toate cerinţele care presează asupra
acesteia.
În Strategia de apărare a României(2015) se urmăreşte promovarea, protecţia şi apărarea
valorilor şi intereselor naţionale. Ea se asigură prin efort naţional conjugat – respectiv prin forţe
şi mijloace proprii- precum şi prin cooperarea cu aliaţii şi partenerii, în consonanţă cu
prevederile strategiei de securitate a Uniunii Europene şi ale conceptelor strategice ale Alianţei
Nord Atlantice.
Această strategie oferă bazele operaţionale ale colaborării sistematice cu organizaţiile de
securitate şi apărare din care România face parte, cu statele aliate, partenere şi prietene.
Enumeraţi descriptiv interesele naţionale de bază şi de securitate
Interesele naţionale de bază sunt clasificate astfel:
• apărarea patriei. Aspectul se referă la protecţia fizică a cetăţenilor unui stat naţional şi
la păstrarea integrităţii teritoriale a acestuia.
• libertatea – se referă la păstrarea sistemului politic al statului şi, ceea ce este mai
important, la libertatea de a alege propria formă de guvernare şi propriile instituţii
politice.
• bunăstarea economică – este vorba de capacitatea unui popor, unei naţiuni de a-şi
asigura hrana, habitatul, cele necesare unei vieţi prospere.
• ordinea mondială- se referă la interesul unei naţiuni de a stabili şi de a păstra un
mediu internaţional politic şi economic în care să se poată simţi în siguranţă.

În literatura de specialitate americană se disting următoarele categorii de interese:

• Interese vitale
• Interese majore
• Interese periferice

Interesele naţionale nu derivă din factori externi, ci din opţiunile politice şi, de aceea
voluntare, ale elitei la putere.
În definirea intereselor naţionale de securitate, Strategia se raportează prioritar la
prevederile Constituţiei potrivit cărora România este stat naţional, suveran, independent şi
indivizibil. De aici decurg firesc interesele naţionale, inclusiv cele de securitate, care vizează
promovarea şi apărarea, prin mijloace legitime, a valorilor prin care statul român îşi garantează
existenţa, identitatea, dezvoltarea şi stabilitatea, în baza cărora îşi construieşte viitorul şi în
temeiul cărora participă Ia realizar ae securităţii internaţionale.
Interesele naţionale de securitate sunt22:
✓ garantarea caracterului naţional, a suveranităţii, independenţei, unităţii şi indivizibilităţii
statului;
✓ apărarea integrităţii și inalienabilității teritoriale a țării;
✓ apărarea şi consolidarea democraţiei constituţionale şi a statului de drept;

22 Strategia naţională de apărare a ţării pentru perioada 2015-2019, Administraţia Prezidenţială, 2015, pag. 8

16
 ✓ protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale tuturor cetățenilor și garantarea
siguranţei lor;
✓ garantarea dreptului la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identităţii etnice, culturale
lingvistice și religioase persoanelor aparținând minorităților naționale;
✓ valorificarea resurselor şi a poziţionării geostrategice ale ţării noastre în vederea atingerii
nivelului de bunăstare la care cetăţenii sunt îndreptăţiţi;
✓ reducerea decalajelor de dezvoltare şi reconstrucţia marilor sisteme publice;
✓ asigurarea ireversibilităţii apartenenţei la sistemul de apărare colectivă transatlantic;
✓ consolidarea Uniunii Europene şi participarea activă la procesele de integrare în interiorul
acesteia.
Enumerare descriptivă a intereselor naţionale de securitate
Interesul naţional exprimă posibilităţi de alegere a politicii externe, orientate spre
garantarea prosperităţii şi securităţii cetăţenilor, menţinerea valorilor şi concepţiei despre lume,
conform cărora un stat doreşte să se afirme în cooperare sau în competiţie cu alte state.
Interesele naţionale cuprind direcţii de dezvoltare perenă şi sunt acelea de conjunctură istorică,
dar interesele naţionale sunt realizate, daca există puterea necesară.
Raţiunea de stat a dat naştere la interesul de stat şi, în consecinţă, la întreaga galerie de
interese ale statului. De aici decurge şi dimensiunea normativă a interesului, înţeles ca valoare
socială ce încorporează o anumită aşteptare sau dezirabilitate. Pe de o parte, interesul este
axiologic orientat. Deci, nu poate fi definit pe cale ştiinţifică obiectivă pentru că este construit pe
cale socială, subiectivă. Interesul are consistenţă atât timp cât în construcţia sa sunt integrate o
serie de aşteptări şi deziderate sociale, numite valori: bunăstare, libertate, securitate, identitate.
Pe de altăparte, valorile ţin de structura culturii, adică de ceea ce este subiectiv definit ca bine,
frumos, dezirabil, în siguranţă, moral. Aşadar, interesele sunt expresia unei cristalizări istorice a
resurselor ideaţionale ale unei naţiuni, a stilului de gândire colectiv, transferat instituţiilor
politice care administrează chestiunile unei epoci sau alteia. În secolul al XIX lea, interesul
statului român a fost acela de a-şi câştiga independenţa politică şi de a-şi defini identitatea
naţională. De atunci încoace, interesul nostru a fost şi este de a consolida acestă contrucţie
politică şi naţională. În termeni de securitate, interesul românilor este acela de a-şi prezerva
identitatea şi integritatea politică.
La modul generic, interesul naţional, se referă la principiul regulator al politicii, care
consideră binele comun al societăţii scopul final al acţiunilor administrative, economice,
diplomatice, militare, culturale. Peter J. Katzenstein remarcă construcţia culturală a statalităţii şi
a identităţii statelor, motiv pentru care interesele lor sunt elaborate în orizontul cultural naţional,
diferit de la o naţiune la alta. Un critic al curentului neorealist, Stefano Guzini, observă caracterul
egoist al interesului naţional aşa cum a fost definit de şcoala realistă 23. Interesul este construit
social în orizontul de egoism- generozitate al fiecărei societăţi. Chestiunea este dacă, din punct
de vedere moral, definirea interesului unui stat afectează negativ un alt stat şi care ar fi raportul
dintre definirea internă a interesului şi promovarea intenaţională.
În cadrul şcolii neoliberale, Robert O. Keohane, admite, de asemenea, ca necesară
structurarea intereselor, pentru că fără această operaţie relaţiile internaţionale ar deveni
neintangibile: „Fără o teorie a intereselor, care presupune analiza politicii interne, nici o teorie
a relatiilor internaţionale nu poate fi deplin adecvată. [...]Teoriile curente de care dispunem nu
ne ajută prea mult în înţelegerea comportamentului Statelor Unite şi al puterilor europene la
sfârşitul războiului rece. [...] Este nevoie de cercetare suplimentară mai degrabă la nivelul
statului decât la nivelul sistemului internaţional”24. Interesele naţionale structurează, în cele din
urmă, scena internaţională. Fără state şi fără interesele lor scena ar fi neintangibilă.

23
Guzini, Stefano, „Constructivism and the Role of Institutions in International Relations”,în Marco Clementi (ed.)
Rassegna Italiana di Sociologia, Roma 2003
24
Keohane, Robert O., „Institutional Theory and the realist Challenge After the Cold War”, în David A. Baldwin
(ed.), Neorealism and

17
 Aşadar, termenul de interes naţional, care reprezintă, în politica externă şi de securitate,
principiul regulator al acţiunii diplomatice şi militare, este un corolar al termenului de raţiune de
stat. Se consideră că există doi factori determinanţi importanţi ai politicii de securitate naţională
care definesc şi structurează interesle de securitate: contextul cultural-instituţional al politicii şi
identitatea construită a statelor, guvernelor şi a altor actori politici. Perspectiva din care trebuie
abordaţi aceşti doi factori este aceea a instituţionalismului sociologic, care pune accentul pe
caracterul contextului în care se defineşte statul şi pe natura concurenţială a identităţilor politice.
Pentru securitate, interesele includ prezervarea identităţii politice, a cadrului şi
instituţiilor naţionale, susţinerea bunăstării economice şi promovarea unei ordini internaţionale
favorabile statului şi aliaţilor săi.
Interesul naţional reprezintă un sistem valorico-normativ, având un rol de modelare şi de
model, ce exprimă şi promovează cerinţele funcţionale ale naţiunii, filtrează percepţiile,
determină atitudinile şi influenţează modalităţile de participare la viaţa internă şi internaţională,
acţionând ca funcţie de control vis-a-vis de sistemul interacţiunilor politice. Într-o prezentare
pertinentă a interesului naţional pot fi evidenţiate următoarele trăsături ale conceptului: realismul
relativ, transparenţă, eterogenitate orizontală şi vericală, dependenţa mobilă şi funcţionalismul. 25
Astfel, realismul relativ ilustrează concordanţa dintre opţiunea politică ridicată la rang de
interes naţional şi exigenţa interdependenţei internaţionale, relativitatea este dată de
personalitatea eminentului interes naţional şi conştiinţa apartenenţei la „noua ordine mondială”.
Hans J. Morgenthau a fost ataşat ideii că politica externă trebuie privită prin prisma
interesului naţional realist şi evitată de la impactul spiritului idealist 26.Interesul naţional trebuie
privit atât ca valoare-scop, cât şi ca valoare-mijloc de înfăptuire a politicii generale sau
sectoriale. Transparenţa interesului naţional se realizează prin urmărirea publică şi participarea
directă a conaţionalilor la procedura de definire, promovare, apărare a acestuia.

2.3. Valori şi obiective naţionale

Enumerare descriptivă a valorilor şi obiectivelor naţionale în materia securităţii
Valorile naţionale sunt elemente de natură spirituală, culturală şi materială ce definesc
identitatea românească. Prin protejarea, promovarea şi apărarea lor se asigură condiţiile esenţiale
ale existenţei şi demnităţii cetăţenilor şi a statului român, în conformitate cu prevederile
Constituţiei. Ele constituie premisele pe baza cărora se construieşte şi se dezvoltă sistemul
democratic de organizare şi funcţionare a societăţii, atât prin intermediul instituţiilor şi
organizaţiilor guvernamentale şi neguvernamentale, cât şi prin acţiune civică.
În consens cu prevederile Constituţiei, Strategie de apărare aşează la temelia eforturilor
vizând construcţia securităţii şi prosperităţii poporului român valori precum:
• democraţia, libertatea, egalitatea şi supremaţia legii;
• respectul pentru demnitatea omului, pentru drepturile şi libertăţile sale
fundamentale;
• identitatea naţională şi responsabilitatea civică;
• pluralismul politic; proprietatea garantată şi economia de piaţă;
• solidaritatea cu naţiunile democratice; pacea şi cooperarea internaţională; dialogul
şi comunicarea dintre civilizaţii27.
Aceste valori reprezintă factorul de coeziune al comunităţilor locale şi al naţiunii
române, catalizatorul eforturilor spre progrea şi modernizare, liantul relaţiei armonioase dintre
interesele individuale şi cele naţionale, în acor cu normele ordinii constituţionale. Înfăptuirea lor

Neoliberalism:The Contemporary Debate, Columbia Press, New York, 1993, p.294-295, citat din Katzenstein,
op.cit., p.14
25
Cobuz, Marcel- Constatntin, Interesul naţional – consideraţii de ordin conceptual în Interesul naţional şi politica
de securitate, I.R.S.I., Bucureşti, 1995
26
Morgenthau, Hans, Politics among nations:The stuggle for Power and Peace, New York, Knopf, 1973
27
Strategia de securitate naţională, Bucureşti, 2007, p.8

18
îşi are garantul în respectul pentru suveranitatea şi independenţa naţională, caracterul naţional,
unitar şi indivizibil al statului, unitatea bazată pe comunitatea de limbă, cultură şi viaţă spirituală,
pe respectul pentru identitatea specifică a tuturor cetăţenilor şi comunităţilor.
Interesele naţionale reflectă percepţia dominantă, relativ constantă şi intituţionalizată cu
privire la valorile naţionale. Ele vizează promovarea, protejarea şi apărarea prin mijloace
legitime a valorilor prin care naţiunea română îşi garantează existenţa şi identitatea, pe baza
cărora îşi construieşte viitorul şi în temeiul cărora se integrează în comunitatea europeană şi
euroatlantică şi participă la procesul de globalizare. Prin aria lor de manifestare, ele se
adresează în primul rând – cetăţenilor patriei care trăiesc pe teritoriul naţional, dar şi – în egală
măsură – tuturor celorlelţi oameni aflaţi în România, precum şi românilor care trăiesc sau îşi
desfăşoară activitatea în afara graniţelor ţării.
Enumeraţi descriptiv obiectivele Strategiei de securitate naţională a României
Obiectivele de securitate naţională a româniei stabilesc orientarea efectivă şi reprezintă
reperele de bază ale acţiunii practice, sectoriale, a diferitelor instituţii ale statului, astfel încât
îndeplinirea lor coerentă, corelată şi interdependentă să garanteze şi să conducă la realizarea şi
afirmarea intereselor fundamentale ale ţării.
Strategia de securitate naţională a României fixează următoarele obiective:
• păstrarea independenţei, suveranităţii, unităţii şi integrităţii teritoriale a statului
român, în condiţiile specifice ale aderării la NATO şi integrării ţării în Uniunea
Europeană;
• garantarea ordinii constituţionale, consolidarea statului de drept şi a mecanismelor
democratice de funcţionare a societăţii româneşti, prin: asigurarea libertăţilor
democratice ale cetăţenilor, a drepturilor şi îndatoririlor constituţionale, a egalităţii
şanselor, perfecţionarea sistemului politic şi dezvoltarea modalităţilor de realizare a
solidarităţii sociale, aprofundarea reformei în justiţie, întărirea autorităţii instituţiilor
statului, consolidarea mecanismelor de respectare şi aplicare a legii;
• relansarea economiei naţionale, combaterea sărăciei şi a şomajului, perfecţionarea
mecanismelor economiei de piaţă şi a disciplinei financiare;
• dezvoltarea societăţii civile şi a clasei de mijloc;
• asigurarea stabilităţii sistemului financiar-bancar şi a echilibrului social;
• modernizarea instituţiilor de apărare naţională, în conformitate cu standardele
NATO;
• optimizarea capacităţii de apărare naţională, în conformitate cu standardele NATO;
• îmbunătăţirea capacităţii de participare la acţiunile internaţionale pentru combaterea
terorismului şi a crimei organizate;
• îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei şi protecţiei copilului, dezvoltarea
instituţiilor de educaţie, cercetare şi cultură;

Realizarea acestor obiective va produce modernizarea structurală a societăţii româneşti şi

va accelera rezolvarea marilor probleme cu care aceasta se confruntă, va realiza şi va proteja
interesele naţionale, va asigura securitatea naţională a ţării şi a cetăţenilor ei.
Fiecare stat încearcă să-şi reducă insecuritatea fie prin diminuarea vulnerabilităţilor sale,
fie prin prevenirea sau micşorarea ameninţărilor. Aceste alternative stau la baza ideilor de
securitate naţională şi internaţională.

19
 3. Riscuri, ameninţări şi vulnerabilităţi ale securităţii internaţionale

Riscul reprezintă un eveniment potenţial cu un anumit grad de distructibilitate şi

probabilitatea de producere a acestuia.
Vulnerabilităţile sunt stări de lucruri, procesele sau fenomenele din viaţa internă care
diminuează capacitatea de reacţie la riscurile existente ori potenţiale, sau care favorizează
apariţia şi dezvoltarea acestora.
Factori de risc la adresa securităţii României reprezintă acele elemente, situaţii sau
condiţii interne/externe care pot afecta prin natura lor securitatea ţării, generând efecte contrare
sau de afectare a intereselor fundamentale ale ţării.
Conţinutul expresiei ”factor de risc la adresa securităţii naţionale” poate fi perceput corect
în măsura în care se receptează corespunzător asocierea noţiunii de „factor” cu cea de „risc”.
Noţiunea de factor este definită ca ”împrejurare, condiţie care determină apariţia unui
proces, a unei acţiuni, a unui fenomen” (Dicţionar al limbii române contemporane/Vasile Breban)
sau ca „ceea ce face să ia naştere un proces, o acţiune”(Mic dicţionar enciclopedic).
Enumerare descriptivă a trăsăturilor statului
Din această perspectivă se conturează şi viitorul tip de război care va fi „războiul de tip
igienic, chirurgical, în care pierderile umane vor fi minime..., iar câştigătorul cunoscut dinainte,
şi anume, cel ce va deţine supremaţia tehnologică şi pe cea a informaţiei”. Acest tip de război,
opus războiului de tip barbar, în care predomină cantitatea şi nu calitatea, este provocarea
începutului de mileniu, căreia România trebuie să-i facă faţă.
Realiştii de diferite orientări identifică statul ca fiind actorul cheie în relaţiile
internaţionale, fie ca soluţie la anarhia stării naturale (Hobbes), fie ca forţă dominantă în relaţiile
dintre oameni şi naţiuni (Clausewitz şi Tucidide). Există câteva motive pentru care statului
trebuie să i se acorde o poziţie privilegiată.
Mai întâi, statul a evoluat timp de câteva secole până să devină unitatea principală de
organizare politică a populaţiilor lumii. A triumfat asupra tuturor celorlalte forme de organizare
politică – oraşe stat, principate feudale şi imperii, inclusiv Uniunea Sovietică.
În al doilea rând, în strânsă legătură cu gândirea hobbesiană, statul se bucură de un
monopol al violenţei legitime. Popoarele lumii, indiferent cât de divizate ar putea fi, pe criterii de
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie şi cultură, au ales statul – sau acesta le-a fost impus-
pentru a-şi rezolva diferendele. De asemenea, ele se bazează pe stat pentru a le apăra interesele
de atacurile altor state şi actori internaţionali.
În al treilea rând, în decurs de câteva secole şi-a făcut apariţia un corpus de drept
internaţional ce recunoaşte autoritatea morală şi legală a statului de a-şi îndeplini funcţiile de
garantare a securităţii interne şi externe. Statele, ca actori, se recunosc reciproc, în mod tipic, ca
egale din punct de vedere moral şi juridic, în ciuda marilor diferenţe sub aspectul puterii
materiale, al alcătuirii comunitare sau al tipului de regim. Recunoaşterea reciprocă a deţinerii
autorităţii suverane sau ultima asupra teritoriului şi populaţiilor pe cae le controlează stabileşte
poziţia centrală a acestor actori în relaţiile internaţionale. Pentru realişi, o teorie a
comportamentului statelor în interrelaţiile lor constituie teoria relaţiilor internaţionale.

3.1. Riscuri, ameninţări şi vulnerabilităţi ale securităţii internaţionale

Riscuri, ameninţări şi vulnerabilităţi: definire, caracterizare
Interesele de securitate şi corelarea lor cu alte categorii de interese au impus şi solicită
permanent fixarea noţiunilor de referinţă, completarea sau modelarea conţinutului şi semnificaţiei
acestora odată cu dinamica cadrului general de securitate, a pachetului normativ existent în
domeniu sau cu cerinţele derivate din realitatea existenţială dirijată de factori obiectivi şi
subiectivi inevitabili.
Riscul reprezintă un eveniment potenţial cu un anumit grad de distructibilitate şi
probabilitatea de producere a acestuia.
20
 Vulnerabilităţile sunt stări de lucruri, procesele sau fenomenele din viaţa internă care
diminuează capacitatea de reacţie la riscurile existente ori potenţiale, sau care favorizează
apariţia şi dezvoltarea acestora. 28
Factori de risc la adresa securităţii României reprezintă acele elemente, situaţii sau
condiţii interne/externe care pot afecta prin natura lor securitatea ţării, generând efecte contrare
sau de afectare a intereselor fundamentale ale ţării. 29
Conţinutul expresiei „factor de risc la adresa securităţii naţionale” poate fi perceput corect
în măsura în care se receptează corespunzător asocierea noţiunii de „factor” cu cea de „risc”.
Noţiunea de factor este definită ca „împrejurare, condiţie care determină apariţia unui
proces, a unei acţiuni, a unui fenomen” (Dicţionar al limbii române contemporane/ Vasile
Breban) sau ca „ceea ce face să ia naştere un proces, o acţiune”(Mic dicţionar enciclopedic).
În scopul evidenţierii valorii individuale a termenilor enunţaţi se poate realiza o definire
din perspectiva pesonală prin care sunt nuanţate aspectele de întrepătrundere, cele de diferenţiere,
determinările, dar nu se deviază de la esenţa definiţiilor general acceptate.
În acest context, putem spune că riscul reprezintă un ceva identificat, element, fenomen,
acţiune, cu o probabilitate mai mare sau mai mică de declanşare, ce ar putea afecta securitatea, pe
unul sau mai multe din palierele sale.
Vulnerabilitatea defineşte suscebilităţi şi slăbiciuni interne ale componentelor comunităţii
şi arealului acestuia, care erodează capacitatea structurilor componente de a riposta la diverşi
vectori îndreptaţi împotriva securităţii unuia sau mai multor elemente comunitare.
Pericolul poate fi un vector acţional imediat generat de un risc cuantificat sau
neidentificat, de o vulnerabilitate necontrolată, sau o sinteză a riscurilor şi vulnerabilităţilor
prioritare.
Ameninţarea proiectează valoarea şi capacitatea distructivă, potenţialul de lovire
iminentă al vectorului unui risc (cumul de riscuri) gata să se producă sau a unor vulnerabilităţi ale
căror erodare, sistemul nu o mai poate suporta, ce are consecinţe majore imediate la adresa
securităţii statale.
În consecinţă, putem spune că riscul există, este cuantificat, urmărit şi eventual înlăturat,
vulnerabilitatea se manifestă, poate fi ţinută sub control şi gestionată, eventual diminuată sau
eliminată, pericolul alertează şi pregăteşte o anumită treaptă de reacţie în sistem, iar ameninţerea
pune sistemul de securitate în stare de ripostă majoră.
Riscul este un concept strâns legat de decizie, orice comportament decizional implicând
asumarea unor riscuri. Corelat cu noţiunea de securitate, riscul prefigurează consecinţele
deciziilor politice şi guvernamentale, a schimbărilor majore, dar şi a acţiunilor derivate din
acestea, evidenţiind sursele insecurităţii statelor.
Drumul de la risc la ameninţare este destul de scurt în multe dintre situaţii, fapt ce face ca
în unele cazuri riscul să fie confundat cu acestea sau să reprezinte izvorul imediat de manifestrae,
estompându-l ca eveniment.
Deseori noţiunile de risc şi pericol sunt privite ca fiind simiilare, definind acelaşi lucru.
Analiza de profunzime permite sesizarea faptului că riscul menţine o anumită stare de veghe în
sistem, iar pericolul sensibilizează şi alertează cu mai multă determinare, produce reacţii mai
prompte, reflectă receptarea subiectiv- obiectivizată a acelor riscuri şi ameninţări gata să erupă,
cu posibilitatea ridicată să se producă sau să producă consecinţe majore pentru securitatea ţării.

3.2. Tipologia riscurilor

Enumerare descriptivă a riscurilor la adresa securităţii
Cea mai acceptată abordare a tipologiei riscurilor prin prisma efectelor evidenţiază doua
mari categorii de riscuri la adresa securităţii naţionale:
1. riscuri militare (convenţionale şi neconvenţionale)

28
Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2001, p.18
29
Idem, p.18

21
 2. riscurile nemilitare (nonmilitare, convenţionale şi neconvenţionale).
Acestea pot fi localizate ca provenind din mediul intern, luând forma riscurilor interne.
Au fost identificate:
• instabilitatea politică,
• infracţionalitatea economico- financiară,
• corupţia,
• crima organizată,
• degradarea mediului,
• dezechilibre ecologice,
• intoleranţa religioasă, etc.
Riscurile externe derivă din acţiuni şi activităţi ce germinează în afara graniţelor statului,
concretizate în: activităţi extremiste şi teroriste, crima organizată transnaţională, conflictele
militare din apropierea graniţelor, instabilitatea politică regională, alianţe militare ostile,
decalajele de ordin tehnologic, social, militare între state vecine.
Riscurile nemilitare pot fi privite şi prin prisma domeniilor în care se manifestă:politic,
economico-financiar, social-cultural, informaţional, psihologic, etnic-religios, ecologic,
tehnologic, crima organizată, terorism.
Prin natura şi conţinutul vectorului acţional, riscurile nemilitare pot fi de tip agresiv
(spionajul, terorismul, crima organizată) sau neagresive (calamităţi naturale, accidente majore).
Riscurile nemilitare favorizează şi pot genera riscuri, pericole şi chiar ameninţări de ordin
militar, riscurile indirecte determină riscuri directe, vulnerabilităţile interne alimentează riscuri
interne şi externe, acceptabile sau, în situaţii externe, inacceptabile, agresive sau neagresive.

Privind durata de manifestare, riscurile pot fi de permanente sau temporare, iar strâns
legat de acestea sunt riscurile combinate, ce pot deveni potenţiale ameninţări într-un timp extrem
de scurt.
Riscurile permanente îşi au originea în factorii disturbatori proprii fiecărui fenomen
social, factori ai realităţii obiective, ce pot contribui la producerea unui anumit eveniment sau pot
genera procese care uneori devin necontrolabile.
Riscurile temporare se caracterizează printr-o forţă de impact majoră, surpinzând de cele
mai multe ori prin efectul lor, apariţia şi dispariţia acestora fiind generate de unele prefaceri
bruşte sau evenimente sociale neprevăzute.
Riscurile permanente sunt mai uşor de gestionat spre deosebire de riscurile temporare
care pot avea un gard ridicat de impredictibilitate.
În tipologia riscurilor pot fi incluse riscurile calculate şi riscurile asumate.
Riscurile calculate se înscriu în stare de normalitate a desfăâurării fenomenelor, implicând
existenţa pârghiilor de intervenţie şi exercitarea unui contol dozat eficient.
Riscurile asumate derivă din valoarea şi consecinţele opţiunii individuale sau colective,
au un caracter permanent, decizia conştientizată şi cuantificată instrumental sau voluntar
mecaniză fiind baza de manifestare a acestui tip de riscuri. Această categorie de riscuri capătă o
semnificaţie deosebită atunci când vizează securitatea naţională a statului şi asumarea lor nu se
poate face decât pe baza unei analize determinată ştiinţific, cu o solidă susţinere socială şi
politică.
Riscurile directe la adresa securităţii naţionale au de regulă conotaţii stricte în domeniul
militar, iar cele indirecte vizează preponderent riscurile nemilitare.
Acceptabilitatea riscurilor este strâns legată de mărimea pierderilor evaluate a se produce
în momentul transformării acestora în eveniment. Sub acest aspect avem de-a face cu riscurile
acceptabile şi riscuri inacceptabile.
Desigur, cu o anumită specificitate, în mod similar pot fi analizate şi tipurile de pericole,
ameninţări şi vulnerabilităţi cu precizarea că vulnerabilităţile ţin doar de latura internă a
sistemului.

22
 Tipurile de riscuri, vulnerabilităţi, pericole şi ameninţări descrise sau altele nesurprinse,
având în vedere gama largă de posibilităţi privind categorisirea acestora, se manifestă şi
evoluează într-o permanentă interdependenţă şi intercondiţionare.
Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale a României sunt percepute, în
principal, din perspectiva posturii de ţară membră a Alainţei Nord Atlantice şi a Uniunii
Europene, în aceste condiţii, deşi pericolul unui război clasic, al unor agresiuni militare
convenţionale este foarte puţin probabil, neglijarea unor astfel deriscuri ar putea genera
vulnerabilităţi majore din perspectiva securităţii proprii şi a capacităţii de acţiune pentru
îndeplinirea obligaţiilor asumate la intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană. Se înscriu în
acestaă categorie şi riscurile ce privesc securitatea şi apărarea frontierelor, în condiţiile în care
segmente importante ale graniţelor României reprezintă şi frontiera estică a celor două
organizaţii.30

3.3. Principalele riscuri şi ameninţări care pot pune în pericol securitatea

naţională
Enumeraţi descriptiv principalele riscuri şi ameninţări care pot pune în pericol securitatea naţională
Principalele riscuri şi ameninţări care pot pune în pericol securitatea naţională a
României, valorile şi interesele sale ca stat memru al comunităţii europene şi euro-atlantice sunt
următoarele:
1. Terorismul internaţional: Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, asupra unor obiective
simbol ale civilizaţiei şi puterii america, acţiunile de aceeaşi natură executate la Madrid, Londra,
Moscova sau Istanbul, precum şi cele care au avut loc în Orientul Apropiat, Caucaz, Africa, Asia
Centrală, de Sud şi Sud-Est, dovedesc faptul că terorismul internaţional de sorginte
extremistreligioasă, structurat în reţele transfrontaliere, reprezintă cea mai gravă ameninţare la
adresa vieţii şi libertăţii oamenilor, a democraţiei şi celorlalte valori fundamentale pe care se
întemeiază comunitatea euro-altlantică.
Reţelele teroriste internaţionale au acces la tehnologia modernă şi pot beneficia de
transferuri bancare şi mijloace de comunicare rapide, de infrastructură şi asistenţă oferite de
organizaţii etnico-religioase extremiste, de suportul criminalităţii transfrontaliere organizate ori
de sprijinul regimurilor corupte sau incapabile să guverneze democratic. Ele pot provoca pierderi
masive de vieţi omeneşti şi distrugeri materiale de mare amploare, iar – prin accesul posibil la
armele de distrugere în masă – consecinţele acţiunilor lor pot deveni devastatoare. Caracterul
deschis al societăţilor democratice moderne, ca şi cerinţele globalizării, determină ca fiecare stat
în parte cât şi comunitatea internaţională în ansamblu, să rămână vulnerabile în faţa terorismului
internaţional, astfel că imperativul contracarării acestui flagel şi al cooperării forţelor
democratice oentru contracararea lui constituie o cerinţă vitală, inclusiv prin acţiuni comune
desfăşurate în zonele care generează terorism.
2. Proliferarea armelor de distrugere în masă: Armele nucleare, chimice, biologice şi
radiologice constituie o altă ameninţare deosebit de gravă din punctul de vedere al potenţialului
de distrugere. Accesul la astfel de mijloace devine tot mai uşor din punct de vedere tehnologic,
iar tentaţia dobândirii lor sporeşte ameninţător, concomitent cu reducerea graniţelor de
comportament responsabil al autorităţilor ce intră în posesia lor, îndeosebi în cazul regimurilor
animate de ideologii politice sau relogioase extremiste. Se amplifică, de asemenea, preocupările
pentru dezvoltarea mijloacelor de transport la ţintă a unor astfel de arme şi pentru relizarea şi
stocarea produselor cu dublă utilizare.
Colapsul sau evoluţia anarhică a unor state posesoare de arme de distrugere în masă,
autoritatea redusă exercitată de unele guverne asupra complexelor lor militare, precum şi
existenţa unor regiuni – inclusiv în Europa- aflate în afara controlului statal, favorizează
dezvoltarea unei pieţe negre active pentru astfel de mijloace.

30
Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2007, p.12

23
 Din perspectiva preocupărilor pentru securitatea naţională, amplificarea fenomenului
terorist şi proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă principalul factor generator de
incertitudini în domeniul securităţii globale, în condiţiile în care regimurile nedemocratice,
totalitare pot asigura cel mai periculos suport operaţional şi logistic.
3. Conflictele regionale: în pofida evoluţiilor pozitive din ultimul deceniu şi jumătate, care au
făcut din Europa un loc mai sigur şi mai prosper, arealul strategic în care este situată România
este încă bogat în conflicte locale, inter si intra statale, cu puternice implicaţii pentru pacea şi
securitatea regională şi europeană. Prin numărul lor mare, aşa numitele „conflicte îngheţate” din
această regiune, alături de alte stări tensionate, dispute teritoriale, tendinţe separatiste şi situaţii
de instabilitate prezente în proximitatea strategică a României, generează incertitudine strategică,
determină irosirea multor resurse şi perpetuează sărăcia. Ele alimentează, de asemenea, alte
forme de violenţă şi criminalitate şi favorizează terorismul.
4. Criminalitatea transnaţională organizată: reprezintă atât o expresie a proliferării unor
fenomene negative care se amplifică în condiţiile globalizării, cât şi o consecinţă directă a
gestionării ineficiente a schimbărilor politice, economice şi sociale profunde care s-au produs în
Europa Centrală şi de Est în procesul dispariţiei regimurilor comuniste. Pe fondul unei astfel de
situaţii, spaţiul strategic în care se află România este sursa, zona de tranzit şi destinaţie a unor
activităţi criminale grave constând în :trafic ilegal de armament, muniţii şi exploziv; trafic de
narcotice; migraţie ilegală şi trafic de fiinţe umane; trafic de produse contrafăcute; activităţi de
spălare a banilor şi alte aspecte ale criminalităţii economico-financiare.
5. Riscurile asimetrice. Începutul secolului al XXI-lea este marcat de transformări profunde ale
mediului de securitate, lumea devine tot mai complexă şi interdependentă, iar fenomenul
globalizării se afirmă tot mai mult, ca fiind ireversibil.
Globalizarea se defineşte printr-o serie de dimensiuni, în rândul cărora mondializarea
interesului de securitate, globalizarea militară, mai ales după evenimentele tragice din 11
septembrie 2001, a căpătat o consistenţă deosebită. „Caracterul global al luptei împotriva
terorismului a devenit componenta necesară, dar neaşteptată şi cel mai puţin dorită, a
fenomenului globalizării, constituind deja un imperativ de luptă şi atitudine a tuturor
democraţiilor, căruia statul român i se asociază fără nici o ezitare”.31
Globalizarea în general, dar mai ales dimensiunea ei militară, prin prisma nevoilor de securitate,
a devenit o necesitate, un proces ireversibil, în plină desfăşurare. Cauza principală a acestui
amplu proce, controversat încă, o reprezintă nevoia de securitate naţională şi internaţională.
„Democraţiile din America de Nord, Europa şi, prin regiunea caucaziană, până în Asia Centrală,
trebuie să coopereze strâns şi eficient dacă vrem să facem faţă ameninţărilor de securitate cu care
ne confruntăm”.32
Analiza acestei „cauze a cauzelor” scoate în evidenţă şi alte aspecte care determină
imperios adâncirea fenomenului globalizării în dimensiunea sa militară, şi anume:
• Înlocuirea lumii bipolare cu „o nouă dezordine globală ”, în care apar şi se manifestă
o multitudine de conflicte etnice, religioase, politice şi de altă natură, având drept
efect colapsul unor state naţionale, dezintegrarea acestora sau slăbirea capacităţilor
altor
structuri statale de a face faţa noilor provocări;
• Schimbarea naturii conflictelor şi redefinirea modalităţilor de ducere a războilui sub
influenţa noii revoluţii informaţionale, prin mutarea accentului de a aspectele
convenţionale, clasice spre cele neconvenţionale, informaţionale;
• Apariţia, multiplicarea şi dezvoltarea actorilor nonstatali, îndeosebi a organizaţiilor
extremiste şi grupărilor teroriste transnaţionale, care tind să diminueze rolul jucat de
statul naţional în domeniile securităţii naţionale şi internaţionale;

31
Strategia de securitate a României, Bucureşti, 2001, pag.6-7
32
Lord Robertson, Discursul de deschidere la reuniunea de la Reykjavik, în cotidianul naţional Independent, an II.
Nr.346/15.05.2002, pag.10 s52 Comandor Tudorel ENE, Războiul într-o dimensiune futurologică, în Gândirea
Militară Românească, serie nouă, anul XIII, nr. 2/2002, pag.67

24
 • Diversificarea riscurilor şi ameninărilor la adresa securităţii naţionale şi internaţionale
care impun unirea şi cooperarea în lupta împotriva acestora;
Din această perspectivă se conturează şi viiorul tip de război care va fi „războiul de tip
igienic, chirurgical, în care pierderile umane vor fi minime..., iar câştigătorul cunoscut dinainte,
şi anume, cel ce va deţine supremaţia tehnologică şi pe cea a informaţiei”52.

25
 Cursul 4. Securitate colectivă

4.1. Securitatea colectivă. Istoric

Securitatea colectivă: definire, istoric aparitie
Prin Securitate colectivă se înțelege un acord de securitate, regional sau global, în care fiecare
stat din sistem acceptă că securitatea unuia le privește pe toate, și sunt de acord să se alăture unui
răspuns colectiv la orice amenințare. Securitatea colectivă este mult mai ambițioasă decât
sistemele securitatea aliată sau apărarea colectivă deoarece urmărește să includă totalitatea
statelor dintr-o regiune, chiar la nivel global, și pentru a aborda o gamă largă de amenințări
posibile.
După încheierea primului război mondial relaţiile interstatale europene au cunoscut un
reviriment datorită Ligii Naţiunilor. Aceasta a încercat în convergenţă cu Tratatul de la
Versailles, fără succes, să reglementeze relaţiile dintre state pe baza unor principii ale securităţii
colective. Complexitatea problemelor interbelice, dinamismul lor deosebit şi mai ales
neimplicarea S.U.A. în problemele Ligii Naţiunilor au fost câţiva dintre factorii favorizanţi ai
declanşării celui de-al doilea război mondial, aruncând astfel în utopie orice idee referitoare la o
posibilă mutualitate în relaţiile interstatale în faţa pericolelor şi ameninţărilor fasciste.
Liga Naţiunilor a lansat după primul război mondial ideea de „securitate colectivă”,
pentru acele vremuri ceva interesant şi atractiv, o adevărată provocare în cadrul relaţiilor
internaţionale europene. Potrivit noului concept, organizaţia internaţională amintită putea încerca
să rezolve disputele dintre membrii săi. În acelaşi timp, Liga Naţiunilor şi-a dat acordul, inclus în
Tratatul de la Versailles, cu privire la permisiunea semnatarilor în utilizarea forţei militare şi a
sancţiunilor economice împotriva unui agresor. Marele neajuns al acestei prevederi rezultă din
aceea că nu a impus cu caracter imperativ/obligatoriu acest principiu. Deci aici şi în acest cadru
îşi are sorgintea conceptul de apărare colectivă.
Statele după cele două războaie mondiale, nu au fost preocupate decât de ceea ce le pare
imperios - securitatea colectivă. Prin urmare, ele au convenit să confere organelor organizaţiei
internaţionale funcţia şi prerogativa de a asigura eficacitatea a singurei reguli de interzicere a
utilizării forţei; pacea trebuiau să fie ambele supravegheate prin aceeaşi acţiune colectivă. În faţa
conflictelor de interese, preocuparea fundamentală rămâne menţinerea păcii. Organizaţia
Naţiunilor Unite după Societatea Naţiunilor a preferat să dea un sens îngust „interesului comun”
al statelor. Autorii Cartei Naţiunilor Unite n-au considerat că postulatele Societăţii Naţiunilor
erau responsabile de eşecul său, ci caracterul lor nefinisat.
Ideea securităţii colective a fost păstrată, în partea în care ea constituia un progres în
raport cu sistemul tradiţional al alianţelor politice şi militare: securitatea colectivă nu constă într-
o coaliţie a priori a anumitor state adepte a unei filozofii comune contra aliaţilor, nici în alianţe
„fluide” şi pragmatice; acesta este angajamentul luat de fiecare Stat de a aduce sprijinul său la o
decizie colectivă de a se opune oricărui Stat vinovat, la decizia majorităţii, unei agresiuni sau
unei ameninţări a păcii.
Prin definire, securitatea colectivă este defensivă, spre deosebire de alianţele rigide de la
sfârşitul secolului XIX, şi ea se pregăteşte la o reacţie universală, oricare Stat neavînd
posibilitatea să conteze asupra aliaţilor de încredere pentru a scăpa de ameninţarea sancţiunilor
colective.
Astăzi, mai mult ca niciodată este pusă problema elaborării sistemului flexibil de măsuri
de asigurare a securităţii a frontierelor de stat, inclusiv măsurile de încredere, crearea zonelor
demilitarizate pe baze convenţionale, măsurile de luptă cu terorismul internaţional.
Explicaţi evoluţia istorică a securităţii colective. Definirea termenului de securitate colectivă
Din cele expuse mai sus, putem evidenţia trei etape în evoluţia istorică a securităţii
colective:
1. formarea alianţelor interstatale clasice. Prin acestea, statele s-au întrunit pentru a
globaliza răspunsul la chestiunile legate de securitatea colectivă. Astfel un răspuns colectiv este

26
prezentat la întrebări calificate ab initio ca fiind strict individuale. Aceasta a fost starea
embrionară a securităţii colective pe care o cunoaştem astăzi, deoarece aceste alianţe reprezentau
mai degrabă apărarea colectivă a statelor contra agresiunii din exterior. Deficienţele acestei
abordări a securităţii colective au dus la declanşarea primului conflict mondial, ale cărui rezultate
sunt binecunoscute.
2. a doua etapă a fost cea a Pactului Societăţii Naţiunilor, semnat după primul război
mondial. Pactul a propus nu doar apărarea comună contra agresiunii din afară, ci şi a inclus
garanţiile mutuale de securitate, în principiu, egale pentru toţi. Dar Pactul nu a oferit garanţii
viabile ale păcii perpetue.
În această ordine de idei merită a fi menţionate:
• limitarea capacităţii de reacţionare a Consiliului Societăţii Naţiunilor la
ameninţările la pacea internaţională,
• neinterzicerea completă a utilizării forţei în vederea soluţionării diferendelor
internaţionale etc.
Prin urmare şi această etapă s-a soldat cu izbucnirea unui nou război mondial.
3. sistemul propus de Carta ONU demonstrează, că în pofi da eşecurilor sale,
securitatea n-a fost abandonată, ci a fost preluată şi perfecţionată. Totodată, deşi securitatea
colectivă a fost preocuparea centrală a statelor viitoare membre ale ONU, în textul actului
constitutiv nu este utilizat acest termen.
Consfinţind toate garanţiile securităţii internaţionale: interzicerea recurgerii la război,
mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale etc., Carta ONU pare astăzi să
privească spre viitor, adaptată acelui context politic instabil existent în prezent.
Noţiunea securităţii colective. La nivelul cel mai teoretic, securitatea colectivă
presupunea în trecut o vagă „ideologie de solidaritate”, care este criticată de E.H. Carr drept o
prezumţie falsă a „armoniei de interese”, prin care conceptul de „bun comun” recunoscut de către
statele civilizate va înlocui interesele naţionale egoiste. În acest sens, securitatea colectivă
reprezintă o întoarcere parţială la principiul medieval jus ad bellum.
Astăzi, prin securitate colectivă se subînţeleg acele măsuri întreprinse în comun de
state în exercitarea dreptului de autoapărare colectivă, pentru asigurarea păcii, înlăturarea şi
combaterea agresiunii, măsuri înfăptuite fi e prin intermediul organizaţiei internaţionale, fi e
în baza prevederilor unor tratate încheiate între ele.
O altă definiţie ne este propusă de doctrina rusă, în care prin securitate colectivă se are în
vedere un sistem de acţiuni comune ale statelor lumii sau a unei anumite regiuni geografice,
realizate pentru a preveni sau înlătura ameninţarea la pacea internaţională, precum şi pentru
eliminarea actelor de agresiune sau altor acte ce încalcă pacea.
Totodată, este necesar să distingem securitatea colectivă de apărarea colectivă, care este
chemată să stopeze agresiunea ce parvine dintr-o sursă predeterminată, pe când securitatea
colectivă este îndreptată contra tuturor tentativelor de încălcare a păcii internaţionale.
Enumerare descriptivă a trasăturilor securităţii colective
Trăsăturile caracteristice ale securităţii colective. Din definiţia expusă mai sus rezultă
că securitatea colectivă este realizată prin intermediul unei organizaţii internaţionale, care acordă
fundamente pentru coordonarea discuţiei, când şi ce tip de sancţiuni trebuie impuse. Mai mult
decât atât, termenul „securitate colectivă” denotă un sistem de garanţii mutuale creat pentru a
promova securitatea şi alte scopuri comune care unesc membrii acesteia.
Un sistem operativ de securitate colectivă este în general bazat pe două cerinţe
interdependente:
1. cerinţa ca statele să-şi rezolve diferendele internaţionale pe cale paşnică prin aşa
mijloace cum sunt: mijloacele judiciare, medierea, concilierea etc.
2. orice stat care evită să utilizeze mijloacele indicate mai sus, devine subiect al
sancţionării colective de către alţi membri prin aplicarea anumitor sancţiuni.

27
4.2. Funcţii şi principii ale securităţii colective
În fapt, aceste trăsături derivă din funcţiile securităţii colective:
Funcţia disuasivă care presupune că atunci cînd sistemul funcţionează el stopează
partenerii să recurgă la violenţa armată, deoarece aceasta va fi din start soldată cu eşec, prin
urmare recurgerea la război devine iraţională.
Funcţia preventivă - în caz de ameninţare contra păcii, partenerii vor acţiona pentru a
dezamorsa tensiunile prin negocieri sau alte mijloace paşnice, or problema securităţii colective
reprezintă, în sens larg, problema asigurării păcii şi prevenirii războiului.
Funcţia coercitivă (reparatorie) – în caz de atentare la pace sau încălcarea păcii
internaţionale, ce reprezintă în sine un eşec al sistemului, securitatea colectivă este pusă în faţa
sarcinii de a-şi repara propriile lacune. Aceasta va presupune reacţionarea prin toate mijloacele,
inclusiv utilizarea forţei armate.
Enumerare descriptivă a principiilor securităţii colective
Principiile securităţii colective.
Sistemul internaţional de securitate colectivă are la bază următoarele principii:
- principiul soluţionării diferendelor internaţionale pe cale paşnică. Securitatea
internaţională trebuie cercetată în primul rînd prin intermediul mijloacelor de reglementare
paşnică a diferendelor internaţionale. La rândul său, interdicţia de a recurge la forţă constituie,
totodată, o incitare de a acorda prioritate mijloacelor paşnice şi o garanţie a eficacităţii lor. Însă
ea va părea o utopie dacă nu va fi însoţită, pe plan instituţional, de procedurile şi mijloacele
destinate să reprime orice recurgere la forţă şi să asigure, în locul statelor de la acel moment
private de puterea lor de constrîngere unilaterală, respectarea tuturor regulilor de drept. Statele nu
se pot mulţumi de ceea ce le garantează mecanismul răspunderii internaţionale, adică de reparaţia
a posteriori, aleatorie şi în orice situaţie insufi cientă pentru anumite violări de drept. Concilierea
suveranităţii statale şi a securităţii internaţionale în sens larg necesită o veritabilă putere
executivă internaţională. Or, statele nu sunt pregătite să o accepte, ceea ce dă naştere unui
dezechilibru în mecanismul securităţii internaţionale.
- principiului „anonimităţii”. Securitatea are drept scop stoparea sau prevenirea
utilizării forţei sau agresiunii din orice sursă fără o desemnare prealabilă a prietenilor şi
duşmanilor.
- principiul dezarmării. Dezarmarea presupune un complex de măsuri avînd drept scop
încetarea creşterii numărului de mijloace de purtare a războiului, limitarea lor şi lichidarea.
- principiul egalităţii şi securităţii egale. Securitatea egală în sens juridic presupune:
toate statele posedă acelaşi drept de a-şi asigura securitatea. Egalitatea de facto în acest context
nu există şi nici nu poate exista.
Descrieţi structura sistemului securităţii colective
Structura sistemului securităţii colective.
Sistemul de securitate colectivă reprezintă prin sine un ansamblul articulat de norme
juridice, de instituţii şi mecanisme, cum ar fi:
1. principiile fundamentale ale dreptului internaţional public, cum ar fi interzicerea
aplicării forţei sau ameninţării cu aplicarea forţei, soluţionarea paşnică a diferendelor
internaţionale, egalitatea suverană a statelor, integritatea teritorială, neamestecul în
treburile interne ale unui stat;
2. procedurile de soluţionare paşnică a diferendelor;
3. acţiunile colective pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor la pacea
internaţională, violarea păcii, precum şi pentru prevenirea actelor de agresune;
4. atribuţiile Adunării Generale şi Consiliului de Securitate al ONU în examinarea
chestiunilor legate de dezarmare şi limitarea înarmărilor;
5. neangajarea şi neutralitatea;
6. măsurile de încredere etc.
Această schemă nu interzice, totodată, sistemele regionale de securitate colectivă, cu
condiţia că ele rămân conforme aceloraşi postulate şi sunt subordonate sistemului universal. Din

28
contra, nu este niciodată compatibil cu alianţele regionale defensive, deoarece, ipotetic, ele nu
pot fi decât dirijate contra Statelor exterioare alianţei. Cu referire la structura sistemului de
securitate colectivă, în calitate de sistem organizat, nu putem să nu consemnăm faptul că aceasta
persupune un şir de probleme în ce priveşte definirea sa, precum şi fundamentele precise. Este
cert faptul, că Carta ONU permite să fi e soluţionat un număr mare de probleme, deoarece
reprezintă prin sine o construcţie pozitivă contemporană, care oferă un cadru concret pentru
analiza şi evaluarea dispoziţiilor sale.
Descrieţi cum funcţionează ONU în materia securităţii colective
După cum am enunţat mai sus, forumul principal pentru realizarea acţiunilor
concrete în vederea formării sistemului internaţional de securitate colectivă este Organizaţia
Naţiunilor Unite (ONU)- organizaţia internaţională universală în materia cooperării statelor
pentru asigurarea securităţii internaţionale. Conform Cartei ONU, organizaţia trebuie să devină
centrul coordonării acţiunilor tuturor naţiunilor în vederea atingerii scopurilor sale.
Principalele mijloace prevăzute de Carta Naţiunilor Unite pentru asigurarea securităţii
colective sunt înfăptuirea dezarmării, măsurile de reglementare paşnică a diferendelor
internaţionale iar, în caz de necesitate - adoptarea măsurilor de constrîngere contra statelor ce se
fac vinovate de încălcarea păcii şi securităţii internaţionale. Anume după adoptarea Cartei ONU,
securitatea internaţională tradiţională a dobândit denumirea de “securitate tradiţională”, care
reprezintă un anumit sistem de relaţii interstatale în scopul menţinerii păcii şi securităţii
inernaţionale, reglementate de principiile şi normele statutului organizaţiei. Activitatea practică a
ONU cuprinde toate sferele securităţii internaţionale universale: politică, militară, economică,
ecologică şi umanitară.
În ce priveşte prevederile Cartei în materia menţinerii securităţii internaţionale, în
articolul 1, organizaţia cere membrilor organizaţiei „să ia măsuri colective eficace pentru
prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de
agresiune sau a altor încălcări ale păcii”. Totodată trebuie de avut în vedere faptul că nici un
membru al ONU nu poate să se eschiveze de la îndeplinirea obligaţiilor conform Cartei, cu
excepţia cazului când el va fi eliberat de îndeplinirea lor de către Consiliul de Securitate.
Art. 2 p.2 al Cartei ONU prevede „toţi membrii Organizaţiei ... trebuie să-şi
îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile asumate potrivit prezentei Carte”, iar art. 25 prevede
angajamentul membrilor ONU „să accepte şi să execute hotărârile Consiliului de Securitate”,
deoarece anume Consiliul de Securitate în conformitate cu art. 24 din Cartă poartă răspunderea
principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
De asemenea, în conformitate cu prevederile articolelor 41 şi 42 ale Cartei ONU, statele
membre ale ONU, la decizia Consiliului de Securitate, sunt obligate să participe la sancţiunile cu
caracter nemilitar sau cu caracter militar. În ce priveşte mecanismul prevăzut de Cartă în materia
reacţionării Organizaţiei la ameninţările în adresa păcii şi securităţii internaţionale, mai ales cu
referire la aplicarea sancţiunilor cu caracter militar faţă de statele ce se fac vinovate de încălcarea
prevederilor Cartei, este necesar să examinăm articolul 43 din Cartă, care dispune că statele
membre pun la dispoziţia Consiliului de Securitate forţele lor armate, pe baza unor acorduri
speciale încheiate cu Consiliul de Securitate.
Autorii Cartei au lăsat la latitudinea statelor membre chestiunea de a decide asupra
oportunităţii şi volumului mijloacelor militare care trebuiau puse după caz în serviciul securităţii
internaţionale. Prin aceasta articolul 43 a căpătat o importanţă însemnată în cadrul sistemului
ONU de organizare a securităţii colective. El constituie suportul material al cărui absenţă în
Pactul Societăţii Naţiunilor afectase serios încrederea în aceasta din urmă.
Cu toate deficienţele prezente astăzi în sistemul universal de securitate colectivă, nu
putem să nu atestăm faptul că normele sistemului internaţional de securitate colectivă contribuie
la stabilizarea şi ordonarea raporturilor interstatale, ceea ce va permite în viitor prognozarea
dezvoltării acestor relaţii, precum şi altor relaţii legate de ele. Totodată, merită să fie menţionat
progresul realizat de comunitatea internaţională în vederea asigurării securităţii colective. Astfel,
astăzi suntem în prezenţa unui număr impunător de tratate internaţionale atît bilaterale, cât şi

29
multilaterale, care reţin şi interzic producerea şi experimentarea, precum şi stocarea sau
reducerea anumitor tipuri de înarmări care, în final, au permis prevenirea apariţiei anumitor
conflicte, sau evoluţia lor.

30
 5. Securitatea economică

Definirea conceptului de securitate economică

Securitatea economică este un element esenţial al securităţii oricărui stat concretizat în existenta
condiţiilor de exercitare deplina a dreptului statului respectiv de a dispune în mod absolut liber,
fără nici o ingerinţă sau îngrădire, din afară, în armonie cu propiile sale interese şi aspiraţii, de
resursele lui naţionale, materiale, umane şi financiar.
Elementul economic al securităţii naţionale constituie domeniul de referinţă prioritar al
abordărilor de securitate moderne. Acestea se pot îndrepta şi spre alte domenii vitale ale
societăţii moderne, dar revin în mod incontestabil la economic, datorită faptului că energia,
transporturile, armata, comunicaţiile nu pot să existe în afara economicului. Economistul,
istoricul şi omul politic american, Richard Rosecrance, menţiona un adevăr cu implicaţii
profunde: „În trecut, era mai ieftin să acaparezi teritoriul unui stat prin forţă decât să dezvolţi
un aparat economic şi comercial sofisticat, necesar pentru a obţine beneficii în urma
schimburilor comerciale cu acesta”. Dezvoltând această idee, astăzi este mai ieftin ca un stat să-
şi exercite puterea economică decât forţa militară.
Evoluţia economică a securităţii a fost studiată încă din timpurile primelor state antice. Desigur,
nu putem vorbi de o veritabilă tratare economică a conceptului. Nu exista decât o preocupare
militară cu privire la conceptul de securitate, iar siguranţa, însemna putere (armată) şi fortăreţe
cu pereţi de nestrăbătut.
Problema securităţii şi a războiului i-a preocupat pe cei mai de vază gânditori ai antichităţii:
Aristotel, Platon, Cicero, Xenofon, care s-au referit, în lucrările lor, la problema păcii şi a
războiului, a consecinţelor acestora, a impactului acestora asupra progresului naţiunii. Gândirea
renascentistă, care s-a întins pe perioada secolelor XIV-XVII, se remarcă prin denunţarea
războiului, iar siguranţa şi pacea sunt cele care menţin progresul şi dezvoltarea socială.
În gândirea economică apogeul perioadei renascentiste se încadrează în doctrina economică,
mercantilismul sec. XVI – începutul sec. XVIII. Aceştia pun pe primul loc statul, ca gestionar al
scopurilor sociale şi politice, pentru care este generată bunăstarea şi ca furnizor al securităţii
necesare desfăşurării tuturor activităţilor economice. Din această perspectivă, mercantiliştii şi
neomercantiliştii susţin că: „dimensiunea economică a securităţii este doar o parte a securităţii
naţionale, ce reprezintă principala prioritate a statului”. Concepţia mercantilistă asupra
securităţii, indiferent dacă este privită la nivel individual sau naţional, îşi găseşte expresia în
stocul monetar existent la un moment dat. Sporirea bogăţiei sub această formă devine
preocuparea centrală atât a indivizilor, cât şi a statului, acesta din urmă fiind considerat
instrumental principal pentru a spori gradul de securizare al ţării. Greşeala mercantiliştilor
timpurii, după cum observăm de-a lungul istoriei a fost că nu mărimea importului din colonii a
tuturor mărfurilor, inclusiv metalelor preţioase însemna siguranţa, ci implicarea acestor resurse
în circuitul economic.
Securitatea economică este un concept puţin agreat de adepţii neoliberalismului economic.
Cauza fundamentală este că monitorizarea şi asigurarea securităţii economice implică acţiuni de
prevenire, interdicţie sau penalizare din partea guvernului şi care sunt orientate asupra diferitelor
„obiecte” ce pot submina securitatea. Evident, această necesitate nu poate fi văzută cu ochi buni
de cei care recomandă retragerea statului din jocul forţelor de piaţă şi asumarea de către acesta a
rolului de arbitru în acest joc. Nucleul doctrinei liberalismului clasic a fost economia liberă şi că
aceasta ar trebui să constituie baza oricărui construct social, iar piaţa trebuie să fie lăsată să
opereze fără influenţă externă şi fără intervenţia statului. În viziunea liberală, statul furnizează
legile şi securitatea în domeniile politic şi militar şi sprijină constructele sociale în acele arii în
care economia nu o poate face. Din această perspectivă, principalul scop al securităţii constă în
dezvoltarea regulilor care creează mobilitatea economiilor naţionale. Principiul ce a stat la baza
doctrinei liberalismului este în orice economie, există forţe care tind să formeze un echilibru.
Exemplul cel mai elocvent este formarea preţului de echilibru în lupta cererii şi ofertei.

31
Securitatea economică este un caracteristică complexă a economiei, cu o mulţime de definiţii şi
metode de cuantificare, asupra cărora economiştii nu s-au pus întru totul de acord. În literatura de
specialitate, nu există o opinie unanim acceptată privind definirea conceptului de „securitate
economică”. Securitatea este abordată de mulţi autori atât ca lipsă totală a unor ameninţări, cât şi
ca menţinere a acestora la un nivel care nu influenţează nivelul de securitate al sistemului.
Conceptul de securitate economică se aplică sistemelor de diferite nivele ierarhice. Astfel, se
evidenţiază: securitatea economică internaţională, a statelor, a unor regiuni, a întreprinderilor,
organizaţiilor şi cea personală.
Istoria a intrat într-un nou mileniu, în care ameninţările au fost înlocuite de riscuri şi
vulnerabilităţi la adresa securităţii economice.

Descrieţie factorii economici generatori de securitate

Factorii economici generatori de securitate
Factorii economici care pot genera securitate nu pot fi decuplaţi de procesul ireversibil al
globalizării, ce favorizează atât competiţia, cât şi cooperarea pentru putere, resurse, căi de
transport şi comunicaţii şi pieţe de desfacere.
Fenomenul globalizării a accelerat integrarea economică, tehnologică, culturală şi politică,
alături de guvernarea democratică, dinamismul economic şi economia de piaţă, respectarea
drepturilor omului şi evoluţia comunicaţiilor. De asemenea, ea a sporit şi amplificat
complexitatea relaţiilor şi interdependenţelor economice dintre state, dar şi dintre economiile
naţionale şi cea globală.
Mai mult, accentuarea globalizării a dus şi la creşterea gradului de interdependenţă şi
interacţiune în planul securităţii, proces care, dacă este bine gestionat, poate avea efecte
benefice în domeniul sporirii stabilităţii în sfera relaţiilor internaţionale. Prin urmare, în
condiţiile globalizării, atingerea unui anumit nivel de securitate depinde de capacitatea statului
de a agrega resursele la nivel intern şi de a câştiga sau a-şi menţine accesul la resurse
economice externe.
Din punct de vedere al realizării stării de securitate credem că următorii factori
trebuie avuţi în vedere:
• rata de creştere a Produsului Intern Brut (PIB);
• PIB/locuitor;
• nivelul rezervelor valutare;
• inflaţie;
• şomaj;
• rata de schimb externă;
• investiţii directe externe;
• balanţa comercială;
• datoria externă;
• calitatea vieţii;
• existenţa, gradul de răspândire şi cel de dezvoltare a sistemului de
telecomunicaţii;
• existenţa, gradul de răspândire şi cel de dezvoltare a sistemului
informaţional;
• accesul populaţiei la mijloacele de comunicare interne şi externe;
• alţi factori, ca de exemplu protecţia infrastructurii critice, raportul dintre
proprietatea străină şi cea autohtonă etc.
Crearea condiţiilor pentru asigurarea creşterii economice şi, implicit, realizarea securităţii
necesită creşterea semnificativă a investiţiilor străine, gestionarea corespunzătoare a datoriei
publice, deficitului de cont curent şi a ratei oficiale de schimb, reducerea inflaţiei şi a datoriilor
externe, crearea unui mediu de afaceri prielnic şi a unui cadru legislativ favorabil dezvoltării
economiei de piaţă. Gestionarea eficientă a acestor factori economici poate genera o creştere a
veniturilor populaţiei şi a standardului de viaţă, cu efecte benefice asupra reducerii şomajului şi

32
combaterii sărăciei. În ultimă instanţă, la nivel individual, securitatea se referă la crearea
condiţiilor economice care să satisfacă nevoile umane de bază – hrană, apă, adăpost, educaţie,
loc de muncă şi un venit minim garantat. La ora actuală, cel mai important factor ce se manifestă
în cadrul dimensiunii economice a securităţii şi care poate duce la stabilitate economică,
imperios necesară atingerii unei stări de securitate adecvate, este implicarea activă în comerţul
internaţional şi accesul la resursele, finanţele şi pieţele necesare menţinerii unui nivel acceptabil
de bunăstare şi putere al statului respectiv. Liberalizarea comerţului, deschiderea pieţei interne
sau, mai precis, liberalizarea sectoarelor competitive şi protejarea celor mai puţin competitive,
trebuie să aibă în vedere maximizarea fluxurilor de bunuri, servicii, tehnologie şi capital. Gradul
de participare sau de deschidere economică internaţională a unui stat este decis de raţiuni de
securitate economică.
În prezent, problema securităţi economice se mută din spaţiul economiilor naţionale în câmpul
din ce în ce mai bine delimitat al complexelor economice regionale şi internaţionale. Aderarea şi
integrarea în structuri de tipul Uniunii Europene sau Organizaţiei Mondiale a Comerţului
reprezintă o condiţie sine-qua-non pentru a participa şi beneficia de avantajele globalizării şi ale
economiei globale. Mai mult, economia mondială are nevoie de mijloace solide anticriză,
valabile atât pentru statele dezvoltate (confruntate cu periculoase schimbări demografice) şi
„economiile emergente” (ce-şi doresc locuri importante în ierarhia economiei globale), cât şi
pentru statele în curs de dezvoltare (obligate să combată gravele probleme ale sărăciei
endemice). Pentru a contracara efectele negative ale unor factori economici este nevoie ca: ţările
bogate să asigure un ajutor consistent pentru cele sărace şi oportunităţi favorabile pentru
comerţul acestora; instituţiile multilaterale să ofere sprijin şi consiliere autorităţilor din ţările
sărace sau în curs de dezvoltare, în special ajutor tehnic şi financiar; ţările sărace să-şi amelioreze
administraţia şi să adopte măsuri reale de combatere a sărăciei etc.
Până la momentul 1991, perspectiva securităţii naţionale se referea aproape numai la
partea militara a statului, fiecare incercand sa dezvolte structuri de acest gen cat mai competitive,
competitia dintre state in acest domeniu fiind acerb. Cele doua blocuri, cel comunist si cel
capitalist, aproape nu colaborau din punct de vedere economic, competitia dintre ele avand doua
planuri, exportul de regimuri proprii in cat mai multe zone si dezvoltarea unor sisteme de
protectie cat mai sofisticate, din toate punctele de vedere.
Securitatea economică era considerată mai putin importanta, economiile neavand de
suportat socuri datorita pe de o parte sistemului inchis in care functionau (daca ne referim la
statele comuniste), iar pe de alta faptului ca schimburile economice nu erau atat de proeminente,
liberalizarea aflandu-se abia la inceputurile sale. De asemenea o parte a statelor din Europa de
Vest practicau politici sociale accentuate, Companiile Multinationale erau la inceput, astfel ca
statele nu erau inca preocupate de problematica economica, decat in masura in care aceasta le
permitea sa sustina industriile de armament.
Apare acum, mai mult ca niciodata necesitatea interdependentei intre state, care pot
astfel sa-si influenteze reciproc comportamentul, altfel decat prin razboi militar 33. Se trece la
etapa integrarii economice accentuate care face ca suveranitatea nationala, un concept extrem de
uzual si de puternic in perioada Razboiului Rece, sa se relativizeze. In acest moment un stat nu
se mai poate retrage din fata globalizarii pietelor printr-o politica autarhica pentru ca acest lucru
ar duce la dinamitarea economiei interne, cum nu poate sa nu se impuna regulilor legislatiei
economice internationale fara a nu suferii puternice represalii din partea altor state 34.
Globalizarea a adus cu sine, pe langa beneficii si o serie de factori care au generat in
ultima decada a secolului trecut crize financiare si economice in diverse zone ale lumii, incepand
cu Mexicul, continuand cu Indonezia, Brazilia, Argentina, Coreea de Sud, legitimand o data in
plus politicile de cooperare economica si formarea de piete libere la nivel mondial 35.

33 Stela Arhire, Economia globala si societatea internationala, in” Sfera Politicii”, nr.20, din septembrie 1994, pp.
26-27;
34 Gheorghe Nicolaescu, op.cit., p.71;
35 Daniel Daianu, What Harms Regional Cooperation and Security?, in „Secolul 21”, 7-9/2001, pp.146-152;

33
 Din acest moment a devenit evident pentru orice stat ca securitatea nationala nu mai
poate omite componenta economica, devenita acum cea mai importanta. Importanta acesteia
rezida si din faptul ca statul, conform teoriei contractualiste, este dator sa asigure apararea
cetatenilor si din punct de vedere al bunastarii, orice dezechilibru la acest nivel putand duce la
stari de nesupunere civica, la revolte si in final la disolutia autoritatii si chiar la disparitia sa ca
entitate36. Astfel fiecare guvern este obligat sa fie mult mai atent ca pana acum la toate efectele
pe care le pot declansa erorile economice interne, chiar daca la inceput acestea pot da impresia
unui progres.
O alta amenintare care se manifesta in ceea ce priveste securitatea unei tari vine tot din
zona economica, putand crea grave probleme interne si externe. Este vorba aici de fluxurile de
capital pe termen scurt. Liberalizarea pietelor de capital a creat o adevarata lupta pentru
atragerea de investitii acest fapt creand conditii pentru aparitia fluxurilor speculative si a
socurilor externe la care economiile nou industrializate nu rezista. Cazul Asiei de Sud-Est este
din acest punct de vedere relevant, prabusirea in 1997 a bahtului tailandez a atras dupa sine prin
efectul de contagiune prabusirea economiilor statelor din zona si trimiterea in somaj a milioane
de cetateni37. Acest efect poate fi lesne repetat si poate fi folosit pentru a da o puternica lovitura
unui stat rival care fie incomodeaza, fie nu accepta participarea la o intelegere intre tari. Din
acest punct de vedere apare ca evident faptul ca securitatea nationala depinde mult mai mult,
daca nu chiar in totalitate de stabilitatea economica interna. Exista, insa si alte modalitati de
destabilizare a economiilor fragile, delocalizarea fiind una din ele. Dorinta firmelor puternice de
a produce marfuri de calitate la preturi cat mai mici, pentru a se impune pe segmentul de piata
unde sunt pozitionate le face sa aleaga statele cu forta de munca pregatita dar slab platita, unde
pot obtine si o serie de facilitati sin partea guvernelor, insa odata cu cresterea pretentiilor ele isi
pot foarte repede muta investitiile in alte zone cauzand probleme majore in economia de unde s-
au retras (cazul industriei lohn – ului din Romania poate fi un astfel de exemplu mai repede decat
ne-am astepta).
In ceea ce priveste statele dezvoltate, nici ele nu sunt scutite de probleme serioase, mai
ales odata cu liberalizarea circulatiei fortei de munca. Acest fenomen aduce dupa sine efectul
migratiei economice, muncitori din statele sarace alegand sa lucreze in tarile bogate, acceptand
sa fie platiti mult sub pretul pietei, iar faptul ca ei sunt de cele mai multe ori pregatiti la fel de
bine ca si muncitorii statului de origine poate duce la dezechilibrarea pietei muncii si la o serie
de probleme de ordin social. Din aceasta cauza statele industrializate, aici cazul Europei vestice
fiind cel mai lamuritor, impun o serie de conditii care au ca scop limitarea accesului pe propriile
piete a unui numar mare de cetateni ai statelor sarace.
Un alt element care poate fi considerat extrem de important se refera la starea mediului
inconjurator. Daca cele mai sumbre scenarii din perioada Razboiului Rece prevesteau
distrugerea naturii in urma unui cataclism nuclear si prezentau imagini cutremuratoare ale unor
vaste zone desertificate si radioactive, acest pericol, chiar daca mult estompat, nu a disparut.
Sfarsitul tensiunii nucleare dintre S.U.A. si U.R.S.S. a facut ca, cel putin pentru moment
problemele legate de viitorul mediului inconjurator sa nu se mai afle in atentia statelor, care si-au
continuat dezvoltarea politicilor industriale la ritmuri tot mai intense, iar marile companii au
inceput derularea unor activitati poluante, interzise in statele dezvoltate, in tarile din lumea a
treia sau in fostele tari comuniste. Doar modificarile tot mai evidente ale climei si marirea gaurii
din stratul de ozon au facut ca atentia sa se indrepte spre un posibil dezastru ecologic, astfel ca
fiecare guvern si-a asumat, ca parte a strategiei de securitate nationala, adoptarea unor politici de
mediu tot mai restrictive, constiente de faptul ca un esec al acestora poate duce la aparitia unor
efecte echivalente cu cele ale unui conflict militar 38. De aici decurge o alta mare problema, cea
legata de siguranta alimentara. Chiar daca in mare parte a statelor lumii aceasta pare a fi

36 Vezi cazul Albaniei, unde un dezechilibru economic major a declansat un veritabil razboi civil, a carui stingere a
necesitat interventia organismelor internationale.
37 Paul Hirst, Grahame Thompson, op .cit., p.197
38 Dan Popescu, Cetatea libera, Ed. Continent, Sibiu, 2000, pp.48-49;

34
rezolvata, exista inca zone unde statele au ca primordiala politica de hranire a populatiei. In ceea
ce priveste statele dezvoltate, aici apare pericolul reprezentat de produsele tratate chimic,
hormonal sau genetic, pentru accelerarea cresterii si care constituie o sursa a unei serii intregi de
afectiuni, de la obezitate la cancer. Toate acestea sunt privite ca un atac la adresa securitatii
alimentare a unui stat, astfel incat din ce in ce mai multe substante sunt trecute pe lista celor
toxice, iar etichetarea, inclusiv a fructelor si a legumelor, si inscriptionarea substantelor folosite
la tratarea lor au devenit obligatorii39.
Se poate observa, astfel, faptul ca securitatea nationala, un concept cu exprese valente
militare, se estompeaza, mai ales datorita faptului ca armele au evoluat in asa masura incat au
facut ca razboiul sa devina demodat40, si tinde sa fie inlocuit cu unul nou si anume securitatea
economica nationala, statele realizand faptul ca securitate lor depinde acum, aproape in cea mai
mare masura de evolutia economiei interne, dar nu numai, starea economiilor statelor cu care au
cele mei importante legaturi fiind aproape la fel de importanta ca si cea proprie.

39 Ibidem, p.47;
40 Paul Hirst, Grahame Thompson, op.cit, p.365

35
 Cursul 6. Securitatea individuală

Definire securitate individuală

Securitatea se manifestă la toate nivelurile de organizare socială şi politico-
administrativă: individ, grup social, naţiune, zonă, continent, mondial. Individual, considerat
unitatea de bază ireductibilă căreia îi poate fi aplicat conceptul de securitate, este considerat, într-
o democraţie autentică, beneficiarul stării de securitate. Aşa, după cum naţiunea nu se reduce la
suma cetăţenilor ce o constituie, tot aşa nici securitatea naţiunii nu se reduce la suma securităţii
individuale a cetăţenilor. Abordarea securităţii individuale are relevanţă în studiul reţelei de
conexiuni şi contradicţii dintre aceasta şi securitatea statului.
Statul, prin instituţiile sale, este o sursă majoră de securitate pentru cetăţeni dar şi de
ameninţări la adresa securităţii individuale. Dat fiind faptul că fiinţele umane sunt sursa primară
a insecurităţii celorlalţi, chestiunea securităţii individuale ia rapid o dimensiune mai largă,
socială şi politică41.
Securitatea individuală nu poate fi definită cu uşurinţă deoarece factorii implicaţi –
viaţă, sănătatea, statul, starea materială, libertatea – sunt foarte complicaţi, iar unii dintre ei nu
pot fi înlocuiţi în cazul pierderii (viaţă, validitate, statut). Diferitele aspecte ale securităţii
individuale sunt adesea contradictorii (protecţia împotriva crimei, faţă de încălcarea libertăţilor
civile, controlul migraţiei de populaţii faţă de libertatea de mişcare a individului etc.) şi supuse
dificultăţii de a distinge între evaluarea obiectivă şi cea subiectivă (ameninţări reale sau
imaginare?). De asemenea, relaţiile cauză-efect cu privire la ameninţare sunt adesea obscure şi
controversate. Definiţiile securităţii sporesc aceste dificultăţi prin referirea la protejarea de
pericol (securitatea obiectivă), senzaţia de siguranţă (securitatea subiectivă) şi absenţa oricărei
îndoieli (încrederea în cunoştinţele proprii). Ameninţările de referinţă (pericolul şi îndoiala) sunt
foarte vagi, iar sentimentul subiectiv de securitate sau încredere nu are în mod necesar legătura
cu starea reală de securitate sau încredere.
Pornind de la premisa că la baza tuturor acţiunilor stau interesele, la nivelul individului
acestea sunt de ordin axiologic şi ontologic.
La nivelul axiologic, individul îşi promovează şi apără valorile:
• limba maternă;
• religia strămoşească;
• cultura;
• tradiţiile;
• obiceiurile;
• simbolurile şi mentalităţile.
Din punct de vedere ontologic, la nivelul persoanei, interesele sunt legate de:
• viaţă;
• sănătate;
• avere;
• statut social;
• mediu;
• libertăţi democratice.
Securitatea nu poate fi totală pentru nici un individ: o varietate enormă de pericole şi
ameninţări pândeşte pe fiecare şi, ca urmare, deşi cei bogaţi se pot distanţa de unele precum
foametea, bolile curabile, pericol fizic, violenţa, inechitatea economică etc. Ei împart laolaltă cu
săracii efectele dezastrelor naturale, bolile incurabile, războaiele nucleare şi îşi crează altele
specifice pentru ei precum accidentele aviatice, răpirile, bolile datorate consumurilor excesive,
stresul determinat de concurenţă etc.
La nivelul indivizilor planează pericolele precum:

41 Berki, Security and Society: Reflection on law, order and politics, Londra, J.M.Dent, 1986.

36
 • •dezastrele naturale;
• •bolile;
• •sărăcia;
• •degradarea mediului;
• •războaiele.

Enumerare descriptivă a pericolele asupra existenţei individului

Alături de pericolele care planează asupra existenţei individului se exercită presiuni
determinate de riscurile şi ameninţările:
• ameninţările fizice: durere, rănire, moarte;
• ameninţări economice: împiedicarea accesului la muncă sau la resurse, distrugerea sau
naţionalizarea proprietăţii, şomajului;
• ameninţările drepturilor: încarcerare, negarea libertăţilor civile normale, îngrădirea
dreptului la opinie şi de mişcare;
• ameninţările culturale: interzicerea folosirii limbii materne, a simbolurilor şi valorilor
specifice, tradiţiilor şi obiceiurilor;
• ameninţările sociale: marginalizarea, excluderea;
• ameninţările instituţionale: abuzurile organizaţiilor guvernamentale şi
neguvernamentale, sistemul de relaţii interorganizaţionale şi interumane etc.
Imposibilitatea asigurării securităţii totale conduce analiza către ameninţările specifice
faţă de care se pot lua măsuri de securitate precum bolile curabile, sărăcia, şomajul. Faţă de
bolile incurabile, crimă, dezastre, măsurile de securitate nu pot fi eficiente datorită limitării
resurselor, trebuie să se ia decizii cu privire la alocarea lor în funcţie de un număr de ameninţări
posibile. De multe ori, eforturile pentru a realiza securitatea pot deveni autodistrugătoare, chiar
dacă obiectiv vorbind par necesare şi de succes, atunci când efectul lor este acela de a stârni
conştiinţa ameninţărilor până la un asemenea nivel încât insecuritatea resimţită devine chiar mai
mare decât măsurile luate anterior. Un exemplu poate fi efortul orăşenilor de a-şi proteja
locuinţele împotriva spargerilor, când pe măsură ce se înmulţesc lactatele, alarmele, prezenţa lor
zilnică atrage atenţia hoţilor asupra bunurilor de valoare, ducând, prin aceasta, la o netă pierdere
a liniştii proprietarilor de locuinţe fortificate.
În majoritatea lor, ameninţările la adresa indivizilor apar din faptul că oamenii se găsesc
într-un mediu uman care generează presiuni sociale, economice, militare şi politice inevitabile
care, în ultimă instanţă, îl determină pe individ să acţioneze în cunoştinţă de cauză. Ameninţările
nu se exclud reciproc, ci se presupun reciproc, astfel încât existenţa unei ameninţări o poate
genera pe altă ameninţare şi anume pierderea locului de muncă.
Existenţa acestor ameninţări individuale în cadrul societăţii crează marea dilemă de la
baza unei răspândite filosofii politice: cum să echilibrezi libertatea de acţiune a individului cu
ameninţările individuale şi potenţiale pe care această libertate le aduce celorlalţi indivizi, dilemă
ce poate fi formulată astfel: cum să accentuezi libertatea unei comunităţi fără să fie necesară
amplificarea oprimării ei de către autorităţi.
Indivizii sau comunităţile umane cum sunt statele existând împreună cu altele asemenea
lor într-o relaţie anarhică îşi descoperă libertatea sporită doar pe speţele securităţii lor. Waltz
considera că: „Insecuritatea statelor, ca şi a popoarelor, este direct proporţională cu întinderea
lor. Dacă se doreşte libertatea, insecuritatea trebuie acceptată.”42 Drepturile naturale ale
oamenilor postulează o anarhie primară, în care condiţiile de viaţă ale indivizilor implicaţi sunt
marcate de niveluri inacceptabil de ridicate ale ameninţării sociale, altfel spus, de haos. Haosul
inacceptabil devine motivul pentru sacrificarea unei părţi din libertate, pentru a îmbunătăţi
nivelul securităţii, iar în cursul acestui proces se nasc guverne şi state ca necesităţi identificate
încă din antichitate de Aristotel. Hobbes consideră că oamenii au inventat statele „ca să-i apere
de invazia străinilor şi de rănirea reciprocă, punându-i astfel în siguranţă într-un asemenea mod

42 Kenneth N.Waltz, Theory of International Politics, Reading Mass, Addinson-Wesley, 1979.

37
încât prin propria lor industrie, ca şi prin roadele pământului, să se poată hrăni şi să trăiască
mulţumiţi”.43 În acelaşi mod consideră şi L. John Locke: „Guvernul înseamnă păstrarea
proprietăţii lor” înţelegând prin aceasta „vieţile, libertăţile şi proprietăţile lor” care în starea
naturală sunt „foarte nesigure”.44 Statul devine astfel garantul securităţii individuale prin care
oamenii caută să-şi asigure niveluri adecvate de securitate împotriva ameninţărilor sociale,
fenomen considerat drept „cel mai important semn distinctiv al civilizaţiei noastre
occidentale”.45 Paradoxal este că pe măsură ce puterea statului creşte, statul devine şi el o sursă
de ameninţare la adresa individului. Stabilitatea statului derivă nu doar din puterea sa
centralizată, ci şi din înţelegerea de către cetăţeni că el este cel mai mic dintre cele două rele
posibile, adică orice ameninţare ar veni din partea statului ar fi de un ordin sau mărime inferioară
celor care ar apărea în absenţa lui. Pe măsură ce societatea se dezvoltă în jurul statului, ea devine
tot mai dependentă de el şi de aceea securitatea indivizilor este indispensabil legată de cea a
statului. Statul este mult mai mult decât suma cetăţenilor săi şi, ca urmare, între stat şi cetăţeni se
stabilesc relaţii complexe care nu întotdeauna îi satisfac pe toţi cetăţenii lui. Opiniile privind
relaţiile dintre stat şi cetăţeni sunt împărţite în două modele de bază: concepţia minimală şi cea
maximală despre stat. Statul minimal are geneza în conceptul lui John Locke despre un contract
social, care oferă o teorie asupra statului centrată îndeosebi pe indivizii care-l alcătuiesc. Statul
se fundamentează pe consimţământul cetăţenilor săi de a fi guvernaţi, iar acţiunile statului sunt
apreciate după impactul lor asupra intereselor cetăţenilor. Din acest punct de vedere, statul este
suma părţilor sale (cetăţenii), iar conflictele grave dintre cetăţeni şi stat ar trebui să fie evitate.
Robert Nozick oferă o justificare profundă şi cuprinzătoare a statului minimal, în care nevoia
recunoscută de structuri colective este subordonată valorii primare a drepturilor individuale. 46

Enumerare descriptivă a ameninţărilor din partea statului către individ. Modalitatea de influenţare a securităţii
individuale
Din această perspectivă interpretarea securităţii naţionale este derivată din interesele
cetăţenilor individuali, situaţie în care conflictele de interese dintre cetăţeni şi stat nu ajung
antagonice. Statul maximal a provenit din presupunerea că statul ar trebui să fie mult mai mult
decât suma părţilor sale componente, şi că de aceea are propriile sale interese care nu corespund,
întotdeauna cu cele ale cetăţenilor. Interesele statului pot deriva dintr-o diversitate de surse:
maximiştii le interpretează ca fiind interesele unei elite dominante, care foloseşte statul pentru a-
şi promova propria ei cauză47, realiştii concep statul ca pe o unitate necesară pentru binele şi
supravieţuirea oricărui grup uman în interiorul mediului anarhic internaţional. Pornind de la
„zeificarea” statului de către Hegel, Heinrich von Treitschke susţine că statul este „primordial şi
necesar” că el există ca „forţă independentă” şi că „nu cere în mod elementar opinii, ci pretinde
ascultare”.48 Din această perspectivă, statul ca entitate colectivă se află deasupra indivizilor care-
l compun şi nu este conceput ca ceva creat de indivizi pe baza unui contract social. Indiferent de
modul de abordare, statul capătă o poziţie independentă, deasupra cetăţenilor săi, datorită rolului
esenţial pe care-l joacă în realizarea intereselor individuale. Întrucât statul trebuie privit ca sursă
a oricărei valori sau cel puţin drept condiţia necesară pentru realizarea oricărei valori, menţinerea
lui şi urmărirea în consecinţă a intereselor acestuia depăşeşte valorile individuale din care este
alcătuit ca noţiune. 49 Între abordarea maximală şi cea minimală a statului există interpretări
diferite ale relaţiei dintre securitatea individuală şi securitatea naţională. În condiţiile în care
statul este mai mult decât suma părţilor sale, el se poate detaşa de nevoile de securitate

43 Thomas Hobbes, Leviatham, retipărit în Carl Cohen, Communism, Fascism and Democracy: The theoretical
foundations, New York, Random House, 1972, ediţia a doua.
44 John Locke, Second Treaties of Gouvernnent, retipărit în Cohen.
45 Berki, Security an Society: Reflection on low, order and politics, Londra, J.M.Dent, 1986.
46 P.A.Reynolds, An Introduction to International Relatin, Londra, Longman, 1980.
47 Fred Block, Teoria marxistă a statului în analiza sistemelor mondiale, Barbara H.Kaplan, 1978.
48 Heinrich von Treitschke, Politics, retipărit în Cohen, Communism, Fascism and Democracy: The theoretical
doundation, New York, Random House, 1972, ediţia a doua.
49 P.A.Reynolds, An Introduction Relation, Londra, Longman, 1980.

38
individuală, şi deci le poate ignora în mod legitim. 50 În practică, statul maximal este cel care
conduce, cel minimal rămânând o utopie. Berki consideră că nu există cale de scăpare de
paradoxurile securităţii individuale fără existenţa statului. 51 Statul maximal rămâne o practică
curentă, în timp ce punctul de vedere al statului minimal este acela de a stabili un standard pentru
cântărire şi critică. În modelul de stat maximal, securitatea internă devine o dimensiune naturală
şi firească şi nu sunt necesare eforturi de armonizare a intereselor statului cu cele ale individului.
Indiferent de tipul de organizare statală, puterea politică trebuie să acorde atenţie problemelor
cetăţenilor pentru ca astfel riscă unul sau ambele deznodăminte: prăbuşirea într-un război civil
sau pierderea puterii şi a statului internaţional faţă de alte state sau organisme de securitate. Între
securitatea statală şi cea individuală există o relaţie de reciprocitate care nu elimină eventualele
contradicţii. Cetăţeanul se poate confrunta cu multe ameninţări ce sunt emanate direct sau
indirect de la stat. Aceste ameninţări pot fi grupate în mai multe categorii derivate din:
• obligaţiile şi legislaţia internă;
• acţiunea directă, administrativă şi politică a statului împotriva indivizilor şi
grupurilor sociale;
• luptele pentru puterea politică;
• politica externă de securitate a statului.
Ameninţările la adresa indivizilor care derivă din legislaţia internă pot apărea ca rezultat
al practicilor excesive poliţieneşti şi de justiţie. În S.U.A., de exemplu, 440.000 de cetăţeni au
fost ucişi, 17 milioane răniţi şi 2,7 milioane jefuiţi, de către persoane înarmate, între 1963 şi
1982.52 Cazurile de acest tip sunt preţul plătit al încercării de a echilibra aplicarea eficientă a
legii, cu protecţia unei largi libertăţi civile. Problema devine relevantă pentru securitatea
naţională în condiţiile în care nemulţumirile legate de aplicarea legii devin foarte răspândite şi
politizate. Alte ameninţări asupra individului survin din politicile de mediu ale statului.
Preocuparea faţă de poluarea chimică şi nucleară reflecta temerile indivizilor atât de
reglementările neraţionale ale statului, cât şi de stabilirea eronată a priorităţilor în activităţile
promovate de către stat. La nivelul individului, impactul poate fi catastrofal în ceea ce priveşte
cancerul, defectele genetice şi alte ameninţări la adresa sănătăţii şi a vieţii.
Prin instituţiile sale, statul, în numele „binelui comun” poate exercita presiuni asupra
indivizilor cu ajutorul poliţiei, justiţiei şi al altor instituţii birocratice. Astfel, în ideea realizării
unor obiective de interes naţional, indivizii pot fi expropriaţi, copii din familiile dezmembrate
pot fi instituţionalizaţi, tranzacţiile economico-financiare pot lăsa oamenii şomeri, iar cetăţenii
pot să-şi piardă viaţa în confruntările militare provocare de către stat. Compensarea statului
pentru aceste deservicii se poate face prin serviciile şi securitatea socială asigurate de către stat în
beneficiul cetăţeanului. Galtung considera drept „violenţă structurală” situaţia în care cetăţenii
suferă pagube din cauza acţiunii unor forţe structurale impersonale 53. O bună parte din acestea
reprezintă violenţă pură: încarcerarea disidenţilor din fostele state comuniste în sanatorii de
psihiatrie, ruinarea carierei unor indivizi pe criterii politice, etnice, religioase sau de sex etc.
Insecuritatea individuală provocată de stat este mai pregnantă în statele Lumii a Treia,
unde, după cum, susţine Migdal, statul este frecvent în opoziţie cu majoritatea societăţii
conţinute.54
O altă categorie de ameninţări sunt cele legate de lupta pentru controlul asupra
instituţiilor statului. În multe state, participarea la ceea ce pare a fi procesul politicii naţionale
poate aduce ameninţarea cu încarcerarea, moartea sau chiar deportarea. Violenţa politică poate
deveni endemică, cum s-a întâmplat în Turcia la sfârşitul anilor ̉70, cu lupte armate între facţiuni,
asasinate şi victime la scara unui adevărat război, ducând la extinderea legii marţiale. Ea poate

50 Ralph Pettman, State and Class: A sociology of international affaires, Londra, Croom Helm, 1979.
51 R.N.Berki, Security and Society: Reflection on law, order politics, Londra, J.M. Dent, 1986.
52 The Guardian Weekly, 28 nov.1982.
53 Hohan Galturg, „Violenţa, pacea şi cercetările pentru pace”, Journal of Pence Reserch, vol.2, 1969.
54 Joel S.Migdal, Strong Societies and weak States: State-society relation and state capabilites in the Third World,
Princeton University Press, 1988.

39
duce la coşmarul războiului civil, aşa cum s-a întâmplat în Spania anilor ̉30, sau la închisoarea
politică şi violenţa instituţionalizată a unui stat pe cale de dezvoltare, ca în Liban după 1976.
Violenţa politică internă poate atrage ameninţarea cu intervenţia externă fie ca
participanţi de o parte sau de alta, fie ca invadatori care profită de faptul că statul este slăbit de
lupte interne. Terorismul politic ocupă un loc important în acţiunile politice, indiferent dacă
teroriştii consideră sau nu că luptă pentru puterea politică, Folosirea terorii precum plasarea de
bombe, asasinatele sau atacurile armate, pentru a exercita presiuni, slabi sau discredita un guvern
în mod eficient, aduc ameninţări cetăţenilor care sunt obligaţi să joace rolul de victime.
Terorismul, ca şi celelelte forme de violenţă politică, nu numai că subminează securitatea
individuală în mod direct, dar agravează, în acelaşi timp, ameninţările la adresa securităţii
individuale oferite de statul însuşi, precum şi pe cele provenind din partea altor state şi instituţii
neguvernamentale.

Implicaţiile securităţii individuale asupra securităţii naţionale

Statul, prin atribuţiile sale, are obligaţia de a lua măsuri de protecţie a cetăţenilor săi
împotriva intervenţiei străină, atacurilor şi invaziei. În schimbul acestei asigurări cetăţenii sunt
obligaţi să participe la eventualele războaie organizate şi conduse de către state. O variantă
diferită a conflictului potenţial dintre securitatea individuală şi securitatea naţională provine din
relaţia cu armele nucleare şi tipurile de politici de securitate naţională bazate pe arsenalul
nuclear. Politica de securitate bazată pe ameninţarea cu schimburile de lovituri nucleare conduce
la o reductio ad absurdum a apărării colective în care populaţia ar putea fi nimicită în totalitatea
ei.
Oprirea cursei înarmărilor poate constitui divorţul dintre securitatea individuală şi cea
naţională la nivelul cel mai înalt şi vizibil.
Contradicţiile dintre securitatea naţională şi cea individuală conduc la formularea unor
probleme mai largi ale politicii cum ar fi drepturile omului în care statele nu mai pot să-şi
menţină cetăţenii drept ostatici în numele raţiunilor de stat.
Securitatea individuală după anii ̉80 a devenit o problemă internaţională, fiind, implicit,
o parte a securităţii naţionale. Statul şi naţiunea oferă simboluri şi identităţi care atrag indivizii în
căutare de exprimare de protecţie şi de debuşeu pentru insecuritatea lor, reproducând totodată
condiţiile politice, care, paradoxal, sunt una din sursele majore de insecuritate personală. Între
securitatea individuală şi cea naţională nu există în mod necesar o armonie. Deşi statul asigură
oarecare securitate individului, nu o poate face decât impunând ameninţări, care pot fi directe sau
indirecte având efecte colaterale intenţionate sau neintenţionate, adesea suficient de grave pentru
a domina relativ unicul şi fragilul univers al securităţii individuale. Deşi compensate prin
securitatea internă şi externă asigurate de stat, aceste ameninţări din partea statului sunt
inevitabile. În consecinţă, este o greşeală să presupunem, precum John Herz, că autoritatea
politică nu va face decât să sporească în cazul statelor capabile să asigure atât menţinerea păcii şi
controlul asupra relaţiilor interne, cât şi protecţia faţă de ingerinţele din afară. 55
Contradicţiile dintre securitatea individuală şi cea naţională îşi au originile în natura
colectivităţilor politice, care în lumea reală nu pot fi nici rezolvate şi nici ocolite. Între individ şi
stat se interpune o pleiadă de organizaţii care pot, fie să estompeze ameninţările statului asupra
individului, fie să exercite presiuni asupra statului pentru ca politica sa de securitate să fie în
concordanţă cu cea a indivizilor.
Preocuparea pentru securitatea individuală poate avea implicaţii asupra securităţii
naţionale în mai multe moduri:
• indivizii sau grupurile substatale pot deveni o problemă de securitate naţională la
rândul lor. Asasinii, teroriştii, separatiştii revoluţionarii constituie ameninţări la
adresa statului;

55 John Herz, International Politics in the Atomic Age, New York, Columbia University Press.

40
 • cetăţenii pot juca un rol important în susţinerea intereselor statului în care îşi
identifică propriile interese;
• presiunile pe care cetăţenii le pot exercita asupra statului prin opinia publică de
care statul trebuie să ţină seama;
• rolul indivizilor ca lideri ai statului care pot armoniza interesele naţionale cu cele
individuale sau pot impune cu forţa interesele de stat care nu sunt comune cu
cele ale cetăţenilor.
Concluzionând, securitatea naţională nu poate fi redusă la cea individuală, între ele pot
fi contradicţii şi se presupun reciproc. Securitatea individuală nu poate fi asigurată decât într-un
cadru organizaţional care presupune existenţa unui sistem normativ şi a instrumentelor şi
instituţiilor prin care se verifică şi, la nevoie, se impune respectarea acestora.

41
 7. Criminalitatea transfrontalieră
Caracterizaţi crima organizată
În ultimii ani, întreaga lume, dar în mod deosebit Europa a fost marcată de schimbări
politice fundamentale. Putem afirma că aceste mutaţii s-au resimţit, în mod special, în ceea ce
priveşte politica de securitate.
Pentru statele europene, problemele majore ale securităţii interne se structurează în jurul
evoluţiei alarmante ale crimei organizate, extremismului politic şi terorismului, cu tot cortegiul
de ameninţări şi implicaţii negative care derivă din acestea.
Referitor la criminalitatea transfrontalieră, lucrurile se prezintă oarecum diferit. Aceasta
s-a răspândit în ţările europene, uneori mai deschis, alteori în mod absolut conspirat, asemănător
unei maladii insidioase şi contagioase.
Crima organizată a invadat însă cu certitudine toate domeniile clasice ale activităţilor
infracţionale, dar nu s-a rezumat la acestea. Mai degrabă trebuie să fim realmente îngrijoraţi de
perspectiva sumbră a instaurării unei societăţi paralele, a crimei organizate.
Desigur că este extrem de dificilă descrierea adevăratelor dimensiuni ale crimei
organizate, deoarece în multe state "crima organizată" nu este încadrată ca infracţiune distinctă în
legislaţia penală a acestora dar, dincolo de statistici, toată lumea recunoaşte că elementul comun
pentru statele ex-comuniste, care le erodează actualmente stabilitatea internă, este corupţia,
dublată de criminalitatea organizată din sistemul economico-fînanciar.
Prin însăşi natura ei, crima organizată modernă tinde să se extindă permanent. Ea se
angajează în toate formele de tranzacţii, legale sau ilegale, cu condiţia să fie profitabile şi să
ofere posibilitatea reciclării fondurilor obţinute, urmărind în permanenţă dobândirea de putere şi
influenţă, recurgând la toate mijloacele posibile pentru demolarea barierelor ce-i stau în cale.
Organizaţiile criminale moderne au împrumutat de la MAFIE modalităţile principale de acţiune,
se comportă asemănător unei puteri politice totalitare, asasinând oameni politici, judecători,
detectivi, agenţi de poliţie şi ziarişti, ori de câte ori este necesar sa-şi apere propriile interese,
Giovanni Falcone, celebrul judecător italian asasinat de Mafie la 23.05.1992 era de
părere că: "Mafia constituie o lume logică, raţională şi implacabilă. Mult mai-logică, mai
raţională şi mai implacabilă decât statul. Mafia este o articulaţie a puterii, o metamorfoză a
puterii dar şi o patologie a puterii. Mafia este un sistem economic global. Mafia se dezvoltă
datorită statului şi îşi adaptează comportamentul în funcţie de acesta" (G.Falcone-Crima
organizată- o problemă mondială, Revista Internţională de Poliţie Tehnică si Criminologie, nr.
4/1992, pag. 394).
Actualmente crima organizată se manifestă într-o zonă supranaţională, iar barierele
naţionale - obstacol supărător în calea autorităţilor învestite cu aplicarea legii - sunt ridiculizate
cu multă uşurinţă de infractori. Capacitatea de coordonare, specializare şi experienţă
antreprenorială, folosirea pe scară largă a corupţiei, şantajului şi violenţei au permis
organizaţiilor criminale să acumuleze o forţă economică redutabilă şi o influenţă politică de
necontestat.
Grupurile de infractori, constituite într-un astfel de climat, s-au organizat potrivit
scopului urmărit în plan naţional, iar caracteristica comună a strategiilor adoptate vizează
exploatarea la maxim a disfuncţionalităţilor economice, a controlului social superficial, a
mecanismelor incipiente ale privatizării, descentralizarea puterii, gradul ridicat de coruptibilitate
a oficialităţilor din sistemul politic, financiar şi administrativ.
În mod cu totul deosebit, Consiliul Europei şi-a asumat responsabilitatea acordării de
asistenţă consistentă democraţiilor în formare, apărute în spaţiul Central şi Est European, în urma
abolirii sistemelor totalitare, susţinând: asigurarea coerenţei în procesele de construire a
democraţiilor autentice şi justiţiilor independente, armonizarea legislaţiei penale şi cooperarea
interstatală în domeniul combaterii criminalităţii şi, cu precădere, a celei organizate,

42
 Europa nu trebuie să fie doar o simplă comunitate politică, realmente ea trebuie să se
transforme într-o comunitate şi pentru apărarea securităţii, avându-se în vedere faptul că bătrânul
continent include mai multe ţări decât statele Comunităţii Europene.

7.1. Specificul criminalitatii transfrontaliere

Enumerare descriptivă a tendinţelor evoluţiei criminalităţii transfrontaliere
Crima organizată transfrontalieră – privită drept totalitatea infracţiunilor săvârşite pe
teritoriile mai multor state, într-o anumită perioadă de timp, ca rezultat al acţiunilor planificate
ale unui ansamblu de persoane reunite în mod stabil, ce îşi repartizează şi coordonează
însărcinările, pe baza preocupării comune de a obţine profit – este un fenomen rezidual al
procesului de globalizare, cuplat cu acesta, datorită unor similitudini, dar individualizat ferm şi
plasat în extrema ilegalităţii prin scopurile acţiunilor, mijloacelor şi metodelor sale specifice.
Legătura dintre crima organizată transfrontalieră şi procesul globalizării rezultă din dualismul
globalizării – într-o situaţie, ceea ce este pozitiv în acţiune şi efect pentru unul, este în acelaşi
timp negativ pentru altul.
Sintagma infracţionalitate transfrontalieră defineşte toate încălcările sau
tentativele de încălcare a legislaţiilor şi reglementărilor naţionale, în scopul organizării,
dirijării, sprijinirii sau facilitării activităţilor infracţionale internaţionale.
Principalele tendinte care definesc evolutia fenomenului criminalitatii transfrontaliere
sunt:
• amplificarea si diversificarea fenomenului infractional transfrontalier,
dobandirea unui caracter tot mai bine organizat, conspirat si internationalizat;
• specularea abila a legislatiei existente si atragerea unor persoane cu functii de
decizie din institutii cu atributii in lupta impotriva fraudelor vamale si a
coruptiei, la asigurarea protectiei operatiunilor ilegale desfasurate;
• diversificarea formelor de valorificare a produselor, valorilor si avantajelor
rezultate din infractiuni, menite sa ascunda sursele venitului ilicit si sa il
amplifice (jocuri de noroc, reteaua cazinourilor, intensificarea traficului ilicit cu
obiecte de arta si din patrimoniul cultural national etc);
• extinderea fenomenului de conexare a infractiunilor aducatoare de mari venituri
cu alte infractiuni violente, cu amploare si consecinte grave in randul populatiei
(actiuni teroriste, destabilizatoare etc), in vederea asigurarii finantarii acestora
din urma;
• scaderea numarului de infractiuni comise cu violenta si cresterea ponderii
infractiunilor a caror savarsire presupune organizare, pregatire minutioasa si
dotari tehnice de varf;
• extinderea paletei infractionale si in domeniul tehnologiei informatiei (IT), prin
accesarea frauduloasa si neautorizata a bazelor de date ale institutiilor cu
competente in domeniul securitatii nationale, in vederea exploatarii informatiilor
astfel obtinute;
• schimbarea permanenta a rutelor utilizate si a marfurilor sau produselor traficate
la "cerintele pietei". Astfel, este de asteptat o crestere a traficarii stupefiantelor
sintetice dinspre vestul continentului spre est. Romania, dintr-o tara
preponderent de tranzit a stupefiantelor, a devenit si o piata de consum;
• diversificarea formelor de sustragere de la controlul legal si de specialitate al
trecerilor peste frontiera a produselor periculoase, a speciilor periclitate de fauna
si flora salbatica, a materialului lemnos si celui genetic forestier;
• transformarea Romaniei, dintr-o sursa de "forta de munca la negru" intr-un
"consumator", pentru cetateni ai unor state din Asia, Africa si chiar din Europa,
ceea ce va determina mutatii in volumul, sensul si destinatia migratiei ilegale,
precum si a infractiunilor conexe.

43
 Datorită condiţiilor oferite de accelerarea procesului de globalizare, mai ales în sfera
comunicaţiilor, grupările teroriste şi reţelele crimei organizate transfrontaliere pot influenţa
mediul internaţional în care trăim.
Fenomenul crimei organizate transfrontaliere, ca factor de risc la adresa securităţii
naţionale a României, se alătură altora la fel de periculoşi, evidenţiaţi de Strategia de Apărare a
României ca o categorie de riscuri asimetrice nonclasice: terorismul politic transnaţional şi
internaţional; proliferarea şi dezvoltarea traficului ilegal de persoane, droguri, armamentelor şi
mijloacelor letale neconvenţionale; migraţia clandestină şi apariţia unor fluxuri masive de
refugiaţi; proliferarea armelor de distrugere în masă; acţiuni colective de accesare ilegală a
sistemelor informatice; agresiunea economico-financiară; provocarea deliberată de catastrofe
ecologice.

7.2. Factori de risc

Enumerare descriptivă a factorilor de risc în materia criminalităţii trnsfrontaliere
Caracteristicile etapei parcurse pe drumul aderarii la Uniunea Europeana, experienta
acumulata, precum si pozitia geostrategica a Romaniei, pe teritoriul careia se intersecteaza
numeroase drumuri comerciale euro - asiatice, directii de trafic ilicit si contrabanda clasice,
determina luarea in considerare a urmatorilor factori de risc:
• largirea ariei de actiune a gruparilor internationale de crima organizata, prin
atragerea infractorilor din spatii mai largi si proliferarea tentativelor privind
toate tipurile de frauda, inclusiv cea vamala, contrabanda si trafic ilicit de
marfuri si bunuri etc;
• manifestarea pregnanta a unor grupari ale retelelor internationale de crima
organizata cu experienta mondiala (globalizarea crimei organizate);
• migratia ilegala generata de situatia economica, sociala sau politica din tarile de
origine, care conduce la aparitia unor fluxuri masive de imigranti spre Romania
si care au ca destinatie finala statele membre ale Uniunii Europene;
• proliferarea retelelor de traficanti de fiinte umane;
• vecinatatea cu unele zone geografice cu potential conflictual, din punct de
vedere etnico-religios sau terorist;
• prezenta pe teritoriul Romaniei a numerosi cetateni straini, implicati in actiuni
ilegale, proveniti din zone geografice cu potential de risc major;
• amplificarea tranzitului ilegal si dezvoltarea pietei interne de droguri si
precursori concomitent cu schimbarea unor rute traditionale;
• riscul suplimentar ca emigrantii ilegali care trec frontiera Romaniei, sau a
statelor membre ale Uniunii Europene, sa desfasoare activitati de contrabanda cu
produse solicitate pe piata neagra a Europei;
• proliferarea retelelor teroriste cu toate implicatiile acestora;
• comertul ilegal cu produse strategice, substante radioactive, deseuri toxice si alte
materiale periculoase;
• fraudele vamale comerciale, inclusiv cele din categoria spalarii de bani, ce se
manifesta la frontiera;
• amplificarea si diversificarea actelor de coruptie in randul personalului
institutiilor statului ce concura la securizarea integrata a frontierei si
tergiversarea solutionarii cazurilor constatate;
• operatiuni vamale ilegale, ce aduc atingere legislatiei in domeniul protectiei
consumatorilor, mediului, florei si faunei, drepturilor de proprietate intelectuala,
bunurilor din patrimoniul national;
• legislatia permisiva in domeniul infiintarii societatilor comerciale ce au ca obiect
de activitate operatiuni de comert exterior si lipsa masurilor legale de combatere
a firmelor fantoma;
44
 • lipsa de cooperare manifestata de institutiile de profil din alte tari, in aplicarea
masurilor comune convenite in actele internationale incheiate, cu incidenta
asupra combaterii migratiei ilegale si criminalitatii transfrontaliere.
Crima organizată reprezintă, în momentul de faţă, un pericol deosebit pentru toate
statele. În cazul în care instituţiile abilitate nu vor reacţiona prompt, atât prin demersuri legale,
cât şi prim măsuri operaţionale extrem de energice, aşezămintele lumeşti, indiferent unde şi cum
sunt ele constituite - pe principii etnice, culturale, de teritoriu ori de altă natură - vor plăti, firesc,
profitorilor, propria lor indolenţă, neputinţă ori laşitate.
Nu există un model unic la organizaţiile criminale, acestea variind ca formă, norme de
conduită, experienţă, specializare în activitatea infracţională, arie de operare, tactici şi
mecanisme de apărare, drept pentru care şi lupta de prevenire şi combatere a acestora presupune
un grad sporit de complexitate, care reclamă în mod necesar şi o cooperare interstatală.

7.3. Concepte folosite în domeniul criminalităţii organizate

Enumerare descriptivă a particularităţilor asociaţiilor de tip mafiot
Considerăm, „ab initio”, că este necesar să definim conceptele de criminalitate, „crimă
organizată”, „mafia”, „terorismul” şi, mai nou „crimă strategică”, pentru a înţelege mai bine
fenomenul sau fenomenele care ne înconjoară şi ne afectează, în egală măsură, pe noi toţi, fără
jenă, scrupule sau bun-simţ. Delimitarea sferei de cuprindere a acestora în structura de ansamblu
a fenomenului infracţional, la nivel naţional, şi nu numai, a constituit şi constituie încă obiect de
studiu pentru majoritatea specialiştilor, teoreticienilor şi practicienilor cu preocupări în domeniu.
Concluziile existente în ceea ce priveşte definirea şi clasificarea conceptuală a noţiunilor
de mai sus au repercusiuni atât la nivel naţional, cât şi internaţional, în sensul că nu se pot stabili
cele mai eficiente strategii de contracarare a fenomenelor de criminalitate, crimă organizată şi
mafie, în condiţiile în care nu există o viziune clară a fiecărui stat în parte asupra problemelor de
natură infracţională cu care se confruntă.
Pentru definitivarea conceptelor menţionate mai sus, şi îndeosebi al celui de crima
organizată, trebuie să ne axăm, în principal, pe particularităţile organizaţiilor criminale implicate
în activităţi ilegale.
Asociaţiile criminale de tip mafiot se delimitează de cele asociate cu crima organizată şi
prin următoarele particularităţi:
• modul de structurare a asociaţiilor mafiote urmează o linie tradiţională care depăşeşte
uneori un secol de vechime;
• liderul asociaţiei se bucură de o autoritate deosebită în rândul membrilor acesteia, în
majoritatea cazurilor având drept de viaţă şi de moarte asupra lor;
• admiterea noilor membri în asociaţie se face după o perioadă de iniţiere şi de testare a
aptitudinilor infracţionale, printr-un ritual specific;
• toţi membrii asociaţiilor mafiote consimt să respecte legea tăcerii - omerta - care
presupune o interdicţie absolută de a colabora cu autorităţile, încălcarea acesteia atrăgând
după sine pedeapsa capitală;
• fiecare membru al asociaţiei mafiote, în funcţie de treapta ierarhică pe care se află, are un
rol bine stabilit în activitatea infracţională la care urmează să ia parte.
Este de subliniat faptul că în concepţia O.I.P.C.- INTERPOL, acestea sunt categorisite
în cinci grupe distincte, după cum urmează:56
a) Familiile Mafiei, în care se găsesc, de regulă, structuri ierarhice, norme interne de
disciplină, un cod de disciplină şi o anumită diversitate de activităţi ilicite;
b) Organizaţiile profesionale, ai căror membri sunt specializaţi în una sau doua tipuri de
activităţi criminale (traficul de maşini furate, laboratoare clandestine pentru procesarea

56 Conferinţa Ministeriala Mondială asupra Criminalităţii Transnaţionale, 21-23 noiembrie 1994, desfăşurată la
Nnapoli sub egida Consiliului Economic şi Social - sinteză M.I.

45
drogurilor, imprimerii clandestine pentru contrafacerea de monedă, răpiri de persoane pentru
răscumpărare, jafuri organizate, trafic cu fiinţe umane etc);
c) Organizaţiile criminale etnice, ca rezultat a unor determinisme istorice, economico-
sociale, culturale şi politice, cum ar fi imensele decalaje a nivelurilor de trai, severitate excesivă
a procedurilor de imigrare, expansiunea geografica, permisivitatea legilor (Triadele- societăţi
criminale chineze, Yakuzza- Mafia Japoneză, Kastafaris- grupări criminale jamaicane şi altele);
d) Reciclarea banilor, fenomen internaţional cu o clientelă variată: vânzători stânjeniţi
de milioane de dolari lichizi obţinuţi din afaceri ilicite, oameni de afaceri care încearcă să se
sustragă de la plata impozitelor, deţinători de fonduri oculte destinate corupţiei şi mituirii,
oameni obişnuiţi care încearcă să-şi ascundă capitalurile ilicite;
e) Organizaţiile teroriste internaţionale, care practică asasinatele, deturnările de
avioane, răpirile de persoane etc, sub diferite motivaţii (politice, religioase, militare, rasiale).
La cea de-a V-a Conferinţă a ONU privind "Prevenirea criminalităţii şi tratamentele
infractorilor", s-a elaborat o rezoluţie specială - Crima ca formă de afaceri - în care se subliniază
patru criterii definitorii pentru crima organizată, respectiv:57
a) scopul: obţinerea de câştiguri substanţiale;
b) legături, bine structurate şi delimitate ierarhic în cadrul grupului;
c) specific: folosirea atribuţiilor şi relaţiilor de serviciu ale participanţilor;
d) nivel, ocuparea de către participanţi a unor funcţii superioare în economie şi
societate.
Enumerare descriptivă a trăsăturilor crimei organizate
Rezultă, în mod clar, tendinţa de a se acorda conceptului de "crimă organizată" valenţele
de mai sus, chiar dacă situaţia operativă bulversează într-un fel sau altul, procesul de identificare
şi instituţionalizare.
Declaraţia politică de la Neapole, privind Planul global de acţiune împotriva crimei
organizate, enumera şase trasaturi ce caracterizează acest fenomen:
a) grup organizat în scopul săvârşirii de infracţiuni;
b) structurarea legăturilor de subordonare sau a relaţiilor personale, care permit liderilor
să conducă grupul;
c) utilizarea violenţei, intimidării şi corupţiei pentru obţinerea de profituri, a controlului
asupra teritoriului şi pieţelor;
d) spălarea veniturilor şi bunurilor obţinute din infracţiuni, folosirea lor la comiterea
unor noi crime sau pentru investiţii în activităţi economice licite;
e) deţinerea potenţialului necesar expansiunii în noi domenii de activitate, în afara
graniţelor naţionale;
f) cooperarea cu alte grupuri aparţinând crimei organizate transnaţionale;
În concepţia specialiştilor din ţările unde crima organizată are adânci rădăcini şi se
manifestă pregnant în viaţa de zi cu zi, aceasta este definită prin existenţa unor grupuri de
infractori structurate în ideea înfăptuirii unor activităţi ilegale conspirative, având drept
principal scop obţinerea de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate.
Definirea crimei organizate şi enumeraţi descriptiv trăsăturile grupului infracţional organizat
Drept urmare, potrivit opiniei noastre, în definirea crimei organizate, trebuie să pornim
de la trăsăturile esenţiale oricărei infracţiuni şi anume: periculozitatea sociala, vinovăţia, acţiunea
directă, incriminarea legală, şi nu în ultimul rând, modul de operare, gradul de organizare al
făptuitorilor, urmările actelor ilicite, amplitudinea acestora, întinderea lor în timp şi spaţiu,
prejudiciul (cu tot ce implică această noţiune), instrumentele şi armamentul folosit, numărul
victimelor, circumstanţele în care s-au produs faptele, impactul în rândul comunităţii şi, în mod
obligatoriu, caracterul său organizat.
Considerăm că în raport cu particularităţile ce caracterizează societatea românească în
actuala perioadă de tranziţie, crima organizată poate fi definită ca fiind: orice act antisocial de o

57 Cartea Albă a Crimei Organizate şi a Corupţiei, op. cit. pag. 12

46
gravitate deosebită care pune în pericol ordinea publică şi siguranţa naţională ce cuprinde
activităţile ilegale ale unui grup format din mai multe persoane, cu legături de tip ierarhic sau
relaţii personale, care permite liderilor lor să realizeze profituri sau să controleze teritorii ori
pieţe interne şi/sau străine, prin violenţă, intimidare ori corupţie, atât pentru sprijinirea
activităţii criminale proprii, cât şi pentru penetrarea economiei naţionale.
Plecând de la această definiţie şi de la cazuistica soluţionată după 1990 pe teritoriul
României considerăm că un grup organizat de infractori autohtoni sau străini, sau, altfel spus, o
organizaţie criminală poate fi distins prin următoarele trăsături:
• organizare, planificare, lider şi ierarhie stabilite în cadrul grupului;
• concentrarea scopului principal al activităţii infracţionale în direcţia obţinerii unor
profituri mari;
• folosirea şantajului, intimidării, violenţei şi corupţiei în realizarea activităţii infracţionale;
• crearea şi utilizarea unor reţele de tăinuitori;
• logistică şi dotare tehnica corespunzătoare scopului urmărit;
• utilizarea de mijloace frauduloase pentru neutralizarea mecanismelor de
control ale statului;
• flexibilitate, rapiditate şi capacitate de penetrare a mediilor, organismelor şi
autorităţilor;
• conspirativitate şi ermetism în faţa oricărei încercări de infiltrare în grup a
unor elemente străine şi folosirea forţei pentru respectarea ordinii şi ierarhiei.
Alături de continuitatea în activitate, crima organizată caută să utilizeze tehnic obişnuite
în afaceri, în scopul obţinerii unor profituri deosebite, mulţumindu-se rareori cu profituri
modeste.

7.4. Traficul de droguri

Descrieţi traficul de droguri
Una din formele cele mai active de manifestare a crimei organizate transnaţionale o
reprezintă producţia şi traficul de droguri. Profiturile deosebit realizate din această activitate,
care devansează cu mult unele afaceri legale, incluşi din domeniul industriei petroliere, au făcut
ca, pe lângă organizaţiile mafiot tradiţionale, să apară nenumărate grupări şi bande criminale care
pun în prim-plam preocupărilor lor producţia şi traficul de droguri. Triadele chinezeşti deţin
monopolul traficului de heroină către S.U.A., iar bandele criminale turceşti controlează traficul
acestui drog în Europa.
Triadele chinezeşti sunt recunoscute pe plan mondial şi pentru traficarea heroinei pure
sau a "Albului de China".
Grupările criminale din Ţările de Jos joacă rolul de angrosist în ceea ce priveşte
furnizarea heroinei către alte ţări membre ale Uniunii Europene.
Grupările criminale turce asigură distribuirea în Spania, Suedia, Danemarca şi Anglia,
unde au legături strânse cu traficanţii autohtoni.
Rutele tradiţionale de transport ale heroinei asiatice către Europa de Vest au fost cele
balcanice, via Turcia şi prin traversarea Africii de Vest.
Cartelurile columbiene, deţinătoare ale monopolului cocainei pe plan mondial, au
început să producă şi heroină pe care o exportă, cu precădere, în S.U.A., fără a scăpa din vedere
continentul european. In afară de producţia proprie de heroină, cartelurile columbiene obţin acest
drog de la bandele criminale turceşti în schimbul cocainei.
Cartelurile mexicane, la rândul lor, produc şi trafichează heroină, în cantităţi
incomparabil mai mici decât grupările criminale asiatice. O particularitate a ţărilor din America
de Nord, Europa şi Australia o constituie cultura hidroponică (în adăposturi) de cannabis.
În Europa Occidentală s-a înregistrat o diminuare semnificativă, în special în Spania,
Olanda, Portugalia, principalele ţări europene de intrare a cocainei pe continent. Totodată au

47
crescut confiscările în Germania, Franţa şi Italia, ceea ce indică flexibilitatea traficanţilor de a
găsi puncte noi de intrare.
În Europa Orientală, confiscările aproape s-au dublat, deşi reprezintă numai 2% din cele
efectuate în Europa Occidentală. Confiscările de cocaină efectuate în Africa sunt puţin
semnificative deşi sunt în creştere în Africa de Sud şi Africa Australă, unde ele reprezintă 80%
din total.
La nivel mondial destinaţiile cele mai frecvente ale traficanţilor, în ordine
descrescătoare, sunt: Statele Unite ale Americii, Europa, Italia, Olanda, Marea Britanie şi Africa
de Sud.
Drogurile sintetice, fabricate în laboratoare şi rezultate din componenţi chimici, sunt
clasificate în trei grupe principale, respectiv: stimulente, halucinogene şi depresive.
Consumul de droguri sintetice în Europa Occidentală a devenit ceva obişnuit, acestea
nefiind considerate mai periculoase decât alcoolul. Este, în concepţia noastră, o opinie
periculoasă, plină de neprevăzut şi extrem de dăunătoare pentru sănătatea socială.
Cel mai mare număr de consumatori de droguri se înregistrează în S.U.A., Olanda,
Germania, Marea Britanie, Portugalia, Polonia şi Slovenia.
Bazinele maritime cele mai uzitate pentru transportul drogurilor în Europa sunt: Marea
Mediterană, Marea Adriatică şi Marea Neagră, iar porturile cele mai solicitate sunt: Istambul,
lzmir, cele de pe Coasta de Nord a Portugaliei şi mai nou, Constanţa.
Porturile turceşti Istambul, Izmir, Semsun şi Trabzan, reprezintă principalele puncte de
unde pleacă rutele maritime şi terestre balcanice de transport al drogurilor către Europa
Occidentală.
Rutele balcanice de transport al drogurilor către Europa Occidentală au cunoscut o
seamă de schimbări, acest lucru este atestat şi de grupările de narcotraficanţi, constituite mai cu
seamă din pakistanezi, indieni, libanezi, srilankezi, iranieni şi turci, instalate în mai multe ţări
europene şi care s-au implicat în mod deosebit în traficarea heroinei, alături şi cu sprijinul
reţelelor de traficanţi europeni.

7.5. Traficul cu autoturisme provenite din furt

Descrieţi traficul cu autoturisme furate
Furtul de autoturisme şi traficarea acestora a devenit una din formele cele mai active de
manifestare a crimei organizate în ultimii ani.
În Europa, bande de clasă internaţională, asemănătoare clanurilor mafiote, organizează
furturi şi acţiuni de contrabandă cu autoturisme la un nivel îngrijorător. De cele mai multe ori,
autoturismele furate ajung peste graniţă înainte ca proprietarul să observe dispariţia. Sunt vizate
în principal autoturismele de lux cum sunt: Mercedes, Alfa Romeo, B.M.W., Audi, Porsche şi
Volkswagen.
Ca şi în cazul traficului cu droguri, există anumite rute create pentru transportul
autoturismelor furate, folosite de reţelele criminale internaţionale.
Reţelele de traficanţi de autoturisme furate sunt dotate cu mijloace de comunicaţii, de
falsificare a unor componente, de contrafacere a documentelor etc.32
Bandele criminale pe acest segment infracţional, sunt bine ierarhizate. Cei care
„procură" autoturismele se numesc „curieri", iar cei care le falsifică documentele şi uncie
componente sunt denumiţi „frizeri”.
După furt profesioniştii „aranjează" incredibil de repede autoturismele: numărul saşiului
este şters şi inlocuit cu unul de la un vehicul scos din uz, se acoperă cu zinc, se lustruieşte, se dă
cu ceară, etc. Operaţiunea de falsificare se realizează atât de bine, încât nu se poate depista decât
prin folosirea unor mijloace şi metode speciale. în continuare, se montează numerele de
înmatriculare noi şi se completează documente corespunzătoare, evident fictive, după care se
introduce autoturismul în circuitul de traficare. Cei care comercializează autoturismele furate
lucrează „mână în mână", fără a cunoaşte ceilalţi membri ai reţelei. Cei mai expuşi pericolului de

48
a fi prinşi sunt „curierii". În afară de rutele terestre, reţelele de traficanţi de autoturisme folosesc,
într-o măsură din ce în ce mai mare, calea acrului şi cea maritimă.
Transportul pe calea maritimă este cel mai ieftin şi mai puţin periculos. Dacă
proprietarul declară că doreşte să călătorească „dincolo" este suficient să aibă „Permisul de
trecere". În situaţia că „marfa" este ascunsă într-un container, într-un port liber, pericolul de a fi
depistată de către organele de control este infim. De regulă, vameşii acordă atenţie modului de
completare a formularelor şi achitării taxelor corespunzătoare, fiind mai puţin interesaţi în a
verifica marfa declarată.
Comenzile pentru autoturismele de lux cum sunt: Mercedes, B.M.W., Jaguar, Ferrari se
transmit bandelor internaţionale. Reprezentanţii reţelelor de traficanţi iau legătura cu „curierii” şi
le ordonă simplu. Hoţii localizează modelele dorite, le ridică şi dispar cu ele, după care urmează
procesul de falsificare a numărului de şasiu, de schimbare a numerelor de înmatriculare şi de
expediere către destinatari pe rutele prestabilite.
Depistarea autoturismelor furate este greu de realizat, iar procedura de returnare către
proprietarii de drept este şi mai anevoioasă, uneori fiind necesare luni şi chiar ani de zile. în cele
mai multe cazuri, proprietarii îşi încasează primele de asigurare şi nu mai sunt interesaţi să intre
în posesia autoturismelor ce le-au fost furate. Sunt şi cazuri când proprietarii cooperează pur şi
simplu cu hoţii, în sensul că le facilitează furtul autoturismelor contra unor sume modice,
beneficiind în schimb de primele de asigurare.
Combaterea acestei categorii de infracţiuni care a căpătat valenţe de fenomen la scară
internaţională, impune, pe lângă măsurile legislative şi de acţiune la nivel naţional şi o cooperare
interstatală între organele abilitate care să aibă drept fundament recomandări şi hotărâri ale unor
organisme internaţionale angajate în lupta împotriva crimei organizate în general.

7.6. Traficul cu arme, muniţie, explozivi şi deşeuri toxice

Enumerare descriptivă a cauzelor dezvoltării traficului cu armament
Una din formele cele mai virulente de manifestare a crimei organizate care marchează
epoca contemporană o reprezintă traficul cu arme, muniţie, explozivi, materiale nucleare,
substanţe radioactive şi deşeuri toxice.
Profiturile uriaşe ce se pot obţine din acest gen de activităţi, care rivalizează cu cele
rezultate din traficul de droguri, caracterul adesea semilegal al tranzacţiilor cu aceste tipuri de
mărfuri au făcut ca ele să intre în preocupările prioritare ale organizaţiilor criminale, îndeosebi a
aşa-ziselor „Gulere Albe".
Cauze care au încurajat traficul cu armament:
• Conflictele armate care s-au declanşat în ultimele decenii în unele zone din Asia,
America Latină, Orientul Mijlociu, Africa, Europa au determinat, cum era şi firesc o creştere a
cerinţelor de armament şi, implicit, o încurajare a industriei de profil într-o serie de ţări
furnizoare, precum şi o dezvoltare, în paralel, a pieţelor ilegale de desfacere a acestor produse.
• Restricţiile severe şi embargourile impuse privind vânzările de armament, cu
deosebire în ultimii ani, concomitent cu sistemele de autorizare şi control al operaţiunilor cu
material de război, adoptate de ţările producătoare, au determinat recurgerea, pe scară tot mai
largă, la tranzacţii ilegale cu astfel de produse.
• O altă cauză care a încurajat piaţa neagră cu produse ale industriei militare a
constituit-o instabilitatea politică din unele ţări ale Lumii a treia.
Guvernanţii şi elitele politice ajunse la putere au realizat că fără o maşinărie militară bine
pusă la punct, nu vor face faţă volumului de nemulţumiri din partea forţelor opozante, riscând să-
şi piardă poziţiile, motiv pentru care şi-au luat măsuri pentru achiziţionarea de tehnologie de
război performantă şi pentru instituirea unui sistem de securitate bine dotat din punct de vedere
logistic şi uman.

49
 • Conflictele armate interetnice, pe fond religios sau pentru revendicarea unor
teritorii, au constituit o altă motivaţie pentru creşterea solicitărilor de armament pe căi ilegale,
care au adus câştiguri nesperate „comercianţilor”din acest domeniu.
• Desfiinţarea blocului militar „Tratatul de la Varşovia” şi retragerea corpurilor de
armată din fosta R.D.Germană a constituit un alt prilej de tranzacţii ilegale cu armament.
Situaţii similare s-au înregistrat cu ocazia retragerii trupelor sovietice din Afganistan şi
mai ales din Cecenia (1992), când o mare parte din echipamentul militar din dotare, în special
armament, a fost vândut de militarii ruşi, ceea ce explică în bună parte forţa de ripostă a armatei
cecene şi a guerilelor afgane în prezent.
Restructurările din armata rusă în perioada post-totalitară, însoţite de o reducere drastică
a remuneraţiilor, au determinat pe mulţi comandanţi de unităţi militare să-şi ia măsuri de
precauţie privind situaţia lor materială de viitor, prin folosirea poziţiilor avute pentru a realiza
tranzacţii ilegale cu armament şi echipament militar, de pe urma cărora au obţinut câştiguri foarte
importante.
Tot în legătură cu Rusia, ar mai fi de reliefat şi permisivitatea de care beneficiază unii
oameni de afaceri şi din sistemul bancar în a-şi constitui structuri de pază şi apărare dotate cu
armament, prilej cu care obţin şi licenţe de import-export pentru unele categorii de armament
pentm autoapărare, ce sunt de multe ori dirijate către piaţa neagră.

7.7. Spălarea banilor murdari

Descrieţi procesul de spălare a banilor
Termenul de spălare a banilor a fost folosit prima dată de autorităţile americane, atunci
când s-au referit la maşinile de spălat rufe aflate în proprietatea mafiei. Maşina de spălat
(laundromat) asigură schimbarea rufelor murdare în rufe curate. Similar spălarea banilor asigură
transformarea "banilor murdari" în "bani curaţi". În perioada anilor 1920-1930, mafia şi-a
legitimat profiturile realizate din contrabandă, prostituţie şi jocuri de noroc prin afacerile cu
automate de spălat rufe. "Banii murdari" au fost mixaţi cu cei obţinuţi din plăţile efectuate de cei
care foloseau automatele de spălat mfe, asigurând mafioţilor acoperiri pentru profiturile realizate
din afaceri veroase.
Spălarea banilor reprezintă o practică ce presupune două procese relaţionale.
În primul rând, oricine ascunde existenţa banilor este implicat în spălarea acestora. De
exemplu, traficantul de droguri care depune un venit ilicit într-o bancă elveţiană sau cel care
eludează taxele financiare, fondurile fiind ulterior camuflate în investiţii legale cu statul, nu fac
altceva decât să recicleze banii murdari.
În al doilea rând, banii sunt "curăţaţi" sau supuşi operaţiunilor "sanitare" atunci când
sursa acestora sau uzul lor este mascat, ascuns, secretizat. Legitimitatea surselor de provenienţă
asigură calea pentru fmctificarea banilor fără teama de a da socoteală cuiva.
Justificarea, prin posesia de resurse, bunuri, proprietăţi, etc. reprezintă esenţa spălării
banilor murdari. Spălarea banilor se face în scopul împiedicării sau îngreunării operaţilor de
urmărire a documentelor contabile, prin practica transferurilor de fonduri băneşti "cash" peste
hotare, fără plata taxelor corespunzătoare. Dacă banii nu pot fi urmăriţi, atunci acţiunile juridice
pot fi blocate, confiscările evitate, iar datoriile, taxele şi impozitele nu pot fi recuperate.
Nu există o definiţie universală pentru spălarea banilor murdari. Juriştii şi agenţiile de
stat însărcinate cu aplicarea legii, companiile şi oamenii de afaceri, fiecare ţară în parte sau pe
blocuri au propriile definiţii în funcţie de priorităţi şi perspective.
Spălarea banilor poate fi realizată pentru a se da un caracter legitim profiturilor şi pentru
a se evita identificarea sursei ilegale din care provin.
Spălarea banilor este folosită şi în scopul ascunderii surselor fondurilor financiare
pentru preluarea unor active sau acţiuni sau pentru a masca profiturile proprietarilor de acţiuni
din cadrul unei companii. Prin tehnicile de spălare a banilor se poate masca, de asemenea,

50
folosirea împrumuturilor bancare pentru obiective neautorizate sau transferul de fonduri în
conturi personale.

7.8. Frauda prin computer

Computerele sunt folosite cu predilecţie pentru comiterea delictelor financiare, nu
neapărat ca instrument al crimei ci mai ales pentru a intra în baza de date, cu scopul de a extrage
şi/sau introduce informaţii, de a iniţia microcipuri pentru telefoane celulare, de a examina cecuri
de companie, obligaţiuni şi alte instrumente negociabile, în vederea falsificării.
Deoarece, la momentul actual, computerele reprezintă o sursă extraordinară atât pentru
investigare, cât şi pentru obţinerea de materiale care servesc drept probe în tribunal, Serviciul
Secret al SUA a înfiinţat Programul Special al Delictelor Electronice, având drept scop instruirea
agenţilor pentru descărcarea şi transferare; computerelor folosite în acte infracţionale.

51
 8. Prevenirea şi combaterea terorismului

8.1. Definirea terorismului

Terorism: definire în concepţia SRI
Definirea terorismului a devenit o sarcină atât de subiectivă şi polemizată, încât
seamănă mai mult a artă decât a ştiinţă. Definirea terorismului ne permite să definim (sau nu)
teroriştii, justificând (sau nu) orice acţiune împotriva lor. Iată câteva exemple de definiţii:
FBI: Folosirea ilegală a forţei şi violenţei împotriva persoanelor sau proprietăţilor pentru
a intimida sau a aduce la tăcere un guvern, o societate civilă sau orice alt segment de acest gen,
cu scopul de a promova obiective politice sau sociale.
Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii: Violenţa politică premeditată
comisă împotriva unor ţinte necombatante de către grupuri anti-naţionale sau de agenţi
clandestini, de obicei cu scopul de a influenţa opinia publică.
Departamentul de Stat al Marii Britanii: Orice folosire a violenţei şi a ameninţării
pentru atingerea unor obiective politice, ideologice, religioase, perturbarea sau interferenţa în
funcţionarea unui sistem electronic.
Serviciul Român de Informaţii (Legea Nr. 535/25 noiembrie 2004 privind prevenirea şi
combaterea terorismului): Terorismul reprezintă ansamblul de acţiuni şi/sau ameninţări care
prezintă pericol public şi care afectează securitatea naţională, având următoarele caracteristici:
a) sunt săvârşite premeditat de entităţi teroriste, motivate de concepţii şi atitudini
extremiste, ostile faţă de alte entităţi, împotriva cărora acţionează prin violenţe şi/sau
distructive;
b) au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură politică;
c) vizează factori umani şi/sau factori materiali din cadrul autorităţilor şi instituţiilor
publice, populaţiei civile sau al oricărui alt segment aparţinând acestora;
d) produc stări cu un puternic impact psihologic asupra populaţiei, menit să atragă atenţia
asupra scopurilor urmărite.
Aşadar, putem înţelege că, TERORISMUL, reprezintă factorul care aduce atingere
securităţii persoanelor fizice, siguranţei naţionale, cât şi altor state opozante accepţiunilor
adoptate de fracţiunile sociale, având motivaţii şi obiective de ordin politic-ideologic sau
principial-religios. Iată că, pentru a defini terorismul, este necesar să recurgem la
particularitatea lui generală decât la reliefarea particularităţilor individuale.
Toate definiţiile anterioare celor prezente, caracterizate de un element bazat pe trei
factori inter-relaţionări care se apropie cel mai mult să ajungă la o definiţie lucrativă a
terorismului, tind să rezolve “pe aproape” aşa-numitul termen de “terorism“ (sau persoanele
definite ca terorişti), cât şi motivele, identitatea şi metodele acestora.

8.2. Grupuri terorist reprezentative

Teroriştii sunt în general oameni care se simt marginalizaţi de societate, au o situaţie
materială proastă sau se consideră victime ale unei nedreptăţi. Ei sunt devotaţi cauzei lor politice
sau religioase, şi nu îşi consideră actele violente ca fiind criminale. Sunt loiali unii altora şi se
vor comporta mult mai violent faţă de un membru neloial decât faţă de duşman. Sunt oameni
vicleni, talentaţi, cu iniţiativă şi deosebit de violenţi. Pentru a fi iniţiat într-un grup, noul recrut
trebuie să comită un jaf armat sau o crimă. Ei nu arată frică, părere de rău şi nu au procese de
conştiinţă. Gradul lor de sofisticare va varia depinzând de semnificaţia şi contextul acţiunii
teroriste. Columbienii care au luat ostatici şi care s-au infiltrat la o petrecere a ambasadei de la
Palatul Justiţiei, erau cu mult mai sofisticaţi decât teroriştii Punjab care împuşcau pasagerii
autobuzelor.
Teroriştii au abilitatea să folosească arme, vehicule şi echipamente de comunicaţii
variate şi sunt familiarizaţi cu mediul psihologic, fie că este vorba de un Jumbo Jet 747 sau o

52
clădire naţională. Teroristul va acţiona rareori de unul singur sau într-un grup numeros dacă
operaţiunea nu cere capturarea unei clădiri mari, de exemplu.
În general, teroriştii sunt persoane sănătoase şi puternice, al căror fizic nu iese cu nimic
în evidenţă. Starea fizică a unei persoane poate fi îmbunătăţită în urma unor antrenamente de
comando ample. Ei tind să fie de statură şi constituţie medie pentru a se pierde uşor în mulţime.
Nu au o fizionomie anormală sau trăsături specifice, genetice sau căpătate, care ar ajuta la
identificarea lor. Părul sau vestimentaţia nu creează suspiciuni. Pot fi chiar bine îmbrăcaţi dacă,
de exemplu, trebuie să călătorească la clasa întâi a unui avion pe care vor sa-l deturneze. Pot să
recurgă la deghizare sau la chirurgia plastică dacă se află cumva pe lista persoanelor căutate de
poliţie.
Enumerare descriptivă a grupurilor teroriste reprezentative
Cele mai periculoase grupări teroriste din lume sunt în prezent şi organizaţii bine
structurate. Unele dintre aceste grupări teroriste au o reţea de membri răspândiţi în mai multe
ţări, ceea ce duce la o misiunea foarte dificilă a serviciilor de informaţii şi de securitate care vor
să le oprească în momentul care pun la cale posibile atentate.
1. ISIS sau Statul Islamic din Irak şi Siria Orginile ISIS (sau Statul Islamic) pot fi
regăsite în ramura Al Qaeda din Irak, grupare condusă în anii 2000 de Abu Musab al-Zarqawi. În
2006, Al-Zarqawi a fost ucis într-un raid american. ISIS a profitat de instabilitatea din Siria. De
asemenea, În Irak, se opune opune guvernului şiit, atacând autorităţile şi populaţia civilă care se
opune gripării în mai multe regiuni din această ţară. ISIS are acum venituri din exploatarea şi
vânzarea petrolului, controlează zone ample din Siria şi Irak şi are ca obiectiv recunoaşterea sa
ca stat. Abu Bakr al-Bagdadi, autoproclamat califul Ibrahim după ce Statul Islamic a declarat
înfiinţarea unui califat islamic în nordul Bagdadului, este liderul suprem al grupării. Statul
Islamic s-a extins rapid în Irak şi Siria, capturând mari oraşe şi puncte de frontieră dintre cele
două ţări. Acum, principalul obiectiv pe teren este consolidarea poziţiilor de-a lungul graniţei
dintre Irak şi Siria. CIA estima în septembrie că Statul Islamic are între 20.000 şi 31.500 de
luptători în Irak şi Siria. Organizaţie este atât de sângeroasă încât Al Qaeda s-a dezis de ea.
2. Al-Qaeda. Numele Al-Qaeda se traduce din arabă ca „Baza“. Gruparea teroristă a
consituit chiar structura din care s-au desprins alte organizaţii teroriste pe partea sunnită. Al-
Qaeda îşi începe activităţile pe teritoriul Afganistanului, unde membrii ei au mers să lupte
împotriva sovieticilor, dar şi cu puterea locală. Fondatorul Al-Qaeda a fost Osama Bin Laden.
Organizaţia şi-a continuat activităţile şi după uciderea lui Bin Laden în 2011.
3. Boko Haram (Nigeria) Atacurile Boko Haram, grupare care doreşte crearea unui stat
islamic în nordul Nigeriei, au fost fost direcţionate către populaţia creştină din ţara africană. Mii
de persoane au fost ucise în ultimii şase ani de această grupare jihadistă. Într-un comunicat al
Departamentului de Stat din noiembrie 2013 a fost anunţată decizia trecerii Boko Haram pe lista
organizaţilor teroriste. Decizia a fost luată şi drept consecinţă a informaţiilor că Boko Haram
cooperează cu Al-Qaeda din Magrebul Islamic. Membrii săi răpesc, ucid, dau foc şi, unde pot,
guvernează sub stricta interpretare islamică Sharia.
4. Al-Shabab (Somalia) Al Shabab este una dintre cele mai de temut grupări militante
islamiste din Africa. Organizaţia controlează o mare parte din sudul Somaliei, unde duce o
insurgenţă împotriva guvernului de tranziţie, încă din 2006. Al-Shabab, care se traduce din arabă
prin „Tineretul“, a luat naştere în anii 2000 ca o facţiune o grupul finanţat de Bin Laden numit
„Al-Ittihad al-Islami“, care încerca să creeze un emirat islamist în Somalia. Pe măsură ce s-a
apropiat tot mai mult de Al-Qaeda, gruparea a recurs la atentatori sinucigaşi şi a atras jihadişti
din întreaga lume. Cel mai sângeros atac a avut loc toamna lui 2013. Militanţii grupării au intrat
în mallul Westgate din Nairobi, Kenya, trăgând în clienţi şi torturând unii ostatici înainte de a-i
ucide. Asediul care a durat patru zile s-a încheiat cu 67 de morţi.
5. Hamas (Mişcarea de Rezistenţă Islamică). Hamas reprezintă acronimul arab de la
Harakat al-Muqawamah al-Islamiyya. În cadrul Hamas se poate sesiza influenţa organizatorică şi
ideologică a organizaţiei Fraţii Musulmani (Muslim Brotherhood - MB), înfiinţată în 1920 în
Egipt, care şi-a întărit activitatea în anii ’60 – ’70 în lumea arabă – în special, în Iordania şi

53
Egipt. Mişcarea Hamas (în arabă „curaj”) a fost înregistrată legal în Israel, în 1978, de către
şeicul Ahmed Yassin, liderul spiritual al acesteia, sub forma unei asociaţii islamice denumite Al-
Mujamma Al Islami. Organizaţia a câştigat o multime de suporteri şi simpatizanţi prin
intermediul propagandei religioase şi a muncii sociale. O mare parte a succesului înregistrat de
Hamas se datorează influenţei câştigate în Fâşia Gaza. Hamas este considerată de specialiştii în
informaţii o organizaţie extremistă islamică. A jucat un rol important în acte subversive violente
şi în operaţiuni teroriste extreme atât împotriva Israelului, cât şi împotriva arabilor. În perioada
initială a fost condusă de persoane identificate ca aparţinând organizaţiei Fraţii Musulmani, din
teritorii.
Fraţii Musulmani înteleg Jihadul ca pe o datorie generală şi ca pe un principiu şi susţine
că Islamul va fi realizat în primul rând în lumea musulmană şi apoi, prin violenţă, împotriva
Israelului. Hamas a subliniat că Jihadul este singurul mijloc in rezolvarea problemei palestiniene.
Scopul principal al Hamas este înfiinţarea unui stat islamic în întreaga Palestină.
6. Hezbollah. Hezbollah este o organizaţie care aderă la ideologia lui Khomeini şi care
reprezintă o “umbrelă” pentru diferitele grupări radicale şiite. Organizaţia s-a înfiinţat în 1982, ca
un organism al fundamentaliştilor şiiti condus de clerici care vedeau în adoptarea doctrinei
iraniene o soluţie a instabilităţii politice din Liban. Aceasta prevedea şi folosirea terorii ca mijloc
de realizare a obiectivelor politice (răsturnarea regimului creştin, instaurarea în Liban a unei
Republici Islamice, supunerea Falangelor libaneze Guvernului legal, eliminarea din Liban a
„practicilor imperialismului occidental”, lupta împotriva Israelului şi desfăşurarea de alegeri
populare).
7. Tigrii Eliberării Elamului Tamil (L.T.T.E.). Fondată în 1976, este cea mai
puternică grupare Tamil în Sri Lanka şi foloseşte metode ilegale pentru a strânge fonduri, pentru
a achiziţiona arme şi a-şi face publică ideologia, prin care urmăreşte obţinerea independenţei
Tamilului. L.T.T.E. a început conflictul armat cu Guvernul din Sri Lanka, în anul 1983, punând
în aplicare o strategie de gherilă care include folosirea de tactici teroriste. L.T.T.E. îmbină tactica
militară de luptă cu metodele teroriste, acestea având drept ţintă persoanele-cheie din zonă dar şi
lideri politici şi militari din diferite centre urbane. Organizaţia este bine cunoscută pentru
acţiunile sinucigaşe întreprinse de membrii grupării, cunoscuţi sub denumirea de the Black
Tigers.

8.3. Dinamica grupului terorist

Descrieţi dinamica grupului terorist
Nefiind posibil să se studieze dinamica grupului terorist în mod direct, sociologii trebuie
să aplice înţelegerea comportamentului unui grup mai mic la unul mare. Unele caracteristici ale
grupurilor teroriste, cum ar fi presiunile exercitate pentru a obţine consens şi conformare, sunt
caracteristice pentru toate grupurile mici. Indiferent care ar fi motivul pentru care persoanele
individuale îşi asumă rolul de terorişti, transformarea lor în terorişti cu agendă politică sau
religioasă are loc în interiorul structurii grupului terorist. Acesta furnizează un sentiment de
apartenenţă, de importanţă a sinelui, şi un nou sistem de credinţe care definesc actul terorist ca
unul de o importanţă covârşitoare.
Grupările teroriste sunt similare cu sectele sau cultele religioase. Ele cer o implicare
totală din partea membrilor; deseori ei interzic relaţiile cu persoanele din afara grupului, deşi
acest lucru s-ar putea să nu fie valabil în cazul grupurilor teroriste etnice sau separatiste ale căror
membri sunt bine integraţi în societate; controlează şi uneori interzic relaţiile sexuale; ele caută
stabilirea unor legături strânse prin interdependenţa şi încrederea mutuală; încearcă să spele
creierul membrilor individuali prin îndoctrinarea lor cu ideologia particulară a grupului.
Se pare că identitatea colectivă de grup preia mult din identitatea membrilor săi, ori pe
scena teroristă, identitatea de grup atinge cote maxime. Această identitate de grup ajunge de o
importanţă covârşitoare. Teroriştii, a căror singură valoare importantă vine de la statutul de
terorist, nu pot fi forţaţi să renunţe la el, pentru că, în momentul în care ar face asta, şi-ar pierde

54
singurul motiv pentru care şi-ar dori să trăiască. Grupul terorist afişează caracteristicile unei
gândiri colective/de grup.
Judecata şi comportamentul individual sunt puternic influenţate de forţele dinamicii
grupului.

Fiecare grup are două forţe opuse:

1. o tendinţă rară de a acţiona într-o manieră non-conflictuală, direcţionată asupra
scopului şi în întregime cooperantă pentru a atinge scopurile afirmate.
2. o tendinţă de a sabota scopurile afirmate. Cea din urmă rezultă dintr-un grup care se
autodefineşte în relaţie cu lumea din afară şi acţionează ca şi cum singura cale de
supravieţuire este să lupte împotriva duşmanului sau să fugă de acesta.
Atât structura cât şi originea socială trebuie să fie examinate în cadrul oricărei evaluări a
dinamicilor grupului terorist. Analizele structurale în particular cer identificarea poziţiei puterii.
În celulele teroriste de acţiune autonome liderul celulei se află în interiorul ei, o situaţie care
tinde să creeze tensiune. Prin contrast, celulele de acţiune ale unui grup terorist, cu o structură
bine diferenţiată, sunt organizate în interiorul unei coloane, ceea ce permite ca deciziile politice
să fie dezvoltate în afara celulelor.
Presiunea egală, solidaritatea grupului şi dinamicile psihologiei de grup ajută la
exercitarea unei presiuni asupra unui membru individual ca să rămână în grupul terorist.
Teroriştii tind să-şi ascundă propriile identităţi în grup, ceea ce dă naştere unei gândiri de
grup/colective şi unui cod moral al grupului care impune supunere faţă de acesta. Grupul, ca
selecţioner şi interpretator al ideologiei, este central. Coeziunea acestuia creşte şi descreşte în
funcţie de gradul de pericol exterior care pune în pericol grupul.
Una din motivaţiile cheie pentru a fi membru al unui grup terorist o reprezintă
sentimentul de apartenenţă şi de fraternitate a membrilor cu aceleaşi concepţii şi presupunerea că
trebuie să existe o teamă considerabilă printre membri şi anume ca grupul ar putea fi dizolvat. În
momentul în care grupul este atacat de forţele de securitate, tendinţa acestuia va fi să devină mai
unit.

8.4. Modalităţi de combatere a terorismului

Enumerare descriptivă a formelor de combatere a terorismului
Combaterea terorismului implică desfăşurarea unor acţiuni complexe care includ atât
antiterorismul (măsuri defensive în vederea reducerii vulnerabilităţilor la actele teroriste), cât şi
contraterorismul (măsuri ofensive pentru a preveni sau a da riposta necesară terorismului),
ambele acţiuni având ca scop diminuarea spectrului de ameninţări pe care le presupune acest
fenomen.
Antiterorismul include măsurile defensive luate în vederea reducerii vulnerabilităţii
persoanelor şi institutiilor la acte de terrorism, aceste măsuri constau într-o ripostă limitată,
realizată prin aplicarea planificată a operaţiunilor de securitate cu sprijinul serviciilor de
informaţii. În cadrul intervenţiei antiteroriste, forţele acționează independent pentru protejarea
obiectivelor la care există factori de risc şi au scopul de a preveni, a bloca sau a respinge
acţiunile elementelor sau ale grupărilor teroriste.
Contraterorismul include măsurile ofensive luate în vederea prevenirii şi ripostei la acte
de terorism, precum şi acţiuni ofensive asupra elementelor de infrastructură ale teroriştilor.
Intervenţia contrateroristă reprezintă acţiunea cea mai dinamică şi plină de neprevăzut. Misiunile
sunt încredinţate forţelor pentru operaţii speciale în lupta împotriva terorismului sau unor
structuri militare cu atribuţii în acest sens. Aceste forţe pot acţiona în interiorul propriei ţării, dar
şi în afara graniţelor în cadrul unor aliante constituite în acest sens. Combaterea terorismului se
realizează printr-o serie de mijloace diverse atât pe plan militar, cât şi politico-economic.
Subscriind punctelor de vedere exprimate de specialişti consacraţi în domeniul prevenirii
şi combaterii terorismului, putem afirma că măsurile de contraterorism implică trei tipuri de
operaţii:
55
 • de prevenire;
• de contracarare şi ripostă la acţiunile teroriste aflate în desfăşurare;
• de salvare.
În stabilirea strategiei şi tacticii teroriste este foarte important ca unitatea implicată să
aibă acces nemijlocit la toate informaţiile specifice existente, acordându-se atenţia cuvenită
surselor Humint (informaţiile umane), dar şi celor Comint (informaţiile înregistrate prin
telecomunicaţii). O resursă sigură pentru contraterorism este dată şi de informaţiile financiare,
ştiut fiind că urmărirea banilor conduce adesea autorităţile la canale între organizaţiile teroriste
sau celule individuale.
Forţele implicate în rezolvarea unei crize teroriste sunt alcătuite din echipe speciale de
intervenţie antiteroristă, antrenate în a rezolva misiuni cum ar fi eliminarea teroriştilor baricadaţi
într-un obiectiv, eliberarea de ostatici, acţiunile eficiente în locuri aglomerate etc.
Planificarea, execuţia şi controlul unei intervenţii fără o strategie elaborată, bazată pe o
comandă elastică, nu ar avea efectul aşteptat.
Eficienţa într-o astfel de misiune nu se limitează numai la calitatea luptătorilor şi
echipamentului, iar „sărirea” peste unele etape obligatorii poate duce la rezultate slabe. Sarcinile
unor asemenea unităţi specializate nu sunt deloc uşoare dacă avem în vedere că grupurile
teroriste îşi pregătesc temeinic acţiunile, aleg şi studiază îndelungat obiectivele (persoanele
asupra cărora îşi îndreaptă atenţia), folosesc mijloace şi metode diversificate, inclusiv armament
modern şi eficace, şi îndoctrinează executanţii cu ideologii fanatice, astfel încât să-i situeze pe
poziţii de „tribuni ai cauzei”.
Combaterea terorismului trebuie realizată, în faza finală, prin mijloace juridice,
condamnarea teroriştilor de către o curte internaţională specială care trebuie să reprezinte
rezultatul luptei împotriva terorismului. Teroriştii trebuie, în mod obligatoriu, deferiţi justiţiei şi
condamnaţi, eliminarea lor fizică i-ar putea martiriza în faţa propriilor simpatizanţi, iar judecarea
lor dreaptă în faţa unei curţi independente ar convinge majoritatea semenilor noştri că lupta nu se
duce împotriva unei religii, ci împotriva teroriştilor.

56
 9. Migraţia

9.1. Conceptul şi trăsăturile migraţiei

Migraţia: definire şi enumerare descriptivă a formelor sale
Fenomenul migraţiei a existat din totdeauna, concretizat prin transhumanţă, invazii,
colonizări şi cruciade sau provocate, în general, de atracţia exercitată de regiunile mai bogate
asupra populaţiilor mai sărace. Putem considera că există o asemenea sinergie a factorilor
politici, economici sau demografici a căror conjuncţie să nu poată provoca mișcări de migrare.
Fenomenul migraţiei este un fenomen internaţional şi are ca punct de plecare ţara de
origine a emigrantului şi ca punct de sosire ţara în care se va stabili emigrantul respectiv.
Tranziţia demografică, fenomenul migraţiei contemporane pentru a li se înţelege
specificul, conţinutul şi evoluţia viitoare este necesar să fie analizate atât din punct de vedere a
evoluţiei istorice, al determinărilor obiective şi subiective cât şi al posibilităţii introducerii unui
eventual control. Migraţia populaţiei este un proces complex, influenţaţi de mai mulți factori ce
determină intensitatea fluxurilor migratorii care conduc la multiple efecte de cele mai multe ori
nedorite asupra populaţiei din care provin.
Migraţia – reprezintă deplasarea unei populaţii dintr-o regiune în alta pentru a se stabili
acolo. Ea reprezintă deplasare şi stabilire.
A emigra – semnifică acţiunea de părăsirea a propriei ţări pentru a se stabili în altă ţară.
A imigra – reprezintă activitatea prin care intri într-o ţară, alta decât a ta, pentru a te
stabili acolo. În acest sens, nu trebui confundat termenul de „străin„ cu „imigrant„ cum uneori o
fac administraţiile care-i contabilizează pe deţinătorii de permise de şedere ca emigranţi. Un
student aflat la studii în altă ţară, diplomaţii sau turiştii nu sunt imigranţi.
Migraţia poate fi: 1 – internă – care are loc între graniţele aceleiaşi ţări şi 2 –
internaţională – care loc între ţări diferite.
1. Migraţia internă – prezintă ca tendinţă principală deplasarea populaţiei din mediul
rural spre cel urban. Cauzele principale sunt determinate de nivelul socio-economic, de ritmul de
creştere al populaţiei, de distribuţia forței de muncă în teritoriu, etc.
Diversele tipuri de deplasări de populaţie au determinat structurarea migrației interne în
mai multe subcategorii: migraţia colectivă, migraţia de lucru, migraţia de reîntoarcere, migraţia
individuală, migraţia inversă, migraţia în trepte, migraţia normală, migraţia parţială, migraţia
pendulatorie, migraţia sezonieră sau migraţia spontană.

2.Migraţia internațională
La nivelul migraţiei internaţionale apar:
➢ imigraţia netă – când imigraţia este mai mare decât emigraţia şi
➢ emigraţia netă – când emigraţia este mai mare decât imigraţia.
În acest context vom distinge ţări de imigraţie sau ţări primitoare şi ţări de emigraţie sau
ţări care alimentează emigraţia. Între ele se formează curente sau fluxuri migratorii, care pot avea
o anumită intensitate şi o anumită direcţie, în funcţie de influenţa unor factori conjuncturali,
istorici, politici sau de altă natură.
Migraţia internaţională este selectivă sub raportul unor caracteristici cum sunt: sexul,
vârsta, gradul de instruire, profesia, etc. şi generează consecinţe atât populaţia de sosire cât şi
pentru cea de plecare.

9.2. Migraţia ilegală/iregulară

Originea migranţilor
În termen absoluţi majoritatea migranţilor internaţionali provind din Sud, ceea ce nu
este surprinzător, având în vedere că în Sud este o populaţie mult mai mare decât în Nord.

57
 • Într-adevăr, valorile variază între 147 şi 174 milioane de migranţi (echivalentul a
69 % respectiv 81 % din numărul global de migranţi) născuţi în ţările aflate în curs de dezvoltare.
• Cu alte cuvinte, 3 din 4 migranţi este probabil să provină din Sud, conform
clasificărilor folosite de Banca Mondială şi UNDP, si 2 din 3 migranţi conform clasificării UN
DESA.
Totuşi, în termeni relativi, persoanele care provin din Nord sunt mai predispuse să
migreze decât cele care provind din Sud.
• Acest lucru este important, în contextul dezbaterilor migraţie-dezvoltare.Migraţia
este adesea considerată ca fiind determinată de căutarea unei vieti mai bune de către persoanele
provenite din ţările sărace, iar lipsa de dezvoltare din aceste ţări reprezentând un factor de decizie
cheie.
Prezumţia este aceea că, dacă dezvoltarea creste, migraţia ar scădea.
De fapt, persoanele care deja locuiesc într-o ţară mai dezvoltată pot fi la fel de
predispuse să migreze ca aceia care locuiesc în ţări în curs de dezvoltare.
• De Haas (2010) a descoperit relaţia dintre nivelul dezvoltării umane şi obiceiurile
migraţiei, care constă în forma literei U inversate indicat că numărul de persoane care părăsesc o
ţară doar atunci începe să scadă când se ajunge la un nivel înalt de dezvoltare umană în ţara de
origine. Asta înseamnă că numărul de migranţi continuă să crească chiar si atunci când există o
creştere a nivelului de dezvoltare umană iar ţările cu nivel ridicat de dezvoltare umană pot avea
la fel de mulți oameni care părăsesc ţara ca şi în ţările cu nivel scăzut de dezvoltare.
Enumeraţi descriptiv principalele culoare ale migraţiei
Principalele coridoare de migraţie din lume.
Mai mult de jumătate din 20 cele mai importante coridoare de migraţie din lume (acelea
cu cel mai mare număr de migranţi care se deplasează între două ţări) sunt de-al lungul căii Sud-
Sud , iar SUA reprezintă destinaţia principală pentru migranţii care provin atât din Nord cât si
din Sud.
• Coridoarele Sud-Sud, includ în principal, migranţi deplasându-se din Rusia spre
Ucraina şi Kazakhstan şi invers.Alte coridoare importante sunt: Bangladesh spre Bhutan;
Afghanistan spre Pakistan şi Iran ; India spre Pakistan şi invers; Indonezia spre Malaezia.
• Singurul coridor de pe continentul african care se află în primele 20 este din
Burkina Faso spre Coasta de Fildeş.
• SUA reprezintă destinaţia principală pentru cele mai importante coridoare de
migraţie din contextul Nord-Nors si Sud-Nord. Migranţii care se deplasează din Mexic spre SUA
ocupă primul loc, însumând singuri aproape 6 % din numărul global de migranţi.
Alte ţări majore de origine include: China , India şi Filipine în Sud iar Canada,
Germania şi Koreea în Nord.
• Există de asemenea un număr important de cetăţeni care se deplasează din Marea
Britanie spre Australia.
• Nici unul din primele 20 de coridoare nu se află din Nord spre Sud. Cu toate
acestea un număr semnificativ de migranţi a fost înregistrat pe această cale de migraţie constând
în cetăţenii SUA mutându-se în Mexic si mai surprinzător în Africa de Sud ; germani migrând în
Turcia si portughezi spre Brazilia. Unele dintre aceste mişcări se datorează printre altele
pensionării şi creşterii şomajului în Nord.

Migraţia făcută de muncitori necalificaţi este predispusă să joace un rol mai important în
contextul Sud-Sud, care este caracterizat de mişcări informale şi mai putin costisitoare către ţări
vecine şi de aceea este accesibilă unui număr mai mare şi puţin educat din populaţie.
În toate regiunile lumii, rata emigrării terțiare este mai mare decât rata emigrării din toate
regiunile lumii. Estimările OCDE au subliniat faprul că, în Nord 24% dintre migranți au studii
superioare, în timp ce doar 15% din migranții din Europa de Sud au ajuns la acest nivel de
educație. Cu toate acestea exista destinații atractive pentru migranți cu calificare înalta, în partea
de sud, în unele state din Consiliul de Cooperare al Golfului.

58
9.3. Traficul ilegal de migranţi
Explicaţi particularităţile traficului cu migranţi şi enumeraţi descriptiv fatorii favorizanţii
Migraţia ilegală reprezintă alternativa uzitată de către persoanele care nu pot folosi calea
legală pentru a pleca în străinătate.
Componentă a traficului de persoane, migraţia ilegală este un flagel din ce în ce mai
extins şi mai greu de stăpânit datorită reţelelor criminale implicate, a ingeniozităţii infractorilor.
La toate acestea se adaugă diferenţele în materie de legislaţie ale ţărilor sursă, de tranzit
sau ţintă care îngreunează lupta autorităţilor pentru combaterea acestui fenomen. Nu trebuie uitat
nici aportul migranţilor care, în îndeplinirea scopului la care aspira sau la ameninţările sau
indicaţiile traficanţilor, preferă să păstreze tăcerea sau să nege orice legătură cu persoanele ori
grupurile infracţionale care îi ajută.
Traficul ilegal de migranţi este unul dintre subiectele a căror actualitate s-a menţinut în
mod constant , atât pe agendele şi discursurile politico-sociale din spaţiul european, dar mai ales
în mass-media ţărilor occidentale.
În acest context, creşterea semnificativă a fluxurilor migratorii având ca destinaţie finală
ţările cu o economie dezvoltată din Uniunea Europeană, precum şi descoperirea a tot mai multe
şi mai complexe reţele de traficanţi de persoane, cu conexiuni aproape în întreaga lume, se
constituie într-un semnal de alarmă pentru statele europene şi în mod deosebit pentru statele
membre ale Uniunii Europene.
În primul rând fluxurile migratorii nu sunt distribuite uniform ,câteva ţări fiind în mod
disproporţional afectate, în funcţie de nivelul lor de dezvoltare economică ce poate oferi
oportunităţi migranţilor. Dacă la începutul anilor 1990, Germania si Austria erau principalele ţări
ţintă, ulterior au fost Marea Britanie, Olanda, Franţa şi Italia, iar în prezent alăturându-se Spania,
Portugalia, Grecia, Cehia, Suedia, Finlanda şi Norvegia.
Principalele ţări de destinaţie a migranţilor ilegali din Europa de Est nu sunt diferite faţă
de ţările de destinaţie a celorlalţi migranţi şi anume Italia, Spania, Franţa, Belgia, Anglia, precum
şi ţările nordice ale continentului european, ţări care, datorită legislaţiei permisive în problema
sporului demografic, precum şi a facilităţilor de ordin social oferite celor care întemeiază o
familie şi au mai mulţi copii, au început să devină din ce în ce mai atractive cât mai multor
români.
Referindu-ne strict la migraţia ilegală, s-a constatat că Europa de Est reprezintă un
element de atracţie pentru migranţii din diferite ţări ale continentului asiatic, în ultima perioadă şi
din cel african, pentru persoanele periculoase, infractori daţi în urmărire prin INTERPOL, care
fac parte din grupări teroriste, din organizaţii criminale sau care sunt implicate în fenomenul
criminalităţii transfrontaliere.
Printre factorii care influenţează pregnant migraţia ilegală sunt: creşterea demografică,
necontrolată, situaţia economică din principalele state „sursă” – producătoare de migranţi,
situaţie incertă din punct de vedere politic din unele zone geografice, conflicte armate (care de
multe ori au ca efect crize umanitare, afluxuri masive de persoane care au nevoie de protecţie
internaţională), aceştia ducând la concluzia că fenomenul migraţiei este în continuă creştere.
Putem enumera următorii factori favorizanţi ai traficului de migranţi:
▪ Contextul istoric, economic şi social;
▪ Carenţe ale cadrului legal ;
▪ Insuficienţa unor mecanisme de combatere şi control ;
▪ Sărăcia (dar nu mizeria, ci o relativă stare de sărăcie la care te raportezi în
comparaţie cu cetăţenii statelor dezvoltate);
▪ Ignoranţa – lipsa unor informaţii adecvate şi bine structurate;
▪ Influenţa negativă din partea unor curente şi ideologii străine;
▪ Spiritul de aventură etc.
Descrieţi particularităţile migraţiei în Europa şi enumeraţi descriptiv factorii de risc.
De asemenea nu trebuie neglijaţi nici factorii de risc:
▪ Dezvoltarea cantitativă a fenomenului migrator, prin înmulţirea „ţărilor sursă”;

59
 ▪ Afectarea substanţială a ţărilor puternic dezvoltate economic din Vestul şi Nordul
Europei, acestea devenind ţinte predilecte pentru grupuri masive de migranţi originari
din zonele defavorizate (Africa, Asia de Sud,America Centrală) sau din zonele de
conflicte violente (Irak, Afganistan, Pakistan,Sudan, Palestina etc.);
▪ Afectarea majoră a ţărilor de tranzit, care sunt lipsite de potenţialul economic pentru a
găzdui, fie şi temporar fluxurile de migranţi;
▪ Modificări calitative în evoluţia fenomenului migrator care datorită măsurilor de
autoprotecţie luate de „ţările ţintă” sau cele de tranzit, se manifestă prioritar în ultimul
timp prin modalităţi ilicte;

O particularitate a migranţilor, proveniţi cu predilecţie din India, Pakistan, Bangladesh,

Irak sau China, este aceea că sosesc în Europa de Est în grupuri mari (7 – 10 persoane) şi trec
granița de est sau mai recent şi cea de sud, în mod ilegal, după care solicită recunoaşterea
statutului de refugiat cu scopul de a-şi reglementa şederea în România, până la identificarea unui
mod de a-şi continua călătoria către ţările de vestul Europei.
Evoluţia fenomenului migraţiei arată că schimbările apărute sunt reprezentate de
originea imigranţilor, a căror majoritate este reprezentată, în general, de cetăţenii afgani, urmaţi
de cei irakieni şi cei somalezi, iar ulterior cei mai mulţi fiind proveniţi din Irak, urmaţi de cei din
India şi din China, Bangladesh şi Afganistan, situaţie existentă datorită schimbărilor de ordin
politic (de exemplu noua turnură a conflictelor militare din Afganistan si Irak) în special, dar şi
de ordin economic.
Alte modificări constau în reducerea numărului intrărilor ilegale şi schimbarea zonei de
intrare în România, spre exemplu, de la frontiera de est în anul precedent , la cea de sud în acest
an şi deplasarea preponderentă a migranţilor pe ruta Turcia – Bulgaria, faţă de Moscova-
Chişinău, anul trecut.
Având în vedere că majoritatea celor returnaţi sunt plecaţi de mai mulţi ani, apreciem că
numărul cetăţenilor returnaţi a crescut nu ca o consecinţă a sporirii migraţiei ilegale, ci mai
degrabă ca efect al eforturilor depuse în ultimii ani pentru combaterea acestui fenomen. La baza
acestor eforturi au stat acţiuni ce au constat în încheierea de noi acorduri de readmisie între
statele implicate şi alte state europene dar şi instituirea şi aplicarea unui regim legislativ mult mai
exigent decât în anii precedenți faţă de nerespectarea obligaţiilor privind libera circulaţie.
De asemenea a ieşit în evidenţă, faptul că pentru trecerea ilegală a frontierei, migranţii
folosesc următoarele metode:
▪ Obţinerea vizei de tranzit şi de intrare, colectivă, în scop turistic, urmată de rămânea
ilegală în ţară;
▪ Folosirea de paşapoarte sau vize falsificate sau contrafăcute;
▪ Obţinerea vizei de şedere, motivată de prestarea unor activităţi comerciale, sau solicitarea
statutului de azilant;
▪ Folosirea a două acte de identitate, un paşaport valabil la intrare şi altul pentru ieşire ;
▪ Ascunderea în mijloacele de transport internaţional – auto, feroviare, navale etc.
▪ Trecerea frauduloasă peste „frontiera verde”;
▪ Asigurarea transportului şi a cazării unor cetăţeni străini (chinezi) sub pretextul
participării la competiţii sportive;
▪ Sub masca unor confesiuni religioase, invitarea şi asigurarea transportului, cu achitarea
tuturor taxelor, a unor cetăţenii români în S.U.A.;
▪ Pentru o ţară ţintă, folosirea de documente false în numele societăţi multinaţionale cu
renume.
Enumerare descriptivă a factorilor migraţiei cu consecinţe negative
Fenomenul migratiei are multe consecinţe negative:
▪ Prezenţa pe teritoriul naţional a unor comunităţi străine eterogene din punct de vedere
etnic, lingvistic, religios şi educaţional, ceea ce implică dificultăţi majore de adaptare în
relaţiile cu localnicii şi constituie surse de conflict între grupurile de străini (pakistanezi şi

60
 indieni sau între aceştia şi străini proveniţi din Bangladesh, între turci şi kurzi, între
irakieni şi iranieni etc.
▪ Implicarea unor structuri de tip mafiot în traficul ilicit de persoane, posibilitatea ca
migranţii, determinați de situaţia lor critică să fie recrutaţi cu uşurinţă de structurile
crimei organizate, pentru a fi folosiţi şi în celelalte forme de trafic (arme şi muniţii,
droguri,autoturisme de lux) astfel că din acest punct de vedere se poate spune că migraţia
implică inevitabil şi „import de criminalitate”;
▪ Tendinţa a numeroşi străini, lipsiţi de mijloace de întreţinere,de a şi le procura prin
săvârşirea de infracţiuni ,deseori în complicitate de elementele infractoare autohtone;
▪ Apariţia a tot mai multe societăţi comerciale cu sedii fictive, care constituie paravane
pentru desfăşurarea unor activităţi ilegale ;
▪ Posibilitatea transmiterii de către migranţia unor boli specifice zonelor geografice de
unde provin ;
▪ Unii dintre migranţi sunt simpatizanţi sau chiar membrii ai unor organizaţii extremist-
teroriste de sorginte fundamentalist-islamică;
▪ Suportare unor cheltuieli împovărător pentru bugetul naţional, în legătură cu returnarea
migranţilor ilegali în ţările de origine,cât şi pentru cazarea, întreţinere şi asistenţa
solicitanților de azil.

9.4. Măsuri de combatere a migraţiei ilegale

Enumerare descriptivă a măsurilor de combatere a migraţiei
În primul rând, în plan conceptual s-au pus bazele unei strategii flexibile privind regimul
de intrare (al străinilor) prin armonizarea poziţiilor statelor şi coerenţa măsurilor cuvenite în
acest domeniu, care să conducă la o migraţie ordonată, benefică realizării dezideratului libertăţii
de circulaţie. Ca direcţii de acţiune, s-au stabilit eradicarea cauzelor de fond al emigraţiei
persoanelor şi lupta contra migraţiei ilegale.
Armonizarea eforturilor ţărilor vizate de acest fenomen presupune, în principal, o
apropiere cât mai efectivă a capacităţilor de acţiune, în această privinţă concepţia şi modul de
organizare implică un grad pertinent de dotare. Un pas decisiv în această direcţie îl reprezintă
instituţionalizarea Conferinţei miniştrilor cu problemele migrării ilegale (Berlin, Viena,
Budapesta, Atena, Praga) prin care s-a stabilit un program amplu consacrat corelării eforturilor
pentru soluţionarea complicatelor probleme ale migraţiei.
Organismul specializat al Uniunii Europene – Centrul Internaţional pentru Dezvoltarea
Politicilor de Migrări (sediul în Austria) a stabilit că cel puţin 3 - 4 milioane de oameni pătrund
anual ilegal în statele membre ale Uniunii Europene.
Abordarea Comisiei Europene pentru realizarea acestui scop se bazează pe trei programe
cadru, care vor înlocui o multitudine de instrumente administrate în mod curent, în acest
domeniu. Uniunea Europeană extinsă, are ca scop definirea, în esenţă, a conceptului de
solidaritate pentru dezvoltarea politicilor comune privind controlul frontierelor, azilul şi migraţia.
Conform celor stabilite, Programul cadru pentru solidaritate şi managementul fluxurilor
de migraţie vor sprijini acţiunile întreprinse la nivel naţional, care vor viza:
• îmbunătăţirea controlului eficient al frontierelor externe ale Uniunii Europene, în timp ce
se va asigura o trecere fluidă a frontierei pentru călătorii de bună credinţă;
• finanţarea cursurilor de orientare civică, pregătire interculturală şi facilitarea procesului
de integrare a migranţilor desfăşurat de autorităţile naţionale şi locale;
• asigurarea condiţiilor adecvate pentru persoanele care solicită protecţie internaţională în
Uniunea Europeană, precum şi o examinare eficientă şi corectă a cererilor pentru azil.
Comisia Europeană, prin rapoartele şi comunicatele sale descrie modul în care şi-a
îndeplinit atribuţiile, fixate de Consiliul European de la Tampere 58, prin elaborarea unor
propuneri detaliate de sprijinire a dezvoltării accelerate a politicilor de integrare a cetăţenilor

58 Consiliul European de la Tampere, 20-21 iunie 1999

61
statelor terţe în cadrul Uniunii Europene şi de îndeplinire a atribuţiilor stabilite în Raportul din
primăvara anului 2003, privind revizuirea rolului migraţiei, a politicilor de integrare şi ocupare a
forţei de muncă în vederea realizării scopurilor Strategiei de la Lisabona.

Din analizarea prevederilor Regulamentului (CE) nr.491/200459, ce statuează un program

de asistenţă de ordin tehnic şi financiar pentru statele terţe în domeniul migraţiei şi azilului, au
reieşit câteva aspecte principale, cum ar fi:
1. Stabilirea (de către comunitate) a unui program de cooperare (în continuare denumit
program"), având drept scop acordarea unui ajutor suplimentar specific statelor terţe în
vederea sprijinirii eforturilor întreprinse de acestea pentru îmbunătăţirea modului de
administrare a valurilor de migraţie, sub toate aspectele.
2. In mod special, dar nu exclusiv, programul se adresează acelor state terţe implicate activ
în pregătirea sau implementarea unor acorduri de reintegrare a migranţilor iniţiate,
semnate sau încheiate cu Comunitatea Europeană.
3. Programul va asigura finanţarea acţiunilor corespunzătoare prin care se va ; asigura
unificarea, într-o manieră coerentă şi complementară, a principiilor generale ale politicii
comunitare în domeniul cooperării şi dezvoltării, celor privind strategiile de cooperare şi
dezvoltare la nivel naţional şi comunitar în legătură cu statele terţe respective. In acest
mod, se vor intensifica acţiunile - în special în domeniul administrării valurilor de
migraţie (revenirea şi reintegrarea migranţilor în ţara lor de origine), în domeniul
azilului, al controlului vamal precum şi al persoanelor refugiate ci strămutate - acţiuni
prevăzute în scopul aplicării strategiilor respective şi finanţate prin intermediul altor
instrumente comunitare din domeniul cooperării şi dezvoltării.
4. Respectul principiilor democraţiei şi reglementărilor legale, precum şi al drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului şi ale minorităţilor, reprezintă un element esenţial
în aplicarea acestui Regulament. In cazul în care se va dovedi necesar, şi în măsura în
care acest lucru va fi posibil, acţiunile finanţate conform prezentului Regulament se vor
asocia cu măsuri îndreptate spre consolidarea democraţiei, drepturilor omului şi
supremaţiei legii. De asemenea, au fost prevăzute şi alte aspecte care ţin de promovarea
cooperării dintre Comunitatea Europeană şi statele terţe, avându-se în vedere atât
sprijinul cât şi parteneriatul cu aceste state.
Mediul de securitate din zona de sud-est a Uniunii Europene, riscurile, ameninţările şi
vulnerabilităţile existente indică faptul că zona de frontieră a României este foarte activă.
Astfel, în vederea limitării efectelor negative ale migraţiei ilegale se impune ca pe viitor
să fie utilizate cu eficienţă pârghiile de cooperare poliţienească internaţională la frontieră (avem
în vedere “internaţionalizarea” poliţiilor de frontieră), oferite atât de Uniunea Europeană, cât şi
de celelalte organisme internaţionale cu atribuţii în domeniul frontalier, desfăşurarea unor
acţiune operative prin intermediul FRONTEX (atât pe teritoriul european, cât şi în ţările cu
potenţial migrator ridicat) şi continuarea adaptării metodelor şi practicilor naţionale cu cele ale
Uniuni Europene.

59 Regulamentul (EC) No 491/2004 ai Parlamentului European şi al Consiliului European, 10 Martie 2004

62
 10. Organizaţiile internaţionale de securitate

10.1. Statutul şi rolul organizaţiilor internaţionale de securitate în sistemul

mondial
Organizaţiile internaţionale reprezintă cele mai importante forţe în coordonarea acţiunilor şi
cooperare în domenii precum cel politic, economic, social, militar sau cultural. Exceptând
statele-naţiune, ce stau la baza sistemului mondial, organizaţiile internaţionale constituie cei mai
însemnaţi participanţi în cadrul acestuia. Creşterea numărului organizaţiilor internaţionale a fost
favorizată de sporirea reţelelor politice, economice şi financiare de state-naţiune, în special în
perioada de început a Europei moderne. Diviziunea sistemului internaţional din anii 1910 şi 1930
şi distrugerile cauzate de cele două războaie mondiale au convins comunitatea internaţională de
necesitatea stabilirii unei noi ordini universale bazate pe cooperare. Pilonii acesteia au fost
construiţi prin Carta Atlantică, din anul 1941, conferinţele de la Dumbarton Oaks şi Bretton
Woods (1944) şi, cel mai important, prin crearea Naţiunilor Unite (1945).

10.2. Apariţia organizaţiilor internaţionale. Definire şi tipologie

Enumerare descriptivă a tipologiei organizaţiilor internaţionale
Termenul de „organizaţii internaţionale” a intrat relativ recent atât în limbajul comun, cât şi în
cel ştiinţific. Sintagma „organizaţii internaţionale” a fost, probabil, introdusă în jurul anului
1867, în discursul ştiinţific al juristului scoţian James Lorimer, iar 13 ani mai târziu, publicistul
german Constantin Frantz afirma că federalismul reprezintă principiul de existenţă al
organizaţiilor internaţionale. Consacrarea definitivă a termenului este datorată lucrării lui
Walter Schücking „Organizaţiile lumii”, publicată în anul 1908, şi a ghidului „Uniunile
internaţionale publice” al lui Paul S. Reinsch, din 191160.
Convenţia Ligii Naţiunilor 61, semnată în anul 1924, recunoaşte indirect existenţa organizaţiilor
internaţionale în Art.23, care sugerează crearea unor organizaţii internaţionale specializate,
pentru promovarea cooperării internaţionale. Mai mult, Art.24 foloseşte concepte precum „birou
internaţional” sau „comisie internaţională” pentru organizaţiile existente la acel moment,
subliniind astfel, voluntar sau nu, importanţa creării unor noi organizaţii internaţionale. Ambele
articole definesc vocaţia de organizaţie universală a Ligii Naţiunilor.
Mai târziu, după cel de-al Doilea Război Mondial, în Preambulul Cartei Naţiunilor Unite, este
recunoscută existenţa unei organizaţii internaţionale propriu-zise: semnatarii „stabilesc în acest
fel o organizaţie internaţională numită Naţiunile Unite”62.
Tipologizarea organizaţiilor internaţionale este, însă, mai complexă. În „Anuarul organizaţiilor
internaţionale”63, în funcţie de forma de organizare, sunt sintetizate 15 categorii de astfel de
organizaţii, dintre care 13 considerăm că sunt relevante 64:
1. federaţii de organizaţii internaţionale – toate organizaţiile internaţionale,
interguvernamentale sau nonguvernamentale, care grupează cel puţin alte trei organisme
internaţionale nonregionale, ca membri deplini;
2. organizaţii cu participare universală – organizaţii internaţionale nonprofit,

60 RITTBERGER, Volker şi BERNHARD Zangl, International Organizations. Polity, Politics and Policies,
Palgrave Macmillan, Hampshire, 2006, p. 5.
61 The Covenant of the League of Nations, 1924, http://www.yale.edu/lawweb/avalon/ leagcov.htm#art23.
62 The Charter of the United Nations, 1945, http://www.un.org/aboutun/charter.
63 „Yearbook of International Organizations” („Anuarul organizaţiilor internaţionale”) este un periodic realizat de
către Uniunea Asociaţiilor Internaţionale. Cea de-a 42-a ediţie, 2005-2006, reflectă dinamica scenei internaţionale,
incluzând cele mai importante organizaţii ce activează în peste 300 de ţări şi teritorii. Vezi: http://www.uia.org
64 Cele două categorii pe care am convenit să le excludem din analiză se referă la organizaţiile naţionale, care, dacă
nu au orientare internaţională, nu sunt parte a organizaţiilor internaţionale, chiar dacă sunt incluse în categoria
organizaţii naţionale cu orientare internaţională, şi organisme inactive sau neconfirmate, ce dublează categoriile
organizaţii internaţionale inactive sau desfiinţate şi organisme recent apărute, dar neconfirmate încă.

63
 interguvernamentale sau nonguvernamentale, cu membri din toate zonele geografice, cu
managemement şi control politic;
3. organizaţii cu participare intercontinentală – toate organizaţiile internaţionale
nonprofit, interguvernamentale sau nonguvernamentale ai căror membri şi ale căror
preocupări depăşesc o regiune anume, deşi nu oferă motive suficiente pentru a fi incluse
în categoria anterioară;
4. organizaţii cu participare regională - toate organizaţiile internaţionale nonprofit,
interguvernamentale sau nonguvernamentale, ai căror membri şi ale căror preocupări sunt
restrânse la o anumită regiune;
5. organizaţii ce emană din persoane, locuri, obiecte de proprietate sau alte organisme
– orice organism internaţional nonprofit, interguvernamental sau nonguvernamental, ce
poate fi considerat o emanaţie a unei anumite organizaţii, loc, persoană sau obiect de
proprietate. Asemenea organisme nu presupun o participare formală;
6. organizaţii ce au o formă specială, inclusiv fundaţiile şi fondurile de încredere –
toate organizaţiile internaţionale, interguvernamentale sau nonguvernamentale, ale căror
caracteristici ridică întrebări asupra includerii lor în categoriile precedente: bănci,
institute de instruire, biblioteci, laboratoare etc.;
7. organizaţii naţionale cu orientare internaţională – organizaţii naţionale cu forme
variate de activitate internaţională sau cu preocupări precum: cercetare, pace, dezvoltare
sau ajutor;
8. organizaţii internaţionale inactive sau desfiinţate – organizaţiile internaţionale
nonprofit, interguvernamentale sau nonguvernamentale, care au fost desfiinţate, sunt
inactive în momentul respectiv sau sunt în stare latentă;
9. organisme recent apărute, dar neconfirmate încă – organizaţii internaţionale a căror
creare a fost recent raportată sau propusă, dar despre care nu există alte informaţii;
10. organisme subsidiare şi interne aparţinând altor organisme interne – unităţi
independente în cadrul unor organizaţii internaţionale complexe;
11. ordine religioase, fraternităţi şi institute seculare – ordine sau congregaţii religioase,
militare şi fraternale, organisme similare bazate pe leadership charismatic sau devotat
unui set de practici religioase;
12. serii de conferinţe autonome (fără secretariat) – serii de conferinţe internaţionale, cu
un nume distinct şi periodicitate, care nu constituie responsabilitatea nici unei organizaţii
permanente;
13. tratate şi acorduri multilaterale – tratate, convenţii, pacte, protocoale sau acorduri
multilaterale semnate de trei sau mai multe părţi, exceptându-le pe acelea care privesc o
anumităţară, un eveniment specific sau crearea unei organizaţii interguvernamentale.

Primele şapte tipuri de organizaţii sunt considerate a fi organizaţii internaţionale convenţionale,

ce, la rândul lor, pot fi interguvernamentale sau nonguvernamentale. Este vorba aici despre
distincţia dintre ONU şi UE, pe de o parte, şi Amnesty International şi Greenpeace, pe de altă
parte. La o primă vedere, diferenţele dintre organizaţiile interguvernamentale şi cele
nonguvernamentale, la nivel internaţional, par a fi distincte: cele interguvernamentale au ca
membri state, adesea reprezentate prin agenţi guvernamentali, în timp ce cele
nonguvernamentale sunt formate din actori nonguvernamentali.
Clasificarea organizaţiilor internaţionale poate fi făcută şi în funcţie de obiectul de interes,
putând avea astfel următoarele domenii de acţiune:
• ajutor umanitar; schimb cultural; pace şi dezarmare; sprijin pentru dezvoltare; drepturile
omului; mediu65;
• securitate şi pace; comerţ şi alte activităţi economice; bunăstare socială şi drepturile
omului66;

65 IRIYE, Akira, Global Community. The Role of International Organizations in the Making of the Contemporary
World, Regents of the University of California, USA, 2002, p. 3.

64
 • cultură şi recreere; educaţie şi cercetare; sănătate; servicii sociale; mediu; dezvoltare şi
condiţii de locuire; legislaţie şi politici; filantropie şi voluntariat; activităţi internaţionale;
religie; afaceri, asociaţii profesionale şi sindicate; grupuri neclasificate 67.
Un alt tip de clasificare este cel propus de Volker Rittberger şi Bernhard Zangl 68, în care este
corelat criteriul tip membri cu cel al competenţelor (Figura nr. 1). În ceea ce priveşte membrii,
participarea poate fi universală sau restricţionată pe criterii geografice, economice sau culturale.
Introducând criteriul competenţelor, unde avem de-a face cu o scală de la organizaţii
comprehensive la cele cu sarcini precise şi specifice, rezultă o matrice cu patru tipuri de
organizaţii internaţionale:

Acestea constituie scheme de clasificare folositoare, întrucât ajută la filtrarea celor peste 55.000
de organizaţii internaţionale identificate de către specialiştii Uniunii Asociaţiilor Internaţionale.

10.3. Principalele organizaţii internaţionale de securitate

Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)
Enumeraţi descriptiv principalele atribuţii ale ONU
Înfiinţată la 26 iunie 1945 şi devenită efectivă la 24 octombrie 1945, Organizaţia Naţiunilor
Unite şi-a stabilit ca principal scop menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi promovarea
cooperării economice, sociale, culturale şi umanitare.
În ceea ce priveşte pacea şi securitatea internaţională, de la crearea sa, ONU a fost adesea
chemată să prevină disputele ce s-ar fi putut transforma în conflicte armate, să convingă părţile
opozante să folosească masa de discuţii, şi nu forţa armată, sau să ajute la restabilirea păcii în
cazul declanşării vreunui conflict. În cursul anilor ’90, au apărut schimbări majore în pattern-
urile conflictului, peste 90% dintre conflicte desfăşurându-se în interiorul statelor, şi nu între ele.
Din acest motiv, ONU a reconstruit o nouă gamă de instrumente, accentuând prevenirea
conflictelor, adaptând continuu operaţiunile de menţinere a păcii, implicând organizaţiile
internaţionale şi întărind construirea păcii post-conflictuale. Confruntat cu conflict caracterizate
de violenţă etnică (în Somalia, Ruanda şi fosta Iugoslavie), Consiliul de Securitate al ONU a
renunţat la desfăşurarea operaţiunilor între anii 1995 şi 1997, însă crizele profunde din Congo,

66 JACOBSON, Harold, apud IRIYE, Akira, op. cit., 2002, p. 4.

67 SALAMAN, Lester M. şi Helmut K. ANHEIER, apud IRIYE, Akira, op. cit., 2002, p. 4.
68 RITTBERGER, Volker şi Bernhard ZANGL, op. cit., 2006, pp. 10-12.

65
Africa Centrală, Timorul de Est, Kosovo, Sierra Leone şi Etiopia-Eritreea au determinat, în
ultimii ani, reluarea misiunilor de menţinere a păcii. Experienţa anilor trecuţi a făcut ca ONU să
se concentreze mai mult ca niciodată pe construirea păcii şi pe sprijinirea structurilor ce o vor
consolida. Tot această experienţă a arătat că menţinerea păcii, în sensul evitării conflictului
militar, nu este suficientă pentru stabilirea unei păci sigure; o asemenea securitate poate fi
realizată numai prin ajutorul acordat ţărilor pentru a favoriza dezvoltarea economică, justiţia
socială, protecţia drepturilor omului, buna guvernare şi desfăşurare a procesului democratic.
O altă coordonată importantă a activităţii ONU este susţinerea dezvoltării economice şi sociale a
statelor lumii. Deşi aproape toţi indivizii umani asociază această organizaţie cu problemele păcii
şi securităţii, ONU se ghidează după următorul principiu: pacea şi securitatea durabile sunt
posibile numai dacă este asigurată bunăstarea economică şi socială a oamenilor din toată
lumea. Multe dintre transformările economice şi sociale globale din ultimele cinci decenii au fost
semnificativ influenţate de activitatea ONU, ce şi-a asumat rolul de centru mondial pentru
construirea încrederii şi a stabilit priorităţile şi scopurile cooperării internaţionale pentru a asista
ţările în tranziţie şi a dezvolta un mediu economic global de susţinere.
În acelaşi timp, fiecare agenţie ONU este implicată într-o anumită măsură în protecţia
drepturilor omului. În timp, ONU a extins gradual legea, pentru a cuprinde standardele specifice
femeilor, copiilor, persoanelor cu handicap, minorităţilor, muncitorilor emigranţi şi altor grupuri
vulnerabile, acum protejate de practicile discriminatorii.
În ultimul deceniu, războaiele civile au devenit o cauză centrală a situaţiilor de criză şi, de
când a coordonat pentru prima dată operaţiunile de asistenţă umanitară în Europa după cel de-
al Doilea Război Mondial, ONU a fost însărcinată de comunitatea internaţională să răspundă la
dezastrele naturale sau produse de om ce depăşesc capacitatea autorităţilor naţionale. Înaltul
Comisariat ONU pentru Refugiaţi oferă protecţie internaţională şi asistenţă pentru peste 22 de
milioane de refugiaţi, în timp ce Programul Mondial pentru Hrană furnizează o treime din
asistenţa de urgenţă.
De asemenea, ONU încearcă şi reducerea vulnerabilităţii ţărilor la dezastre, prin Programul
pentru Dezvoltare, ce acţionează pe două fronturi: pe de o parte, asistenţa imediată acordată
victimelor, iar pe de altă parte, strategiile de prevenire a apariţiei urgenţelor. Strategiile de
prevenire a conflictelor şi dezastrelor se adresează cauzelor de bază ale războiului într-o manieră
comprehensivă.

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

Descrieţi scopurile funcţionării NATO şi enumeraţii domeniile de interes în cooperarea cu UE
Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO) este o alianţă formată din 28 de state din Europa şi
America de Nord care au aderat la Tratatul Nord-Atlantic.
Scopul esenţial al NATO este acela de a asigura libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi
prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic şi cu principiile
Cartei Naţiunilor Unite. Tratatul Nord-Atlantic a fost semnat la data de 4 aprilie 1949. Acesta
reprezintă baza legală şi contractuală a Alianţei şi a fost stabilit în cadrul Articolului 51 al Cartei
Naţiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea
individuală sau colectivă.
Principiul fundamental care stă la baza Alianţei este un angajament comun faţă de cooperarea
mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securităţii acestora.
Solidaritatea şi coeziunea din cadrul Alianţei susţin faptul că nici o ţară membră nu poate fi
forţată să se bazeze doar pe propriile eforturi naţionale în cazul apariţiei unor ameninţări asupra
securităţii sale. Fără a priva statele membre de drepturile şi obligaţiile de a-şi asuma
responsabilităţile suverane în domeniul apărării, Alianţa le ajută să-şi atingă obiectivele de
securitate naţională în urma unui efort colectiv.
NATO se preocupă în mod activ de întărirea securităţii internaționale prin intermediul
parteneriatelor cu alte ţări şi organizaţii internaţionale și regionale relevante (ONU, UE, OSCE,
UA/Uniunea Africană etc). În acest sens, NATO a dezvoltat mecanisme instituţionalizate de

66
parteneriat (Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic, Dialogul Mediteranean, Iniţiativa de
Cooperare de la Istanbul) şi şi-a consolidat relaţiile cu partenerii globali.
Având în vedere provocările comune din vecinătatea estică și sudică, precum și numărul mare de
membri comuni, cele două organizații(UE şi NATO) au decis să își consolideze cooperarea
începând cu anul 2016.
Pentru dezvoltarea cooperării dintre cele două organizații sunt 7 domenii de interes, și anume:
1. combaterea ameninţărilor hibride,
2. cooperarea în plan operaţional, inclusiv în ce privește domeniul maritime,
3. securitatea şi apărarea cibernetică,
4. dezvoltarea capabilităților de apărare a statelor membre UE și NATO,
5. industria de apărare şi cercetare,
6. exerciţii,
7. construirea capacităţilor statelor partenere din est și vest în sfera securității și
apărării.
La Summit-ului de la Bruxelles (2018), cele două organizații au adoptat o nouă Declarație
comună prin care se reconfirmă angajamentul de dezvoltare a parteneriatului, cu evidențierea a 4
domenii de intensificare a eforturilor:
1. mobilitatea militară,
2. combaterea terorismului,
3. consolidarea rezilienței la riscuri de natură biologică, radiologică, chimică și
nucleară (CBRN),
4. respectiv promovarea agendei circumscrise domeniului Femeile, Pacea și Securitatea
(WPS).
Declarația reiterează necesitatea dezvoltării de capacități în mod coerent, complementar și cu
asigurarea interoperabilității.

Uniunea Europeană (UE)

Uniunea Europeană (UE) este o uniune politică și economică a 28 de state membre
situate în principal în Europa. UE a dezvoltat o piață unică internă printr-un sistem standardizat
de legi care se aplică în toate statele membre. Politicile UE vizează asigurarea liberei circulații a
persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor în cadrul pieței interne, adoptarea legislației în
domeniul justiției și afacerilor interne și menținerea unor politici comune privind comerțul,
agricultura pescuitul și dezvoltarea regională.
Pentru călătoriile în spațiul Schengen, controlul pașapoartelor a fost eliminat. O uniune
monetară a fost înființată în 1999, a intrat în vigoare în 2002 și este compusă din 19 state
membre ale UE care utilizează moneda euro. Cetățenia UE și cea europeană au fost înființate
odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht în 1993.
Uniunea Europeană își are originea în Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
(CECO) și în Comunitatea Economică Europeană (CEE), înființate în 1951 prin Tratatul de la
Paris, respectiv în 1957 prin Tratatul de la Roma.
Membrii inițiali ai Comunității Europene au fost: Belgia, Franța, Italia, Luxemburg,
Olanda și Germania de Vest. În anii următori Comunitatea s-a lărgit prin aderarea unor noi state
membre și și-a crescut puterea prin adăugarea de domenii economice, sociale și politice în
competența sa. Tratatul de la Maastricht a înființat Uniunea Europeană sub prezenta denumire în
1993. Cea mai recentă modificare majoră a bazei constituționale a UE, Tratatul de la Lisabona, a
intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Deși nici un stat membru nu a părăsit UE sau organizațiile
precedente, Regatul Unit a semnalat intenția de a părăsi Uniunea în urma unui referendum din
iunie 2016 și negociază retragerea sa.
Prevederile Politicii Externe şi de Securitate Comune (PESC) au fost revizuite prin Tratatul de la
Amsterdam (1 mai 1999), în sensul îmbunătăţirii eficienţei şi profilului politicii externe a
Uniunii. Tratatul prevedea ca organizaţia să aplice o politică de securitate comună care ar
acoperi toate problemele legate de securitate, inclusiv formularea graduală a unei politici comune

67
de apărare – Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA), ca parte a PESC. Următorul
Consiliu European (1999) a plasat managementul crizelor în centrul procesului de întărire a
politicii europene de securitate şi a declarat ca importante şi misiunile umanitare şi de salvare,
precum şi stabilirea şi menţinerea păcii.

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa a apărut în anii ’70, iniţial sub
numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), ce a funcţionat ca un
proces de conferinţe şi reuniuni periodice. Evoluţiile pe planul securităţi europene apărute în anii
’90 au impus schimbări fundamentale atât în ceea ce priveşte structura şi caracterul instituţional
al procesului început odată cu semnarea Actului Final de la Helsinki (1975), cât şi în rolul
acestuia. Conferinţa la nivel înalt de la Budapesta (1994) a hotărât adoptarea denumirii de
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). În prezent, OSCE cuprinde 55 de
state din zona ce se întinde de la Vancouver până la Vladivostok, incluzând toate statele
europene, SUA, Canada şi toate republicile din fosta URSS.
În etapa actuală, OSCE încă se mai află în faza de definire a instituţiei identităţii de
securitate europeană, bazată pe patru elemente:
1. geopolitic,
2. funcţional,
3. normativ
4. operaţional.
În această privinţă, avantajele OSCE rezidă în:
• abordarea atotcuprinzătoare a securităţii (militară, politică, economicăşi umană);
• participarea, pe bază de egalitate, a tuturor ţărilor membre;
• principii, norme şi valori comune;
• instrumente, mecanisme şi experienţă unică în domeniul diplomaţiei preventive.
Pe baza acestor elemente, OSCE acţionează în sensul: consolidării valorilor comune şi
al asistării statelor membre în edificarea unor societăţi democratice bazate pe statul de drept;
prevenirii conflictelor locale, al restaurării păcii în zona de tensiune; al eliminării unor deficite
reale şi perceptibile de securitate şi al evitării creării de noi diviziuni politice, economice sau
sociale, obiectiv ce se realizează prin promovarea unui sistem de securitate prin cooperare.

68