EVOLUTIA CASATORIEI SI FAMILIEI IN

ISTORIA DREPTULUI ROMANESC

Periodizarea istoriei dreptului poate constitui motiv de controverse. Aceasta cu atat mai
mult cu cat in stiintele istorice exista discutii in ceea priveste calificarea si clasificarea timpului
istoric.
Limitele ,,timpurilor” juridice se intrepatrund pana la epoca lui Cuza si conditioneaza
etapele posterioare. Se poate vorbi de urmatoarele perioade :
 Antica (preromaneasca)
Dreptul dac
Dualismul juridic din Dacia, provincie romana
 Dreptul feudal -Ius valahicum (vechiul drept cutumiar-agrar)
-Legiuirile scrise
 Pravilele bisericesti
 Pravilele domnesti (secolulXVII)
 Inceputul reformarii dreptului (secolulXVIII–XX)
 Dreptul modern (de la Cuza Voda la 1923)
 Dreptul contemporan
-capitalist (1923–1948)
-comunist (1948–1989)
 revenirea la dreptul democratic (1989–)
Odată cu începuturile agriculturii şi mai ales după descoperirea prelucrării metalelor, bărbatul
îşi impune definitiv dominaţia sub forma familiei patriarhale, a gintei patriarhale. Aşa se ajunge la
obiceiul validat religios al alegerii preotului (totodată judecător) dintre bărbaţi, la obiceiul
constituirii “adunării poporului” numai din bărbaţii care purtau arme.
Acestor structuri le revin sarcini importante precum rezolvarea conflictelor, alegerea
căpeteniilor, oficierea cultului, organizarea serbărilor.
Până la formarea statului, normele de conduită la geto-daci n-au purtat caracter juridic, în
sensul că nu au fost impuse de un aparat anume constituit în acest scop. Învoielile dintre părţi de
pildă, erau aşezate sub pavăza puterii divine, printr-un jurământ dublat de un ceremonial anume.
Odată cu afirmarea proprietăţii private prin desprinderea de obşte au devenit mai frecvente acţiunile
de însuşire necinstită: pedepsele erau aspre, dar şi abuzive, căci nu exista o autoritate mai mare decât
aceea a comunităţii restrânse. A devenit presantă nevoia unei organizări diferite, superioare în raport
cu organizarea de gintă, obşte sau trib.

1
 Dincolo de cazurile de încălcare a legilor, în societatea geto-dacă au funcţionat reguli
acceptate cu privire la regimul persoanelor, familie, bunuri şi obligaţii, proceduri de judecată.
Capacitatea juridică a persoanelor a depins de poziţia lor socială, încât nobilii dispuneau de
privilegii civile, în vreme ce oamenii de rând aveau o capacitate mai restrânsă.
Familia a fost monogamă, patrilocală şi patrilineară, astfel că “soţia locuia la bărbat, descendenţa se
stabilea după tată, iar copiii rămâneau în familia acestuia şi după moartea mamei.” Este posibil să se
fi practicat şi cumpărarea soţiei, din moment ce acest obicei este atestat la traci. La încheierea
căsătoriei fata era înzestrată cu o dotă; de altfel termenul, de
“zestre” din limba română provine din limba geto-dacă. Statutul femeii în familie era caracterizat
prin totala subordonare faţă de soţ: ei îi reveneau toate sarcinile gospodăriei, era pedepsită exemplar
pentru infidelitate, era uneori sacrificată pe mormântul soţului.
Procedurile de judecată au evoluat de la o epocă la alta, fiind însă mereu marcate de factorul
religios, atât prin prezenţa clerului, cât şi prin elemente de procedură precum jurământul.
Despre pedepse aflăm de la Horaţiu soarta soţiei adultere, dar nu încape îndoială că şi alte
încălcări ale legii au fost sancţionate cu moartea.
Informatiile sunt contradictorii: dupa unii antici familia la geti era poligama. In schimb
Horatiu si Ovidiu, buni cunoscatori ai societatii geto-dacice, nu au semnalat nimic despre o eventuala
poligamie. Mai mult, Columna lui Traian prezentand scene din viata geto-dacilor infatiseaza fiecare
barbat dac insotit de o singura femeie.
Nu se poate spune ca a existat o evolutie a institutiei casatoriei de la poligamie la monogamie
sau ca s-au cunoscut ambele forme (cetatenii instariti practicand poligamia, iar cei de rand
monogamia). Poligamia a constituit o forma a casatoriei la diferite popoare; este important ca in
chiar culmea civilizatiei, familia daca a fost monogama, situatie conforma cu echilibrul bio-psihic al
fiintei umane.
Cumpararea sotiei constituie o caracteristica si ea intalnita la alte popoare, acolo unde sotia
contribuia prin munca proprie la veniturile familiei. Acest obicei s-a pastrat pana in zilele noastre la
„targul de fete” de pe Muntele Gaina.
Sotia se afla sub autoritatea si puterea barbatului, putand fi pedepsita chiar cu moartea de
catre barbat pentru infidelitate.
Familia era patriliniara (descendenta copiilor se stabilea in primul rand dupa tata) si
patrilocala (sotia se muta in casa sotului).
Pe măsura intensficării contactelor cu vecinii de la Pontul Euxin şi de la sud, din Peninsula
Balcanică, geto-dacii au adoptat şi elemente specifice civilizaţiei elenistice şi romane, încât în
momentul pierderii identităţii statale în anul 106, societatea geto-dacă era pregătită într-o bună
măsură pentru trecerea trecerea într-o nouă etapă : Constituirea provinciei imperiale Dacia -
romanizarea

2
 Victoria armatelor romane în Dacia din anul 106 a avut o însemnătate fundamentală pentru
evoluţia istorică a spaţiului carpato-danubian pontic.
Din acel moment, hotarele răsăritene din Europa ale Imperiului Roman au fost deplasate spre
răsărit şi nord, asigurând securitate sporită provinciilor sale din sud-estul Europei şi includerea în
orbita civilizaţiei romane a unor teritorii de mare importanţă strategică. Pentru posteritate anul 106 a
marcat începutul procesului istoric de formare a unui nou popor, prin fuziunea a
două civilizaţii.
Statutul persoanelor fizice a fost definit, din 106 până în 212 de acţiunea unor norme juridice diferite
pentru fiecare din cele trei categorii de oameni liberi: cetăţenii romani, latinii şi peregrinii.
Cetăţenii romani, locuitori în colonii sau municipii aveau aproape aceleaşi drepturi ca şi
cetăţenii Romei, considerându-se că fac parte dintrunul din triburile capitalei imperiului. De pildă cei
din Napoca şi Drobeta “făceau parte” din tribul Sergia. Cetăţenii romani între ei aplicau normele de
drept civil roman, dreptul quiritar “extrem de rigid, de formalist şi profund exclusivist, inaccesibil
latinilor şi peregrinilor”. Ei aveau jus civile (drepturile politice şi civile), jus comercii (dreptul de a
încheia acte juridice conform dreptului roman), jus militae (dreptul de a-şi face serviciul militar
în legiuni), jus connubii (dreptul de a contracta o căsătorie legală conformdreptului roman), jus
sufragii (dreptul de a alege), jus honorum (dreptul de acandida la o magistratură).
Latinii, locuitori în municipii, pagi şi vici, ocupau o poziţie de mijloc faţă de cetăţeni şi faţă
de peregrini. Aveau jus comercii (deci aceleaşi drepturi patrimoniale ca şi romanii), dar nu le aveau
pe celelalte, întrucât nefiind rude de sânge cu romanii erau consideraţi latini fictivi.
Peregrinii formau categoria cea mai largă, deoarece era constituită din autohtonii liberi şi din
străinii care nu erau nici cetăţeni, nici latini. Se îmărţeau în două categorii: peregrinii dediticii şi
peregrinii obişnuiţi.
Peregrinii dediticii erau acei străini ale căror cetăţi fuseseră desfiinţate din punct de vedere
politic, care puteau intra în relaţii comerciale cu cetăţenii sau latinii conform lui jus gentium. Ei nu
puteau merge la Roma şi nu puteau obţine cetăţenia romană. Peregrinii obişnuiţi erau cei ale căror
cetăţi nu fuseseră desfiinţate din punct de vedere politic, având capacitate juridică atât în limitele
dreptului lor cutumiar, cât şi în limitele lui jus gentium.
Membrii oricăreia din cele trei categorii amintite puteau avea sclavi în proprietate. În Dacia
cuceritorii au introdus sclavajul clasic (caracterizat prin folosirea amplă a muncii servile în
agricultură, atelierele meşteşugăreşti etc.) însă într-un moment când acest tip de sclavaj intrase în
declin comparativ cu sclavajul domestic, încât rezultatul a fost doar o amplificare a acestuia din urmă
transformat în secolele următoare în colonat, treaptă spre formarea relaţiilor feudale.
Starea juridică a sclavilor proprietate a cetăţenilor romani era reglementată prin dreptul roman, iar a
sclavilor proprietate a peregrinilor prin normele lor, completate cu norme ale dreptului roman.
Indiferent de apartenenţă, stăpânii aveau drept de viaţă şi de moarte asupra scalvilor lor, iar ceea ce
dobândeau sclavii, dobândeau pentru stăpânii lor.
3
 Şi în Dacia romană, ca şi în alte provincii sunt atestate eliberări din starea de sclavie. Sclavii
publici reuşeau acest lucru fie prin îmbogăţire, fie prin obţinerea sprijinului unui om influent care la
rândul său depunea diligenţe în acest sens pe lângă împărat. Sclavii aflaţi în proprietate particulară se
eliberau pe cale testamentară sau prin declaraţia proprietarului înaintea guvernatorului provinciei.
Cei eliberaţi se numeau liberţi, fiind de fapt peregrini; de regulă îşi păstrau numele lor de
sclavi şi nu aveau deci cele trei nume specifice cetăţenilor romani (prin excepţie, al treilea nume era
numele său de sclav).
Înafara persoanelor fizice, dreptul roman a reglementat şi situaţia persoanelor juridice,
precum coloniile, municipiile, colegiile.
Dreptul familiei în Dacia romană urma regulile specifice categorieisociale. Astfel, cetăţenii
romani se ghidau după dreptul roman, având jus connubii.
Peregrnii care nu aveau acest drept, puteau contracta între ei o căsătorie conform legii lor, cu
excepţia peregrnilor dediticii, care se orientau după jus gentium (dreptul popoarelor).
Diplome militare descoperite în Dacia arată că împăratul acorda ostaşilor fără cetăţenie
romană care se eliberau din armată nu numai cetăţenia, ci şi jus connubii, deci dreptul de a se
căsători legitim cu o cetăţeană romană, cu o latină sau o peregrină. În cazul căsătoriei în drept roman,
copii care se năşteau intrau în puterea lui pater familias.
Dacă un cetăţean roman se căsătorea cu o peregrină care nu primise jus connubii, căsătoria nu
era legitimă, iar copii care se năşteau urmau condiţia mamei.

Plecarea administraţiei şi legiunilor romane nu a însemnat însă retragerea locuitorilor dintr-un

pământ care oferea mari resurse de hrană şi adăpost şi care nu resimţeau nici un pericol iminent.
Pătrunderile migratorilor erau limitate la grupuri cu un nivel de organizare inferior şi care aveau
nevoie de ajutorul autohtonilor pentru a se deplasa mai departe.
Este adevărat însă că locuitorii oraşelor romane din Dacia şi-au părăsit treptat locuinţele,
pentru că aşezările urbane, nemaifiind apărate de forţa armată erau acum ţinta preferată a
incursiunilor de pradă ale migratorilor.
Forma esenţială de organizare economică, socială şi politică a autohtonilor a fost obştea
teritorială, de factură dacică.
Acest tip de obşte este diferit de obştea gentilică, inferioară ca grad de dezvoltare, specifică
slavilor şi germanilor. Că obştea românească este continuatoarea legitimă a obştii geto-dace rezultă şi
din terminologia specifică.
Cuvintele vatră, cătun, moş, moşnean, răzeş, sunt de origine geto-dacă; cuvintele gintă şi sat
sunt de origine latină. Cercetările arheologice au validat această teză.
Peste tot unde au locuit românii, obştile săteşti au avut funcţii economice, administrative,
politice, militare: asigurarea desfăşurării normale a vieţii economice şi religioase, menţinerea ordinii,
executarea unor lucrări de interes obştesc, apărarea teritoriului, reglementarea raporturilor cu
4
autoritatea exterioară, fie cea autohtonă (de pildă statul în evul mediu) fie străină, precum cea a
migratorilor.
Din punct de vedere social obştea era formată din grupuri de familii care se considerau
descendente dintr-un moş. Legăturile dintre membrii obştii teritoriale (săteşti) nu sunt însă
predominant familiale, de rudenie, ci predominant economice.
Membrii obştei erau egali între ei numai în raport cu obştea, cu obligaţiile şi averea acesteia
(pământul aflat în devălmăşie, apele, pădurile, etc) nu şi în raport cu bunurile personale care
reprezentau o expresie a capacităţii fiecărui membru şi a familiei sale.
Egalitate aflăm aparent în familie, cel puţin sub trei aspecte: căsătoria (care se încheia prin
liberul consimţământ al soţilor şi era întărită religios), divorţul (admis la cererea oricărui soţ, inclusiv
în privinţa motivelor invocate) şi succesiunea (descendenţii aveau vocaţie egală la moştenirea
moşiei familiei).
Dincolo de aceste aspecte însă, în viaţa de fiecare zi rolul conducător în familie îl aveau
părinţii cei mari, urmaţi de fii, în vreme ce femeile (fiicele şi nurorile) se supuneau bărbaţilor.
Disciplina paternală s-a perpetuat secole la rând chiar şi după ce familia mică s-a desprins de
familia mare sub raport spaţial. Poziţia tatălui era validată atât prin calitatea lui de proprietar şi
eventual de membru al “sfatului celor buni şi bătrni” cât şi de porunca din Biblie, reamintită desigur
de orice preot într-o comunitate creştină (“cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, cum ţi-a poruncit
Domnul
Dumnezeul tău”).
La decesul unui membru al obştii săteşti, pământul şi bunurile sale intrau în proprietatea
moştenitorilor. Dacă moştenitorul era de sex feminin, atunci se aplica ficţiunea considerării sale ca
bărbat şi prelua scucesiunea.
Prin căsătorie ea avea dreptul de a da numele său bărbatului şi copiilor. Soţul intrus în familia
soţiei era lipsit de orice posibilitate de a influenţa statutul juridic al familiei respective şi al obştii. Se
păstra astfel unitatea internă a obştei şi întâietatea elementului băştinaş.
Dacă avea loc o căsătorie între un băştinaş şi un alogen, urmaşii lor aveau dreptul de a fi
consideraţi băştinaşi, încât şi pe această cale elementul alogen era absorbit, fără a putea schimba ceva
în structura juridică a obştei.
  Relaţiile de muncă în obşte au făcut obiect de reglementare pe două planuri: familial şi de
obşte. Pe plan familial este evident că rolul de coordonator şi conducător l-a avut tatăl cel bătrân
(moşul), continuând tradiţia lui pater familias. Fiii, ginerii şi nurorile se supuneau acestuia indiferent
de vârsta lor.

In evul mediu elementul fundamental, definitoriu, al vieţii economice şi al structurii sociale

în a fost feudul (marea proprietate funciară, domeniul).

5
 Un feud consta dintr-o porţiune importantă de teritoriu având, de regulă, terenuri arabile,
păduri, fâneţe, vii, iazuri etc. Din punct de vedere economic, feudul era împărţit în două părţi: partea
destinată loturilor ţărăneşti (delniţele, sesiile), terenurile agricole aflate în posesia ţăranilor, vetrelor
satelor şi partea numită rezerva feudală, cuprinzând reşedinţa sa şi a slugilor sale şi o parte din
pământul agricol.. 
Persoana fizică (desemnată cu cuvintele “om” sau “obraz”) se identifica în societate prin
nume, domiciliu, capacitate juridică şi capacitate de exerciţiu.
Numele se dobândea prin flilaţie legitimă (naştere) sau prin adopţiune (copil înfiat, fată
căsătorită). În documente fiii legitimi se desemnau drept “fii adevăraţi”, femeile căsătorite prin
prenumele lor alăturat numelui soţului (Maria, femeia lui Iosif).
Dacă bărbatul se instala în casa şi averea femeii sale el era considerat în sat ca venetic şi
primea numele soţiei plus un sufix masculin (Cătrinoiu, bărbatul Catrinei).
Domiciliul era locul unde persoana avea locuinţa stabilă indiferent de starea sa socială.
Femeia căsătorită avea domiciliul la locuinţa soţului, “bărbatul măritat” la locuinţa soţiei, minorii la
părinţi, copilul adoptat la adoptator, boierul la una din moşiile sale unde avea reşedinţa principală,
ţăranul aservit în satul unde îşi avea delniţa şi casa, robul unde îşi avea reşedinţa stăpânul său.
Capacitatea juridică era recunoscută oricui de la naştere, indiferent de vârstă, sex, stare
socială, sănătate mintală sau de voinţa celui în cauză.
Incapacităţile de exerciţiu nu aveau efect asupra calităţii de persoană juridică înzestrată cu
drepturi şi obligaţii.
Calitatea de persoană juridică înceta prin Rudenia este definită ca o legătură specială între
persoane, stabilită biologic (prin naştere şi filiaţie) sau prin alianţă (cuscria, între rudele de sânge ale
unui soţ cu rudele de sânge ale celuilalt soţ) sau prin tainele biserceşti ale botezului şi cununiei
(spirituală, religioasă). moartea fizică dovedită, sau prin moartea prezumată, cu condiţia ca cel aflat
în această situaţie, dispărut de la domiciliul său, să nu fi dat nici o veste despre el vreme de cinci ani.
Numai după acest interval, soţul rămas se putea recăsători sub protecţia calităţii de văduv.
Din cele trei tipuri de rudenie desigur cea de sânge este principală, definitorie, cea mai veche.
Este de fapt aceiaşi rudenie pe care o ştim de la geto-daci şi romani, stabilită patrilineal după
tată şi numai excepţional în lipsa acestuia după mamă, în linie directă ascedentă, linie
descendentă şi linii colaterale între autorul comun (strămoşul) şi ruda respectivă, în grade de
rudenie. Acest tip de rudenie a justificat dreptul şi obligaţia de ajutor reciproc, de întreţinere şi de
succesiune, dar şi interdicţia la căsătorie a persoanelor înrudite prin sânge, incestul, căsătoriile între
rude până la gradul VII (de regulă). Biserica ortodoxă a întărit aceste reguli stabilind şi norme de
comportament între rudele prin alianţă de genul căsătoriei a doi fraţi cu două surori.
O altă formă de rudenie era cea prin alianţă, prin căsătorie. În evul mediu nu se oficia un act
în faţa unor organe civile, ci numai în faţa Bisericii. Căsătoria era pregătită prin logodnă care, deşi
era apreciată ca o promisiune producea totuşi efecte juridice îndeosebi cu privire la bunurile sau
6
sumele de bani avansate cu această ocazie drept daruri. Logodna se încheia adesea cu ocazia
peţitului, prilej pentru părinţi de a-şi face cunoscută voinţa cu privire la soarta copiiilor lor. În cazul
în care căsătoria nu se mai încheia darurile trebuiau înapoiate.
Specifice evului mediu au fost formele de rudenie numite înfrăţire, rudenia spirituală.
Înfrăţirea nu avea desigur la bază sângele unui strămoş, ci voinţa indivizilor respectivi sau a
părinţilor sau a tutorilor lor de a se considera fraţi. De pildă “înfrăţirea pe moşie” prin care un individ
din afara unei obşti căpăta drept de proprietate în obşte, pentru a ocoli efectele dreptului de
preemţiune; “frăţia de cruce” practicată de haiduci, tâlhari etc.; “frăţia de cristelniţă” prin care copiii
botezaţi în aceeaşi apă erau consideraţi fraţi, “frăţia de lapte” prin care copii alăptaţi de aceeaşi doică
erau consideraţi
fraţi.
Rudenia spirituală se realiza prin actul de botez între naşi şi fini: naşul avea drept şi totodată
obligaţie de protecţie asupra finilor, el trebuia chemat la cununia finilor; la rândul lor şi finii datorau
naşilor daruri şi ascultare.
Familia, ca cea mai veche şi mai solidă instituţie umană, a avut la români o conformaţie
numită “butuc” deoarece după căsătorie copiii îşi formau propria lor gospodărie (cu excepţia celui
mai mic care moştenea şi rămânea în casa părintească), preluând însă toate regulile familiei
părinteşti.
Relaţiile dintre soţi, între soţi şi copiii se pot urmări în studiul instituţiei căsătoriei.
Condiţiile încheierii căsătoriei (înţelegând şi impedimentele) erau
următoarele:
- a) manifestarea voinţei tinerilor;
- b) acceptul părinţilor (mai ales la crescătorii de animale);
- c) vârsta mirelui să fie de regulă, mai mare decât a miresei (înregiunile de câmpie se
acceptau derogări;
- d) într-o familie, căsătoriile copiilor trebuiau să se facă în ordinea vârstei;
- e) căsătoria era interzisă între rudele de sânge şi afini până la gradul opt, precum şi întrei cei
înfrăţiţi;
- f) deosebirea confesională, întrucât preoţii nu oficiau căsătorii între tineri de credinţe
diferite;
- g) tutorele nu se putea căsători cu pupila sa;
- h) bigamia – cel căsătorit nu se putea căsători a doua oară;
- i) cel căsătorit de trei ori, nu se mai putea recăsători;
- j) răpitorul nu se putea căsători cu fata răpită;
- k) persoanele cu statut social foarte deosebit nu erau agreate pentru căsătorie;
- l) căsătorii cu persoane din rândul călugărilor sau pustnicilor.

7
 Dacă se încheiau căsătorii cu încălcarea acestor condiţii, ele erau considerate nule, ca şi
cununia oficiată de o persoană lipsită de calitate (paroh sau preot).
Formalităţile căsătoriei constau în actul religios propriu-zis şi în nuntă, necesară marcării
momentului când o nouă familie era primită în comunitatea respectivă. Părţile jurau în faţa altarului
să nu strice învoiala.
Acte scrise se încheiau arareori, În cazul căsătoriilor boiereşti, domneşti. Raporturile dintre
soţi erau aşezate pe principiul “pater familias”, soţia având obligaţia de fidelitate, de a urma pe soţ,
de a-l asculta; soţul o putea certa şi bate, la nevoie chiar o putea închide sau pune ‘în hiare”.
Nu exista obligaţia fetei de a avea o dotă mai mare ca a băiatului, dar prin tradiţie, părinţii
fetei se străduiau să-i asigure o zestre mai mare pentru a asigura un echilibru în noua familie în raport
cu puterea recunoscută bărbatului.
Odată constituită familia era aşezată pe principiul comunităţii de bunuri, dar numai până la
desfacerea căsătoriei. Bărbatul avea obligaţia de a păstra zestrea cel puţin la valoarea primită.
Ambii părinţi dobândeau autoritate asupra copiilor legitimi, însă tatăl era recunoscut drept
capul familiei. Numai dacă abuza de autoritatea sa putea pierde puterea părintească.
Soţii aveau dreptul de habitaţie (în caz de deces al soţului, văduva avea acest drept în casa
bărbatului ei, dacă nu se recăsătorea) şi dreptul la alimente, între ei şi faţă de copii.
Spre deoseire de locuitorii de confesiune creştin-catolică, la care desfacerea căsătoriei nu era
admisă, cei de confesiune creştin-ortodoxă puteau divorţa. Între motivele de divorţ admise se aflau:
-dovedirea faptului că fata nu a fost cinstită în noaptea nunţii;
- imoralitatea soţiei sau soţului – adulterul;
- duşmănia manifestă şi de durată a bărbatului sau rudelor sale faţă de soţie;
- erezia;
- starea de nebunie evidentă a unui soţ;
- repudierea de către soţa soţiei prin alungarea din casă; părăsirea casei de către unul din soţi;
- incestul;
- dacă unul din soţi unelteşte împotriva vieţii celuilalt sau nu-l înştiinţează despre aceasta;
-neputinţa bărbatului mai mult de trei ani;
- dispariţia unuui soţ mai mult de cinci ani;
- consacrarea unuia dintre soţi vieţii bisericeşti.
Despărţirea era precedată de acţiunea de împăcare mijlocită de naşi şi de trimiterea de către
unul din soţi a unei “cărţi de despărţire”.
În societatea românească problema transmiterii bunurilor după moarte- a succesiunii
(moştenirii) a jucat un rol deosebit de important, căci de modul cum se efectua depindea situaţia
patrimoniului şi starea materială a urmaşilor. Au fost folosite două sisteme: moştenirea legală şi
moştenirea testamentară.
Moştenirea legală (ab intestat) presupunea existenţa următoarelor categorii:
8
 - moştenitorii legitimi, adică descendenţii, ascendenţii şi colateralii;
- copilul din afara căsătoriei în raport cu succesiunea mamei;
- înfiatul faţă de averea părintelui sufletesc şi viceversa;
- soţul supravieţuitor;
- autoritatea de stat (Domnul);
În Ţara Românească veneau la moştenire în primul rând băieţii, şi numai în lipsa acestora
fetele, în vreme ce în Moldova fetele veneau la succesiune în mod egal cu băieţii. Este vorba de
copiii legitimi şi de cei adoptivi, fiindcă copiii naturali veneau numai la moştenirea mamei lor.
Copilul vitreg avea drepturi identice de moştenire ca şi cel legitim numai la succesiunea
părintelui său, nu şi la aceea a soţului acestuia.
Soţul supravieţuitor venea la moştenire în concurs cu copiii.
Al.I. Cuza a realizat o adevarata opera legislativă şi juridică .
Prima reformă importantă înfăptuită de Al.I. Cuza a fost secularizarea averilor mănăstireşti.
Cerinţa trecerii în proprietatea statului a acestor averi (pământuri şi surse de venit), formate mai ales
prin donaţii de-a lungul secolelor, (inclusiv către mănăstiri sau Patriarhii din Peninsula Balcanică sau
Orientul Apropiat), a fost formulată încă în Proclamaţia de la Izlaz, la 1848.În decembrie 1863
Camera Deputaţilor a adoptat legea de secularizare a tuturor averilor mănăstireşti din România, deci
nu numai a celor închinate unor instituţii religioase de peste hotare. În acest fel a intrat în patrimoniul
statului o suprafaţă egală cu 25,26% din teritoriul ţării, pământuri oricum necesare ţăranilor.
Cea mai importantă reformă a avut în vedere necesitatea cea mai stringentă a societăţii
româneşti – desfiinţarea obligaţiilor feudale şi împroprietărirea ţăranilor.
Legea rurală a fost promulgată la 14/26 august 1864, după aprobarea prin plebiscit a
Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, conform legii, ţăranii au devenit proprietari asupra
2/3 din fiecare moşie, recunoscându-se dreptul lor preexistent la lotul aflat în folosinţă. Marii
proprietari rămâneau stăpâni pe 1/3 din proprietate – rezerva feudală.
Această înseamnă că nu a avut loc o expropriere, ci doar o delimitare a drepturilor de
proprietate prin ieşirea din indiviziune (dreptul anterior de folosinţă este asimilat dreptului de
proprietate). S-a prevăzut obligaţia ţăranilor de a nu-şi înstrăina proprietăţile timp de 30 de ani şi
obligaţia plăţii unei despăgubiri pentru a compensa desfiinţarea clăcii şi altor angarale
(carele de lemne, podvezile etc.)
Opera legislativă a lui Al.I. Cuza a cuprinde şi alte reglementări care
vizau dezvoltarea în viitor a ţării, a societăţii româneşti: legea instrucţiunii publice, legea comunală
(privind modul de organizare şi funcţionarea comunelor şi judeţelor), legea consiliilor judeţene, legea
contabilităţii publice, legea Curţii de conturi, legea Camerelor de comerţ, legea introducerii
sistemului de măsuri şi greutăţi metrice.

9
 O însemnătate cu totul aparte a avut faptul că în vremea domniei sale a fost creat sistemul
judiciar modern al României, pornind de la premizele puse în perioada Regulamentului Organic. În
baza art. 38 al Convenţiei de la Paris din 1858, la 12/24 ianuarie 1861 a fost elaborată Legea pentru
înfiinţarea Curţii de Casaţie şi Justiţie, ca cel mai înalt organ judiciar. Patru ani mai târziu, la 4/16
iulie 1865 a fost elaborată Legea de organizare judecătorească care a stabilit structura sistemului
judecătoresc. Au fost constituite următoarele organe:
- Judecătoria de plasă
- Tribunalul judeţean
- Curtea de Apel
- Curtea cu Juraţi
- Înalta Curte de Casaţie
Sub numele de “Parchet” a fost constituit Ministerul Public, condus de ministrul de justiţie.
Pentru rezolvarea cauzelor care apăreau în perimetrul specific al armatei s-a organizat Justiţia şi
Parchetul militar. Consiliul de stat, competent în redactarea legilor, a primit şi dreptul de a funcţiona
ca
organ de contencios administrativ.
Până în 1864 România nu a dispus de o legislaţie modernă şi coerentă nici în domeniul civil nici în
domeniul penal. Dezvoltarea rapidă a economiei, intensificarea procesului de stratificare socială au
impus, alături de alte cauze, nevoia elaborării unor coduri unitare pentru reglementarea relaţiilor
sociale. La cererea Domnitorului redactarea Codului civil a revenit Comisiei Centrale de la Focşani.
Comisia a luat în considerare tradiţiile existente în materie, dar şi coduri ale altor state cunoscute
pentru caracterul lor modern: codul italian Pissanelli şi codul Napoleon din 1804. Deşi acesta
din urmă avea o vechime de şase decenii, Codul civil român, intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, a
preluat şi adaptat din Codul francez multe dispoziţii împreună cu altele din Codul italian şi din
legislaţia civilă a Belgiei.
Codul civil român a primit o structură funcţională: preambul, trei cărţi şi dispoziţii finale.
Cartea I-a se referă la persoane, a II-a la bunuri, a III-a la modurile de dobândire şi transmitere a
proprietăţii.
Dispoziţiile referitoare la persoane au la temelie principiul egalităţii persoanelor în faţa legii.
Persoanele fizice au capacitatea de folosinţă din momentul naşterii dacă copilul se naşte viu,
capacitatea deplină de exerciţiu începe la vârsta de 21 ani (majoratul), cu excepţia persoanelor care
îndeplinesc procedura emancipării şi care, prin aceasta, obţin dreptul de a încheia anumite acte şi a-şi
angaja răspunderea înainte de vârsta de 21 de ani.
Structura relaţiilor de familie rămânea la fel precum în legile anterioare, dată fiind remanenţa
tradiţiilor. Egalitatea soţilor era recunoscută în privinţa invocării motivelor de divorţ (spre deosebire
de Codul Napoleon); în raport cu copiii situaţia părinţilor era diferită: drepturi şi obligaţii existau
numai
10
între mamă şi copilul ei natural, în vreme ce pentru tată recunoaşterea fiului natural năştea efecte
numai în stabilirea stării civile.
Soţii aveau libertatea de a alege, în privinţa bunurilor aduse în căsătorie, între regimul
separaţiei de bunuri, regimul comunităţii de bunuri şi regimul dotal, sau putea crea un regim propriu.
În regimul dotal, dota adusă de soţie trebuia menţionată în actul de dotă, putând fi utilizată de soţ în
interesul căsătoriei; eventuala înstrăinare a acestor bunuri trebuia compensată prin cumpărarea unor
bunuri asemănătoare.
O însemnătate fundamentală în domeniu a avut introducerea căsătoriei şi divorţului civil,
urmată de înfiinţarea serviciilor specializate în cadrul autorităţilor de stat.
Transmiterea proprietăţii se putea realiza, conform Codului atât prin acte juridice încheiate
între persoane în viaţă, cât şi prin acte pentru cauză de moarte. Pe cale succesorală prin succesiunea
ab intestat s-a stabilit locul relaţiilor de rudenie şi ordinea succesorală în funcţie de gradele de
rudenie, a
succesorilor legitimi şi a succesorilor naturali. Rezerva succesorală este dedicată descendenţilor şi
părinţilor. Pe cale testamentară Codul reglementează regimul testamentelor: olograf, autentic, mistic
(secret).
Codul a stabilit dispoziţii clare privind procedura deschiderii succesiunii, categoriile de
aspiranţi la succesiune, ordinea, cota în dobândirea bunurilor succesiunii, opţiunea succesorală,
obligaţia moştenitorului privind datoriile succesorale

La mijlocul secolului al XIX-lea, în Europa, forma de stat monarhică era dominantă, mai ales
la nivelul marilor puteri. Atât Anglia, prima ţară capitalistă, modernă a lumii, cât şi imperiile
multinaţionale încă feudale precum cel Otoman, Rus, Habsburgic, erau monarhii. Ţările române,
numite Principate în documente internaţionale avuseseră de asemenea regimuri monarhice.
În contextul internaţional dat, România ca stat unic, cuprinzând numai o parte din locuitorii
de naţionalitate română nu-şi putea stabili o formă de stat opusă celei a marilor ei vecini. Problema
momentului istoric nu era deci a alege între republică şi monarhie, ci a alege între modalităţile
posibile de formare a unei monarhii moderne, având drept nucleu o dinastie respectată în Europa,
care să funcţioneze atât ca un factor de mediere şi echilibru în viaţa politică internă, cât şi ca un
sprijin exterior pentru statul român.
În perioada la care ne referim, Codul civil adoptat în vremea domniei lui Alexandru Ioan
Cuza a intrat efectiv în practica judiciară, economică
Cu privire la persoane, legea menţine tradiţiile dreptului roman şi ale vechiului drept
românesc cu privire la femeie, ea neavând capacitatea de a încheia singură acte juridice; femeia
căsătorită se afla sub puterea maritală a soţului, care însă nu avea dreptul de a abuza sau a-i risipi
zestrea. În 1866 a
fost introdus Regulamentul pentru serviciul actelor civile, completat ulterior în anul 1911.
11
 Minoritatea persoanei înceta prin efectul legii la 24 ani, dar putea lua sfârşit la 18 ani prin
procedura emancipării, la 20 de ani prin procedura consiliului de familie sau tacit prin căsătoria
legitimă a minorului.
Procedura căsătoriei – complicată imediat după 1866 – a fost simplificată printr-o lege din
1906 (de pildă s-a renunţat la obţinerea consimţământului părinţilor dacă mirii au peste 21 de ani).

Imediat după proclamarea unirii, din anul 1918, în fiecare din provinciile istorice au
intrat în activitate organele executive şi legislative alese prin vot universal. Condiţia juridică a
persoanei fizice a suferit unele modificări, însă de mai mică amplitudine.
Legea contractelor de muncă din 1929 a eliminat restricţia privitoare la capacitatea
femeii de a încheia convenţii de muncă, precum şi beneficiile sau achiziţiile având ca izvor orice
remunerare (până acum femeia avea nevoie de consimţământul soţului sau tutorelui).
Legea privitoare la ridicarea incapacităţii femeii măritate, promulgată în anul 1932, a redus
din
prerogativele soţului (cap al familiei), perimţând femeii să-şi înstrăineze bunurile fără autorizaţia
soţului.

În societatea românească, nivelul de dezvoltare socio-economică şi-a pus amprenta în mod

vizibil asupra evoluţiei familiei, atât din perspectiva funcţiei sale biologice cât şi din cel al funcţiei
educative. Întotdeauna familia a deţinut un rol principal în educaţia descendenţilor, în afara altor
factori educativi oferiţi de societate şi de modelele acesteia. Este evident faptul că funcţia educativă a
familiei a suferit schimbări determinate de evoluţia social-istorică, având însă ca linie directoare şi
numitor comun formarea unui om cu principii morale, capabil să se integreze în societate, existând
practic o unitate între educaţia din familie şi cea din societate.
Noţiunea sociologică şi cea juridică de familie, în mod normal, se suprapun, coincid. În
anumite situaţii, această corespondenţă nu mai există. Sfera noţiunii juridice de familie depăşeşte
sfera noţiunii sociologice, în sensul că, chiar dacă încetează comunitatea de viaţă şi de interese între
soţi prin divorţ, relaţiile de familie, în sens juridic, respectiv unele dintre obligaţii continuă să existe
(de exemplu, obligaţia de a contribui la întreţinerea copilului etc.).
Principiile perene care guvernează din punct de vedere juridic relaţiile familiale sunt:
principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei; principiul ocrotirii intereselor mamei şi copilului; principiul
căsătoriei liber consimţite între soţi; principiul egalităţii în drepturi dintre bărbat şi femeie; principiul
exercitării drepturilor şi îndeplinirii îndatoririlor părinteşti în interesul copiilor; principiul în
conformitate cu care membrii familiei sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material;
principiul monogamiei.
În strânsă relaţie cu unitatea familiei asistăm la perfecţionarea permanentă a legislaţiei, în
scopul ocrotirii familiei şi a relaţiilor familie-părinţi-copii. De menţionat în acest sens sunt ultimele
12
reglementări în materie, în sensul incriminării ca circumstanţă agravantă a faptelor de violenţă în
familie, fapte care în condiţiile social-economice actuale au dobândit o deosebită amploare.
De remarcat este faptul că prin noile dispoziţii ale art. 149 Cod Penal, completate prin
Ordonanţa de Urgenţă 209 din 2000, care defineşte noţiunea de membru al familiei este introdusă în
noţiunea de familie nu numai a persoanelor care sunt rude în linie directă sau colaterală ci şi a celor
care locuiesc şi se gospodăresc împreună. De asemenea, s-au majorat limitele de pedeapsă a
infracţiunilor prevăzute de art. 5 Cod Penal, urmărindu-se prin aceasta protejarea intereselor
minorilor, chiar în raport cu părinţii.
Să ne închipuim că familia este un mic stat şi că acest stat are şi o funcţie economică, care
constă în realizarea unor venituri suficiente pentru toţi membrii familiei, precum şi ducerea în comun
a gospodăriei casnice şi comunitatea de bunuri.

13