Sunteți pe pagina 1din 71

Istoria

dreptului românesc

1
OBIECTUL ISTORIEI DREPTULUI ROMÂNESC

Istoria dreptului românesc studiază evoluţia dreptului pe teritoriul ţării noastre.


Cum dreptul este în corelaţie cu statul, a fost necesar să analizăm şi anumite
probleme importante din existenţa statului.
Făcând parte din categoria ştiinţelor despre societate, istoria dreptului
românesc prezintă interdependenţe cu ştiinţele istorice: istoria României,
arheologia, paleografia, epigrafia, sigilografia, heraldica, numismatica,
arhivistica, genealogia, etc. Istoria dreptului românesc se foloseşte de datele
furnizate de alte ştiinţe care sunt considerate auxiliare din perspectiva disciplinei:
geografia pentru că mediul geografic este un factor important în dezvoltarea
societăţii; filologia întrucât etimologia şi evoluţia cuvintelor în timp ajută la
înţelegerea transformării conceptelor; etnografia deoarece se ocupă cu studiul
vieţii populaţiilor.

NECESITATEA STUDIERII ISTORIEI DREPTULUI ROMÂNESC

Studiul istoriei dreptului românesc este important din mai multe puncte de
vedere. Mai întâi pentru că se pune problema etnogenezei şi a parcursului istoric al
poporului român, iar dreptul, ca fenomen de suprastructură, se împleteşte organic
cu viaţa social-economică şi politică. Un al doilea motiv pentru care se impune
studierea istoriei dreptului românesc este acela că alături de dreptul roman
constituie alfabetul ştiinţei dreptului. Prin intermediul acestei discipline are loc
familiarizarea cu terminologia juridică, realizând semnificaţia aparte a unor
concepte care au semnificaţii diferite faţă de vorbirea curentă. În al treilea rând,
fără a cunoaşte evoluţia istorică a instituţiilor de drept, nu se pot înţelege în toată
plenitudinea lor. În fine, această disciplină relevă în bună măsură specificul na-
ţional al dreptului românesc.

PERIODIZAREA ISTORIEI DREPTULUI ROMÂNESC

Periodizarea istoriei dreptului poate constitui motiv de controverse. Aceasta cu


atât mai mult cu cât în ştiinţele istorice există discuţii în ceea priveşte calificarea şi
clasificarea timpului istoric. Utilitatea periodizării nu este numai didactică.
Limitele ,,timpurilor” juridice se întrepătrund până la epoca lui CUZA şi condi-
ţionează etapele posterioare.

În opinia noastră putem vorbi de următoarele perioade:

2
 Antică (preromânească)
o Dreptul dac
o Dualismul juridic din Dacia, provincie romană
 Dreptul feudal
o Ius valahicum (vechiul drept cutumiar-agrar)
o Legiuirile scrise
• Pravilele bisericeşti
• Pravilele domneşti (secolulXVII)
• Începutul reformării dreptului (secolulXVIII–XX)

 Dreptul modern (de la Cuza Vodă la 1923)


 Dreptul contemporan
o capitalist (1923–1948)
o comunist (1948–1989)
o revenirea la dreptul democratic (1989–)

Titlul I
D R E PTU L ANTI C
Capitolul I
D R E P T U L G E T O - D A C1

1.1. CONTEXTUL ISTORICO-POLITIC

Lipsa surselor de informare asupra societăţii dace nu este absolută; cu toate că


sunt ,,destul de vagi şi confuze” permit totuşi conturarea unei imagini.
Deşi din secolul IV î. Hr. societatea dacă a fost organizată în uniuni de triburi,
nu se poate susţine că acestea reprezentau deja o organizare politică statală. Până în
jurul anilor 82–70 î. Hr. nu putem vorbi de existenţa unui stat dac pentru că au fost
multe discontinuităţi. Pe temelia unităţii de neam, cultură, civilizaţie spirituală2 şi
economică, BUREBISTA a întemeiat statul dac centralizat şi independent care i-a
supravieţuit în limite teritoriale restrânse. Acest stat a conservat multe elemente din

1
Unul şi acelaşi popor a fost denumit diferit de greci şi de romani: cele
două cuvinte, get şi dac, sunt sinonime perfecte.
2
Se pare că spiritualitatea dacilor atinsese un nivel destul de ridicat de
vreme ce în doctrina lui ZAMOLXIS se puneau marile întrebări perene ale
fiinţei umane.

3
organizarea nucleelor prestatale existente, pe care de altfel nu le-a desfiinţat, ci
doar le-a limitat atribuţiile în favoarea puterii centrale a regelui.
Succesiunea regilor daci se întrerupe după DECEBAL (†106), în urma cuceririi ro-
mane. Dacii liberi, adică cei rămaşi în afara stăpânirii romane, nu au reuşit să
reconstituie statul dac centralizat.

1.2. ORGANELE CENTRALE ALE STATULUI DAC

Puterea supremă în stat era deţinută de rege. Instituţia regalităţii a tins să devină
ereditară3. Principiul eredităţii nu era absolut întrucât puteau veni la succesiunea
tronului fraţii regelui şi marele preot.
Regele era conducătorul militar şi judecătorul suprem, dar putea fi şi mare
preot; disocierea puterii regale de cea religioasă nu era un principiu obligatoriu, ba
dimpotrivă, ele puteau fi reunite unicefal.
În cadrul statului dac, autoritatea religioasă avea un rol deosebit de important
întrucât în spiritualitatea dacică se considera că atât puterea regelui, cât şi legile
sunt de origine divină.
În exercitarea atribuţiilor regele era ajutat de un corp de sfetnici, supus voinţei
sale.
Din puţinele izvoare istorice ele se deduce indirect faptul că teritoriul statului
era împărţit în unităţi administrativ-teritoriale, dar şi faptul că au existat două
categorii de dregători locali: cei care exercitau atribuţii din ordin administrativ, iar
alţii care deţineau comanda armatelor aflate pe teritoriul statului.

1.3. INSTITUŢII JURIDICE

Cutuma a fost primul izvor de drept. Statul presupune dreptul, deci dacii
trebuiau să aibă reguli juridice. Rămâne deschisă problema legilor scrise, atestate
de unele surse literare care afirmă că regele BUREBISTA pentru consolidarea statului
a elaborat legi cu un pronunţat caracter religios.

1.3.1. Proprietatea la geto-daci

Se pare că datorită modului lor de organizare în obşti săteşti (de vecinătate),


proprietatea a fost comună asupra pământului agricol, apelor şi păşunilor. S-a

3
BUREBISTA şi DECEBAL erau fii de regi.

4
opinat de asemenea că pe lângă pământurile nehotărnicite ar fi putut exista şi
terenuri hotărnicite, care ar fi servit altor scopuri decât agriculturii.
În ce priveşte casa, ograda, uneltele de muncă, cirezile şi turmele de animale,
acestea au fost private.

1.3.2. Capacitatea juridică a persoanelor

Societatea geto-dacă nu s-a abătut de la structura tipică anti-chităţii,


diferenţiind persoanele în categorii sociale.
Nobilii (tarabostes sau pileati), formau baza de alegere a regilor şi a preoţilor.
Oamenii de rând (comati sau capilati) aveau capacitate juridică restrânsă se pare
numai în ceea ce priveşte dreptul public: accesul lor la demnităţile de rege şi preot
nu era posibil. De notat că ei nu erau o categorie dispreţuită.
A treia categorie o formau sclavii (daoi) atestaţi în număr mic. Caracterul
patriarhal al sclaviei presupune un regim diferit de cel clasic. Aşadar, ei erau folo-
siţi de regulă la activităţile domestice; iar robul era asimilat unui membru inferior
al familiei.

1.3.3. Familia

Informaţiile sunt contradictorii: după unii antici familia la geţi era poligamă. În
schimb HORAŢIU şi OVIDIU, buni cunoscători ai societăţii geto-dacice, nu au
semnalat nimic despre o eventuală poligamie. Mai mult, Columna lui Traian
prezentând scene din viaţa geto-dacilor înfăţişează fiecare bărbat dac însoţit de o
singură femeie.
Nu putem concluziona că a existat o evoluţie a instituţiei căsătoriei de la poli-
gamie la monogamie sau că s-au cunoscut ambele forme (cetăţenii înstăriţi practi-
când poligamia, iar cei de rând monogamia). Poligamia a constituit o formă a căsă-
toriei la diferite popoare; este important că în chiar culmea civilizaţiei, familia dacă
a fost monogamă, situaţie conformă cu echilibrul bio-psihic al fiinţei umane.
Cumpărarea soţiei constituie o caracteristică şi ea întâlnită la alte popoare,
acolo unde soţia contribuia prin muncă proprie la veniturile familiei. Acest obicei
s-a păstrat până în zilele noastre la „târgul de fete” de pe Muntele Găina.
Soţia se afla sub autoritatea şi puterea bărbatului, putând fi pedepsită chiar cu
moartea de către bărbat pentru infidelitate.
Familia era patriliniară (descendenţa copiilor se stabilea în primul rând după
tată) şi patrilocală (soţia se muta în casa soţului).

5
Capitolul II
DUALISMUL JURIDIC ÎN DACIA

2.1. Organizarea centrală

Deşi teritoriul Daciei nu a ajuns în întregime sub stăpânirea romană, influenţele


civilizaţiei romane, s-au manifestat şi dincolo de provincia imperială.
Doi împăraţi au reorganizat succesiv Dacia romană: HADRIAN (117–138) în
urma unei răscoale împarte teritoriul în trei provincii (Inferior, Superior şi Porolis-
sensis), iar MARCUS AURELIUS (161–180) păstrează Dacia Porolisensis, dar creează
Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis.

2.2. Organizarea locală

Localităţile urbane erau colonii sau municipii. Coloniile4erau centre urbane pu-
ternic romanizate. Unele colonii se bucurau de ius italicum, deci locuitorii lor nu
plăteau impozit. Municipiile5aveau o condiţie inferioară coloniilor, locuitorii lor
bucurându-se de un statut juridic intermediar între cetăţenii romani şi peregrini, dar
diferenţa dintre aceştia începe să se estompeze cu timpul. Cu o singură excepţie6,
oraşele din provincia Dacia au fost vechi aşezări ale autohtonilor.
Organizarea şi conducerea oraşelor era asemănătoare cu celelalte oraşe din im-
periu. Conducerea oraşelor era autohtonă şi se exercita de cetăţenii romani printr-
un conciliu (asemănător senatului roman), cu atribuţii de coordonare a activităţii
administrativ-fiscale.
Magistraţii superiori erau aleşi timp de un an şi aveau atribuţii executive şi
judiciare.
Cea mai mare parte a populaţiei din Dacia trăia la sate, organizate fie după sis-
temul roman în pagus (situate pe teritoriile dependente de colonii) şi vicus (cele-
lalte sate), fie în forma lor tradiţională a obştilor săteşti.

2.3. Sistemele de drept din Dacia romană

4
Drobeta, Potaissa, Romula.
5
Porolissum, Dierna, Tibiscum, Malva.
6
Singura colonie exclusiv romană a fost Ulpia Traiana Sarmisegetusa.

6
Cu toate că organizarea Daciei s-a făcut sub formă tipică de provincie romană,
totuşi dreptul roman s-a aplicat în mod diferenţiat, concomitent cu dreptul
autohton şi cu ius gentium.
Dreptul roman s-a aplicat în raporturile dintre cetăţenii romani, însă s-au elabo-
rat şi norme juridice noi (edictele guvernatorilor) ţinând seama de constituţiile im-
periale şi de mandatele imperiale în care se precizau instrucţiuni pentru guvernato-
rii provinciali.
În raporturile dintre băştinaşi s-a aplicat dreptul autohton. Însă dreptul roman a
avut o înrâurire covârşitoare asupra dreptului autohton, dar şi dreptul roman „s-a
adaptat” la cerinţele vieţii autohtonilor, transformându-se, vulgarizându-se.
În raporturile dintre cetăţenii romani şi celelalte categorii de locuitori ai Daciei
romane s-a aplicat dreptul popoarelor (ius gentium).

2.4. Capacitatea juridică a persoanelor

Cetăţenii romani aveau următoarele drepturi: de a dobândi şi transmite proprie-


tatea, ius conubii (de a se căsători după legea romană); ius comercii (de a deveni
creditor şi debitor); de a intenta acţiuni în justiţie, ius sufragii (de vot); ius hono-
rum (de a fi ales); ius militæ (de a sluji la oaste etc.).
Latinii erau situaţi pe o poziţie intermediară între cetăţenii romani şi peregrini.
Ideea unei cetăţenii inferioare a continuat însă să existe pentru coloniile înfiinţate
de romani în teritoriile cucerite.
Peregrinii. Iniţial noţiunea de peregrin se confundă cu cea de străin. Peregrinii
obişnuiţi erau învinşii ale căror cetăţi au continuat să existe din punct de vedere
politic. Peregrini formau masa cea mai numeroasă a locuitorilor imperiului; ei au
primit cetăţenia romană prin Edictul din 212 al împăratului CARACALA, cu excepţia
peregrinilor deditici. Peregrinii deditici constituiau acea categorie de peregrini ale
căror cetăţi au fost desfiinţate ca urmare a rezistenţei înverşunate pe care au opus-o
cuceritorilor.
Sclavii. După cucerirea romană, sclavii au devenit proprietatea împăratului, dar
cu timpul au trecut în proprietatea persoanelor juridice (oraşe, colegii, temple), dar
şi în proprietatea persoanelor fizice. Socotit un lucru, sclavul era lipsit de orice per-
sonalitate juridică, neputând fi subiect de drepturi şi obligaţii juridice, stăpânul său
putând să îl vândă, să îl pedepsească şi chiar să îl omoare. Fiind considerat un lu-
cru, legătura sa cu o sclavă era considerată o doar simplă stare de fapt.
Colonii. Erau oameni liberi, dar de fapt apropiat de statutul sclavului.

2.5. Dreptul succesoral

7
Peregrinii deditici nu puteau dobândi nimic prin testament şi nici nu puteau
face testament (potrivit legii romane nu aveau capacitate testamentară). Dar
soldaţii romani, care întotdeauna s-au bucurat de privilegii, puteau să-şi instituie ca
moştenitori persoane peregrine sau latine.

2.6. Judecata
În perioada imperiului magistraţii aleşi în adunările populare au fost înlocuiţi
de funcţionari administrativi numiţi de împărat. În fruntea piramidei administrative
şi judecătoreşti se afla împăratul, ca şef al statului şi judecător suprem, urmând
prefecţii pretorului şi apoi guvernatorii sau şefii de provincie. Judecata are un
caracter public, este etatizată, soluţionarea cauzei realizându-se de către organele
statului. Guvernatorul putea să aplice şi pedeapsa capitală (ius gladii). În litigiile
dintre un cetăţean roman şi un peregrin, acesta din urmă era socotit pe durata
procesului ca şi când ar fi fost cetăţean roman.

2.7. Familia şi căsătoria

În epoca clasică, familia romană se axa în jurul puterii lui pater familias.
Ulterior, odată cu diminuarea puterii lui pater familias, în locul rudeniei agnatice,
se impune definitiv rudenia de sânge (cognatio) atât pe linie masculină, cât şi pe
linie feminină. Încă din anul 118 se recunoaşte dreptul de moştenire între mamă şi
copil. Cât priveşte căsătoria, dacă la început a fost cunoscută doar căsătoria sine
manu, mai târziu, după războaiele punice, s-a impus şi căsătoria cum manu (fără
putere părintească), soţia păstrându-şi legăturile de rudenie cu vechea familie,
singura condiţie a încheierii ei fiind afectatio matrimonii (dorinţa de a se căsători)
şi honor matrimonii (convieţuirea matrimonială). Legea Micia prevedea că dacă o
cetăţeană romană se căsătorea cu un peregrin, căsătoria nu era valabilă şi copilul
dobândea situaţia precară a tatălui.

2.8. Proprietatea

Întreaga Dacie cucerită a devenit proprietatea deplină a împăratului (domi-


nium), transformată în ager publicus, ca toate provinciile ocupate în acelaşi mod
(a avut loc o confiscare efectivă a teritoriilor ocupate). În această situaţie cetăţenii
romani nu puteau dobândi o proprietate imobiliară deplină, ci numai o posesiune şi
uzufruct. Acestei situaţii i s-a adus un corectiv: printr-o ficţiune juridică la cinci
mari oraşe s-a acordat calitatea de „sol roman”, astfel cetăţenii romani au putut
dobândi şi un drept de proprietate imobiliară deplină, de tip roman. Dreptul de

8
proprietate imobiliară li s-a recunoscut şi peregrinilor din Dacia-romană, însă
numai acelora care dobândeau ius comercii.

2.9. Obligaţiile

Obligaţia este definită ca un raport juridic în care o parte numită creditor poate
să ceară altei persoane numită debitor să dea, să facă, sau să nu facă ceva, sub
sancţiunea constrângerii statale.

9
Capitolul III
FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC

3.1. PREMISELE

3.1.1. Părăsirea Daciei de către romani

Romanizarea rapidă şi intensivă a Daciei, fenomen ireversibil, a continuat în


perioada migraţiilor când datorită riscurilor la care a fost supusă populaţia daco-
romană de la oraşe, mai puternic romanizată, s-a deplasat spre ţinuturile rurale
influenţând definitiv inclusiv asupra dacii liberi.
Scurta viaţă pe care Dacia a dus-o sub stăpânirea Romei a fost romană sub
toate aspectele, aşa încât ceea ce numim romanizarea Daciei a fost un proces
istoric complex nu numai economic-social, ci şi lingvistic, etnic şi cultural, mai
adânc aici decât în Galia ori în Bretania (Al. HUSAR). Acea romanitas lingvistică şi
etnică include mentalitatea romană civilizată şi cultura romană; argumente de
ordin logic, precum şi dovezi arheologice, monetare, lingvistice şi etnografice
conduc la concluzia că de fapt retragerea romană din Dacia sub AURELIAN (271–
272) a constat doar din plecarea legiunilor, a aparatului funcţionăresc şi eventual a
populaţiei înstărite. Marea mulţime, micii meşteşugarii, negustorii, plugarii şi
păstorii au rămas pe loc continuându-şi existenţa pe teritoriul vechii Dacii. Se
impune însă precizarea că Dobrogea a continuat să facă parte din Imperiul roman
până în secolul VII, mai precis până în anul 602, oraşele pontice Histria, Tomis,
Callatis păstrându-şi instituţiile lor tradiţionale. În timpul lui DIOCLEŢIAN (294–
305), care a revitalizat imperiul, a devenit provincie aparte sub numele de Scythia.

Dreptul care a guvernat raporturile între cei rămaşi nu putea fi decât unul roman
vulgar impregnat de cutumele locale tolerate de sistemul juridic latin, la fel ca în
perioada stăpânirii romane.

3.1.2. Încreştinarea daco-romanilor

După edictul de toleranţă din 313, creştinismul s-a răspândit repede în tot Im-
periul roman, mai ales la oraşe, unde comunicaţiile şi schimbul de idei între oame-
ni s-au realizat cu mare uşurinţă. Enclave de păgâni au mai rămas la sate. Paganus
(provine de la pagus – sat) desemnează locuitorii localităţilor rurale care au rămas
păgâni, adică practicanţi ai cultului zeilor. Pe teritoriul nostru creştinismul a
pătruns încă din secolul I prin apostolul ANDREI în Dobrogea şi a ucenicilor
apostolului PAVEL în nordul Dunării. Creştinarea în masă a plugarilor, păstorilor,
meşteşugarilor, de asemenea s-a realizat în secolulIV şi începutul secolului V, prin

10
intermediul misionarilor veniţi în Dacia din dreapta Dunării şi din Scythia Minor
unde existau oraşe bine creştinate şi care aveau deja episcopii.
Procesele de formare şi creştinare a românilor au fost complexe, îndelungate,
desfăşurându-se paralel şi susţinându-se reciproc, poporul român fiind singurul
popor născut creştin, ceea ce se va reflecta şi în sistemul juridic.

3.1.3. Influenţa creştinismului asupra dreptului cutumiar

În măsura în care cultura românilor „s-a ivit prin conjuncţia vitalismului dacic
cu nevoia romană de claritate, o conjuncţie a etosului şi a logosului”, unul dintre
lianturi a fost creştinismul, bază a spiritualităţii româneşti. Dreptul cutumiar
românesc a fost aşadar construit pe preceptele creştine.

Dintre influenţele creştinismului asupra dreptului cutumiar amintim:


1. Inexistenţa oricărei urme de poligamie în cadrul familiei daco-romane şi
româneşti, încheierea căsătoriei potrivit canoanelor bisericeşti, sunt dovezi certe
ale elementului creştin în instituirea mariajului şi a familiei.
2. Spiritul de solidaritate la nivelul obştii şi păstrarea îndelungată a primatului
dreptului de proprietate devălmaşă sunt legate de preceptele creştine, chiar dacă
proprietatea devălmaşă a existat şi anterior creştinismului.
3. Procedura de judecată, sistemul probator în mod deosebit, pedepsele sunt
puternic influenţate de credinţa creştină.
4. Legitimitatea ca şi exercitarea prerogativelor domnitorului se reclamau de la
divinitate.
5. Între Biserică şi statele româneşti a existat o legătură simbiotică materializată
prin sprijin reciproc.

3.1.4. Daco-romanii şi epoca migraţiilor

După strămutarea administraţiei şi armatei romane în sudul Dunării, băştinaşii


au revenit la vechile lor forme de organizare – obştea vicinală, teritorială sau
sătească. Obştile săteşti s-au constituit pe văile râurilor şi în depresiunile naturale.
Locuitorii lor, ţărani în totalitatea lor, trăiau o viaţă patriarhală. Stratificarea socia-
lă începuse să apară şi era consfinţită prin legi nescrise sau cutume.
Vitalizarea fenomenului de autoritate, cu categoriile sale de relaţii pe care le
implică conduce la desprinderea de membrii obştii a unei persoane sau unui grup
minoritar care va cârmui. Aşa s-a întâmplat şi în acea perioadă, când obştile săteşti
şi confederaţiile au fost conduse de căpetenii cu competenţe militare şi
administrative. Sunt premisele sociale care vor conduce la apariţia unor formaţiuni

11
sociale mai puternice (cnezate, voievodate) din care se vor naşte viitoarele state
feudale; procesul istoric firesc a fost fragmentat de migraţia popoarelor.
Popoarele migratoare în momentul pătrunderii lor erau în faza de organizare
gentilică sau tribală, inferioară formei de organizare a autohtonilor. Ocupaţia lor
de bază era jaful, iar populaţiile învinse erau supuse la plata tributului (dijma,
adică o parte din produsele câmpului şi vite). După retragerea aureliană, teritoriul
Daciei va cunoaşte migraţiile vizigoţilor, hunilor, ostrogoţilor, gepizi, avarilor,
slavilor, bulgarilor, ungurilor, pecenegilor, cumanilor şi tătarilor. Dintre toate
popoarele migratoare, slavii au avut cea mai mare înrâurire asupra daco-romanilor.

3.2. SISTEMUL NORMATIV VICINAL

Organizată în obşti teritoriale vicinale sau săteşti, populaţia autohtonă


romanizată, aflată în plin proces de formare al poporului şi al limbii române, şi-a
fundamentat existenţa socială pe un sistem normativ elementar. La baza lui, în
lipsa unei autorităţi statale care să edicteze norme juridice şi să asigure aplicarea
lor, a stat obiceiul juridic (cutuma), format din vechile norme geto-dacice şi din
nor-mele dreptului roman vulgar. În privinţa genezei suprastructurii juridice a
comunităţilor vicinale româneşti s-au purtat controverse în literatura de
specialitate cu privire la această problemă.

3.2.1. Originea dreptului cutumiar românesc

3.2.1.1. Teoria originii tracice a dreptului cutumiar românesc

S-a susţinut că dreptul trac stă la baza dreptului nostru consuetudinar;


argumente: proprietatea devălmaşă, dreptul de protimisis, testamentul, moştenirea,
răspunderea colectivă, cojurătorii, raptul în vederea căsătoriei.

3.2.1.2. Teoria originii latine a dreptului cutumiar românesc

Originea exclusiv romană a dreptului cutumiar românesc a fost argumentată


prin nimicirea totală a geto-dacilor de către romani, deci singura realitate juridică
ce a rămas a fost cea romană. Doar „reminiscenţa slăbită” a vechilor legi romane a
reuşit să se păstreze în conştiinţa politico-juridică a poporului român, care a fost
„altoită” de influenţele juridice din dreptul bizantin şi slav.

12
Cuvinte precum: judecător, judeţ, domnie, femeie, fiu, fiică, frate, soră, nepot,
cumnat, de o mare relevanţă juridică, atribuie vechiului nostru drept un caracter
roman.

3.2.1.3. Teoria originii daco-romane a dreptului cutumiar românesc

La originea dreptului nostru cutumiar stau cutumele geto-dacilor care au fost


înrâurite de legile romane, afirmând că „legile romane au început să se strice şi să
se schimbe de către daci”.

3.2.2. Principalele instituţii juridice

3.2.2.1. Conducerea comunităţilor vicinale

Conducerea comunităţilor vicinale era asigurată de cneaz – ales iniţial, ulterior


funcţia devine ereditară – ajutat de un consiliu restrâns: „oamenii buni şi bătrâni
ai satului” şi în anumite situaţii de adunarea întregii obşti, „grămada satului”.
Problema cnezilor a fost discutată în literatura istorico-juridică. S-au impus
două concluzii: instituţia cneazului a fost o instituţie „fundamentală a noastră” sau
„general românească”, deşi a fost cunoscută şi la alte popoare slave; apoi cnezii
au fost o categorie de fruntaşi şi judecători ai satelor româneşti.
Juzii erau magistraţi aleşi de comunitatea obştii pentru a îndeplini atât funcţii
militare, cât şi judecătoreşti. Cuvântul provine din latinescul judex.
Voievodul stăpânea un ţinut mai mare în care puteau intra mai multe cnezate.
El conducea oamenii la război, de aceea i s-a spus voievod, ceea ce în limba slavă
înseamnă conducător de oaste.

3.2.2.2. Rudenia

putea fi de sânge, prin alianţă şi spirituală (care cuprinde înrudirea rezultată din
participarea la Tainele Bisericii – năşia de cununie şi cea de botez – şi rudenia
cvasipăgână a frăţiilor – frăţia de cruce, frăţia de lapte etc.).

3.2.2.3. Familia

se prezenta ca o familie lăstar, în sistem patriliniar şi patrilocal, cu aspecte de


endogamie vicinală şi exogamie patronimică.

13
Aceste trăsături ale familiei deosebesc familia românească de cea germanică,
slavă, bulgară, pecinegă sau cumană, ceea ce anulează susţinerile că poporul
român s-ar fi format în sudul Dunării.

3.2.2.4. Proprietatea

În privinţa proprietăţii se păstrează de la geto-daci, spre deosebire de


populaţiile migratoare, caracterul devălmaş.

3.2.2.5. Sistemul pedepselor

se caracterizează în esenţă prin blândeţe, pedeapsa cu moartea nu se aplica;


echivalentul ei era izgonirea vinovatului din comunitate şi care însemna moarte
civilă. Se mai practica expunerea vinovatului la oprobiul public (strigarea peste
sat sau la hore); uneori hoţul era purtat prin sat cu lucrurile furate. Nu se pedepsea
furtul pentru consumul pe loc (furtul cu burta).

3.2.2.6. Judecata

În privinţa judecăţii, a organizării judecătoreşti, din documentele pe care le


avem la dispoziţie (un document sârbesc din 1198) putem trage următoarele
concluzii:
a.) Juzii, cnezii, jupanii (indiferent de denumire) au avut o competenţă de judecată
generală.
b.) În cazul comiterii unor fapte grave, aceştia judecau asistaţi de sfatul oamenilor
buni şi bătrâni.
c.) În cazurile deosebite, alături de căpetenia obştii şi oamenii buni şi bătrâni,
participă la judecată şi grămada satului.

3.3. LEGEA ŢĂRII (IUS VALAHICUM)


3.3.1. IZVOARELE DREPTULUI FEUDAL

Sub al doilea aspect, formal, izvoarele dreptului în feudalism au fost două:


cutuma şi legea.
Dreptul cutumiar românesc este un drept popular, propriu unor comunităţi
săteşti libere dar care nu a rămas niciodată fără perspective de noi dezvoltări (N.
IORGA). Românii au numit aceste forme cutumiare legi cu înţelesul de normă
nescrisă. C. NOICA a desluşit sensul provenienţei şi semnificaţiei cuvântului de

14
lege: legea ca normă nescrisă provine din latinescul religio, a lega dinăuntru prin
credinţă şi conştiinţă ceea ce la romani era mos – obicei, pentru că la romani lex
însemna numai legea scrisă şi care derivă din cuvântul legere, care ce înseamnă a
citi.

3.3.2. Semnificaţia noţiunii ius valachicum

Ius Valahicum / valachorum (dreptul românesc) este sistemul de reglementare


cutumiară a vieţii sociale care s-a menţinut mult după formarea statelor tipic
feudale româneşti.
În cele mai vechi documente româneşti latineşti, îndeosebi în Transilvania, el
poartă denumirea de mos, modus, consuetudo, ius, ritus, lex; în documentele din
perioada feudalismului dezvoltat se consemnează vechimea aprecia- bilă dreptului
cutumiar.
În actele în slavonă, limba oficială a cancelariilor din Estul Europei, cutuma
românească este numită zakon sau obicei.

3.3.3. Caracterele lui ius valahicum

1. Unitar din punct de vedere geografic.


2. Unitar din punct de vedere social.
3. Este în principal un drept de caracter rural.
4. Complet şi complex.
5. Elastic şi receptiv.
6. Rezistenţa şi trăinicia obiceiului pământului.

Titlul II
DREPTUL FEUDAL
Secţiunea I
INSTITUŢIILE DREPTULUI PUBLIC

Capitolul 1
DOMNUL. VOIEVODUL, PRINCIPELE ŞI GUVERNATORUL TRANSILVANIEI

1.1. Domnia – instituţie centrală a dreptului cutumiar românesc

Domnia este o instituţie originală şi autohtonă, atribute ce derivă din procesul


de formare al statelor feudale româneşti. Nu putem nega, deşi am subliniat

15
originalitatea şi autohtonia sa, influenţele bizantine asupra instituţiei ca atare.
Născându-se ca popor creştin, având mitropolii încă din 1359 şi respectiv 1401,
fundamentarea divină a puterii politice de către bizantini nu putea să nu influenţeze
concepţia românească asupra domniei: puterea era considerată ca fiind de sorginte
divină.

1.1.1. Caracteristicile domniei

În Ţările Române domnia a fost absolutistă. Domnul a fost singur stăpânitor,


lipsit de un organ de control, însă nu a fost despot (A. D. XENOPOL), atributele
fiindu-i relativizate prin sfatul domnesc, adunarea stărilor şi obiceiul pământului.
Puterea domnului a fost personală, indivizibilă şi netransmisibilă în
plenitudinea sa.
Chiar şi în situaţia în care Ţările Române au devenit vasale prin omagiile
prestate suveranilor puterilor mai mari, ele n-au devenit ţări vasale de drept; pentru
că vasalitatea era nominală. Vasalitatea s-a purtat asupra persoanei domnului şi nu
a domniei în general.

1.1.2. Succesiunea la tron

Întemeietorii ţărilor au creat dinastii (BASARABII şi MUŞATINII), însă cu excluderea


descendenţei feminine.
Având în vedere necesitatea conducerii ţărilor de către capabili, s-a amendat
principiile eredităţii pure şi simple şi cel al primogeniturii prin impunerea
principiului mixt electiv-ereditar.
Dar cum orice regulă are şi excepţiile ei, se mai cerea condiţia ca pretendentul
la tron „să nu fie însemnat”, respectiv infirm, împrejurare care îl făcea nedemn de a
ocupa o asemenea funcţie înaltă. Dar şi excepţia are excepţiile ei.
Principiul electiv-ereditar împământenit a fost încălcat încă din secolul al XVI-
lea când a început să aibă acces la tron orice mare boier (exemplu MOVILEŞTII şi
CANTACUZINII).
Potrivit dreptului obişnuielnic domnul era ales pe viaţă. Principiul a fost şi el
încălcat sub presiunea puterii otomane.
Principiul a fost abolit începând cu anul 1711 în Moldova şi cu anul 1716 în
Ţara Românească, începând epoca fanarioţilor.

1.1.3. Asocierea la domnie

16
A existat în Ţările române instituţia asocierii la domnie. Aşa de exemplu,
MIRCEA CEL BĂTRÂN asociază la domnie înainte de 1418 pe fiul său MIHAIL,
ALEXANDRU CEL BUN asociază la domnie pe fiul său ILIE, iar ŞTEFAN CEL MARE pe fiul
său BOGDAN. Asocierea la domnie a fiinţat şi între fraţi (ex. fiii lui ALEXANDRU CEL
BUN). Era de fapt o iniţiere în tainele şi treburile domniei ale viitorului domn.

1.1.4. Regenţa şi locotenenţa domnească

Dacă domnul era minor, bolnav, în imposibilitate de a conduce ţara, lipsea din
scaun, în caz de fugă a domnului, de mazilire, se utiliza regenţa, (cât timp domnul
a fost ales de ţară şi popor locotenenţa domnească). Regenţa şi locotenenţa
domnească desemnează toate categoriile de locţiitori domneşti.
Din a doua jumătate a secolulal XVI-lea, regenţa lasă locul locote-nenţei
domneşti, datorată în principal fugii domnitorului ori mazilirii acestuia de către
turci.

1.1.5. Prerogativele domniei

1.1.5.1. PREROGATIVELE LEGIUITOARE


Asemenea împăraţilor bizantini, domnul era unicul legiuitor, întruparea terestră
a voinţei lui DUMNEZEU.
Actele normative pe care le emitea se numeau hrisoave, aşezăminte şi legături;
domnul putea hotărî şi singur în ce priveşte noile norme de drept, putea modifica şi
obiceiul pământului sau a pravilelor deja existente.

1.1.5.2. PREROGATIVELE EXECUTIVE


Toate atribuţiile executive erau concentrate în mâna domnului.
Puterea absolută a domnului era diminuată în relaţia cu Biserica.

1.1.5.3. PREROGATIVELE JUDECĂTOREŞTI


Domnul era judecătorul suprem al Ţării. Judeca în ultimă instanţă, dar şi putea
prelua spre judecare orice cauză, fie de natură civilă, fie de natură penală, ce se afla
pe rolul dregătoriilor. Hotărârile sale erau definitive, nefiind supuse căilor de atac.
Singur domnul putea să revină asupra hotărârilor.
Funcţia judecătorească era exercitată de multe ori cu ostentaţie, pentru că de ea
depindea păstrarea prestigiului domniei şi a tronului. Erau situaţii când condamna
chiar la moarte fără dovezi şi procedură judiciară, dar erau şi situaţii când graţia
chiar fapte grave.

17
1.2. Voievodul, principele, guvernatorul Transilvaniei

1.2.1. Voievodul

În Transilvania a existat o autonomie pronunţată. De altfel în întreg regatul


maghiar numai Transilvania a rămas organizată ca voievodat. Transilvania nu a
putut fi organizată ca un principat în cadrul regatului maghiar, necontopindu-se
niciodată deplin cu regatul Ungariei.
Deşi voievozii Transilvaniei erau dependenţi de regele Ungariei, fiind numiţi de
acesta, în mod constant ei au militat pentru înlăturarea dominaţiei maghiare.
Într-adevăr în a doua jumătate a secolulal XIII-lea şi primul pătrar al secolul al
XIV-lea, Transilvania mai făcea parte din regatul Ungariei doar formal, voievozii
devenind adevăraţi conducători ai ţării, deosebită de Ungaria. Accentuarea
tendinţei autonomiste a Transilvaniei faţă de regatul Ungar se materializează mai
întâi prin consolidarea instituţiei principale, voievodatul.
Se vor institui şi în Transilvania, adevărate dinastii voievodale: LACKFI, CSAKI,
KAN.

1.2.2. Principele

În împrejurările deosebite ca urmare a dezastrului de la Mohacs (1526), regatul


maghiar îşi încetează existenţa, astfel că Transilvania se emancipează complet,
transformându-se în principat autonom sub suzeranitatea Porţii otomane (1541). În
acest fel Transilvania îşi dezvoltă şi mai mult propriile instituţii juridico-politice.

1.2.3. Guvernatorul

După alungarea turcilor de sub zidurile Vienei (1683) şi încheierea păcii de la


Karlovitz, Curtea imperială vieneză îşi îndreaptă privirile spre Transilvania, atât
pentru poziţia sa strategică cât şi pentru bogăţiile ei. Sunt trimişi iezuiţi pentru a
convinge pe ardeleni să accepte protecţia împăratului.
Reglementarea raporturilor dintre Transilvania şi Curtea de la Viena este
cuprinsă în Diploma leopoldină din 4 decembrie 1691, care devine o adevărată
constituţie a Transilvaniei.

Capitolul II
ORGANIZAREA TERITORIAL-ADMINISTRATIVĂ

Originea unităţilor administrativ-teritoriale este dinaintea statelor feudale.


Vechile obşti săteşti, vicinale, organizate în cnezate şi voievodate (ţări) au stat atât

18
la baza constituirii noilor state feudale româneşti, cât şi la baza organizării
administrativ-teritoriale.
Judeţul, din latinescul judicius, care înseamnă în cea mai reuşită traducere
scaun de judecată, ca unitate administrativ-teritorială a fost cunoscută sub această
denumire la început doar în Ţara Românească.
Atât înfiinţarea cât şi hotărnicirea acestora a fost prerogativa domnului. Şi
numirea căpeteniei judeţului era tot atributul domniei ca simbol al puterii absolute
a domnului pe întreg teritoriul ţării.
În Moldova subdiviziunea administrativ teritorială a Moldovei, echivalentă cu
cea din Ţara Românească a fost ţinutul. Denumirea căpeteniei ţinutului a variat
însă. În ţinuturile în care existau cetăţi importante, căpetenia se numea pârcălab, în
cele de la marginea ţării (ţinuturi de graniţă) se numeau staroşti, iar pentru celelalte
ţinuturi căpeteniile s-au numit ca şi în Ţara Românească, adică sudeţ.
Tot ca o reminiscenţă a vechilor forme de organizare prestatală, semnalăm şi în
Moldova că teritoriul său a fost împărţit în două mari provincii: Ţara de Sus şi
Ţara de Jos.

2.1. Organizarea administrativ-teritorială a Transilvaniei

2.1.1. Organizarea românilor

Asemănările fireşti, pe deplin explicabile între districtele româneşti ca instituţii


politico-administrative şi cnezatele, voievodatele româneşti, ca instituţii social-
politice, pot conduce la ideea identităţii cnezatelor teritoriale sau a uniunilor de
obşti cu districtele.
În Transilvania voievodală, cu prelungiri în perioada principatului autonom se
cunosc numeroase districte româneşti, răspândite pe întreg cuprinsul Transilvaniei.

2.1.2. Organizarea saşilor şi a secuilor

Originea scaunelor celor două etnii colonizate de regii maghiari pe la mijlocul


secolului al XII-lea în Transilvania trebuie privită diferenţiat, deşi colonizarea lor
s-a realizat în acelaşi timp şi în acelaşi scop. Pe când secuii, la aşezarea lor în
Transilvania mai trăiau în forme de organizare gentilică (între cea tribală şi pe
neamuri), saşii erau organizaţi în obşti cu o structură complexă (obşti simple şi
uniuni de obşti), colonizarea ultimilor a durat circa un secol.
Nici saşii şi nici secuii nu cunoşteau însă la venirea lor în Transilvania,
instituţia politico-administrativă a scaunelor.

19
2.1.2.1. SCAUNELE SĂSEŞTI
Potrivit tradiţiei consemnate în scris în vremea aşezării secuilor în Transilvania,
au fost colonizaţi şi saşii din Flandra şi din Saxonia.
Diploma Andreană (Bula de aur) din 1224, reglementează raporturile
economice, sociale, politice, militare, juridice şi administrative dintre regalitate şi
saşi. Se forma astfel o comunitate a coloniştilor cu o largă autonomie politico-
administrativă.

2.1.2.2. SCAUNELE SECUIEŞTI


Societatea secuiască era organizată ca şi alte popoare bulgaro-tur-cice. Erau
şase neamuri şi câte patru ramuri în fiecare neam. Condu-cătorul militar al secuilor
se numea căpitan scăunal sau locotenent.
Pe lângă îndatoririle militare, el îndeplinea şi atribuţii administrative şi
judecătoreşti, prezidând adunările generale şi scaunele de judecată. Al doilea
dregător al scaunului era judele scăunal, ales de locuitorii din scaun. Alături de
căpitan exercita atribuţii judiciare.

2.1.3. Organizarea ungurilor

Geneza comitatelor, nucleul din care s-au dezvoltat acestea a fost cetatea
(castrum). Conducătorul cetăţii, castelanul, era la început şi conducătorul
comitatului. Nu toate cetăţile regale au devenit centre de comitate, nu s-au format
comitate în jurul tuturor cetăţilor regale. Comitatele erau aşezate la început pe
cursul inferior sau mijlociu al apelor.
Se impune precizarea că acestea au fost organizate pe rând în măsura cuceririi
Ardealului de către regalitatea maghiară, pe de o parte, iar pe de altă parte,
configuraţia acestora a fost mereu schimbată în funcţie de modul în care a reuşit
administraţia maghiară să se organizeze.
Comitele numea pe vicecomite. Comitatele erau conduse de un comite suprem,
numit de regele Ungariei; ele de fapt devin comitate senioriale, nobiliare, ne mai
servind interesele regale.

2.2. Reşedinţa domnească

Centrul politico-administrativ al ţărilor româneşti a gravitat în jurul reşedinţei


domneşti. Stabilirea ei s-a făcut întotdeauna din raţiuni politice şi administrative,
niciodată la întâmplare. Fără îndoială, prima raţiune a constituit-o apărarea
reşedinţei de primejdiile războ-iului, dar la aceasta s-au adăugat şi altele
(dezvoltarea oraşelor, aşezarea ei pe cât posibil mai spre centrul ţării).

20
Pe lângă reşedinţa domnească statornică, au existat şi altele secundare, de unde
domnul administra ţara.
Pentru Ţara Românească reşedinţele domneşti au fost la: Câmpulung, Curtea de
Argeş, Târgovişte, Bucureşti.
În Moldova reşedinţele domneşti au fost la: Baia, Suceava, Iaşi.
Multe oraşe mai apar în documente ca şi curţi domneşti (Roman, Neamţ,
Bârlad).
În ce priveşte Transilvania, reşedinţa voievodală sau princiară nu era stabilă.
Voievozii şi principii conduceau de la curţile lor. Totuşi Alba Iulia poate fi
considerată principala reşedinţă a evului mediu. Au mai fost reşedinţe şi în alte
oraşe: Deva, Turda, Sibiu, Haţeg, Bistriţa, Oradea şi chiar Lipova.

2.3. Târgurile şi oraşele

În Moldova ele au fost cunoscute sub numele de târguri, iar în Ţara


Românească şi Transilvania sub nume de oraşe.
Deşi poziţia geografică a ţărilor româneşti, pericolele reale la care au fost
expuse, nenumăratele războaie purtate pe teritoriul lor, nu au creat condiţii
favorabile dezvoltării oraşelor, totuşi existenţa acestora încă înainte de formarea
statelor independente nu poate fi contestată. În pofida greutăţilor, necesităţile
economice, schimbul intern şi extern de marfă, tranzitarea acestora prin ţările
noastre au impus dezvoltarea târgurilor şi a oraşelor.
Iată ordinea vechimii lor medievale (după N. IORGA): Baia, Roman, Trotuş,
Bacău, Suceava, Focşani, Buzău, Rucăr, Dragoslave, Câmpulung, Bârlad, Hotin,
Giurgiu.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre vechiul pământ românesc al
Transilvaniei. Toate oraşele îşi datorează existenţa unei imigraţii orăşeneşti străine,
căci nici ungurii n-au întemeiat ei înşişi vreo obşte orăşenească. Cele mai multe
oraşe au fost înfiinţate de saşii.

Administraţia oraşelor

Administraţia oraşelor, în ambele ţări române, se realiza prin două categorii de


organe indiferent de natura acestora: unele alese de locuitori ai oraşelor şi alte
organe impuse de domn sau de persoana căruia îi aparţinea sau i se cedase oraşul
din partea domnitorului.
Organele eligibile erau judele şi pârgarul în Ţara Românească, iar în Moldova
şoltuzul şi pârgarul. Organul superior al acestora era adunarea generală a
orăşenilor care se întrunea cel puţin o dată pe an când alegea organul de
conducere.

21
În Transilvania statutul juridic al oraşelor era precizat în diverse acte scrise
numite carte. De obicei se bucurau de o relativă autono-mie în schimbul
contingentelor de militari care se recrutau din respectivul oraş şi a impozitelor pe
care le achitau regalităţii ori împăratului.

2.4. Satele

Nu există în vocabularul arhaic nici un cuvânt pentru formaţiuni mai mari de


convieţuire socială. El nu cunoaşte din vremuri străbune decât satul şi cetatea (N.
IORGA).
În Moldova şi Ţara Românească pământul de moştenire, rămas de la străbuni se
cheamă moşie, căci moş înseamnă atât bunic, cât şi străbunic. De aceea ţăranii
liberi care nu erau dependenţi de nimeni în afară de administraţia centrală se
numeau moşneni.
Procesul de transformare a obştilor vicinale în unitatea administrativă a satului
a fost îndelungat şi complex. Două sunt elementele fundamentale care
caracterizează transformarea obştilor în sate: teritorialitatea şi statornicia.

Categorii de sate

2.4.1. Satele libere – asupra lor domnul îşi exercita doar o autoritate publică
deoarece conducerea administrativă aparţinea obştii satului, adică „oamenilor buni
şi bătrâni”. Acest sfat al obştii avea loc în zilele de sărbătoare şi cu respectarea
unor ritualuri bine cristalizate.
Locuitorii lor se numeau răzeşi în Moldova şi moşneni în Ţara Românească.
2.4.2. Satele aservite
După cum trădează denumirea, acestea dependente, cu un alt statut juridic decât
cele libere. Satele aservite erau domneşti, boiereşti şi mănăstireşti.
2.4.2.1. Satele domneşti puteau fi şi ele de două feluri: unele care aparţineau
domnului ca persoană fizică, dobândite prin moştenire sau prin cumpărare şi faţă
de care domnul se comporta ca un stăpân feudal; altele aparţinând instituţiei
domniei.
2.4.2.2. Satele boiereşti. Fără îndoială, încă înainte de constituirea statelor feudale,
multe din sate au fost aservite sau cumpărate de mari familii feudale. În baza lui
ius eminens, după constituirea statelor feudale, domnul le-a recunoscut aceste
drepturi de proprietate asupra satelor.
2.4.2.3. Satele mânăstireşti erau proprietatea mânăstirilor şi erau administrate de
egumenul mănăstirii. Hrisoavele de imunitate privind satele mănăstireşti erau mai
largi decât în cazul satelor boiereşti.

22
2.4.3. Sloboziile erau o categorie de sate ce se constituite în secolele XIV–XVIII
fie pe pământ domnesc, fie mănăstiresc / boieresc, din voinţa domnului pentru
scopuri precis determinate. Acestor colonişti li se acordau prin hrisoave domneşti
scutiri la dări şi de munci datorate proprietarului terenului pe un anumit timp
determinat, de la unul la zece ani, cu excepţia birului şi a îndatoririlor militare.

Capitolul III
ORGANIZAREA FISCALĂ

3.1. Trăsăturile generale ale sistemului fiscal

Până la constituirea ţărilor române nu se poate vorbi de o organizare fiscală, de


un sistem de obligaţii cu toate că şi anterior constituirii acestora locuitorii erau
datori faţă de căpeteniile cnezatelor şi voievodatelor cu anumite dări în natură şi în
muncă.
Ca şi trăsături generale ale sistemului fiscal medieval românesc putem releva
următoarele:
1. Principiul solidarităţii fiscale, potrivit căruia în unităţile fiscale, răspunderea
pentru plata dării este solidară atât între contribuabili cât şi pentru birarii de
judeţ.
2. Fiscalitate excesivă, dominaţia otomană asupra Ţărilor române influenţând în
mod nemijlocit cuantumul dărilor.
3. Abuzul şi arbitrariul au caracterizat întreaga activitate fiscală, atât în ce
priveşte stabilirea dărilor, cât şi încasarea lor.

3.2. Instituţiile fiscalităţii

De importanţă mai mare în organizarea fiscalităţii au fost: tezaurul ţării, cămara


domnească, visteria statului.
Tezaurul era o formă rudimentară a finanţelor statului ce se constituia din
depozitarea unor obiecte de valoare deosebită în locuri bine păzite. El reprezenta o
rezervă la care domnul recurgea numai în cazuri extreme.
Cămara domnească constituia o instituţie particulară a domnului. La început, s-
a identificat cu visteria statului, veniturile particulare ale domnului confundându-se
cu cele ale ţării. În secolul al XV-lea cele două instituţii s-au despărţit.
Visteria statului a fost instituţia cea mai importantă a sistemului financiar-fiscal
pentru că evidenţia toate datele privind repartiţia dărilor, încasările efective a
acestora, cât şi cheltuielile ce se efectuau.

23
3.3. Categoriile de dări

3.3.1. Dările în natură sau dijmele domneşti (zeciuială în Ţara Românească,


deseatină în Moldova) au constat în perceperea de către domnitor în natură a unor
produse (cereale, vite, produse animaliere). Cele mai importante au fost oieritul,
goostina, stupăritul, vinăriciul. Începând cu secolul al XVI-lea au fost transformate
în bani.
3.3.2. Muncile sau slujbele erau prestările în muncă faţă de domnie la
construirea de drumuri, cetăţi, poduri, mori, găzduirea curierilor domneşti,
procurarea de cai curieri. Începând cu secolul al XVIII-lea muncile puteau fi
răscumpărate în bani.
3.3.3. Dările în bani, cunoscute sub numele de dare, dajdie şi apoi bir
reprezentau impozitul personal aplicat la un moment dat tuturor categoriilor de
locuitori ai ţării, în funcţie de categoria socială, din care făceau parte. Deşi scutiţi
la început, din secolul al XVI-lea au plătit bir şi boierii, dar scutirea de bir a fost
cunoscută în special pentru boierii cu dregătorii şi curteni.
Dările în bani pentru ţărani au crescut constant. Datorită fiscalităţii excesive,
ţăranii practicau evaziunea prin fugă, dar sarcina celui fugit era preluată de
colectivitate.
3.3.4. Haraciul reprezenta obligaţiile băneşti faţă de Poarta otomană. Dacă la
început haraciul era mai mult simbolic, având în principal o semnificaţie politică
(aprox. 3.000 de galbeni / an), la sfârşitul secolul al XVI-lea a ajuns la 155.000 de
galbeni.
3.3.5. Peşcheşurile erau diferitele daruri făcute sultanului şi curţii sale,
dobândind caracter de constanţă au apăsat şi ele covârşitor asupra contribuabililor.
3.3.6. Mucarerul mare şi mucarerul mic au reprezentat o povară uriaşă în
perioada în care păstrarea domniei ori cumpărarea ei a devenit un fapt obişnuit.
Sumele de bani erau de-a dreptul exorbitante.
3.3.7. Prestaţiile în natură către turci au constat în predarea anuală către Poartă
a unui număr important de cai, boi, oi, şoimi, precum şi de mari cantităţi de unt,
ceară, miere etc. Mai existau prestaţiile ocazionale în cereale, furaje etc. în
perioada campaniilor militare ale turcilor.

Organizarea fiscalităţii fiind una din cele mai importante compo-nente ale
statului ca instituţie juridică (prin intermediul ei se realizau veniturile statului) a
fost mereu în atenţia domnilor, încercându-se diferite reforme pentru îmbunătăţirea
acesteia sub două aspecte esenţiale: în primul rând pentru obţinerea unor venituri
tot mai mari, iar în al doilea rând pentru evitarea evaziunilor fiscale.
Reforma fiscală a lui MATEI BASARAB, cunoscută sub numele de reforma
talerului, a constat în următoarele:
– înfăptuirea unui recensământ fiscal amănunţit;

24
– apoi această sumă rezultată a fost repartizată pe judeţe, în funcţie de
capacitatea stabilită pe fiecare judeţ, care la rândul său o repartiza pe sate, categorii
sociale şi pe gospodării.

Alte reforme fiscală au fost realizate în Moldova de ANTIOH CANTEMIR (1695–


1700, 1705–1707) şi de CONSTANTIN BRÂNCOVEANU în Ţara Românească. În principal
ea a constat în aceea că toate dările de repartiţie din partea visteriei au fost
concentrate în una singură ce trebuia achitată în patru rate anuale (sferturi).
De o importanţă mare pentru sistemul fiscalităţii a fost reforma lui CONSTANTIN
MAVROCORDAT în cursul anilor 1739–1741. Reforma lui a fost de substanţă,
importante sunt următoarele:
– dregătorii fiscali au fost retribuiţi;
– a fost desfiinţat principiul solidarităţii fiscale;
– au primit scutire de dări mănăstirile, clerul şi marii boieri;
– deşi dările au fost mărite, categoriile de dări au fost reduse.

În ce priveşte sistemul fiscal din Transilvania, precizăm că:


– principala obligaţie fiscală era faţă de stat, stabilită în funcţie de venitul
cămării. La început a fost în natură, dar ulterior s-a transformat într-o dare în
bani.
– o altă categorie de dări era aceea privind darea pe pământ, ce se achita în
funcţie de suprafaţa de pământ folosită. Ulterior această dare funciară s-a
transformat într-un fel de cens anual.
– au mai fost cunoscute şi subsidiile extraordinare pentru cazuri deosebite.
Capitolul IV
JUSTIŢIA

4.1. Organizarea judecătorească

4.1.1. Justiţia şi sarcinile ei

Conceptul de justiţie în sensul cel mai larg, include atât sistemul organelor
acreditate cu înfăptuirea ei, cât şi activitatea desfăşurată de aceste organe.

4.1.2. Organizarea judecătorească

Una din formele fundamentale de activitate a fiecărui stat este activitatea de


înfăptuire a justiţiei, de rezolvare a conflictelor de drept apărute. Această activitate
s-a realizat şi înaintea constituirii statelor româneşti la nivelul obştilor săteşti, care
din multe puncte de vedere se prezentau ca entităţi cvasistatale.

25
Pentru înţelegerea evoluţiei activităţii de înfăptuire a justiţiei sunt necesare
câteva clarificări, prin prezentarea câtorva coordonate esenţiale legate de formele
fundamentale de activitate ale statului şi organele care înfăptuiesc aceste activităţi.
În fruntea ierarhiei organelor judecătoreşti se afla domnul (regele, principele),
motiv pentru întreaga activitate de jurisdicţie o denumim justiţie domnească.
Preceptele creştine, după care puterea vine de la DUMNEZEU, îi fundamenta
poziţia de judecător suprem.
Datorită numărului mare al cauzelor, domnul nu putea judeca toate pricinile şi
de aceea a creat un sistem de organe judecătoreşti care prin delegarea
competenţelor înfăptuiau justiţia.
Competenţa materială nu era strict delimitată, dar se avea totuşi în vedere
specificul cauzei raportat la atribuţiile de ansamblu ale dregătorului respectiv.
La nivelul judeţelor şi ţinuturilor, competenţa generală o aveau pârcălabii, iar
în Oltenia banii, dar mai aveau drept de judecată şi subalternii acestora: vornicii şi
bănişorii.
La nivelul satelor libere, ca un element de continuitate a vechilor obiceiuri
vicinale, pentru cauze de mai mică importanţă, au continuat să judece oamenii buni
şi bătrâni. Aceste cauze se terminau de obicei prin împăcarea părţilor.
În Transilvania, datorită istoriei sale diferenţiate, organizarea judecătorească
era mult mai complexă. În perioada voievodatului existau instanţe de judecată ale
statului feudal maghiar, dar şi instanţe româneşti. Şi unele şi altele au fost
cunoscute sub denumirea de scaune (sedes iudiciaria).

A. Instanţele de judecată ale voievodatului transilvan au fost:


– La nivelul domeniului feudal existau instanţele domeniale în care nobilii laici
sau ecleziaşti înfăptuiau justiţia în funcţie de diplomele de privilegii deţinute,
aplicând chiar pedepse capitale.
– La nivelul comitatelor erau instanţele comitatense, denumite sedes nobiliares.
– La nivelul oraşelor erau instanţe orăşeneşti, compuse din judele oraşului şi
juraţi (aleşi anual de cetăţenii oraşelor).
– Instanţele ecleziastice.
– Instanţa voievodală (scaunul de judecată a voievodului sau a vicevoievodului).
– Instanţa supremă a Curţii maghiare.

B. Instanţele de judecată ale principatului transilvan


În perioada principatului organizarea judecătorească devine şi mai complexă ca
urmare a dobândirii autonomiei. Principele devine instanţa supremă ajutat de iudex
curiae, funcţie asemănătoare vornicului. Cum însă principele nu judeca decât în
cazuri extreme (spre deosebire domn), în fapt justiţia supremă era exercitată de
Tabla Principelui prezidată de primarius iudex.
Instanţele de judecată sunt:

26
– Tabla principelui şi primarius iudex, judecau cazuri de înaltă trădare şi căile
de atac exercitate împotriva hotărârilor scaunelor de judecată.
– Scaunele de plasă (prezidat de pretor).
– Scaunul cetăţii (prezidat de căpitanul cetăţii).
– Scaunele săteşti (prezidat de judele sătesc).
– Scaunul stăpânului de moşie.
C. Instanţele de judecată transilvane sub habsburgi
În perioada dominaţiei habsburgice s-a menţinut în general vechea organizare
judecătorească, dar s-a stabilit cu exactitate competenţa materială şi personală a
fiecărei instanţe, realizându-se ierarhizarea severă a instanţelor de judecată.

În ce priveşte instanţele compuse exclusiv din elemente româneşti, în districtul


Haţegului avem semnalată o instanţă locală prezidată de castelanul de Haţeg,
alcătuită din 12 cnezi, 6 preoţi şi 6 oameni de rând. În districtul Făgăraşului,
scaunele de judecată erau compuse din 6–8 sau 12 boieri ca juraţi-asesori.
În unităţile teritorial-administrative săseşti, care s-au bucurat autonomie,
organizarea justiţiei s-a făcut tot pe principii autonome, scaunele de judecată fiind
compuse la început din persoane numite de rege, iar apoi din organe alese de aceste
comunităţi.
În sistemul organelor judecătoreşti medievale existau două categorii de instanţe
speciale: cele orăşeneşti şi cele ecleziastice.

4.1.3. Instanţele ecleziastice

Justiţia laică a coexistat cu cea ecleziastică să, punându-se problema


competenţelor (unele legiuiri scrise au prevăzut controlul judiciar religios asupra
celui laic: Pravila de la Govora, 1640).

Principiile justiţiei ecleziastice sunt:


1. În ce priveşte competenţa după persoană, preoţii puteau fi judecaţi de
instanţele bisericeşti.
2. În privinţa competenţei după materie, a rămas în sarcina justiţiei ecleziastice
să judece cauzele strict legate de viaţa religioasă.
3. Nu a fost exclusă însă dubla judecare, adică atât de instanţele ecleziastice, cât
şi de cele laice, completându-se reciproc şi verificându-se reciproc. Aşadar era
consacrată atât separarea, cât şi cooperarea celor două categorii de instanţe.
4. În domeniile feudale bisericeşti şi mânăstireşti, potrivit imunităţilor judiciare
acordate de domnitor, justiţia se înfăptuia de către instanţele ecleziastice, cu
excepţia unor infracţiuni considerate grave.
5. Şi în justiţia ecleziastică exista o ierarhie a instanţelor (cu diferite grade de
competenţă).

27
Situaţia a fost asemănătoare şi în Transilvania.

4.2. Procedura de judecată

Proces în limba română provine din latinescul processus ce desemnează


activitatea de înaintare. Prin intermediul glosatorilor din secolul al XII-lea,
termenul processus s-a generalizat, desemnând ceea ce înţelegem astăzi prin
proces, adică o activitate desfăşurată de organe judiciare anume desemnate, cu
participarea părţilor, în conformitate cu legea în scopul rezolvării pricinilor
(identificarea şi tragerea la răspundere a celor care se fac vinovaţi).

4.2.1. Obiectul procesului

Pentru desfăşurarea unui proces este necesară existenţa unui conflict de drept
născut prin încălcarea unor dispoziţii cutumiare sau legale care ocrotesc anumite
valori sociale (viaţa, proprietatea etc.)
Aşadar, era necesară existenţa unui litigiu, a unui conflict între părţi. Litigiul
existent şi dedus judecăţii purta numele de gâlceavă, pricină, treabă. În dreptul
cutumiar nu se făcuse încă deosebire între procesul penal şi civil şi de aceea
regulile de desfăşurare erau la fel.

4.2.2. Părţile din proces

Subiecţii procesului feudal purtau diferite denumiri: reclamantului i se spunea


jeluitor, prigonitor, uneori pârâş, iar pârâtului prigonit; învinuit sau învinovăţit se
numea cel care comisese o infracţiune.
În Transilvania reclamantul se numea actor, iar pârâtul reus.
În principiu, parte în proces putea fi orice persoană, feudalismul recunoscând
capacitatea juridică tuturor oamenilor. Capacitatea de exerciţiu era însă limitată în
cazul ţăranilor dependenţi şi a robilor doar la procesele având ca obiect starea lor
de dependenţă. Robii şi ţăranii dependenţi puteau fi reprezentaţi în proces de
stăpânii lor.
Femeia căsătorită era asistată de soţ. În schimb aveau capacitate deplină de
exerciţiu femeia majoră necăsătorită şi văduvele.

4.2.3. Chemarea în judecată

Sesizarea instanţei de judecată se făcea printr-o plângere verbală ori scrisă


numită pâră sau jalbă. În trecutul mai îndepărtat plângerea se făcea pe cale orală,

28
dar începând cu secolul al XVII-lea în Transilvania şi cu secolul al XVIII-lea în
celelalte ţări române plângerea scrisă se generalizează.
Potrivit dreptului feudal transilvănean, acţiunea de sesizare a instanţei se
apropia de cerinţele legale actuale.

4.2.4. Fixarea termenului de judecată

Primind plângerea, instanţa stabilea termenul de judecată (punea sorocul,


sorocea pricina). Cum însă era tradiţională şi procedura accelerată, procedura de
urgenţă şi provizorie datorită necesităţii intervenţiei rapide a autorităţilor, multe
pricini se soluţionau pe calea cărţilor de volnicie prin care instanţele (mai ales
domnitorul sau banul) îndeosebi în materie funciară, îşi materializau hotărârea fără
o judecată contradictorie. Pârâtul efectiv era atenţionat prin cartea de volnicie
despre hotărârea luată, urmând ca acesta să-şi valorifice eventualele apărări ori
drepturi pe calea unui nou proces.

4.2.5. Citarea

Citarea părţilor şi a martorilor în procedura obişnuită de judecată se realiza prin


cartea de soroc care era înmânată acestora prin aprozi sau vătafi. Dacă procesul se
amâna din cauza neprezentării părţilor acestea puteau fi aduse la instanţă prin
slujbaşi domneşti, urmând să plătească treapădul în Ţara Românească sau
ciubotele în Moldova, adică toate cheltuielile ocazionate de aducerea lor în
instanţă.

4.2.6. Sistemul probator

Un principiu fundamental al procesului era acela ca părţile să îşi dovedească


susţinerile, respectiv acţiunile civile sau penale cu care a fost sesizată instanţa.
Simpla afirmaţie a părţilor nesprijinită de alte probe nu putea conducea la
câştigarea procesului.
Mijloacele de probaţiune cunoscute în dreptul feudal au fost: mărturisirea,
jurământul părţii, declaraţiile (mărturiile) martorilor cojurătorii, blestemul şi cartea
de „blestem“, înscrisurile, prezumţiile şi cercetarea la faţa locului.
Dreptul nostru cutumiar nu a făcut nici o ierarhizare a mijloa-celor de probă.
Nu era mai concludent un înscris, decât o declaraţie de martor. O a doua precizare
care se impune este aceea că recunoa- şterea pârâtului sau a făptuitorului făcea
dovada dreptului, nemai-fiind cazul administrării şi a altor probe.

29
4.2.7. Martorii

Martorii nu sunt părţi în proces, dar au cunoştinţe despre fapte pe care părţile
sau instanţa le consideră concludente în soluţionarea cauzei. Mărturia de grup era
mai relevantă probator şi de aceea mijlocul de probaţiune cel mai utilizat au fost
cojurătorii.
La origini conjurătorii erau persoane din intimitatea şi universul social al
împricinaţilor care cunoşteau obiectul şi natura conflictului, fiind interesate într-o
rezolvare dreaptă şi globală a cauzei în vederea unei convieţuiri armonioase.
Cojurătorii jurau că cele afirmate de partea care i-a adus erau sau nu adevărate, ei
de fapt „dădeau legea”. Condiţia lor se apropia de cea a martorilor.
Numărul lor stabilit de instanţă pentru a depune jurământ în fa-voarea unei părţi
era de 6 sau 12, dacă aceştia confirmau susţinerile, partea adversă putea aduce un
număr dublu pentru a combate pe cojurătorii din tabăra adversă.
,,Cărţile de blestem” erau de fapt nişte înscrisuri prin care se invoca puterea lui
Dumnezeu, care să pedepsească nu doar pe cel ce depune jurământ fals, ci şi
familia şi rudele sale.
4.2.8. Înscrisurile

Înscrisurile sunt mijloace de probă în conţinutul cărora se arată fapte şi


împrejurări concludente pentru soluţionarea pricinii. Ele puteau să emane de la
autorităţi statale, bisericeşti, dar şi de la particulari. Purtau diferite denumiri:
hrisoave, zapise, dresuri, cărţi, urice.
Era cunoscută şi procedura reconstituirii lor în caz de pierdere sau distrugere.
Din practicarea justiţiei ordalice s-au născut mai întâi expresiile de „trecere prin
foc şi apă” sau „punerea mâinii în foc” şi apoi au fost preluate în vocabularul
basmelor şi poveştilor.

4.2.9. Hotărârile instanţei

Era posibil ca după sesizarea instanţelor procesul să se termine prin împăcarea


părţilor. Indiferent de probele administrate, odată intervenită tranzacţia părţilor
procesul înceta. Singura excepţie era situaţia criminalilor notorii, în care deşi
intervenea compoziţia părţilor, totuşi învinuitul era condamnat.
Instanţele pronunţau o hotărâre: carte de judecată sau anaforà.
Dreptul nostru feudal nu a cunoscut autoritatea bunului judecat, adică acea
instituţie potrivit căreia după epuizarea căilor de atac hotărârea nu mai poate fi
modificată. Reluarea procesului nu se putea face decât după achitarea unei amenzi
către domnitor. Amenda se numea zavescă (Moldova) sau pradă (Ţara

30
Românească). Punerea în executare a hotărârilor se făcea de către instanţă sau de
alte persoane ale autorităţii statale.

4.3. Infracţiuni şi pedepse

Până la realizarea principiului legalităţii incriminărilor şi al pede-pselor –


nullum crimen sine lege, nulla pœna sine lege, elaborat de Cesare BECCARIA (secolul
al XVIII-lea), astăzi prezent în toate legislaţiile penale moderne.
Faptele de o mare gravitate îndreptate împotriva unor valori fundamentale ale
societăţii au fost considerate infracţiuni sub diferite denumiri: faptă, faptă rea,
greşeală mare, vină, vinovăţie, păcat.
Dintotdeauna cele mai grave fapte au fost cele îndreptate împotriva
conducătorului statului şi a temeliei organizării sociale, apoi cele împotriva vieţii şi
a integrităţii corporale, proprietăţii, libertăţii persoanei, a familiei etc.
Dreptul cutumiar scinda dihotomic infracţiunile în mari (grave) şi mici
(uşoare). Limitele dintre acestea nu vor fi precizate decât în dreptul penal modern.
De aici şi posibilitatea interpretărilor şi abuzurilor din partea celor chemaţi să le
aplice.

4.3.1. Infracţiuni îndreptate împotriva conducătorului statului

4.3.1.1. Înalta trădare (hiclenie, viclenie, vicleşug, hainie). Subiecţi ai acestei


infracţiuni erau de obicei boierii care încălcau jurământul de credinţă şi care
acţionau pentru înscăunarea altui domn. Tot hiclenie este considerată fuga boierilor
din ţară.
4.3.1.2. Lezmajestatea a constat în stingerea adusă onoarei, adusă
conducătorului statului prin insultarea sau calomnierea sa. Această infracţiune se
mai numea sudalmă sau hulă.
4.3.1.3. Osluhul consta în neascultarea faţă de poruncile domneşti. Tot osluh
era socotită şi neîndeplinirea obligaţiilor de către ţăranii dependenţi faţă de stăpânii
feudali.
4.3.1.4. Călpuzenia (etim. turcă), constă în falsificarea monedei bătută de
domnitor.

4.3.2. Infracţiunile contra vieţii

4.3.2.1. Omorul („moarte de om”, „ucidere”) consta în suprimarea vieţii unui


om sau a mai multor oameni şi a fost considerată o infracţiune gravă, „o faptă
mare”, motiv pentru care, competenţa de a-l judeca revenea în exclusivitate
domnului.

31
4.3.2.2. Paricidul consta în suprimarea vieţii părinţilor, copiilor sau a fraţilor
soţiei. Era considerată o infracţiune deosebit de gravă şi pedepsită prin ardere de
viu.
4.3.3. Infracţiuni contra integrităţii corporale

În această categorie intrau rănirile simple cu palma sau cu toiagul, precum şi


sluţirile de orice fel.

4.3.4. Infracţiuni contra proprietăţii

4.3.4.1. Furtul („furtişag”, „furtuşag”) consta în luarea unui mobil din posesia
altei persoane în scopul însuşirii pe nedrept; aceasta a fost infracţiunea cea mai
frecventă în Evul Mediu. Nu se pedepsea furtul de consumaţie momentană (furtul
cu burta) din livezi sau vii. În schimb, era mai grav pedepsit „furtul de faţă”.
4.3.4.2. Tâlhăria („jaf”, „jac”, „tâlhuşag”) este furtul prin violenţă. Datorită
gravităţii se pedepseau şi gazdele celor care săvârşeau astfel de fapte, în situaţia în
care cunoşteau împrejurarea că cei găzduiţi comit astfel de infracţiuni.
4.3.4.3. Încălcarea hotarelor consta în distrugerea, mutarea şi nesocotirea
semnelor de hotar.
4.3.4.4. Incendierea caselor şi holdelor sse pedepsea deseori numai pecuniar
prin plata dublă sau triplă a pagubei.

4.3.5. Infracţiuni împotriva moralei

4.3.5.1. Răpirea de fată sau de femeie. Consta în lipsirea efectivă a acesteia de


libertate prin transportarea victimei dintr-un loc în altul şi „necinstirea” (violarea)
victimei.
4.3.5.2. Seducţia consta în scopul întreţinerii de raporturi sexuale.
4.3.5.3. Sodomia consta în raporturi sexuale între persoane de acelaşi sex;
infracţiune rară în istoria medievală a poporului nostru.
4.3.5.4. Curvia sau desfrânarea. Atât relaţiile conjugale din afara căsătoriei cât
şi cele din afara concubinajului notoriu, care era un fapt imoral dar totuşi
nesancţionat de societate, erau considerate ca infracţiuni şi pedepsite ca atare. Erau
mai aspru pedepsite femeile.
4.3.5.5. Incestul („amestecare de sânge”) consta în relaţii sexuale fireşti între
persoane care potrivit obiceiului pământului nu se puteau căsători, datorită gradului
de rudenie.
4.3.6. Infracţiuni care împiedicau înfăptuirea justiţiei

32
4.3.6.1. Vicleşugul sau înşelăciunea consta în falsificarea înscri-surilor prin
plăsmuirea sau alterarea acestora în scopul de a produce diferite consecinţe
juridice. Era pedepsit şi uzul de fals, respectiv utilizarea unor înscrisuri false.
4.3.6.2. Neascultarea consta în nesupunerea la executarea unei hotărâri
judecătoreşti, a poruncilor domneşti cu valoare jurisdicţională.
3.6.3. Jurământul mincinos („mărturia strâmbă”, „limba strâmbă”) consta în
fapta martorului care dădea declaraţii mincinoase ori nu spunea tot ce ştie în
legătură cu obiectul procesului în care era chemat ca martor. Se pedepsea cu
„gloaba”, respectiv fiecare martor mincinos era obligat la predarea a trei boi.
3.6.4. Vrăjitoria consta în practicarea de procedee oculte sau de magie. Era
pedepsită nu numai dacă prin ea se aducea atingerea intereselor de stat, ori realiza
„stricăciunea” oamenilor.

4.3.7. Infracţiunile îndreptate împotriva religiei

4.3.7.1. Erezia consta în abaterea conştientă de la preceptele Bisericii oficiale.


Însă firea românului fiind lipsită de fanatism religios (B. P. HAŞDEU), nu s-au
constatat cazuri de erezii sancţionate; dimpotrivă, exista toleranţă faţă de alte
religii.
4.3.7.2. Apostazia reprezenta părăsirea condiţiei de călugăr şi reintrarea în viaţa
laică.
4.3.7.3. Ierosilia sau sacrilegiul însemna profanarea valorilor bisericeşti:
furturile din biserică, împreunarea trupească în biserică, întreţinerea de raporturi
intime cu cinul monahal.

4.4. Răspunderea. Răspunderea colectivă

În mentalitatea populară ideea justiţiei private, nu exista. Născut popor creştin,


şi-a fundamentat existenţa pe precepte biblice.
Pasul fundamental în ,,etatizarea” justiţiei l-a constituit incriminarea la nivelul
obştilor a faptelor grave. După constituirea statelor feudale acest proces s-a
amplificat fără însă a face abstracţie de regulile stabilite pe cale cutumiară. Urmare
a înţelegerii prin plata unei sume de bani sau a transferului de bunuri mobile ori
imobile din proprietatea făptuitorului către victimă sau rudele sale, se răscumpără
vina şi astfel are loc exonerarea de răspundere. Compoziţia s-a practicat pe scară
largă în istoria dreptului românesc.
În evul mediu românesc se cunosc două forme de răspundere penală colectivă:
răspunderea solidară a obştii şi răspunderea familială.

33
4.4.1. Răspunderea solidară a obştii

Începuturile oficializării justiţiei s-au datorat mai întâi ideii de solidaritate,


născută la nivelul obştii în primul rând din necesităţi de autoapărare a colectivităţii.
Obiceiul pământului a consfinţit principiul că sarcina descoperirii autorilor
necunoscuţi care au comis fapte penale revenea colectivităţii. În cazul în care
autorii nu erau descoperiţi şi prinşi, era antrenată răspunderea penală solidară a
întregii colectivităţi, prin obligarea acesteia la plata duşegubinei (o amendă
substanţială).
Principiul obligativităţii descoperirii şi prinderii infractorilor, precum şi
predarea lor autorităţilor s-a dovedit foarte eficace, în unele zone cum ar fi
Moldova sau Oltenia, extinzându-se asupra a 12 sate vecine cu locul unde s-a
comis infracţiunea.
Autoritatea statală fiind interesată în identificarea autorilor, a acceptat aceste
norme cutumiare relative la răspunderea colectivă, şi deşi principiul nu a fost
preluat în pravile, el s-a aplicat constant generalizându-se la întreg teritoriul ţărilor
inclusiv în Transilvania.

4.4.2. Răspunderea familială

Din necesităţi politice, pentru consolidarea puterii domneşti şi pentru evitarea


trădărilor, în baza prerogativelor absolute pe care le aveau unii domni şi-au permis
chiar împotriva obiceiului pământului ca în cazul săvârşirii unor infracţiuni de
trădare să pedepsească nu numai persoana care a comis această infracţiune, ci
întreaga familie.
Chiar dacă astfel de cazuri au fost multe, obiceiul pământului şi legiuirile scrise
au consfinţit regula răspunderii penale individuale.

4.4.3. Răspunderea personală

Un aspect important al evoluţiei dreptului penal este aplicarea individuală a


pedepselor, principiu consacrat de dreptul cutumiar românesc. Această trecere de la
sistemul penal primitiv în care erau pedepsite grupuri de persoane, familii, rude,
pentru fapta unui singur vinovat arată progresul fundamental în dreptul penal. Dacă
la aceasta mai adăugăm trecerea la legalitatea pedepsei, avem imaginea clară a
evoluţiei dreptului penal în general. Istoria legalităţii pedepsei poate fi privită din
perspectiva a două aspecte importante: în primul rând sub aspectul precizării ei în
norme de incriminare şi în al doilea rând sub aspectul individualizării ei.

Sub primul aspect, sunt necesare următoarele precizări:

34
a) Nu întotdeauna normele cutumiare sau legile feudale au prevăzut cum
anume se pedepsesc anumite categorii de infracţiuni. Altfel spus, pedepsele
erau lăsate la latitudinea celui abilitat să judece astfel de fapte.
b) Multe din pedepsele prevăzute erau excesive, neexistând un raport
echitabil între faptă şi pedeapsă. Aşa, de exemplu, simplul furt sau
adulterul puteau fi pedepsite cu moartea.
c) Pedepsele prevăzute de cutume sau pravile erau diferite în multe cazuri în
funcţie de situaţia socială a făptuitorului.

Sub cel de al doilea aspect al individualizării pedepselor, nici cutumele şi nici


pravilele scrise nu precizau criterii în funcţie de care să se facă individualizarea în
concret a pedepselor (în afară de condiţia socială a făptuitorului).

4.5. Pedepsele

4.5.1. Pedepsele corporale

4.5.1.1. Pedeapsa cu moartea. Dintre modalităţile pedepsei cu moartea pentru


boieri cele mai utilizate au fost spânzurarea şi decapitarea.
45.1.2. Mutilarea, formă de pedeapsă receptată din dreptul bizantin în dreptul
nostru cutumiar, consta în scoaterea ochilor, tăierea mâinilor, picioarelor, limbii,
nasului sau a organului sexual.
4.5.1.3. Înfierarea consta în însemnarea vinovatului cu fierul roşu, pe diferite părţi
ale corpului.
4.5.1.4. Bătaia mai era cunoscută şi sub numele de „certare a trupului”, era una
dintre cele mai frecvente pedepse. Uneori se aplica pe uliţa satului.

4.5.2. Pedepse privative de libertate

4.5.2.1. Ocna consta în muncă silnică în saline. Pedeapsa cu ocna putea fi pe timp
limitat sau pe viaţă.
4.5.2.2. Temniţa consta în privarea dreptului de proprietate în locuri de detenţie
special amenajate.
4.5.2.3. Grosul era o închisoare în care ţineau arestaţi preventiv (înainte de a fi
judecaţi). Boierii arestaţi preventiv erau ţinuţi în visterie sau cămările domneşti
pentru mai multă siguranţă.
4.5.2.4. Surghiunul consta în izgonirea făptuitorului din localitatea sa de domiciliu,
putându-i-se stabili eventual un domiciliu forţat (de exemplu la o mânăstire).

35
4.5.3. Pedepse pecuniare

4.5.3.1. Duşegubina. Începâd cu secolul al XVII-lea, noţiunea însemnă pedeapsă


pecuniară se aplica unei colectivităţi.
4.5.3.2. Gloaba consta într-o amendă care se plătea domniei fie în bani, fie în
natură. Ea se mai numea „certare cu bani sau cu dobitoc”.
4.5.3.3. Confiscarea era o pedeapsă ce se materializa în scoaterea din patrimoniul
vinovatului, a unor bunuri, ori chiar totalitatea acestora şi pierderea lor în
patrimoniul domniei sau al victimei.

36
Secţiunea II

INSTITUŢIILE DREPTULUI PRIVAT

Capitolul 1
PERSOANELE

Conceptul de personalitate juridică – capacitatea juridică generală a persoanei


de a avea drepturi şi obligaţii – aşa cum este definit în zilele noastre este rezultatul
unei evoluţii istorico-juridice. Conţinutul său a fost indisolubil conex cu mutaţiile
ce s-au produs la nivelul societăţii (mutaţii dislocatoare generale).

1.1. Categoriile sociale

Şi din perspectiva conceptului de capacitate de folosinţă, formaţiunea social


economică a feudalismului a reprezentat un progres faţă de societatea antică
întrucât sfera capacităţii de folosinţă a fost mult mai mare.
Dreptul cutumiar românesc a recunoscut capacitatea de folosinţă tuturor
oamenilor, cu toate că în Ţara Românească şi Moldova a existat categoria socială a
robilor, a căror capacitate de folosinţă a fost redusă foarte mult, fiind apropiată din
punct de vedere juridic cu cea a sclavilor.
Reţinem însă că noţiunea de om ca individ social a fost aceeaşi cu cea de
persoană în sens juridic (cu capacitatea de a fi subiect cu drepturi şi obligaţii).
Aşadar în principiu tuturor oamenilor li s-a recunoscut capacitatea de folosinţă. Ca
principiu însă reţinem ca o primă diferenţiere a capacităţii de folosinţă a
persoanelor, criteriul apartenenţei la o anumită categorie de stare socială, în funcţie
de dimensiunile mijloacelor de producţie pe care le aveau în proprietate. Distingem
astfel diferite poziţii juridice în funcţie de întinderea capacităţii de folosinţă:
– Nobilii feudali.
– Clerul.
– Orăşenii.
– Ţăranii liberi.
– Iobagii şi jelerii.

1.1.1. Nobilii feudali (boierii)

Categoria socială a nobililor feudali (boierii) îşi are sorgintea încă din perioada
feudalismului timpuriu, înainte de constituirea statelor feudale române, prin
desprinderea din rândul membrilor obştilor.

37
Ei sunt acei maiores terræ (în Ţara Românească), potentes viri (în Moldova) ori
nobiles în Transilvania atestaţi documentar în 1247 în Diploma cavalerilor ioaniţi.
Erau de fapt fruntaşii primelor organizaţii politice-teritoriale româneşti, a căror
proprietate se va transmite din generaţie în generaţie.
Categoria cea mai veche de boieri a fost a acelora de dinaintea constituirii
statelor feudale.
După constituirea statelor feudale numărul boierilor a crescut prin crearea
acestora de către puterea centrală ca urmare a daniilor făcute de domnitor sau rege.
Şi în cazul acestei categorii calitatea de boier se dobândeşte prin naştere şi
moştenire ca şi situaţia boierilor originari, cu proprietatea moştenită.
În dreptul nostru consuetudinar nu s-au constatat dispoziţii foarte precise în ce
priveşte statutul juridico-politic al boierilor, conceptul de boier în sine fiind lipsit
de rigoarea definiţiilor juridice.
Ierarhizările boierilor sunt relative, pentru că rangul acestora este diferit de la o
etapă la alta dar şi pentru că situaţia politico-juridică, privilegiile au fost diferite în
funcţie de autoritatea domnească. Sub domni mai slabi autoritatea boierească a fost
mai mare, şi invers.
Prin reformele lui CONSTANTIN MAVROCORDAT s-a dat un statut aparte boierimii.
Au fost consideraţi boieri numai cei aflaţi în dregătorii sau care fuseseră în
dregătorii, precum şi descendenţii lor, fiind împărţiţi în trei categorii.
1. Primii 12 dregători, până la vel-comis (cel care însoţea pe domn când se
deplasa călare).
2. Dregătorii de la marele serdar (primul subaltern al marelui spătar), până la
clucer (cel care strângea zeciuiala).
3. Mazilii.
Raportând condiţia social economică a nobilimii feudale la cate-goria juridică a
capacităţii de folosinţă, putem lesne constata că acesteia i se recunoştea o largă
capacitate de folosinţă. Ca stăpâni de pământuri, ca dregători, nobililor-boierilor li
s-au recunoscut toate drepturile publice şi toate drepturile private.

1.1.2. Episcopatul

Episcopatul (înaltul clerul) avea aceleaşi drepturi publice ca şi boierii,


participând sub diverse forme la conducerea statului (ca membri ai sfatului
domnesc, şi ai adunării ţării, ai consiliului regal), beneficiau de privilegii
jurisdicţionale, atât ca părţi în proces, cât şi ca judecători în probleme de familie,
infracţiuni contra religiei etc.
În Transilvania statutul juridic al clerului românesc ortodox a fost inferior celui
care slujea religiile recepte (acceptate), religia ortodoxă fiind doar tolerată.
1.1.3. Orăşenii

38
Locuitorii oraşelor se bucurau şi ei de o situaţie privilegiată, drepturilor lor
publice erau consemnate în privilegii speciale, iar cele private erau statornicite de
către cutume care precizau actele de comerţ pe care puteau să le facă şi privilegiile
lor comerciale ce constau în taxele pe care le percepeau la intrarea mărfurilor în
oraşe (vama mare) şi cu ocazia vânzărilor (vama mică), taxe care se împărţeau
între domnie şi comunitatea orăşenească.
În Transilvania, privilegiile orăşeneşti variau după categoria din care făceau
parte respectivele oraşe; cele libere aveau reprezentanţi în dieta ţării, cele nobiliare
erau supuse jurisdicţiei comitatelor din care făceau parte, iar cele taxaliste erau
obligate să-şi plătească privilegiile. În general populaţia românească pătrundea cu
mare greutate în oraşele transilvănene şi chiar şi în aceste situaţii era menţinută în
poziţie de plebe orăşenească, majoritatea provenind din rândurile iobagilor.
1.1.4. Ţăranii
Ţăranii liberi dispuneau de o proprietate pe care o moşteneau din moşi-
strămoşi în devălmăşie, din care puteau ieşi cerând partea lor „cât se va alege”.
Pământul devălmaş constituia la origine o pro-prietate alodială moştenită din
strămoşi sau una donativă, pe care însă urmaşii donatarului urmau să o stăpânească
în indiviziune, asemenea proprietăţilor moştenite.
Numele sub care ţăranii liberi sunt cunoscuţi în documente este variat: moşneni,
răzeşi, judeci, megieşi, cnezi etc., dar originea lor este unitară, explicându-se prin
transformările obştilor săteşti care în parte au reuşit să-şi păstreze independenţa în
luptă cu pătura de stăpânitori feudali în continuă ascensiune.
Dacă în perioada feudalismului timpuriu ţărănimea liberă din obştile săteşti era
majoritară faţă de ţărănimea aservită, în perioada feudalismului dezvoltat raportul
se inversează: ţărănimea dependentă devine majoritară. Denumirile păturii aservite
sunt multiple: vecini, rumâni, ţărani, iobagi, săraci, slugi, şerbi, jeleri, poslujici,
coloni.
Dreptul pe care proprietarul îl avea asupra şerbului se transmite şi asupra
urmaşilor acestuia în paralel cu desfiinţarea posibilităţii de strămutare a şerbilor de
pe un domeniu pe altul. Acest drept de strămutare se materializa din punct de
vedere juridic în prerogativa stăpânului de a-şi revendica şerbii şi descendenţii lor
oriunde s-ar fi refugiat. Ţăranii dependenţi se puteau căsători în mod legal, femeia
luând poziţia soţului, căsătoria nu era condiţionată de asentimentul stăpânului de
moşie.

În materie de capacitate patrimonială, şerbul avea asupra pămân-tului pe care îl


lucra, numai un drept de folosinţă şi nu de proprietate, dar avea obligaţii în natură,
muncă şi uneori în bani faţă de proprie-tarii domeniilor pe care lucrau. Ţăranii
dependenţi aveau un drept de proprietate personală asupra gospodăriei sale şi
asupra îmbunătă-ţirilor făcute pe sesia lucrată: moara pe care a construit-o, livada
pe care a sădit-o, locul pe care l-au curăţit etc.

39
Bucata de pământ pe care o lucrau şerbii se numea în Moldova şi Ţara
Românească delniţă, iar în Transilvania sesie; cei care posedau o subdiviziune
mică de sesie, aveau o situaţie precară, şi formau o pătură deosebită a ţărănimii
aservite, aceea a jelerilor (inquilini). În măsura în care iobagul avea un drept de
proprietate personală i se recunoştea capacitatea de exerciţiu corespunzătoare
pentru a putea participa la tranzacţiile cotidiene: vânzarea produselor, cumpărarea
uneltelor de care avea nevoie.
Starea de dependenţă a şerbilor era perpetuă, dar stăpânul putea să-i elibereze în
schimbul unei sume de bani. Ea mai putea lua sfârşit prin căderea în robie a
iobagului, în care caz o stare mai rea (capitis deminutio maxima) se substituia celei
anterioare.

1.1.5. Robii

Pătura cea mai de jos a populaţiei aservite o formează robii, sunt consideraţi
mai mult obiecte decât subiecte de drept. În Ţara Româ-nească şi Transilvania
robii erau numiţi ţigani, iar în Moldova atât ţigani cât şi tătari (robi în Moldova
până în secolulal XV-lea). În Transilvania până în secolulal XIII-lea pătura robilor
numiţi în documente servi ancillæ, era alcătuită din cele mai de jos elemente ale
ţăranilor aserviţi, iar după năvălirea tătarilor, ţiganii aduşi de aceştia au avut o
poziţie care oscila între cea de ţigan şi sclav.
Priviţi ca lucruri ei sunt în general consideraţi imobile prin destinaţie, dovada
rezultă din faptul că în documentele din Transil-vania, robii sunt pomeniţi alături
de celelalte bunuri nemişcătoare (moşii, vii, păduri), iar în Ţara Românească şi
Moldova înstrăinările de robi erau supuse dreptului de preempţiune.
Robii care săvârşeau delicte puteau fi predaţi de stăpânii lor părţii vătămate
printr-un fel de abandon noxal, iar dacă un rob omora un altul era fie dat în
schimbul acestuia, fie condamnat la moarte dacă era recidivist. În cazul în care
delictele săvârşite de robi prezentau o gravitate deosebită, erau judecaţi în sfatul
domnesc.
În fapt, situaţia robilor nu se deosebeşte prea mult de cea a sclavului antic, cu
excluderea dreptului stăpânului de a omorî scla-vul. Ei puteau fi vânduţi-cumpăraţi
sau schimbaţi de către stăpân, cu sau fără familie fără a se putea opune unor
asemenea tranzacţii. Deşi teoretic robii se puteau căsători, în fapt uniunea lor nu
avea o valoare legală şi de aceea copiii de robi puteau fi despărţiţi de părinţii lor,
iar soţiile de soţ. Robii puteau fi eliberaţi de către stăpân prin acte.

1.2. Incapacităţile

40
Exerciţiul capacităţii juridice cunoştea unele limitări, datorită vârstei, sexului,
stării mentale etc. În sistemul cutumiar românesc, incapacitatea datorată vârstei lua
sfârşit odată cu căsătoria, când tinerii intrau în rândul oamenilor. Pubertatea şi
nubilitatea nu erau stabilite la o anumită vârstă, ci ca şi în concepţia sabiniană se
fixa de la caz la caz, existenţa lor materializându-se în dreptul de a lua parte la hora
satului ce deschidea posibilitatea alegerii partenerului de viaţă.
Vârsta înaintată nu constituia o diminuare a capacităţii juridice.
Persoanele incapabile din cauza stării mentale se aflau sub supravegherea
părinţilor şi în lipsa acestora în tutela bunicilor sau a fraţilor mai mari.
Deşi potrivit cutumelor româneşti femeia era socotită inferioară bărbatului,
totuşi dacă aceasta dovedea capacităţi apreciabile sau era mai bogată decât soţul, se
situa pe acelaşi plan social cu acesta.
Dreptul cutumiar făcea şi o altă deosebire referitoare la capaci-tatea juridică:
între pământeni / oamenii pământului / români şi străini. Cu toate acestea
cutumele româneşti s-au arătat foarte umane faţă de străini, recunoscându-le
libertatea cultului religios şi dreptul de a face comerţ.
Străinii puteau obţine împământenirea prin boierire ca urmare a unor servicii
aduse statului sau prin căsătoria cu o pământeană, după ce în prealabil îmbrăţişase
religia viitoarei soţii. După dobândirea împământenirii străinii dobândeau toate
drepturile civile şi politice. Străinilor li se aplica legea lor naţională, dar după cât se
pare, în lipsă de descendenţi, succesiunea revenea statului.

1.3. Numele

Printre criteriile fundamentale de identificare a persoanelor, nu-mele şi


domiciliul deţin întâietate. Numele persoanei este elementul de identificare a
omului în familie şi societate, din cele mai vechi timpuri.
Prenumele a fost elementul iniţial de identificare, pentru că patronimicul –
numele de familie, a fost folosit doar în acte de stare civilă, adică este folosit în
dreptul modern.
Regimul onomastic privind filiaţia legitimă din perioada predominării numelui
mic este atestat documentar prin frecvenţa expresiilor: „fiul lui ...”, „fiica lui …”.
În ce priveşte domiciliul, el se identifică cu locuinţa stabilă, de regulă locurile
de naştere. Regula generală a fost că soţia se muta la domiciliul bărbatului, dar a
fost cunoscută şi situaţia „măritării bărbatului”. Documentar, numele apare unit cu
locul de domiciliu (de ex: FRĂŢILĂ din Şuviţa, BARBUL din Mugureşti...).

Capitolul II

41
OBLIGAŢIILE

2.1. Consideraţii generale

Schimbul de produse dintre persoane, circulaţia bunurilor, îndeo-sebi după


descompunerea obştilor săteşti, şi cristalizarea proprietăţii private au fost realităţi
ce trebuiau să se găsească şi în drept.
Tot în ideea de echitate s-a născut şi instituţia delictului sau cvasidelictului ca
izvor al obligaţiei, în sensul că dacă printr-o faptă a omului (directă sau indirectă)
se cauzează altuia un prejudiciu, atunci acela care a cauzat prejudiciul la cererea
celui prejudiciat este obligat la repararea lui. Aşadar diferitele întâmplări, fapte şi
legături dintre oameni, voite şi nevoite, de o anumită importanţă şi cu anumite
consecinţe încep să dobândească semnificaţii juridice, devenind raporturi juridice.
După cum am relevat supra, obligaţia este raportul de drept în care o
persoană numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită
debitor, să execute prestaţia de a da, a face, sau a nu face, iar în cazul neexecutării
ei să recurgă la forţa de constrângere a statului.
În dreptul nostru cutumiar, izvoarele obligaţiilor au fost contrac- tul şi delictul.

2.2. Elementele constitutive ale contractului

2.2.1. SUBIECTELE
Subiecte ale contractului de vânzare-cumpărare puteau fi orice persoane care
aveau capacitatea juridică necesară, între care să se realizeze acordul de voinţe, dar
potrivit dreptului cutumiar, în cazul vânzării unui pământ al casei părinteşti, în
baza dreptului de preemţiune (protimisis) era nevoie şi de consimţământul
prealabil al rudelor şi vecinilor. În caz contrar aceştia puteau cere anularea
contractului, restituind preţul cumpărătorului („aruncarea banilor”).

2.2.2. OBIECTUL CONTRACTULUI


Obiectul contractului puteau fi atât bunuri imobile, cât şi mobile, dar cum
principala bogăţie era pământul, majoritatea contractelor aveau acest obiect.
Obiectul contractului trebuia să fie un bun in comercium, adică să poată face
obiectul comerţului. Şi în Evul Mediu erau lucruri care nu puteau face obiectul
comerţului (ex. teritoriul ţării, sceptrul domnitorului).
Bunurile furate şi apoi vândute, de regulă, se restituiau proprie-tarului, mai ales
când era vorba de biserici, iar cumpărătorii de rea credinţă erau sancţionaţi.
Obiectul contractului, indiferent de natura lui, trebuia să fie determinat sau
determinabil. Criteriile folosite nu erau însă întot-deauna precise şi invariabile.

42
2.2.3. PREŢUL
Un alt element al contractului este preţul. Acesta putea fi stabilit în bani, în
lucruri sau în bani şi lucruri. Faptul este lesne de înţeles, dacă avem în vedere
împrejurarea că în acea vreme moneda, chiar dacă exista, era totuşi o raritate, nu
era un bun aflat în casa fiecăruia.

2.2.4. CONSIMŢĂMÂNTUL PĂRŢILOR


În fine, un alt element al contractului era consimţământul părţilor. Acesta
trebuia să fie neviciat de dol, eroare sau violenţă, oferta vânzării şi acceptarea ei
trebuind să se realizeze în deplină cunoştinţă de cauză. Aşa se explică faptul că, în
chip stereotip, în documentele vremii, apar precizările că vânzarea s-a făcut „fără
împresurare sau asuprire”, ori „de bună voie şi nesilit de nimeni”.

2.2.5. PROHIBIŢII LA VÂNZARE


Tot la fel, contractul de vânzare-cumpărare era îngrădit de unele prohibiţii, cum
ar fi:
– în Transilvania era necesar şi consimţământul membrilor de familie pentru
realizarea vânzărilor de imobile;
– era necesar consimţământul rudelor şi vecinilor, în situaţia în care fiinţa
dreptul de preemţiune;
– moşiile nu puteau fi vândute fără ţăranii dependenţi;
– se interzicea cumpărarea bunurilor furate;
– în cazul unor bunuri de valoare era necesar consimţământul domnului sau al
regelui, după cum am precizat la capitolul dreptului eminent al suveranului (ius
eminens).

2.2.6. FORMA CONTRACTULUI


Cât priveşte forma contractului de vânzare-cumpărare, acesta era considerat
valabil încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor, nefiind necesară forma
scrisă a acestuia sau încheierea în faţa auto-rităţilor. Dar pentru a se putea face
dovada acestuia ori când era necesar consimţământul domnului (regelui), actele
constatatoare ale contractului se încheiau de obicei în faţa autorităţilor sub forma
înscrisurilor sub semnătură privată întărite cu peceţile martorilor.

2.2.7. PUBLICITATEA
Publicitatea contractului de vânzare-cumpărare, ca de altfel a tuturor
categoriilor de contracte pe care le vom preciza mai jos, se realiza prin aldămaş,
adică a unei petreceri cu băutură la care participau martori anume aleşi ori
întâmplători, pentru a se păstra mai bine în amintire încheierea contractului şi prin
darea mâinii.

43
2.3. ÎNCHIRIEREA
Deşi nu a avut răspândirea contractului de vânzare-cumpărare, contractul de
închiriere a fost prezent în viaţa economică medievală, cutumele româneşti
reglementându-l sub influenţa dreptului roman.
Contractul de închiriere se prezenta sub diferite forme: închirierea lucrurilor, a
forţei de muncă sau a unor lucrări în sensul contractelor de antrepriză.
O altă formă a contractului de închiriere şi cu o aplicabilitate mai frecventă era
contractul de arendă. Se arendau diferite bunuri, cum ar fi: terenuri arabile, livezi,
păşuni, crâşme. Boierii sau persoanele arendau drepturi regaliene (domneşti) cum
ar fi: minele, ocnele, vămile.

2.4. CONTRACTELE REALE


Dintre contractele reale, adică acele contracte pentru a căror for-mare pe lângă
acordul de voinţă al părţilor este necesară şi remiterea materială a lucrului, care
este obiectul prestaţiei uneia dintre părţi, folosite în Evul Mediu şi reglementate de
cutumă, menţionăm: contractul de depozit, împrumutul şi contractul de schimb.
Frecvent practicat era contractul de depozit. Explicaţia răspândirii lui rezidă în
incertitudinile şi nesiguranţele societăţii medievale datorată pericolelor de tot felul.
Acesta era şi motivul pentru care pieirea bunurilor prin forţă majoră, caz fortuit nu
implica nici o răspundere din partea depozitarului şi nici a moştenitorului acestuia.
În schimb, era interzis depozitarului să folosească ori să consume bunul lăsat în
depozit, răspunzând de riscurile pieirii acestuia din culpa sa.
Contractul de schimb, constând în transferul proprietăţii unui bun în schimbul
altui bun de la o parte contractantă la alta, a fost utilizat în Evul Mediu românesc.
Cutuma i-a dat o reglementare asemănă-toare contractului de vânzare-cumpărare.
În general, obiectul con-tractului de schimb consta în terenuri, moşii, sate, robi,
prăvălii, ţărani dependenţi etc. Erau determinate de necesităţi economice pentru o
mai bună administrare a acestora.
Contractul de împrumut (comodat) s-a practicat frecvent odată cu apariţia
monedei. Împrumuturile de bani însoţite de stipularea unei dobânzi erau strâns
legate de acumularea capitalului comercial şi cămătăresc. O particularitate a
contractului de împrumutului de bani era aceea că restituirea se putea face şi în
echivalent, adică prin bu-nuri imobile ori mobile, raportându-se valoarea la sumele
de bani împrumutate. Obiceiul pământului nu a plafonat cuantumul dobân-zilor.
Contractul de donaţie este un contract cu titlu gratuit prin care una dintre părţi
transmite un drept din patrimoniul său în patrimoniul celeilalte fără a primi un
echivalent. Aşadar o parte îşi măreşte patrimoniul său, iar cealaltă îşi diminuează
patrimoniul (sărăceşte).
După cum am mai precizat, liberalităţile erau frecvente în Evul Mediu. Ele se
făceau de către conducătorul statului sau de către persoane particulare, având ca

44
obiect atât bunuri imobile, cât şi bunuri mobile. Au fost situaţii în care obiectul
unui astfel de contract erau patrimonii întregi.
Specificul liberalităţilor consta în aceea că în general acestea se realizau în
scopul fidelităţii depline şi pentru slujbe credincioase ori pentru servicii militare.

2.5. Delictele

Şi în societatea feudală pentru aceste fapte era antrenată răspunderea. Nu este


vorba despre o răspundere contractuală, deci în baza unui contract încheiat între
părţi, ci de o răspundere extracon-tractuală numită răspundere delictuală.
Revenind la delicte ca izvor al obligaţiilor, putem releva situaţiile în care pentru
uciderea sau schilodirea unei vite se ducea alta în schimb sau se plătea în bani,
pentru incendierea unei case din neglijenţa focului făcut pentru curătură vinovatul
era obligat la dezdăunare. Tot la fel, în caz de vătămare din culpă a unei persoane,
autorul era obligat la dezdăunarea celui vătămat.
În ce priveşte răspunderea contractuală, potrivit cutumelor româ-neşti, aceasta
era redusă la damnum emerges, (repararea pagubei efectiv produsă), nu şi la
lucrum cessans (beneficiul nerealizat).
Răspunderea delictuală viza şi ea repararea pagubei, dar cum în această
materie nu putea fi vorba numai de pagubă materială, ci şi de pagube morale,
cuantumul, întinderea acesteia, era lăsată de regulă la învoiala părţilor.

2.6. Garanţia obligaţiilor

În vederea executării obligaţiilor întocmai şi la timpul stipulat în contract,


contractele erau întărite de diferite garanţii. În dreptul feu-dal garanţiile erau de
două feluri: personale şi reale.

Garanţiile reale, ca de altfel şi cele personale, dădeau o siguranţă că debitorul


va executa contractul aşa cum a fost conceput. Ele aveau ca obiect diferite bunuri
imobile sau mobile ce serveau drept gaj, în vederea asigurării executării
contractului. Pe lângă terenuri, sate etc. erau considerate ca şi garanţii reale şi
familii de iobagi. În situaţia în care la scadenţă contractul nu se onora, bunul gajat
(bunul garantat) trecea în proprietatea creditorului.

Garanţiile personale erau acele garanţii prin care se garanta de către terţe
persoane numite chezaşi care se angajau în numele debito-rului faţă de creditor că,
în situaţia în care acesta nu putea executa contractul, ele personal se obligau la

45
executarea contractului. Explicaţia garanţiilor personale o găsim în sentimentul de
solidaritate ce caracteriza diferite familii şi în Evul Mediu.

Capitolul III
RUDENIA. FAMILIA. MOŞTENIREA

3.1. Rudenia

Principial, rudenia ca legătura existentă între două sau mai multe persoane, era
stabilită în funcţie de apartenenţa la un anumit neam. Aceasta se făcea fie pe cale
naturală prin naştere, fie pe cale artificială prin înfiere. Unele aspecte deosebite
prezenta rudenia spirituală generată de actele sacramentale.
Linia de rudenie este şirul de persoane între care există rudenie. Ea se poate
prezenta sub două forme: dreaptă şi colaterală.

3.1.1. Rudenia naturală

Rudenia naturală sau rudenia ,,de sânge” era stabilită patriliniar: în principal
după tată, ,,apoi după mamă şi numai în lipsa tatălui opera doar rudenia după
mamă”. Nu trebuie să se înţeleagă prin aceasta că rudenia după mamă era ocultată
(vz. impedimentele la căsătorie), ci că în comunitate descendenţii se defineau drept
fii (fiicele) lui … .
Gradele de rudenie ce se socoteau ca apropiate, deci cu efecte în ceea ce
priveşte impedimentele la căsătorie şi vocaţia succesorală, erau până la cel de-al
şaptelea sau chiar al optulea.
În linie dreaptă gradul se calculează după numărul naşterilor intervenite, iar în linie
colaterală tot după acelaşi criteriu, însă se ,,urcă” până la ascendentul comun şi se
coboară de la acesta până la cel care interesează.
Rudenia în linie colaterală este legătura de rudenie dintre două persoane care,
fără de a depinde una de alta, au un autor comun. Sunt în rudenie colaterală fraţii
între ei, verişorii primari între ei etc.
În canoanele bisericeşti, iar apoi în cele pravilele laice (care le-au avut ca reper
pe cele dintâi), au fost analizate într-un mod minuţios înrudirile posibile,
preocupare ce a avut ca reper stabilirea prohibiţiilor la căsătorie.

3.1.2. Rudenia prin alianţă

Rudenia prin alianţă sau afinitatea este determinată de căsătorie. Soţii cu toate
că nu sunt rude, între fiecare în parte şi rudele celuilalt sau între rudele lor se

46
creează o anumită legătură, o apropiere cu efecte în plan moral şi religios. Astfel,
cu titlu de exemplu, socrii erau asimilaţi cu părinţii (L. P. MARCU).

3.1.3. Înfierea

Se mai numea şi luare de suflet. Înfierea ca ,,imitare a firii”, a fost în perioada


medievală destul de restrâns folosită întrucât familiile aveau un număr mare de
copii. În principal două motive stăteau la baza acestei forme de întregire a filiaţiei:
lipsa moştenitorilor şi caritatea celor mai înstăriţi (faţă de vreo rudă mai săracă, de
regulă).
Copiii înfiaţi se bucurau de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi cei rezultaţi din
căsătorie, nefăcându-se nici cea mai mică deosebire între efectele filiaţiei naturale
şi cele artificiale.
În Transilvania înfierea era numită adopţiune; identică în esenţă cu cea
existentă în celelalte două ţări româneşti (L. P. MARCU).

3.1.4. Înfrăţirea

Constituia tot o formă de rudenie artificială şi îmbrăca diverse forme cu efecte


multiple. Biserica a manifestat mereu opoziţie la anumite tipuri de înfrăţire,
dezavuarea făcându-se atât prin canoane, cât şi prin legiuirile laice. Motivele care
au stat la baza interzicerii înfrăţirii erau generate de faptul că pe de o parte
presupunea ritualuri (cvasi)păgâne, iar pe de altă parte cei ,,înfrăţiţi” nesocoteau
faptul că deveniseră astfel rude şi se căsătoreau între ei.
Cu toată întemeiata opoziţie eclesială, această formă de rudenie artificială a
cunoscut o mare popularitate în evul mediu.

Ca forme, amintim înfrăţirea: de moşie, de cruce, ziuatecilor, lunatecilor.


Înfrăţirea de moşie presupunea vocaţie succesorală reciprocă şi eludarea
dispoziţiilor protimisisului, totodată avea consecinţe şi în privinţa retractului
succesoral şi este atestată documentar. Celelalte forme sunt prezentate doar în
folclor şi tradiţii: frăţia de cruce era specifică haiducilor (Gh. CRONŢ); ziuatecii sunt
cei născuţi în aceeaşi zi, iar lunatecii cei născuţi în aceeaşi lună.
Efectele erau deci atât patrimoniale, cei înfrăţiţi având vocaţie succesorală unii
faţă de alţii, cât şi spirituale sub forma interdicţiilor la căsătorie (L. P. MARCU).

3.1.5. Rudenia spirituală

47
Este generată de împărtăşirea unor Taine ale Bisericii: Botezul şi Nunta. Mai
precis, intrarea în comunitatea creştină se făcea prin botezare, pentru credinţa
neofitului depunând mărturie naşii, care deveneau părinţi spirituali. Rudenia
aceasta determina legături foarte puternice, superioare chiar paternităţii fireşti,
naturale. O primă consecinţă este în planul la încheierii căsătoriei, calculul gradelor
de rudenie ce atrăgeau impedimente fiind acelaşi cu cel de la rudenia naturală.
Paternitatea spirituală impunea rigori atât naşilor (ocrotirea, îndrumarea celor
botezaţi ca şi botezarea copiilor finilor), cât şi finilor (ascultare, cadorisire).
Forme minore de înfrăţire, nereglementate oficial, au fost frăţia de cristelniţă
(copiii botezaţi în aceeaşi apă erau consideraţi fraţi) şi frăţia de lapte (copii alăptaţi
de aceeaşi doică) (L. P. MARCU); însă ele nu aveau nici o relevanţă juridică sau
spirituală.

Se poare observa armătura de rudenii care lega persoana în societate. Scopul


diverselor înrudiri era dat de necesitatea omului arhaic de a nu fi înconjurat de
duşmani.

3.2. Familia

Familia păstra o structură arhaică, de tip indo-european, avea următoarele


caractere:
1. ,,Butuc”.
2. patrilocală.
3. patrilineară.
S-a observat că structura prezentată a fost o particularitate a familiei româneşti,
fiind determinată de viaţa agrar-pastorală medievală şi era deosebită de
comunitatea casnică patriarhală, zadruga, obişnuită în unele zone la populaţia sud-
dunăreană.

Familia se întemeia în urma căsătoriei, care în toată perioada de la antichitatea


târzie şi până în epoca modernă s-a încheiat în exclusivitate în formă religioasă
prin săvârşirea Tainei Nunţii.
În concepţia românească, ca de altfel la alte popoare, căsătoria era o
componentă a ciclului vieţii, obligatorie asemenea morţii. Din punct de vedere
juridic, căsătoria era reglementată de regulile canonice ortodoxe. Considerată o
Taină (sacramentum), căsătoria cădea sub incidenţa legii bisericeşti care de altfel
reglementa toate raporturile familiale. Căsătoria se încheia, sub influenţa Bisericii,
de regulă pe viaţă. În conformitate cu învăţătura creştină, doar prima cununie este o
Taină (adică ţine de sacralitatea uniunii conjugale), a doua şi a treia sunt îngăduite

48
pentru neputinţa firii omului, însă nunta cea de a patra ,,este după moravurile
porceşti” (Sf. VASILE CEL MARE).
Raporturile dintre soţi, deşi erau dominate de principiul inegalităţii sexelor,
argumentat în mod eronat şi religios, nu erau despotice. Exista doar o preeminenţă
a bărbatului: ,,Că sunt datori cei după lege luaţi în căsătorie a avea unul către
altul deopotrivă dragoste şi credinţă între dânşii, însă bărbatul a fi cu otcărmuirea
şi muerea cu supunerea” (pitac domnesc, 1815, vz. PC, p. 202).
Familia românească a prezentat o deplină unitate de regim juridic în toate
provinciile istorice datorită aplicării aceloraşi norme, cuprinse în nomocanoanele şi
pravilele pe care Biserica Ortodoxă din toate aceste provincii le-a folosit pentru
reglementarea problemelor legate de viaţa de familie.

3.2.1. Impedimentele la căsătorie

Impedimentele la căsătorie sunt împrejurări a căror existenţă împiedică


încheierea căsătoriei. Observarea lor era de datoria clericului în faţa căruia se
încheia căsătoria. Încheierea unei căsătorii în prezenţa impedimentelor era
sancţionată cu anularea căsătoriei. Necercetarea stării viitorilor soţi şi a
eventualelor impedimente conducea la sancţionarea clericului prin normele în
materie cu o pedeapsă variabila în funcţie de gravitatea consecinţelor unei astfel de
casatorii, anume, de la banala amendă până la pedeapsa caterisirii (excluderii din
cler) sacerdotului.

Impedimentele la căsătorie se împart în mai multe categorii, în funcţie de


obiectul lor.
O primă categorie are în vedere gradul de înrudire al viitorilor soţi, existând
prin urmare impedimente ca rudenia naturală sau rudenia spirituală, starea
bisericească, căsătoria a patra, consimţământul părinţilor, religia, etnia.
Rudenia naturală era impediment in linie dreaptă la infinit, iar în linie
colaterală până la gradul al optulea inclusiv.
Cercetările genetice relativ recente au dovedit posibilitatea ridicată de produ-
cere de accidente genetice în cazul în care între părinţi exista o înrudire apropiată
(până la gradul opt !). Accidentele pot avea ca urmări fie diverse malformaţii
anatomice, fie afecţiuni biologice ori psihice.
Înfierea fiind ,,imitare a firii” dădea naştere la raporturi între înfietori şi înfiaţi
ca între ascendenţi şi descendenţi în linie dreaptă.
Rudenia spirituală (năşia la botez sau la cununie) era privită de multe ori ca
fiind mai importantă decât cea trupească (Sinodul de la Trullan, canonul 53).
Gradele rudeniei spirituale se calculau întocmai ca şi cele ale rudeniei naturale.

49
3.2.2. Logodna

Înainte de încheierea căsătoriei putea să aibă loc logodna (numită încredinţare),


care presupunea o arvună şi ritualuri specifice ce atrăgeau atenţia asupra faptului
că aceasta avea valoarea unei promisiuni de căsătorie. Ruperea logodnei determina
plata unei despăgubiri pentru neîncheierea căsătoriei şi consta de cele mai multe
ori în restituirea dublului arvunei primite la încheierea logodnei.
Până la încheierea căsătoriei, logodnicii obişnuiau să se viziteze („vederea în
fiinţă”), să discute planurile de viitor („urmarea de vorbă”). Raporturile intime erau
prohibite până la dobândirea stării de căsătorit.
Cu această ocazie se schimbau inelele, urma o petrecere, iar uneori logodnicul
dădea fetei sau familiei acesteia căpara, o suma de bani amintită supra cu valoare
de arvună menită să chezăşuiască încheierea căsătoriei.

3.2.3. Zestrea
Patrimoniul dat la încheierea căsătoriei în posesia şi uzufructul bărbatului cu
scopul susţinerii sarcinilor căsătoriei îl constituia zestrea.

Un alt mod de definire (şi de aici cortegiul de consecinţe) exista în sistemul


cutumiar, în care dota reprezenta dreptul la partea de avere părintească dat atât de
transmiterea patrimoniului în familia ţărănească, cât şi de munca depusă în
gospodăria părinţilor, dar şi o evaluare economică a rosturilor căsniciei cu o
persoană (M. A. GHERMAN). Litigiile privitoare la succesiuni erau astfel inexistente
întrucât împărţirea averii avea loc înainte de decesul părinţilor, când aceştia erau
încă în putere.
Înzestrarea fetei de către părinţi o excludea de la moştenire, neputându-se
raporta dota la masa succesorală – testată ori nu – pentru a beneficia alături de
ceilalţi succesori de o împărţire egală a patrimoniului defunctului părinte. În acest
caz dota constituia partea de moştenire ce i s-ar fi cuvenit fetei. Totuşi ea era
chemată la succesiune în lipsa fraţilor.
Obligaţia de a înzestra revine: părinţilor, fraţilor (în situaţia predecedării celor
dintâi), răpitorului fetei (femeii), vinovatului de siluire. Era constrâns să înzestreze
şi cel care se făcea vinovat de ceea ce numim astăzi seducţie; totuşi, desfrâul liber
şi intenţionat al fetei nu atrăgea responsabilitatea bărbatului.
În cutuma populară, familiile viitorilor soţi contribuiau deopotrivă la
întemeierea noului cămin. Se pare că înzestrările erau egale; nu era exclus ca
uneori băiatul primească un fond de o valoare mai mare decât fata. Din analiza
comparativă, de-a lungul timpului conţinutul zestrei este acelaşi.
Pământul constituia obiect al zestrei, însă cu anumite particularităţi. Boierii
înzestrau şi cu bunuri imobiliare. Ţăranii dădeau numai în unele regiuni fetelor un

50
fond funciar; din secolul al XIX-lea are loc generalizarea obiceiului ca şi fetele să
fie înzestrate cu pământ, începând cu secolul XX aceasta devine o regulă.

În sistemul popular (credem că nu numai ţăranii au procedat astfel), cu cât fata


de măritat era mai urâtă, cu atât zestrea era mai mare; în evul mediu european
apusean se spunea că formosa virgo, dimidium dotis .

De remarcat faptul că nu tinerii îşi stabileau proporţia zestrei din totalul


patrimoniului părintesc, ci părinţii erau aceia care perfectau înţelegerea
,,economică”. Dacă aşa se petreceau lucrurile în secolul XX, nu altfel trebuia să se
întâmple în veacurile anterioare, mult mai patriarhale şi paternaliste.
Inalienabilitatea zestrei este o caracteristică a vechiului drept. De aici
rezultă caracterul imprescriptibil al fondului dotal (D. ALEXANDRESCO).
Restituirea zestrei se analizează în funcţie de culpa reţinută la desfacerea
căsătoriei. Vinovatul de destrămarea căsătoriei era sancţionat şi civil: culpa
bărbatului determina restituirea dotei (uneori şi a darurilor de nuntă şi a
beneficiului zestrei), în vreme ce vina femeii atrăgea pierderea zestrei şi darurile
primite de la soţul ei; principiul se poate urmări de la dreptul cutumiar până la cel
scris, cuprinzând prevederi cvasiidentice.

3.2.4. Divorţul

Deşi căsătoria era privită ca o uniune indisolubilă de către cutumele româneşti,


totuşi, divorţul era admis în cazuri grave, iar spre finele Evului Mediu. Odată cu
desfacerea căsătoriei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei erau împărţite fie pe
cale amiabilă, fie în faţa instanţelor de judecată.
Recăsătorirea, în special a văduvei, deşi nu era bine văzută de obiceiul
pământului, era totuşi tolerată.

3.3. Moştenirea

3.3.1. Generalităţi

Moştenirea era guvernată de aceleaşi dispoziţii indiferent de categoria socială:


nu se cunosc norme aparte care să guverneze aparte moştenirea pentru nobili sau
pentru ţărani.

Dreptul obişnuielnic a stabilit reguli care au reuşit să asigure cointeresarea


membrilor familiei la mărirea şi consolidarea patrimoniului strămoşesc. Urmărind

,,O fată frumoasă are zestrea pe jumătate [asigurată]”.

51
să creeze ceea ce mai târziu se va numi bunul de familie, cutumele româneşti stabi-
lesc regula ultimogeniturii: casa părintească revenea fiului cel mai mic, care însă
era obligat să contribuie la construcţia caselor fraţilor mai mari şi să-i îngrijească şi
să-i înmormânteze pe părinţi.
De cele mai multe ori patrimoniul părinţilor era împărţit înainte de decesul
acestora. Acest sistem, care producea efecte când antecesorii erau încă în putere,
conducea la de multe ori la inexistenţa sau la tranşarea fără probleme a litigiilor
privitoare la succesiuni.
Cum am precizat deja, moştenirea avea reguli unitare atât pentru proprietarii
feudali, cât şi pentru ţăranii liberi, ale căror proprietăţi nu se deosebeau de ale celor
dintâi, prin origine, ci doar prin suprafeţele stăpânite, cât şi pentru ţăranii din
obştile aservite, cu deosebirea că fondul funciar stăpânit de aceştia din urmă nu
constituia un drept de proprietate, ci unul de folosinţă (un fel de ius utendi).
De cele mai multe ori patrimoniul părinţilor era împărţit înainte de decesul
acestora. Acest sistem, care producea efecte când antecesorii erau încă în putere,
conducea la de multe ori la inexistenţa sau la tranşarea fără probleme a litigiilor
privitoare la succesiuni.
Deosebit de ceea ce se lăsa ca patrimoniu succesibililor era partea sufletului,
care constituia cota din moştenire lăsată pentru împlinirea datoriilor creştineşti
după moarte: pomeniri şi pomeni.
Moştenirea putea fi legală sau testamentară.

3.3.2. Moştenirea legală

Moştenirea legală desemna succesiunea care se făcea în lipsa vreunui testament


al defunctului (ab intestat). În aceste condiţii erau chemaţi la să culeagă
patrimoniul lui de cuius în următoarele clase de moştenitori:
a). Moştenitori legitimi: – descendenţi
– ascendenţi
– colaterali

Descendenţii sunt cei coborâtori în linie directă din acelaşi autor comun. Între
ei, cei mai apropiaţi trec înaintea celor mai îndepărtaţi. Dar, dacă un descendent de
primul grad a murit înaintea lui de cuius, copiii lui vin prin reprezentare, în concurs
cu unchii şi mătuşile. Descendenţii îşi împărţeau bunurile per capitas, iar dacă unul
din ei decedase anterior lui de cuius, şi lăsase urmaşi, moştenirea se împărţea pe
tulpini prin reprezentare şi apoi pe capete.
Copilul din afara căsătoriei (copilul natural) venea numai la succesiunea
mamei sale şi a rudelor acesteia (şi reciproc), nu şi a tatălui. Înfiatul se bucura de
aceleaşi drepturi ca şi copilul rezultat din căsătorie.

52
Ascendenţii (părinţii, bunicii şi străbunicii defunctului) înlăturau în general pe
colaterali de la moştenire.
Colateralii cu vocaţie succesorală erau atât cei privilegiaţi (fraţii şi surorile), dar
şi cei ordinari până la gradul IV (verişorii primari).
b). Soţul supravieţuitor. Drepturile succesorale ale so-ţului supravieţuitor nu
pot fi prezentate cu precizie. Cota ce îi revenea varia între ¼ şi ½ din masa
succesorală.
c). Autoritatea publică (domnul) culegea moştenirea în lipsa testamentului
sau a rudelor lui de cuius.
Moştenirea fără succesori devenea desherentă, adică trecea în patrimoniul
domnului, ulterior al domniei.

În principiu nu se făcea deosebire între sexe, dar în Ţara Românească şi în


regiunea Făgăraşului (între secolulXV şi secolulXVII) regula egalităţii sexelor a
fost atenuată de privilegiul masculinităţii.
Privilegiului masculinităţii impunea ca descendenţii de sex masculin să
moştenească moşia părintească, iar fetele urmau să fie înzestrate fie de părinţi sau
după moartea acestora de către fraţi. Principiul feudal al masculinităţii putea fi însă
eludat prin practica înfrăţirii de moşie – instituţie des întâlnită în Ţara
Românească, prezentă uneori şi în Transilvania.
Pentru evitarea prădalicii (trecerea succesiunii pe seama domniei în lipsa
urmaşilor de sex masculin) se recurgea la ficţiunea juridică, solicitată domnului, a
preschimbării fetei în băiat. Uneori se recurgea la „înfrăţirea” descendenţilor de
sex diferit, tatăl „înfrăţea fetele cu feciorii” „ca să fie fraţi la un loc nedespărţiţi”,
ceea ce avea drept efect crearea unui drept egal la succesiunea părinţilor.
Dacă defunctul lăsa în urma sa copii din mai multe căsătorii, succesiunea se
împărţea între toţi copiii săi.
Moştenirea legală a şerbilor avea ca obiect în toate cele trei Ţări Române
numai bunurile mobile şi ameliorările (vii, plantaţii, mori etc.) pe care ei le
aduseseră moşiei pe care aceştia lucraseră; fondul funciar aparţinea proprietarului
feudal. Moştenirea şerbului era împărţită după regulile dreptului comun, iar în
cazul în care acesta murea fără urmaşi, patrimo-niul său revenea stăpânului de
moşie.
Deşi dreptul cutumiar nu cunoştea alte reguli de succesiune pentru nobili şi
altele pentru ţăranii liberi, totuşi în Transilvania după cucerirea maghiară au apărut
pe cale cutumiară unele norme specifice feudale, reluate apoi de dreptul scris, ce
urmăreau conservarea fondului funciar moştenit în stăpânirea familiilor nobiliare şi
asigurarea transmiterii pe linie masculină a bunurilor donative primite de la rege în
vederea îndeplinirii unor servicii militare. De aceea, se impune pe o scară largă în
materie succesorală principiul masculinităţii, justificat mai ales prin considerente

53
militare: „femeile şi fetele nu obişnuiesc şi nu pot să ostăşească cu armele şi să
lupte cu duşmanii”.

3.3.2. Moştenirea testamentară

Succesiunea testamentară apare după consolidarea proprietăţii individuale în


cadrul obştilor săteşti, iar folosirea testamentului pe scară din ce în ce mai largă
merge paralel cu procesul de descompunere a obştii şi a disoluţiei treptate a
proprietăţii devălmaşe. Un factor care a influenţat extinderea folosirii testamentelor
a fost cel religios, care îndemna pe credincioşi să lase danii lăcaşurilor de cult, în
special mână-stirilor, în scopuri spirituale – slujbe pentru iertarea păcatelor şi
odihna sufletului.
Deşi principiul libertăţii de a dispune de patrimoniu rezulta din normele
dreptului cutumiar, totuşi uneori el este reafirmat cu ocazia judecării unor procese
de către domn sau de către episcopat, întărindu-i astfel eficacitatea şi pe cale de
precedent judiciar.
Testamentul era cunoscut în documente sub numele de carte, zapis, diată.
Cele mai vechi testamente s-au făcut pe cale orală, „cu limbă de moarte”.
Testamentul putea fi întocmit şi în scris ca un act solemn, fie faţă de martori, al
căror nume varia, fie înaintea autorităţii de stat (domnul, voievodul Transilvaniei,
sfatul domnesc) sau bisericeşti.
Din dorinţa de a păstra bunurile de familie, testatorul folosea adesea substituţia
fideicomisară prin care persoana instituită ca moştenitoare era obligată să păstreze
bunurile primite şi la moartea sa să le transmită unei terţe persoane numită
substituit.
Şerbii puteau să-şi întocmească un testament numai cu privire la bunurile
casnice, fără prea mare valoare economică, şi la inventarul lor agricol, de
îmbunătăţirile aduse de ei moşiei (case, plantaţii, vii etc.) şi asupra cărora aveau un
drept de folosinţă. Ei nu puteau dispune în favoarea unor terţi deoarece în acest fel
ar fi adus un prejudiciu proprietarului feudal. În schimb, asemenea ameliorări
treceau în temeiul dreptului cutumiar succesorilor lor legali pentru că în astfel de
situaţii interesele stăpânului de moşie nu erau ştirbite.

3.3.4. Moştenirea monahilor

Moştenirea monahilor constituia o excepţie de la regula că moştenirea se


deschide mortis causa. Ruperea de lume care o presupunea monahismul determina
moartea civilă.

54
Vlădicilor (episcopi, arhiepiscopi, mitropoliţi), făcând obli-gatoriu parte din
cinul monahal, li se aplicau şi lor aceste dispoziţii, cu precizarea că succesiunea
revenea scaunului arhieresc ultima dată ocupat.
Aceste prevederi nu erau altele decât cele stabilite de canoanele Bisericii
Ortodoxe şi legiuirile bizantine.

55
Titlul III
DE LA CUTUMĂ LA PRAVILĂ

Legea ca vocabulă era uzitată chiar înainte de apariţia codificărilor, în paralel


cu cea de obicei (sau drept, dreptate). Unitare ca sens, cele două cuvinte aveau
etimologii diferite: cel dintâi provine din latinescul lex, în vreme ce cel de-al doilea
este slavon.
Abia în secolul al XVII-lea codurile de legi oficiale proprii ţărilor româneşti.
Problema inexistenţei dreptului nu se poate pune (ubi societas, ibi ius !) căci este
ştiut că înaintea legilor scrise apare obiceiul juridic. De altminteri documentele
timpului atestă existenţa unui ius valahicum după care se cârmuiau raporturile
sociale sau litigiile dintre oameni.
Nevoia codificării – de tip bizantin – s-a impus dato-rită mai multor factori:
social-politici, bisericeşti, geografici şi culturali.
Dacă dreptul bizantin receptat prin pravile venea în conflict cu dreptul vechi
nescris, acesta din urmă avea prevalenţă: ,,giudeţul giudecă câteodată şi împotriva
pravilei, pentru acest obicei al locului... . Lucrurile se fac dupre cum iaste obiceiul
locului, măcar de are fi împotriva pravilei … “.
Pentru Transilvania, situaţia este mai complexă întrucât pe teritoriul
voievodatului s-au aplicat în paralel mai multe sisteme de drept. De subliniat că
formele şi fondul juridic ale dreptului obişnuielnic românesc au fost aceleaşi în
toate provinciile locuite de români.
Până la adoptarea codurilor autohtone au fost folosite manualele de drept
bizantin ca şi culegerile de nomocanoane, care au influenţat vechiul drept
românesc până în secolul al XIX-lea.
Celor mai vechi legiuiri scrise, atât celor bisericeşti propriu-zise cât şi celor
nomocanonice ori laice, sub influenţa slavă li s-au spus de către români pravile.

1. SINTAGMA ALFABETICĂ A LUI MATEI VLASTARES,


La textul original al Sintagmei, diferiţi copişti, chiar români, au mai adăugat şi
alte piese legislative, precum şi comentarii. Manuscrise ale Sintagmei, atât în limba
greacă, cât şi în limba slavă, se păstrează şi astăzi în diferite biblioteci din ţara
noastră.

2. PRAVILA SFINŢILOR APOSTOLI ŞI SFINTELOR SOBOARE ŞI ALTOR SFINŢI PĂRINŢI


Este un nomocanon alcătuit în greacă, tradus în slavă şi în română; a circulat
sub formă de manuscrise, care s-au păstrat la noi numai în limba slavă şi sunt
cunoscute sub diferite nume dintre care menţionăm:

3. FRAGMENTE DE PRAVILĂ ÎN LIMBA SLAVĂ

56
Sunt cunoscute mai multe manuscrise ale acestei culegeri. Pravila de la
Academie poartă titlul de Nomocanon, adică „îndreptător de lege”, cuprinzând pe
scurt Pravilele ale Sfinţilor Apostoli, ale Sfântului VASILE CEL MARE şi ale Sfintelor
Sinoade.

4. NOMOCANONUL LUI MANUIL MALAXOS


are ca autor pe notarul mitropoliei din Teba Boeţiei şi este alcătuit în anul 1561.
Caracteristica manuscriselor acestui nomocanon constă în marea lor diversitate,
chiar şi a celor greceşti.

5. HEXABIBLUL LUI CONSTANTIN HARMENOPULOS ILOR, 1345


a fost alcătuit la 1345, la Tesalonic, de către un judecător. Acest nomocanon s-a
răspândit repede în întreg Imperiul Bizantin, fiind apoi tipărit la 1547, la Paris şi
Köln, pentru ca apoi la 1830 să devină lege a statului grec. A fost tradus integral şi
în limba română la începutul secolulal XIX-lea.

6. Pravilele tipărite
Prima pravilă tipărită în secolulal XVI-lea este Pravila de la Ieud (Maramureş).
Se consideră că a fost tipărită la Braşov de către diaconul CORESI în anul 1563.
Secolul al XVII-lea se evidenţiază în mod cu totul aparte prin tipărirea marilor
pravile româneşti, în principal laice. În 1640 este tipărită Pravila de la Govora (a
fost tipărită în mânăstirea cu acelaşi nume) sau Pravila cea Mică, o traducere în
limba slavonă realizată de MIHAIL MOXA (MOXALIE). Poartă denumirea de
Dreptătoriu de lege. Este de fapt o legiuire bisericească; reglementează
Spovedania şi Împărtăşanie, Căsătoria etc.

Iată şi care sunt izvoarele juridice scrise ale materiei:

1. STATUTELE ŢĂRII FĂGĂRAŞULUI, 1508


Codificarea cunoscută sub acest nume a fost generată de răscoalele românilor
din teritoriul omonim (1503, 1508) şi care între altele au cerut expres dreptul de a
codifica legile cutumiare. Redactate în limba latină, limba oficială a cancelariei
transilvane, ceea ce dovedeşte faptul că ele nu au fost necesare populaţiei
româneşti care îşi cunoştea dreptul cutumiar, ci pentru a fi folosite de dregători.
Cuprind într-o formă nesistematizată diferite ramuri de drept (civil, penal, de
procedură). Terminologia asemănătoare cu cea folosită în Ţara Românească denotă
caracterul unitar al vechiului drept româ-nesc.

2. TRIPARTITUL LUI WERBÖCZI, 1517


Operă a unui nobil maghiar. Tipărit la Viena, în anul 1517, este unul din
răspunsurile nobilimii la răscoala lui Gheorghe DOJA († 1514), din care cauză s-a

57
spus că a fost scris cu „sânge de iobag”. Este compus din trei părţi, de unde îi vine
şi numele. Din punctul de vedere al dreptului românesc este deosebit de importantă
partea a treia, care cuprinde dreptul scris şi obiceiurile din Transilvania. La 1553
acest monument juridic a fost supus unei modificări, realizate de profesorul de la
Viena, Martin BODENARIUS, tripartitul devenind quadrupartit.
Marii feudali au avut tot interesul să îi întârzie intrarea în vigoare întrucât prin
Tripartit li se limitau prerogativele. De altfel, codul a fost considerat doar o simplă
culegere cu caracter privat.
La 1619 se realizează prima codificare de drept procesual în Transilvania,
operă a lui Gabriel BETHLEN: Iuridici procesus specimen.

3. CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂŢĂTURĂ, 1646


Titlul complet al legiuirii este Carte românească de învăţătură de la pravilele
împărăteşti şi de la alte giudeţe. Rod al ambiţiilor imperiale ale domnitorului
moldovean VASILE LUPU (1634–1653), reprezintă cea dintâi legiuire laică româ-
nească, păstrând însă un caracter religios datorat epocii (competenţa instanţelor
eclesiastice de a judeca felurite pricini privitoare la familie, incriminarea penală a
ereziilor şi a vrăjitoriei etc.). După documentele păstrate, aplicarea ei s-a făcut în
foarte puţine cazuri. Cu toate acestea este de remarcat răspândirea ei pe întreg
teritoriul locuit de români, aspect valabil şi pentru IL.
Între scăderile primelor două legiuiri româneşti, IL şi CR, menţionăm că ele
sunt doar nişte traduceri de legi străine. Din acest moment asistăm, până astăzi, la
eroarea adoptării de legi nepotrivite.

4. ÎNDREPTAREA LEGII, 1652


Titlul complet al legiuirii este Îndireptarea legiei cu Dumnezeu care are toată
judecata arhierésca şi împaratésca de tóte vinele preoţeşti şi mireneşti.
Contemporan şi rival al lui VASILE LUPU, MATEI BASARAB (1632–1654) – una dintre
figurile cele mai impunătoare ale voievozilor români, a tipărit înaintea omologului
său moldovean o pravilă bisericească, insuficientă însă pentru reglementarea vieţii
societăţii feudale româneşti: Pravila de la Govora, amintită supra. IL apare ca o
replică la CR, însă trebuie remarcată fidelitatea cu care îi reproduce conţinutul:
1253 din cele 1254 de articole.
Spre deosebire de CR, IL are un caracter mult mai profund religios dat de
prevederile sale care includ şi reglementări tipice bisericeşti; de aceea se mai
numeşte şi Pravila cea Mare.
După documentele ce ne-au parvenit, IL s-a în destul de puţine cazuri. Însă
circulaţia ei lasă în umbră aplicarea.
Este demn de subliniat faptul că pravila este încă parţial în vigoare în legislaţia
bisericească ortodoxă prin anumite prevederi care de fapt reproduc canoane
Bisericii Răsăritene.

58
5. CONSTITUŢIILE APROBATE, 1653
CONSTITUŢIILE COMPILATE, 1669
La 1653 dieta Transilvaniei edictează Approbatæ constitu-tiones regni
Transilvaniæ et partium Hungariæ (legile adoptate între 1540 şi 1653).
Aceeaşi dietă la 1669 edictează Compilatæ constitutiones regni Transilvaniæ et
partium Hungariæ (legile adoptate între 1653 şi 1669).

6. DIPLOMA LEOPOLDINĂ, 1691


Dată în 1691, consacră faptul că legile ce guvernau principa-tul rămân în
vigoare şi sub noua stăpânire, austriacă, a Transilvaniei. Fireşte, s-au introdus
modificări în consonanţă cu interesele habsburgice în ceea ce priveşte organizarea
politico-administrativă, introducându-se instituţii ca: guvernatorul (în locul
principelui), Guberniul, Cancelaria aulică, Tezauriatul.
7. SOBORNICESCUL HRISOV, 1785
Edictat de Alexandru C. MAVROCORDAT, „este cel mai important act normativ
intern până la Codul Calimach. Cele două părţi ale textului tipărit au la bază două
anaforale de Sfat de obşte (sobor, de unde denumirea de Sobornicescul hrisov).
Organizează un nou regim al schimburilor şi zălogirilor de moşii, cu o măsură
foarte importantă: interzicerea daniilor de la săraci la bogaţi şi puternici” cu
excepţia cazurilor în care se dovedea o legătură de rudenie. De asemenea, a
reglementat „din nou […] statutul căsătoriei robilor între ei şi cu oamenii liberi”.
Se poate spune că acest Hrisov ,,constituia o reformă a Domniei luminate în acord
cu boierii reprezentaţi prin Sfatul de obşte lărgit”.

8. PRAVILNICEASCA CONDICĂ, 1780


Operă a interesului reformator al domnitorului fanariot de origine greacă
Alexandru IPSILANTI (1774–1782, 1796–1797, Ţara Românească; 1786–1788,
Moldova). În ea se amestecă obiceiul pământului cu dispoziţii bizantin.
Este o legiuire tipic feudală, dar se întrevăd în cuprinsul ei şi germenii noilor
principii de drept şi politologie care se vehiculau prin Europa, respectiv ideile lui
MONTESQUIEU şi BECCARIA. Legea însă este în principal de inspiraţie cutumiară. Ea
apără proprietatea feudală, reglementează în mod amănunţit dijma şi claca.
Monopolurile senioriale se bucură de o atenţie deosebită. Din punct de vedere
al instituţiei moştenirii, a consacrat principiul masculinităţii. Documentar s-a
dovedit că ea a fost aplicată doar în trei cazuri. Teoretic a rămas în vigoare până în
anul 1818, când a fost abrogată de Codul Caragea.

59
9. LEGIUREA CARAGEA, 1818
,,Reînoieşte mai pe larg procedeul lui IPSILANTI şi amestecă dreptul bizanţului şi
obiceiul pământului”. ,,Este tot un cod general […] în care se juxtapun patru coduri
specializate: civil, penal, procedură civilă şi procedură penală”.
Moment important al culturii juridice româneşti, trădează sfârşitul perioadei
feudale. Alcătuită din elemente de drept bizantin, dar şi din multe elemente de
cutumă românească. Luând exemplul Moldovei, domnitorul CARAGEA a dispus ca
patru boieri „cu ştiinţă şi praxis la ale pravilelor” să se preocupe de întocmirea unei
legiuiri cât mai bune pentru ca să se facă cu desăvârşită întregime şi cu bună
desluşire. Dintre aceştia, doi au fost greci şi doi români. După întocmire a fost
citită cu atenţie de domn, iar prin pitacul din 1817 s-a convocat sfatul ţării pentru a
o analiza.
S-a tipărit atât în greceşte, cât şi în româneşte. A rămas în vigoare până la 1865,
când a fost pus în vigoare Codul civil român.
Legiuirea Caragea este o realizare deosebită pentru vocabularul juridic
românesc, întrucât s-au depus străduinţe mari pentru o traducere cât mai exactă a
textului grec în care a fost concepută. Atât textul românesc, cât şi cel grecesc s-au
păstrat în manuscrisele oficiale. Laconismul cu care tratează anumite probleme
reflectă întru totul mentalitatea vremii dar şe poate explica şi prin aceea că în
esenţa lor acele chestiuni erau cunoscute.

10. CODUL CALIMACH, 1817


A fost pe nedrept calificat drept o ,,operă cu desăvârşire bizantină, fără de
amestec de obiceiuri juridice române[şti]”. Această operă legislativă a fost
considerată a fi o traducere în limba greacă, cu toate că s-a preluat numai
sistematizarea Codului civil austriac din 1811.
Codul lui Calimach intră în vigoare la 1817, în Moldova, sub domnia lui
Scarlat CALIMACH. A cunoscut o singură ediţie şi aceea în limba greacă, străină deci
în cea mai mare parte, atât împricinaţilor, cât şi judecătorilor. A fost în vigoare
până la 1865.

11. REGULAMENTUL ORGANIC, 1831–1832


Regulamentul Organic a fost conceput de către boierimea autohtonă sub stricta
supraveghere a ocupantului rus de la 1828–1834 (Pavel KISELEFF, comandantul
trupelor ruseşti fusese direct implicat). Introdus în la un interval de un an în cele
două principate româneşti – Ţara Românească (1831), Moldova (1832) – a fost
până în 1859 o veritabilă constituţie. Această lege fundamentală ,,a contribuit la
modernizarea şi omogenizarea structurilor sociale, economice, administrative şi
politice” începute în decadele precedente.

60
BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

1. Acte judiciare din Ţara Românească (1775 –1781), ed. G. Cronţ e. a., Ed.
Academiei R. S. R., Bucureşti, 1973.
2. CANTEMIR, Dimitrie, Descrierea Moldovei, trad. Petre Pandrea, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1981.
3. Carte românească de învăţătură –1646, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R.,
Bucureşti, 1956.
4. Codul Calimach, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., Bucureşti, 1958.
5. Constituţiile Aprobate ale Transilvaniei, [ed. a II-a], trad. Al. Herlea, V.
Şotropa, Ioan N. Floca, Ed. Dacia, Cluj, 1997.
6. Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului R. P. R., vol. II,
Feudalismul I, Ed. Academiei R. P. R., Bucureşti, 1958.
7. DICULESCU, Vl., Viaţa cotidiană a Ţării Româneşti în documente. 1800 –1848,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1970.
8. Documenta Romaniae Historica, A (Moldova), 5 vol.; B (Ţara Româ- nească),
7 vol.; C (Transilvania), 1 vol.; Bucureşti, 1966 –1977.
9. Documente privind istoria României, A (Moldova), 11 vol.; B (Ţara
Românească), 13 vol.; C (Transilvania), 6 vol.; Bucureşti, 1951–1960.
10. Îndreptarea legii –1652, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., Bucureşti, 1952.
11. Legiuirea lui Caragea, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., 1955.
12. Manualul juridic al lui Andronache Donici, ed. crit., Ed. Academiei R.P.R.,
Bucureşti, 1959.
13. Manualul legilor sau aşa numitele Cele şase cărţi adunat de pretutin- deni
şi prescurtat de vrednicul de cinstire păstrătorul de legi şi judecător în
Salonic Constantin Harmenopulos, trad. Ion Peretz, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1921.
14. Pravila cea mică (de la Govora), în vol. Collecţiune de legiuirile vechi şi
cele noui care s’aŭ promulgat de la 1 ianuarie 1875 şi până la finele
anuluĭ 1885, vol. III, ed. îngrij. Mihai Bujoreanu, Tipografia Academiei
Române (Laboratoriĭ Românĭ), Bucurescĭ, 1885.
15. Pravila ritorului Lucaci, Ed. Academiei R. S. R., Bucureşti, 1971.
16. Pravilniceasca condică, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., Bucureşti, 1957.
17. Texte româneşti din secolul al XVI-lea. Pravila lui Coresi, ed. crit., Ed.
Academiei R. S. R., Bucureşti, 1982.

CURSURI, TRATATE, DICŢIONARE, ARTICOLE, MONOGRAFII

61
1. AGAPIE, V., Problema jurătorilor la români, Iaşi, 1939.
2. ALEXANDRESCO, Dimitrie, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptu- lui civil
român, tomul VIII, partea I, Convenţiile matrimoniale, ed. a II-a, rev.,
corect. şi mărită, Ed. Socec & Co., Bucureşti, 1916.
3. BENEVISTE, Émile, Vocabularul instituţiilor indo-europene, vol. I, Economie,
rudenie, societate, trad. Dan Sluşanschi, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999.
4. BERECHET, Gr., Dreptul bizantin şi influenţa lui asupra legislaţiei vechi
româneşti, Iaşi, 1931 –1932.
5. Idem, Legătura dreptului bizantin şi românesc, vol. I, partea I, Izvoadele,
Vaslui, 1937.
6. BERECHET, Gr. Şt., Particularităţile conjurătorilor la români după
documentele slave, Chişinău, 1925.
7. BOCA, ierom. Arsenie, Cărarea Împărăţiei, Ed. Episcopiei Aradului, Arad,
1995.
8. BOLOVAN, Sorina Paula, Familia în satul românesc din Transilvania. A
doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, Centrul de
Studii Transilvane & Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1999.
9. BRĂDEANU, Salvator A., Noţiuni introductive la materia succesiunilor.
Regimurile şi convenţiile matrimoniale, f. ed., f. loc., 1947.
10. CARREL, Alexis, Omul, fiinţă necunoscută, trad. L. Busuioceanu, Ed. Tedit F. Z.
H., Bucureşti, f. a.
11. CÂNDEA, Virgil (coord.), Un veac de aur în Moldova (1643–1743),
Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa & Ed. Fundaţiei Culturale
Române, Chişinău – Bucureşti, 1996.
12. CERNEA, Emil, MOLCUŢ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de
Editură şi Presă ,,Şansa” S. R. L., Bucureşti, 1996.
13. CIULEI, Gheorghe, CIULEI, Gheorghe G., Dreptul românesc în Banatul medieval,
Ed. Banatica, Reşiţa, 1997.
14. COSTĂCHEL, V., PANAITESCU, P. P., CAZACU, A., Viaţa feudală în Ţara Roânească
şi Moldova (secolele XIV –XVII), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.
15. CRONŢ, Gheorghe, Dreptul bizantin în ţările române. Pravila Moldovei din
1646, în ,,Studii”, anul IX, nr. 5 / 1958.
16. CRONŢ, Gheorghe, Instituţii medievale româneşti. Înfrăţirea de moşie.
Jurătorii, Editura Academiei, 1969.
17. DANIELOPOLU, George, Explicaţiunea Institutelor lui Iustinian, vol. 1,
Imprimeria Statului, Bucuresci, 1899.
18. DAVIDOGLU, Lascăr, Repertoriu de formulare juridice, ed. a III-a rev., ad. şi
complet., Ed. Forum, Bucureşti, f. a.
19. DENSUŞIANU, Nicolae, Dacia preistorică, [ed. a II-a], Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1986.

62
20. DIMITRESCU, Gh. D., Dota în vechile noastre legiuiri, în AFDB, anul IV, nr. 1
–2 / 1942.
21. DJUVARA, Neagu, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii
moderne (1800 –1848), trad. Maria Carpov, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995.
22. EMERIT, Marcel, La femme en Valachie pouvait-elle hériter ?, RHSEE, IV-
ème anée, № 1 –3 / janvier-mars 1927.
23. EVDOKIMOV, Paul, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei
ortodoxe, ed. a II-a revăz, trad. G. Moldoveanu, Ed. ,,Christiana”, Bucureşti,
1999.
24. FIROIU, Dumitru V., Istoria statului şi dreptului românesc, Ed. Fundaţiei
,,Chemarea”, Iaşi, 1992.
25. FLOCA, arhid. Ioan N., Din istoria dreptului românesc, vol. II, Carte
românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte
giudeaţe, Iaşi, 1646, Sibiu, 1993.
26. Idem, Originile dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română (studiu istoric-
canonic), Sibiu, 1969.
27. Idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1993.
28. FOTINO, George, Influenţa bizantină în vechiul drept românesc, în vol. Omagiu
prof. C. Stoicescu, extras, ,,Bucovina” I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1940.
29. Idem, Justinian în lumina vechii culturi juridice româneşti, în AFDB, anul II,
nr. 2 –4 /1940.
30. Idem, Pagini din istoria dreptului românesc, Ed. Academiei R. S. R., Bucureşti,
1974.
31. GEORGESCU, Valentin Al., Preemţiunea în istoria dreptului românesc. Dreptul
de protimisis în Ţara Românească şi Moldova, Ed. Academiei R. S. R.,
Bucureşti, 1965.
32. Idem, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea,
Ed. Academiei R. S. R., Bucureşti, 1980.
33. GEORGESCU, Valentin Al., STRIHAN, Petre, Judecata domnească în Ţara
Românească şi Moldova. 1611 –1831, partea I, Organizarea judecătorească,
vol. I, 1611 –1740, Ed. Academiei R. S. R., Bucureşti, 1979.
34. GHEORGHIU-BRĂDET, Ion, Istoria dreptului românesc, ed. a II-a reviz. şi adăug.,
Ed. Tipocart, Braşov, 1994.
35. GIRARD, Paul Frédéric, Manuel élémentaire de droit romain, 7-me éd., rev.,
augm., Paris, Libraire Arthur Rousseau, 1924.
36. GRISELINI, Francesco, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului
Timişoarei, pref., trad., note Costin Feneşan, Ed. Facla, Timişoara, 1984.
37. HANGA, Vladimir (resp. de vol.) e. a., Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed.
Academiei R. S. R., Bucureşti, 1980.
38. Idem, Dreptul cutumiar, Ed. Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1993.

63
39. Idem, Drept privat roman. Tratat, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1977.
40. Idem, Le Droit Géto-Dace, în Gesselschaft und Recht im griechisch-
römischen Alterum, teil 2, Akademie-Verlag, Berlin, 1969.
41. HAUDRY, Jean, Indoeuropenii, trad. Aurora Peţan, Ed Teora, Bucureşti, 1998.
42. HERLEA, Alexandru, Studii de istorie a dreptului, vol. II, Dreptul de
proprietate, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985.
43. HOPÂRTEAN, Doina, Căsătoria şi obiceiurile ei pe Valea Ampoiului, în
,,Apullum”, nr. 27–30 / 1990–1993.
44. IORGA, N., Sfaturi pe întunerec. Conferinţe radio (1936–1938), vol. II, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1996.
45. IORGA, Nicolae, Istoria românilor, vol. I, partea a II-a, Sigiliul Romei, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
46. MACREA, M., Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969.
47. MARCU, Liviu P., Istoria dreptului românesc, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1997.
48. MARIAN, S. Fl., Nunta la români. Studiu etnografico-comparativ, ed. crit., Ed.
,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, Bucureşti, 1995.
49. MAXIM, Iancu, Etnogeneza românilor şi a altor popoare europene privite prin
prisma geografiei istorice, Ed. Moldova, Iaşi, 1995.
50. MOLDOVAN, pr. Ilie, Teologia iubirii, 2 vol., Ed. Episcopiei Alba Iuliei,
1996.
51. MOTOTOLESCU, Dumitru D., Darurile dinnaintea Nunţii în dreptul Vechiu
românesc comparat cu cel Romano-Bizantin şi Slav, Tipografia
,,Convorbiri Literare”, Iaşi, 1921.
52. MUNTEANU, Eugen, MUNTEANU, Lucia-Gabriela, Æterna latinitas. Mică
enciclopedie a gândirii europene în expresie latină, Ed. Polirom, Iaşi, 1996.
53. NOICA, Constantin, Rostirea filosofică românească, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1970
54. ONIŞOR, Victor, Istoria dreptului român pentru anul I. al facultăţii de drept,
(curs de licenţă), ed. a II-a, Tipografia Fondul Cărţilor Funduare, Cluj, 1925.
55. OROVEANU, Mihai T., Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor
constituţionale, Ed. Cerma, Bucureşti, 1992.
56. PASCU, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986
57. PÂRVAN, Vasile, Getica. O protoistorie a Daciei, ed. îngrij., note, com. şi postf.
Radu Florescu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982.
58. PERETZ, Ion, Curs de drept bizantin, partea I, Izvoarele bizantine, Ed.
Socec & Co., Bucureşti, 1910.
59. Idem, Curs de istorie a dreptului român, ediţia II-a, vol. II, 1928.
60. PETRU, D., Conceptul de etnie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1980.

64
61. PLOPU, Georgiu, Părţi alese din dreptul privat ungar. I – Dreptul familial
material. II – Dreptul ereditar, Tipografia Fondul Cărţilor Funduare,
Bucureşti, 1924.
62. POPESCU, Anicuţa, Instituţia căsătoriei şi condiţia juridică a femeii în Ţara
Românească şi Moldova în secolul XVII, în ,,Studii. Revistă de istorie”, tom
23, nr. 1 / 1970.
63. POPOVICI, Paul, Regimul matrimonial al bunurilor soţilor din secolul XVIII
până la Codul civil, în ,,Studia Universitatis Vasile Goldiş”, nr. 10 /
2000.
64. Idem, Regimul juridic matrimonial în lumina pravilei lui Vasile Lupu, în
,,Teologia” nr. 3 / 2000.
65. Idem, Regimul matrimonial al bunurilor soţilor în lumina pravilelor
secolului XVII, comunicare ştiinţifică, Arad, 2000.
66. Idem, Dota în dreptul bizantin, în curs de publicare.
67. Idem, Zestrea în ius valahicum, în curs de publicare.
68. Idem, Familia în vechiul drept românesc, în curs de publicare.
69. Idem, De la cutumă la pravilă, în curs de publicare.
70. PREDA, Constantin (coord.), Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a
României, vol. II, D–L, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
71. RUSSU, I. I., Limba traco-dacilor, ed. a II-a revăz. şi adăug., Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
72. RĂDULESCU, Andrei, Pagini inedite din istoria dreptului românesc, Ed.
Academiei R. S. R., Bucureşti, 1991.
73. Idem, Norme privitoare la adunarea materialului pentru cunoaşterea
vechiului drept nescris, în ,,Buletin Ştiinţific, C, Ştiinţe istorice,
filosofice şi economico-juridice, ştiinţa limbii, literatură şi artă”, tom I,
nr. 2 /1949.
74. Idem, Asemănări între ideile primitive ale poporului din Bretania şi ale
poporului român, în ,,Memoriile secţiunii istorice [ale Academiei
Române]”, seria III, tom XI, mem. II, Regia M. O., Imprimeria Naţională,
Bucureşti, 1931.
75. SACERDOŢEANU, A., Sarcinile ştiinţelor auxiliare ale istoriei, în
,,Revista arhivelor”, nr. 1 / 1966.
76. SACHELARIE, Ovid, Moştenirea monahilor în vechile noastre orânduiri juridice,
în rev. ,,Glasul Bisericii”
77. SACHELARIE, Ovid, STOICESCU, Nicolae (coord.), Instituţii feudale din ţările
române. Dicţionar, Ed. Academiei R. S. R., Bucureşti, 1988.
78. SCURTU, Ioan, BUZATU, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918–
1948), Ed. Paideia, Bucureşti, 1999.

65
79. STAHL, Henri H., Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, ed. a II-a
revăz., vol. II, Structura internă a satelor devălmaşe libere, Ed. Cartea
Românească, Bucureşti, 1998.
80. STAHL, Paul H., Triburi şi sate din sud-estul Europei. Structuri sociale,
structuri magice şi religioase, trad. Viorica Nicolau, Ed. Paideia,
Bucureşti, 2000.
81. STANCIU, Laura, Căsătorie, moralitate şi condiţia femeii în viziunea şcolii
ardelene, în ,,Apvllvm. Acta Mvsei Apullensis”, nr. 34 / 1997.
82. STĂNILOAE, pr. Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. III, Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1978.
83. ŞOTROPA, Valeriu, Introducere şi bibliografie la istoria dreptului românesc,
Tipografia ,,Cartea Românească”, Cluj, 1927.
84. ŞTREMPEL, Gabriel, Copişti de manuscrise româneşti până la 1800, Bucureşti,
1959.
85. TODERAŞCU, Ion, Unitatea românească medievală, vol. 1, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
86. ŢIGHILIU, Iolanda, Societate şi mentalitate in Ţara Românească şi Moldova.
Secolele XV –XVII, Ed. Paideia, Bucureşti, 1997.
87. VÂJA, Gheorghe, Instituţii de drept din Ţara Făgăraşului în secolul XVI,
teză dr., Cluj-Napoca, 1979.
88. VULCĂNESCU, Romulus, Etnologie juridică, Ed. Academiei R. S. R.,
Bucureşti, 1970.
89. XENOPOL, A. D., Istoria românilor din Dacia romană, ed. a IV-a, vol. I,
Dacia anteromană , Dacia romană şi năvălirile barbare. 513 înainte de
Hr. –1290, vol. IV, ed. A IV-a, Istoria modernă (de la Matei Basarab şi
Vasile Lupu până la fanarioţi, 1633 –1821), ed. a IV-a, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 1985, 1993.
90. ZOTTA, Const. Gr., VĂITEANU, Emanoil R., Formular-agendă în materia actelor
de notariat şi a acţiunilor judiciare cu formularele respective … , Ed. Remus
Cioflec, Bucureşti, 1946.

66
CUPRINS

Obiectul istoriei dreptului românesc .........................................................2

Necesitatea studierii istoriei dreptului românesc......................................2

Periodizarea istoriei dreptului românesc...................................................2

D R E P T U L G E T O - D A C.......................................................3

1.1. Contextul istorico-politic......................................................................3

1.2. Organele centrale ale statului dac.......................................................4

1.3. Instituţii juridice...................................................................................4


1.3.1. Proprietatea la geto-daci...................................................................4
1.3.2. Capacitatea juridică a persoanelor....................................................5
1.3.3. Familia..............................................................................................5

D U A L I S M U L J U R I D I C Î N D A C I A.............................6
2.1. Organizarea centrală............................................................................6
2.2. Organizarea locală...............................................................................6
2.3. Sistemele de drept din Dacia romană..................................................6
2.4. Capacitatea juridică a persoanelor.......................................................7
2.5. Dreptul succesoral...............................................................................7
2.6. Judecata...............................................................................................8
2.7. Familia şi căsătoria..............................................................................8
2.8. Proprietatea..........................................................................................8
2.9. Obligaţiile............................................................................................9

F O R M A R E A D R E P T U L U I R O M Â N E S C ..............10

3.1. Premisele..............................................................................................10
3.1.1. Părăsirea Daciei de către romani....................................................10
3.1.2. Încreştinarea daco-romanilor..........................................................10
3.1.3. Influenţa creştinismului asupra dreptului cutumiar........................11
3.1.4. Daco-romanii şi epoca migraţiilor..................................................11

67
3.2. Sistemul normativ vicinal...................................................................12
3.2.1. Originea dreptului cutumiar românesc...........................................12
3.2.1.1. Teoria originii tracice a dreptului cutumiar românesc............12
3.2.1.2. Teoria originii latine a dreptului cutumiar românesc..............12
3.2.1.3. Teoria originii daco-romane a dreptului cutumiar românesc. .13
3.2.2. Principalele instituţii juridice.........................................................13
3.2.2.1. Conducerea comunităţilor vicinale..........................................13
3.2.2.2. Rudenia ...................................................................................13
3.2.2.3. Familia ....................................................................................13
3.2.2.4. Proprietatea..............................................................................14
3.2.2.5. Sistemul pedepselor.................................................................14
3.2.2.6. Judecata...................................................................................14

3.3. Legea Ţării (ius valahicum)


3.3.1. Izvoarele dreptului feudal...............................................................14
3.3.2. Semnificaţia noţiunii ius valachicum.............................................15
3.3.3. Caracterele lui ius valahicum.........................................................15

INSTITUŢIILE DREPTULUI PUBLIC...............................................15

Domnul. Voievodul, Principele şi Guvernatorul Transilvaniei..............15


1.1. Domnia – instituţie centrală a dreptului cutumiar românesc.............15
1.1.1. Caracteristicile domniei..............................................................16
1.1.2. Succesiunea la tron.....................................................................16
1.1.3. Asocierea la domnie...................................................................16
1.1.4. Regenţa şi locotenenţa domnească.............................................17
1.1.5. Prerogativele domniei................................................................17
1.1.5.1. Prerogativele legiuitoare.....................................................17
1.1.5.2. Prerogativele executive.......................................................17
1.1.5.3. Prerogativele judecătoreşti.................................................17
1.2. Voievodul, principele, guvernatorul Transilvaniei............................18
1.2.1. Voievodul...................................................................................18
1.2.2. Principele....................................................................................18
1.2.3. Guvernatorul ..............................................................................18

Organizarea teritorial-administrativă .....................................................18


2.1. Organizarea administrativ-teritorială a Transilvaniei........................19
2.1.1. Organizarea românilor................................................................19
2.1.2. Organizarea saşilor şi a secuilor.................................................19
2.1.2.1. Scaunele Săseşti..................................................................20
2.1.2.2. Scaunele Secuieşti...............................................................20

68
2.1.3. Organizarea ungurilor................................................................20
2.2. Reşedinţa domnească........................................................................20
2.3. Târgurile şi oraşele............................................................................21
Administraţia oraşelor.........................................................................21
2.4. Satele.................................................................................................22
Categorii de sate..................................................................................22

Organizarea fiscală....................................................................................23
3.1. Trăsăturile generale ale sistemului fiscal......................................23
3.2. Instituţiile fiscalităţii........................................................................23
3.3. Categoriile de dări............................................................................24

Justiţia ........................................................................................................25
4.1. Organizarea judecătorească...............................................................25
4.1.1. Justiţia şi sarcinile ei...............................................................25
4.1.2. Organizarea judecătorească.......................................................25
4.1.3. Instanţele ecleziastice.................................................................27
4.2. Procedura de judecată.......................................................................28
4.2.1. Obiectul procesului....................................................................28
4.2.2. Părţile din proces........................................................................28
4.2.3. Chemarea în judecată................................................................28
4.2.4. Fixarea termenului de judecată..................................................29
4.2.5. Citarea.......................................................................................29
4.2.6. Sistemul probator......................................................................29
4.2.7. Martorii......................................................................................30
4.2.8. Înscrisurile..................................................................................30
4.2.9. Hotărârile instanţei....................................................................30
4.3. Infracţiuni şi pedepse........................................................................31
4.3.1. Infracţiuni îndreptate împotriva conducătorului statului............31
4.3.2. Infracţiunile contra vieţii............................................................31
4.3.3. Infracţiuni contra integrităţii corporale...................................32
4.3.4. Infracţiuni contra proprietăţii...................................................32
4.3.5. Infracţiuni împotriva moralei....................................................32
4.3.6. Infracţiuni care împiedicau înfăptuirea justiţiei......................32
4.3.7. Infracţiunile îndreptate împotriva religiei................................33
4.4. Răspunderea. Răspunderea colectivă................................................33
4.4.1. Răspunderea solidară a obştii...................................................34
4.4.2. Răspunderea familială................................................................34
4.4.3. Răspunderea personală...............................................................34
4.5. Pedepsele...........................................................................................35
4.5.1. Pedepsele corporale...................................................................35

69
4.5.2. Pedepse privative de libertate.....................................................35
4.5.3. Pedepse pecuniare......................................................................36

INSTITUŢIILE DREPTULUI PRIVAT...............................................37

Persoanele...................................................................................................37
1.1. Categoriile sociale.............................................................................37
1.1.1. Nobilii feudali (boierii)..............................................................37
1.1.2. Episcopatul.................................................................................38
1.1.3. Orăşenii......................................................................................38
1.1.4. Ţăranii........................................................................................39
1.1.5. Robii...........................................................................................40
1.2. Incapacităţile.....................................................................................40
1.3. Numele..............................................................................................41

Obligaţiile....................................................................................................42
2.1. Consideraţii generale........................................................................42
2.2. Elementele constitutive ale contractului...........................................42
2.2.1. Subiectele...............................................................................42
2.2.2. Obiectul contractului..............................................................42
2.2.3. Preţul......................................................................................43
2.2.4. Consimţământul părţilor.........................................................43
2.2.5. Prohibiţii la vânzare...............................................................43
2.2.6. Forma contractului.................................................................43
2.2.7. Publicitatea.............................................................................43
2.3. Închirierea..................................................................................44
2.4. Contractele reale........................................................................44
2.5. Delictele...........................................................................................45
2.6. Garanţia obligaţiilor.........................................................................45

Rudenia. Familia. Moştenirea...................................................................46


3.1. Rudenia..............................................................................................46
3.1.1. Rudenia naturală.........................................................................46
3.1.2. Rudenia prin alianţă...................................................................46
3.1.3. Înfierea.......................................................................................47
3.1.4. Înfrăţirea.....................................................................................47
3.1.5. Rudenia spirituală.......................................................................47
3.2. Familia...............................................................................................48
3.2.1. Impedimentele la căsătorie.........................................................49
3.2.2. Logodna......................................................................................50
3.2.3. Zestrea........................................................................................50

70
3.2.4. Divorţul......................................................................................51
3.3. Moştenirea.........................................................................................51
3.3.1. Generalităţi.................................................................................51
3.3.2. Moştenirea legală.......................................................................52
3.3.2. Moştenirea testamentară.............................................................54
3.3.4. Moştenirea monahilor................................................................54

DE LA CUTUMĂ LA PRAVILĂ.......................................................56
1. Statutele Ţării Făgăraşului, 1508.................................................57
2. Tripartitul lui Werböczi, 1517......................................................57
3. Carte românească de învăţătură, 1646..........................................58
4. Îndreptarea legii, 1652..................................................................58
5. Constituţiile aprobate, 1653 ........................................................59
Constituţiile compilate, 1669 .....................................................59
6. Diploma leopoldină, 1691............................................................59
7. Sobornicescul hrisov, 1785..........................................................59
8. Pravilniceasca condică, 1780.......................................................59
9. Legiurea Caragea, 1818................................................................60
10. Codul Calimach, 1817................................................................60
11. Regulamentul Organic, 1831–1832............................................60

BIBLIOGRAFIE...............................................................................61

71