Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
dreptului românesc
1
OBIECTUL ISTORIEI DREPTULUI ROMÂNESC
Studiul istoriei dreptului românesc este important din mai multe puncte de
vedere. Mai întâi pentru că se pune problema etnogenezei şi a parcursului istoric al
poporului român, iar dreptul, ca fenomen de suprastructură, se împleteşte organic
cu viaţa social-economică şi politică. Un al doilea motiv pentru care se impune
studierea istoriei dreptului românesc este acela că alături de dreptul roman
constituie alfabetul ştiinţei dreptului. Prin intermediul acestei discipline are loc
familiarizarea cu terminologia juridică, realizând semnificaţia aparte a unor
concepte care au semnificaţii diferite faţă de vorbirea curentă. În al treilea rând,
fără a cunoaşte evoluţia istorică a instituţiilor de drept, nu se pot înţelege în toată
plenitudinea lor. În fine, această disciplină relevă în bună măsură specificul na-
ţional al dreptului românesc.
2
Antică (preromânească)
o Dreptul dac
o Dualismul juridic din Dacia, provincie romană
Dreptul feudal
o Ius valahicum (vechiul drept cutumiar-agrar)
o Legiuirile scrise
• Pravilele bisericeşti
• Pravilele domneşti (secolulXVII)
• Începutul reformării dreptului (secolulXVIII–XX)
Titlul I
D R E PTU L ANTI C
Capitolul I
D R E P T U L G E T O - D A C1
1
Unul şi acelaşi popor a fost denumit diferit de greci şi de romani: cele
două cuvinte, get şi dac, sunt sinonime perfecte.
2
Se pare că spiritualitatea dacilor atinsese un nivel destul de ridicat de
vreme ce în doctrina lui ZAMOLXIS se puneau marile întrebări perene ale
fiinţei umane.
3
organizarea nucleelor prestatale existente, pe care de altfel nu le-a desfiinţat, ci
doar le-a limitat atribuţiile în favoarea puterii centrale a regelui.
Succesiunea regilor daci se întrerupe după DECEBAL (†106), în urma cuceririi ro-
mane. Dacii liberi, adică cei rămaşi în afara stăpânirii romane, nu au reuşit să
reconstituie statul dac centralizat.
Puterea supremă în stat era deţinută de rege. Instituţia regalităţii a tins să devină
ereditară3. Principiul eredităţii nu era absolut întrucât puteau veni la succesiunea
tronului fraţii regelui şi marele preot.
Regele era conducătorul militar şi judecătorul suprem, dar putea fi şi mare
preot; disocierea puterii regale de cea religioasă nu era un principiu obligatoriu, ba
dimpotrivă, ele puteau fi reunite unicefal.
În cadrul statului dac, autoritatea religioasă avea un rol deosebit de important
întrucât în spiritualitatea dacică se considera că atât puterea regelui, cât şi legile
sunt de origine divină.
În exercitarea atribuţiilor regele era ajutat de un corp de sfetnici, supus voinţei
sale.
Din puţinele izvoare istorice ele se deduce indirect faptul că teritoriul statului
era împărţit în unităţi administrativ-teritoriale, dar şi faptul că au existat două
categorii de dregători locali: cei care exercitau atribuţii din ordin administrativ, iar
alţii care deţineau comanda armatelor aflate pe teritoriul statului.
Cutuma a fost primul izvor de drept. Statul presupune dreptul, deci dacii
trebuiau să aibă reguli juridice. Rămâne deschisă problema legilor scrise, atestate
de unele surse literare care afirmă că regele BUREBISTA pentru consolidarea statului
a elaborat legi cu un pronunţat caracter religios.
3
BUREBISTA şi DECEBAL erau fii de regi.
4
opinat de asemenea că pe lângă pământurile nehotărnicite ar fi putut exista şi
terenuri hotărnicite, care ar fi servit altor scopuri decât agriculturii.
În ce priveşte casa, ograda, uneltele de muncă, cirezile şi turmele de animale,
acestea au fost private.
1.3.3. Familia
Informaţiile sunt contradictorii: după unii antici familia la geţi era poligamă. În
schimb HORAŢIU şi OVIDIU, buni cunoscători ai societăţii geto-dacice, nu au
semnalat nimic despre o eventuală poligamie. Mai mult, Columna lui Traian
prezentând scene din viaţa geto-dacilor înfăţişează fiecare bărbat dac însoţit de o
singură femeie.
Nu putem concluziona că a existat o evoluţie a instituţiei căsătoriei de la poli-
gamie la monogamie sau că s-au cunoscut ambele forme (cetăţenii înstăriţi practi-
când poligamia, iar cei de rând monogamia). Poligamia a constituit o formă a căsă-
toriei la diferite popoare; este important că în chiar culmea civilizaţiei, familia dacă
a fost monogamă, situaţie conformă cu echilibrul bio-psihic al fiinţei umane.
Cumpărarea soţiei constituie o caracteristică şi ea întâlnită la alte popoare,
acolo unde soţia contribuia prin muncă proprie la veniturile familiei. Acest obicei
s-a păstrat până în zilele noastre la „târgul de fete” de pe Muntele Găina.
Soţia se afla sub autoritatea şi puterea bărbatului, putând fi pedepsită chiar cu
moartea de către bărbat pentru infidelitate.
Familia era patriliniară (descendenţa copiilor se stabilea în primul rând după
tată) şi patrilocală (soţia se muta în casa soţului).
5
Capitolul II
DUALISMUL JURIDIC ÎN DACIA
Localităţile urbane erau colonii sau municipii. Coloniile4erau centre urbane pu-
ternic romanizate. Unele colonii se bucurau de ius italicum, deci locuitorii lor nu
plăteau impozit. Municipiile5aveau o condiţie inferioară coloniilor, locuitorii lor
bucurându-se de un statut juridic intermediar între cetăţenii romani şi peregrini, dar
diferenţa dintre aceştia începe să se estompeze cu timpul. Cu o singură excepţie6,
oraşele din provincia Dacia au fost vechi aşezări ale autohtonilor.
Organizarea şi conducerea oraşelor era asemănătoare cu celelalte oraşe din im-
periu. Conducerea oraşelor era autohtonă şi se exercita de cetăţenii romani printr-
un conciliu (asemănător senatului roman), cu atribuţii de coordonare a activităţii
administrativ-fiscale.
Magistraţii superiori erau aleşi timp de un an şi aveau atribuţii executive şi
judiciare.
Cea mai mare parte a populaţiei din Dacia trăia la sate, organizate fie după sis-
temul roman în pagus (situate pe teritoriile dependente de colonii) şi vicus (cele-
lalte sate), fie în forma lor tradiţională a obştilor săteşti.
4
Drobeta, Potaissa, Romula.
5
Porolissum, Dierna, Tibiscum, Malva.
6
Singura colonie exclusiv romană a fost Ulpia Traiana Sarmisegetusa.
6
Cu toate că organizarea Daciei s-a făcut sub formă tipică de provincie romană,
totuşi dreptul roman s-a aplicat în mod diferenţiat, concomitent cu dreptul
autohton şi cu ius gentium.
Dreptul roman s-a aplicat în raporturile dintre cetăţenii romani, însă s-au elabo-
rat şi norme juridice noi (edictele guvernatorilor) ţinând seama de constituţiile im-
periale şi de mandatele imperiale în care se precizau instrucţiuni pentru guvernato-
rii provinciali.
În raporturile dintre băştinaşi s-a aplicat dreptul autohton. Însă dreptul roman a
avut o înrâurire covârşitoare asupra dreptului autohton, dar şi dreptul roman „s-a
adaptat” la cerinţele vieţii autohtonilor, transformându-se, vulgarizându-se.
În raporturile dintre cetăţenii romani şi celelalte categorii de locuitori ai Daciei
romane s-a aplicat dreptul popoarelor (ius gentium).
7
Peregrinii deditici nu puteau dobândi nimic prin testament şi nici nu puteau
face testament (potrivit legii romane nu aveau capacitate testamentară). Dar
soldaţii romani, care întotdeauna s-au bucurat de privilegii, puteau să-şi instituie ca
moştenitori persoane peregrine sau latine.
2.6. Judecata
În perioada imperiului magistraţii aleşi în adunările populare au fost înlocuiţi
de funcţionari administrativi numiţi de împărat. În fruntea piramidei administrative
şi judecătoreşti se afla împăratul, ca şef al statului şi judecător suprem, urmând
prefecţii pretorului şi apoi guvernatorii sau şefii de provincie. Judecata are un
caracter public, este etatizată, soluţionarea cauzei realizându-se de către organele
statului. Guvernatorul putea să aplice şi pedeapsa capitală (ius gladii). În litigiile
dintre un cetăţean roman şi un peregrin, acesta din urmă era socotit pe durata
procesului ca şi când ar fi fost cetăţean roman.
În epoca clasică, familia romană se axa în jurul puterii lui pater familias.
Ulterior, odată cu diminuarea puterii lui pater familias, în locul rudeniei agnatice,
se impune definitiv rudenia de sânge (cognatio) atât pe linie masculină, cât şi pe
linie feminină. Încă din anul 118 se recunoaşte dreptul de moştenire între mamă şi
copil. Cât priveşte căsătoria, dacă la început a fost cunoscută doar căsătoria sine
manu, mai târziu, după războaiele punice, s-a impus şi căsătoria cum manu (fără
putere părintească), soţia păstrându-şi legăturile de rudenie cu vechea familie,
singura condiţie a încheierii ei fiind afectatio matrimonii (dorinţa de a se căsători)
şi honor matrimonii (convieţuirea matrimonială). Legea Micia prevedea că dacă o
cetăţeană romană se căsătorea cu un peregrin, căsătoria nu era valabilă şi copilul
dobândea situaţia precară a tatălui.
2.8. Proprietatea
8
proprietate imobiliară li s-a recunoscut şi peregrinilor din Dacia-romană, însă
numai acelora care dobândeau ius comercii.
2.9. Obligaţiile
Obligaţia este definită ca un raport juridic în care o parte numită creditor poate
să ceară altei persoane numită debitor să dea, să facă, sau să nu facă ceva, sub
sancţiunea constrângerii statale.
9
Capitolul III
FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC
3.1. PREMISELE
Dreptul care a guvernat raporturile între cei rămaşi nu putea fi decât unul roman
vulgar impregnat de cutumele locale tolerate de sistemul juridic latin, la fel ca în
perioada stăpânirii romane.
După edictul de toleranţă din 313, creştinismul s-a răspândit repede în tot Im-
periul roman, mai ales la oraşe, unde comunicaţiile şi schimbul de idei între oame-
ni s-au realizat cu mare uşurinţă. Enclave de păgâni au mai rămas la sate. Paganus
(provine de la pagus – sat) desemnează locuitorii localităţilor rurale care au rămas
păgâni, adică practicanţi ai cultului zeilor. Pe teritoriul nostru creştinismul a
pătruns încă din secolul I prin apostolul ANDREI în Dobrogea şi a ucenicilor
apostolului PAVEL în nordul Dunării. Creştinarea în masă a plugarilor, păstorilor,
meşteşugarilor, de asemenea s-a realizat în secolulIV şi începutul secolului V, prin
10
intermediul misionarilor veniţi în Dacia din dreapta Dunării şi din Scythia Minor
unde existau oraşe bine creştinate şi care aveau deja episcopii.
Procesele de formare şi creştinare a românilor au fost complexe, îndelungate,
desfăşurându-se paralel şi susţinându-se reciproc, poporul român fiind singurul
popor născut creştin, ceea ce se va reflecta şi în sistemul juridic.
În măsura în care cultura românilor „s-a ivit prin conjuncţia vitalismului dacic
cu nevoia romană de claritate, o conjuncţie a etosului şi a logosului”, unul dintre
lianturi a fost creştinismul, bază a spiritualităţii româneşti. Dreptul cutumiar
românesc a fost aşadar construit pe preceptele creştine.
11
sociale mai puternice (cnezate, voievodate) din care se vor naşte viitoarele state
feudale; procesul istoric firesc a fost fragmentat de migraţia popoarelor.
Popoarele migratoare în momentul pătrunderii lor erau în faza de organizare
gentilică sau tribală, inferioară formei de organizare a autohtonilor. Ocupaţia lor
de bază era jaful, iar populaţiile învinse erau supuse la plata tributului (dijma,
adică o parte din produsele câmpului şi vite). După retragerea aureliană, teritoriul
Daciei va cunoaşte migraţiile vizigoţilor, hunilor, ostrogoţilor, gepizi, avarilor,
slavilor, bulgarilor, ungurilor, pecenegilor, cumanilor şi tătarilor. Dintre toate
popoarele migratoare, slavii au avut cea mai mare înrâurire asupra daco-romanilor.
12
Cuvinte precum: judecător, judeţ, domnie, femeie, fiu, fiică, frate, soră, nepot,
cumnat, de o mare relevanţă juridică, atribuie vechiului nostru drept un caracter
roman.
3.2.2.2. Rudenia
putea fi de sânge, prin alianţă şi spirituală (care cuprinde înrudirea rezultată din
participarea la Tainele Bisericii – năşia de cununie şi cea de botez – şi rudenia
cvasipăgână a frăţiilor – frăţia de cruce, frăţia de lapte etc.).
3.2.2.3. Familia
13
Aceste trăsături ale familiei deosebesc familia românească de cea germanică,
slavă, bulgară, pecinegă sau cumană, ceea ce anulează susţinerile că poporul
român s-ar fi format în sudul Dunării.
3.2.2.4. Proprietatea
3.2.2.6. Judecata
14
lege: legea ca normă nescrisă provine din latinescul religio, a lega dinăuntru prin
credinţă şi conştiinţă ceea ce la romani era mos – obicei, pentru că la romani lex
însemna numai legea scrisă şi care derivă din cuvântul legere, care ce înseamnă a
citi.
Titlul II
DREPTUL FEUDAL
Secţiunea I
INSTITUŢIILE DREPTULUI PUBLIC
Capitolul 1
DOMNUL. VOIEVODUL, PRINCIPELE ŞI GUVERNATORUL TRANSILVANIEI
15
originalitatea şi autohtonia sa, influenţele bizantine asupra instituţiei ca atare.
Născându-se ca popor creştin, având mitropolii încă din 1359 şi respectiv 1401,
fundamentarea divină a puterii politice de către bizantini nu putea să nu influenţeze
concepţia românească asupra domniei: puterea era considerată ca fiind de sorginte
divină.
16
A existat în Ţările române instituţia asocierii la domnie. Aşa de exemplu,
MIRCEA CEL BĂTRÂN asociază la domnie înainte de 1418 pe fiul său MIHAIL,
ALEXANDRU CEL BUN asociază la domnie pe fiul său ILIE, iar ŞTEFAN CEL MARE pe fiul
său BOGDAN. Asocierea la domnie a fiinţat şi între fraţi (ex. fiii lui ALEXANDRU CEL
BUN). Era de fapt o iniţiere în tainele şi treburile domniei ale viitorului domn.
Dacă domnul era minor, bolnav, în imposibilitate de a conduce ţara, lipsea din
scaun, în caz de fugă a domnului, de mazilire, se utiliza regenţa, (cât timp domnul
a fost ales de ţară şi popor locotenenţa domnească). Regenţa şi locotenenţa
domnească desemnează toate categoriile de locţiitori domneşti.
Din a doua jumătate a secolulal XVI-lea, regenţa lasă locul locote-nenţei
domneşti, datorată în principal fugii domnitorului ori mazilirii acestuia de către
turci.
17
1.2. Voievodul, principele, guvernatorul Transilvaniei
1.2.1. Voievodul
1.2.2. Principele
1.2.3. Guvernatorul
Capitolul II
ORGANIZAREA TERITORIAL-ADMINISTRATIVĂ
18
la baza constituirii noilor state feudale româneşti, cât şi la baza organizării
administrativ-teritoriale.
Judeţul, din latinescul judicius, care înseamnă în cea mai reuşită traducere
scaun de judecată, ca unitate administrativ-teritorială a fost cunoscută sub această
denumire la început doar în Ţara Românească.
Atât înfiinţarea cât şi hotărnicirea acestora a fost prerogativa domnului. Şi
numirea căpeteniei judeţului era tot atributul domniei ca simbol al puterii absolute
a domnului pe întreg teritoriul ţării.
În Moldova subdiviziunea administrativ teritorială a Moldovei, echivalentă cu
cea din Ţara Românească a fost ţinutul. Denumirea căpeteniei ţinutului a variat
însă. În ţinuturile în care existau cetăţi importante, căpetenia se numea pârcălab, în
cele de la marginea ţării (ţinuturi de graniţă) se numeau staroşti, iar pentru celelalte
ţinuturi căpeteniile s-au numit ca şi în Ţara Românească, adică sudeţ.
Tot ca o reminiscenţă a vechilor forme de organizare prestatală, semnalăm şi în
Moldova că teritoriul său a fost împărţit în două mari provincii: Ţara de Sus şi
Ţara de Jos.
19
2.1.2.1. SCAUNELE SĂSEŞTI
Potrivit tradiţiei consemnate în scris în vremea aşezării secuilor în Transilvania,
au fost colonizaţi şi saşii din Flandra şi din Saxonia.
Diploma Andreană (Bula de aur) din 1224, reglementează raporturile
economice, sociale, politice, militare, juridice şi administrative dintre regalitate şi
saşi. Se forma astfel o comunitate a coloniştilor cu o largă autonomie politico-
administrativă.
Geneza comitatelor, nucleul din care s-au dezvoltat acestea a fost cetatea
(castrum). Conducătorul cetăţii, castelanul, era la început şi conducătorul
comitatului. Nu toate cetăţile regale au devenit centre de comitate, nu s-au format
comitate în jurul tuturor cetăţilor regale. Comitatele erau aşezate la început pe
cursul inferior sau mijlociu al apelor.
Se impune precizarea că acestea au fost organizate pe rând în măsura cuceririi
Ardealului de către regalitatea maghiară, pe de o parte, iar pe de altă parte,
configuraţia acestora a fost mereu schimbată în funcţie de modul în care a reuşit
administraţia maghiară să se organizeze.
Comitele numea pe vicecomite. Comitatele erau conduse de un comite suprem,
numit de regele Ungariei; ele de fapt devin comitate senioriale, nobiliare, ne mai
servind interesele regale.
20
Pe lângă reşedinţa domnească statornică, au existat şi altele secundare, de unde
domnul administra ţara.
Pentru Ţara Românească reşedinţele domneşti au fost la: Câmpulung, Curtea de
Argeş, Târgovişte, Bucureşti.
În Moldova reşedinţele domneşti au fost la: Baia, Suceava, Iaşi.
Multe oraşe mai apar în documente ca şi curţi domneşti (Roman, Neamţ,
Bârlad).
În ce priveşte Transilvania, reşedinţa voievodală sau princiară nu era stabilă.
Voievozii şi principii conduceau de la curţile lor. Totuşi Alba Iulia poate fi
considerată principala reşedinţă a evului mediu. Au mai fost reşedinţe şi în alte
oraşe: Deva, Turda, Sibiu, Haţeg, Bistriţa, Oradea şi chiar Lipova.
Administraţia oraşelor
21
În Transilvania statutul juridic al oraşelor era precizat în diverse acte scrise
numite carte. De obicei se bucurau de o relativă autono-mie în schimbul
contingentelor de militari care se recrutau din respectivul oraş şi a impozitelor pe
care le achitau regalităţii ori împăratului.
2.4. Satele
Categorii de sate
2.4.1. Satele libere – asupra lor domnul îşi exercita doar o autoritate publică
deoarece conducerea administrativă aparţinea obştii satului, adică „oamenilor buni
şi bătrâni”. Acest sfat al obştii avea loc în zilele de sărbătoare şi cu respectarea
unor ritualuri bine cristalizate.
Locuitorii lor se numeau răzeşi în Moldova şi moşneni în Ţara Românească.
2.4.2. Satele aservite
După cum trădează denumirea, acestea dependente, cu un alt statut juridic decât
cele libere. Satele aservite erau domneşti, boiereşti şi mănăstireşti.
2.4.2.1. Satele domneşti puteau fi şi ele de două feluri: unele care aparţineau
domnului ca persoană fizică, dobândite prin moştenire sau prin cumpărare şi faţă
de care domnul se comporta ca un stăpân feudal; altele aparţinând instituţiei
domniei.
2.4.2.2. Satele boiereşti. Fără îndoială, încă înainte de constituirea statelor feudale,
multe din sate au fost aservite sau cumpărate de mari familii feudale. În baza lui
ius eminens, după constituirea statelor feudale, domnul le-a recunoscut aceste
drepturi de proprietate asupra satelor.
2.4.2.3. Satele mânăstireşti erau proprietatea mânăstirilor şi erau administrate de
egumenul mănăstirii. Hrisoavele de imunitate privind satele mănăstireşti erau mai
largi decât în cazul satelor boiereşti.
22
2.4.3. Sloboziile erau o categorie de sate ce se constituite în secolele XIV–XVIII
fie pe pământ domnesc, fie mănăstiresc / boieresc, din voinţa domnului pentru
scopuri precis determinate. Acestor colonişti li se acordau prin hrisoave domneşti
scutiri la dări şi de munci datorate proprietarului terenului pe un anumit timp
determinat, de la unul la zece ani, cu excepţia birului şi a îndatoririlor militare.
Capitolul III
ORGANIZAREA FISCALĂ
23
3.3. Categoriile de dări
Organizarea fiscalităţii fiind una din cele mai importante compo-nente ale
statului ca instituţie juridică (prin intermediul ei se realizau veniturile statului) a
fost mereu în atenţia domnilor, încercându-se diferite reforme pentru îmbunătăţirea
acesteia sub două aspecte esenţiale: în primul rând pentru obţinerea unor venituri
tot mai mari, iar în al doilea rând pentru evitarea evaziunilor fiscale.
Reforma fiscală a lui MATEI BASARAB, cunoscută sub numele de reforma
talerului, a constat în următoarele:
– înfăptuirea unui recensământ fiscal amănunţit;
24
– apoi această sumă rezultată a fost repartizată pe judeţe, în funcţie de
capacitatea stabilită pe fiecare judeţ, care la rândul său o repartiza pe sate, categorii
sociale şi pe gospodării.
Conceptul de justiţie în sensul cel mai larg, include atât sistemul organelor
acreditate cu înfăptuirea ei, cât şi activitatea desfăşurată de aceste organe.
25
Pentru înţelegerea evoluţiei activităţii de înfăptuire a justiţiei sunt necesare
câteva clarificări, prin prezentarea câtorva coordonate esenţiale legate de formele
fundamentale de activitate ale statului şi organele care înfăptuiesc aceste activităţi.
În fruntea ierarhiei organelor judecătoreşti se afla domnul (regele, principele),
motiv pentru întreaga activitate de jurisdicţie o denumim justiţie domnească.
Preceptele creştine, după care puterea vine de la DUMNEZEU, îi fundamenta
poziţia de judecător suprem.
Datorită numărului mare al cauzelor, domnul nu putea judeca toate pricinile şi
de aceea a creat un sistem de organe judecătoreşti care prin delegarea
competenţelor înfăptuiau justiţia.
Competenţa materială nu era strict delimitată, dar se avea totuşi în vedere
specificul cauzei raportat la atribuţiile de ansamblu ale dregătorului respectiv.
La nivelul judeţelor şi ţinuturilor, competenţa generală o aveau pârcălabii, iar
în Oltenia banii, dar mai aveau drept de judecată şi subalternii acestora: vornicii şi
bănişorii.
La nivelul satelor libere, ca un element de continuitate a vechilor obiceiuri
vicinale, pentru cauze de mai mică importanţă, au continuat să judece oamenii buni
şi bătrâni. Aceste cauze se terminau de obicei prin împăcarea părţilor.
În Transilvania, datorită istoriei sale diferenţiate, organizarea judecătorească
era mult mai complexă. În perioada voievodatului existau instanţe de judecată ale
statului feudal maghiar, dar şi instanţe româneşti. Şi unele şi altele au fost
cunoscute sub denumirea de scaune (sedes iudiciaria).
26
– Tabla principelui şi primarius iudex, judecau cazuri de înaltă trădare şi căile
de atac exercitate împotriva hotărârilor scaunelor de judecată.
– Scaunele de plasă (prezidat de pretor).
– Scaunul cetăţii (prezidat de căpitanul cetăţii).
– Scaunele săteşti (prezidat de judele sătesc).
– Scaunul stăpânului de moşie.
C. Instanţele de judecată transilvane sub habsburgi
În perioada dominaţiei habsburgice s-a menţinut în general vechea organizare
judecătorească, dar s-a stabilit cu exactitate competenţa materială şi personală a
fiecărei instanţe, realizându-se ierarhizarea severă a instanţelor de judecată.
27
Situaţia a fost asemănătoare şi în Transilvania.
Pentru desfăşurarea unui proces este necesară existenţa unui conflict de drept
născut prin încălcarea unor dispoziţii cutumiare sau legale care ocrotesc anumite
valori sociale (viaţa, proprietatea etc.)
Aşadar, era necesară existenţa unui litigiu, a unui conflict între părţi. Litigiul
existent şi dedus judecăţii purta numele de gâlceavă, pricină, treabă. În dreptul
cutumiar nu se făcuse încă deosebire între procesul penal şi civil şi de aceea
regulile de desfăşurare erau la fel.
28
dar începând cu secolul al XVII-lea în Transilvania şi cu secolul al XVIII-lea în
celelalte ţări române plângerea scrisă se generalizează.
Potrivit dreptului feudal transilvănean, acţiunea de sesizare a instanţei se
apropia de cerinţele legale actuale.
4.2.5. Citarea
29
4.2.7. Martorii
Martorii nu sunt părţi în proces, dar au cunoştinţe despre fapte pe care părţile
sau instanţa le consideră concludente în soluţionarea cauzei. Mărturia de grup era
mai relevantă probator şi de aceea mijlocul de probaţiune cel mai utilizat au fost
cojurătorii.
La origini conjurătorii erau persoane din intimitatea şi universul social al
împricinaţilor care cunoşteau obiectul şi natura conflictului, fiind interesate într-o
rezolvare dreaptă şi globală a cauzei în vederea unei convieţuiri armonioase.
Cojurătorii jurau că cele afirmate de partea care i-a adus erau sau nu adevărate, ei
de fapt „dădeau legea”. Condiţia lor se apropia de cea a martorilor.
Numărul lor stabilit de instanţă pentru a depune jurământ în fa-voarea unei părţi
era de 6 sau 12, dacă aceştia confirmau susţinerile, partea adversă putea aduce un
număr dublu pentru a combate pe cojurătorii din tabăra adversă.
,,Cărţile de blestem” erau de fapt nişte înscrisuri prin care se invoca puterea lui
Dumnezeu, care să pedepsească nu doar pe cel ce depune jurământ fals, ci şi
familia şi rudele sale.
4.2.8. Înscrisurile
30
Românească). Punerea în executare a hotărârilor se făcea de către instanţă sau de
alte persoane ale autorităţii statale.
31
4.3.2.2. Paricidul consta în suprimarea vieţii părinţilor, copiilor sau a fraţilor
soţiei. Era considerată o infracţiune deosebit de gravă şi pedepsită prin ardere de
viu.
4.3.3. Infracţiuni contra integrităţii corporale
4.3.4.1. Furtul („furtişag”, „furtuşag”) consta în luarea unui mobil din posesia
altei persoane în scopul însuşirii pe nedrept; aceasta a fost infracţiunea cea mai
frecventă în Evul Mediu. Nu se pedepsea furtul de consumaţie momentană (furtul
cu burta) din livezi sau vii. În schimb, era mai grav pedepsit „furtul de faţă”.
4.3.4.2. Tâlhăria („jaf”, „jac”, „tâlhuşag”) este furtul prin violenţă. Datorită
gravităţii se pedepseau şi gazdele celor care săvârşeau astfel de fapte, în situaţia în
care cunoşteau împrejurarea că cei găzduiţi comit astfel de infracţiuni.
4.3.4.3. Încălcarea hotarelor consta în distrugerea, mutarea şi nesocotirea
semnelor de hotar.
4.3.4.4. Incendierea caselor şi holdelor sse pedepsea deseori numai pecuniar
prin plata dublă sau triplă a pagubei.
32
4.3.6.1. Vicleşugul sau înşelăciunea consta în falsificarea înscri-surilor prin
plăsmuirea sau alterarea acestora în scopul de a produce diferite consecinţe
juridice. Era pedepsit şi uzul de fals, respectiv utilizarea unor înscrisuri false.
4.3.6.2. Neascultarea consta în nesupunerea la executarea unei hotărâri
judecătoreşti, a poruncilor domneşti cu valoare jurisdicţională.
3.6.3. Jurământul mincinos („mărturia strâmbă”, „limba strâmbă”) consta în
fapta martorului care dădea declaraţii mincinoase ori nu spunea tot ce ştie în
legătură cu obiectul procesului în care era chemat ca martor. Se pedepsea cu
„gloaba”, respectiv fiecare martor mincinos era obligat la predarea a trei boi.
3.6.4. Vrăjitoria consta în practicarea de procedee oculte sau de magie. Era
pedepsită nu numai dacă prin ea se aducea atingerea intereselor de stat, ori realiza
„stricăciunea” oamenilor.
33
4.4.1. Răspunderea solidară a obştii
34
a) Nu întotdeauna normele cutumiare sau legile feudale au prevăzut cum
anume se pedepsesc anumite categorii de infracţiuni. Altfel spus, pedepsele
erau lăsate la latitudinea celui abilitat să judece astfel de fapte.
b) Multe din pedepsele prevăzute erau excesive, neexistând un raport
echitabil între faptă şi pedeapsă. Aşa, de exemplu, simplul furt sau
adulterul puteau fi pedepsite cu moartea.
c) Pedepsele prevăzute de cutume sau pravile erau diferite în multe cazuri în
funcţie de situaţia socială a făptuitorului.
4.5. Pedepsele
4.5.2.1. Ocna consta în muncă silnică în saline. Pedeapsa cu ocna putea fi pe timp
limitat sau pe viaţă.
4.5.2.2. Temniţa consta în privarea dreptului de proprietate în locuri de detenţie
special amenajate.
4.5.2.3. Grosul era o închisoare în care ţineau arestaţi preventiv (înainte de a fi
judecaţi). Boierii arestaţi preventiv erau ţinuţi în visterie sau cămările domneşti
pentru mai multă siguranţă.
4.5.2.4. Surghiunul consta în izgonirea făptuitorului din localitatea sa de domiciliu,
putându-i-se stabili eventual un domiciliu forţat (de exemplu la o mânăstire).
35
4.5.3. Pedepse pecuniare
36
Secţiunea II
Capitolul 1
PERSOANELE
Categoria socială a nobililor feudali (boierii) îşi are sorgintea încă din perioada
feudalismului timpuriu, înainte de constituirea statelor feudale române, prin
desprinderea din rândul membrilor obştilor.
37
Ei sunt acei maiores terræ (în Ţara Românească), potentes viri (în Moldova) ori
nobiles în Transilvania atestaţi documentar în 1247 în Diploma cavalerilor ioaniţi.
Erau de fapt fruntaşii primelor organizaţii politice-teritoriale româneşti, a căror
proprietate se va transmite din generaţie în generaţie.
Categoria cea mai veche de boieri a fost a acelora de dinaintea constituirii
statelor feudale.
După constituirea statelor feudale numărul boierilor a crescut prin crearea
acestora de către puterea centrală ca urmare a daniilor făcute de domnitor sau rege.
Şi în cazul acestei categorii calitatea de boier se dobândeşte prin naştere şi
moştenire ca şi situaţia boierilor originari, cu proprietatea moştenită.
În dreptul nostru consuetudinar nu s-au constatat dispoziţii foarte precise în ce
priveşte statutul juridico-politic al boierilor, conceptul de boier în sine fiind lipsit
de rigoarea definiţiilor juridice.
Ierarhizările boierilor sunt relative, pentru că rangul acestora este diferit de la o
etapă la alta dar şi pentru că situaţia politico-juridică, privilegiile au fost diferite în
funcţie de autoritatea domnească. Sub domni mai slabi autoritatea boierească a fost
mai mare, şi invers.
Prin reformele lui CONSTANTIN MAVROCORDAT s-a dat un statut aparte boierimii.
Au fost consideraţi boieri numai cei aflaţi în dregătorii sau care fuseseră în
dregătorii, precum şi descendenţii lor, fiind împărţiţi în trei categorii.
1. Primii 12 dregători, până la vel-comis (cel care însoţea pe domn când se
deplasa călare).
2. Dregătorii de la marele serdar (primul subaltern al marelui spătar), până la
clucer (cel care strângea zeciuiala).
3. Mazilii.
Raportând condiţia social economică a nobilimii feudale la cate-goria juridică a
capacităţii de folosinţă, putem lesne constata că acesteia i se recunoştea o largă
capacitate de folosinţă. Ca stăpâni de pământuri, ca dregători, nobililor-boierilor li
s-au recunoscut toate drepturile publice şi toate drepturile private.
1.1.2. Episcopatul
38
Locuitorii oraşelor se bucurau şi ei de o situaţie privilegiată, drepturilor lor
publice erau consemnate în privilegii speciale, iar cele private erau statornicite de
către cutume care precizau actele de comerţ pe care puteau să le facă şi privilegiile
lor comerciale ce constau în taxele pe care le percepeau la intrarea mărfurilor în
oraşe (vama mare) şi cu ocazia vânzărilor (vama mică), taxe care se împărţeau
între domnie şi comunitatea orăşenească.
În Transilvania, privilegiile orăşeneşti variau după categoria din care făceau
parte respectivele oraşe; cele libere aveau reprezentanţi în dieta ţării, cele nobiliare
erau supuse jurisdicţiei comitatelor din care făceau parte, iar cele taxaliste erau
obligate să-şi plătească privilegiile. În general populaţia românească pătrundea cu
mare greutate în oraşele transilvănene şi chiar şi în aceste situaţii era menţinută în
poziţie de plebe orăşenească, majoritatea provenind din rândurile iobagilor.
1.1.4. Ţăranii
Ţăranii liberi dispuneau de o proprietate pe care o moşteneau din moşi-
strămoşi în devălmăşie, din care puteau ieşi cerând partea lor „cât se va alege”.
Pământul devălmaş constituia la origine o pro-prietate alodială moştenită din
strămoşi sau una donativă, pe care însă urmaşii donatarului urmau să o stăpânească
în indiviziune, asemenea proprietăţilor moştenite.
Numele sub care ţăranii liberi sunt cunoscuţi în documente este variat: moşneni,
răzeşi, judeci, megieşi, cnezi etc., dar originea lor este unitară, explicându-se prin
transformările obştilor săteşti care în parte au reuşit să-şi păstreze independenţa în
luptă cu pătura de stăpânitori feudali în continuă ascensiune.
Dacă în perioada feudalismului timpuriu ţărănimea liberă din obştile săteşti era
majoritară faţă de ţărănimea aservită, în perioada feudalismului dezvoltat raportul
se inversează: ţărănimea dependentă devine majoritară. Denumirile păturii aservite
sunt multiple: vecini, rumâni, ţărani, iobagi, săraci, slugi, şerbi, jeleri, poslujici,
coloni.
Dreptul pe care proprietarul îl avea asupra şerbului se transmite şi asupra
urmaşilor acestuia în paralel cu desfiinţarea posibilităţii de strămutare a şerbilor de
pe un domeniu pe altul. Acest drept de strămutare se materializa din punct de
vedere juridic în prerogativa stăpânului de a-şi revendica şerbii şi descendenţii lor
oriunde s-ar fi refugiat. Ţăranii dependenţi se puteau căsători în mod legal, femeia
luând poziţia soţului, căsătoria nu era condiţionată de asentimentul stăpânului de
moşie.
39
Bucata de pământ pe care o lucrau şerbii se numea în Moldova şi Ţara
Românească delniţă, iar în Transilvania sesie; cei care posedau o subdiviziune
mică de sesie, aveau o situaţie precară, şi formau o pătură deosebită a ţărănimii
aservite, aceea a jelerilor (inquilini). În măsura în care iobagul avea un drept de
proprietate personală i se recunoştea capacitatea de exerciţiu corespunzătoare
pentru a putea participa la tranzacţiile cotidiene: vânzarea produselor, cumpărarea
uneltelor de care avea nevoie.
Starea de dependenţă a şerbilor era perpetuă, dar stăpânul putea să-i elibereze în
schimbul unei sume de bani. Ea mai putea lua sfârşit prin căderea în robie a
iobagului, în care caz o stare mai rea (capitis deminutio maxima) se substituia celei
anterioare.
1.1.5. Robii
Pătura cea mai de jos a populaţiei aservite o formează robii, sunt consideraţi
mai mult obiecte decât subiecte de drept. În Ţara Româ-nească şi Transilvania
robii erau numiţi ţigani, iar în Moldova atât ţigani cât şi tătari (robi în Moldova
până în secolulal XV-lea). În Transilvania până în secolulal XIII-lea pătura robilor
numiţi în documente servi ancillæ, era alcătuită din cele mai de jos elemente ale
ţăranilor aserviţi, iar după năvălirea tătarilor, ţiganii aduşi de aceştia au avut o
poziţie care oscila între cea de ţigan şi sclav.
Priviţi ca lucruri ei sunt în general consideraţi imobile prin destinaţie, dovada
rezultă din faptul că în documentele din Transil-vania, robii sunt pomeniţi alături
de celelalte bunuri nemişcătoare (moşii, vii, păduri), iar în Ţara Românească şi
Moldova înstrăinările de robi erau supuse dreptului de preempţiune.
Robii care săvârşeau delicte puteau fi predaţi de stăpânii lor părţii vătămate
printr-un fel de abandon noxal, iar dacă un rob omora un altul era fie dat în
schimbul acestuia, fie condamnat la moarte dacă era recidivist. În cazul în care
delictele săvârşite de robi prezentau o gravitate deosebită, erau judecaţi în sfatul
domnesc.
În fapt, situaţia robilor nu se deosebeşte prea mult de cea a sclavului antic, cu
excluderea dreptului stăpânului de a omorî scla-vul. Ei puteau fi vânduţi-cumpăraţi
sau schimbaţi de către stăpân, cu sau fără familie fără a se putea opune unor
asemenea tranzacţii. Deşi teoretic robii se puteau căsători, în fapt uniunea lor nu
avea o valoare legală şi de aceea copiii de robi puteau fi despărţiţi de părinţii lor,
iar soţiile de soţ. Robii puteau fi eliberaţi de către stăpân prin acte.
1.2. Incapacităţile
40
Exerciţiul capacităţii juridice cunoştea unele limitări, datorită vârstei, sexului,
stării mentale etc. În sistemul cutumiar românesc, incapacitatea datorată vârstei lua
sfârşit odată cu căsătoria, când tinerii intrau în rândul oamenilor. Pubertatea şi
nubilitatea nu erau stabilite la o anumită vârstă, ci ca şi în concepţia sabiniană se
fixa de la caz la caz, existenţa lor materializându-se în dreptul de a lua parte la hora
satului ce deschidea posibilitatea alegerii partenerului de viaţă.
Vârsta înaintată nu constituia o diminuare a capacităţii juridice.
Persoanele incapabile din cauza stării mentale se aflau sub supravegherea
părinţilor şi în lipsa acestora în tutela bunicilor sau a fraţilor mai mari.
Deşi potrivit cutumelor româneşti femeia era socotită inferioară bărbatului,
totuşi dacă aceasta dovedea capacităţi apreciabile sau era mai bogată decât soţul, se
situa pe acelaşi plan social cu acesta.
Dreptul cutumiar făcea şi o altă deosebire referitoare la capaci-tatea juridică:
între pământeni / oamenii pământului / români şi străini. Cu toate acestea
cutumele româneşti s-au arătat foarte umane faţă de străini, recunoscându-le
libertatea cultului religios şi dreptul de a face comerţ.
Străinii puteau obţine împământenirea prin boierire ca urmare a unor servicii
aduse statului sau prin căsătoria cu o pământeană, după ce în prealabil îmbrăţişase
religia viitoarei soţii. După dobândirea împământenirii străinii dobândeau toate
drepturile civile şi politice. Străinilor li se aplica legea lor naţională, dar după cât se
pare, în lipsă de descendenţi, succesiunea revenea statului.
1.3. Numele
Capitolul II
41
OBLIGAŢIILE
2.2.1. SUBIECTELE
Subiecte ale contractului de vânzare-cumpărare puteau fi orice persoane care
aveau capacitatea juridică necesară, între care să se realizeze acordul de voinţe, dar
potrivit dreptului cutumiar, în cazul vânzării unui pământ al casei părinteşti, în
baza dreptului de preemţiune (protimisis) era nevoie şi de consimţământul
prealabil al rudelor şi vecinilor. În caz contrar aceştia puteau cere anularea
contractului, restituind preţul cumpărătorului („aruncarea banilor”).
42
2.2.3. PREŢUL
Un alt element al contractului este preţul. Acesta putea fi stabilit în bani, în
lucruri sau în bani şi lucruri. Faptul este lesne de înţeles, dacă avem în vedere
împrejurarea că în acea vreme moneda, chiar dacă exista, era totuşi o raritate, nu
era un bun aflat în casa fiecăruia.
2.2.7. PUBLICITATEA
Publicitatea contractului de vânzare-cumpărare, ca de altfel a tuturor
categoriilor de contracte pe care le vom preciza mai jos, se realiza prin aldămaş,
adică a unei petreceri cu băutură la care participau martori anume aleşi ori
întâmplători, pentru a se păstra mai bine în amintire încheierea contractului şi prin
darea mâinii.
43
2.3. ÎNCHIRIEREA
Deşi nu a avut răspândirea contractului de vânzare-cumpărare, contractul de
închiriere a fost prezent în viaţa economică medievală, cutumele româneşti
reglementându-l sub influenţa dreptului roman.
Contractul de închiriere se prezenta sub diferite forme: închirierea lucrurilor, a
forţei de muncă sau a unor lucrări în sensul contractelor de antrepriză.
O altă formă a contractului de închiriere şi cu o aplicabilitate mai frecventă era
contractul de arendă. Se arendau diferite bunuri, cum ar fi: terenuri arabile, livezi,
păşuni, crâşme. Boierii sau persoanele arendau drepturi regaliene (domneşti) cum
ar fi: minele, ocnele, vămile.
44
obiect atât bunuri imobile, cât şi bunuri mobile. Au fost situaţii în care obiectul
unui astfel de contract erau patrimonii întregi.
Specificul liberalităţilor consta în aceea că în general acestea se realizau în
scopul fidelităţii depline şi pentru slujbe credincioase ori pentru servicii militare.
2.5. Delictele
Garanţiile personale erau acele garanţii prin care se garanta de către terţe
persoane numite chezaşi care se angajau în numele debito-rului faţă de creditor că,
în situaţia în care acesta nu putea executa contractul, ele personal se obligau la
45
executarea contractului. Explicaţia garanţiilor personale o găsim în sentimentul de
solidaritate ce caracteriza diferite familii şi în Evul Mediu.
Capitolul III
RUDENIA. FAMILIA. MOŞTENIREA
3.1. Rudenia
Principial, rudenia ca legătura existentă între două sau mai multe persoane, era
stabilită în funcţie de apartenenţa la un anumit neam. Aceasta se făcea fie pe cale
naturală prin naştere, fie pe cale artificială prin înfiere. Unele aspecte deosebite
prezenta rudenia spirituală generată de actele sacramentale.
Linia de rudenie este şirul de persoane între care există rudenie. Ea se poate
prezenta sub două forme: dreaptă şi colaterală.
Rudenia naturală sau rudenia ,,de sânge” era stabilită patriliniar: în principal
după tată, ,,apoi după mamă şi numai în lipsa tatălui opera doar rudenia după
mamă”. Nu trebuie să se înţeleagă prin aceasta că rudenia după mamă era ocultată
(vz. impedimentele la căsătorie), ci că în comunitate descendenţii se defineau drept
fii (fiicele) lui … .
Gradele de rudenie ce se socoteau ca apropiate, deci cu efecte în ceea ce
priveşte impedimentele la căsătorie şi vocaţia succesorală, erau până la cel de-al
şaptelea sau chiar al optulea.
În linie dreaptă gradul se calculează după numărul naşterilor intervenite, iar în linie
colaterală tot după acelaşi criteriu, însă se ,,urcă” până la ascendentul comun şi se
coboară de la acesta până la cel care interesează.
Rudenia în linie colaterală este legătura de rudenie dintre două persoane care,
fără de a depinde una de alta, au un autor comun. Sunt în rudenie colaterală fraţii
între ei, verişorii primari între ei etc.
În canoanele bisericeşti, iar apoi în cele pravilele laice (care le-au avut ca reper
pe cele dintâi), au fost analizate într-un mod minuţios înrudirile posibile,
preocupare ce a avut ca reper stabilirea prohibiţiilor la căsătorie.
Rudenia prin alianţă sau afinitatea este determinată de căsătorie. Soţii cu toate
că nu sunt rude, între fiecare în parte şi rudele celuilalt sau între rudele lor se
46
creează o anumită legătură, o apropiere cu efecte în plan moral şi religios. Astfel,
cu titlu de exemplu, socrii erau asimilaţi cu părinţii (L. P. MARCU).
3.1.3. Înfierea
3.1.4. Înfrăţirea
47
Este generată de împărtăşirea unor Taine ale Bisericii: Botezul şi Nunta. Mai
precis, intrarea în comunitatea creştină se făcea prin botezare, pentru credinţa
neofitului depunând mărturie naşii, care deveneau părinţi spirituali. Rudenia
aceasta determina legături foarte puternice, superioare chiar paternităţii fireşti,
naturale. O primă consecinţă este în planul la încheierii căsătoriei, calculul gradelor
de rudenie ce atrăgeau impedimente fiind acelaşi cu cel de la rudenia naturală.
Paternitatea spirituală impunea rigori atât naşilor (ocrotirea, îndrumarea celor
botezaţi ca şi botezarea copiilor finilor), cât şi finilor (ascultare, cadorisire).
Forme minore de înfrăţire, nereglementate oficial, au fost frăţia de cristelniţă
(copiii botezaţi în aceeaşi apă erau consideraţi fraţi) şi frăţia de lapte (copii alăptaţi
de aceeaşi doică) (L. P. MARCU); însă ele nu aveau nici o relevanţă juridică sau
spirituală.
3.2. Familia
48
pentru neputinţa firii omului, însă nunta cea de a patra ,,este după moravurile
porceşti” (Sf. VASILE CEL MARE).
Raporturile dintre soţi, deşi erau dominate de principiul inegalităţii sexelor,
argumentat în mod eronat şi religios, nu erau despotice. Exista doar o preeminenţă
a bărbatului: ,,Că sunt datori cei după lege luaţi în căsătorie a avea unul către
altul deopotrivă dragoste şi credinţă între dânşii, însă bărbatul a fi cu otcărmuirea
şi muerea cu supunerea” (pitac domnesc, 1815, vz. PC, p. 202).
Familia românească a prezentat o deplină unitate de regim juridic în toate
provinciile istorice datorită aplicării aceloraşi norme, cuprinse în nomocanoanele şi
pravilele pe care Biserica Ortodoxă din toate aceste provincii le-a folosit pentru
reglementarea problemelor legate de viaţa de familie.
49
3.2.2. Logodna
3.2.3. Zestrea
Patrimoniul dat la încheierea căsătoriei în posesia şi uzufructul bărbatului cu
scopul susţinerii sarcinilor căsătoriei îl constituia zestrea.
50
fond funciar; din secolul al XIX-lea are loc generalizarea obiceiului ca şi fetele să
fie înzestrate cu pământ, începând cu secolul XX aceasta devine o regulă.
3.2.4. Divorţul
3.3. Moştenirea
3.3.1. Generalităţi
51
să creeze ceea ce mai târziu se va numi bunul de familie, cutumele româneşti stabi-
lesc regula ultimogeniturii: casa părintească revenea fiului cel mai mic, care însă
era obligat să contribuie la construcţia caselor fraţilor mai mari şi să-i îngrijească şi
să-i înmormânteze pe părinţi.
De cele mai multe ori patrimoniul părinţilor era împărţit înainte de decesul
acestora. Acest sistem, care producea efecte când antecesorii erau încă în putere,
conducea la de multe ori la inexistenţa sau la tranşarea fără probleme a litigiilor
privitoare la succesiuni.
Cum am precizat deja, moştenirea avea reguli unitare atât pentru proprietarii
feudali, cât şi pentru ţăranii liberi, ale căror proprietăţi nu se deosebeau de ale celor
dintâi, prin origine, ci doar prin suprafeţele stăpânite, cât şi pentru ţăranii din
obştile aservite, cu deosebirea că fondul funciar stăpânit de aceştia din urmă nu
constituia un drept de proprietate, ci unul de folosinţă (un fel de ius utendi).
De cele mai multe ori patrimoniul părinţilor era împărţit înainte de decesul
acestora. Acest sistem, care producea efecte când antecesorii erau încă în putere,
conducea la de multe ori la inexistenţa sau la tranşarea fără probleme a litigiilor
privitoare la succesiuni.
Deosebit de ceea ce se lăsa ca patrimoniu succesibililor era partea sufletului,
care constituia cota din moştenire lăsată pentru împlinirea datoriilor creştineşti
după moarte: pomeniri şi pomeni.
Moştenirea putea fi legală sau testamentară.
Descendenţii sunt cei coborâtori în linie directă din acelaşi autor comun. Între
ei, cei mai apropiaţi trec înaintea celor mai îndepărtaţi. Dar, dacă un descendent de
primul grad a murit înaintea lui de cuius, copiii lui vin prin reprezentare, în concurs
cu unchii şi mătuşile. Descendenţii îşi împărţeau bunurile per capitas, iar dacă unul
din ei decedase anterior lui de cuius, şi lăsase urmaşi, moştenirea se împărţea pe
tulpini prin reprezentare şi apoi pe capete.
Copilul din afara căsătoriei (copilul natural) venea numai la succesiunea
mamei sale şi a rudelor acesteia (şi reciproc), nu şi a tatălui. Înfiatul se bucura de
aceleaşi drepturi ca şi copilul rezultat din căsătorie.
52
Ascendenţii (părinţii, bunicii şi străbunicii defunctului) înlăturau în general pe
colaterali de la moştenire.
Colateralii cu vocaţie succesorală erau atât cei privilegiaţi (fraţii şi surorile), dar
şi cei ordinari până la gradul IV (verişorii primari).
b). Soţul supravieţuitor. Drepturile succesorale ale so-ţului supravieţuitor nu
pot fi prezentate cu precizie. Cota ce îi revenea varia între ¼ şi ½ din masa
succesorală.
c). Autoritatea publică (domnul) culegea moştenirea în lipsa testamentului
sau a rudelor lui de cuius.
Moştenirea fără succesori devenea desherentă, adică trecea în patrimoniul
domnului, ulterior al domniei.
53
militare: „femeile şi fetele nu obişnuiesc şi nu pot să ostăşească cu armele şi să
lupte cu duşmanii”.
54
Vlădicilor (episcopi, arhiepiscopi, mitropoliţi), făcând obli-gatoriu parte din
cinul monahal, li se aplicau şi lor aceste dispoziţii, cu precizarea că succesiunea
revenea scaunului arhieresc ultima dată ocupat.
Aceste prevederi nu erau altele decât cele stabilite de canoanele Bisericii
Ortodoxe şi legiuirile bizantine.
55
Titlul III
DE LA CUTUMĂ LA PRAVILĂ
56
Sunt cunoscute mai multe manuscrise ale acestei culegeri. Pravila de la
Academie poartă titlul de Nomocanon, adică „îndreptător de lege”, cuprinzând pe
scurt Pravilele ale Sfinţilor Apostoli, ale Sfântului VASILE CEL MARE şi ale Sfintelor
Sinoade.
6. Pravilele tipărite
Prima pravilă tipărită în secolulal XVI-lea este Pravila de la Ieud (Maramureş).
Se consideră că a fost tipărită la Braşov de către diaconul CORESI în anul 1563.
Secolul al XVII-lea se evidenţiază în mod cu totul aparte prin tipărirea marilor
pravile româneşti, în principal laice. În 1640 este tipărită Pravila de la Govora (a
fost tipărită în mânăstirea cu acelaşi nume) sau Pravila cea Mică, o traducere în
limba slavonă realizată de MIHAIL MOXA (MOXALIE). Poartă denumirea de
Dreptătoriu de lege. Este de fapt o legiuire bisericească; reglementează
Spovedania şi Împărtăşanie, Căsătoria etc.
57
spus că a fost scris cu „sânge de iobag”. Este compus din trei părţi, de unde îi vine
şi numele. Din punctul de vedere al dreptului românesc este deosebit de importantă
partea a treia, care cuprinde dreptul scris şi obiceiurile din Transilvania. La 1553
acest monument juridic a fost supus unei modificări, realizate de profesorul de la
Viena, Martin BODENARIUS, tripartitul devenind quadrupartit.
Marii feudali au avut tot interesul să îi întârzie intrarea în vigoare întrucât prin
Tripartit li se limitau prerogativele. De altfel, codul a fost considerat doar o simplă
culegere cu caracter privat.
La 1619 se realizează prima codificare de drept procesual în Transilvania,
operă a lui Gabriel BETHLEN: Iuridici procesus specimen.
58
5. CONSTITUŢIILE APROBATE, 1653
CONSTITUŢIILE COMPILATE, 1669
La 1653 dieta Transilvaniei edictează Approbatæ constitu-tiones regni
Transilvaniæ et partium Hungariæ (legile adoptate între 1540 şi 1653).
Aceeaşi dietă la 1669 edictează Compilatæ constitutiones regni Transilvaniæ et
partium Hungariæ (legile adoptate între 1653 şi 1669).
59
9. LEGIUREA CARAGEA, 1818
,,Reînoieşte mai pe larg procedeul lui IPSILANTI şi amestecă dreptul bizanţului şi
obiceiul pământului”. ,,Este tot un cod general […] în care se juxtapun patru coduri
specializate: civil, penal, procedură civilă şi procedură penală”.
Moment important al culturii juridice româneşti, trădează sfârşitul perioadei
feudale. Alcătuită din elemente de drept bizantin, dar şi din multe elemente de
cutumă românească. Luând exemplul Moldovei, domnitorul CARAGEA a dispus ca
patru boieri „cu ştiinţă şi praxis la ale pravilelor” să se preocupe de întocmirea unei
legiuiri cât mai bune pentru ca să se facă cu desăvârşită întregime şi cu bună
desluşire. Dintre aceştia, doi au fost greci şi doi români. După întocmire a fost
citită cu atenţie de domn, iar prin pitacul din 1817 s-a convocat sfatul ţării pentru a
o analiza.
S-a tipărit atât în greceşte, cât şi în româneşte. A rămas în vigoare până la 1865,
când a fost pus în vigoare Codul civil român.
Legiuirea Caragea este o realizare deosebită pentru vocabularul juridic
românesc, întrucât s-au depus străduinţe mari pentru o traducere cât mai exactă a
textului grec în care a fost concepută. Atât textul românesc, cât şi cel grecesc s-au
păstrat în manuscrisele oficiale. Laconismul cu care tratează anumite probleme
reflectă întru totul mentalitatea vremii dar şe poate explica şi prin aceea că în
esenţa lor acele chestiuni erau cunoscute.
60
BIBLIOGRAFIE
IZVOARE
1. Acte judiciare din Ţara Românească (1775 –1781), ed. G. Cronţ e. a., Ed.
Academiei R. S. R., Bucureşti, 1973.
2. CANTEMIR, Dimitrie, Descrierea Moldovei, trad. Petre Pandrea, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1981.
3. Carte românească de învăţătură –1646, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R.,
Bucureşti, 1956.
4. Codul Calimach, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., Bucureşti, 1958.
5. Constituţiile Aprobate ale Transilvaniei, [ed. a II-a], trad. Al. Herlea, V.
Şotropa, Ioan N. Floca, Ed. Dacia, Cluj, 1997.
6. Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului R. P. R., vol. II,
Feudalismul I, Ed. Academiei R. P. R., Bucureşti, 1958.
7. DICULESCU, Vl., Viaţa cotidiană a Ţării Româneşti în documente. 1800 –1848,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1970.
8. Documenta Romaniae Historica, A (Moldova), 5 vol.; B (Ţara Româ- nească),
7 vol.; C (Transilvania), 1 vol.; Bucureşti, 1966 –1977.
9. Documente privind istoria României, A (Moldova), 11 vol.; B (Ţara
Românească), 13 vol.; C (Transilvania), 6 vol.; Bucureşti, 1951–1960.
10. Îndreptarea legii –1652, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., Bucureşti, 1952.
11. Legiuirea lui Caragea, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., 1955.
12. Manualul juridic al lui Andronache Donici, ed. crit., Ed. Academiei R.P.R.,
Bucureşti, 1959.
13. Manualul legilor sau aşa numitele Cele şase cărţi adunat de pretutin- deni
şi prescurtat de vrednicul de cinstire păstrătorul de legi şi judecător în
Salonic Constantin Harmenopulos, trad. Ion Peretz, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1921.
14. Pravila cea mică (de la Govora), în vol. Collecţiune de legiuirile vechi şi
cele noui care s’aŭ promulgat de la 1 ianuarie 1875 şi până la finele
anuluĭ 1885, vol. III, ed. îngrij. Mihai Bujoreanu, Tipografia Academiei
Române (Laboratoriĭ Românĭ), Bucurescĭ, 1885.
15. Pravila ritorului Lucaci, Ed. Academiei R. S. R., Bucureşti, 1971.
16. Pravilniceasca condică, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., Bucureşti, 1957.
17. Texte româneşti din secolul al XVI-lea. Pravila lui Coresi, ed. crit., Ed.
Academiei R. S. R., Bucureşti, 1982.
61
1. AGAPIE, V., Problema jurătorilor la români, Iaşi, 1939.
2. ALEXANDRESCO, Dimitrie, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptu- lui civil
român, tomul VIII, partea I, Convenţiile matrimoniale, ed. a II-a, rev.,
corect. şi mărită, Ed. Socec & Co., Bucureşti, 1916.
3. BENEVISTE, Émile, Vocabularul instituţiilor indo-europene, vol. I, Economie,
rudenie, societate, trad. Dan Sluşanschi, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999.
4. BERECHET, Gr., Dreptul bizantin şi influenţa lui asupra legislaţiei vechi
româneşti, Iaşi, 1931 –1932.
5. Idem, Legătura dreptului bizantin şi românesc, vol. I, partea I, Izvoadele,
Vaslui, 1937.
6. BERECHET, Gr. Şt., Particularităţile conjurătorilor la români după
documentele slave, Chişinău, 1925.
7. BOCA, ierom. Arsenie, Cărarea Împărăţiei, Ed. Episcopiei Aradului, Arad,
1995.
8. BOLOVAN, Sorina Paula, Familia în satul românesc din Transilvania. A
doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, Centrul de
Studii Transilvane & Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1999.
9. BRĂDEANU, Salvator A., Noţiuni introductive la materia succesiunilor.
Regimurile şi convenţiile matrimoniale, f. ed., f. loc., 1947.
10. CARREL, Alexis, Omul, fiinţă necunoscută, trad. L. Busuioceanu, Ed. Tedit F. Z.
H., Bucureşti, f. a.
11. CÂNDEA, Virgil (coord.), Un veac de aur în Moldova (1643–1743),
Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa & Ed. Fundaţiei Culturale
Române, Chişinău – Bucureşti, 1996.
12. CERNEA, Emil, MOLCUŢ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de
Editură şi Presă ,,Şansa” S. R. L., Bucureşti, 1996.
13. CIULEI, Gheorghe, CIULEI, Gheorghe G., Dreptul românesc în Banatul medieval,
Ed. Banatica, Reşiţa, 1997.
14. COSTĂCHEL, V., PANAITESCU, P. P., CAZACU, A., Viaţa feudală în Ţara Roânească
şi Moldova (secolele XIV –XVII), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.
15. CRONŢ, Gheorghe, Dreptul bizantin în ţările române. Pravila Moldovei din
1646, în ,,Studii”, anul IX, nr. 5 / 1958.
16. CRONŢ, Gheorghe, Instituţii medievale româneşti. Înfrăţirea de moşie.
Jurătorii, Editura Academiei, 1969.
17. DANIELOPOLU, George, Explicaţiunea Institutelor lui Iustinian, vol. 1,
Imprimeria Statului, Bucuresci, 1899.
18. DAVIDOGLU, Lascăr, Repertoriu de formulare juridice, ed. a III-a rev., ad. şi
complet., Ed. Forum, Bucureşti, f. a.
19. DENSUŞIANU, Nicolae, Dacia preistorică, [ed. a II-a], Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1986.
62
20. DIMITRESCU, Gh. D., Dota în vechile noastre legiuiri, în AFDB, anul IV, nr. 1
–2 / 1942.
21. DJUVARA, Neagu, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii
moderne (1800 –1848), trad. Maria Carpov, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995.
22. EMERIT, Marcel, La femme en Valachie pouvait-elle hériter ?, RHSEE, IV-
ème anée, № 1 –3 / janvier-mars 1927.
23. EVDOKIMOV, Paul, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei
ortodoxe, ed. a II-a revăz, trad. G. Moldoveanu, Ed. ,,Christiana”, Bucureşti,
1999.
24. FIROIU, Dumitru V., Istoria statului şi dreptului românesc, Ed. Fundaţiei
,,Chemarea”, Iaşi, 1992.
25. FLOCA, arhid. Ioan N., Din istoria dreptului românesc, vol. II, Carte
românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte
giudeaţe, Iaşi, 1646, Sibiu, 1993.
26. Idem, Originile dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română (studiu istoric-
canonic), Sibiu, 1969.
27. Idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1993.
28. FOTINO, George, Influenţa bizantină în vechiul drept românesc, în vol. Omagiu
prof. C. Stoicescu, extras, ,,Bucovina” I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1940.
29. Idem, Justinian în lumina vechii culturi juridice româneşti, în AFDB, anul II,
nr. 2 –4 /1940.
30. Idem, Pagini din istoria dreptului românesc, Ed. Academiei R. S. R., Bucureşti,
1974.
31. GEORGESCU, Valentin Al., Preemţiunea în istoria dreptului românesc. Dreptul
de protimisis în Ţara Românească şi Moldova, Ed. Academiei R. S. R.,
Bucureşti, 1965.
32. Idem, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea,
Ed. Academiei R. S. R., Bucureşti, 1980.
33. GEORGESCU, Valentin Al., STRIHAN, Petre, Judecata domnească în Ţara
Românească şi Moldova. 1611 –1831, partea I, Organizarea judecătorească,
vol. I, 1611 –1740, Ed. Academiei R. S. R., Bucureşti, 1979.
34. GHEORGHIU-BRĂDET, Ion, Istoria dreptului românesc, ed. a II-a reviz. şi adăug.,
Ed. Tipocart, Braşov, 1994.
35. GIRARD, Paul Frédéric, Manuel élémentaire de droit romain, 7-me éd., rev.,
augm., Paris, Libraire Arthur Rousseau, 1924.
36. GRISELINI, Francesco, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului
Timişoarei, pref., trad., note Costin Feneşan, Ed. Facla, Timişoara, 1984.
37. HANGA, Vladimir (resp. de vol.) e. a., Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed.
Academiei R. S. R., Bucureşti, 1980.
38. Idem, Dreptul cutumiar, Ed. Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1993.
63
39. Idem, Drept privat roman. Tratat, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1977.
40. Idem, Le Droit Géto-Dace, în Gesselschaft und Recht im griechisch-
römischen Alterum, teil 2, Akademie-Verlag, Berlin, 1969.
41. HAUDRY, Jean, Indoeuropenii, trad. Aurora Peţan, Ed Teora, Bucureşti, 1998.
42. HERLEA, Alexandru, Studii de istorie a dreptului, vol. II, Dreptul de
proprietate, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985.
43. HOPÂRTEAN, Doina, Căsătoria şi obiceiurile ei pe Valea Ampoiului, în
,,Apullum”, nr. 27–30 / 1990–1993.
44. IORGA, N., Sfaturi pe întunerec. Conferinţe radio (1936–1938), vol. II, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1996.
45. IORGA, Nicolae, Istoria românilor, vol. I, partea a II-a, Sigiliul Romei, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
46. MACREA, M., Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969.
47. MARCU, Liviu P., Istoria dreptului românesc, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1997.
48. MARIAN, S. Fl., Nunta la români. Studiu etnografico-comparativ, ed. crit., Ed.
,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, Bucureşti, 1995.
49. MAXIM, Iancu, Etnogeneza românilor şi a altor popoare europene privite prin
prisma geografiei istorice, Ed. Moldova, Iaşi, 1995.
50. MOLDOVAN, pr. Ilie, Teologia iubirii, 2 vol., Ed. Episcopiei Alba Iuliei,
1996.
51. MOTOTOLESCU, Dumitru D., Darurile dinnaintea Nunţii în dreptul Vechiu
românesc comparat cu cel Romano-Bizantin şi Slav, Tipografia
,,Convorbiri Literare”, Iaşi, 1921.
52. MUNTEANU, Eugen, MUNTEANU, Lucia-Gabriela, Æterna latinitas. Mică
enciclopedie a gândirii europene în expresie latină, Ed. Polirom, Iaşi, 1996.
53. NOICA, Constantin, Rostirea filosofică românească, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1970
54. ONIŞOR, Victor, Istoria dreptului român pentru anul I. al facultăţii de drept,
(curs de licenţă), ed. a II-a, Tipografia Fondul Cărţilor Funduare, Cluj, 1925.
55. OROVEANU, Mihai T., Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor
constituţionale, Ed. Cerma, Bucureşti, 1992.
56. PASCU, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986
57. PÂRVAN, Vasile, Getica. O protoistorie a Daciei, ed. îngrij., note, com. şi postf.
Radu Florescu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982.
58. PERETZ, Ion, Curs de drept bizantin, partea I, Izvoarele bizantine, Ed.
Socec & Co., Bucureşti, 1910.
59. Idem, Curs de istorie a dreptului român, ediţia II-a, vol. II, 1928.
60. PETRU, D., Conceptul de etnie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1980.
64
61. PLOPU, Georgiu, Părţi alese din dreptul privat ungar. I – Dreptul familial
material. II – Dreptul ereditar, Tipografia Fondul Cărţilor Funduare,
Bucureşti, 1924.
62. POPESCU, Anicuţa, Instituţia căsătoriei şi condiţia juridică a femeii în Ţara
Românească şi Moldova în secolul XVII, în ,,Studii. Revistă de istorie”, tom
23, nr. 1 / 1970.
63. POPOVICI, Paul, Regimul matrimonial al bunurilor soţilor din secolul XVIII
până la Codul civil, în ,,Studia Universitatis Vasile Goldiş”, nr. 10 /
2000.
64. Idem, Regimul juridic matrimonial în lumina pravilei lui Vasile Lupu, în
,,Teologia” nr. 3 / 2000.
65. Idem, Regimul matrimonial al bunurilor soţilor în lumina pravilelor
secolului XVII, comunicare ştiinţifică, Arad, 2000.
66. Idem, Dota în dreptul bizantin, în curs de publicare.
67. Idem, Zestrea în ius valahicum, în curs de publicare.
68. Idem, Familia în vechiul drept românesc, în curs de publicare.
69. Idem, De la cutumă la pravilă, în curs de publicare.
70. PREDA, Constantin (coord.), Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a
României, vol. II, D–L, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
71. RUSSU, I. I., Limba traco-dacilor, ed. a II-a revăz. şi adăug., Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
72. RĂDULESCU, Andrei, Pagini inedite din istoria dreptului românesc, Ed.
Academiei R. S. R., Bucureşti, 1991.
73. Idem, Norme privitoare la adunarea materialului pentru cunoaşterea
vechiului drept nescris, în ,,Buletin Ştiinţific, C, Ştiinţe istorice,
filosofice şi economico-juridice, ştiinţa limbii, literatură şi artă”, tom I,
nr. 2 /1949.
74. Idem, Asemănări între ideile primitive ale poporului din Bretania şi ale
poporului român, în ,,Memoriile secţiunii istorice [ale Academiei
Române]”, seria III, tom XI, mem. II, Regia M. O., Imprimeria Naţională,
Bucureşti, 1931.
75. SACERDOŢEANU, A., Sarcinile ştiinţelor auxiliare ale istoriei, în
,,Revista arhivelor”, nr. 1 / 1966.
76. SACHELARIE, Ovid, Moştenirea monahilor în vechile noastre orânduiri juridice,
în rev. ,,Glasul Bisericii”
77. SACHELARIE, Ovid, STOICESCU, Nicolae (coord.), Instituţii feudale din ţările
române. Dicţionar, Ed. Academiei R. S. R., Bucureşti, 1988.
78. SCURTU, Ioan, BUZATU, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918–
1948), Ed. Paideia, Bucureşti, 1999.
65
79. STAHL, Henri H., Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, ed. a II-a
revăz., vol. II, Structura internă a satelor devălmaşe libere, Ed. Cartea
Românească, Bucureşti, 1998.
80. STAHL, Paul H., Triburi şi sate din sud-estul Europei. Structuri sociale,
structuri magice şi religioase, trad. Viorica Nicolau, Ed. Paideia,
Bucureşti, 2000.
81. STANCIU, Laura, Căsătorie, moralitate şi condiţia femeii în viziunea şcolii
ardelene, în ,,Apvllvm. Acta Mvsei Apullensis”, nr. 34 / 1997.
82. STĂNILOAE, pr. Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. III, Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1978.
83. ŞOTROPA, Valeriu, Introducere şi bibliografie la istoria dreptului românesc,
Tipografia ,,Cartea Românească”, Cluj, 1927.
84. ŞTREMPEL, Gabriel, Copişti de manuscrise româneşti până la 1800, Bucureşti,
1959.
85. TODERAŞCU, Ion, Unitatea românească medievală, vol. 1, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
86. ŢIGHILIU, Iolanda, Societate şi mentalitate in Ţara Românească şi Moldova.
Secolele XV –XVII, Ed. Paideia, Bucureşti, 1997.
87. VÂJA, Gheorghe, Instituţii de drept din Ţara Făgăraşului în secolul XVI,
teză dr., Cluj-Napoca, 1979.
88. VULCĂNESCU, Romulus, Etnologie juridică, Ed. Academiei R. S. R.,
Bucureşti, 1970.
89. XENOPOL, A. D., Istoria românilor din Dacia romană, ed. a IV-a, vol. I,
Dacia anteromană , Dacia romană şi năvălirile barbare. 513 înainte de
Hr. –1290, vol. IV, ed. A IV-a, Istoria modernă (de la Matei Basarab şi
Vasile Lupu până la fanarioţi, 1633 –1821), ed. a IV-a, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 1985, 1993.
90. ZOTTA, Const. Gr., VĂITEANU, Emanoil R., Formular-agendă în materia actelor
de notariat şi a acţiunilor judiciare cu formularele respective … , Ed. Remus
Cioflec, Bucureşti, 1946.
66
CUPRINS
D R E P T U L G E T O - D A C.......................................................3
D U A L I S M U L J U R I D I C Î N D A C I A.............................6
2.1. Organizarea centrală............................................................................6
2.2. Organizarea locală...............................................................................6
2.3. Sistemele de drept din Dacia romană..................................................6
2.4. Capacitatea juridică a persoanelor.......................................................7
2.5. Dreptul succesoral...............................................................................7
2.6. Judecata...............................................................................................8
2.7. Familia şi căsătoria..............................................................................8
2.8. Proprietatea..........................................................................................8
2.9. Obligaţiile............................................................................................9
F O R M A R E A D R E P T U L U I R O M Â N E S C ..............10
3.1. Premisele..............................................................................................10
3.1.1. Părăsirea Daciei de către romani....................................................10
3.1.2. Încreştinarea daco-romanilor..........................................................10
3.1.3. Influenţa creştinismului asupra dreptului cutumiar........................11
3.1.4. Daco-romanii şi epoca migraţiilor..................................................11
67
3.2. Sistemul normativ vicinal...................................................................12
3.2.1. Originea dreptului cutumiar românesc...........................................12
3.2.1.1. Teoria originii tracice a dreptului cutumiar românesc............12
3.2.1.2. Teoria originii latine a dreptului cutumiar românesc..............12
3.2.1.3. Teoria originii daco-romane a dreptului cutumiar românesc. .13
3.2.2. Principalele instituţii juridice.........................................................13
3.2.2.1. Conducerea comunităţilor vicinale..........................................13
3.2.2.2. Rudenia ...................................................................................13
3.2.2.3. Familia ....................................................................................13
3.2.2.4. Proprietatea..............................................................................14
3.2.2.5. Sistemul pedepselor.................................................................14
3.2.2.6. Judecata...................................................................................14
68
2.1.3. Organizarea ungurilor................................................................20
2.2. Reşedinţa domnească........................................................................20
2.3. Târgurile şi oraşele............................................................................21
Administraţia oraşelor.........................................................................21
2.4. Satele.................................................................................................22
Categorii de sate..................................................................................22
Organizarea fiscală....................................................................................23
3.1. Trăsăturile generale ale sistemului fiscal......................................23
3.2. Instituţiile fiscalităţii........................................................................23
3.3. Categoriile de dări............................................................................24
Justiţia ........................................................................................................25
4.1. Organizarea judecătorească...............................................................25
4.1.1. Justiţia şi sarcinile ei...............................................................25
4.1.2. Organizarea judecătorească.......................................................25
4.1.3. Instanţele ecleziastice.................................................................27
4.2. Procedura de judecată.......................................................................28
4.2.1. Obiectul procesului....................................................................28
4.2.2. Părţile din proces........................................................................28
4.2.3. Chemarea în judecată................................................................28
4.2.4. Fixarea termenului de judecată..................................................29
4.2.5. Citarea.......................................................................................29
4.2.6. Sistemul probator......................................................................29
4.2.7. Martorii......................................................................................30
4.2.8. Înscrisurile..................................................................................30
4.2.9. Hotărârile instanţei....................................................................30
4.3. Infracţiuni şi pedepse........................................................................31
4.3.1. Infracţiuni îndreptate împotriva conducătorului statului............31
4.3.2. Infracţiunile contra vieţii............................................................31
4.3.3. Infracţiuni contra integrităţii corporale...................................32
4.3.4. Infracţiuni contra proprietăţii...................................................32
4.3.5. Infracţiuni împotriva moralei....................................................32
4.3.6. Infracţiuni care împiedicau înfăptuirea justiţiei......................32
4.3.7. Infracţiunile îndreptate împotriva religiei................................33
4.4. Răspunderea. Răspunderea colectivă................................................33
4.4.1. Răspunderea solidară a obştii...................................................34
4.4.2. Răspunderea familială................................................................34
4.4.3. Răspunderea personală...............................................................34
4.5. Pedepsele...........................................................................................35
4.5.1. Pedepsele corporale...................................................................35
69
4.5.2. Pedepse privative de libertate.....................................................35
4.5.3. Pedepse pecuniare......................................................................36
Persoanele...................................................................................................37
1.1. Categoriile sociale.............................................................................37
1.1.1. Nobilii feudali (boierii)..............................................................37
1.1.2. Episcopatul.................................................................................38
1.1.3. Orăşenii......................................................................................38
1.1.4. Ţăranii........................................................................................39
1.1.5. Robii...........................................................................................40
1.2. Incapacităţile.....................................................................................40
1.3. Numele..............................................................................................41
Obligaţiile....................................................................................................42
2.1. Consideraţii generale........................................................................42
2.2. Elementele constitutive ale contractului...........................................42
2.2.1. Subiectele...............................................................................42
2.2.2. Obiectul contractului..............................................................42
2.2.3. Preţul......................................................................................43
2.2.4. Consimţământul părţilor.........................................................43
2.2.5. Prohibiţii la vânzare...............................................................43
2.2.6. Forma contractului.................................................................43
2.2.7. Publicitatea.............................................................................43
2.3. Închirierea..................................................................................44
2.4. Contractele reale........................................................................44
2.5. Delictele...........................................................................................45
2.6. Garanţia obligaţiilor.........................................................................45
70
3.2.4. Divorţul......................................................................................51
3.3. Moştenirea.........................................................................................51
3.3.1. Generalităţi.................................................................................51
3.3.2. Moştenirea legală.......................................................................52
3.3.2. Moştenirea testamentară.............................................................54
3.3.4. Moştenirea monahilor................................................................54
DE LA CUTUMĂ LA PRAVILĂ.......................................................56
1. Statutele Ţării Făgăraşului, 1508.................................................57
2. Tripartitul lui Werböczi, 1517......................................................57
3. Carte românească de învăţătură, 1646..........................................58
4. Îndreptarea legii, 1652..................................................................58
5. Constituţiile aprobate, 1653 ........................................................59
Constituţiile compilate, 1669 .....................................................59
6. Diploma leopoldină, 1691............................................................59
7. Sobornicescul hrisov, 1785..........................................................59
8. Pravilniceasca condică, 1780.......................................................59
9. Legiurea Caragea, 1818................................................................60
10. Codul Calimach, 1817................................................................60
11. Regulamentul Organic, 1831–1832............................................60
BIBLIOGRAFIE...............................................................................61
71