Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2016
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
Acest manual a fost analizat si aprobat in sedinta Departamentului de Drept Public din data
de 9 februarie 2016.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Cornelia Ene-Dinu
Istoria statului şi dreptului românesc
Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
ISBN: 978-606-751-269-4
Unitatea de învăţare 1
OBIECTUL ISTORIEI STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC
Unitatea de învăţare 2
STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC
2.1. Introducere
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
2.3. Conţinutul unităţii de invăţare
2.3.1. Organizarea statului geto-dac
2.3.1.1. Organele centrale ale statului
2.3.1.2. Organizarea locală
2.3.1.3. Organizarea militară
2.3.1.4. Organizarea religioasă
2.3.2. Dreptul geto-dac
2.3.2.1. Legislaţia statului geto-dac
2.3.2.2. Instituţiile juridice
2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Unitatea de învăţare 3
STATUL ŞI DREPTUL ÎN DACIA PROVINCIE ROMANĂ
3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare
3.3.1. Constituirea şi structura provinciei Dacia
5
3.3.1.1. Organizarea fiscală
3.3.1.2.Organizarea militară
3.3.1.3.Organizarea locală
3.3.1.4.Organizarea centrală
3.3.2. Dreptul în Dacia romană
3.3.2.1. Izvoarele dreptului
3.3.2.2. Instituţiile juridice
3.3.2.2.1. Statutul juridic al persoanelor
3.3.2.2.2. Regimul juridic al proprietăţii
3.3.2.2.3 Obligaţii şi contracte
3.3.2.2.4. Tripticele din Transilvania
3.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Unitatea de învăţare 4
APARIŢIA ŞI FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC
4.1. Introducere
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare
4.3.1 Etnogeneza poporului român
4.3.2. Organizarea socio-politică
4.3.2.1. Desfiinţarea administraţiei centrale
4.3.2.2. Obştea sătească teritorială
4.3.2.3. Normele de conduită specifice obştilor săteşti teritoriale
4.3.3. Legea Ţării ( ius valachicum )
4.3.3.1. Conceptul de lege
4.3.3.2. Trăsăturile caracteristice ale Legii Ţării
4.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
6
Unitatea de învăţare 5
FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI
5.1. Introducere
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare
5.3.1.Ţările Româneşti de sine stătătoare
5.3.1.1. Ţara Românească a Munteniei
5.3.1.2. Întemeierea Moldovei
5.3.1.3. Voievodatul Transilvaniei
5.3.1.4. Statul feudal al Dobrogei
5.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Unitatea de învăţare 6
INSTITUŢIA DOMNIEI
6.1.Introducere
6.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
6.3.Conţinutul unităţii de învăţare
6.3.1. Organizarea de stat
6.3.2. Domnia şi prerogativele sale
6.3.3. Adunările pe stări, Congregaţiile nobiliare şi Dietele Transilvaniei. Modul lor de
funcţionare
6.3.4. Organele centrale ale statului feudal. Sfatul Domnesc. Consiliul Principelui.
Guberniul Transilvaniei. Cancelaria Aulică
6.3.5. Dregătoriile centrale
6.3.6. Organizarea de Stat şi Dreptul în Transilvania
6.4. Organizarea local-administrativă
6.5.Îndrumar pentru verificare/autoverificare
7
Unitatea de învăţare 7
ORGANIZAREA JUSTIŢIEI
7.1. Introducere
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare
7.3.1. Organizarea judecătorească
7.3.2. Procedura de judecată
7.3.3. Instituţiile dreptului privat medieval
7.3.4. Ideile politico-juridice în feudalism
7.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Unitatea de învăţare 8
EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS PÂNĂ ÎN SEC. XVII
8.1. Introducere
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare
8.3.1. Primele pravile şi importanţa lor
8.3.2. Cartea românească de învăţătură
8.3.3. Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare
8.3.4. Dreptul scris al Transilvaniei în perioada Voievodatului şi a Principatului
8.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Unitatea de învăţare 9
DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA REGIMULUI FANARIOT PÂNĂ LA 1821
9.1. Introducere
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare
9.3.1. Reformele lui Constantin Mavrocordat
9.3.1.1. Reforma social
8
9.3.1.2. Reforma fiscală
9.3.1.3. Reforma justiţiei
9.3.1.4. Reforma administrativă
9.3.1.5. Reforma militară
9.3.2. Evoluţia dreptului scris. Primele Codificări.
9.3.3. Regulamentele Organice - expresie a luptei dintre nou şi vechi
9.3.3.1. Organizarea de stat în conformitate cu Regulamentele Organice
9.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Unitatea de învăţare 10
DREPTUL ROMÂNESC ÎN EPOCA MODERNĂ
10.1. Introducere
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare
10.3.1. Formarea statului naţional român
10.3.2. Evoluţia organizării de Stat în perioada 1859-1864
10.3.3. Politica lui Alexandru I.Cuza de apărare a suveranităţii naţionale de Stat
10.3.4. Organizarea Statului unitar român
10.3.4.1. Convenţia de la Paris 1864
10.3.5. Formarea sistemului de drept Român modern
10.3.5.1. Reforma agrară
10.3.5.2. Reforma electoral
10.3.5.3. Opera legislativă a lui Alexandru I.Cuza
10.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Unitatea de învăţare 11
STATUL ŞI DREPTUL MODERN ÎN PERIOADA 1866-1918
11.1. Introducere
11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
11.3. Conţinutul unităţii de învăţare
9
11.3.1. Scurtă privire asupra situaţiei economice, sociale şi politice
11.3.2. Caracterizarea generală şi izvoarele dreptului
11.3.3. Organizarea de stat şi instituţii juridice
11.3.4. Transformările intervenite în ramurile dreptului
11.3.4.1. Dreptul Constituţional
11.3.4.2. Dreptul Civil
11.3.4.3. Dreptul Penal
11.3.4.4. Dreptul Procesual
11.3.4.5. Legislaţia Muncii
11.3.4.6.Legislaţia Învoielilor Agricole
11.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Unitatea de învăţare 12
STATUL ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA 1918-1938
12.1. Introducere
12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
12.3. Conţinutul unităţii de învăţare
12.3.1. Constituţia din 1923
12.3.2. Modernizarea dreptului după Constituţia din 1923
12.3.2.1. Drept Administrativ
12.3.2.2. Drept Civil
12.3.2.3. Drept Penal
12.3.2.4. Modificări ale Procedurilor civile şi penale
12.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Unitatea de învăţare 13
STATUL ŞI DREPTUL ROMÂN MODERN ÎN PERIOADA DICTATURILOR
13.1. Introducere
13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
13.3. Conţinutul unităţii de învăţare
10
13.3.1. Perioada dictaturilor de dreapta 1938-1944
13.3.2. Perioada dictaturii regale 1938-1940
13.3.3. Perioada dictaturii totalitare 1940-1944
13.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Unitatea de învăţare 14
STATUL ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA 1945-1989
14.1. Introducere
14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
14.3. Conţinutul unităţii de învăţare
14.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
11
Obiectivele cursului
Cursul Istoria statului şi dreptului românesc îşi propune drept obiective principale să
dezbată noţiuni, concepte şi teorii ce privesc latura istorică a sistemului de drept naţional
român, precum şi metode de cercetare istorică, elemente de diferenţiere între instituţiile
juridice existente în fiecare epocă, influenţe exercitate asupra dreptului românesc de către alte
sisteme, elemente preluate de la alte popoare.
Competenţe conferite
Structura cursului
Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:
13
Unitatea de învăţare 1
OBIECTUL ISTORIEI STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC
Cuprins:
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Necesitatea studierii istoriei Dreptului Românesc
1.3.2. Periodizarea istoriei Dreptului Românesc
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
1.1.Introducere
17
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Cuprins :
2.1. Introducere
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
2.3. Conţinutul unităţii de invăţare
2.3.1. Organizarea statului geto-dac
2.3.1.1. Organele centrale ale statului
2.3.1.2. Organizarea locală
2.3.1.3. Organizarea militară
2.3.1.4. Organizarea religioasă
2.3.2. Dreptul geto-dac
2.3.2.1. Legislaţia statului geto-dac
2.3.2.2. Instituţiile juridice
2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
2.1. Introducere
19
Competenţele unităţii de învăţare :
- studenţii se vor familiariza cu conceptele juridice;
- dezvoltarea unor abilităţi de a identifica noţiunile de drept.
Strămoşii omului au trăit în cete, asigurându-şi hrana prin pescuit, cules, vânătoare.
Odată cu trecerea de la paleolitic la neolitic, ceata primitivă s-a structurat în ginţi, ce
reprezentau grupuri umane în care descendenţa se urmărea pe linie maternă, adică ginţi
matrilineale.
Ginta matrilineală este o formă de organizare, ce are caracter personal, în fruntea ei
aflându-se femeia cea mai în vârstă. La rândul lor, mai multe ginţi matrilineale formau
fratriile, iar mai multe fratrii formau un grup.
Triburile încep să se specializeze, unele axându-se pe crescutul animalelor, altele pe
cultivarea pământului. În cadrul tribului, rolul cel mai important va reveni familiei
patriarhale, aceasta reprezentând celula economică a societăţii, având dreptul la un lot
propriu din pământul comun, produsele muncii, uneltele şi vitele fiind proprietate personală.
Familia patriarhală era condusă de bărbatul cel mai în vârstă, iar mai multe familii de acest
gen formau ginta patriarhală ce era condusă de şeful celei mai vechi familii, sfatul ginţii
fiind alcătuit din copiii celorlalte familii, adunarea generală a ginţii cuprinzând toţi membrii
acelei ginţi.
Fratria patriarhală era alcătuită din mai multe ginţi patriarhale şi avea ca atribuţii
rezolvarea conflictelor, reunea ginţile, organiza armata. Sistemul de pedepse aplicat în
cadrul acestor triburi patriarhale avea la bază legea talionului, cel care se afla la judecată
fiind obligat să părăsească comunitatea sau chiar să se sinucidă.
Geto-dacii, din punct de vedere politic, se împărţeau în mai multe triburi, ce erau
aşezate pe teritorii diferite. Cea mai veche menţiune despre aşezările geto-dacilor vine din
partea părintelui istoriei , Herodot, care ne relatează expediţia împăratului Persiei, Darius,
împotriva sciţilor, numindu-i " cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci".
În timpul domniei lui Dromihete , considerat cel dintâi monarh al geţilor,
20
organizarea acestora va evolua pe plan economic şi militar.
Timp de 16 ani (60-44 î.H) Burebista a fost considerat " cel dintâi şi cel mai mare
dintre regii care au domnit peste Tracia, stăpân al tuturor ţinuturilor din stânga şi din
dreapta Dunării." Sfârşitul violent al lui Burebista, fiind asasinat în 44 î.H., a fost urmat de
destrămarea statului său, ca reacţie negativă împotriva unificării desfăşurată de regele dac.
Trei au fost elementele care au jalonat drumul parcurs de la structurile gentilico-
tribale la structura statului-dac :
- organizarea pe baze teritoriale;
- formarea şi consolidarea armatei proprii cu misiuni clar definite faţă de comunităţile
respective;
- instaurarea unui sistem fiscal.
Burebista a realizat unificarea politică a triburilor de daci, teritoriul rezultat fiind un
teritoriu statal locuit de acelaşi popor. Este perioada în care se dezvoltă centrele urbane de
proporţii mari (dave) cu fortificaţii solide, în care populaţia nu mai era grupată pe criterii
gentilice, iar în mediul rural comunităţile sunt organizate după criterii teritoriale şi nu de
rudenie.
Istoricul Strabo, vorbind de atmosfera acelor timpuri, afirmă " Burebista ,getul,
luând conducerea poporului său, a ridicat pe oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele războaie
şi i-a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a
întemeiat o mare stăpânire şi a supus geţilor aproape pe toţi vecinii."
În ceea ce priveşte producţia de arme şi unelte, geto-dacii au realizat progrese,
prelucrând fierul, ceea ce a dus pe de o parte la dezvoltarea economică şi comerţ prosper,
iar pe de altă parte a crescut puterea armatei, existând mai multe lupte şi mai mulţi sclavi
capturaţi.
Ierarhizarea socială a început astfel să prindă contur, în timp formându-se o
aristocraţie în jurul regelui, ce a dus la dezvoltarea proprietăţii private.
Procesul formării statului dac a fost influenţat şi de faptul că popoarele din imediata
vecinătate, cu care dacii s-au aflat în conflict, au decăzut în urma luptelor îndelungate cu
romanii. Dacă în perioada anterioară relaţiile cu romanii au fost paşnice, caracterizându-se
printr-o tendinţă de pătrundere economică, după sec. al II-lea, când Macedonia şi Greciau
au fost supuse, geto-dacii au devenit conştienţi de pericolul pătrunderii militare a romanilor
şi s-au unit, în vederea înfruntării ce avea să fie.
Cu privire la politica externă, Burebista a sprijinit toate acţiunile ce aveau drept scop
slăbirea Imperiului Roman, cel mai de temut adversar al statului dac.
21
2.3.1.1. Organele centrale ale statului
Puterea supremă în stat era deţinută de rege. Această perioadă a fost guvernată de
monarhie la începuturi, în fruntea statului aflându-se regele, ajutat de un vice-rege, ce era
ales din rândul clerului. La succesiunea tronului puteau veni şi fraţii regelui, precum şi
marele preot, astfel, la moartea lui Scorillo tronul a revenit fratelui acestuia, pe nume
Durpaneus, care a fost succedat de către Decebal, fiul lui Scorillo, iar după moartea lui
Burebista, tronul i-a revenit lui Deceneu, care era mare preot.
Timp de aproape două secole, monarhia dacică a cuprins următoarele elemente :
- regele dac reprezenta vârful ierarhiei aparatului de stat, provenit din pătura cea mai înstărită
a nobilimii evidenţiată de succesele militare dobândite în timp;
- regele dac provenea din rândul personalităţilor cu preocupări pe linia organizării militare,
care au dovedit capacităţi diplomatice în relaţiile cu celelalte triburi geto-dace, capabili să
facă faţă agresiunilor;
- regele dac exercita şi puterea religioasă de unul singur sau în cuplu cu o altă persoană;
- regele dac deţinea monopolul asupra minelor de aur, atribut care îi conferea o mare
autoritate şi o evidentă stabilitate în planul susţinerii financiare a demersurilor sale de
conducător suprem.
De asemenea, la nivel central regele organiza un Consiliu, ce era format din sfetnici şi
dregători, aleşi din cadrul nobilimii şi armatei, care se bucurau de stabilitate şi continuitate
în funcţia deţinută.
În cadrul statului dac, un rol deosebit de important l-a avut autoritatea religioasă,
deoarece se considera că puterea regelui cât şi legile, sunt de origine divină, astfel, aceasta a
adus o contribuţie fundamentală la formarea sistemului de drept geto-dac. Întrucât, în
concepţia de atunci preoţii erau singurii în măsură să interpreteze voinţa zeilor, tot lor le
reveneau şi principalele atribuţiuni judecătoreşti.
Diferenţierea socială existentă între tarabostes şi comati, sclavia, precum şi
apartenenţa la colectivitate, nu în funcţie de gradul de rudenie, ci în funcţie de teritoriul
locuit, ne demonstrează că geto-dacii erau organizaţi într-un sistem de sine stătător.
28
Unitatea de învăţare 3
STATUL ŞI DREPTUL ÎN DACIA-PROVINCIE ROMANĂ
Cuprins :
3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare
3.3.1. Constituirea şi structura provinciei Dacia 3.3.1.1.
Organizarea fiscală 3.3.1.2.Organizarea militară
3.3.1.3.Organizarea locală 3.3.1.4.Organizarea centrală
3.3.2. Dreptul în Dacia romană
3.3.2.1. Izvoarele dreptului
3.3.2.2. Instituţiile juridice
Statutul juridic al persoanelor
Regimul juridic al proprietăţii
3.3.2.2.3 Obligaţii şi contracte
Tripticele din Transilvania
3.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
3.1. Introducere
Înfruntarea militară dintre daci şi romani, datând din sec. I î.e.n. a dat expresie pe
de o parte, tendinţei expansioniste a Romei, iar pe de altă parte, hotărârii neclintite a dacilor
de a-şi apăra independenţa.
Deşi cea mai mare parte din Dacia a fost cucerită de romani, doar o parte a acestuia
a fost inclusă în provincia Dacia. Provincia Dacia, aşa cum a fost organizată de către
împăratul Traian, îşi avea graniţa de apus la confluenţa Tisei cu Dunărea, spre nord graniţa
urma linia Mureşului în amonte până la Deva, de unde urca, prin Munţii Apuseni, până la
pasul Oituz. Spre est şi sud-est, hotarul continua pe versantul transilvan al Carpaţilor
meridionali, apoi cobora pe valea Oltului până la Dunăre, de la confluenţa cu Oltul până la
confluenţa cu Tisa.
Câtă vreme a trăit împăratul Traian, la hotarele Daciei a fost linişte, deoarece
celelalte triburi şi dacii liberi cunoşteau puterea acestuia. După moartea acestuia se produce
o schimbare negativă, iazigii au început să atace dinspre apus, iar roxolanii dinspre răsărit.
Succesorul lui Traian, şi anume împăratul Hadrian, a reuşit să oprească armatele ce
năvăleau, împărţind provincia în Dacia Superioară ce era formată din Transilvania şi
Banatul, cu capitala la Ulpia Sarmisegetuza şi Dacia Inferioară ce era formată din Oltenia şi
sudul Transilvaniei cu capitala la Drobeta.
Această împărţire însă nu durează mult, întrucât împăratul Hadrian a decis o nouă
împărţire:
- Dacia Malvensis (Banatul şi Oltenia cu capitala la Malva-Celei);
- Dacia Apulensis ( sudul şi centrul Transilvaniei cu capitala la Apulum-Alba Iulia);
30
- Dacia Porolissensis (nordul Transilvaniei cu capitala la Napoca-Cluj şi apoi la
Porolissum-Moigrad).
Fiecare provincie dispunea de un administrator financiar numit procuratores,
însărcinat cu strângerea impozitelor şi supravegherea cheltuielilor; el avea în subordine un
aparat administrativ format din contabili, registratori şi tabulari numiţi din categoria socială
a liberţilor imperiali.
3.3.1.2.Organizarea militară
31
staţiona în Dacia era formată din legiuni, trupe auxiliare şi trupe neregulate. Nucleul armatei
romane era format din legiuni, în jurul cărora erau grupate alte corpuri de trupă. Soldaţii
romani proveneau din toate părţile Imperiului roman: britani, lusitanieni şi asturi din Spania,
mauri din nordul Africii, Iturieni din Palestina, etc.
Armata apela la trei metode militare pentru apărarea provinciei Dacia : prin valuri,
prin castre şi prin castele.
3.3.1.3.Organizarea locală
Dacia a fost condusă de un guvernator cu titlu de legatus Augusti pro praetore, fiind
provincie imperială. Acesta era numit de către împărat din rândul membrilor ordinului
senatorial de rang consular, având sub comanda sa mai multe legiuni.
Având rang consular, guvernatorul era investit cu imperium, în virtutea căruia
exercita, la nivel central, atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti. Această formulă
s-a menţinut până la prima reorganizare a Daciei. Odată cu reformele succesive, care au
modificat structura organizatorică a Daciei, au survenit modificări şi în sistemul conducerii
ei. După prima reorganizare a provinciei, înfăptuită în anii 118-119 de către Hadrian, Dacia
superior ocupa un loc mai important, fiind condusă tot de un legatus Augusti pro praetore,
numit dintre membrii ordinului senatorial, dar numai de rang pretorian.
În acelaşi timp cu formarea statului geto dac au luat fiinţă normele juridice înlocuind
obiceiurile din epoca democraţiei militare. Obiceiurile care s-au dovedit în timp a fi utile au
fost păstrate în continuare, fiind sancţionate de stat.
Cutuma locală putea fi aplicată în măsura în care nu venea în contradicţie cu
principiile generale ale dreptului roman.
La început, cele două rânduieli juridice se aplicau în paralel, apoi, în cadrul unui
proces de întrepătrundere şi de influenţare reciprocă, a luat naştere un sistem de drept nou,
daco-roman, în cadrul căruia conceptele şi instituţiile juridice au dobândit noi funcţii şi noi
finalităţi.
Imperiul roman şi-a adus în Dacia nu doar armatele, administraţia şi sistemul
financiar, ci şi dreptul roman scris. Dreptul dac a coexistat cu dreptul roman, urmându-se
principiul că se poate aplica cultura locală dacă ea nu contravine dreptului roman.
În virtutea lui ius civile, cetăţenii deţineau toate drepturile politice şi civile. Aceştia se
bucurau de jus comercii sau comercium, în baza căruia puteau încheia acte de comerţ,
33
schimburi şi transferuri de proprietate.
Căsătoriile se încheiau prin folosirea lui jus conubii, odată instituit garanta transferul
cetăţeniei urmaşilor lor, la fel ca în metropola romană.
Dreptul de a alege era reglementat de jus suffragii, iar jus honorum se referea la
dreptul de a fi ales într-o magistratură, era un drept al onoarei.
Un rol deosebit l-a avut Constituţia lui Caracalla din anul 212, prin care s-a acordat
dreptul de cetăţenie peregrinilor. Aceştia, ce reprezentau majoritatea populaţiei dace, dar şi
străinii ce nu erau cetăţeni sau latinii, foloseau jus gentium atunci când încheiau acte
juridice. Jus gentium era cel care rezolva relaţiile dintre autohtoni şi cetăţeni sau latini.
Cu timpul, odata cu estomparea conflictelor dintre daci şi romani, în cadrul
convieţuirii comune, cu interese comune şi familii mixte, cu raporturi economice, având
interese concrete ce necesitau o rezolvare rapidă, s-a folosit atât dreptul civil cât şi dreptul
ginţilor, cutumele locale. Astfel a luat naştere sistemul de drept daco-roman.
3.3.2.2.Instituţiile juridice
Concepută destul de profesionist pentru acele vremuri, legislaţia romană s-a dovedit a
fi greoaie în formulări şi nu lipsită de ambiguităţi. Complexitatea realităţilor imperiului
justifica întrucâtva conţinutul prea încărcat al acesteia. În mare măsură, legile romane au
fost transpuse şi în Provincia Dacia.
În privinţa persoanelor, se ştie că locuitorii liberi (adică mai puţin sclavii) din Dacia
romană erau împărţiţi în trei categorii principale şi anume: cetăţeni, latini, peregrini. În
temeiul acelei împărţiri, regimul juridic al persoanelor era reglementat în mod diferit,
respectiv în funcţie de încadrarea acestora într-una din cele trei categorii, după cum
urmează:
Cetăţenii erau socotite persoanele ce se bucurau de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii
rezidenţi din Roma sau Italia (adică de toate drepturile). Locuiau în majoritate la oraşe, care
căpătaseră dreptul de ius italicum (calitatea de sol roman). Aceşti cetăţeni aveau dreptul de
proprietate romana. În Dacia au existat câteva oraşe care se bucurau de ius italicum şi
anume: Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca şi Dierna.
Latinii reprezentau majoritatea populaţiei colonizate în Dacia, stabiliţi de regulă în
oraşe. Era cea de a doua categorie de locuitori ai Daciei cucerite de romani şi ocupau o
34
poziţie intermediară între cetăţeni şi peregrini. Aceştia beneficiau de dreptul latin, aveau
aceleaşi drepturi patrimoniale ca şi romanii (ius comerci). În schimb nu se bucurau de ius
connubii – dreptul de a se căsători în conformitate cu dispozitiile legii romane – şi nu aveau
drepturi politice. În cadrul acestei categorii, ca şi cetăţenii de altfel, existau unele deosebiri.
Spre exemplu, nu toţi latinii coloniari aveau acelaşi statut juridic, deci nici aceleaşi drepturi,
mai ales politice. Latinii din Dacia romană erau deci latini coloniari, ca urmare a aducerii
acestora pentru apărarea şi consolidarea puterii romane din Dacia. Drepturile lor erau
prevăzute de dreptul latin, mai puţin cele civile şi politice. Puteau primi totuşi cetăţenie
romană printr-o naturalizare individual sau colectivă. Peregrinii constituiau marea masă a
populaţiei libere din provincie (toţi locuitorii liberi ai Daciei Romane, adică autohtoni şi
străini stabiliţi în spaţiul dacic, dar care nu erau cetăţeni sau latini. Situaţia lor era
reglementată prin legea de organizare a provinciei (lex provinciae) şi prin edictele
guvernanţilor.
Existau două categorii de peregrini: peregrinii obiş nuiţi şi peregrinii dediticii. Cei
dintâi erau străinii ale căror cetăţi n-au fost desfiinţate din punct de vedere politic, ei se
bucurau de ius gentium. Aceştia puteau să obţină individual sau colectiv cetăţenie romană
sau chiar să intre în raporturi juridice cu cetăţenii romani, mai ales în domeniul comerţului.
Peregrinii dediticii erau acei ale căror cetăţi au fost, după cucerire, desfiinţate din punct de
vedere juridic şi administrativ. Aceasta mai ales în cazurile unei rezistenţe înverşunate faţă
de cuceritorii romani, capitulând în cele din urmă fără condiţii.
În anul 212 e.n. împăratul roman Caracalla a dat edictul imperial cu privire la
naturalizarea peregrinilor.
Reglementări de drept au introdus romanii şi în ceea ce privea alte două categorii de
cetăţeni şi anume: sclavii şi colonii. Deşi în societatea dacă nu a fost instituţionalizată
sclavia, ea s-a practicat totuşi, dar în mod sporadic. În documentele vremii şi în lucrări de
specialitate privitoare la Dacia Romană se fac referiri la cei ce aveau dreptul să aibă sclavi
sau la eliberarea acestora din urmă, precum şi la drepturile sau interdicţiile ce rezultau din
căsătoria dintre oamenii liberi şi sclavi, precizări privitoare la urmaşii acestora etc.
Sclavii, puteau fi proprietatea împăratului, proprietatea unor oraşe, colegii, temple,
dar şi proprietatea unor persoane particulare. În cazul celor din urmă, situaţia juridică era
reglementată de dreptul roman dacă aparţineau cetăţenilor romani sau de normele juridice
locale dacă proprietarul era peregrin.
Căderea în sclavie era cauzată prin naştere, prin neachitarea obligaţiilor ca urmare a
insolvabilităţii, în urma războaielor, prin prinderea hoţului de către cel păgubit. Sclavul era
35
socotit un lucru, stăpânul său putând să-l vândă, să-l pedepsească şi chiar să-l omoare. Era
lipsit de orice personalitate, neputând avea drepturi şi obligaţii juridice, neputând să se
căsătorească, orice legătură de a sa cu o sclavă, indiferent cât era de serioasă, nu putea fi
considerată decât o stare de fapt.
Exista o categorie de sclavi publici, ce aveau funcţii importante şi o putere
financiară destul de ridicată. Aceştia, deşi erau lipsiţi de drepturi, aveau totuşi o poziţie
superioară oamenilor liberi.
Modul de dezrobire a sclavilor din Roma era în general manumisio – renunţare la
dreptul de proprietate asupra sclavului prin procese, prin înscrierea sclavului pe listele
censului de către stăpân, prin testamentul stăpânului în care se preciza dezrobirea lui sau
prin declaraţii în faţa guvernatorului.
Ca urmare a eliberărilor de sclavi, ei vor deveni liberţi.
Despre cealaltă categorie, colonii se ştie că „între oamenii liberi şi sclavi se găseau
în provincii, ca şi la Roma o categorie de locuitori care, deşi liberi în drept, se aflau de fapt
într-o situaţie asemănătoare cu sclavia. Colonatul, constatat documentar în diverse părţi
ale Imperiului Roman, nu putea lipsi în Dacia, unde, datorită începutului de declin al
sistemului sclavagist, proprietăţile mai mari urmau a fi lucrate pentru creşterea
rentabilităţii lor" de către aceştia care nu erau altceva decât ţăranii săraci din împrejurimile
oraşelor.
Colon, om liber în drept, dar în fapt apropiat de statutul sclavului, era acel muncitor
agricol care la începutul republicii lucra ca ţăran liber, mai târziu lua un pământ în arendă
de la micii proprietari, pentru care plătea dijmă, iar spre sfârşitul imperiului, când se
cristalizează starea de colonat, începe să fie legat de pământ.
Rezumând, trebuie reţinut faptul că, cetăţenii, latinii, peregrinii, sclavii sau alţii,
reprezentau tot atâtea categorii juridice în tabloul societătii provinciale din Dacia.
Regimul juridic al persoanelor era reglementat diferit, înfuncţie de statutul de care
beneficia persoana respectivă. Problemele se ridicau doar la căsătoria unui cetăţean roman cu
o peregrină, sau a unui locuitor de un anumit statut cu o persoană cu un statut inferior. În mod
tradiţional, atunci când se realizau astfel de căsătorii ele aveau ca efect decăderea celui cu
statut mai înalt în poziţie inferioară.
Cetăţenii romani îşi întemeiau o familie potrivit normelor dreptului roman, în baza
lui jus conubii.
Peregrinii nu se bucurau de jus conubii, ei neavând dreptul de a încheia o căsătorie
între ei conform dreptului roman, ci doar potrivit normelor locale. În cazil în care cei doi
36
soţi erau peregrini deditici, căsătoria era reglementată de dreptul poprului. În schimb, dacă
un cetăţean roman se căsătorea cu o peregrină, ce beneficia de jus conubii, căsătoria era
perfect legală, iar copiii care se năşteau intrau sub puterea lui pater familias. Dacă peregrina
nu beneficia de jus conubii, atunci căsătoria era ilegală, iar copiii născuţi intrau sub regimul
juridic al mamei.
În condiţiile create de cucerirea romană, familia dacică îşi va păstra caracterul ei
monogam şi de element determinant în viaţa economico-socială. Totodată au apărut
elemente noi impuse de regulile romane. Instituţia familiei la cetăţenii romani stabiliţi în
Dacia urma regulile dreptului roman.
Căsătoriile dintre sclavi nu erau recunoscute, convieţuirea dintre ei fiind considerat
concubinaj.
Alături de persoanele fizice, dreptul roman cunoştea şi persoanele juridice care
puteau avea drepturi şi obligaţii, fiind înzestrate cu personalitate juridică. Persoanele
juridice existente în Dacia Romană erau grupările teritoriale (coloniile, municipiile, satele)
şi colegiile.
Celelelate instituţii ale dreptului familiei, precum curatela, tutela şi adopţiunea erau
organizate după normele juridice ale dreptului roman, cu trăsăturile specifice dreptului
provinciei.
Succesiunea este cunoscută, realizându-se fie prin testament, fie ab intestat (fără
testament). Testamentul era de regulă oral. Îm provoncie, un cetăţean roman putea să aibă
ca moştenitor pe un autohton, aceştia având un drept pasiv. Peregrinii dedetici nu aveau
dreptul să dobândească nimic prin testament, pe când ostaşii romani puteau să-şi instituie ca
moştenitori persoane peregrine sau latine.
Procedura de judecată în Dacia era exact ca şi în celelalte provincii. În cazul
săvârşirii unui delict, peregrinilor li se acorda în mod fictiv calitatea de cetăţean roman, cu
scopul de a se rezolva problema juridică. În domeniul penal, guvernatorul deţinea jus gladii,
putând astfel să condamne la moarte pe locuitorii provinciei, excepţie făcând cei care se
aflau în fruntea populaţiei, deoarece în aceste situaţii pedeapsa capitală putea fi dată doar de
împărat.
În fruntea piramidei administrative şi judecătoreşti se afla împăratul, ca şef al
statului şi judecător suprem, urmând prefecţii pretorului şi apoi guvernatorii sau şefii de
provincie. Judecata are un caracter public, este etatizată, soluţionarea cauzei realizându-se de
către organele statului. Rezultă astfel că, peregrinii din Dacia romană erau judecaţi după
procedura extraordinară de către guvernatorul provinciei sau reprezentantul său. Guvernatorul
37
putea să aplice şi pedeapsa capitală. În litigiile dintre un cetăţean roman şi un peregrin, acesta
din urmă era socotit pe durata procesului ca şi când ar fi fost cetăţean roman.
Tăbliţele la care ne referim sunt alcătuite fiecare din câte trei mici scândurele din
lemn de brad, legate între ele. Faţa primei tăbliţe şi dosul celei de a treia nu sunt scrise.
Celelalte trei feţe sunt acoperite cu un strat de ceară pe care este scris prin incizie. Au fost
descoperite 25 de asemenea tăbliţe, dintre care la 14 s-a păstrat textul inteligibil. În perioada
războiului purtat, în anul 167, de către legiunile romane din Dacia împotriva triburilor
marcomanice, tăbliţele cerate au fost ascunse în minele de aur, care apoi au fost distruse.
Din cele 25 de tăbliţe descoperite, doar 14 au putut fi descifrate.
Aceste tăbliţe conţin următoarele informaţii:
· referiri la un cortegiu funerar
· registru privind veniturile unei societăţi şi cheltuielile acesteia, făcute cu ocazia
unui banchet
· contracte de vânzare-cumpărare; redăm conţinutul unora dintre acestea: un copil
sclav (fetiţă de 6 ani) era cumpărat pentru 205 denari. Drept garanţie se prevedea faptul că
în cazul unei eventuale evicţiuni şi vicii ascunse, vânzătorul se obliga, printr-o stipulaţie,
faţă de cumpărător, că-i va restitui preţul dublu. Într-un alt caz, un tânăr sclav era cumpărat
pentru suma de 600 de denari. Vânzătorul declara sclavul lipsit de vicii ascunse. Pentru
aceasta ăi pentru o eventuală evicţiune, el promitea, printr-o stipulaţie (fide promissio) o
sumă îndoită (dublă) faţă de paguba ce putea fi pricinuit. Drept chezăşie privind respectarea
obligaţiilor vânzătorului (id fide sua esseiussit), intervenea (drept garant) Vibius Longus. În
cazul vânzării unei jumătăţi de casă, se folosea mancipaţiunea. Vânzarea se făcea pentru
300 de denari. Drept garanţie pentru cazul de evicţiune, vânzătorul se obliga să plătească
despăgubiri cumpărătorului o sumă echivalentă cu paguba pricinuită (tantam pecuniam).
Deci, pe de o parte se folosea despăgubirea în cazurile unor eventuale neconcordanţe în
privinţa stipulărilor din contract, iar în alte cazuri acesta (contractul) era întărit de prezenţa
unei persoane garante.
41
Contractele erau încheiate fie între romani, fie între peregrini, iar vânzările erau
însoţite de mancipaţiune, folosindu-se adesea cel puţin cinci martori. Deşi astfel de acte, de
transferare a proprietăţii, nu erau valabile decât pentru cetăţenii romani, peregrinii, din
nevoia de imitare, foloseau şi ei asemenea acte şi formulări.
În dreptul clasic, mancipaţiunea era un mod de dobândire a proprietăţii asupra
lucrurilor mancipi numai de către cetăţenii romani. Lucrurile mancipi erau cele considerate
importante: fondurile agrare, carele, sclavii, animalele de povară, iar cele nec mancipi erau
lucrurile mai puţin importante, precum roadele pământului, animalele mici.
Mancipaţiunea presupunea :
- părţile din contract să fie cetăţeni romani;
- obiectul contractului să fie un lucru roman;
- existenţa a cinci martori cetăţeni romani;
- rostirea unei formule sacramentale;
- existenţa cântarului de aramă şi a cantaragiului.
Toate condiţiile trebuiau îndeplinite în mod cumulativ, lipsa uneia ducând la
nulitatea actului. Din punct de vedere juridic tripticile la care ne-am referit serveau ca acte
probatorii ale contractelor intervenite între părţi (instrumenta), având valoarea unor
probationes. În tăbliţele respective mai apar contracte de locaţiune, persoane care-şi
închiriază munca lor pentru o sumă oarecare (ceea ce se poate numi astăzi contract de
muncă). Se prevede faptul că dacă cel ce se angaja nu ar fi putut să îşi îndeplinească lucrul,
se angaja să plătească despăgubiri. La fel şi angajatorul se obliga să plătească lucrătorului 5
serteţi pentru fiecare zi întârziere a retribuţiei. Din conţinutul contractelor rezulta, în cazul
de mai sus, că lucrătorul trebuie să presteze o muncă sănătoasă şi să fie priceput în meserie.
Asemenea contracte se încheiau nu numai în cazurile când părţile erau persoane, ci
şi în acelea în care era vorba de societăţi.
Spre exemplu, un astfel de contract era încheiat în cazul unei societăţi (societas
danistraia) menită să ofere celor interesaţi împrumuturi cu dobândă. Doi cămătari care au
pus în comun un capital pe care apoi l-au exploatat luând dobândă. Interesant de relevat este
faptul că susmenţionatul contract, ca orice contract consensual, obliga prin însuşi
consimţământul părţilor la îndeplinirea clauzelor prevăzute şi în consecinţă nu mai era
nevoie de o stipulaţie specială.
Una din tăbliţe conţinea un contract de depozit. Peregrinul Lupus al lui Careus,
declara că a primit în depozit de la Iulius al lui Alexander, de asemenea peregrin, suma de
50 de denari. Aici este vorba de un fel de depozit de bancă deoarece cămătarul depozitar,
42
jucând rolul unui bancher, putea folosi banii în alte scopuri, fiind însă obligat să-i restituie
la cererea deponentului.
Prezintă interes şi faptul că tăbliţele cerate sunt scrise în alfabetul latin cu litere
cursive şi redactate în latina vulgară. Întocmirea lor este făcută potrivit practicilor
încetăţenite în lumea romană.
În privinţa conţinutului juridic al acestora, se dovedeşte faptul că dreptul roman
clasic nu se aplica în Dacia, aşa cum nu se aplica nici în alte provincii, în toată puritatea lui,
ci într-o formă uneori simplificată, însă spiritul de promovare a romanităţii era nelipsit în
provincii.
Cât priveşte alte instituţii din domeniul obligaţiilor, câteva texte amintesc de reguli
de drept al ginţilor, aplicabile în egală măsură romanilor şi peregrinilor daci. Dintre acestea
sunt amintite în lucrări de specialitate, cele referitoare la îmbogăţirea fără cauză, stingerea
obligaţiilor prin acceptilatio, convenţia de precar şi aceea de împrumut.
Dar nu numai tripticele constituie dovezi juridice în Dacia Romană, ci şi unele
inscripţii funerare, cum este epitaful de la Sucidava, socotite de specialişti adevărate
documente de drept testamentar. Din studiul contractelor încrustate în tăbliţele de la Roşia
Montană se pot desprinde următoarele concluzii:
- în dreptul daco-roman existau instituţii juridice noi, în structura cărora elementele
de drept roman au dobândit o funcţionalitate originală prin absorbţia elementelor
specifice dreptului autohton;
- în dreptul daco-roman actele sunt semnate şi de către martori şi de către părţi, ceea
ce probează o formă intermediară, diferită de cea specifică dreptului roman în care
actele redactate în forma obiectivă erau semnate numai de către martori;
- actele juridice cuprinse în tăbliţele cerate au o fizionomie aparte, originală, modul
lor de formulare fiind expresia unei sinteze realizate prin utilizarea unor elemente
de tehnică juridică extrem de variate, cu scopul pragmatic de a rezolva interesele
părţilor. În felul acesta, părţile care aveau statut juridic diferit, au înlăturat
elementele de maximă rigiditate şi formalism al unor acte de drept roman şi au
creat, într-un timp relativ scurt, instituţii juridice noi, specifice climatului lor de
muncă şi viaţă comună;
- tăbliţele cerate sunt cel mai puternic argument al evidentelor tendinţe de unificare a
dreptului roman cu dreptul dac, expresie a sintezei globale realizate între cele două
mari civilizaţii pe parcursul a cinci generaţii.
43
3.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
44
Concepte şi termeni de reţinut
Ulpia Traiana, questor, preoţi municipali, imperium, jus conubii, jus honorum, jus gentium,
cetăţeni, latini, peregrini, sclavi, liberţi.
45
Unitatea de învăţare 4
APARIŢIA ŞI FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC
Cuprins:
4.1. Introducere
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare
4.3.1 Etnogeneza poporului român
4.3.2. Organizarea socio-politică
4.3.2.1. Desfiinţarea administraţiei centrale
4.3.2.2. Obştea sătească teritorială
4.3.2.3. Normele de conduită specifice obştilor săteşti teritoriale
4.3.3. Legea Ţării ( ius valachicum )
4.3.3.1. Conceptul de lege
4.3.3.2. Trăsăturile caracteristice ale Legii Ţării
4.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
4.1.Introducere
Părăsirea Daciei de către romani în anii 271-275 e.n. a constituit şi mai constituie o
preocupare constantă pentru istorici, momentul dovedindu-se de un interes aparte pentru
istoriografia românească şi cea generală. Retragerea romană s-a petrecut destul de repede
şi într-un moment când raporturile dominator –– dominaţi treceau printr-o perioadă
liniştită, iar apropierea dintre cele două părţi căpătase o direcţie nouă în procesul de
romanizare.
46
Competenţele unităţii de învăţare:
- studenţii se vor familiariza cu conceptul de normă;
- dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza noi concepte juridice;
- conştientizarea factorilor ce au contribuit la formarea dreptului românesc.
Odată cu părăsirea Daciei de către romani s-a spulberat diviziunea impusă de către
cucerirea imperială. Dacia s-a refăcut aşadar teritorial, demografic şi spiritual, economic,
aşa cum fusese la începutul domniei lui Decebal. Războiul cu romanii nu a secătuit teritoriul
dacic de populaţia autohtonă, cum susţin, cu rea intenţie, unii pseudoistorici, încercând
astfel să acrediteze ideea vidului demografic, privind continuitatea românilor în acest spaţiu.
Adevărul, confirmat de numeroase mărturii scrise şi arheologice, susţinut de logică,
este acela că în pofida pierderilor mari de oameni, în Dacia cucerită de romani a continuat
să vieţuiască şi să muncească o populaţie dacă numeroasă, acceptând procesul de
romanizare şi de schimbare a destinului istoric.
După retragerea autorităţilor romane din teritoriul fostei Provincii Dacia, s-a
înregistrat un fenomen de ruralizare a vieţii sociale, ca efect al încetării existenţei puterii
administrative centrale şi locale, precum şi ca urmare decăderii oraşelor. Astfel, în fosta
Dacie a lui Decebal au apărut o multitudine de obşti teritoriale, lipsite însă de clasa
dominantă conducătoare şi fără structuri administrative centralizate sau locale.
În Dacia post-romană factorul demografic majoritar cel mai vechi şi de bază este cel
al geto-dacilor aborigeni, acum latinizaţi. Contopiţi cu ei sunt coloniştii romani, veteranii şi
celelalte elemente locale care nu au urmat autorităţile şi legiunile retrase de Aurelian.
Prezenţa lor este permanent documentată prin izvoare istorice scrise, documente epigrafice
şi numismatice, prin trupele dace recrutate în armata romană, prin toponimie şi
antroponimie, ca şi prin numeroase materiale arheologice care conţin în linii mari, modul de
viaţă tradiţional.
Roma a organizat un complex de aşezări fortificate cu scopul de a întări graniţa la
Dunăre, libertăţii şi securităţii locuitorilor săi împotriva popoarelor migratoare. Pe lângă
47
aceste legături militare cu lumea romană au continuat şi relaţiile economice, dovadă fiind
monedele, podoabele şi alte materiale preţioase găsite pe teritoriul ţării noastre.
După sec. III e.n. populaţia daco-romană devine omogenă, cetăţenii având ocupaţii
tradiţionale comune, precum şi scopul de a ţine piept popoarelor migratoare.
Procesul romanizării continuă şi în noile condiţii, prin legăturile cu lumea romano-
bizantină. Un alt element important al romanizării geto-dacilor este formarea unei noi limbi,
prin îmbinarea limbii autohtonilor cu latina, o limbă romanică cu substrat tracic.
Spre sfârşitul sec. III e.n. populaţia dacă şi greco-romană adoptă religia creştină,
aceasta devenind un element distinctiv pentru populaţia daco-romană în faţa popoarelor
barbare. Creştinarea a făcut parte din etnogeneza românilor, aceştia născându-se ca un
popor creştin.
Rezultatul procesului de etnogeneză prin desăvârşirea fuziunii elementului autohton
geto-dac cu coloniştii romani, în condiţiile contactelor cu lumea romano-bizantină şi ale
creştinării a fost formarea poporului român, cu o limbă latinofonă, singurul popor care a
păstrat numele de romani, nume ce a servit drept mijloc de diferenţiere faţă de păgâni.
Romanizarea s-a dovedit un fenomen ireversibil şi niciodată nu s-a mai revenit la
ceea ce a fost. Ea a continuat mai accentuat în perioada migraţiunilor când, din cauza
riscurilor la care a fost supusă, populaţia daco-romană de la oraşe, mai puternic romanizată,
s-a deplasat spre ţinuturile rurale, lăsându-se astfel pecetea definitiv şi, cum spuneam,
ireversibil, asupra fostului univers dacic, inclusiv asupra dacilor liberi, care în timpul
stăpânirii romane atacau mereu noua provincie la gândul unei posibile izgoniri a romanilor
din vechile lor hotare.
După celebrul edict din Milan, (313) al lui Constantin cel Mare, creştinismul s-a
răspândit cu o mare iuţeală în tot Imperiul Roman, mai ales la oraşe, unde comunicaţiile şi
schimbul de idei între oameni s-au realizat cu mare uşurinţă.Enclave de păgâni au mai
rămas la sate. Termenul de paganus, care înseamnă sat, caracterizează pe locuitorii satelor
care au rămas greci şi romani: adică cei ce mai ţineau cultui zeilor.
În materia dreptului cutumiar românesc, evidenţiem următoarele precepte creştine la
fundamentarea principalelor instituţii de drept:
- dispariţia oricăror urme de poligamie în cadrul familiei daco-romane şi româneşti,
încheierea acesteia potrivit canoanelor bisericii, este o dovadă certă a elementului
creştin la fundamentarea căsătoriei şi familiei;
- spiritul de solidaritate la nivelul obştii şi păstrarea îndelungată a primatului dreptului
de proprietate devălmaş ă este strâns legat de preceptele creştine, chiar dacă
48
proprietatea devălmaşă a existat şi anterior creştinismului;
- procedura de judecată, sistemul probator, în mod deosebit, sunt strict înrâurite de
preceptele şi credinţa creştină;
- de la înscăunarea domnitorului şi legitimitatea de necontestat a acestuia, ca provenind
de la divinitate, până la exercitarea prerogativelor sale absolute şi respectarea
conştientă a poruncilor sale în rândul maselor, preceptele creştine au fundamentat
întreaga instituţie fundamentală şi centrală a dreptului românesc;
- în existenţa statelor româneşti, biserica a fost reazem de nădejde al statelor, iar statele
au organizat biserica pentru a le servi interesele. A existat o împreunare fundamentală
între aceste două instituţii de importanţă vitală pentru poporul român.
Principala avuţie a obştii era pământul pe care locuia şi îl lucra, păşunile, pădurile,
apele, tot ce intra sub incidenţa teritorială a obştii. Proprietatea era comună; o stăpânire în
53
devălmăşie care nu era suma proprietăţilor individuale ci un întreg asupra căruia aveau
drepturi egale toţi membrii colectivităţii, cu excepţia bunurilor personale. De precizat faptul
că doar pământul era în proprietate comună, roadele acestuia reveneau fiecărei familii
potrivit lotului ce i se atribuia la începutul fiecărui an agricol.
În cadrul proprietăţii devălmaşe, membrii obştii, individual sau în grup, nu aveau
voie sa înstrăineze părţi din moşie. Proprietatea obştească era sacră, intangibilă. Turmele de
oi, vite, cai etc., erau socotite, de asemenea, bunuri comune (devălmaşe). În această
categorie intrau bunurile din subsol (diferite minereuri), morile, precum şi alte instalaţii. În
aceste condiţii se pare că a luat naştere dreptul de preemţiune, cunoscut prin durabilitatea
lui. Înstrăinarea de bunuri imobile privea pe cei ce nu făceau parte din clanul respectiv.
Dacă cineva renunţa la drepturile lui asupra lotului de pământ se impunea
consultarea mai întâi a rudelor doritoare de a cumpăra, iar în cazul că nu se găsea cineva
dintre rude, urmau vecinii, obştea. Ideea era aceea de a nu înstrăina părţi ale comunităţii.
Dacă pământul era în devălmăşie, existau şi bunuri ale familiei, cum erau casa şi
curtea, unelte şi alte bunuri personale, care vor sta la temelia viitoarelor proprietăţi feudale.
Casa a fost prima desprindere de obşte. Fără îndoială că şi uneltele personale aveau acelaşi
statut, legiferat de către comunitatea de obşte. Semnul trecerii gospodăriei în stăpânire
personală l-a constituit gardul cu care a fost izolată de proprietatea comună a obştii. Modul
de îngrădire a casei şi a curţii este constatat începând cu secolul al IV-lea e.n. Un proces
asemănător s-a petrecut cu câmpul, ajungându-se la delimitări de loturi numite sort.
Probabil pentru încurajarea unei mai bune organizări a muncii şi pentru randament mai
mare, conducerile obştilor au stimulat loturile familiale sau personale. Se ivea astfel o
valoare nouă în domeniul proprietăţii şi o normă legislativă proprie viitoarelor forme de
proprietate feudală.
Lărgindu-se treptat, proprietatea va deveni una dintre instituţiile fundamentale ale
dreptului feudal şi burghez de mai târziu.
Fapt enunţat deja la alte capitole, regimul fundamental al obştii era egalitatea dintre
membrii acesteia. Egalitatea era determinată de caracterul de devălmăşie asupra pământului
şi de participarea tuturor la muncă de producere a bunurilor, în condiţiile absenţei
elementului economic dominant, care să nu muncească dar să aibă mai mult decât cei ce
lucrau. Prin dispariţia stăpânirii romane de tip sclavagist, şi când încă nu apăruseră
deosebirile de avere, oamenii erau toţi egali. Calităţile personale de inteligenţă, vitejie, buna
comportare – aşa cum erau de exemplu, oamenii buni şi bătrâni, puteau să evidenţieze pe
unii membrii din cadrul comunităţii săteşti, dar nu să-i suprapună celorlalţi. Prin sarcinile
54
obşteşti pe care le îndeplineau, aceştia aduceau foloase întregii obşti.
În perioada la care ne referim (sec. IV-IX) familia mică devine celula de bază a
societăţii. Familia avea atribuţii economice, paternale, biologice, educative, sociale etc.
Există o solidaritate familială rezultată din aceste atribuţii şi răspunderi. Există îndatorirea
de întreţinere reciprocă între soţi şi între părinţi şi copii. Asemenea principii tradiţionale la
daci vor fi întărite de religia creştină, răspândită în lumea daco-romană încă din secolul al
III-lea e.n.
Căsătoria se încheia prin liber consimţământ al soţilor, iar după răspândirea
creştinismului şi prin binecuvântarea religioasă. Divorţul era admis la cererea oricăruia
dintre soţi pe baza aceloraşi principii de egalitate, în ceea ce privea motivele invocate. De
asemenea, succesiunea: descendenţii aveau drepturi egale la moştenirea părinţilor. Dreptul
de moştenire era recunoscut şi sotului supravieţuitor.
De necrezut că într-o lume atât de zbuciumată, expusă la permanente retrageri din
calea năvălitorilor şi revenirea la vetrele iniţiale, o lume în care orice lucru se realiza
anevoios, s-a găsit forţa necesară menţinerii şi promovării vieţii specifice, a normelor
morale şi de drept, condiţie fără de care nu se poate vorbi de societate organizată sau
civilizaţie.
Ştiinţa istoriei evidenţiază faptul că obştea sătească străromânească, în tainica ei
evoluţie a răspuns multor cerinţe ale momentului, reuşind să se încadreze în normele fireşti
de ascensiune ale unui popor. A creat şi acumulat valori noi, reuşind chiar să asimileze
numeroase grupuri de populaţie străine, risipite în acest spaţiu de tăvălugul migraţiilor,
populaţii cu care autohtonii adesea au conlucrat sau pe care le-au înfruntat. Asimilarea de
populaţii migratoare explică diferenţa istorică dintre autohtoni (mai evoluaţi) şi năvălitori,
aflaţi într-un stadiu mult înapoiat. În astfel de condiţii, foarte succint prezentate, daco-
romanii, mai exact străromânii, au menţinut legea pământului, adică norme şi instituţii de
drept.
Obiceiul pământului nu este o creaţie a unui moment oarecare din trecut, ci este
produsul unui îndelungat proces istoric care, în linii mari, coincide cu însuşi drumul urmat
de poporul ce l-a aplicat. Într-o formă iniţială, acest sistem normativ a corespuns societăţii
fără clase, iar după înglobarea comunităţilor săteşti în organisme politice de tip statal, mai
întâi de tip sclavagist, apoi feudal ele au căpătat caracter de formaţiune juridică, în cadrul
unui proces dialectic specific, prin care dreptul clasei dominante, impus maselor populare ca
drept pozitiv, a continuat să fie aplicat de acestea şi după dispariţia acestor clase, a modului
de producţie şi a sistemului de drept respectiv, transformându-se din drept pozitiv în obicei
55
juridic.
Dreptul civil s-a manifestat sub diferite forme de exprimare juridică. În primul rând,
că persoane libere şi egale, membrii obştii puteau încheia diverse tranzacţii sub formă de
contracte. Vânzarea era contractul cel mai răspândit, cu efect translativ de proprietate prin
simplul consimţământ al părţilor. Numeroase tezaure monetare scoase la iveală de arheologi
pentru epoca respectivă, precum şi exemplarele de balanţe pentru cântărirea obiectelor de
vânzare, fac dovada unui comerţintens şi implicarea persoanei în afaceri, care atrăgea după
sine responsabilităţi şi respectarea de norme comerciale, juridice de piaţă. Contractele
verbale erau precumpănitoare, iar cuvântul dat leagă părţile, ca şi datul mâinii, ambele
procedee având sensuri magice. Jurământul era folosit şi în înţelegerile particulare şi în cele
cu alte popoare.
În condiţiile din acele vremuri este aproape surprinzător faptul că au existat norme
de drept care au funcţionat cu eficienţa. Cu certitudine, la menţinerea şi impunerea
normelor juridice în societate a contribuit biserica, precum şi spiritul foarte puternic de
comuniune. Există o supunere totală faţă de voinţa colectivităţii.
Aşadar au existat instituţii şi activităţi legislative pe care trebuie să le descifrăm din
multitudinea ştirilor despre alte domenii. Adesea, actul juridic putea fi confundat cu faptul
economic, religios, militar sau politic.
Totuşi, cu toată perfecţiunea pe care, din sentimentalism încercăm să o atribuim
înaintaşilor noştri, trebuie relevat faptul că existau şi abateri de la normele de conduită
socială stabilite prin tradiţie sau impuse de colectivitate (direct ori prin conducătorii ei).
Complexitatea fiinţei umane, imprevizibilul social au cauzat şi anomalii care la rândul lor
au determinat măsuri pentru stoparea şi eradicarea lor.
Spre deosebire de perioada anterioară retragerii aureliene formalismul caracteristic
dreptului roman a dispărut, impunându-se formele mai vechi, simple şi directe.
Se poate susţine că tradiţia dacică a fost destul de puternică, dacă avem în
vedere următoarele:
- după retragerea romană, statul cu organismele lui a lipsit; clasele dominante nu
existau; lumea daco-romană s-a refăcut în mediul rural;
- populaţiile migratoare au frânat evoluţia societăţii daco-romane. Menţinerea şi
revigorarea cutumei dacice s-a datorat faptului că dreptul roman nu a fost aplicat
marii majorităţi a populaţiei din Dacia Romană.
Această populaţie avea statutul de peregrin, iar cetăţenii romani colonizaţi în
provincie au păstrat în bună măsură propriul lor drept provincial, pe care apoi l-au luat cu ei
56
odată cu retragerea din Dacia. Dreptul acţiona atunci când normele de conduită socială
stabilite prin obiceiul pământului sau ad-hoc, erau încălcate. Conflictele dintre membrii
obştii se rezolvau în cadrul acesteia. În alte cazuri nefericite se recurgea la Legea talionului.
În cazul în care o persoană sau mai multe dintr-o obşte provocau daune altei obşti,
răspunderea o prelua obştea vinovatului. Aşadar răspunderea era solidară din partea
comunităţii, care îşi aroga dreptul de a pedepsi pe vinovat potrivit regulilor din obştea
respectivă, răspunzătoare de educaţia lui. În cazul că existau daune, de asemenea, obştea
căreia îi aparţinea vinovatul plătea despăgubiri.
În vechiul sistem punitiv popular românesc pedeapsa maximă era nu moartea, ci
izgonirea vinovatului din colectivitate (sat, obste). Opinia publică exercita astfel un control
şi o înrâurire puternică şi permanentă asupra celor ce nu respectau regulile de convieţuire.
S-au păstrat până târziu în evul mediu şi epoca modernă, şi alte pedepse cum erau strigarea
peste sat, sau cu ocazia unor întruniri atribuirea de porecle făptaşilor vinovaţi.
În general, în lumea obştilor predominau infracţiuni contra persoanelor, şi nu cele
contra bunurilor, furtul fiind considerat un lucru lipsit de sens. Însuşirea roadelor pentru
consumul pe loc nu era socotită furt, ci numai culegerea lor pentru alte scopuri (înstrăinare).
Sancţiunea pentru hoţera purtarea lui prin sat cu lucrul furat, ceea ce echivala cu
moartea civilă a celui vinovat. Se aplica şi vendeta (răzbunarea) dar în zonele rămase în
urmă, unde relaţiile gentilice au durat mai multă vreme. În zonele în care obştile teritoriale
s-au dezvoltat mai de timpuriu, începuse să se admită compoziţia.
Normele de convieţuire aplicate în vechime, în relaţiile materiale dintre membrii
comunităţilor vecine de pe teritoriul ţării noastre au îmbrăcat forme multiple: organizare,
administraţie, regimul persoanelor, bunuri, obligaţii, pedepse, relaţii intercomunitare
publice şi private etc. având caracter de sistem normativ ce corespundea, în conţinut şi
forma, nevoilor concrete ale acestor comunităţi, stadiului lor de dezvoltare. Toate relatările
subliniază vechimea acestor practici, ce au avut o aplicare îndelungată, pe baza convingerii
că ele reprezentau o ordine juridică şi că aveau deci o raţiune de a exista.
Nerespectarea obiceiului juridic, înzestrat cu sancţiune materială, însemna, în acelaşi
timp, nesocotirea voinţei întregii comunităţi, fapt pentru care cel vinovat se excludea
automat şi fără drept de apel din mijlocul ei, fiind “desconsiderat şi povestit peste tot
satul”, “rămânea toată viaţa batjocura satului”, “nu mai scăpa de gura satului” –
formulări de expresie juridică venite din vechime şi care s-au păstrat până în
contemporaneitate.
Obştea sătească a cunoscut, în perioada de care ne ocupăm, şi relaţii interetnice
57
publice. Aceste elemente de drept intercomunitar privat se regăsesc în modul de tratare a
străinilor, care în sistemul popular tradiţional nu erau neapărat neromâni ci “om din alt
sat”. Relaţiile intercomunitare publice se stabileau pentru nevoi de apărare.
Despre Legea Ţării trebuie spus că aceasta însemna o multiseculară practică a vieţii
sociale, bazată pe îndeletnicirile fundamentale, ce acopereau întreg spaţiul locuit de români.
Asemenea legi nescrise, de sorginte străveche, cu numeroase elemente de drept cutumiar,
agrar şi pastoral, cuprind şi organismele de aplicare a normelor juridice.
Referindu-se la această tradiţie juridică, istorici ai dreptului românesc susţin că Jus
Valachicum constituie apogeul unei îndelungate evoluţii, în cadrul obştilor săteşti.
Ascensiunea organizării teritoriale şi politice către ceea ce s-a numit „ţară”, la un moment
dat, urmată apoi de cnezat şi voievodat, s-a făcut pe temeiul consolidării şi perfectării
normelor de drept proprii.
Jus Valachicum constituie dovada faptului că instituţia dreptului la români era
puternică prin vechimea, logica şi răspândirea ei. Nu numai că a supravieţuit vicisitudinilor
istoriei, ci mai mult decât atât, s-a perfectat într-un sistem, ceea ce nu a putut fi dislocat de
migratori sau de către influenţe din afară. Un lucru, îndeobşte cunoscut, anume acela că
procesul cristalizării societăţii feudale româneşti a căpătat trăsături proprii mult diferite faţă
de feudalismul popoarelor vecine, care de la stadiul de barbarie au trecut direct la feudalism.
Datorită acestui fapt autohtonii au exercitat o puternică influenţa asupra vieţii populaţiilor
migratoare, grăbindu-le procesul de trecere spre feudalism şi chiar sedentarizarea
geopolitică.
Comunităţile gentilice ale populaţiilor migratoare, din prima fază a pătrunderii lor
pe teritoriul fostei Dacii, nu au putut influenţa, cum eronat le-a fost atribuit, organizarea
social-economică a autohtonilor, cu atât mai puţin în plan juridic, dimpotrivă, modul de
organizare în unităţi teritoriale a populaţiei localnice a grăbit sedentarizarea noilor veniţi.
„Ca atare – conchid Vl. Hanga şi L. P. Marcu -terminologia social organizatorică a
populaţiilor migratoare, ce au trecut vremelnic pe teritoriu dacic n-au reprezentat decât un
paralelism cu ceea ce exista deja…”
Potrivit dicţionarelor, Jus Valachicum sau Jus Valachorum, se traduce prin dreptul
58
românesc. Acesta a fost sistemul de reglementare în cadrul obştilor săteşti ale românilor, pe
când nu se numea aşa (Jus Valachicum) şi care, pe măsura cristalizării societăţii feudale în
Europa de est, state din preajma românilor au receptat Jus Valachicum, recunoscându-i
aplicabilitatea. Jus Valachicum este de fapt Legea Românească, lege păstrată şi aplicată în
toate teritoriile locuite de români. Adică, statele feudale din vecinătatea ţărilor Române, pe
teritoriul cărora existau colectivităţi româneşti, au recunoscut acestora dreptul de a se folosi
de normele juridice proprii, numindu-le Jus Valachicum, ca un drept personal şi colectiv.
După cum se va vedea în continuare, Legea Ţării va fi tot mai îngrădită de către normele de
drept medievale, norme elaborate de clasa feudală, şi servind în principal această clasă.
Jus Valachicum face în plan legislativ trecerea de la societatea de obşte, la cea
feudală. Elemente ale lui Jus Valachicum sunt prezente în lumea obştilor, care încă nu erau
vlahe (ci mai mult daco-romane). Aceste elemente au pregătit şi au făcut trecerea la
următoarea societate structurată pe clase şi organisme administrativ politice de stat. Se
poate conchide astfel că au existat două stări diferite, şi anume: obştea şi societatea feudală,
care au avut ca numitor comun Legea Ţării, Legea Românească sau Jus Valachicum.
Caracterul teritorial imobiliar avea în vedere faptul că vechiul drept românesc a luat
fiinţă în aşezările rurale, cele care şi-au păstrat continuitatea chiar şi după retragerea
romanilor din Dacia. Acest caracter exprimă legarea Legii de un teritoriu locuit de o
populaţie organizată politic pe un anumit teritoriu.
Această caracteristică a Legii Ţării este întărită şi de atenţia cu care este
reglementată proprietatea imobiliară, în primul rând asupra pământului. Din timpuri
străvechi ea este precis hotărnicită, iar normele prevăd proceduri speciale pentru stabilirea şi
apărarea hotarelor şi rezolvarea conflictelor rezultate din încălcarea sau stricarea lor. Toate
acestea sunt semne ale caracterului sedentar al populaţiei româneşti, cu proprietăţi stabile,
agrare, ce se transmiteau din generaţie în generaţie.
Caracterul original al Legii Ţării- se referă la faptul că aceasta este o creaţie
românească, ce izvorăşte din modul de viaţă al strămoşilor, dezvoltată de români în
condiţiile organizării lor în obşti şi în formaţiuni politice cu caracter feudal.
Normele juridice referitoare la cnezat şi voievodat alcătuiesc începutul dreptului
public al ţărilor române.
59
4.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
60
Unitatea de învăţare 5
FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI
Cuprins :
5.1. Introducere
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare
5.3.1.Ţările Româneşti de sine stătătoare
5.3.1.1. Ţara Românească a Munteniei
5.3.1.2. Întemeierea Moldovei
5.3.1.3. Voievodatul Transilvaniei
5.3.1.4. Statul feudal al Dobrogei
5.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
5.1. Introducere
Feudalismul sau evul mediu reprezintă orânduirea care face legătura dintre
clasicismul antic şi epoca modernă. Începuturile evului mediu în Europa s-au conturat pe
fundalul destrămării (prăbuşirii) Imperiului Roman, începând cu secolul al IV-lea era
noastră şi în condiţiile năvălirilor barbare ce vor dura aproape o mie de ani. Această epocă
istorică - feudalismul - care a durat peste 12 secole (sec. V-XVIII) prezintă unele
caracteristici care o deosebesc de antichitate, dar şi de epoca modernă care a succedat-o.
Începând cu secolul al XI-lea sunt atestate, la est de Carpaţi, mai multe formaţiuni
politice româneşti, care au ieşit în evidenţă, fiind consemnate în cronicele vremii. Izvoarele
poloneze ce stau la baza Cronicii lui Jan Dlugosz dovedesc faptul că în anul 1070 “valahii”
au luptat alături de Viaceslav de Polotk împotriva lui Boleslav al II-lea, “cel
îndrăzneţ”,regele Poloniei.
Formaţiunile politice româneşti de la est de munţii Carpaţi au urmat aceeaşi cale ca
63
şi Ţara Românească, în efortul lor de constituire a statului feudal centralizat de sine stătător,
existând în acest caz multe asemănări. Realităţile social-economice şi politice, existenţa mai
multor formaţiuni politice în regiunea la care ne referim confirmă gradul evoluat la care
ajunsese această zonă. La fel ca în Ţara Românească şi în Moldova, slăbirea dominaţiei
Hoardei de Aur (tătarii) crease condiţii mai bune procesului de unificare a românilor.
În primii ani ai secolului al XIV-lea este pomenită în zona o “ţară a românilor”
(Vlachenlant), dar şi aici pătrunsese regalitatea maghiară, care a organizat în părţile nord-
estice ale Moldovei începând din anul 1352 o Marcă (administrativ-politică) cu capitala la
Baia. Conducerea ei a fost încredinţată lui Dragoş (boier român din Maramureş) care a
căpătat titlu de voievod supus coroanei maghiare.
Lichidarea vasalităţii ce o impuseseră maghiarii aici s-a înfăptuit prin lupta armată a
românilor localnici, în alianţă cu oştenii maramureşeni conduşi de către căpetenia lor,
Bogdan de Cuhea. Acesta era un aprig luptător român împotriva tendinţelor şi practicilor
expansioniste ale feudalitaţii maghiare.
Profitând de faptul că ungurii se găseau în conflict cu Ţara Românească şi cu
bulgarii, Bogdan din Maramureşa trecut munţii cu o mică armată, şi în conlucrare cu oştile
boierilor moldoveni l-a alungat pe voievodul Balk (1359), urmaşul lui Dragoş la tronul
Moldovei, aflat şi el sub suzeranitate maghiară. Drept urmare a îndepărtării
“împuternicitului” maghiar, boierii moldoveni l-au ales pe Bogdan domn al ţării Moldovei.
Astfel se alcătuia o nouă ţară românească ca stat independent de sine stătător centralizat.
Concluzionând asupra organizării statelor feudale centralizate româneşti, se poate aprecia
că, românii, prin tradiţia dacică a statului lui Burebista şi Decebal, precum şi prin evoluţia
unitară, după retragerea romană, aveau dreptul la realizarea unui stat centralizat pe întreg
spaţiul fostei Dacii. Nu s-a putut realiza acest lucru din două motive şi anume:
1. Ameninţările externe venite din mai multe direcţii deodată i-a
obligat pe români să se apere spate-n-spate;
2. În al doilea rând i-a împiedicat şi mentalitatea feudală de pluralism
statal, care se regaseşte şi la alte popoare europene.
Cu toate acestea, în contextul dat, realităţile politice româneşti au ieşit din anonimatul
stăpânirilor străine temporare, observându-se creşterea efortului formaţiunilor statale din
spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic de a se organiza şi de a se stabiliza. Faptul nu convenea
însă intereselor statelor vecine care urmăreau să se folosească de pluralitatea statală creată,
precum şi de urmările dezastruoase lăsate de ultimele năvăliri barbare. Statele centralizate
româneşti create în secolele XII-XIV, având în fruntea lor domnitori destoinici, vor reuşi să
64
se consolideze şi să promoveze instituţii tipice, precum domnia, care s-a afirmat puternic în
secolele următoare.
65
5.3.1.4. Statul feudal al Dobrogei
Între Dunăre şi Marea Neagră, pe tot timpul secolelor XI-XIII au existat formaţiuni
politice, dintre ai căror conducători sunt cunoscuţi Tatos, Sestlav, Satza. Continuă să existe
marile porturi Constanţa şi Mangalia, precum şi porturile fluviale Sulina, Chilia, Tulcea,
Vicina, Măcin, Hârşova, Cernavodă şi Dîrstor. Teritoriul dobrogean a format un stat feudal
sub autoritatea împăraţilor bizantini, sub numele de Paristrion.
După ce o perioadă se află sub suzeranitatea ţaratului bulgar, profitând de
destrămarea acestuia se întemeiază Ţara Cavarnei, în 1346, când această formaţiune politică
este condusă de Balica, apoi de Dobrotici. Aceştia aveau titlu de despot şi erau recunoscuţi
de împăraţii Constantinopolului. După Dobrotici, de la care se moşteneşte şi toponimia
regiunii, urmează la tron Invanco, în anul 1386. Domnii munteni se vor lupta pentru a apăra
Dobrogea şi a o include în Ţara Românească, aşa cum reuşeşte Mircea în 1386 şi în 1404,
dar, mai apoi, Dobrogea cade sub stăpânirea turcească timp de patru secole şi jumătate.
66
Concepte şi termeni de reţinut
6. Feudalismul, cutuma, populaţii migratoare.
67
Unitatea de învăţare 6
PARTICULARITĂŢILE ORGANIZĂRII DE STAT
ÎN ŢĂRILE ROMÂNE
Cuprins:
6.6.Introducere
6.7.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
6.8.Conţinutul unităţii de învăţare
6.3.1. Organizarea de stat
6.3.2. Domnia şi prerogativele sale
6.3.3. Adunările pe stări, Congregaţiile nobiliare şi Dietele Transilvaniei. Modul lor de
funcţionare
6.3.4. Organele centrale ale statului feudal. Sfatul Domnesc. Consiliul Principelui.
Guberniul Transilvaniei. Cancelaria Aulică
6.3.5. Dregătoriile centrale
6.3.6. Organizarea de Stat şi Dreptul în Transilvania
6.9. Organizarea local-administrativă
6.10. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
6.1. Introducere
68
Competenţele unităţii de învăţare:
- studenţii se vor familiariza cu noţiunile specifice acestei instituţii;
- dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza noile noţiuni specifice instituţiei Domniei.
Ca tip istoric de stat, ţările române au fost state feudale până la începutul secolului al
XV-lea, perioadă în care aceste state s-au dezvoltat independent, dar ameninţarea pericolului
turcesc, precum şi a altor imperii, a dus la organizarea în comun a luptei împotriva dominaţiei
străine. Acest destin comun a pus amprenta sa pe istoria celor trei ţări, obligate la sacrificii
deosebite pentru libertate şi unitate. Atitudinea faţă de Imperiul Otoman a fost aceea a unui
permanent armistiţiu cu obligaţii bilaterale, constând din plata unui “haraci” începând cu
1417, sub domnia lui Mircea cel Bătrân, fără însă a însemna aceasta o supunere
necondiţionată faţă de Poarta Otomană. Domnitorii au urmărit permanent conjunctura externă
favorabilă, pentru consacrarea libertăţii faţă de otomani. Transilvania s-a dezvoltat ca o ţară
cu deosebită autonomie. În anul 1257, în urma presiunilor lui Ştefan, fiul lui Bela al IV-lea
cedează Transilvania, pe care acesta o conduce 13 ani ca un rege independent. Între cei doi a
izbucnit un război care se termină în 1266, ca între doi suverani cu ţări independente.
Voievozii ulteriori au accentuat această autonomie prin creşterea rolului lor în numirea
demnitarilor, acordarea de privilegii, numirea capilor bisericii, precum şi creşterea rolului
adunării generale ale nobilimii. În timpul lui Ioan de Hunedoara, voievodatul a cunoscut o
putere deosebită pe plan intern şi extern. În a doua jumătate a secolului al XV-lea, aservirea
de către turci a ţărilor române s-a concretizat prin obligativitatea haraciului, peşcheşurilor,
prestaţiilor în muncă şi monopolul asupra comerţului exterior. Din punct de vedere politic,
ţările române nu devin paşalâcuri nici în secolele XVI-XVII, imperiul exercitând o dominaţie
indirectă, caracterizată prin autonomia Ţării Româneşti şi Moldovei, dar sub suzeranitatea
turcească, în aceeaşi situaţie fiind şi Transilvania după 1541. O intensificare a dominaţiei
otomane se constată în secolul al XVII-lea, când se încearcă o aservire accentuată politică şi
economică, ceea ce determină o creştere a luptei împotriva subjugării. Noua formă de aservire
a Ţării Româneşti şi Moldovei s-a concretizat în instaurarea regimului turco-fanariot (1711 în
69
Moldova şi 1716 în Ţara Românească). În Transilvania, dominaţia austriacă se statorniceşte prin
Diploma Leopoldină din 1691. Din punct de vedere politic, Transilvania a fost încorporată ca
Principat în imperiul austriac; i se atribuie o nouă organizare şi i se lichidează autonomia. Din
punct de vedere al formei statului, în toate secolele feudalismului dezvoltat Ţara Românească
şi Moldova au fost monarhii centralizate, fără să se atingă stadiul absolutismului, cu excepţia
perioadei fanariote, când această tendinţă absolutistă se manifestă. În timpul trecerii
Transilvaniei sub dominaţia habsburgică, aici s-au impus formele absolutiste de conducere şi
guvernare. În secolul al XVI–lea, regimul statal a fost unul boieresc, în care boierii de neam
şi-au subordonat domnul, iar secolul al XVII-lea este dominat de regimul nobiliar, regim
creat prin înnobilarea unei clientele subordonate turcilor, ce duce în final la crearea unui
absolutism fanariot. În ceea ce priveşte Transilvania, ea parcurge perioada voievodatului până
în 1541, timp în care voievozii sunt adevăraţi monarhi feudali, având o putere centralizată.
Urmează apoi perioada Principatului autonom de la 1541-l542 până la 1691, când forma de
stat era “organizarea pe stări” - Dieta Transilvaniei fiind organul stărilor privilegiate - ca după
1691 să fie inclusă în Imperiul Austriac. Deşi, toate cele trei ţări au fiinţat separat, ele au avut
sentimentul comunităţii de neam, de limbă, de cultură, religie şi interese economice. Anumite
personalităţi, dorind să se opună duşmanilor externi, au încercat să unească cele trei ţări sub o
singură conducere. Aşa se cuvine să amintim unirea lui Mihai Viteazul prin “Hrisovul de la
Iaşi din 27 mai 1600“, planul pentru ”regatul Daciei” al lui Gabriel Bethlen la 1626 şi
încercarea de confederare a ţărilor române din timpurile domnitorilor Matei Basarab, Vasile
Lupu şi Gheorghe Rakozi I, care urmau să transforme această alianţă în luptă antiotomană.
Statele româneşti s-au format în jurul unor familii de voievozi foarte puternici, care au unit,
în jurul voievodatelor lor, toate formaţiunile politice, luându-şi titlul de “voievod întemeietor”, apoi
“mare voievod” şi “domn”.
70
până în secolul al XVI-lea, când coroana a fost înlocuită cu "cuca", dar ceremonialul s-a
păstrat.
Principiul ereditar a fost schimbat în secolul al XVI-lea, când regula alegerii pe viaţă a
fost înlocuită de turci şi când domnii trebuiau să fie "întăriţi" de Poartă o dată la trei ani, iar
din secolul al XVII-lea în fiecare an. Din secolul al XVII-lea, principiul electivităţii domnului
este considerat cel de bază, el menţinându-se până în secolul al XVIII-lea, ultimul domnitor
ales fiind Constantin Mavrocordat în 1730, după care regula este aceea ca domnul să fie
numit de turci. Pentru ca voinţa domnitorului să fie certă şi după moartea sa, s-a procedat la
asocierea la domnie a fiului sau fratelui domnului, astfel ocolindu-se competiţia. Printre
prerogativele domnului se pot aminti cele politice, militare, legislative, judecătoreşti,
executive, financiare şi bisericeşti.
Domnul reprezenta statul în raport cu alte state, declara război sau pace, încheia
tratate de alianţă, primea şi trimetea soli. Aceste atribute de politică externă au fost exercitate
cu avizul Sfatului Domnesc şi, uneori, chiar cu avizul membrilor stărilor. Aceste atribute se
vor reduce pe timpul dominaţiei otomane, Poarta interzicând exercitarea unei politici externe
proprii, determinând pe domnitor să încheie tratate secrete.
71
Domnul exercita dreptul de legiuitor, urmând exemplul împăraţilor bizantini, prin
aceasta reprezentând “voinţa divină”. Prerogativele legislative erau exercitate prin acte
normative ce se numesc hrisoave, aşezăminte, testamente sau legătură. Exista şi un mod de
receptare indirectă a dreptului bizantin, prin “pravilele bisericeşti“ şi “pravilele împărăteşti”,
precum şi rezolvarea unor raporturi juridice prin “Legea ţării”, dreptul nescris.
Domnul era judecătorul suprem chiar înaintea întemeierii statului, voievozii având
drept de judecată asupra supuşilor. El avea dreptul să judece în ultimă instanţă, să evoce de la
orice instanţă judecarea unor pricini, să retracteze propria hotărâre, să pronunţe orice
pedeapsă, să ierte pe vinovat, să dea “învăţături” judecătorilor în legătură cu modalităţile de
judecată. El stabilea hotarele ţării şi ale moşiilor. Judecata se realiza împreună cu Sfatul
(Divanul) Domnesc, dar hotărârea o dădea el în materie penală sau civilă. Condamnarea la moarte
pentru hiclenie, drept exercitat de domn, va fi permanent contestat de boierii care doreau ca astfel de
proceduri să se realizeze doar prin Sfatul (Divanul) Domnesc. Aplicând principiul filantropiei,
domnul ierta, uneori de fapte foarte grave, cu diverse prilejuri (sărbători, nunta sau moartea unui
membru al familiei, naşterea unui copil) pe cei vinovaţi. Domnul împărţea dreptatea în numele său,
nu al sultanului şi după legile ţării, nu ale Porţii. Singurele restrângeri erau cele privitoare la pricinile
mixte între musulmani şi pământeni.
72
Când domnitorul nu putea să-şi exercite prerogativele sale, din cauze cum sunt:
vacanţa tronului, minoritatea domnitorului sau lipsa sa de responsabilitate sau când domnul
lipsea din ţară, se instituia locotenenţa domnească (regenţă pentru minoritate). Termenii
pentru desemnarea locţiitorilor au fost echivalenţi, putând să exemplificăm prin “ocârmuirea
domniei“, “ispravnic de scaun“, “caimacam“, “epitrop al ţării”, “cârmuitor al domniei”.
Aceşti termeni se folosesc şi în Moldova şi în Ţara Românească.
În Ţara Românească se cunosc regenţe în cazul lui: Teodosie, fiul lui Neagoe Basarab,
regentă fiind mama sa, Despina şi unchiul Preda Craiovescu (1521-1522), Petru cel tânăr,
regentă fiind Doamna Chiajna (l559-1568), Mihnea Turcitul, regentă fiind mama sa,
Ecaterina Solvaresso (l577-1583).
În Moldova, cazuri de regenţă au fost mai multe: Alexăndrel Vodă (1449), care a domnit
de trei ori sub regenţa mamei sale, Marinca; Stefăniţă Vodă (1517-1527), care a domnit sub
regenţa lui Luca Arbore; Bogdan Lăpuşneanu (1568-l572), care a domnit sub regenţa mamei sale,
Ruxandra ş.a.
73
Borşa şi Laczkfi, care au reuşit să întemeieze adevărate dinastii, ridică instituţia voievodatului
la nivelul puterii suveranităţii supreme. De altfel, această formă de organizare, voievodatul,
este specifică numai Transilvaniei, pe tot cuprinsul regatului maghiar.
Voievodul numea, dintre slujbaşii săi cei mai apropiaţi, pe vicevoievod şi pe comiţi. El
avea dreptul să convoace Congregaţiile generale, pe care le conducea. Voievodul era şef al
armatei din Transilvania, era cel mai mare nobil feudal, reprezentantul şi administratorul
veniturilor regale, din care îşi lua a treia parte.
Principele Transilvaniei este ales de Dietă, căreia i se recunoaşte dreptul de a alege “orice
principe ar voi”, aşa cum este Dieta Clujană din 1543. Primul Principe ales este Ioan Sigismund,
în 1541. Dreptul de alegere fiind nestingherit, urma confirmarea de către Poarta Otomană,
ceea ce se concretiza prin trimiterea steagului, sceptrului, armelor, unei pălării de paradă şi a
unui cal cu întreg harnaşamentul. În fapt, de multe ori alegerea principelui se făcea cu
amestecul direct al sultanului. Înscăunarea avea loc la Alba Iulia, capitala ţării şi reşedinţă
princiară. Dietele din 1542 şi 1545 au stabilit îndatoririle principelui, de a asigura privilegii
claselor nobiliare, precum şi înfiinţarea unui "Concilium Intimum", format din câte şapte
nobili maghiari, saşi şi secui, care să-l ajute în întreaga activitate.
74
Principele era obligat să nu întrerupă relaţiile cu Poarta otomană, să fie supus şi loial
acesteia şi să se manifeste ca un aliat permanent.
Puterea legislativă era împărţită între împărat şi Statusurile din Dietă. Puterea
executivă o avea împăratul, care o exercita prin constituţie, prin intermediul guvernatorului.
Puterea judecătorească era independentă, împăratul fiind obligat să respecte organizarea făcută
prin Aprobatele, Compilatele, Decretele regale, Tripartitul lui Werboczi, Statutele
municipale săseşti şi secuieşti.
Adunarea Mare a Ţării este cunoscută în două modalităţi: când se adună “toată ţara“,
dar fără ţărani şi orăşeni, se vorbeşte de Marea Adunare, iar când aceasta cuprinde doar
75
boierii şi clerul înalt, i se dă denumirea de “Sfat de Obşte“. Adunarea de tip lărgit sau restrâns
oglindeşte structurarea societăţii pe stări. Aceste adunări au rol de instituţie fundamentală a
statului, cu accente constituţionale.
Adunarea nu este constituită din reprezentanţi aleşi de stările respective, ci, de cele
mai multe ori, din membri desemnaţi de către domn. Cu toate aceste limite, Adunările Ţării
sunt organisme cu cea mai largă bază socială. În ceea ce priveşte originea acestei instituţii,
aceasta se poate afla în tradiţia vechilor Adunări obşteşti din uniunile de obşti, precum şi din
Adunările bisericii în soboare mixte de clerici şi mireni.
În perioada principatului autonom au avut loc 299 Diete, care au realizat baza
constituţională a Transilvaniei. Aceste legi trebuiau sistematizate, activitate ce s-a realizat
prin lucrarea din anul 1653, “Aprobate Constitutiones Regni Transilvanie et Partium
Hungariae eidem annexarum“.
Aceste texte cuprind 5 cărţi: Cartea I - Dreptul ecleziastic; Cartea II-a - Dreptul de
stat; Cartea III-a - Dreptul staturilor şi ordinelor; Cartea IV-a - Dreptul procedural; Cartea V-a
- Edicte.
76
În Ţara Românească şi în Moldova, rolul Adunărilor pe stări era precumpănitoare
privind alegerea domnitorului de către o bază socială mai largă, dar formată din privilegiaţi,
cu excluderea ţăranilor. Astfel de Adunări sunt cunoscute în Ţara Românească în anii 1418,
l512, l583, iar în Moldova mult mai numeroase, şi anume în anii 1457, 1504, 1517, 1527,
1546,1552,1561, l600.
În ceea ce priveşte atribuţiunile judiciare ale Adunărilor, sunt cunoscute hotărâri luate
cu prilejul reglementării unui conflict de frontieră dintre cele două ţări, cu o largă participare
a boierilor mari şi mici, împreună cu dregătorii domneşti şi egumenii mănăstirilor.
Un alt caz este cunoscut în 6 ianuarie 1633, când domnitorul Matei Basarab judecă
într-un Sobor larg, din care fac parte mitropolitul, egumenii mănăstirilor, episcopii, boierii
mari şi “toată ţara“, cazul unei boieroaice, Maria, învinovăţită de desfrâu de către soţul ei. Un
alt caz cunoscut este acela din 1636, când acelaşi domnitor ia o hotărâre, împreună cu boierii,
preoţii şi “toţi orăşani mari şi mici“, în legătură cu stabilirea unui hotar. În 2 noiembrie 1636,
un caz judecat tot în Adunarea tuturor stărilor, la care participă mitropolitul, boierii şi
biserica, priveşte pe capuchehaia Dumitru Dudescu, ce deturnase fondurile din haraciul trimis
la Constantinopol.
- după obiectul hotărârilor, Adunările pot avea caracter intern şi extern. Cele cu caracter
intern hotărau cu privire la alegerea domnitorului, organizarea bisericească, probleme militare,
fiscale sau juridice. Cele cu caracter extern hotărau cu privire la încheierea tratatelor de alianţă,
raporturile de vasalitate şi omagiu, convenţii şi comerţ, plata tributului, declararea stării de pace
şi război;
- după compoziţia lor, Stările pot fi "generale", atunci când erau prezenţi
reprezentanţi din toate categoriile sociale, şi de “obşte“, când erau prezente o stare sau două
(boieri sau clerici);
77
- după modul de convocare, Adunările se deosebesc în cele realizate din iniţiativa
domnului, sau cele sub presiunea grupărilor interesate (1631,1668);
Dietele s-au ţinut aproape în toate oraşele, dar în majoritatea cazurilor la Alba Iulia - 94, la
Cluj - 46, la Sibiu - 38, la Turda - 35 ş.a.
78
6.3.4. Organele centrale ale statului feudal. Sfatul Domnesc. Consiliul
Principelui. Guberniul Transilvaniei. Cancelaria Aulică
Sfatul domnesc este un organ consultativ al domnului, format din marii boieri şi
vârfurile clerului, care apare ca organ al puterii centrale în statele feudale independente. Deşi
el are o origine mai veche, primele menţiuni despre sfatul domnesc apar în anul 1400, în
expresia “Sfatul boierilor mari şi credincioşi“. În Moldova, acest organism este denumit
"Svat“, iar în Muntenia “Sfatul ţării“. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, odată cu
accentuarea dominaţiei otomane, acesta ia denumirea de “Divan”, denumire introdusă în Ţara
Românească în 1580, iar în Moldova în 1603, de către domnitorul Mihnea Turcitul.
Înţelesul termenului, începând cu secolul al XVIII-lea, este acela de Sfat Domnesc, Sfat
Lărgit, la fel cu sala unde se desfăşura şedinţa, lucrările acesteia sau lucrările judecăţii. Membrii
sfatului erau numiţi de regulă boieri, dar şi dregători, jupani, vlastelini, sfetnici, pani, iar în
documentele latine erau pomeniţi cu termenii de “consiliarii, supremi consiliari barones sau
senatores“.
În compoziţia sfatului intrau de regulă boierii de neam fără dregătorii, între secolele
XVI-XV, apoi au apărut treptat şi s-au consolidat funcţiile dregătorilor până în a doua
jumătate a secolului al XV-lea, după care, din secolul următor, în Sfatul Domnesc vom găsi
doar boieri cu funcţii de dregători. Numărul membrilor sfatului era între 10-15 în Ţara
Românească şi de 15-3o în Moldova, dar la acest Sfat mai participă şi alţi boieri, în calitate de
martori ai învoielilor realizate.
Între secolele XVI-XVIII, numărul membrilor era de 12, din care patru erau ierarhii
bisericii. Această cifră s-a menţinut în aproape întreg evul mediu.
În general, în Sfatul Domnesc intrau boierii de rangul cel mai înalt, numiţi “Marele”:
ban, vornic, logofăt, spătar, vistier, comis, paharnic, stolnic, postelnic, clucer, sulger şi pitar.
În Moldova, pe timpul lui Ştefan cel Mare, intrau în Sfatul Domnesc şi pârcălabii cetăţilor.
În secolele XVI-XVII, mai intrau în sfat şi marele vornic al Ţării de Jos şi marele vornic
al Ţării de Sus, hatmanul, pe lângă cei amintiţi mai sus. În Ţara Românească în secolul al XVII-
lea intrau în divan şi dregători de rangul al doilea, cum sunt: aga, pitarul, şetrarul, portarul şi
armaşul. În secolul al XVIII-lea, Divanul cuprindea: membrii sfatului, boierii mari (stolnicul,
79
comisul, medelnicerul, clucerul, serdarul, sulgerul, jitnicerul, pitarul, şetrarul, armaşul, logofătul
II, uşarul, aga, postelnicul II, logofătul III, căpitanul de dorobanţi, vameşul şi căminarul), alţi
boieri de starea a II-a, în număr de 13, precum şi unii boieri din starea a III-a (postelnicul,
paharnicul, vistiernicul, comisul, sulgerul, jitnicerul, cămăraşul de jitniţă, patru vornici de poartă,
marele cămăraş şi vătaful de aprozi). În total, divanul cuprindea 53 de dregători mari şi mici.
Domnitorul era organul suprem de judecată, el judeca singur, atât procese civile sau
penale, chiar şi unele procese importante de trădare sau delapidare, deci avea nevoie în mod
necesar de practica utilă a boierilor din Sfatul domnesc, care cunoşteau legile şi mai
participaseră la astfel de procese. În anumite cazuri, domnitorul judeca împreună cu Sfatul,
deşi această practică este o excepţie. Întâlnim astfel de cazuri, spre exemplificare, la 15 iulie
1631, când domnitorul Leon Tomşa trimite un "Hrisov" prin care opreşte pe domn să
condamne la moarte pe boieri fără judecata Divanului, precum şi documentul din 18 august
80
1668, elaborat din iniţiativa boierilor, prin care se arată că “domnitorul trebuie să judece
împreună cu boierii divanului, precum este Legea şi Obiceiul ţării”.
Frecvent, Sfatul domnesc sau Divanul era chemat să judece anumite cauze privind
anularea unor danii, vânzări, testamente, dreptul de protimis, reconstituirea de acte furate,
pierdute sau distruse. Sfatul domnesc avea şi atribuţiuni notariale, boierii interesaţi putând
încheia "zapise" sau "cărţi de mărturie", întărite apoi prin semnătura domnitorului pentru o
mai mare putere de autentificare.
81
de către Nicolae Mavrocordat în 1716, pentru uneltire împotriva Porţii otomane şi a domniei
sale.
Închinarea unor mănăstiri către locurile sfinte sau scoaterea din această situaţie era tot
un apanaj al Adunării pe stări, conduse de domn. Chiar şi organizarea vieţii călugăreşti era
asigurată prin “Aşezăminte domneşti”, cum este cel din 20 septembrie 1626, al domnitorului
Miron Barnovschi, cu care ocazie s-a cerut şi părerea Sfatului Domnesc.
Cu privire la problemele militare ale statului, Sfatul domnesc este completat cu unii
membri viteji, care au dovedit calităţi militare deosebite şi care au fost cooptaţi în calitate de
pârcălabi. Marele vornic, marele spătar şi hatmanul deliberau împreună cu domnitorul asupra
planurilor strategice, în timp de război. Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Movilă
au folosit Sfatul domnesc lărgit pentru deliberarea în legătură cu unele decizii de război
importante. Domnitorul Vasile Lupu, înainte de lupta de la Ojogeni, consultându-se cu Sfatul,
"au ales cu Sfatul să nu treacă Prahova şi au pierdut lupta“.
82
b) CONGREGAŢIILE GENERALE. CONSILIUL PRINCIPELUI. GUBERNIUL.
CANCELARIA AULICĂ
Voievodul Transilvaniei era ajutat în îndeplinirea atribuţiunilor sale de mai mulţi
subalterni, cunoscuţi sub numele de “familiares”, ei fiind legaţi de persoana voievodului prin
raporturi de vasalitate.
În situaţii mai importante, erau convocaţi toţi subordonaţii şi vasalii în Congregaţii
Generale, Adunări ale Comitatelor, ce urmau să soluţioneze problemele statului. De obicei, în
componenţa Congregaţiilor intrau nobilii celor şapte comitate, saşii, secuii şi vârfurile
ecleziastice, fiind excluşi ţăranii liberi sau iobagi. Românii nu participau la aceste
Congregaţii, nefiind recunoscuţi ca "naţiune". În conformitate cu prevederile Dietelor din
1542 şi 1545, principele conducea toate treburile statului cu ajutorul unui “Consilium“
format din 21 persoane, câte şapte din fiecare naţiune privilegiată. Dieta de la Turda, din 29
martie 1542, statorniceşte că “se vor trimite de către domnii nobili unul din fiecare comitat
până la numărul de şapte… pentru a ţine sfat împreună pentru binele, folosul şi păzirea
ţării… Domnii secui să aleagă din cele şapte scaune, şapte bărbaţi buni şi chibzuiţi“.
Consiliul era alcătuit din: magister curiae - prefectul curţii; gladiter - spătarul; şeful gărzii
personale a principelui şi comandantul oştilor Transilvaniei; summus cancelarius et secretarius -
logofătul, şeful cancelariei voievodale; thesaurarius - vistiernicul; camerarius aut cubicularius -
postelnicul, secretarul principelui, mai marele camerelor de locuit; magister mensarum -
stolnicul, mai marele bucătăriilor; iudex palatinus curiae - vornicul, mai marele justiţiei; magister
pincenarum - paharnicul; magister agasomum - comisul, şeful grajdurilor statului. Mai existau
funcţii, cum ar fi intendentul - şeful aprovizionării, un căpitan de aprozi, ce se ocupa de educaţia
militară a fiilor nobililor, precum şi un şef al poştelor, în a cărui grijă se găseau primirea şi
distribuirea scrisorilor şi mesajelor.
Aprobatele şi Compilatele, ca acte oficiale ale principatului, stabileau regulile privind
funcţionarea Consiliului principelui. Astfel, numărul membrilor era de 12, aceştia fiind
obligaţi să depună un jurământ solemn faţă de principe, iar datoria lor principală era aceea de
a-i consilia pe aceştia în conformitate cu legile existente şi cu practica aplicării lor.
Principele era dator să ţină seamă de sfaturile Consiliului, pentru a prezerva drepturile
nobililor. Odată cu instaurarea stăpânirii austriece, Diploma Leopoldină prevedea că pe
lângă guvernator va funcţiona un Consiliu Intim, alcătuit din 12 persoane, ca şi Consiliul
principelui. După anul 1693, acest Consiliu se transformă în Gubernium, un organ mai larg,
în frunte cu guvernatorul. Acest organism este alcătuit din comandantul suprem al trupelor,
şeful cancelariei, trezorierul, preşedintele Dietei (statuum praesidens) şi 12 consilieri intimi.
83
Gubernium este organul executiv central, el administrând ţara în numele împăratului,
are reşedinţa permanentă la Sibiu şi dezbate problemele statului sub conducerea
guvernatorului. De cele mai multe ori, Gubernium analizează problemele politice,
economice şi religioase în numele principelui moştenitor, în măsura în care există un interes
al clasei nobiliare. Pentru mai buna supraveghere a Transilvaniei, în anul 1694 habsburgii
înfiinţează la Viena o Cancelarie Aulică - Kaiserliche Hofkanzelei. În fruntea acestei Cancelarii
a fost numit de către împărat un cancelar, care avea în subordine referenţi şi consilieri aulici,
secretari, registratori de taxe, expeditor, protocolist, mai mulţi notari şi alţi funcţionari. Cu
timpul, rolul acestei Cancelarii creşte, iar pe timpul împărătesei Maria Tereza devine cel
mai important organ de conducere al Transilvaniei, putând să dea ordine Guberniului fără a
cere încuviinţarea împăratului.
A. Dregătorii civili
MARELE VORNIC
În Ţara Românească este menţionat ca existând dintr-un document din 4 septembrie
1389, iar în Moldova dintr-un document din 1387. Vornicul avea atribuţiuni judecătoreşti. În
principal, el judeca furturi, încălcări de hotare, răniri, stricăciuni ale turmelor. Vinile mari, ce
erau pedepsite cu moartea, erau trimise înspre judecata domnului. În Moldova, începând cu
secolul XVI-lea, exista un vornic în Ţara de Jos şi unul în Ţara de Sus, primul cu reşedinţa la
Bârlad, celălalt la Dorohoi.
MARELE LOGOFĂT
Această funcţie apare în documentele anilor 1390-1400 şi are ca atribuţiune
principală păstrarea sigiliului statului, redactarea documentelor domneşti, precum şi
îndeplinirea sarcinilor de referent. În Moldova, atribuţiunile marelui logofăt erau mai largi,
acesta putând judeca unele pricini de pământ şi hotar. Putea, de asemenea, aplica amenzi
pentru mutarea însemnelor de hotar sau uz de documente false. Printre atribuţiunile sale se
înscriau şi cele de notariat, unde era ajutat de logofătul II şi III.
MARELE VISTIER
Această funcţie este consemnată într-un document din Ţara Românească din 8 ianuarie
1392, iar în Moldova din 11 februarie 1400. Ca atribuţiuni principale, marele vistier se ocupa
de: strângerea dărilor şi veniturilor, tezaurizarea banilor şi contabilizarea cheltuielilor,
procura şi păstra obiectele de lux (coroana, sceptrul, bijuteriile), precum şi veşmintele de
protocol ale domnului şi familiei sale, ţinea registrele cu datoriile fiecărei localităţi şi judeca
pricinile ce aveau ca obiect problemele financiare. În Moldova, atribuţiunile sale au fost
menţionate în “Aşezământul“ din 1741 al domnitorului Constantin Mavrocordat. Şi marele
vistier avea subalterni pentru îndeplinirea sarcinilor curente, cum au fost vistiernicii II şi III
şi logofeţii de vistierie, birarii, globnicii şi vistierniceii. După înfiinţarea cămării domneşti,
atribuţiunile privind păstrarea banilor personali şi obiectelor de lux ale domnitorului şi
familiei sale trec în atribuţiunile marelui cămăraş.
85
MARELE POSTELNIC
În Ţara Românească, această funcţie apare menţionată pentru prima oară în 18 iulie
1437, iar în Moldova într-un document din 8 martie 1407. Atribuţiunile marelui postelnic se
exercitau în legătură cu camera de culcare a domnitorului, precum şi cu accesul la domn şi
introducerea în audienţe particulare a trimişilor statelor străine. Cu timpul, acesta îndeplinea
şi rolul de tălmaci – traducător în/şi din limbi străine, precum şi acela de mareşal al curţii
domneşti. Rolul său a crescut mereu, astfel că a devenit al patrulea demnitar ca importanţă în
Sfatul Domnesc, având o mulţime de subalterni şi slujitori. În secolul al XVII-lea, avea drept
de judecată asupra membrilor curţii, aprozi, curieri şi chiar supuşi turci.
MARELE PORTAR
Această funcţie apare în secolul al XV-lea şi are ca obiect primirea turcilor la Curtea
Domnească. Cu timpul, atribuţiunile s-au extins în domeniul judecătoresc, marele portar
judecând pricini cu privire la hotărnicii. El era acela care avea ca sarcină consemnarea
jurământul în cazul unui proces cu jurători. În Moldova, o funcţie similară era marele uşar,
care primea delegaţii turceşti la curtea domnească, fiind şi translatorul acestora. În timpul lui
Dimitrie Cantemir, marele uşar era socotit al doisprezecelea mare dregător în Divan.
VĂTAFUL DE APROZI
Astfel de funcţii sunt atestate din secolul al XV-lea, fiind vorba despre slujitori domneşti
personali, cu înţelesul de paji. Aceştia aveau atribuţiuni de curier şi agenţi judecătoreşti.
B. Dregătorii militari
MARELE SPĂTAR
Dregătoria aceasta apare în documentele Ţării Româneşti în 10 iunie 1415, având o
conotaţie solemnă, prin aceea că spătarul era purtătorul sabiei domnitorului. Începând din
secolul al XVII-lea, marele spătar este comandantul armatei, rangul său este foarte înalt, al
treilea în rândul dregătorilor, iar atribuţiunile sale sunt complexe, incluzând judecata
subalternilor după dreptul ostăşesc bizantin şi dreptul disciplinar stabilit în Legea Ţării. În
Moldova, este al şaselea rang dregătoresc, are mai mulţi subordonaţi numiţi spătărei, precum
şi jurisdicţia în stărostia Cernăuţilor.
HATMANUL
Este o dregătorie specific moldovenească, ce datează din anul 1541, când Petru Rareş
numeşte pe boierul Vartic, portar al Sucevei, cu titlul de hatman. El comandă întreaga oştire,
având drept de judecată asupra tuturor subordonaţilor, în afara celor cercetaţi pentru trădare,
86
care urmau să fie judecaţi de domnitor. În Ţara Românească, această funcţie apare la
mijlocul secolului al XVIII-lea.
PÂRCĂLABUL
Despre funcţia de pârcălab există menţiuni încă din 1411 în Moldova şi din 1368 în
Ţara Românească, deşi aici nu are o însemnătate deosebită. În Moldova, pârcălabii, în
calitate de comandanţi ai cetăţilor, participau la Sfatul domnesc, încă din timpul lui
Alexandru cel Bun, precum şi pe tot timpul domniei lui Ştefan cel Mare. În fiecare cetate
erau numiţi doi pârcălabi care asigurau ordinea feudală, aveau câte o închisoare, precum şi
dreptul de a judeca pricinile civile şi penale, putând chiar să pronunţe pedepse cu moartea.
Începând din secolul al XVIII-lea, ei devin şefi de ţinuturi şi nu mai fac parte din Sfatul
Domnesc, funcţia devenind de importanţă locală.
MARELE ARMAŞ
În Ţara Românească, prima menţiune despre această funcţie este din 1478, iar în
Moldova din 1489. Atribuţiunea principală a marelui armaş era aceea de a prinde, cerceta şi
întemniţa pe cei vinovaţi de crime, precum şi de a executa hotărârile privind pedeapsa
capitală. În acest scop, avea în subordine o închisoare cu personalul necesar, precum şi
armaşii II şi III, la fel ca şi alţi subalterni, organizaţi în structură militară. Pe timpul
războiului, el comanda artileria, veghea să nu fie dezertori şi primea în grijă şi supraveghere
pe robii domneşti.
MARELE AGĂ
În Ţara Românească, această funcţie este specifică şi apare menţionată în documente
din anul 1567. Sub domnia lui Mihai Viteazul, aga devine mare dregător, conducând oştile
de dorobanţi, iar din secolul al XVII-lea are conducerea seimenilor şi călăraşilor. Marele agă
asigura ordinea internă, apăra capitala şi capitalele de judeţe. Pe lângă aceste atribuţii, avea
drept de judecată în unele procese civile. În Moldova, apare menţionat din anul 1592, în
calitate de comandant al oştilor pedestre.
MARELE SERDAR
Este cunoscut în Ţara Românească în documentele cancelariei domneşti încă din anul
1646. Marele serdar are ca subalterni pe boierii mazili, respectiv pe foştii dregători scoşi din
funcţii. Este membru în Sfatul domnesc şi are drept de judecată asupra subordonaţilor săi. În
Moldova, funcţia sa este mai complexă, cuprinzând sarcini de apărare a graniţelor răsăritene,
fiind comandantul oştilor de călăraşi “de margine“.
87
C. Dregătorii de Curte
Dregătorii de curte aveau rolul de a-l sluji pe domnitor, fiind de cele mai multe ori în
suita sa şi în imediata apropiere.
Marele paharnic era cel ce degusta băutura domnului, să se convingă că nu este
otrăvită, în acele vremuri de lupte pentru putere. El era, în acelaşi timp, şi responsabil cu
aprovizionarea pivniţelor domneşti şi administratorul viilor.
Marele stolnic avea grija mesei domneşti, având atribuţiuni de aprovizionare a Curţii
cu alimente, colecta dijmele în produse şi peşte cuvenite domnitorului.
Marele comis avea responsabilitatea grajdurilor de cai, procura furajele necesare, se
ocupa de ceremonii pentru prezentarea cailor domneşti şi făcea tranzacţii de vânzare şi
cumpărare de herghelii pentru armatele domnului.
Marele medelnicer avea atribuţiuni privind aprovizionarea cu apă a curţii domneşti,
marele clucer aproviziona curtea cu alimente şi grâu, marele sluger era responsabil cu
aprovizionarea cu carne, marele jitnicer era şeful depozitelor de cereale, marele pitar
răspundea de pâinea curţii şi de carele şi caleştile domnului.
O funcţie mai deosebită era aceea de mare cămăraş, care apare între dregătorii curţii
începând din 1638 în Ţara Românească şi din 1646 în Moldova. Marele cămăraş a preluat
atribuţiunile vistiernicului cu privire la averea personală a domnului, banii şi bijuteriile
domneşti, colectarea veniturilor din vămi, ocne şi deseatine. El era responsabil şi cu
controlul instrumentelor de măsură.
Marele căminar este o funcţie atestată la mijlocul secolului al XVII-lea în Ţara
Românească şi după anul 1610 în Moldova. El era responsabil cu colectarea dijmelor de
ceară, în vederea iluminării curţii domneşti, dărilor pe cârciumi, prăvălii şi cazanelor de
ţuică.
88
Dintre dregătorii cei mai importanţi sunt cunoscuţi: notarul, judele curţii voievodale,
protonotarul ţării, care lucrau la curtea voievodului şi la actele cancelariei.
În epoca Principatului, şeful statului conducea ţara cu un Consiliu format din 12
membri. În cadrul Consiliului existau mai multe funcţii, cum sunt prefectul curţii, spătarul,
logofătul, vistiernicul, postelnicul, stolnicul, vornicul, paharnicul, comisul, intendentul, căpitanul
aprozilor, precum şi şeful poştelor. Obligaţiile şi răspunderile lor se aseamănă cu cele ale
omologilor din Muntenia şi Moldova, fiind reglementate prin “Aprobatae et Compilatae“.
Aceşti dregători depuneau un jurământ faţă de principe, de ţară şi de legile ei, având
îndatorirea sacră de al consilia pe principe cu sfaturile cele mai competente, în vederea luării unor
decizii favorabile statului şi clasei nobiliare. Dacă aceste sfaturi se dovedeau ilegale, dregătorii erau
pedepsiţi cu pedeapsa infidelităţii, care atrăgea îndepărtarea din funcţie sau chiar pedeapsa capitală.
Principele era obligat să respecte sfaturile dregătorilor săi şi să nu rezolve problemele statului fără
acordul comun al membrilor Consiliului.
Sub dominaţia habsburgică, “Diploma Leopoldină“ din 1691 devine “constituţia“
Transilvaniei, actul fundamental după care se conduce activitatea statului. În această perioadă,
conducerea statului o are guvernatorul, care, împreună cu locţiitorul său, viceguvernatorul, este
numit de împărat; ei sunt sprijiniţi de un Gubernium, din care făceau parte generalul comandant
al armatelor din Transilvania, cancelarul suprem, ministrul de finanţe, Dieta şi 12 consilieri
intimi. Ei erau retribuiţi din vistieria statului, erau mari magnaţi, aveau religia catolică sau una
dintre religiile recepte, iar generalul armatelor era austriac. Pe lângă Gubernium funcţiona şi un
Comisariat, care avea îndatorirea de a încasa dările, de a supraveghea cenzura cărţilor, de a
controla activitatea edilitară şi alte tipuri de construcţii, precum şi activitatea medicilor.
91
Românească şi Moldova, oraşele sunt organizate în mod similar, fiind conduse de un pârgar
sau şoltuz, împreună cu un Consiliu format din 12 membri consilieri.
Satele sunt, de asemenea, libere sau dependente şi organizate în mod similar ca în
Ţara Românească, chiar dacă aparţin vremelnic dominaţiei habsburgice sau turce. Formele
de organizare şi conducere sunt cele amintite, cu deosebirea că există o dublă exploatare
socială şi naţională, care duce adesea la izbucnirea unor împotriviri violente, precum şi la
dese răscoale.
92
Unitatea de învăţare 7
ORGANIZAREA JUSTIŢIEI
Cuprins:
7.1 Introducere
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
7.3. Conţinutul unităţăţii de învăţare
7.3.1. Organizarea judecătorească
7.3.2. Procedura de judecată
7.3.3. Instituţiile dreptului privat medieval
7.3.4. Ideile politico-juridice în feudalism
7.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
7.1. Introducere
96
Infracţiuni îndreptate împotriva statului şi şefului statului:
- înalta trădare, denumită hiclenie, viclenie, vicleşug şi hainie;
- lesmajestate – atingerea adusă onoarei şefului statului prin insultă sau calomniere;
- osluhul - neascultarea faţă de poruncile domnului;
- călpuzenia - falsificarea de monedă.
98
Pedepsele au avut următoarele caracteristici:
- urmăreau intimidarea;
- nu erau limitate prin lege, căci domnul aplica sancţiuni şi „peste pravilă”;
- cumulul de pedepse era admis;
- pedepsele erau inegale în raport de clasa socială;
- erau stabilite de judecător;
- erau aducătoare de venituri pentru domni şi dregători;
- răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală; erau în general expiatorii
etc.
Sistemul pedepselor se caracteriza prin cruzimea şi varietatea lor. Ele pot fi
clasificate în:
- pedepse corporale: pedeapsa cu moartea (prin spânzurare, decapitare, arderea de viu,
înnecare, sugrumare, îngroparea de viu);
- mutilarea (scoaterea ochilor, tăierea limbii, tăierea mâinilor, tăierea picioarelor,
tăierea nasului, tăierea organului sexual); înfierarea cu fierul roşu pe frunte, pe mâini
sau crestarea nasului; bătaia (cu toiagul, cu buzduganul, la tălpi, pe uliţa satului);
- pedepse privative de libertate: ocna (munca silnică în saline, pe timp limitat sau pe
viaţă); temniţa; gnosul (închisoare pentru arestaţi înainte de a fi judecaţi); surghiunul
(izgonirea făptuitorului din localitate);
- pedepse pecuniare: duşegubina (infracţiune de aprob la început, apoi amendă care se
aplica şi unei colectivităţi în cadrul răspunderii colective); gloaba (amendă care se
plătea domniei în bani sau în natură; „certare cu bani sau cu dobitoc”); confiscarea
(anumite bunuri ale vinovatului sau chiar totalitatea patrimoniului acestuia treceau
în patrimoniul domniei
sau al victimei).
Graţierea a fost practicată încă de la începutul feudalismului şi a aparţinut nu numai
şefului statului, ci şi unor foruri superioare celui care pronunţase sentinţa. Amnistia însă a
apărut numai spre sfârşitul perioadei medievale, fiind un drept exclusiv al şefului statului.
108
practică “a dat familiilor cele mai ilustre din Franţa şi de aiurea mjlocul de a-şi menţine
strălucirea” prin impunerea păstării averii în familie.
Dacă în ceea ce priveşte excluderea totală a fiicelor de la moltenirea părintească
atunci când veneau în concurs cu descendenţi pe linie masculină nu există probe suficient de
relevante, în literatura de specialitate părerile fiind divergente, numeroase documente ale
epocii atestă faptul că, atunci când moştenirea se transmitea descendenţilor de gradul al doilea
(nepoţi) ai defunctului/defunctei (moştenirea prin reprezentare), descendenţii din fii ai
acestora aveau un drept mai mare decât descendenţii din fiice.
Din aplicarea acestui privilegiu s-a născut prădalica, instituţie proprie Ţării
Româneşti, constând în dreptul domniei care deţinea dominium eminens de a-i însuşi moşiile
celor decedaţi fără urmaşi pe linie masculină. Şi în Moldova au existat cazuri de preluare de
către domnie a unei moşii rămase de pe urma cuiva care a rămas fără urmaşi sau cazuri de
desheredare a fiicelor, unice moştenitoare, în favoarea domniei, dar acestea nu au purtat
numele de prădalică.
În Ţara Românească, principiul egalităţii sexelor avea să se instaureze treptat, prin
derogări de la principiul masculinităţii, prin înzestrările fiicelor cu moşii, prin „aşezările
fiicelor în loc de fii”, prin înfrăţiri prin care fiicele dobândeau vocaţiune succesorală la
bunurile părinţilor lor.
O altă trăsătură care diferenţiază societatea feudală românească de cea occidentală
este aceea că, potrivit dreptului consuetudinar român, căminul părintesc nu revenea
primogeniturii, ci mezinului. Copiii nelegitimi („copii din flori”, „bastarzi”, „copii
întunecaţi”) nu moşteneau pe tatăl lor. Soţul şi soţia aveau dreptul de a se moşteni reciproc.
Se făcea deosebire între bunurile de baştină şi bunurile agonisite în timpul convieţuirii,
văduvul sau văduva având, atunci când veneau în concurs cu celelalte rude ale defunctului,
precădere la moştenirea bunurilor agonisite.
110
Unitatea de învăţare 8
EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS PÂNĂ ÎN SEC. AL XVII-LEA
Cuprins:
8.1. Introducere
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare
8.3.1. Primele pravile şi importanţa lor
8.3.2. Cartea românească de învăţătură
8.3.3. Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare
8.3.4. Dreptul scris al Transilvaniei în perioada Voievodatului şi a Principatului
8.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
8.1. Introducere
Dreptul scris în feudalismul românesc se defineşte într-un capitol separat, deoarece
scrierea în slavona veche a ocupat un loc însemnat în cultura medievală europeană şi
românească, începând din secolul al X-lea până către mijlocul secolului al XVII-lea, cu
anumite particularităţi de la o ţară la alta. În această perioadă a fost creată o bogată literatură
slavo-română religioasă şi laică, în ambele găsindu-se şi noţiuni de drept.
111
8.3.1. Primele pravile şi importanţa lor
Pentru înţelegerea mai în profunzime a procesului de coabitare a scrisului slavon cu
latinitatea românilor, vom reda succint modul de apariţie şi a evoluţiei acestui proces.
Alfabetul şi scrisul în limba slavă veche a fost inventat de cărturarii de origine slavă din
Salonic, Chiril şi Metodiu, în deceniile 7-8 ale secolului IX, utilizând alfabetul grecesc. Ei au
tradus mai multe cărţi bisericeşti creştine din limba greacă în cea slavonă, punând astfel
bazele limbii literare slave şi a literaturii slavone.
Răspândirea acestor două componente ale culturii slavone (scrisul şi literatura) în
spaţiul statelor slave în formare ca Moravia Mare, Serbia şi Bulgaria a condus la întemeierea
unor importante centre de cultură scrisă slavonească. Astfel, s-au pus bazele unor literaturi
naţionale ale popoarelor slave din jurul Ţărilor Române. Către sfârşitul secolului al X-lea
scrisul chirilic-slavon a prins rădăcini şi în Rusia Kieveana, una dintre cele mai mari ţări din
acea vreme; vecina de nord-est a românilor.
Aşadar, treptat şi pe neobservate, românii au devenit o insulă latină înconjurată de ţări
şi popoare care vorbeau şi scriau limba slavonă veche, scrierea fiind cu caractere chirilice.
Această situaţie geopolitică şi cultural-religioasă a dus la răspândirea scrisului chirilic-slavon
în mediul românesc. Un rol substanţial în această privinţa l-a avut biserica creştin-bizantină,
care îşi consolidase poziţia în această parte a Europei.
Începuturile scrisului slavon în Ţările Române datează din secolul al X-lea. Însă, cele
mai vechi manuscrise bisericeşti din spaţiul românesc, în slavonă, care s-au păstrat până în
zilele noastre, datează din secolele XIII-XV. Importante centre ale culturii scrise în Ţările
Române au devenit mănăstirile ortodoxe, între care amintim Tismana, Vodiţa, Neamţ,
Bistriţa, Moldoviţa, Putna, precum şi o serie de mănăstiri din Transilvania. Pe lângă unele
dintre acestea au fost întemeiate scriptorii, în care era copiat un larg spectru de literatură
bisericească, istorică, juridică, scrieri populare de înţelepciune etc.
Constituirea statelor feudale centralizate româneşti şi consolidarea bisericii au
accelerat impunerea scrisului ca expresie a identităţii statal-religioase. Din păcate pentru
români, vreme de câteva secole, în Moldova şi Ţara Românească scrisul nu a fost conform cu
limba vorbită, română, ci s-a impus cel slavon, implementat în cancelariile domneşti şi cărţile
religioase. Vorbirea românilor, însă, de la domnitor până la sătean a fost cea românească. A.
D. Xenopol susţine existenţa în acea perioadă şi a scrierii româneşti alături de cea slavonă.
„Românii vor fi menţinut în toate timpurile şi cărţi pe înţeles”, adică în limba vorbită de
poporul român, care însă „nu vor fi fost întrebuinţate decât prin excepţiune în slujba
bisericească şi vor fi fost citite de acei doritori de a cunoaşte prin ei înşişi obiectul credinţei
112
lor. Asemenea trebuinţe fiind totdeauna simţite de poporul român, întâlnim la el cărţi de
religie scrise în limba lui din vremuri îndestul de vechi, alături de cele slavone”.
În aceeaşi perioadă, în care s-au înfăptuit statele centralizate feudale româneşti s-a
înregistrat şi o amplificare a fenomenului juridic. Pe lângă menţinerea şi folosirea cutumei, în
Ţările Române a început să se răspândească şi literatura juridică bizantină. Din această
perioadă (secolul al XIV-lea) datează cele mai vechi copii slavone ale traducerilor unor
coduri de legislaţie bizantină bisericească, numite nomocanoane. Totodată, au fost răspândite
traduceri ale codului bizantin, cunoscut sub denumirea de Sintagma lui Matei Vlastares. Acel
cod conţinea norme de drept bisericesc, dar şi norme ale dreptului civil şi penal. Substanţa
codului în discuţie o constituia codificările lui Iustinian şi ale descendenţilor săi.
În ceea ce priveşte Transilvania subscriem la ideea susţinută de Andrei Eşanu, potrivit
căreia în această provincie românească, deşi s-a simţit puternic cultura şi scrierea latină, în
secolele XIV-XVI, cultura scrisă slavonă a avut o largă răspândire. Cercetările din ultima
vreme, valorificarea depozitelor de manuscrise slavone transilvănene de la Cluj, Braşov,
Sibiu, Arad şi Năsăud, confirmă acest lucru. Faptul constituie o dovadă a unităţii etno-
culturale şi teritoriale româneşti.
Fiind în contact cu Bizanţul multă vreme, Ţările Române ar fi putut ca prin
intermediul Bisericii Ortodoxe să fi preluat elemente de drept scris bizantin, mai de timpuriu
decât se cunoaşte, aşa cum s-a mai arătat în această lucrare. Iniţial, astfel de scrieri erau în
manuscris, fiindcă nu apăruse tiparul. Ele erau multiplicate de către gramatici-călugări de pe
la mănăstiri. După introducerea tiparului în Ţările Române (1508) şi aici au început să se
răspândească şi pravile tipărite, în paralel cu scrierile de mână.
Cele mai vechi izvoare de drept se regăsesc în lucrările canonice (dreptul canonic)
scrise în limba slavonă, limba oficială în Ţările Române. Privitor la asemenea manuscrise
slave în spaţiul românesc, Mircea Păcurariu dovedeşte, cu date noi, faptul ca în secolele X-XI
au fost scrise pe teritoriul românesc lucrări ca Sovina Kniga şi Codex Suprasliensis. Pentru
secolul al XIII-lea există, de asemenea, suficiente dovezi privitoare la scrieri pe teritoriul
românesc, în aceiaşi limbă slavonă, cum erau: Tetraevanghelul de la Putna; un alt
Tetraevanghel (fără să se cunoască autorul sau locul realizării lui); o lucrare intitulată Apostol
(Ibidem); Octoihul de la Caransebeş; Tetraevangheliar, descoperit la Râşnov -Braşov etc.
Numărul manuscriselor slave a crescut apoi în secolul al XIV-lea. Asemenea scrieri în
slavonă -susţine M. Păcurariu- infirmă vechea părerea a istoriografiei româneşti, potrivit
căreia cultura românească în limba slavă, deşi apăruta mai târziu (secolele XV-XVI) ar fi o
113
simplă continuare a culturii bulgare de limba slavă, prin cărturarii bulgari refugiaţi la nord de
Dunăre, după căderea ţării lor sub turci (sec. XIV).
Mai bine cunoscute sunt lucrările din secolul al XV-lea şi următorul. Astfel amintim
câteva dintre acestea:
- Tetraevanghelul lui Alexandru cel Bun, 1429;
- Pravila de la Târgovişte, scrisă de gramaticul Dragomir, în anii 1451-1452, din
porunca domnitorului Ţării Româneşti, Vladislav al II-lea;
- Tetraevanghelul de la Humor, scris şi decorat de către miniaturistul Nicodim;
- Pravila de la Mănăstirea Neamţ -1474, copie a lucrării bizantine de drept,
Syntagma;
- Liturghier slavon, copiat în anul 1481 la Mănăstirea Feleacului din Transilvania;
- Evangheliarul, copiat şi ornamentat de monahul Filip, în Moldova, la anul 1502;
- 1518-1521 Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti, a redactat Învăţăturile către
fiul sau Teodosie, în care îl sfătuia pe acesta din urmă cum să judece („să nu pedepseasca la
beţie, ci să judece la trezie, dimineaţa cu boierii în divan”);
- Pravila de la Mănăstirea Bistriţa (Moldova) redactată aproximativ în anul 1618 şi
altele.
Este greu de precizat numărul manuscriselor slavo-române, păstrate până în zilele
noastre, dat fiind multitudinea lor. Ce se poate preciza, este faptul că în Moldova s-au emis
cele mai multe lucrări de acest gen. Un număr mai redus s-a înregistrat în Ţara Românească.
În Transilvania şi Banat se estimează la 150 manuscrisele slavone din secolele al XIII-lea
până în secolul al XVII-lea.
Dacă în prima parte a mileniului II scrierile aveau în principal un caracter religios,
treptat în cea de doua jumătate a aceluiaşi mileniu se vor contura scrieri a căror conţinut era
evident juridic. Complexul de practici şi norme care alcătuiau obiceiul juridic feudal, „legea
ţării”, dreptul nescris a devenit la un moment dat insuficient în raport cu realităţile unei
societăţi în proces de maturizare feudală. În acest context s-a impus legea scrisă de sorginte
bizantină, bisericească şi laică, care era mai completă şi mai bine structurată, putând fi uşor
generalizată.
Dreptul dispunea astfel de noi posibilităţi de informare şi cunoaştere necesare atât
reconstituirii drumului parcurs de la cutumă la dreptul tipărit, cât mai ales pentru evaluarea
relaţiei dintre dreptul laic şi cel ecleziastic, dintre dreptul consuetudinar şi pravilă etc.
Prin anii 1580-1581 a fost realizată de către un copist o culegere de manuscrise din
literatura apocrifă şi hagiografică, tradusă în româneşte. Această culegere a fost continuată,
114
până în anul 1620 de către preotul Grigore din Mahaci, rezultând un Codex (sturdzanus) în
care se presupune că erau consemnate şi norme de drept românesc, intercalate cu lucrări din
dreptul bizantin.
Secolul al XVII-lea cu marile lui realizări culturale, a înscris procese remarcabile în
domeniul dreptului scris, conceput corespunzător cu stadiul de dezvoltare a societăţii
româneşti. La jumătatea acestui veac au fost tipărite primele coduri în limba română.
Eustratie Logofatul, cronicar moldovean, contemporan cu Vasile Lupu, domnitorul Moldovei,
a realizat, în 1632, o colecţie de legi intitulată Pravila aleasă, compilaţie din operele mai
multor scriitori greci; o altă lucrare de drept a lui Eustatie a fost Şapte taine ale bisericii,
tipărită la Iaşi în anul 1644. Se presupune a fi tot o traducere din limba greacă, însă avea o
prefaţă semnată de mitropolitul Moldovei, Varlaam. Lucrarea este un Codice penal şi civil
clerical, conţinând sfaturi şi pedepse care priveau botezul, mirul, liturghia, preoţia, pocăinţa,
cununia şi maslele.
În anul 1640 apărea Codul juridic în limba română, cunoscut sub denumirea de
Pravila de la Govora. Acest cod a fost întocmit la porunca domnitorului Munteniei, Matei
Basarab. În Predoslovie se spune între altele: „Socotita-am ca mai toate limbile popoarelor
au carte pre limba lor…” din care motiv s-a editat „această carte, anume Pravila pre limba
românească”. Cunoscută şi sub numele de Pravila cea mică sau Prăvilioara, această legiuire
a apărut în doua ediţii: una pentru Ţara Româneasăa alta pentru Transilvania. Pe o listă de
cărţi, cunoscute şi folosite în ţara Haţegului, întocmită pe la 1857 este înregistrat şi un
exemplu din Prăvilioara –Direptoru de lege, Govora 1640.
În anul 1646 apărea în Iaşi Pravilele împărăteşti, numite şi Pravila lui Vasile Lupu, o
adevărată operă juridică, care este cunoscută în istorie, potrivit subtitlului acesteia, de Carte
românească de învăţătură. Dat fiind importanţa deosebită a acestei lucări vom insista puţin
asupra ei. A fost elaborată din dispoziţia domnitorului Vasile Lupu şi tipărită cu cheltuiala
acestuia. În prefaţă se arată că s-a tipărit din următoarele motive: „să se cultive poporul,
pentru ca astfel să-şi corigeze răutăţile, pentru ca poporul să-ţi dea seama de ceea ce este
rău şi de ceea ce e bine; pentru ca cei ce judeca, să judece drept”. La acest cod au lucrat
Eustatie Logofatul, care a tradus unele date şi norme de drept din greceşte, şi diverşi „dascăli
şi filozofi” tocmiţi de Vasile Lupu.
Pentru a dimensiona cât mai exact valoarea juridică a Pravilei lui Vasile Lupu
subliniem faptul că aceasta avea la bază trei izvoare şi anume:
1. Pravilele împărăteşti ale lui Iustinian şi jurisprudenţele lui Prosper Farinaccius,
învăţat italian din secolul al XVI-lea.
115
2. Obiceiurile obşteşti şi localnice.
3. Însăşi judecata personală a judecătorului.
Izvoarele de la punctul 1 au fost apoi adecvate cerinţelor de atunci ale Ţărilor
Române, iar între izvoarele de la punctul doi intră şi Pravila netipărită, şi pierdută a lui
Alexandru cel Bun, domnitorul Moldovei (1400-1432).
Pravila lui Vasile Lupu a influenţat multă vreme dreptul românesc, rezultând a fi fost
folosită ca unicul codice penal bun. Matei Basarab, domnitor al Ţării Româneşti,
contemporan cu Vasile Lupu, a copiat într-un codice al Ţării Româneşti, intitulat Îndreptarea
legii şi tiparit la Târgoviste în anul 1652. Astfel, lucrări de specialitate observă pe bună
dreptate ca Pravila din Moldova a fost aplicată în Ţara Românească şi Transilvania, prin
extinderea legislaţiei moldoveneşti în Muntenia, ca şi în Transilvania s-a realizat o operă
românească remarcabilă „menită să afirme şi să servească unitatea juridică a românilor…”-
susţine Val. Al. Georgescu.
Concluzionând asupra acestui ultim aspect se poate susţine că importanţa Codicelui
Vasilian rezultă şi din răspândirea lui în cele trei ţări româneşti, precum şi din aceea că a
rezistat multă vreme. Spre exemplu, Nicolae Mavrocordat cerea în 1724 să i se facă o copie
după Pravila lui Vasile Lupu. O altă copie era utilizată la Iaşi în 1817. Dimitrie Cantemir a
consemnat faptul că Vasile Lupu „a poruncit câtorva bărbaţi , cunoscători de legi, să adune
într-o colecţiune toate legile scrise şi nescrise, şi a făcut din toate un singur Codice, care este
norma de astăzi pentru judecători, pentru a judeca drept.”
La mijlocul secolului al XVII-lea au fost adoptate pravilele laice. Prima pravilă laică
în istoria dreptului nostru este Cartea românească de învăţătură. Această legiuire a fost
elaborată de către logofătul Dragoş Eustraţie din ordinul domnitorului Vasile Lupu şi tipărită
în 1646 la tipografia Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi.
Izvoarele acestei legiuri au fost:
- Legea Ţării;
- basilicalele (legiuirile împărăteşti);
- legea agrară bizantină, apărută în sec. al V I I I - lea sub domnia lui Leon Isaurul;
- tratatul modern de drept penal şi de procedură penală scris de italianul Prosper
Farinnaci la începutul secolului al XVII-lea, tratat care se bucura de o mare faimă în Europa
acelei vremi.
116
Unii autori au afirmat în mod greşit că această legiuire ar fi avut un scop didactic, întrucât au
interpretat în mod eronat termenul de "învăţătură". În realitate, termenul de "învăţătură" a fost
utilizat cu înţelesul de normă juridică. De altfel, logofătul Eustraţie precizează în introducere
că toţi cei care nu vor urma acele învăţături vor fi loviţi de urgia domnească.
Drepturile persoanelor sunt pe larg tratate: felurile, exerciţiul, dobândirea şi pierderea
lor. Persoanele fizice sunt tratate în raport de statutul lor şi de poziţia de clasă. Pravila
cuprinde şi reglementări cu privire la familie şi persoane, poziţia fiului de familie, capacitatea
persoanelor, poziţia lor în funcţie de clasă, religie, vârstă, stare mintală, înrudire, profesiune,
domiciliu şi stare civilă. Pravila cuprinde reguli cu privire la proprietatea bunurilor, posesiune
şi uzufruct. Un alt domeniu se referă la problema obligaţiilor (izvoare, garanţii, contracte), a
faptelor ilicite (dolul şi culpa), actelor juridice şi a reprezentării. Calea judecătorească de
apărarea drepturilor subiective este tratată în mod deosebit, vorbindu-se despre judecători,
împricinaţi, instanţe, înscrisuri, martori, experţi, jurământ, prezumţii, hotărâri şi executarea
acestora.
Sunt reglementate de asemenea, tentativa, recidiva, complicitatea, cumulul de
infracţiuni, cauzele care apără de pedeapsă (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul
superiorului, legitima apărare, denunţul).
Printre circumstanţele care micşorează pedeapsa sunt prevăzute: mânia, vârsta, beţia,
obiceiul locului, ignoranţa, somnambulismul, somnul, dragostea, iscusinţa sau destoinicia
făptaşului şi aprecierea judecătorului.
De asemenea, pravila se ocupă în amănunt de unele infracţiuni, cum sunt trădarea,
rebeliunea, ultragierea solilor, calpuzania, omorul, paricidul, otrăvirea, bigamia, biandria,
adulterul, hotria, răpirea, atentatul la pudoare, sosomia şi injuria. Acţiunea penală porneşte la
iniţiativa victimei sau a reprezentantului acesteia şi se încheie sau se pierde prin prescripţie,
executarea hotărârii sau prin împăcare.
Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare a fost tipărită în anul 1652. La fel ca şi în
,,Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte judeţe cu zisa şi cu
toată cheltuiala a lui Vasile voievodul şi domnul Ţării Moldovei, de multe scripturi tălmăcite
de limba italienească pre limba românească,,.
Porunca lui Matei Basarab determină această Îndreptare a legii să aibă acelaşi
conţinut. Întregul cuprins al lucrării este mai bine sistematizat, iar traducerea este mai bună.
117
Partea a doua, cea cu privire la partea penală, este luată întocmai din Cartea românească de
învăţătură.
Pravila este împărţită în 417 articole sau glave, fiecare articol fiind divizat în zaceale,
care reprezintă alineatele. Faţă de modelul moldovean, sunt şi unele prevederi noi cu privire
la închiriere, asociere, donaţie, căsătorie, divorţ, moştenire şi unele prevederi procedurale.
119
Unitatea de învăţare 9
DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA REGIMULUI FANARIOT PÂNĂ LA 1821
Cuprins:
9.1. Introducere
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare
9.3.1. Reformele lui Constantin Mavrocordat
9.3.1.1. Reforma socială
9.3.1.2. Reforma fiscală
9.3.1.3. Reforma justiț iei
9.3.1.4. Reforma administrativă
9.3.1.5. Reforma militară
9.3.2. Evoluț ia dreptului scris. Primele Codificări
9.3.3. Regulamentele Organice - expresie a luptei dintre nou ș i vechi
9.3.3.1. Organizarea de stat în conformitate cu Regulamentele Organice
9.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
9.1. Introducere
Deşi unele aspecte au mai fost discutate în capitolele de mai înainte, în subiectul de
faţă ne vom ocupa de redarea în mod mai sistematizat a evoluţiei şi organizării judecătoreşti
în condiţiile unei perioade (epoci) de mari şi consistente transformări din societatea
românească.
120
- Argumentarea cu date şi fapte oferite de acest capitol
122
perturbări erau în cazurile în care ţăranii îşi schimbau domiciliul, domnitorul cerând limitarea
unor asemenea tendinţe.
125
hotărnicii, zestre au continuat să se aplice şi după această dată, până la intrarea în
vigoare a Codului civil, la 1 decembrie 1865.
- Sobornicescul hrisov (1785 – Moldova) – dat de Alexandru Mavrocordat,
cuprinde două hrisoave domneşti de întărire a unor anaforale ale Sfatului de obşte.
Este o legiuire specială, prima parte cuprinzând dispoziţii referitoare la danii de moşii,
vii, case, locuri de case etc. pentru care urma să se aplice dreptul de protimis şi prin
care se urmărea protecţia răzeşilor de cei care vroiau să le ia proprietăţile, iar partea a
doua fiind alcătuită din norme privitoare la ţigani, situaţia lor, căsătoriile dintre robii
ţigani, căsătoriile dintre moldoveni şi ţigani etc. Conform prevederilor primei părţi,
daniile trebuiau să se facă numai între rude şi între cei care aveau un statut social egal,
de către cei bogaţi celor săraci şi de către toată starea către sfintele mănăstiri şi
biserici. Partea a doua prevedea că, în cazul căsătoriilor dintre robi ţigani aparţinând
unor stăpâni diferiţi, stăpânul ţiganului era obligat a da stăpânului de la care pleacă
ţiganca altă ţigancă în schimb, astfel încât cei căsătoriţi să rămână în sălaşul ţiganului,
să nu fie despărţiţi, nici ei şi nici copiii lor. Atunci când stăpânul ţiganului nu avea o
altă ţigancă să dea în schimb, stăpânul ţigăncii avea dreptul să primească un alt ţigan
în schimb şi să ia şi sălaşul acestuia. Toate aceste dispoziţii erau menite să păstreze
unitatea familiilor de robi ţigani. Căsătoriile dintre moldoveni şi ţigani erau interzise,
iar dacă interdicţia era încălcată, căsătoria se desfăcea.
- Pandectele lui Toma Carra (1806 – Moldova) – redactată de către paharnicul
Toma Carra, la porunca domnului Alexandru Moruzi, lucrarea era destinată să se
constituie într-un cod civil, alcătuit din trei părţi, referitoare la persoane, lucruri şi
acţiuni. Moartea autorului a împiedicat finalizarea lucrării, neputând fi terminată decât
prima parte care cuprinde trei cărţi. Prima carte se referă la drepturile persoanei,
libertate, cetăţenie, raporturile dintre soţi, drepturile şi privilegiile tatălui asupra
copiilor, succesiuni, drepturile şi privilegiile copiilor faţă de tată, drepturile reciproce
ale mamei şi copiilor faţă de tată, drepturile reciproce ale mamei şi copiilor, drepturile
reciproce ale celorlalte rude în materie succesorală etc. În cartea a doua sunt tratate
logodna, căsătoria şi divorţul, zestrea şi regimul ei, datoria bărbatului de a-şi
recunoaşte copiii, datoria de întreţinere reciprocă dintre părinţi şi copii etc. Cartea a
treia este dedicată în întregime tutelei.
- Manualul juridic al lui Andronache Donici (1814 – Moldova) – tipărit la
tipografia mitropoliei din Iaşi, manualul cuprinde dispoziţii de drept civil şi penal,
organizare judecătorească şi procedură civilă. În ceea ce priveşte organizarea
126
judecătorească şi procedura civilă, Manualul fixează regulile privind numirea
judecătorilor şi arbitrilor, conduita judecătorilor, statutul reclamantului şi pârâtului.
Dispoziţiile de drept civil privesc obligaţiile şi izvoarele acestora, contractele, precum
şi norme de dreptul familiei referitoare la căsătorie, logodnă, zestre, rudenie,
succesiuni etc. Manualul juridic al lui Andronache Donici s-a aplicat în Moldova,
până la intrarea în vigoare a Codului Calimach – 1817.
- Codul civil al lui Scarlat Calimach (1817 – Moldova) – numit şi Codul
Calimach sau Codica Ţivilă a Moldovei, a intrat în vigoare la 1 iunie 1817 şi
reprezenta o sinteză a tot ceea ce era mai valoros în domeniul dreptului civil pentru
epoca respectivă, având ca izvoare Codul civil francez de la 1804 şi Codul civil
austriac de la 1811. Ideea alcătuirii codului aparţine domnitorului Alexandru
Calimach (1795-1799), dar a fost pusă în practică de fiul său, Scarlat Calimach (1812-
1819). Redactat iniţial în limba greacă, abia în anul 1838 a fost tradus în limba
română. În partea introductivă se vorbeşte despre legi, puterea lor şi modul lor de
interpretare. Partea I („Pentru dritul persoanelor”) reglementează drepturile
persoanelor, căsătoria, raporturile dintre părinţi şi copii, epitropii de orfani, curatori.
Tot în această parte, în varianta originală (greacă), este inclus şi un hrisov dat de
Scarlat Calimach în iulie 1817 prin care înfiinţa un tribunal pentru problemele
orfanilor, compus din mitropolit sau episcopii locali, câte doi boieri şi doi negustori.
Tribunalul avea să funcţioneze în Iaşi, Roman şi Huşi. Partea a II-a („Pentru dritul
lucrurilor”) cuprinde două secţiuni referitoare la drepturile reale. În prima secţiune
sunt reglementate regimul bunurilor, proprietatea şi modurile de dobândire a
proprietăţii, succesiuni, amanet, indiviziune, „împreunarea proprietăţii şi alte drepturi
reale. Secţiunea a doua tratează drepturile personale asupra lucrurilor, diferite obligaţii
şi contracte (vânzarea-cumpărarea, împrumutul, donaţia, depozitul), căsătoria, zestrea,
darurile de nuntă, darurile dintre soţi, dreptul de despăgubire etc. Partea a III-a
(„Pentru înmărginirile ce privesc către dritul persoanelor dimpreună şi a lucrurilor”)
reglementează obligaţiile, modurile de stingere a obligaţiilor, diferitele garanţii
(chezaşi, gajul, ipoteca). Codul cuprindea şi două anexe, una referitoare la concursul
creditorilor, cealaltă la licitaţie sau mezat, după obiceiul pământului.
- Legiuirea lui Caragea (1818 – Muntenia) - întocmită şi publicată în anul
1818, din ordinul domnitorului Ţării Româneşti, Ioan Gheorghe Caragea, urmând a
intra în vigoare cu un an mai târziu, s-a aplicat, ca şi Codul Calimach, până la intrarea
în vigoare a Codului civil român (1 decembrie 1865). Deşi a avut la bază şi unele
127
coduri europene ale vremii (în special dispoziţiile Codului civil napoleonian din 1804
referitoare la contracte şi moşteniri), principala sursă de inspiraţie a Legiuirii au
constituit-o obiceiul pământului şi pravilele mai vechi (Pravilniceasca Condică). Fiind
în cea mai mare parte a sa „o pravilă a pământului”, Legiuirea reprezintă un cod civil
aproape complet (primele patru părţi), ca şi Codul Calimach, la care se adaugă şi
dispoziţii de drept penal (partea a cincea), organizare judecătorească, procedura de
judecată şi probe (partea a şasea). Partea I („Pentru obraze”) cuprinde dispoziţii
privind persoanele sub raportul statutului lor social, sexului, vârstei, stării sănătăţii.
Partea a II-a („Pentru lucruri”) se referă la bunuri, proprietate, servituţi şi vecinătăţi.
Partea a III-a („De obşte pentru tocmeli”) este cea mai cuprinzătoare, referindu-se la
diferite contracte (vânzare-cumpărare, schimb, închiriere, împrumut), garanţii
contractuale (zălogul, chezaşii), logodnă, căsătorie, zestre. Partea a IV-a este dedicată
donaţiilor, succesiunilor şi testamentelor. Partea a V-a („Despre vini”) cuprinde
dispoziţii de drept penal. Partea a VI-a („Pentru ale judecătorilor”) reglementează
organizarea judecătorească, procedura de judecată şi probele.
128
Regulamentele Organice au înfiinţat ministerele şi au organizat învăţământul în limba
română, care a fost declarată limbă oficială.
Prevederile Regulamentelor Organice pot fi nominalizate succint:
- separarea puterilor în stat:
- puterea executivă era deţinută de domn, ales pe viaţă de Adunarea Obştească
Extraordinară;
- domnul avea iniţiativa legislativă şi guverna prin decrete-legi;
- puterea legislativă era deţinută de Adunarea Obştească care elabora legi şi prezenta
rapoarte domnului;
- sistemul judecătoresc reprezentat prin tribunalele judeţene, instanţele de apel şi
instanţa supremă – Înaltul divan domnesc; s-a înfiinţat corpul de avocaţi şi procuratura;
- reorganizarea administraţiei (crearea departamentelor);
- modernizarea sistemului fiscal i instituirea bugetului;
- reorganizarea armatei;
- reorganizarea colilor;
- instituirea Comitetului sănătăţii publice;
- instituirea Comitetului central al pensiilor şi a Casei milelor, destinată ocrotirii
văduvelor şi familiilor sărace;
- întocmirea unui nou Regulament al temniţelor.
129
2) 20 de boieri de treapta I în Muntenia şi 6 de treapta I şi a II-a în Moldova, în vârstă
de 30 de ani, pământeni sau împământeniţi, după vechiul obicei şi aleşi numai în capitală de
semenii lor;
3) 19 deputaţi ai judeţelor în Muntenia (câte unul de judeţ şi unul al Craiovei), 16 în
Moldova, boieri proprietari, feciori de boieri, în vârstă de cel puţin 30 de ani.
Adunarea îşi constituia biroul alegând dintre membrii săi doi secretari şi doi secretari
supleanşi. Miniştrii nu puteau fi membri ai adunării. Deputaţii puteau fi numiţi în orice alte
slujbe ale statului, fără să-şi piardă mandatul.
Domnul avea iniţiativa legilor, el trimite Adunării proiectele de legi prin pitac
domnesc (art. 48 lit. e din Regulamentul Organic al Valahiei) sau ţidula domnească în
Moldova (art. 51 lit. a). Proiectele de lege se votau în întregime sau cu modificări, Adunarea
putând să respingă proiectul. Hotărârile Obişnuitei Obşteşti Adunări nu aveau însă putere de
lege decât prin întărirea domnului (sancţionare), care rămânea liber de a le întări, fără arătarea
de motive. Amendamentele la diverse articole trebuiau să fie sprijine de cel puţin 6 membri ai
Adunării.
Adunarea avea dreptul să atragă atenţiunea domnului prin anaforale asupra
chestiunilor de interes obştesc, asupra nedreptăţilor şi plângerilor locuitorilor, putea să le facă
cunoscute doar celor două Curţi. Sintetizând atribuţiile Adunării obşteşti, am putea reliefa cea
dintâi atribuţie, şi anume aceea de a aviza proiectele de legi care se trimiteau spre dezbatere la
Domn, prin mesaj contrasemnat de secretarul statului. Legile se votau cu majoritate absolută.
Rezultatul votului era comunicat Domnului prin adresă semnată de toţi deputaţii care
participaseră la şedinţă. Nici o lege nu putea intra în vigoare fără sancţiune domnească.
Adunarea nu avea iniţiativa legilor. Ea putea numai să exprime domnului deziderate.
Adunarea era aleasă pe 5 ani. Domnul putea să o dizolve, raportând celor două Curţi
motivele dizolvării şi cerându-le autorizaţia de a realege o nouă adunare, ceea ce era, evident,
o încălcare a autonomiei ţării, pe care tratatele o consacraseră.
Domnul era obligat să convoace Adunarea în fiecare an la 1 decembrie.
Sesiunea ordinară era de două luni, iar domnul o putea prelungi. La începutul fiecărei
sesiuni se cita ofisul domnesc de deschidere; se numea apoi comisia pentru cercetarea
titlurilor deputaţilor aleşi, se fixa numărul şedinţelor pe săptămână, se alegeau comisiunile:
financiară, administrativă, bisericească, judecătorească. În fine, Adunarea răspundea ofisului
domnesc de deschidere.
Pentru validarea dezbaterilor, prezenţa a 2/3 din numărul membrilor Adunării era
necesară. Dreptul recunoscut adunărilor de „a se tângui celor două Curţi” era însă o uşă
130
deschisă, mai ales Rusiei, pentru a interveni în afacerile noastre, întreţinea intrigile în
interiorul clasei conducătoare şi slăbea autoritatea domnească.
Alegerea domnului era încredinţată Adunării Extraordinare compusă din mitropolit
(preşedinte), episcopi (3 în Muntenia, 2 în Moldova); 50 de boieri de rangul I în Muntenia şi
45 în Moldova, luaţi din arhondologie în ordine ierarhică, de la vel ban la vel cămăra, de la
vel logofăt la vel agă, născuţi români şi locuitori în ţară; 73 de boieri de treapta a II-a, de la
clucer la comis în Muntenia, 30 de la agă la ban, în Moldova, feciori de boieri şi proprietari
de moşii; 36 de deputaţi ai judeţelor – boieri proprietari în Muntenia; 32 de boieri proprietari,
feciori de boieri în Moldova, 27 de deputaţi ai isnafurilor orăşeneşti în Muntenia, 21 în
Moldova.
Domnia. Prin Regulamentele Organice, alegerea domnilor se făcea în fiecare principat
de către Obşteasca Adunare Extraordinară, având în Muntenia 190 de membri (art. 2), iar în
Moldova 132 de membri (art. 2 şi 3). Prezenţa a 3/4 din membrii Adunării era necesară pentru
a se putea proceda la alegerea domnului.
Înainte de apă şi la alegere, deputaţii depuneau următorul jurământ: „Jur că la alegerea
ce voi face nu voi fi amăgit de vreun interes în parte, sau de vreo îmbulzire străină, nici de
vreo altă cugetare, ci binele şi fericirea obştii îmi va fi cel dintâi scop”. Domnul se alegea la
primul tur de scrutin dacă întrunea 2/3 din voturi sau cu majoritate simplă din cei zece
candidaţi mai favorizaţi, în caz de balotaj. După alegere se făceau în aceeaşi şedinţă un arz
către Poartă, cerându-se confirmarea domniei, cât şi o notă oficială de informaţiune către
Curtea proteguitoare. Ambele adrese se iscăleau de toţi membrii Adunării (art. 42
Regulamentul Organic al Valahiei), care se dizolva imediat.
Domnul era uns la Curtea Veche din Bucureşti, respectiv la Sf. Nicolae din Iaşi, şi
jura pe Evanghelie „în numele Prea Sfintei şi nedespărţitei Treimi”, de a păzi cu sfinţenie atât
legile, cât şi aşezămintele Principatului după Regulamentul statornicit. Domnul era ales pe
viaţă, el putea fi destituit de Curţile suzerană şi protectoare, în urma unei anchete. Putea
abdica, dar abdicarea trebuia primită de cele două curţi. La orice vacanţă de domnie, puterea
domnească era imediat exercitată de Vremelnica Ocârmuire a caimacamilor. Candidaţii la
domnie trebuiau să aibă vârsta de cel puţin 40 de ani împliniţi, să fie dintr-o familie
boierească a cărei notabilitate „să suie cel puţin la moşul său”. Caimacamii prezidau alegerile;
votarea candidaţilor se făcea cu bile.
După numirea în scaun a Domnului, caimacamii trebuiau să dea socoteală domnului şi
Obişnuitei Obşteşti Adunări. După confirmare, domnul depunea jurământul cerut de art. 44 al
Regulamentului Organic al Valahiei şi art. 48 Regulamentul Organic al Moldovei. Domnul
131
avea dreptul de iniţiativă legislativă. Trimitea prevederile de legi cu pitacuri domneşti , în
terminologia modernă, mesaje. Adunarea avea dreptul de a aproba proiectul, a-l modifica sau
a-l respinge. După ce era votat, proiectul se supunea Domnului spre intrare, care echivala
sancţionarea. Dacă refuza întărirea, domnul putea să trimită proiectul Adunării „spre o nouă
chibzuinţă”. Dacă îl sancţiona, dădea ordin de executare, ceea ce echivala cu promulgarea.
Sub noua aşezare, Domnul nu mai avea drept decât la lista civilă, care era fixată la 1,2
milioane pe an.
Miniştrii. Prin noua organizare, întâlnim pentru prima dată numele de miniştri. În
sistemul regulamentar, domul numea şi revoca pe colaboratorii săi, fără să ţină seama de alte
considerente decât acelea care-l interesau pe el. Miniştrii nu puteau urmări o altă politică
decât aceea a domnitorului, care dădea directivele şi impulsurile necesare.
Miniştrii făcând parte din Adunare, aceasta nu le putea da vot de blam, putea însă prin
anaforale adresate către domn să „arate” reaua administraţie, marile nedreptăţi înfăptuite de
anumiţi miniştri. Adunarea avea posibilitatea legală de a comunica aceste „arătări” şi celor
două Curţi, care puteau ordona o anchetă, al cărei rezultat putea fi destituirea domnului, cum
s-a întâmplat în 1841 cu domnitorul Alexandru Ghica. După Regulamentul Organic al
Valahiei, miniştrii erau:
- Ministrul Trebilor dinlăuntru sau Marele Vornic, Ministrul Finanţelor sau Vistierul,
- Marele Postelnic sau Secretarul de Stat, Logofătul sau Ministrul dreptăţii, Logofătul
(ministrul) trebilor bisericeşti, Spătarul sau Ministrul oştirii.
Sfatul Administrativ era alcătuit din principalii dregători, reuniţi sub preşedenţia
domnului sau a marelui vornic dinlăuntru. Îmbrăca două forme:
Sfatul administrativ ordinar era compus din miniştrii de interne, de finanţe şi
secretarul statului, avînd rolul de sfătuire a domnului şi de pregătire a
materialelor lucrărilor Adunării Obşteşti. De asemenea, elabora proiectele de
legi care, după aprobarea lor de către domn, erau supuse deliberării Adunării
Obşteşti Ordinare;
Sfatul administrativ extraordinar („marele sfat al mini trilor”) era compus din
membrii Sfatul administrativ ordinar şi din şefii celorlalte departamente al
dreptăţii, al credinţei şi şeful miliţiei. A funcţionat numai în Muntenia. Se
aduna numai în împrejurări importante şi era prezidat de către domn.
Regulamentele Organice au înfiinţat departamentele:
132
Departamentul internelor, cu atribuţii în politica generală, supravegherea
municipalităţilor, împiedicarea scumpirii preţurilor şi asigurarea îndestulării
publice;
Departamentul finanţelor, „rezervorul” în care se strângeau toate veniturile şi
din care se plăteau toate cheltuielile statului.
133
Din categoria instanţelor civile speciale făceau parte:
o judecătoriile „du prin sate” sau de împăciuire, ca primă instanţă;
o Judecătoria Poliţiei, tot instanţă de prim grad;
o Tribunalul de pricini comerciale, instanţă de apel, în competenţa căruia
intrau apelurile în pricinile comerciale.
În ceea ce priveşte moralizarea justiţiei, Regulamentele Organice realizează un
progres, creând o justiţie cu magistraţi de carieră şi funcţionari judecătoreşti, toţi retribuiţi de
stat cu salarii şi nu plătiţi de împricinaţi.
Procedura de judecată. În ceea ce priveşte procedura de judecată, Regulamentele
Organice au adus următoarele inovaţii:
a) abrogarea dreptului deţinut de domn de a judeca, lăsându-i-se numai dreptul de
întărire a hotărârilor definitive;
b) admiterea principiului autorităţii de lucru judecat;
c) desfiinţarea caznei ca mijloc de aflare a adevărului în materie penală.
Judecata începea cu expunerea plângerii reclamantului, urma apărarea pârâtului, se
administrau probele cerute de părţi, a căror discuţie se făcea şi apoi se da hotărârea.
Mijloacele de probă erau: jurământul, martorii, blestemul şi cartea de blestem, înscrisurile,
cercetarea la faţa locului, expertiza, prezumţiile, cunoaşterea personală a judecătorului,
măsurile de asigurare.
Căile de atac erau:
- opoziţia – dreptul împricinatului nemulţumit de soluţia dată de a o ataca în faţa
aceleiaşi instanţe în termen de 8 zile;
- apelul – dreptul de a ataca hotărârea la instanţa superioară;
- apelul la apel – se introducea la Înaltul Divan, ca a treia şi cea mai înaltă instanţă.
Hotărârea acestuia urma să fie întărită de domn şi pusă în executare.
Regulamentele Organice şi epoca lor reprezintă timpul încercărilor grele de adaptare a
vieţii noastre întârziate la viaţa şi progresul Europei, adaptarea noilor concepţii la
împrejurările de la noi.
Regulamentele Organice constituie o tranziţie dintre feudalism şi epoca modernă,
prefaţând organizarea modernă a statului român, a viitoarelor structuri ale statului modern.
Ele reprezintă o verigă în tranziţia de la feudalism la capitalism, reprezintă un proces în care
aportul elementului autohton la elaborarea Regulamentelor Organice este evident şi pregnant.
În linii generale, Regulamentele Organice au oferit un câmp larg de afirmare a relaţiilor
capitaliste, au stimulat dezvoltarea acestora, au pus bazele unor noi relaţii ce au determinat
134
schimbări de mentalitate, au reuşit să creeze cadrul ideologic şi instituţional necesar formării
statului naţional român modern.
135
schimbări de mentalitate, au reuşit să creeze cadrul ideologic şi instituţional necesar formării
statului naţional român modern.
136
Unitatea de învăţare 10
DREPTUL ROMÂNESC ÎN EPOCA MODERNĂ
Cuprins:
10.1. Introducere
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare
10.3.1. Formarea statului naţional român
10.3.2. Evoluţia organizării de Stat în perioada 1859-1864
10.3.3. Politica lui Alexandru I.Cuza de apărare a suveranităţii naţionale de Stat
10.3.4. Organizarea Statului unitar român
10.3.4.1. Convenţia de la Paris 1864
10.3.5. Formarea sistemului de drept Român modern
10.3.5.1. Reforma agrară
10.3.5.2. Reforma electorală
10.3.5.3. Opera legislativă a lui Alexandru I.Cuza
10.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
10.1. Introducere
Al. I. Cuza, neputând exercita o domnie efectivă în condiţiile fixate prin Convenţia de
la Paris, a fost nevoit să impună o nouă lege fundamentală, prezentată drept un act
constituţional al Convenţiei de la Paris. Cu toate că, în realitate, convenţia a fost încălcată,
puterile garante au acceptat politica faptului împlinit.
Potrivit Statului Dezvoltător, domnul cumula atribuţii executive şi legislative, putând
emite decrete fără consultarea Parlamentului. De asemenea, iniţiativa legislativă aparţinea în
exclusivitate domnului, care pregătea proiectele de legi cu concursul Consiliului de Stat.
Domnul avea şi dreptul de veto absolut, putând să refuze sancţionarea proiectelor votate de
adunările legislative. Atunci când legislativul, nu se afla în sesiune, domnul putea emite
decrete, fără obligaţia ratificării ulterioare a acestor decizii.
Convenţia de la Paris din anul 1858 a dat posibilitatea Principatelor Romane să-şi
statornicească instituţiile statale politico-juridice, ele căutand chiar să cucerească şi restul
libertăţilor ce nu au fost consacrate în acest act constituţional. Adunările elective instituite
prin Convenţie aveau sarcina să-1 aleagă pe domnitor. Adunarea electivă din Moldova,
constituită la 28 decembrie 1858, a rezolvat mai întâi situaţia alegerii ca deputat a principelui
Grigore Sturdza, care era contestat de alegători deoarece slujise Porţii Otomane cu grad de
general de divizie, după care, în şedinţa din 5 ianuarie 1859, a ales pe colonelul Alexandra
loan Cuza, fostul prefect, iar ulterior, deputat de Covurlui, cu unanimitate de voturi, în funcţia
supremă de Domn. În aceeaşi şedinţă Domnul A. I. Cuza a depus următorul Jurămant: „Jur, în
numele Prea Sfintei Treimi şi în faţa ţării mele, că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele
Patriei, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi spiritul ei, că în toată Domnia mea voi
priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi toată ura,
iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei
decât binele şi fericirea naţiunii române. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi compatrioţii mei sa-mi
fie de ajutor".
În Muntenia, Adunarea Electivă se constituie între 8 şi 12 ianuarie, iar întrunirea are
loc în 20 ianuarie. În data de 24 ianuarie 1859, prin voinţa deputaţilor, Principatul Muntenia
alege în funcţia de Domn pe domnitorul Moldovei, reuşind să depăşească cu mult prevederile
Convenţiei de la Paris.
Domnia lui A.I. Cuza începe cu difilcultăţi şi excepţii ridicate de Comisia centrală,
care punea problema validării alegerii domnitorului conform Legii electorale. De asemenea,
139
pe plan politic Cuza conducea de fapt două state, cu două parlamente, cu două guverne, având
ca instituţii comune Comisia centrala de la Focşani, Curtea de casaţie şi armata. În scopul
creării unui singur stat, prin Proclamaţia din 11 decembrie 1861, el prorogă Adunările
Moldovei şi Munteniei, alese potrivit Legii electorale stabilite de Convenţia de la Paris până
la 24 ianuarie 1862, când trebuiau să se reunească, ca un adevarat Parlament, în capitala ţării,
la Bucureştti. Dubla alegere a lui A.I. Cuza nu a fost recunoscută imediat de puterile garante.
Franţa, Sardinia şi Rusia aveau interese care favorizau unirea, Anglia a manifestat o
atitudine inconsecvenţă, Austria şi Turcia erau opuse procesului unificator.
Domnitorul A.I. Cuza nu a cerut confirmarea sa de către Poartă, decât după ce, la
Conferinţa din august 1859, Turcia Austria au recunoscut dubla alegere. Trecând peste
prevederile Convenţiei de la Paris, A.I. Cuza a procedat la unificarea treptată a organelor
centrale ale statului. În cele două guverne a numit persoane originare din cele două state, iar
ministerele moldovene au fost transformate în Directorate subordonate celor bucureştene. În
Adunările elective ale fiecărui principat au fost aleşi deputaţi în mod altemativ, dintr-un
principat sau celălalt.
În privinţa armatei, domnitorul a stabilit că modul de instruire şi regulamentele
militare să fie identice, armamentul de acelaşi tip, iar ministrul şi statul major să fie unice
pentru întreaga oştire. Intărirea armatei a fost necesară pentru cazul intervenţiei puterilor
străine, ca urmare a încălcarii prevederilor Convenţiei de la Paris, precum şi pentru o
eventuală reizbucnire a revoluţiei în Transilvania, care ar fi putut crea posibilitatea unirii
acesteia cu ţara mamă.
În ceea ce priveşte unificarea administrative, s-au întreprins măsuri pentru crearea
unei reţele extinse de telegraf, de transport şi a unei reţele sanitare. S-a simplificat procedura
de transmitere a ordinelor şi directivelor de la organele centrale la cele locale, corespondenţa
flind trimisa direct celor interesati, nu prin intermediul ministerelor de externe.
În vederea unirii spirituale a bisericii ortodoxe, s-a trecut la înlăturarea egumenilor
greci şi s-a realizat secularizarea averilor manastireşti. La Poarta Otomană s-a trecut la un
singur organism de reprezentare pentru ambele principate, activitatea diplomatic rezolvând
problemele tuturor românilor din Moldova şi Muntenia.
Turcia, ca putere suzerană, a acceptat cu multă greutate aceste măsuri, dar la
Conferinţa de la Constantinopole, din septembrie 1861, puterile garante au fost de acord cu
toate măsurile, dar condiţionându-le aplicabilitatea pe timpul domniei lui A.I. Cuza.
Ca urmare, domnitorul a proclamat constituirea statului România şi a anunţat unirea
Guvernelor în anul 1861 şi a Adunărilor Elective în anul 1862.
140
10.3.3. Politica lui Alexandru I.Cuza de apărare a suveranităţii naţionale de Stat
Domnitorul Al. I. Cuza a fost nevoit să depună mari eforturi şi să recurgă frecvent la
politica faptului împlinit pentru asigurarea autonomiei legislative, judecătoreşti şi
administrative a statului. Autonomia legislativă a fost recunoscută mai întâi prin Convenţia de
la Paris, care cerea Principatelor române să-şi revizuiască întreaga legislaţie pentru a o pune
de acord cu cerinţele moderne, ca şi prin recunoaşterea internaţionaşă a organizării de stat
impusă prin reformele succesive ale lui Cuza; cu alte cuvinte, recunoaşterea internaţională a
sistemului legislativ creat de către Cuza echivala cu recunoaşterea autonomiei legislative.
De asemenea, tot pentru a apăra suveranitatea de stat, Principatele nu au mai
recunoscut valabilitatea paşapoartelor eliberate de Turcia pentru Principate, nici valabilitatea
în Principate a paşapoartelor eliberate de alte state pentru Turcia.
Aşadar, Principatele au început să elibereze paşapoarte proprii şi le-au acceptat pe
cele străine numai dacă erau eliberate pentru Principate.
O altă problemă care afecta suveranitatea şi interesele statului nostru, a fost aceea a
secularizării averilor mănăstireşti.
Perioada care a urmat reprimării revoluţiei române de către forţele intervenţioniste
străine a fost marcată de încheierea şi semnarea următoarelor documente:
- Convenţia de la Balta-Liman (1849) care restaura dominaţia tradiţională comună a
Rusiei şi Turciei asupra Principatelor şi modifica în mod restrictiv Regulamentele Organice
astfel: domnia nu mai era electivă şi viageră; domnii erau consideraţi înalţi funcţionari
otomani, numiţi pe un termen de 7 ani de puterea suzerană, cu acordul puterii protectoare;
a. căimăcămia formată din trei persoane s-a redus la una singură;
b. Adunarea Obştească Legiuitoare şi Adunarea Obştească Extraordinară erau
dizolvate şi înlocuite cu Consilii (Divanuri Obşteşti), compuse din notabili de
încredere şi membri ai clerului înalt, numiţi de domn şi având ca prerogative
adoptarea bugetului, a proiectelor de legi, controlul finanţelor publice şi al gestiunii
statului;
c. Armata şi poliţia erau astfel reorganizate încât să slujească puterea suzerană
în apărarea ordinii sociale i politicii existente.
- Tratatul de la Paris (30 martie 1856) menţinea suzeranitatea otomană asupra
Principatelor, însă desfiinţa protectoratul unilateral rusesc, instituind protecţia colectivă a
puterilor garante semnatare în următoarele condiţii:
141
Orice intervenţie militară în Principate trebuia să întrunească acordul
prealabil colectiv al puterilor garante, în unanimitate;
Cele trei judeţe din sudul Basarabiei au fost retrocedate Moldovei;
Principatelor li s-a recunoscut independenţa administrativă, dreptul
fiecăruia de a întreţine o armată naţională, de a emite legi şi de a se
angaja liber în comerţul cu alte state;
A fost instituită o Comisie permanentă a statelor riverane Dunării,
incluzând şi Principatele, care urma să elaboreze regulamentele de
navigaţie;
Voinţa populaţiei cu privire la viitorul statut al Principatelor urma să
fie consultată prin convocarea unor adunări ad-hoc reprezentative
pentru toate stările sociale. În scopul cunoaşterii stării interne şi a
propunerilor adunărilor ad-hoc se instituia o comisie specială de
informare a puterilor semnatare, cu sediul la Bucureşti. O conferinţă
ulterioară a garanţilor urma să decidă statutul definitiv, intern şi
internaţional, al Principatelor, sub forma unui hati şerif al sultanului.
Depăşind prevederile restrictive ale Tratatului, Adunările ad-hoc (1857) au funcţionat
ca organe împuternicite de alegători să consacre pe cale legală imperative naţionale.
Rezoluţiile adoptate de adunări au cerut:
- autonomia şi neutralitatea celor două ţări;
- unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat cu numele de România;
- guvern responsabil şi constituţional;
- adunare legiuitoare reprezentativă;
- prinţ străin dintr-o dinastie europeană domnitoare ai cărui urma şi să fie crescuţi în
religia ţării.
142
Prevederile acestor convenţii internaţionale au fost aplicate prin intermediul legilor
ordinare edictate de statul român suveran şi independent. Potrivit legilor adoptate, organele
centrale ale statului au fost:
A. Parlamentul ţării. Acest organ a fost format potrivit dispoziţiilor Convenţiei de
la Paris, care au prevăzut câte o Adunare Electivă pentru fiecare principat, organizată
unicameral. Inovaţiile Statului dezvoltăror al Convenţiei de la Paris au determinat organizarea
bicamerală a parlamentului român şi într-o oarecare măsură lărgirea corpului electoral, fără a
se introduce votul universal, egal, direct şi secret.
Cele două camere ale parlamentului român au fost:
- Adunarea electivă, formată din deputaţi aleşi prin scrutin de două grade,
corpul electoral fiind împărţit, după avere, în alegători primari indirecţi şi alegători
direcţi cu dispensă de cens, format mai ales din intelectuali români. Alegătorii din
ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani, iar cetăţenii români aleşi ca deputaţi
trebuiau să aibă 30 de ani şi un venit anual de 200 de galbeni.
- Adunarea Ponderatrice, Senatul, formată din 64 de membrii numiţi, 32 fiind
desemnaţi de Al. I. Cuza din rândul unor personalităţi române, restul de 32 fiind
desemnaţi din rândul consiliilor judeţene, câte unul din fiecare judeţ din cele trei
propuneri făcute de către fiecare judeţ.
145
Codul civil român este format dintr-un preambul, care se referă la lege în general,
precum şi la aplicarea ei în timp şi spaţiu, din trei cărţi şi din partea privitoare la Dispoziţiile
finale. Prima carte era consacrată persoanelor, cea de a doua era consacrată bunurilor, iar
ultima modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii.
Codul civil din 1865 are următoarea structură:
- Un titlu preliminar cu privire la legi şi aplicarea lor în timp şi spaţiu;
- Cartea I-a despre persoane;
- Cartea a II-a despre lucruri;
- Cartea a III-a despre diferite moduri de dobândire a proprietăţii;
- Dispoziţiile finale în legătură cu intrarea în vigoare a codului şi abrogarea
altor legiuiri mai vechi.
Preambulul este format din 5 articole care se referă la lege în general, precum şi la
aplicarea ei în timp şi spaţiu. Cartea întâia este consacrată persoanelor, cea de-a doua
bunurilor, iar cea de-a treia modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii.
În tratarea materiei principalul accent cade asupra materiei proprietăţii, cartea a doua
se referă în întregime la bunuri, iar cartea a treia la modurile prin care proprietatea se poate
dobândi. Codul civil român ca şi cel francez, a fost denumit şi "Codul patronilor şi al
proprietarilor", deoarece cartea a II-a şi a III-a reglementau regimul proprietăţii private
capitaliste, mai mult de 2/3 din articolele codului fiind consacrate proprietăţii, precum şi
datorită dispoziţiilor cuprinse în două articole (1471 şi 1472) care aveau o deosebită
importanţă practică.
Astfel, articolul 1471 interzicea încheierea pe timp nedeterminat a unei convenţii prin
care o persoană îşi angajează munca sau serviciile. Această prevedere urmărea să împiedice
vânzarea sau închirierea forţei de muncă pe toată viaţa, căci o asemenea practică ar fi dus la
reînvierea relaţiilor de tip feudal. Articolul 1472 prevedea că în litigiile dintre patroni şi
muncitori cu privire la condiţiile salarizării şi la plata salariului, patronul va fi crezut pe
cuvânt. Examinarea acestui text ne dă posibilitatea să constatăm, în sens negativ, că în
elaborarea Codului civil român nu s-a procedat pur şi simplu la copierea celui francez. Astfel,
în textul corespunzător francez pentru cuvântul patron este utilizat cuvântul stăpân, iar pentru
cuvântul muncitor este utilizat cuvântul servitor.
Aşadar, Codul civil francez se referea la contractele încheiate între stăpâni şi servitori,
având ca obiect servicii casnice, pe când Codul civil român se referă la relaţiile de muncă din
întreprinderile capitaliste.
146
În cartea I-a, la baza reglementării condiţiei juridice a persoanelor fizice este pus
principiul egalităţii tuturor în faţa legilor. Codul face distincţie între capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu. Cu privire la capacitate de folosinţă, codul prevede că ea începe în
momentul naşterii, dacă copilul s-a născut viu, pe când codul francez cere ca noul născut să
fie şi viabil.
Majoratul a fost fixat la 21 de ani, dar se prevede şi o procedură a emancipării
persoanei de la 18 ani când are capacitate apropiată de a majorilor, potrivit cu care
emancipatul poate încheia anumite acte şi îşi poate angaja răspunderea chiar înainte de
această dată.
Persoanele juridice se împărţeau în două categorii: cu scop lucrativ şi fără scop
lucrativ. Cele cu scop lucrativ urmau a fi reglementate prin Codul de comerţ. Cele fără scop
lucrativ care îşi propuneau obiective culturale, sportive, de binefacere sau politice, se
înfiinţau prin decret domnesc, deoarece se socotea că persoana juridică nu are o relaţie
proprie, ci este o ficţiune a legii.
Codul penal a fost publicat în 1865 şi a rămas în vigoare până în 1937. La elaborarea
acestui cod, legislatorii lui Cuza s-au inspirat din legiuirile româneşti anterioare, din Codul
penal francez din 1810 şi din Codul penal prusian din 1851.
La baza Codului penal român a fost pusă concepţia clasică a dreptului penal, profund
individualistă, care îl priveşte pe om ca pe o fiinţă abstractă, desprinsă din mediul în care îşi
desfăşoară activitatea. Această concepţie priveşte infractorul ca pe un om raţional, conştient
de urmările faptei sale, care are porniri antisociale, motiv pentru care trebuie a fi exclus din
societate prin aplicarea pedepselor cu un pronunţat caracter de intimidare. Abia mai târziu,
odată cu apariţia noilor concepţii cu privire la faptă şi făptuitor, precum şi cu privire la rolul
pedepselor, au început a fi luaţi în considerare şi factorii sociali care determină
comportamentul uman, ceea ce a dus la o serie de modificări ale codului în cauză, cu accent
pe necesitatea reeducării infractorilor în vederea reintegrării lor în viaţa socială.
Codul penal de la 1865 a fost structurat în trei cărţi:
- Cartea I - Dispoziţii cu privire la pedepse şi la felul lor;
- Cartea a II-a - Norme cu privire la crime şi delicte;
- Cartea a III-a - Contravenţii.
Infracţiunile cuprinse în cod erau de trei feluri:
crime - erau sancţionate cu pedepse criminale;
delicte - erau sancţionate cu pedepse corecţionale;
contravenţii - erau sancţionate cu pedepse poliţieneşti.
147
În Codul penal de la 1865 sunt considerate ca fiind cele mai grave, avându-se în
vedere gradul lor de pericol social, infracţiunile contra statului: răsturnarea ordinii de stat şi
trădarea. Apoi urmează în funcţie de gravitatea lor infracţiunile contra Constituţiei: faptele
contra sistemului parlamentar şi a celui electoral. Sunt apreciate ca făcând parte din categoria
infracţiunilor mai grave infracţiunile contra intereselor publice, care priveau exercitarea
funcţiilor administrative de către funcţionari: abuzul de putere şi delapidarea. Alte infracţiuni
sunt îndreptate împotriva funcţionarilor publici: ultrajul, opunerea faţă de ordinele
autorităţilor. Cele mai multe dintre infracţiunile cuprinse în codul penal de la 1865 erau cele
îndreptate împotriva vieţii, a integrităţii corporale, a onoarei şi a patrimoniului.
Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul civil.
Plecând de la concepţia fundamentală, conform căreia normele de procedură civilă sunt cele
care dau viaţă întregului sistem de drept privat, legislatorii lui Cuza au acordat o atenţie
deosebită elaborării acestui cod. Pentru aceasta, s-au inspirat din Codul de procedură civilă
francez, Codul de procedură civilă belgian, precum şi din legiuirile româneşti anterioare.
Codul în cauză este structurat în şapte cărţi:
- Cartea I - Procedura înaintea judecătorului de plasă;
- Cartea a II-a - Tribunalele de judeţ;
- Cartea a III-a - Curţile de apel;
- Cartea a IV-a - Arbitri;
- Cartea a V-a - Executarea silită;
- Cartea a VI-a - Proceduri speciale;
- Cartea a VII-a - Dispoziţii speciale.
Procedura de judecată este orală, publică şi contradictorie. Codul arată că în
procesul civil pot fi administrate ca probe actele scrise, martorii, expertizele, jurământul
judiciar şi prezumţiile. Erau prevăzute următoarele căi de atac: apelul, când se proceda la o
nouă judecată de fond, opoziţia, care se utiliza împotriva hotărârilor date în lipsă, contestaţia
şi recursul. Prin recurs se stabilea dacă legea a fost bine interpretată şi aplicată.
Codul de procedură penală a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul penal.
Principalele surse de inspiraţie pentru legislatorii lui Cuza au fost legiuirile româneşti
anterioare, Codul de instrucţie criminală francez din 1808 şi doctrina juridică a vremii. Codul
în cauză prevedea că procesul penal cuprindea două faze.
Prima fază, cea premergătoare judecăţii, avea ca obiective descoperirea, urmărirea şi
instrucţia
148
infractorilor. Faza a doua era cea a judecăţii. Codul de procedură penală era structurat în două
cărţi, corespunzătoare celor două faze ale procesului.
Prima fază a procesului era realizată de către ofiţerii de poliţie judiciară, care aveau ca
sarcină descoperirea infracţiunilor, de către procurori, care aveau ca sarcină urmărirea
infractorilor şi de către judecătorii de instrucţie, ce aveau ca sarcină anchetarea infractorilor,
numită instrucţie.
Faza a doua a judecăţii era realizată de către judecătoriile de plasă, tribunalele
judeţene, curţile cu juri şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Datorită lipsei
personalului calificat, judecătoriile de plasă nu au funcţionat, atribuţiile lor fiind încredinţate
subprefecţilor ce administrau plasa respectivă. În competenţa tribunalelor intrau delictele, iar
în competenţa curţilor cu juri intrau crimele. Curţile cu juri erau formate dintr-un complet de
judecători şi dintr-un juriu compus din cetăţeni.
Juriul era chemat să răspundă prin da sau nu la două întrebări:
- Dacă persoana este sau nu vinovată? În ipoteza în care persoana era găsită
vinovată, se proceda la a doua întrebare.
- Dacă acea persoană merită sau nu circumstanţe atenuante? Dacă juriul
răspundea afirmativ la prima întrebarea, judecătorii făceau încadrarea faptei în textul
de lege corespunzător şi fixau pedeapsa în funcţie de dispoziţiile legii şi de părerea
juriului în ceea ce priveşte circumstanţele atenuante.
149
înfăptuirii unităţii naţionale; ea corespundea angajamentelor luate de statul român prin
tratatele internaţionale postbelice.
150
Unitatea de învăţare 11
STATUL ŞI DREPTUL MODERN ÎN PERIOADA 1866-1918
Cuprins:
11.1. Introducere
11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
11.3. Conţinutul unităşii de învăţare
11.3.1. Scurtă privire asupra situaşiei economice, sociale şi politice
11.3.2. Caracterizarea generală şi izvoarele dreptului
11.3.3. Organizarea de stat şi instituţii juridice
11.3.4. Transformările intervenite în ramurile dreptului
11.3.4.1. Dreptul Constituţional
11.3.4.2. Dreptul Civil
11.3.4.3. Dreptul Penal
11.3.4.4. Dreptul Procesual
11.3.4.5. Legislaţia Muncii
11.3.4.6.Legislaţia Învoielilor Agricole
11.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
11.1. Introducere
154
11.3.4. Transformările intervenite în ramurile dreptului
155
Conform principiului separaţiei puterilor în stat, cele trei puteri erau declarate
independente una de alta. Puterea legislativă se exercita de către domn şi Reprezentanţa
Naţională. Puterea executivă era încredinţată domnului care o exercita prin organele
administrative. Puterea judecătorească revenea curţilor şi tribunalelor.
Legiuitorul constituţional din anul 1866 a optat tot pentru organizarea bicamerală a
Parlamentului. Parlamentul se numea Reprezentanţa Naţională (Corpurile Legiuitoare) şi era
format din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Iniţiativa legislativă aparţinea domnului, Adunării
Deputaţilor şi Senatului. Dispoziţiile privind compunerea şi alegerea membrilor
Parlamentului erau inserate în Constituţie şi în legea electorală (modificată în 1864).
Domnul avea dreptul de a convoca, amâna şi dizolva Corpurile Legiuitoare, precum şi
dreptul de a sancţiona şi promulga legile. Domnul nu mai avea dreptul de a guverna prin
decrete, dar putea să supună Parlamentului proiecte de legi sau să opună altora dreptul său de
veto absolut. Conform Constituţiei, Reprezentanţa Naţională avea dreptul de autoconducere,
interpelare a miniştrilor şi anchetă parlamentară. Principala funcţie a Reprezentanţei era
legiferarea, constând în dezbaterea şi aprobarea legilor, dar Adunarea Deputaţilor îndeplinea
şi o atribuţie executivă: dezbaterea şi adoptarea bugetului de stat.
Şeful statului. Convenţia de la Paris a prevăzut, în art. 3, între organele învestite cu
„puterile publice”, şi Domnitorul (Hospodarul), ales pe viaţă de către Adunarea Electivă (art.
10), moldovean sau muntean, în vârstă de cel puŃin 35 de ani, cu un venit funciar public timp
de 10 ani, sau care să fi fost membru al Adunării, dispoziţii pe care Statutul dezvoltător nu le-
a schimbat.
Puterea executivă revenea, potrivit art. 35 din Constituţie, domnitorului (Alteţă Regală
din anul 1879, rege din 1881, după proclamarea României ca regat). Domnitorul (şeful
statului) era un organ unipersonal, ales sau ereditar, ale cărui atribuţii erau limitativ
consacrate în textele constituţionale şi care se bucura de anumite privilegii. Domnul beneficia
de privilegiul irevocabilităţii, al inamovibilităţii şi neresponsabilităţii, în sensul că
răspunderea revenea miniştrilor care contrasemnau toate actele sale. Domnul numea şi
confirma în toate funcţiile publice, era capul oştirii (calitate în baza căreia conferea gradele
militare), avea dreptul de a declara război, de a încheia tratate şi convenţii cu alte state, de a
bate monedă şi de a conferi decoraţii. Între 1859 şi 1918 au fost cunoscute, în România, şi
alegerea şi realegerea în funcţia de şef al statului, ultima fiind cea mai lungă ca durată.
Constituţia a reglementat locotenenţa domnească, pentru caz de vacanţă a tronului, şi regenţa,
instituită atunci când succesorul la tron era minor sau monarhul se afla în imposibilitatea de a
domni din diferite motive, în special boală.
156
Miniştrii şi guvernul. Toate actele constituţionale ale României din etapa aceasta l-au declarat
pe şeful statului neresponsabil şi au stabilit că acesta îşi exercită atribuţiile sale de ordin
administrativ-executiv cu ajutorul miniştrilor, declaraţi răspunzători pentru actele monarhului,
pe care le-au contrasemnat (Convenţia de la Paris în art. 14-15; Constituţia din 1866 în art. 92
şi 93).Miniştrii erau titulari ai departamentelor – ministerelor, care nu se înfiinţează decât prin
lege.
Potrivit Constituţiei, Guvernul era format din miniştri aparţinând partidului care
deţinea majoritatea parlamentară (regulă deseori încălcată).
Puterea judecătorească era exercitată de instanţele judecătoreşti, dar toate hotărârile
acestora se executau în numele domnitorului, care avea şi dreptul de amnistie şi de graţiere.
În art. 36 al Titlului al III-lea din Constituţia din 1866 se sublinia că activitatea judecătorească
era exercitată de curţi şi tribunale, iar, potrivit art. 104, alin. 3, pe întregul teritoriul statului
român avea competenţă o singură Curte de Casaţie.
Instanţele judecătoreşti erau:
- judecătoriile de plasă;
- tribunalele judeţene;
- curţile de apel;
- curţile cu juri, în materie criminală;
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La activitatea judecătorească mai participau şi alte organe, precum Ministerul Public
sau Parchetul.
Conform art. 128 din Constituţie, instanţele judecătoreşti erau competente să
controleze constituţionalitatea legilor. Astfel, în caz de contradicţie între o lege sau o
prevedere legală şi o dispoziţie constituţională, judecătorul era obligat să dea prioritate
textului constituţional, acesta reprezentând norma legislativă supremă căreia toate celelalte
norme juridice îi erau subordonate.
Legile de organizare judecătorească au instituit inamovibilitatea magistraţilor.
Sistemul electoral. Conform Constituţiei din 1866 şi dispoziţiilor Legii electorale din
30 iulie 1866, sistemul electoral se baza pe votul cenzitar al censului de avere, în principal.
Pentru Adunarea Deputaţilor, corpul electoral era împărţit în 4 colegii: de la un venit funciar
de 300 de galbeni (colegiul I) la un venit de 80 de lei (industriaşii şi comercianţii din colegiul
III). Erau scutiţi de îndeplinirea acestei condiţii privind venitul liber-profesioniştii, ofiţerii în
retragere, profesorii şi pensionarii statului, care erau alegători direcţi. Colegiul IV îi includea
pe toţi cei care plăteau un impozit cât de mic. Dintre aceştia, 50 de alegători (consideraţi
157
primari) alegeau un delegat, iar aceştia îl alegeau pe deputat. În anul 1881, prin modificarea
Constituţiei, numărul colegiilor a fost redus la trei, fapt care avantaja burghezia şi
liberalismul politic.
158
În domeniul proprietăţii miniere a fost adoptată Legea din anul 1895 prin care s-a
admis separarea proprietăţii asupra solului de cea asupra subsolului, statul devenind
proprietarul substanţelor miniere (cu excepţia celor din cariere) pe care le putea şi concesiona.
Proprietatea funciară a ţăranilor s-a fărâmiţat deoarece Codul civil prevedea
împărţirea bunurilor decedatului în părţi egale moştenitorilor. Legea învoielilor agricole din
anul 1866, cu modificările sale ulterioare, deroga de la principiile Codului civil. Contractele
(învoielile) dintre proprietarii de moşii şi ţăranii lipsiţi de pământ aveau ca obiect arendarea
unei suprafeţe de teren, în schimbul prestării unor zile de muncă pe moşia proprietarului.
Aceste învoieli erau transcrise într-un registru al primăriei comunale, înscrisul fiind investit
cu formulă executorie la simpla cerere a proprietarului, fără judecată. Moşierul dispunea de
trei căi de executare: plata unei despăgubiri în contul obligaţiei neexecutate sau, în caz de
neplată, scoaterea la vânzare; angajarea altei persoane, a cărei plată era suportată de cel
obligat prin învoiala încheiată; obligaţia autorităţii administrative de a „îndemna” pe ţăran să
presteze muncile pentru care s-a obligat.
Legea a fost modificată în anul 1872 în sensul constrângerii cu forţa armată a
formaţiunilor de dorobanţi, dispoziţie ulterior abrogată. Alte clauze abuzive ale legii
prevedeau probarea în justiţie a datoriilor ţăranilor exclusiv în baza registrului propriu al
moşierului, precum şi o procedură specială de executare pe motivul că muncile agricole
trebuiau efectuate la timpul optim. Răscoala ţăranilor din anul 1907 a impus modificarea
legislaţiei agricole şi adoptarea unei noi Legi a învoielilor agricole (23 decembrie 1907/5
ianuarie 1908) care interzicea munca sau dijma la tarla (obligaţia ţăranului de a lucra pentru
moşier o suprafaţă egală cu cea arendată). Contractele colective între moşieri şi ţărani erau
încheiate potrivit unor formulare elaborate de Ministerul Agriculturii, autentificate de
procuror şi supuse înregistrării obligatorii. O comisie specială fixa preţul maxim şi un plafon
minim la preţurile plătite ţăranilor pentru muncile efectuate. Legea trusturilor arendăşeşti din
anul 1908 limita dreptul de a ţine în arendă mai multe moşii, conractele ce depăşeau 4000 ha
putând fi anulate de procuror. Cu toate acestea, arendaşii au găsit mijloace de eludare a legii,
închiriind moşii fără a-i trece numele în contracte.
În perioada 1866-1918 au fost adoptate, de asemenea, reglementări cu privire la
persoanele juridice care au fost introduse prin Codul de comerţ şi prin unele legi speciale ce
priveau cu prioritate dreptul de asociere. Codul comercial din 1887 a suferit o serie de
modificări în anii 1895, 1900, 1902, 1906. Reglementări noi au fost făcute şi în alte domenii
ale dreptului civil (răspunderea civilă, contractele, contractul de închiriere, contractul de
muncă etc.).
159
Căsătoria civilă era obligatorie şi se încheia înaintea ofiţerului de stare civilă. Legea
nr. 31/1894 prevedea impedimentele la căsătorie, a căror nerespectare făcea căsătoria nulă sau
atacabilă.
163
reglementa contractele sau învoielile dintre moşieri şi ţărani, care aveau ca obiect arendarea
unor suprafeţe de pământ.
Învoiala încheiată între moşier şi ţăran era transcrisă într-un registru special ţinut de
către primăria comunei. Din momentul transcrierii, contractul devenea autentic şi era învestit
cu formulă executorie, la simpla cerere a moşierului. Primarul îl punea în executare fără vreo
judecată, printr-un sistem care se abătea în mod vădit de la dispoziţiile Codului civil şi ale
Codului de procedură civilă. În anul 1872 s-a adus, prin modificarea legii, o precizare
importantă, constând în aceea că, pentru a-i determina pe ţărani să-şi îndeplinească obligaţia
de a munci pe moşia boierului, autorităţile administrative locale pot recurge la constrângerea
cu forţa armată.
După marea răscoală a ţăranilor din 1907, au fost aduse Legii învoielilor
agricole mai multe modificări:
-desfiinţarea dijmei la tarla (formă de arendare pe care ţăranii erau nevoiţi să lucreze
pentru moşieri o suprafaţă de teren egală cu cea arendată);
-dreptul ţăranului de a contesta, în termen de 5 zile, la judecătoria de ocol, hotărârea
autorităţilor administrative;
-stabilirea anumitor limite la preţurile plătite pentru pământ şi pentru muncile
agricole; -controlul respectării dispoziţiilor legale în relaţiile dintre moşieri şi ţărani de către
inspectori regionali;
-încheierea contractelor potrivit unor formulare împărţite de ministerul Agriculturii şi
autentificate de către primar, asistat de către executorul comunal.
165
Unitatea de învăţare 12
STATUL ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA 1918-1938
Cuprins:
12.1. Introducere
12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
12.3. Conţinutul unităţii de învăţare
12.3.1. Constituţia din 1923
12.3.2. Modernizarea dreptului după Constituţia din 1923
12.3.2.1. Drept Administrativ
12.3.2.2. Drept Civil
12.3.2.3. Drept Penal
12.3.2.4. Modificări ale Procedurilor civile şi penale
12.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
12.1. Introducere
166
Timpul alocat unităţii: 2h
168
lege prevedea că toate comunele, urbane sau rurale, puteau fi împărţite în sectoare şi că se
bucurau de personalitate juridică atât judeţele şi comunele, cât şi sectoarele comunale.
Satele care făceau parte dintr-o comună rurală earu considerate ca fiind sectoare ale
acesteia şi aveau conducere proprie.
În perioada de referinţă, au fost adoptate o serie de legi privind crearea:
- Consiliului Legislativ;
- Consiliului Superior Administrativ;
- Casei Pensiilor;
- Camerelor Agricole;
- Camerelor de Muncă;
- precum şi reorganizarea Camerelor de Comerţ şi Industrie;
- a fost adoptat Statutul funcţionarilor publici.
169
ceea ce echivalează cu o naţionalizare a subsolului. De asemenea, s-au adus îngrădiri cu
privire la dreptul asupra spaţiului aerian, în interesul societăţilor de navigaţie aeriană.
Totodată, s-a procedat la naţionalizarea unor întreprinderi de armament şi a unor uzine
metalurgice.
În fapt, după naţionalizare au fost trecute în folosinţa unor particulari, sub pretextul că
particularii pot pune mai bine în valoare decât statul bogăţiile subsolului şi întreprinderile.
Cu privire la proprietatea funciară s-a adoptat o serie de legi pentru înfăptuirea
reformei agrare. Aceste legi au fost distincte pentru vechea Românie şi pentru vechile
provincii. Reforma agrară, legiferată în anul 1921, a presupus două operaţii distincte.
Prima operaţie a fost aceea a trecerii terenurilor expropriate în proprietatea statului, cu
plata unor substanţiale despăgubiri. Preţul răscumpărării era egal cu preţul regional al arendei
înmulţit cu 40 în vechea Românie, şi cu 20 pentru restul ţării. Această primă operaţie s-a
putut efectua într-o perioadă scurtă de timp, cu atât mai mult cu cât despăgubirile urmau a fi
plătite de către stat.
Cea de a doua operaţiune consta în vânzarea pământurilor de către stat ţăranilor.
Această formulă juridică prin care s-a făcut împroprietărirea a avut menirea să dea impresia
că pământurile nu au trecut din proprietatea moşierilor în cea a ţăranilor, ci că au fost vândute
de către stat. Legile de împroprietărire au prevăzut că pământurile repartizate ţăranilor nu
puteau fi vândute sau ipotecate înainte de stingerea datoriilor către stat.
Regimul juridic al proprietăţii asupra subsolului a fost stabilit prin Legea minelor din
3 iulie 1924. Această lege a reafirmat principiul constituţional privind proprietatea statului
asupra bogăţiilor subsolului, cu unele excepţii. Astfel legea a recunoscut drepturile câştigate
asupra bogăţiilor subsolului, cunoscute şi exploatate în acel moment, ceea ce a constituit o
importantă limită a reglementării. Aşa se face că dispoziţiile legii urmau a se aplica integral
numai pentru concesionarea terenurilor terenurilor aflate în rezerva statului şi pentru
terenurile persoanelor particulare care nu puteau exploata subsolul pe teren propriu.
Regimul juridic al proprietăţii statului a suferit o serie de modificări prin Legea pentru
exploatarea minelor din 29 martie 1929 şi prin Legea privitoare la comercializarea şi
controlul întreprinderilor economice ale statului din 6 iunie 1929. Prevederile acestor legi au
fost astfel formulate încât să favorizeze capitalul privat, inclusiv capitalul străin. Aşa, de
pildă, proporţia participării capitalului privat nu era fixată, astfel încât acesta, în baza unei
participări simbolice, dobândea acces la exploatarea bunurilor statului.
În perioada de referinţă, prevederile dreptului civil cu privire la condiţia juridică a
persoanei au fost completate cu noi reglementări.
170
Menţionăm în acest sens:
- Legea din 1928 cu privire la actele de stare civilă;
- Legea din 1929 asupra contractelor de muncă;
- Legea din 1932 cu privire la ridicarea incapacităţii femeii măritate.
Prin aceste legi s-a atenuat inegalitatea dintre bărbat şi femeie în domeniul dreptului
civil. Astfel, s-a prevăzut că femeia nu mai trebuie să ceară consimţământul soţului în vederea
încheierii unei convenţii de muncă şi că femeia are dreptul de a-şi încasa salariul şi de a
dispune de el, precum şi dreptul de a-şi înstrăina bunurile fără autorizaţia soţului.
În materia persoanelor juridice, au intervenit modificări impuse de transformările din
viaţa social-economică. Astfel, prin Legea din 26 mai 1921 se autoriza organizarea
sindicatelor, cu condiţia ca acestea să se preocupe numai de problemele cu caracter strict
profesional, economic, social şi cultural ale membrilor lor. Se interzicea sindicatelor
desfăşurarea oricărei activităţi politice, ca şi dependenţa faţă de vreun partid politic.
Prin Legea pentru persoanele juridice din 6 februarie 1924, vechiul sistem, potrivit cu
care personalitatea juridică se acorda prin lege, a fost înlocuit cu sistemul acordării
personalităţii juridice pe baza unei proceduri speciale, care se desfăşura în faţa instanţelor
judecătoreşti.
Reglementările noi ce au intervenit în materia obligaţiilor au dat statului posibilitatea
de a dirija raporturile dintre creditori şi debitori, mai ales în perioada crizei e conomice.
Menţionăm în acest sens Legea din 20 august 1929 pentru libera circulaţie a bunurilor
agricole (Legea Mihalache), prin care loturile provenite din împroprietăriri puteau fi scoase la
vânzare de către creditori. Pentru soluţionarea datoriilor agricole ale ţăranilor, care au generat
adânci nemulţumiri, statul a intervenit cu o serie de măsuri vizând reducerea datoriilor
ţăranilor, prelungirea scadenţelor pentru datoriile care mai rămâneau de plătit, organizarea
creditului agricol şi suspendarea executării silite asupra ţăranilor.
Asemenea dispoziţii cuprind Legea pentru asanarea datoriilor agricole din 19 aprilie
1933, Legea pentru reglementarea datoriilor agricole şi urbane din 14 aprilie 1932, precum şi
Legea conversiunii datoriilor agricole din 7 aprilie 1934. În perioada de referinţă au intervenit
modificări şi în fizionomia contractului de vânzare-cumpărare. Potrivit codului civil,
contractul de vânzare-cumpărare era translativ de proprietate, fapt care, în condiţiile crizei,
genera serioase inconveniente pentru capitalişti.
Aceasta întrucât, în momentul falimentului, bunurile aflate în magazinele
comercianţilor erau vândute la licitaţie, iar suma rezultată era împărţită în mod proporţional
între creditorii falitului. În practica relaţiilor comerciale, mărfurile erau procurate periodic
171
prin contractul de vânzare-cumpărare, iar plata urma a se face la scadenţele prevăzute: marii
comercianţi deveneau proprietari ai mărfurilor în momentul primirii lor, chiar dacă preţul nu
era plătit. Iar dacă mărfurile rămâneau nevândute, în condiţiile generate de criza economică,
comercianţi cu amănuntul dădeau faliment, iar creditorii le scoteau bunurile la vânzare pentru
a se despăgubi.
Urmarea era că industriaşii şi angrosiştii nu-şi mai puteau valorifica drepturile de
creanţă născute din contractele încheiate cu micii negustori, aşa încât dădeau şi ei faliment.
Pentru a se evita asemenea consecinţe s-a recurs la vânzarea bunurilor fără transferul
dreptului de proprietate, dacă preţul nu era plătit în momentul remiterii mărfurilor.
În domeniul relaţiilor de muncă au fost adoptate, în acea perioadă, noi reglementări,
inclusiv de unificare legislativă. Au fost adoptate o serie de legi care cuprindeau dispoziţii cu
privire la soluţionarea conflictelor colective de muncă, la repausul duminical, la durata zilei
de muncă, ocrotirea minorilor şi a femeilor, la contractele de muncă, la jurisdicţia muncii.
173
supremaţia Constituţiei şi a legalităţii. De asemenea, s-a introdus instituţia contenciosului
administrativ.
Organizarea administrativă a suferit modificări atât în privinţa unităţilor administrativ-
teritoriale, cât şi în privinţa înţelesului descentralizării administrative.
174
Unitatea de învăţare 13
STATUL ŞI DREPTUL ROMÂN MODERN ÎN PERIOADA DICTATURILOR
Cuprins:
13.1. Introducere
13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
13.3. Conţinutul unităţii de învăţare
13.3.1. Perioada dictaturilor de dreapta 1938-1944
13.3.3.1. Perioada dictaturii regale 1938-1940
13.3.3.2. Perioada dictaturii totalitare 1940-1944
13.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
13.1. Introducere
Neîndrăznind să consacre desfiinţarea parlamentului şi aceasta în primul rând, datorită
voinţei imensei majorităţi a poporului român - adept al democraţiei şi instituţiilor ei,
Constituţia din 1938 a menţinut această instituţie tradiţională a democraţiei burgheze în
structura bicamerală - Adunarea deputaţilor şi Senatul. Au fost luate însă o serie de măsuri
legislative prin care s-a căutat să se facă din această instituţie (denumită încă "Reprezentanţă
Naţională") un auxiliar al regelui. În viaţa politică, Carol al II-lea şi cercurile din jurul său nu
au reuşit să transforme parlamentul într-un reazim al politicii lor. Parlamentul constituit în
urma alegerilor din 1939, în scurta-i existenţă, a devenit mai degrabă o tribună a răbufnirii
unor puternice nemulţumiri ce existau în cercurile largi ale opiniei publice.
175
Timpul alocat unităţii: 2 h
178
Organizarea judecătorească
Prin Decretul-lege din februarie 1938, starea de asediu a fost extinsă pe tot cuprinsul
ţării, statuându-se că „starea de asediu se va ridica când se va crede oportun”. Competenţa
autorităţilor militare a crescut, instanţele de acest gen devenind pentru multe infracţiuni
reglementate de Codul penal din anul 1937, instanţe ordinare de judecată. Instanţele Justiţiei
militare au devenit instrumente ale regimului dictaturii regale şi ale politicii ei represive.
Legea pentru organizarea judecătorească din august 1938 a creat două feluri de
judecătorii, înfiinţând judecătoria comunală, a lichidat inamovibilitatea magistraţilor, a exclus
curţile de juraţi. Hotărârile organelor puterii judecătore ti se pronunţau în numele legii i se
executau „din ordinul regelui”.
Izbucnirea celui de-al doilea război mondial şi cesiunile teritoriale din anul 1940 au
determinat accentuarea crizei regimului politic al dictaturii regale, înlocuirea acesteia cu
dictatura legionar-antonesciană, concretizată prin Decretul-lege din 14 septembrie 1940, când
România a fost proclamată stat naŃional-legionar.
După înăbuşirea rebeliunii legionare din ianuarie 1941, s-a instaurat dictatura
militaro-antonesciană, puterea de stat concentrându-se în mâinile mare alului Ion Antonescu.
Regimul de dictatură militară s-a menţinut până la 23 august 1944, el având şi caracterul unui
regim de război.
În planul dreptului internaţional, România ia act de noua ordine europeană, asistând
neputincioasă la pierderile teritoriale din vara anului 1940. În noiembrie 1940 aderă la Pactul
Tripartit şi intră, în iulie 1941, în cel de-al doilea război mondial, ca partener al acestei
coaliţii. Atragerea României în război avea să influenţeze organizarea de stat şi organizarea
instituţiilor juridice după norme totalitare.
România, izolată de aliaţii ei tradiţionali şi mutilată teritorial în urma Pactului
Ribbentrop-Molotov (august 1939), a fost nevoită să adopte un regim de factură personală,
transformat într-un regim legionar prin Constituţia din 14 septembrie 1940.
Dreptul constituţional
Elementele noi, proprii acestei perioade de dictatură, au fost aduse prin decretele-lege
din septembrie 1940. Prin Decretul-lege nr. 3052, din 5 septembrie 1940, s-a suspendat
Constituţia din 1938; guvernarea ţării s-a făcut fără o lege fundamentală, Parlamentul fiind
dizolvat. Legiferarea s-a concretizat în decrete-legi – operă a mareşalului Ion Antonescu.
179
Imitându-se organizarea statelor fasciste (cu führeri şi duci), prin Decretul-lege nr.
3053, din 5 septembrie 1940, s-a creat instituţia Conducătorului statului, „cu depline puteri în
conducerea statului român” (art. 1), căruia funcţionarii publici îi jurau „credinţă şi supunere”.
Monarhia s-a menţinut, iar în privinţa guvernului, numirea miniştrilor şi a subsecretarilor de
stat s-a făcut la început de către rege, decretele regale fiind contrasemnate de preşedintele
Consiliului de Miniştri, iar la Decretul regal nr. 3067, din 6 septembrie 1940, acest drept a
fost asumat de către Conducătorul statului.
De la 14 septembrie 1940, România a fost declarată „stat naţional-legionar” (art. 1),
mişcarea legionară „singura mişcare recunoscută în noul stat” (art. 2), iar generalul Ion
Antonescu, „Conducătorul statului legionar şi şeful regimului legionar” (art. 3).
Regimul dictatorial din acea perioadă s-a caracterizat prin concentrarea în mâinile
conducătorului statului a întregii conduceri a ţării, cu atribuţii foarte mari în domeniile
legislativ şi executiv. Conducătorul statului şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri, devenit
apoi Mareşal al României, era unicul legiuitor al statului şi se ocupa, totodată, şi de
executarea legilor; era şeful guvernului şi al aparatului administrativ, decidea direcţiile
politicii statului, miniştrii lucrând sub directa lui conducere.
Generalul a ţinut sub control instituţia monarhică, el având puteri depline, nefiind
răspunzător în faţa vreunui for. În urma conflictului din ianuarie 1941 dintre legionari şi
Antonescu, prin Decretul 314 din 15 februarie 1941, s-a abrogat denumirea de stat naţional-
legionar. România a adoptat non-beligeranţa, aderând la Axă în perioada septembrie 1940-
iunie 1941 şi a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice prin cunoscuta comandă „Vă
ordon: Treceţi Prutul!”. Liderii politici ai partidelor istorice au considerat acest lucru o gravă
eroare. România a ieşit din războiul împotriva Aliaţilor prin actul din 23 august 1944, luptând
alături de SUA, URSS, Anglia şi Franţa, până la capitularea necondiţionată a Germaniei
naziste din 9 martie 1945.
Monarhia, cu toate că i-au fost reduse atribuţiile, a avut, totuşi, o anumită participare
la conducerea statului. Între atribuţiile regelui a figurat şi numirea „primului ministru,
însărcinat cu depline puteri”.
Organizarea judecătorească nu a suferit modificări structurale în timpul regimului
antonescian. A crescut însă rolul instanţelor militare; starea de asediu a fost generalizată şi
permanentizată, iar din iunie 1941 şi starea de război. Au fost create instanţe militare
speciale, compuse din generali numiţi de către Ministerul de Război, iar în cazuri urgente, de
către Comandamentul Armatei sau al Corpului de Armată de la locul comiterii faptei
incriminate.
180
Guvernarea instaurată în septembrie 1940 s-a caracterizat, în domeniul dreptului penal, printr-
o amplificare a incriminărilor şi o înăsprire drastică a sancţiunilor.
După intrarea României în război, în anul 1941, o serie de noi infracţiuni au fost
reglementate: împotrivirea la încorporare, nesupunerea la mobilizarea agricolă, dezertarea din
armată. În condiţiile stării de război, pe măsura înregistrării de înfrângeri militare, legislaţia
penală a cunoscut o înăsprire fără precedent a regimului pedepselor: internarea în lagăre,
domiciliul forţat, pedeapsa capitală – care a fost pronunţată tot mai frecvent, deşi a fost pusă
în aplicare în destul de puţine cazuri.
182
Regimul dictaturii totalitare s-a caracterizat prin concentrarea în mâinile
conducătorului statului a întregii conduceri a ţării, cu atribuţii foarte mari în domeniul
legislativ şi executiv. Se poate spune, fără a greşi, că Conducătorul statului şi preşedinte al
Consiliului de Miniştri, devenit apoi şi Mareşal al României — dictatorul — a fost unicul
legiuitor al statului şi s-a ocupat de executarea legilor, a fost şeful guvernului şi al aparatului
administrativ, a decis direcţiile politicii statului, miniştrii lucrând sub directa lui conducere.
Monarhia, cu toate că i-au fost reduse din atribuţii, a avut totuşi o anumită participare
la conducerea statului. între atribuţiile regelui a figurat şi numirea „primului- ministru,
însărcinat cu depline puteri".
Pe plan central, funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost deţinută de
Conducerea statului, art. 1 al Decretului regal nr. 3053, citat mai sus, statuând: „învestim pe
dl. general Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu puteri depline în
conducerea statului român". De fapt, toate actele normative ale timpului apar sub formula
„Conducătorul Statului şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri".
Pornindu-se de la teza falsă că România devenise „un stat al Conducătorului", „o
maşină tehnică care trăieşte mai ales prin puterea tehnică pe care ştie s-o impună executivului
coeziuniunii maselor", în care administraţia publică trebuia înlocuită cu administraţia tehnică,
nefiind necesar ca această administraţie să fie pe placul „celor mulţi", să fie „populară", au
fost luate măsuri de organizare pe principiul denumit al comandamentului unic, caracterizat
nu numai prin puterile nelimitate ale Conducătorului statului, ci şi prin puterile depline ale
subordonaţilor săi — centrali şi locali — împuterniciţi să conducă fară a ţine seama de popor.
Răspunderea acestora era numai faţă de superiorii ierarhici şi faţă de „conducătorul unic".
Pe linia aplicării în practică a unei astfel de concepţii, au fost create, în cadrul
aparatului de stat, organe ca Consiliul de cabinet, Ministerul Propagandei Naţionale, precum
şi diferite organisme şi organizaţii, ca: Oficiul Muncă şi Lumină, cu misiunea „educării"
funcţionarilor, patronilor şi comercianţilor în spiritul doctrinei totalitare; Consiliul de
Patronaj, Grupul etnic german, Munca tineretului român, Uniunea naţională a studenţilor
creştini ş.a.
Constituirea Grupului etnic german a însemnat consacrarea, pentru minoritatea
germană din România, a unei situaţii privilegiate din punct de vedere politico-juridic, în
raport cu celelalte minorităţi şi chiar în raport cu poporul român. Decretul din 20 noiembrie
1940, punând în aplicare pseudoteoria fascismului hitlerist, a existenţei comunităţii germane
de sânge şi rasă, şi de aceea nu a avut situaţia minorităţii naţionale în cadrul statului nostru, ci
pe cea de grup etnic, cu drepturi şi privilegii corespunzătoare „superiorităţii de rasă". în al
183
doilea rând, Grupul etnic german a format o unitate politică distinctă, având faţă de statul
român atribute de suveranitate, iar faţă de statul german atribute de formaţie politică, cu
sarcina de a duce la îndeplinire politica agresivă, fascistă a Germaniei hitleriste.
S-a mers aşa de departe încât s-a dat, prin art. 4 al Decretului de organizare a Grupului
etnic german, dreptul ca această organizaţie să emită acte cu forţă juridică, obligatorii pentru
membrii grupului, după ce erau aprobate de Conducătorul statului. De asemenea, din
noiembrie 1914, s-a recunoscut Grupului etnic german dreptul de a-şi organiza învăţământul
primar şi secundar (cu numirea cadrelor didactice şi stabilirea programelor analitice), precum
şi dreptul de a organiza instituţii de educaţie de orice categorie.
S-a creat, în cadrul Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor, o direcţie specială, al
cărui şef a fost desemnat de Grupul etnic german.
Două lucruri mai trebuie menţionate în legătură cu această organizaţie, pentru a vedea
până unde au fost împinse lucrurile. S-a permis ca în teritoriile „Grupului" să fie abordat,
alături de tricolorul românesc, drapelul Germaniei fasciste şi, în timp ce toate partidele şi
organizaţiile politice române erau interzise, în cadrul Grupului etnic german a fiinţat un
partid- filială a partidului fascist german.
A avut loc reorganizarea masivă a aparatului represiv (poliţia, jandarmeria, dar mai
ales siguranţa) care, alături de alte măsuri, a avut menirea de a constrânge, prin teroare,
populaţia ţării să participe la politica regimului.
Dictatorul Ion Antonescu s-a sprijinit la început pe elementele legionare şi i-a fost în
intenţie să facă din Garda de Fier baza politică a regimului impus poporului român. Lupta
izbucnită între Antonescu şi căpeteniile legionare a spulberat aceste planuri. Garda de Fier s-a
compromis şi s-a demascat ca agentură a Gestapoului.
Neputând realiza dorinţa căpeteniilor hitleriste de a crea un partid fascist, care urma să
dea un anumit suport dictaturii totalitare din România, Antonescu, pentru a lăsa impresia că
politica sa se bucură de sprijinul poporului român, a recurs la practica „plebiscitului".
Actele normative pentru convocarea adunării obşteşti plebiscitare subliniau că se
urmărea prin această practică exprimarea aprobării sau dezaprobării faţă de politica
dictatorului şi să se „exprime încrederea ca Mareşalul Antonescu şi procedeze la reforma
naţională a statului şi la apărarea drepturilor neamului".
Participarea la votul plebiscitar a fost obligatorie pentru toţi cetăţenii români de la
vârsta de 21 de ani împliniţi, legea prevăzând expres excluderea evreilor. Votul se exprima pe
faţă, prin da sau nu.
184
Adunările plebiscitare (două la număr) s-au ţinut sub teroare, organizarea şi
desfăşurarea lor fiind de competenţa, expres stabilită a, Ministerului de Justiţie, a Ministerului
de Interne şi a Ministerului de Război.
Calea prin care generalul Antonescu a ajuns să acapareze cele două demnităţi de stat a
fost cea a învestiturii.
În privinţa Consiliului de Miniştri, acesta s-a compus din membri numiţi, de la
Decretul nr. 3067, din 6 septembrie 1940, de către dictator, în calitatea sa de conducător al
statului, pe care i-a putut destitui când a crezut de cuviinţă, pe baza deplinelor puteri pe care
şi le-a asumat.
În concepţia sa totalitară, Ion Antonescu, printr-un Decret din 21 iunie 1941 şi-a
desemnat un înlocuitor, un urmaş. Prin art. II al acestui decret s-a statuat că: „Pe timpul
absenţei mele... atributele conducerii guvernului vor fi exercitate în locul meu şi pentru mine
de domnul profesor M. Antonescu", care era vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.
În conducerea statului, în exercitarea puterii nelimitate pe care şi-a asumat-o,
dictatorul a fost ajutat de un număr de auxiliari. Această aşa-numită elită avea, în afară de
conducerea organelor de stat, în fruntea cărora se afla, puteri proprii de decizie. În privinţa
responsabilităţii pentru activitatea desfăşurată, dictatorul nu a dat socoteală nimănui, niciunui
organ.
Pe plan local, considerând nesatisfacătoare organizarea local-administrativă din
timpul dictaturii regale, generalul Antonescu a desfiinţat-o şi s-a revenit la organizarea în
judeţe şi comune. Aceasta n-a însemnat renunţarea la centralismul birocratic excesiv şi la
organizarea administraţiei pe principii totalitare. Dimpotrivă, prefectul a fost numit prin
decret de către Conducătorul statului şi pe aceeaşi cale a putut fi revocat şi destituit. La
început au fost numiţi prefecţi şi primari şi din rândul legionarilor. După rebeliunea legionară
conducerea judeţelor şi oraşelor mari a fost încredinţată militarilor de carieră, ataşaţi
regimului.
Este de subliniat că Germania hitleristă, prin Legaţia sa de la Bucureşti, s-a amestecat
în mod grosolan şi continuu în treburile noastre interne şi „sugestiile", „sfaturile" date de
diferiţi „experţi şi „tehnicieni" veniţi din Germania aveau menirea de „a ajuta" regimului
dictaturii totalitare în a „înnoi" aparatul administrativ, aparatul economic, pe cel de
propagandă şi educaţie, după modelul celui din Reichul german.
Eram trataţi, în urma politicii dictaturii totalitare, la mijlocul secolului al XX-lea, aşa
cum fusesem trataţi în feudalism, sub dominaţia Imperiului Otoman. Se căuta, de fapt, a se
185
realiza ceea ce căpeteniile Reichului german îşi propuseseră de mult: transformarea
răsăritului Europei în teritorii vasale Germaniei fasciste.
Organizarea judecătorească nu a cunoscut schimbări structurale. Ceea ce reţine atenţia
a fost creşterea deosebită a rolului instanţelor militare, starea de asediu generalizată şi
permanentizată, iar din iunie 1941 şi starea de război, fiind factorii determinanţi.
Pe această linie menţionăm că au fost create, încă din 1941, instanţe militare speciale,
compuse din generali numiţi de Ministerul de Război (trei la număr), iar în cazuri urgente de
Comandamentul Armatei sau al Corpului de armată de la locul comiterii faptei încriminate,
competenţa acestor instanţe fiind foarte bine determinată.Semnificativ pentru măsurile
adoptate în domeniul organizării de stat a fost contribuţia acestor organe la birocratizarea,
militarizarea şi chiar o anumită aliniere la unele teze ale fascismului.
Cu toată teroarea, opoziţi poporului român s-a manifestat de la începutul acaparării
puterii de către dictatorul totalitar şi clica sa: poporul român - duşman de moarte al
fascismului - nu numai că s-a opus cu hotărâre politicii şi măsurilor dictaturii totalitare, dar a
trecut şi la acţiuni concrete împotriva regimului instaurat în septembrie 1940, pentru a-1
înlătura.
Cu toate că a rămas în vigoare Codul civil român de la 1864 şi legile elaborate ulterior
în vederea modificării şi completării acestui cod, etapa dictaturii totalitare s-a caracterizat
prin adoptarea multor acte normative în acest domeniu.
1. Proprietatea şi dreptul de proprietate. Caracteristic pentru etapa dictaturii totalitare
a fost sprijinul substanţial, indiferent de mijloace, dat marii proprietăţi, întăririi, dezvoltării şi
consolidării ei. Foarte semnificative au fost măsurile adoptate în vederea organizării, apărării
şi încurajării capitalului monopolist, dezvoltându-se în această etapă nu numai capitalul
monopolist particular (au fost creat organisme monopoliste ca ODESFER, OFAUL, ORAP,
Oficiul bumbacului ş.a.) toate puse sub controlul şi îndrumarea unui şir de ministere, iar
nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la activitatea lor ducea după sine sancţiuni civile
şi penale, ci şi capitalului monopolist de stat (statul a fost acţionar la o serie de întreprinderi
ca: ASTRA, Societatea Româno- Germană, Societatea Anonimă Romalcool ş.a.
In al doilea rând, trebuie să menţionăm că au fost întreprinse o serie de acţiuni care au
însemnat un atac direct la dispoziţiile cu privire la dreptul de proprietate - ca un drept absolut
şi exclusiv -, categoric în defavoarea proprietăţii mici şi mijlocii. Două din aceste acţiuni ni se
par foarte semnificative. Mai întâi, problema rechiziţiilor. Luând ca bază dispoziţiile
Decretului-lege nr. 583 din februarie 1940, regimul dictaturii totalitare le-a adus o serie de
modificări şi completări; de acum, dispoziţiile în materie s-au aplicat nu numai în mediul
186
rural, ci şi la imobile, mergându-se la rechiziţionarea constantă a forţei de muncă. S-a instituit
un regim sancţionator foarte aspru în cazul nerespectării dispoziţiilor elaborate în materie.
În al treilea rând, trebuie să arătăm că regimul dictaturii totalitare de dreapta a
legalizat preluarea de către stat a bunurilor (proprietăţilor) evreilor, sub pretextul politicii de
românizare.
2. Capacitatea juridică a persoanelor a fost, în reglementarea ei juridică, influenţată de
o serie de factori, ca: lipsa unei constituţii care, fie şi formală, să mai fi proclamat drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti, permanentizarea stării de asediu, cu toate consecinţele ei, starea de război
şi chiar unele influenţe ale ideologiei fasciste, politica faţă de cetăţenii români de etnie
evreiască neconcretizându-se în România în punerea în aplicare a „soluţiei totale".
Dictatura totalitară s-a caracterizat prin lichidarea totală a oricăror drepturi şi libertăţi,
printr-o politică antipopulară şi prin metode teroriste de guvernare. Dreptul de vot a fost
lichidat. Dreptul de organizare şi asociere a fost şi el lichidat, dictatura totalitară desfiinţând şi
organizarea profesională de tipul breslelor din timpul dictaturii regale, camerele de muncă,
reorganizate din 1940 cu caracter permanent statal, fiind singurele admise în acest domeniu.
În privinţa întrunirilor şi manifestaţiilor, în noiembrie 1940 s-a stabilit prin Decretul-lege nr.
3802 că: „Acei care determină sau iau parte la întruniri sau manifestaţiuni cu caracter politic,
potrivnic prevederilor Decretului-lege nr. 3151, din 14 septembrie 1940, vor fi internaţi într-
un lagăr de muncă sau li se va fixa domiciliu obligatoriu" (art. 1), că pedepsele se stabileau de
organe ale administraţiei centrale a statului (Ministerul Afacerilor Interne, pe baza unui jurnal
al Consiliului de Miniştri, art. 1 alin. 2), iar aceste acte ale organelor administraţiei centrale a
statului au fost „considerate ca acte de guvernământ şi nu sunt generatoare de daune" (art. 1
alin. 4).
Abuzul a fost astfel pe deplin legalizat. Dispoziţiile de mai sus au fost amplificate
prin Decretul-lege nr. 142 din 23 ianuarie 1941, care a interzis: „orice fel de întruniri, adunări
de orice fel în pieţe publice sau case particulare, localuri închise, fară autorizaţia
Comandamentelor militare respective" (art. II) şi a stabilit, pentru cei ce încălcau aceste
dispoziţii, „pedeapsa cu muncă silnică de la 5 la 12 ani şi degradarea civilă de la 3 la 5 ani, iar
în caz de violenţă, muncă silnică de la 8 la 15 ani cu degradarea civilă de la 5 la 8 ani" (art.
III).
Menţionăm, pe linia atentatului la libertatea persoanei, folosirea ca pedepse a:
domiciliului obligatoriu şi internarea în lagăre de muncă.
Atentatul ia inviolabilitatea domiciliului a fost consacrat prin dispoziţiile care au dat
de acum percheziţiile în competenţa organelor militare.
187
În legislaţie s-au introdus prevederi în care se arată că, de pildă: „Când infracţiunile de
mai sus sunt comise de persoane de altă origine etnică decât cea română, sancţiunile
prevăzute se vor dubla". Aceste dispoziţiuni nu s-au aplicat locuitorilor României de origine
etnică germană, care au avut o situaţie privilegiată.
În materie s-au stabilit fără rezerve dispoziţiile Decretului-lege nr. 2650, din 8 august
1940, dar mai ales cele ale Decretului-lege nr. 2651, din aceeaşi zi, pentru oprirea căsătoriilor
între români de sânge şi evrei.
Dispoziţiile actelor normative mai sus citate au fost amplificate printr-o serie de
decrete date de dictator, dintre care amintim: Decretul-lege nr. 3804 din 12 noiembrie 1940
pentru căsătoria funcţionarilor, modificat în 7 aprilie 1941, prin care s-a stabilit că
funcţionarii publici şi cei care funcţionau în temeiul unor legi speciale nu se putea căsători cu
persoane de origine etnică străină şi cei ce se căsătoreau „împotriva prevederilor acestei legi
vor fi puşi în disponibilitate pe data căsătoriei, iar acei care se vor căsători împotriva
prevederilor decretului-lege pentru oprirea căsătoriilor între români de sânge şi evrei vor fi
destituiţi".
189
Unitatea de învăţare 14
STATUL ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA 1948-1989
Cuprins :
14.1. Introducere
14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
14.3. Conţinutul unităţii de învăţare
14.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
14.1. Introducere
Acest capitol îşi propune să ofere studenţilor date esenţiale referitoare la instituţiile
juridice din perioada 1948-1989, în conexiune cu realităţile economice, sociale şi politice.
190
său, pentru a continua şi desăvârşi opera constructivă începută la 6 martie 1945", se spunea
într-un comunicat conform cu punctai de vedere exprimat de Partidul Comunist.
Crearea Frontului Naţional Democrat, rolul principal jucându-1 PCR, partid ce
număra în 1944 maximum 1.000 de membri. Frontul Naţional Democrat şi-a asigurat
colaborarea unei importante fracţiuni a burgheziei liberale conduse de Gh. Tătărăscu şi a
grupării naţionalist-ţărăniste conduse de Anton Alexandrescu.
După ce în februarie 1945, din iniţiativa PCR, Frontul Plugarilor a lansat lozinca
ocupării cu forţa a pământurilor moşiereşti de către ţărani, la 23 martie 1945, în baza legii
pentru înfăptuirea reformei agrare au fost expropriate 1.468.946 ha teren aparţinând
elementelor fasciste şi celor ce au colaborat cu Germania nazistă, criminalilor de război şi
celor vinovaţi de dezastrul ţării, precum şi terenurile agricole ce depăşeau suprafaţa de 50 ha
aparţinând celorlalţi moşieri. Un număr de peste 400.000 de familii ţărăneşti fără pământ şi-
au întemeiat gospodării, iar alte aproximativ 500.000 şi-au întărit puterea economică, în
detrimentul marilor proprietari şi în condiţiile în care Constituţia din 1923 era valabilă şi
decreta în art. 16 că este inviolabilă şi că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauze de
utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire" (loan Muraru şi Gh. lancu -
Constituţiile române - 1995).
Conferinţa Naţională a PCR din 16-21 octombrie 1945 şi alegerile din 19 noiembrie
1946 vor schimba raportul de forţe în România. Acordul sinucigaş de colaborare şi participare
comună în alegeri al partidelor istorice conduse de Gh. Tătărăscu (PNL) şi Anton
Alexandrescu (PNŢ) va face ca PCR, mai întâi cu Partidul Social Democrat, apoi cu Frontul
Plugarilor, Partidul Naţional Popular, apoi cu PNL şi PNŢ să constituie, la 17 mai 1946,
Blocul Partidelor Democrate (BPD). Tăvălugul bulgărelui de zăpadă şi febra schimbărilor
direcţionate de la Moscova avea să culmineze începând cu alegerile din 19 noiembrie 1946
când au avut loc alegeri parlamentare, la care au participat 7 milioane de cetăţeni români,
alegeri în care forţele având în frunte PCR au obţinut o „victorie,,.
Au fost abrogate normele constituţionale existente (art. 2), urmând ca o Adunare
constituantă să elaboreze o nouă constituţie (art. 5).
În privinţa organelor centrale ale statului, legea a stabilit că activitatea legislativă
urma să fie exercitată de Adunarea deputaţilor, până la dizolvarea ei şi formarea Adunării
constituante (art. 4), iar activitatea executivă a fost încredinţată unui Prezidiu al Republicii,
compus din cinci membri, aleşi cu majoritate de voturi de Adunarea deputaţilor, „dintre
personalităţile vieţii publice, ştiinţifice şi culturale ale Republicii Populare Române" (art. 6).
Promulgarea legilor a aparţinut Consiliului de Miniştri (art. 9).
191
Prin Legea nr. 364/1947 au fost numiţi cei cinci membri ai Prezidiului Republiicii
Populare Române: C. I. Parhon, M. Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gh. Stere, şi loan Niculi.
Proiectul a fost adoptat în unanimitate (295 bile albe).
Cu anul 1948 poporal român a păşit pe calea socialistă. Partidul Social-Democrat,
reorganizat în anii 1944-1945, promovând lideri adepţi ai Frontului Unic cu comuniştii,
printre care L. Rădăceanu, Ştefan Voitec, Th. Iordăchescu ş. a., aripa PSD legată de
democraţia social-democrată din Europa centrală şi apuseană va fi diminuată ca reprezentare
în viaţa politică, prin marginalizarea liderului acesteia, C. Titel-Petrescu, de către social-
democraţii de stânga. în 21-23 februarie 1948 se realizează unificarea Partidului Comunist
Român cu Partidul Social Democrat, luând naştere Partidul Muncitoresc Român (ulterior, la
Congresul al IX-lea al partidului, a fost adoptată hotărârea schimbării denumirii partidului în
aceea de Partidul Comunist Român, Congresul I al Partidului Muncitoresc Român devenind
Congresul al VI-lea al PCR).
România va deveni o anexă a sistemului sovietic. în România, lideri instruiţi în URSS,
comunişti aflaţi în emigraţie în Uniunea Sovietică, „activişti" precum Ana Pauker, L. Laszlo,
I. Chişinevschi, C. Drăghici, L. Pressman ş. a. vor domina conducerea partidului comunist,
înconjurându-se de slujitori semidocţi şi de mulţi neromâni, care vor fi modelaţi după
orientările date de „tătucul" Stalin. „Cu rândurile strânse", Gh. Gheorghiu-Dej va reuşi după
1948, să dezvolte ofensiva pentru a zdrobi „duşmanul de clasă". Aparatul represiv se
perfecţionează, în anii 1948-1950, prin prezenţa oficială a consilierilor sovietici profesionişti
şi prin folosirea vechilor agenţi ai NKVD-ului în România. între aceştia se detaşau:P.
Bogdarenko, Pantiuşa, Nikonov, Posteuka, Babenko şi mulţi alţii.
După Congresul PMR din 1948, Pantiuşa îşi va lua numele de Gheorghe Pintilie, fiind
„eminenţa cenuşie" a serviciilor secrete staliniste din România şi mâna dreaptă a lui Theohari
Georgescu, ministrul de interne, şi apoi a lui C. Drăghici.
Arestarea liderilor de frunte ai partidelor democrat-burgheze a fost urmată de o
adevărată vânătoare de lideri regionali, comunali etc. ai acestor partide, cărora li s-au intentat
procese, mulţi dintre ei fiind întemniţaţi şi prea puţini reuşind să fugă în Occident.
Comandanţi militari, generali renumiţi, participanţi la întregirea României, apoi la războiul
antisovietic şi la războiul antihitlerist, au fost declaraţi criminali de război. Sute de ofiţeri
superiori au fost condamnaţi, în procese, sub această acuză, când e de ştiut că în alte ţări ale
Europei, până şi în Germania, stigmatul de „criminal de război" a fost aplicat numai factorilor
responsabili ai ţării.
192
Astfel, mulţi dintre ofiţerii superiori au fost condamnaţi la numeroşi ani de temniţă
grea în lagărele de la Aiud, Râmnicu-Sărat, Sighet, Caracal. Aici ei s-au găsit laolaltă cu
lideri politici, scriitori, profesori, jurişti, medici, actori, cercetători. Asemenea acţiuni profund
ilegale şi inumane au lipsit atunci catedrele facultăţilor, spitalele, scenele teatrelor,
laboratoarele de mari capacităţi şi somităţi de care ţara, poporul, ştiinţa aveau nevoie spre a se
redresa după război. Represiunea a cuprins toate palierele societăţii, inclusiv pe unii lideri
comunişti. In februarie 1948, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost demis din funcţia de ministru al
justiţiei, arestat, anchetat, judecat şi omorât în aprilie 1954.
La 21 noiembrie 1948 s-a început acţiunea de verificare a întregului activ de partid, în
perioada 1948-1953 au fost arestate peste 60. 000 de persoane, o parte condamnate pentru că
au fost „demascaţi" ca legionari, fascişti, trădători.
Ocupaţia sovietică până în 1958 şi impunerea unui regim străin de spiritul poporului
român a generat o amplă mişcare de rezistenţă care a luat forme multiple, inclusiv lupta cu
arma în mână, lupta de partizani în munţi Represiunea a vizat cu precădere distrugerea acestei
mişcări. în martie 1948 a fost arestat grupul de comandă a Mişcării Naţionale de Rezistenţă în
frunte cu Gheorghe Mânu şi Horia Măcelariu. Sub îndrumarea consilierilor sovietici are loc
anchetarea şi condamnar ea la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii. La 22 mai 1948
guvernul Petru Groza i-a retras regelui Mihai I şi familiei sale cetăţenia română, iar cinci ani
mai târziu au fost trecute în proprietatea statului toate bunurile Casei Regale.
În 1949-1950 au fost arestaţi toţi foştii lideri politici care au ocupat funcţii de stat
înainte de 1945 şi au fost închişi la Sighet, Arad, Gherla, Râmnicu-Sărat, etc. Mulţi dintre ei
şi-au pierdut viaţa în închisori: luliu Maniu, Ion Mihalache, Gh. Brătianu, Constantin
Argetoianu. Numeroşi foşti lideri politici şi alţi adversari ai regimului comunist au fost supuşi
unui regim de exterminare în lagărele sovietice sau la Canalul Dunăre-Marea Neagră. O altă
formă de represiune a celor ce se opuneau regimului de sovietizare a fost deportarea în
Bărăgan a celor circa 50 de mii de familii.
Spre a impune aceste prefaceri, spre a crea „omul nou", principiu anunţat cu emfază
de Ana Pauker şi Iosif Chişinevschi, în discursurile lor demagogice din anii 1947-1948, ca şi
în broşurile de propagandă ale partidului comunist, s-a desfăşurat o vastă campanie de
propagandă şi diversiune. Unul dintre obiectivele acestei campanii 1-a constituit desprinderea
României de structurile occidentale. Această desprindere a făcut paşi repezi prin legarea
economică, în primul rând de Uniunea Sovietică, şi renunţarea, în parte, la tradiţionalele
raporturi economice cu ţările avansate. Spiritual, desprinderea a fost mult mai dificilă şi,
practic, nu s-a realizat decât în cadrul unui număr restrâns de adepţi ai internaţionalismului
193
dirijat de la Moscova. Perenitatea patriotismului a fost piesa de rezistenţă, decenii la rând,
după 1948.
Emisarii cultivării în România a nonpatriotismului internaţionalist s-au înscris, în
primul deceniu postbelic, într-un registru variat, incluzând consilieri sovietici, lideri
comunişti pregătiţi în URSSS, specializaţi la Moscova, Kiev, Leningrad, în diferite domenii
ale ştiinţei, economiei, culturii, armatei, securităţii statului, învăţământului, presei ş. a.,
efectele activităţii acestei cohorte de exponenţi ai noii societăţi şi ai „omului nou", efecte care
se cereau a fi rapide, au fost însă diminuate de prezenţii, în toţii porii societăţii, a valorilor
naţionale şi creştin-ortodoxe.
Creşterea reticenţei investitorilor occidentali faţă de noile tipuri bizare în economia
românească, reducerea creditelor occidentale, datoriile de război faţă de URSS au împins
România în braţele comunismului. Ministrul român al afacerilor externe, Gh. Tătărăscu, în
Memoriul adresat guvernului în mai 1947 reliefa: „O cercetare mai obiectivă a stării care
stăpâneşte azi toate categoriile sociale şi toate categoriile producătoare duce la concluzia că în
ţara întreagă se ridică un val de nemulţumire care sporeşte zi de zi şi în ultimul timp în
proporţii îngrijorătoare". Ministrul liberal (omul politic care a pus interesul ţării mai presus de
interesul de partid şi de cel personal şi care a încercat să salveze tot ce se mai putea salva în
faţa tăvălugului sovietic) şi fost prim-ministru (2 ianuarie 1934-28 decembrie 1937) arăta în
primul rând că este vorba de „rezultate negative ale întregii noastre politici economice... După
doi ani de guvernare producţia generală a ţării reprezintă abia 48% din producţia anului
1938... Suntem singura ţară în care nu s-a putut începe un plan de refacere".
Ministrul de Externe arăta şi implicaţiile situaţiei grele prin care trecea ţara pentru
relaţiile economice internaţionale, punctând concis şi real natura raporturilor cu URSS: „Intre
o producţie reprezentând 48% din producţia anului 1938 şi între sarcinile Armistiţiului, care
reprezintă 50% din veniturile statului, era fatal ca flagelul inflaţiei, scumpirea vieţii să ducă la
ruină şi suferinţe, la adevărate stări de exasperare... şi cât timp acest climat va dura orice
tentativă de refacere va eşua, ţara va continua să se zbată în cleştele nemulţumirilor provocate
de o economie falimentară." La aceste cauze el adăuga şi „excesele regimului de excepţie
care mai dăinuieşte şi în primul rând excesele arestărilor preventive... şi care instaurează în
întreaga ţară un regim de nelinişte şi nesiguranţă..." Sunt arestaţi oameni absolut nevinovaţi şi
din considerente care nu au nici o legătură cu liniştea şi ordinea publică. Se creează o
atmosferă prielnică înfiripării unei legi după care nu am fi decât un regim care se menţine
prin forţă şi teroare, un regim impopular şi nedemocratic. „
194
După proclamarea Republicii au fost constituite organele supreme ale puterii de stat:
Marea Adunare Naţională şi Sfaturile populare (denumite ulterior consilii populare). Pentru
constituirea Marii Adunări Naţionale au avut loc, la 28 martie 1948, alegeri generale. La 13
aprilie 1948 Marea Adunare Naţională adopta Constituţia în care înscria principalele „cuceriri
ale poporului român", libertăţile şi drepturile democratice.
Plenara PCR din 10-11 iunie 1948 şi actul votat de Marea Adunare Naţională la 11
iunie 1948 face să aibă loc naţionalizarea principalelor mijloace de producţie industriale,
miniere, bancare, de asigurări, de transport. Ca urmarea acestui act, în proprietatea statului
socialist au trecut peste 8. 500 de întreprinderi siderurgice şi metalurgice, şantiere navale, căi
ferate particulare, întreprinderi petroliere, chimice, textile etc. Naţionalizarea a avut un rol
hotărâtor în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor şi lichidarea burgheziei industriale şi
financiare, înlăturând investiţiile de capital străin în ţara noastră şi creând sectorul socialist în
economia României. În procesul de organizare a statului, un loc important 1-a avut
constituirea organelor administraţiei, menite să organizeze şi să dezvolte economia şi cultura
socialistă.
Astfel, au fost constituite unele organe centrale necunoscute în trecut, cum au fost
Comitetul de Stat al Planificării şi Comisia Controlului de Stat. S-a desfăşurat procesul de
creare a unei noi armate, iar în locul poliţiei şi jandarmeriei a fost creată miliţia, ca
„instrument al dictaturii proletariatului, a cărei misiune era menţinerea ordinii publice şi
apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. „în vederea „reprimării comploturilor, a
sabotajului şi a altor acţiuni duşmănoase" au fost create în anul 1948 organele de securitate
ale statului.
Un rol deosebit în viaţa statului îl are şi Consiliul de Miniştri - organ suprem al puterii
executive şi administrative, care avea rolul de a înfăptui politica internă şi externă a PCR,
asigura executarea legilor, conducea, coordona şi controla activitatea ministerelor şi a
celorlalte organe ale puterii de stat. Consiliul de Miniştri ca organ colectiv şi fiecare membru
al său răspundea în faţă MAN pentru întreaga activitate desfăşurată.
Cel dintâi preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost după 1945 dr. Petru Groza. în
anul 1952, când acesta a devenit preşedintele Prezidiului MAN, a fost „ales" preşedinte al
Consiliului de Miniştri Gheorghe Gheoghiu-Dej, care era şi prim-secretar al PMR (PCR). Din
1955, MAN l-a ales pe Chivu Stoica, iar din 1961, pe Ion Gheorghe Maurer, care a deţinut
funcţia până în 1974.
„Multe din greşelile noastre ne-au fost impuse, s-a ascuns adevărul înţelegerilor de la
Yalta; ni s-a promis repudierea lor, am crezut în înţelepciunea, moralitatea şi abilitatea
195
conducătorilor Occidentului în faţa pericolului rusesc. Ne-am înşelat şi am fost înşelaţi"
(Istoricul exilat N. Baciu în „Istoria Românilor" de Titu Geogescu). „Din Stettin la Baltica, la
Triest pe Adriatica o cortină de fier a căzut asupra continentului", declara, încă din 1946,
preşedintele SUA, Truman. „Cortina de fier", tragica realitate a Europei postbelice, s-a
menţinut de nepătruns, timp de un sfert de veac, pentru a trebui, ulterior, încă pe atâta timp
pentru a fi, treptat, demontată.
„Fenomenul Piteşti", prin care victima era transformată în călău, deţinutul era torturat
de către un alt deţinut şi individul dezumanizat, «stil» ce a fost extins şi la închisorile de la
Gherla, Ocnele Mari, Târgu-Ocna, la Canal, monstruozităţi diabolice ale securităţii conduse
de Nikolski care dorea lichidarea rezistenţei morale a tinerilor deţinuţi politici, în special
studenţi, slujindu-se de un grup (nucleu) de deţinuţi, un comando având în frunte pe Eugen
Ţurcanu. în 1952, Ministerul de Interne a decis să interzică asemenea practici şi a trimis în
judecată şi condamnat la moarte grupul Ţurcanu.
Moartea lui Stalin în martie 1953 a fost urmată de o scurtă destindere. Noul lider de la
Kremlin, N. S. Hruşciov a acceptat o anumită libertate de mişcare a liderilor ţărilor satelite.
La congresul al XX-lea al PCUS (feb. 1956) el a criticat cultul personalităţii lui Stalin. Cu
toate acestea Hruşciov a decis ca Armata Roşie să înfrângă revoluţia din Ungaria (oct, 1956).
în acest context extrem de complex, Gheorghe Gheoghiu-Dej a iniţiat unele măsuri pozitive:
desfiinţarea sistemului de cote obligatorii, eliberarea unor deţinuţi politici, a dat dreptul unor
deportaţi politici să se întoarcă în localităţile lor de origine.
În relaţiile cu URSSS, Dej a reuşit să obţină, la 24 mai 1958, o victorie importantă:
acordul de la Moscova privind retragerea definitivă din ţară a trupelor Armatei Roşii.
Oarecum paradoxal, acest act a fost urmat de un nou val de arestări politice, fiind condamnaţi
scriitorii: Vasile Voiculescu, Vladimir Streinu, Ion Caraion, Edgar Papu etc. Din 1960, dm
ordinul lui Dej au fost emise mai multe decrete de graţiere, culminând cu cel din 1964 când
au fost eliberaţi din închisori ultimii 10. 000 de deţinuţi politici.
Această hotărâre a fost adoptată pe fondul unei evidente detaşări faţă de linia
Moscovei, reflectată pregnant în Declaraţia PMR din aprilie 1964.
România, ţară membră a CAER şi a Tratatului de la Varşovia, aflată în faţa
perspectivelor de a-şi pierde identitatea economică şi independenţa (lideri ca Ion Gherghe
Maurer şi Al Bârlădeanu au obiectat la integrarea socialistă europeană a României).
Rezultatele vor fi modeste, dar ele învederau o anumită dispunere a forţelor interne, o stare de
spirit a populaţiei peste care nu se putea trece uşor.
196
„Planul Valev", conceput în anii 1962-1963, preconiza „adâncirea integrării" statelor
socialiste est-europene, odată cu transformarea unor importante atribute ale suveranităţii lor
naţionale către un forum internaţional patronat de Moscova. Unul dmtre „argumentele"
necesităţii acestei „confrerii" supranaţionale îl reprezintă imperativul unirii eforturilor statelor
socialiste, spre a lua de către Europa occidentală spre consolidarea „Pieţei Comune".
Declaraţia din aprilie 1964 a respins cu hotărâre orice acţiuni sau tendinţe de încălcare
a independenţei naţionale, de ştirbire a integrităţii teritoriale, pronunţându-se împotriva
formelor şi practicilor care aduceau atingere atributelor fundamentale ale suveranităţii
statului. Se respingea categoric existenţa unui centru unic conducător al statelor socialiste.
România arăta că „orice ştirbire sau încălcare a lor nu poate decât să creeze surse de
neînţelegeri şi diversiuni". „Fenomenul românesc" se manifesta într-o perioadă când se
accentua „schisma chineză" în „lagărul socialist". Confruntarea chino- sovietică a adus
Bucureştiul în postura de mediator, România câştigând astfel o relativă libertate de mişcare în
direcţia unui „ socialism independent".
Constituţia din august 1965 votată de MAN consacra trăsăturile fundamentale ale
orânduirii sociale şi de stat din ţara noastră: caracterul unitar al statului; deţinerea
suveranităţii, a întregii puteri de către întregul popor; proprietatea socialistă asupra
mijloacelor de producţie; rolul conducător al clasei muncitoare în viaţa întregii societăţi;
alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea; participarea activă a intelectualităţii la munca
desfăşurată de poporul nostru; egalitatea deplină a tuturor cetăţenilor. Art. 3 stipula: „In
Republica Socialistă România, forţa politică conducătoare este Partidul Comunist Român".
Moartea lui Dej la 19 martie 1965 a dus la desemnarea lui Nicolae Ceauşescu, ca
prim-secretar, la 22 martie 1965, apoi secretar general al partidului. Ales statutar la Congresul
al IX-lea al PCR, Nicolae Ceauşescu, timp de aproape 25 de ani va angaja România pe un
drum al „dezvoltării societăţii socialiste multilateral dezvoltate", în totală disonanţă cu teza
„ţară în curs de dezvoltare". Cutezanţa sa, mai ales după „Primăvara de la Praga", a dus la
câştigarea unui sprijin popular al maselor şi simpatia unor lideri occidentali. „Epoca Nicolae
Ceauşescu" se conturează în tot acest timp, atingând apogeul în anii '80, ea reprezentând
monopolizarea puterii de către clanul prezidenţial (devenit preşedinte de stat după 1974) şi
punerea tuturor mijloacelor de propagandă în mâinile „conducătorului iubit", executarea cu
servilism şi obedienţă a tuturor indicaţiilor şi hotărârilor, unele chiar aberante, ale secretarului
general.
197
Aparatul de partid, şcolit la Academia „Ştefan Gheorghiu", creatorul revoluţionarilor
de profesie, activiştii şi-au stabilit ca principal obiectiv idolatrizarea cuplului Nicolae şi Elena
Ceauşescu.
Regimul totalitar comunist a făcut ca viaţa personală să se afle sub controlul statului
care îşi asuma rolul nu numai de a stabili unităţile economice, activităţile de producţie, dar şi
modul de organizare a timpului liber (munci agricole, manifestaţii procomumste etc.), dar şi a
vieţii intime. Cu deosebire în anii '50-'60 viaţa cotidiană a românilor a fost extrem de dificilă.
Cu ajutorul aparatului de represiune hiperdezvoltat s-a reuşit ca poporul să fie înregimentat şi
uniformizat ideologic. înregimentarea începea cu preşcolarii în organizaţia „Şoimii patriei",
cei de la ciclul primar şi gimnazial deveneau „pionieri", iar liceenii se înscriau în UTC;
studenţii erau membrii Asociaţiei Studenţilor Comunişti, unii deveneau membri PCR sau ai
Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste.
În mediul rural munca se desfăşura în CAP-uri şi IAS-uri, fără tragere de inimă, cu
câştiguri modeste şi cu greul pe elevi, muncitori şi funcţionari, ţăranii fiind aproape dispăruţi
ca vârstă şi preocupare.
La oraşe, oamenii lucrau în 2-3 schimburi pentru îndeplinirea planului anual şi
cincinal, după deviza „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim".
Pe străzi, în comune şi oraşe, la fiecare loc de muncă, în fiecare sală de festivităţi erau
lozincile de o „inestimabilă valoare" a lui Nicolae Ceauşescu sau sloganuri cu: „Partidul,
Ceauşescu, România", „Partidul, Ceauşescu, Pace", „Trăiască PCR centru! vital al întregii
naţiuni" etc.
Ignorarea legilor evoluţiei istorice, ignorarea stării de spirit a întregului popor,
ignorarea şi marginalizarea intelectualităţii, a culturii şi învăţământului, scăderea drastică a
nivelului de trai şi a dreptului la informaţii, la accesul la cultură şi libertatea de opinie şi de
exprimare, încălcarea flagrantă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor (de
altfel stipulate în mare parte în Constituţia României, dar nerespectate), fanatismul islamic în
identificarea tuturor realizărilor poporului român cu cuplul prezidenţial, complicitatea tacită
şi expresă a clicii înconjurătoare, a întregului aparat de partid şi de stat, identificarea dintre
„partid şi stat", dintre „lege şi hotărâri de partid", somnul instituţiilor statului în faţa prăpastiei
ce-i separa pe cei din „vârful piramidei" de realităţile zilnice, propaganda deşănţată şi
paranoică, cultul personalităţii ce se accentua şi atinsese paranoia cu cât situaţia generală a
ţării se degrada, sunt fapte de istorie şi de justiţie ce au generat o puternică stare de
nemulţumire în rândurile întregii populaţii.
198
În mod cert, între conducătorii regimului comunist şi poporul român se crease o
prăpastie, care va genera revolta şi evenimentele din Decembrie 1989.
199
Concepte şi termeni de reţinut
Frontul Naţional Democrat, Marea Adunare Naţională, Sfatul popular.
200
Bibliografie
201