CURS DE DREPT CONSTITUŢIONAL

Conf. univ. dr., Loredana Adelina Pădure

CUPRINS
I. 1. Scurte considerații privind sistemul dreptului
2. Noţiuni introductive despre stat şi drept. Drept public şi drept privat
3. Dreptul constituțional - ramură a dreptului public
4. Normele și raporturile de drept constituțional
5. Introducere în dreptul constituţional
6. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept
7. Subiectele raporturilor de drept constituţional
8. Izvoare de drept cnstituțional
9. Obiectul dreptului constituţional are un triplu obiect
10. Ierarhia actelor juridice. Supremația Constituției

II. Principiul separației puterilor, al egalității, cooperării și controlului reciproc al acestora

1. Conceptul de putere. Puterea de Stat - Puterea Poporului

2. Despre autolimitarea puterii. Limitarea prin Constituţie a puterii autorităţilor
3. Principiul separării puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora
4. Principiul separării puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora prevăzut în
Constituţia României din anul 1991
III. Teoria Constituției
1. Apariţia şi evoluţia noţiunii de constituţie
2. Constituţia cutumiară şi constituţiile scrise
3. Definiţia constituţiei
4. Adoptarea şi modificarea constituţiilor
4.1. Adoptarea Constituției
4.2. Modificarea Constituției
5. Conţinutul constituţiei. Blocul constituţionalităţii
6. Supremaţia Constituţiei
IV. Statul. Elementele sale constitutive
1. Forma puterii de stat
2. Statul
3. Elementele constitutive ale statului
3.1. Teritoriul populația și puterea politică suverană
3.2. Populaţia
4. Forma puterii de stat și structura de stat.
Conceptul formei de stat
5. Statul unitar complex
6. Statul compus
7. Confederațiile de state
8. Stat federal
9. Forma de guvernământ
V. Elementele de istorie constituțională în România modernă și contemporană
1. Regulamentele Organice
2. Proiecte de reformă constituţională la 1848
3. Divanurile ad-hoc (1857)
4. Convenţia de la Paris (7/19 august 1858)
5. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris
6. Constituţia de la 1/13 iulie 1866
7. Constituţia din 29 martie 1923
8. Constituţia din 27 februarie 1938
9. Dictatura antonesciană (septembrie 1940 – august 1944)
10. Repunerea în vigoare a Constituţiei din 1923
11. Legea nr. 363/1947 pentru constituirea statului român în Republica Populară Română
12. Constituţiile comuniste
12.1. Constituţia din 1948
12.2. Constituţia din 1952
12.3. Constituţia din 1965
13. Acte constituţionale din perioada decembrie 1989 – decembrie 1991
VI. Justiția constituțională
 1. Noţiunea de justiţie constituţională.
2. Tipologia formelor de control al constituţionalităţii legilor
3. Modele contemporane de control al constituţionalităţii legilor
3.1. Modelul american al controlul constituţionalităţii legilor
3.2. Modelul european al controlul constituţionalităţii legilor
3.2.1. Bazele teoretice
3.2.2. Caracteristicile modelului european de control al constituţionalităţii legilor
4. Natura constituțională în România
4.1. Natura juridică şi funcţiile Curţii Constituţionale
4.2. Organizarea Curţii Constituţionale
4.3. Atribuţiile Curţii Constituţionale
4.4. Procedura în faţa Curţii Constituţionale
4.5. Actele Curţii Constituţionale
VII. Teoria generală a statului
1. Definiţia statului
2. Elementele statului
2.1. Teritoriul
2.1.1. Definiția și elementele teritoriului
2.1.2. Caracteristicile teritoriului României
2.1.3. Organizarea administrativ-teritorială a României
2.2. Populaţia – element al statului
2.3. Suveranitatea – element al statului
3. Societatea civilă şi statul
4. Funcţiile statului
VIII. Rolul și funcțiile statului. Formele organizării politice ale poporului. Partidele politice. Asociații și
organizații sindicale. Grupurile de presiune
1. Statul și interesele sociale generale
1.1. Criterii de delimitare a funcţiilor statului
1.2. Clasificarea funcţiilor statului
2. Formele organizării politice a poporului: partidele politice; asociaţiile şi
organizaţiile sindicale; grupurile de presiune
2.1. Partidele politice
IX. Forma de stat-structura de stat și forma de guvernământ
1. Structura de stat
2. Forma de guvernământ
2.1. Monarhia
2.2. Republica
X. Cetățenia română
1. Noţiunea şi natura juridică a cetăţeniei
2. Principiile care stau la baza reglementării cetăţeniei române
3. Drepturile şi îndatoririle specifice condiţiei de cetăţean al României
3.1. Drepturile care aparţin exclusiv cetăţenilor români
3.2. Obligaţiile specifice condiţiei de cetăţean al României
4. Dobândirea cetăţeniei române
4.1. Modurile de dobândire de drept a cetăţeniei
4.2. Modurile de dobândire a cetăţeniei române prin act juridic
5. Pierderea cetăţeniei române
5.1. Moduri de pierdere de drept a cetăţeniei române
5.2. Moduri de pierdere a cetăţeniei române prin act juridic
6. Dovada cetăţeniei române
7. Cetăţenia de onoare
XI. Sistemul constituțional al României
1. Constituție. Sistem constituțional
1.1. Constituție
1.2. Trăsăturile constituţiei
1.3. Controlul constituţionalităţii legilor în România
 1.4. România, stat naţional, unitar şi indivizibil
1.5. România, stat suveran şi independent
1.6. România, stat de drept, democratic şi social
2. Elementele constitutive ale statului român
2.1. Organizarea administrativă a teritoriului
2.2. Populaţia României Populaţia
3. Parlamentul. Funcționarea acestuia
3.1. Parlamentul României
3.2. Funcţionarea Parlamentului României
3.3. Etapele procedurii legislative
3.4. Funcţia de informare
3.5. Funcţia de control parlamentar
3.6. Funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau numire a unor autorităţi publice
3.7. Actele Parlamentului
3.8. Statutul deputaţilor şi al senatorilor
4. Președintele României
5. Autoritatea jurisdicţională
5.1. Consideraţii generale
5.2. Specificul activităţii jurisdicţionale
5.3. Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiţia
5.4. Organele judecătoreşti. Ministerul Public. Consiliul Superior al Magistraturii
5.5. Raporturile cu legislativul şi executivul
XI. Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului
1. Noţiunea de drepturi fundamentale
2. Noțiunea de îndatoriri fundamentale
3. Natura juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
4. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului
5. Clasficarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
6. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale ale cetăţenilor români
6.1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
6.2. Neretroactivitatea legii
6.3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor
6.4. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenie română şi
domiciliul în ţară
6.5. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor
6.6. Protecţia juridică a cetăţenilor străini şi apatrizilor în România
6.7. Extrădarea şi expulzarea
6.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale
6.9. Accesul liber la justiţie
6.10. Prezumţia de nevinovăţie
6.11. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului dreptului sau al unor libertăţi
XII. Drepturile și libertățile fundamentale
1. Noţiunea de drepturi fundamentale
2. Noțiunea de îndatoriri fundamentale
3. Natura juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
4. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului şi cetăţeanului
5. Clasficarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
6. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale ale cetăţenilor români
6.1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
6.2. Neretroactivitatea legii
6.3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor
6.4. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenie
română şi domiciliul în ţară
6.5. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor
6.6. Protecţia juridică a cetăţenilor străini şi apatrizilor în România
6.7. Extrădarea şi expulzarea
6.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale
6.9. Accesul liber la justiţie
6.10. Prezumţia de nevinovăţie
6.11. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului dreptului sau al unor libertăţi
XIII. A. Drepturi și libertăți ale ființei umane privită ca entitate biologică
1. Dreptul la viață
2. Dreptul la integritate fizică şi psihică
3. Dreptul la ocrotirea vieții intime, familiale și private
4. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi
5. Dreptul fiinţei umane de a-şi întemeia o familie
B. Drepturi și libertăți în raporturile persoanei cu societatea și statul
1. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei
2. Inviolabilitatea domiciliului
3. Libertatea conştiinţei
4. Libertatea de exprimare
5. Dreptul la proprietate
6. Dreptul la moştenire
7. Dreptul la un nivel de trai decent
8. Dreptul la ocrotirea sănătăţii
9. Dreptul la muncă şi protecţie socială a muncii
10. Dreptul persoanelor handicapate
11. Dreptul copiilor şi al tinerilor de a li se asigura un regim special de protecţie şi de asistenţă
12. Dreptul la învăţătură
13. Dreptul străinilor şi al apatrizilor
14. Dreptul de azil
C. Drepturi garanții
1. Dreptul de acces liber la justiţie
2. Dreptul de petiţie
3. Dreptul la apărare
4. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
5. Dreptul la grevă
 I. 1. Scurte considerații privind sistemul dreptului
Dreptul apare ca un sistem compus din totalitatea normelor juridice
dintr-un stat, adică totalitatea regulilor de conduită generale şi obligatorii,
impersonale, stabilite sau recunoscute de către stat şi care exprimă voinţa
acestuia, a căror respectare obligatorie este asigurată de forţa de constrângere a statului,
respectiv de anumite organe statale create în acest scop. Normele juridice au scopul de
a reglementa conduita oamenilor într-o societate şi stabilesc, totodată, drepturile şi
obligaţiile acestora, atât în relaţiile dintre ei, cât şi în relaţiile dintre aceştia şi stat. În
literatura de specialitate se arată că „dreptul apare ca fiind ansamblul
regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi
disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat
specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi
justiţiei sociale.” În cadrul sistemului de drept normele juridice sunt grupate în ramuri
de drept care cuprind norme juridice care reglementează relaţiile sociale dintr-un
anumit domeniu. Astfel avem de exemplu: ramura de dreptul civil, ramura de
dreptul penal, ramura de drept constituţional şi instituţii politice, ramura de
dreptul administrativ, ramura de drept financiar etc. Normele juridice din cuprinsul unei
ramuri de drept sunt grupate şi ele în raport de relaţiile sociale înrudite pe care le
reglementează, în instituţii de drept numite şi instituţii juridice. De exemplu: instituţia
prescripţiei sau cea a moştenirii în ramura de drept civil, instituţia cetăţeniei în ramura
de drept dreptul constituţional şi instituţii politice etc. La rândul său dreptul se împarte
în drept public şi în drept privat. Această distincţie îşi are originea în dreptul roman,
criteriul de delimitare fiind acela al intereselor ocrotite. Juris-consultul roman Ulpian
arăta că: „Dreptul public este cel care priveşte situaţia unei probleme romane, dreptul
privat, cel care priveşte folosul câte unei singure persoane”. Dreptul public este format
din acele norme juridice care au ca obiect reglementarea relaţiilor sociale privind
organizarea puterilor statului, raporturile dintre guvernanţi şi dintre aceştia şi guvernaţi,
raporturile dintre state, celelalte relaţii sociale care se referă la apărarea socială, la
muncă, precum şi la relaţiile financiare ori bancare. În sfera dreptului public intră de
exemplu: drept constituţional, drept administrativ, drept penal, drept financiar, drept
internaţional public ş.a. Dreptul privat cuprinde acele norme juridice care
reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi cele personale nepatrimoniale, la care
participă persoane fizice sau persoane juridice, private. Dreptul privat este format din
drept civil, dreptul familiei, drept comercial ş.a.
2. Noţiuni introductive despre stat şi drept. Drept public şi drept privat
Statul a constituit obiect de studiu pentru științele umane încă din Antichitate și
reprezintă o formă organizată a unei comunități umane, dotată cu anumite atribute care
îi conferă un statut aparte.
Dreptul este un fenomen complex, indispensabil în orice organizare socială.
Termenul drept cunoaște mai multe declinări - drept obiectiv, subiectiv și pozitiv.
Dreptul obiectiv formează un sistem structurat în jurul distincției clasice drept
public-drept privat.
După mai multe criterii, dreptul obiectiv se clasifică în dreptul public şi dreptul
privat.
Dreptul public cuprinde normele juridice care reglementeaza relaţiile sociale ale
statului cu autorităţile publice şi ale funcţionarilor publici cu persoanele particulare
atunci când acestea privesc drepturile, prerogativele şi obligaţiile subiectelor de drept
public, în realizarea interesului general prin metode specifice dreptului public. Dreptul
public este dominat de interesul general (satisfacerea acestuia) şi de aceea, în raporturile
juridice de drept public prevalează voinţa statului, a autorităţilor publice exprimată şi
înfăptuită în condiţiile şi limitele strict prevăzute de lege. Dreptul public cuprinde mai
multe ramuri de drept şi anume: dreptul constituţional, dreptul internaţional public,
dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal etc. Această împărţire este făcută
după obiectul şi metoda de reglementare specifice fiecărei ramuri
de drept. Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor fizice sau
juridice şi raporturile dintre ele vizând satisfacerea intereselor private individuale. În
dreptul privat se include dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat etc.
Justificarea împărţirii normelor juridice în dreptul public şi dreptul privat constă în aceea
că în dreptul public, cel puţin un subiect al raportului juridic este de drept public adică
statul, autoritatea publică sau administrativă; în raporturile juridice de drept public
subiecţii sunt inegali, iar actele juridice au, de regulă, un caracter obligatoriu pentru toţi
(opozabil erga omnes), deoarece se urmăreşte înfăptuirea intereselor generale; în
raporturile de drept public statul, autoritatea publică, au puteri juridice mai mari decât
persoana fizică sau persoana juridică de drept civil. În dreptul privat, subiecţii
raporturilor juridice sunt egali, iar actele juridice sunt de regulă secrete spre deosebire
de cele de drept public, care sunt şi trebuie să fie publice; Unele principii după care
funcţionează normele juridice de drept public diferă de principiile după care
funcţionează normele juridice de drept privat; În dreptul public prevalează interesul
general, pe când în dreptul privat interesul privat şi, ca urmare, regimul de drept public
diferă de cel de drept privat.
Dreptul pozitiv îl constituie totalitatea regulilor juridice scrise, iar dreptul natural
este acel drept care derivă din natura lucrurilor şi din raţiunea omenească. Dreptul
natural se compune dintr-un mic număr de maxime, fondate pe echitate şi bunul simţ,
care se impun chiar legiuitorului şi după care opera legislativă va putea să fie apreciată,
lăudată sau criticată. Spre exemplu, dreptul la viaţă este un drept natural. Dreptul natural
este şi el recunoscut şi instituit de lege. Dreptul public se deosebeşte de dreptul privat şi
se caracterizează prin: reglementarea relaţiilor sociale privind constituirea statului,
structura statului, relaţiile dintre componentele statului, precum şi dintre acestea şi
indivizi în procesul organizării şi executării legii (relaţiile din interiorul guvernării,
inclusiv dintre guvernanţi şi guvernaţi); în dreptul public sunt preponderente actele de
autoritate pe când în dreptul privat actele de gestiune, contractele etc.; în dreptul public
preponderent este regimul constrângerii (dreptul penal, dreptul administrativ etc.); din
punct de vedere al constrângerii sunt preponderente actele juridice unilaterale,
autoritare, emise de autorităţile publice; dreptul public conţine ansamblul normelor prin
care se asigură satisfacerea interesului public; normele dreptului public sunt de aplicare
mai largă vizând, de regulă, conduita tuturor cetăţenilor (legea, hotărârea de guvern
etc.), pe când cele ale dreptului privat au o aplicabilitate mai restrânsă vizând, de regulă,
conduita a două sau mai multe persoane; normele dreptului public sunt superioare celor
de drept privat, ultimele fiind subordonate primelor, de exemplu orice modificare în
normele juridice constituţionale (norme de drept public), produce direct sau indirect
modificări în normele juridice de drept privat; dreptul public se exprimă prin acţiuni
autoritare, pe când dreptul privat se traduce prin iniţiativa individuală şi acordul liber de
voinţe, dacă aceasta nu contravine legii; dreptul public vizează interesul public pe când
dreptul privat apără interesul privat, particular; normele de drept public sunt opozabile
erga omnes, iar cele de drept privat numai la un număr restrâns de persoane.
în dreptul public, drepturile statului şi ale autorităţilor publice sunt obligatorii de
înfăptuit pentru titularii acestora, deoarece prin acestea (drepturile) se apără
interesul public şi nu al autorităţii respective, pe când în dreptul privat, sunt
preponderente drepturile subiective, adică acele drepturi la care subiectul poate
renunţa.
 3. Dreptul constituțional - ramură a dreptului public

Dreptul constituţional este o ramură importantă a dreptului public deoarece prin normele
sale reglementează cele mai importante relaţii sociale fundamentale şi coordonează modul de
reglementare a relaţiilor din toate celelalte ramuri de drept. Obiectul principal de studiu al
dreptului constituţional îl reprezintă constituţia care este legea fundamentală a statului.
Constituţia se află în vârful ierarhiei actelor normative dintr-un stat, motiv pentru care toate
acestea din urmă sunt subordonate legii fundamentale și trebuie să fie elaborate în concordanţă
cu dispoziţiile constituţionale. În literatura de specialitate au fost exprimate mai multe opinii cu
privire la definiţia dreptului constituţional. Astfel, într-o opinie se arată că „dreptul
constituţional este acela care formulează în principii, organizează în proceduri şi consolidează
în instituţii regimul politic al unei ţări, prin norme specifice adoptate de organul legiuitor”. Într-
o altă opinie, dreptul constituţional „este acea ramură a dreptului unitar formată din normele
juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării statale a puterii”. Dreptul constituţional a mai fost definit ca fiind
ansamblul normelor juridice care reglementează forma de stat, forma de guvernământ,
organizarea şi funcţionarea parlamentului, raporturile acestuia cu celelalte organe ale statului,
inclusiv cu orice alt obiect, dacă sunt consacrate prin însuşi textul constituţiei. În definirea
noţiunii de drept constituţional şi împărtăşind opinia altor autori, considerăm că trebuie să se
facă referire şi la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, deoarece în obiectul de studiu
al dreptului constituţional intră şi relaţiile sociale care reglementează drepturile şi libertăţile
fundamentale. Prin urmare, apreciem că dreptul constituţional este format din ansamblul
normelor juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale privind organizarea statală,
organizarea puterilor în stat şi raporturile dintre acestea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor
de stat, statutul cetăţenilor, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, precum şi modalităţile de
garantare a acestora. Ca ramură a sistemului de drept, „dreptul constituţional reprezintă la
rândul său un sistem de norme şi instituţii juridice, care, în raport cu sistemul căruia îi aparţine,
apar ca subsisteme ale acestuia, ca părţi ale întregului. Dreptul constituţional nu numai că
juridicizează organizarea şi exercitarea puterii, dar chiar o subordonează dreptului.”

În opinia unora, fenomenul statal este comun tuturor societăţilor, indiferent de gradul lor
de dezvoltare. Se afirmă că oriunde şi totdeauna când cei care „comandă” pot fi diferenţiaţi de
cei care „ascultă”, suntem în prezenţa statului. Această teză a fost combătută de prof. T.
Drăganu care arată că: „o bandă de gangsteri în care un Al Capone comandă cu mai multă
autoritate, chiar decât un rege supuşilor săi, nu este un stat.” Pentru ca să poată fi vorba de
existenţa unui stat este necesar ca în sânul grupului social respectiv să se nască ideea că
individul sau indivizii care guvernează nu se mărginesc să exercite o constrângere corporală
asupra guvernaţilor, ci procedează după o anumită ordine legală sau cutumiară care face ca între
indivizii care alcătuiesc această grupare să stăruie anumite legături şi, chiar dacă persoanele
care alcătuiesc la un moment dat categoria socială a guvernanţilor ar înceta să existe, alţii le-ar
lua locul - adaugă prof. T. Drăganu. Statul, cum preciza M. Hauriou, este o „instituţie”. Statul
apare pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii, atunci când puterea politică instituţionalizată
fiind, dobândeşte astfel caracterul de putere publică, oficială, legitimă. Statul este, deci, o formă
perfecţionată de conducere a societăţii. Statul, ca persoană juridică, are drepturi şi obligaţii,
drepturi şi obligaţii care într-un stat democratic izvorăsc din necesităţile publice şi satisfac
interesele publice prin mijloace specifice. Drepturile şi obligaţiile statului nu se confundă cu
dreptul în general ca totalitate de norme juridice, ci este o componentă a acestuia, care se
regăseşte în normele juridice de drept public. Prin drept în general se urmăreşte satisfacerea
intereselor generale, naţionale, locale, private şi individuale. După M. Văraru, interesele
generale sunt acele trebuinţe (necesităţi) care ridicându-se mai presus de orice consideraţii
locale sau regionale, sunt absolut comune pentru toţi locuitorii unei ţări şi pentru toată
întinderea teritoriului său. Toţi locuitorii unei ţări - fără nici o deosebire -
au interes pentru apărarea naţională, pentru menţinerea ordinii publice, pentru
distribuirea justiţiei, pentru sănătatea publică, intreţinerea căilor de comunicare,
executarea lucrărilor de utilitate publică, pentru gestionarea domeniului public şi procurarea
resurselor necesare pentru satisfacerea acestor interese comune. Aducerea la îndeplinire a
acestor interese generale, cade în sarcina şi constituie rolul esenţial al Statului şi reprezentanţilor
săi prin mijloacele dreptului. Reducerea puterii statului peste anumite limite afectează
satisfacerea intereselor generale; spre exemplu incapacitatea finanţării învăţământului,
asigurărilor sociale, a sănătaţii, etc. afectează dreptul la învăţătură şi dreptul la un nivel de trai
decent, etc. Interesele publice pot fi interese generale, la nivelul naţiunii sau interese publice
locale, la nivelul colectivităţilor locale (judeţ, comună, oraş, municipiu).
Statul, ca formă organizată a puterii într-o societate determinată pe un teritoriu, este
strâns legat de drept, pe care se sprijină şi cu care se condiţionează reciproc.
Statul creează dreptul şi, paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile statului.
Instituind dreptul, statul impune reguli de conduită, norme obligatorii pentru toţi:
persoane fizice, juridice şi inclusiv organele statului. Prin drept, statul îşi exprimă atât puterea
de comandă, cât şi limitele acesteia, formulând exigenţe economice, sociale şi politice. Statul
asigură forţa, eficienţa şi viabilitatea dreptului. El este paznicul normelor juridice, intervenind
deseori (coercitiv) pentru a chema la ordine indivizii, inclusiv funcţionarii şi demnitarii publici
ori autoritatea care, ignorând prescripţiile normelor, încalcă libertăţile şi drepturile celorlalţi.
Statul trebuie să asigure respectarea legii inclusiv de către structurile sale, apărând nu numai
interesul public ci şi interesul privat. Dreptul, ca totalitate de norme juridice, nu poate exista în
afara Statului, decât numai sub forma normelor morale şi religioase.

4. Normele și raporturile de drept constituțional

Normele juridice de drept constituţional reglementează conduita oamenilor în relaţiile

sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii politice. Normele
constituţionale au caracter fundamental întrucât reglementează cele mai importante relaţii
sociale şi în principal, sunt incluse în constituţie. Din acest fapt, rezultă forţa juridică supremă
a normelor juridice de drept constituţional. Consecinţă este că toate celelalte norme juridice ce
alcătuiesc celelalte ramuri de drept sunt subordonate normelor constituţionale şi, prin urmare,
trebuie să se conformeze acestora. Cerinţa conformităţii cu dispoziţiile constituţionale nu
vizează numai conţinutul celorlalte acte normative, ci şi activitatea de aplicare a normelor
constituţiei prin acte individuale şi măsuri concrete, care, de asemenea, nu poate fi decât
conformă cu dispoziţiile legii fundamentale. De asemenea, normele constituţionale sunt
imperative, adică obligatorii pentru destinatarii acestora. Raporturile de drept constituţional
sunt acele relaţii sociale, reglementate juridiceşte care se stabilesc în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii politice. În general, raportul juridic este o relaţie socială
reglementată de norma juridică. Raportul juridic se stabileşte numai între oameni, fie luaţi în
mod individual - persoane fizice sau fie organizaţi în colective - persoane juridice. Este un
raport social deoarece este legat de viaţa şi activitatea oamenilor în societate și un raport de
voinţă, deoarece în cadrul său se întâlnesc două voinţe şi anume: pe de o parte voinţa statului,
exprimată în norme juridice şi pe de altă parte voinţa participanţilor la raportul juridic. Întâlnirea
celor două voinţe ia aspectul unei colaborări, dar poate apărea şi ca o confruntare de voinţe, în
condiţiile în care subiecţii nu-şi subordonează voinţa şi acţiunile individuale faţă de conduita
prescrisă în conţinutul perceptiv al normelor de drept. În cadrul raportului juridic participanţii
apar ca titulari de drepturi şi obligaţii reciproce. Participanţii la raportul juridic se numesc
subiecte de drept, conţinutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor reciproce ale subiectelor de drept din cadrul acestui raport, iar obiectul raportului
juridic îl formează conduita umană la care se referă conţinutul raportului, adică acţiunile
subiectelor de drept.

5. Introducere în dreptul constituţional

Dreptul constituţional ca ramură s-a impus ca fundament pentru celelalte ramuri de drept
şi s-a divizat dintr-o altă ramură de drept, drept administrativ, devenind o ramură independentă.
Dreptul constituţional este ramură principală a sistemului dreptului din R.M. care prin normele
sale consacră şi ocroteşte cele mai importante relaţii sociale, reglementate prin norme juridice.
Dreptul constituţional cuprinde norme care au ca obiect de reglementare instituţionalizarea şi
exercitarea puterii de stat, norme adoptate de o autoritate legiuitoare, anume împuternicită în
acest scop şi după o procedură specială. Dreptul constituţional este ramura fundamentală a
dreptului fiecărei ţări, care reglementează modul de organizare a societăţii în stat, esenţa, forma
şi mecanismul statului, atribuţiile şi responsabilităţile guvernanţilor, dar şi drepturile, libertăţile
şi îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului. Drept constituţional este ramura fundamentală a
dreptului fiecărei ţări, prezentând totalitatea normelor juridice ,care consolidează baza
economică a statului, forma de guvernare, forma de organizare a statului, stabileşte modul de
formare, competenţa, dar şi activitatea organelor puterii de stat şi de administrare a statului,
sistemul electoral, drepturile şi libertăţile fundamentale. Ca ramură a sistemului dreptului,
dreptul constituţional reprezintă un sistem de norme juridice şi instituţii juridice, care în raport
cu sistemul dreptului, este parte a acestuia, fiind:

-Un ansamblu organizat de norme şi instituţii juridice care au acelaşi obiect de

reglementare, folosind aceleaşi metode.

-Între normele juridice şi instituţiile juridice sunt legături specifice, care determină
manifestarea lor într-un complex unitar şi interdependent.

-Între normele dreptului constituţional există o ordine ierarhică, în vârful căreia se

găsesc normele din Constituţie.

6. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept

Sistemul unitar de drept este structurat şi sistematizat într-o ierarhie a ramurilor dreptului,
ierarhie alcătuită în funcţie de o serie de criterii: importanţa relaţiilor sociale reglementate de
normele unei anumite ramuri de drept, poziţia izvoarelor sale principale. Aplicând aceste
criterii, vom constata că dreptul constituţional ocupă primul loc în această ierarhie a ramurilor
de drept. Argumentele principale pentru susţinerea acestei afirmaţii sunt:
a) normele dreptului constituţional reglementează acele relaţii sociale fundamentale ce
iau naştere, se modifică şi se sting în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii
publice;
b) normele dreptului constituţional sunt cuprinse în actele normative cu cea mai mare
forţă juridică, sau actele normative de reglementare primară: Constituţia, legile şi actele
normative cu forţa juridică egală cu a legii.
Aşadar, dreptul constituţional este ramura principală a sistemului unitar al dreptului
românesc.

7. Subiectele raporturilor de drept constituţional

Subiecte ale raporturilor juridice sunt numai oamenii, fie luaţi în mod individual -
persoane fizice, fie grupaţi în organizaţii - persoane juridice. Pentru a fi subiect de drept,
persoana fizică trebuie să aibă capacitate juridică. Capacitatea juridică desemnează aptitudinea
generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic.

Subiectele raporturilor de drept constituţional sunt:

Statul este primul subiect direct sau reprezentat de organele sale reprezentative, fiind un
subiect calificat, permanent prezent în raporturile de drept public. În mod direct statul se
manifestă în raporturile prinvind cetăţenia, în raporturile privind structura de stat. Dar, de cele
mai multe ori el este reprezentat de autorităţile statului, şi anume organele legiuitoare, sunt
întotdeauna subiecte de drept constituţional cu condiţia ca raporturile la care participă să fie de
drept constituţional. Organele executive şi jurisdicţionale sunt subiecte de drept constituţional,
dacă raportul juridic la care participă are ca celălalt subiect poporul, statul, sau organele
legiuitoare. Şi dacă acel raport juridic, apare în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
puterii de stat.

Poporul are calitatea de subiect de drept constituţional recunoscută de constituţie. Art. 2

Suveranitatea şi puterea de stat (1) Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii
Moldova, care exercită în mod direct şi prin organele sale representative, în formele stabilite de
Constituţie.
 Partidele şi alte formaţiuni politice sunt forme organizatorice în care cetăţenii participă
la guvernare. Propun candidaţi în alegeri şi de ele depinde buna organizare şi desfăşurare a
alegerilor organizaatorice representative.

Cetăţenii pot apărea ca subiecţi de drept în 3 ipostaze:

-ca persoană fizică în realizarea raporturilor juridice privind drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale.

-ca persoană investită cu anumite demnităţi, funcţii într-un organ de stat (ministru, deputat,
judecător, şef de stat.), în calitate de reprezentant al poporului.

-în calitate de parte a corpului electoral, fiind repartizaţi pe circumscripţii electorale.

Străinii şi apatrizii se manifestă ca subiecţi de drept constituţional, în raporturile ce apar

în calitatea lor de persoană în exercitarea unor drepturi şi îndatoriri ale omului, art.19
Constituţie. În exercitarea raporturilor juridice de acordare a cetăţeniei şi a azilului politic.

7. Izvoare de drept constituţional

Izvoarele dreptului constituţional sunt numai actele normative adoptate de autorităţile

publice reprezentative. Aceste acte normative cuprind norme juridice, prin care se
reglementează relaţii sociale fundamentale, care apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii de stat. Nu toate izvoarele dreptului sunt şi izvoare de drept constituţional.
Ioan Nuraru stabileşte o regulă după care se poate aprecia izvoarele dreptului constituţional . Şi
anume, să cunoaştem autoritatea publică care le-a emis, conţinutul actului normativ.

Legea este principalul izvor al dreptului:

-legi constituţionale (Constituţia, legea de revizuire a Constituţiei Titlul VI art.141) (legile

adoptate prin referendum naţional).

-legile organice (ocupă locul secund, reprezintă o dezvoltare a dispoziţiilor constituţionale,

explică ceea ce Constituţia a stabilit ca principiu). Art.72 Constituţia R.M. se adoptă după
procedura majorităţii parlamentare (50%+1). Intervin în domeniile strict stabilite de Constituţie.
-legile ordinare intervin în celelalte domenii ale vieţii sociale, în afară de domeniile
reglementate de legi organice şi constituţionale.

Actele normative subordonate legii

Decretele prezidenţiale - având caracter constituţional, dar nu primar.

Actele normative ale organului de control constituţional - autorităţii de verificare a

conformităţii actelor juridice cu Constituţia R.M.

Regulamentul parlamentului - adoptat printr-o lege organic şi care reglementează structura

internă şi modul de desfăşurare a activităţii parlamentului.

Precedentul judiciar - este hotărârea unei instanţe judecătoreşti pe o cauză concretă, devenită
obligatorie la examinarea unor cauze analoge, nu este specific pentru sistemul nostru de drept.

Codul legilor religioase - este specific în sistemul Islamic de drept, astfel există în cărţile lor
religioase, se stabilesc şi anumite reguli de drept Constituţional.

Tratatele internaţionale pot fi un izvor de drept constituţional, dacă reglementează un domeniu

al dreptului constituţional ( sfera drepturilor omului), care trebuie să fie de aplicaţie directă, să
fie ratificat conform dispoziţiilor constituţionale naţionale. Art 4. Constituţie

8. Obiectul dreptului constituţional

a. Dreptului constituţional are un triplu obiect. Drept constituţional instituţional, are ca
obiect tradiţional instituţiile politice (guvern, parlament, şef de stat, partide politice).
Dar şi bazele instituţiilor administrative şi jurisdicţionale.
b. Drept constituţional normativ (fundamental), are ca obiect sistemul surselor dreptului
sau sistemul normativ al statului.
c. Drept constituţional substanţial (raţional), are ca obiect drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale.

Toate normele dreptului constituţional au acelaşi obiect de reglementare, istituirea,

menţinerea şi exercitarea puterii de stat. Dreptul constituţional este factorul care structurează
întregul sistem de drept al ţării. El, este cel ce guvernează şi orientează orientarea juridică din
celelalte ramuri ale dreptului. Cum izvorul formal, principal al dreptului, este constituţia, actul
normativ juridic, dar şi politic fundamental al statului, cu valoare juridică supremă în stat,
rezultă nişte consecinţe:

-O normă constituţională abrogă sau modifică orice altă normă dintr-o altă ramură de
drept.

-Toate normele cuprinse în celelalte ramuri ale dreptului trebuie să fie în strict
concordanţă, cu dispoziţiile constituţionale. Cele stabilite de constituţie.

10. Ierarhia actelor juridice. Supremaţia Constituţiei

Potrivit art. 51 din Constituţie “Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor

este obligatorie”. Actele juridice sunt de două feluri: acte juridice normative şi acte juridice
individuale. Prin efecte juridice înţelegem drepturi şi obligaţii, a căror respectare este asigurată
prin forţa de constrângere a statului. Actul juridic este manifestarea de voinţă în scopul
producerii de efecte juridice, adică al naşterii, modificării sau stingerii de raporturi juridice.
Actele juridice normative se emit de organele împuternicite ale Statului şi sunt manifestări de
voinţă prin care se dispune cu privire la modul cum să se desfăşoare anumite relaţii sociale, iar
în cazul nerespectării acestei dispoziţii, sancţiunile ce se aplică, de către cine, cui şi în ce mod.
Actele normative într-un stat unitar se aplică, de regulă, pe întreg teritoriul şi la toţi subiecţii.
Actele juridice individuale se referă numai la cazuri concrete, la nivelul individului, deci cu
efecte juridice limitate la un număr restrâns de subiecţi. În orice stat, actele juridice normative
au o ierarhie bine stabilită, adică o putere de reglementare mai mică sau mai mare în raport de
competenţa şi puterea de reprezentare a autorităţii emitente. Ca urmare, fiecare autoritate emite
un anumit act normativ bine precizat în ierarhie din punct de vedere al competenţei materiale,
personale şi teritoriale pe care o are acel organ. Legea fundamentală a oricărui stat este
Constituţia care este elaborată de Adunarea constituantă şi aprobată prin referendum, toate
celelalte legi în statul respectiv se subordonează acesteia, iar toate reglementările ulterioare
trebuie să fie conforme Constituţiei - forma supremă de exprimare a voinţei poporului într-un
stat democrat. Prin Constituţie se reglementează structura statului şi relaţiile dintre organele
statului pe de o parte, precum şi dintre acestea şi persoanele fizice sau persoanele juridice, pe
de altă parte. Filosoful grec Socrate considera Constituţia ca fiind sufletul cetăţii. Al doilea act
ca putere normativă îl constituie legea organică. Legea organică se votează de Parlament numai
cu o majoritate calificată (majoritatea din efectivul parlamentar), având un domeniu de
reglementare foarte important în stat prevăzut în mod expres în Constituţie (de exemplu:
regimul proprietăţii, regimul infracţiunilor şi pedepselor, statutul funcţionarului public etc.). Al
treilea act ca putere normativă îl constituie legea ordinară, adică acea lege care se votează de
Parlament cu majoritate simplă (jumătate plus 1 din parlamentarii prezenţi) reglementând
celelalte domenii care nu intră în obiectul legii organice. O lege ordinară nu poate modifica o
lege organică, nici nu poate contraveni acesteia şi bineînţeles, Constituţiei. In vacanţele
parlamentare, Guvernul este delegat provizoriu de Parlament, printr-o Lege de abilitare, să
emită ordonanţe obişnuite în anumite domenii, acte normative cu putere de lege ordinară până
la aprobarea sau respingerea lor de către Parlament. Prin aceast tip de ordonanţă nu se poate
modifica o lege organică şi bineînţeles nici Constituţia. În cazuri excepţionale, de urgenţă,
Guvernul poate emite ordonanţe de urgenţă prin care se modifică legea, inclusiv cea organică,
până la aprobarea sau respingerea acestora în Parlament. Ca şi legile emise de Parlament,
ordonanţele Guvernului pot fi atacate ca neconstituţionale numai în faţa Curţii Constituţionale.
Pentru organizarea executării şi executarea în concret a legii, Guvernul emite acte
administrative numite hotărâri care sunt subordonate ordonanţelor, legii ordinare, legii organice
şi Constituţiei. Evident, o hotărâre de Guvern nu poate fi contrară ordonanţelor Guvernului şi
deci, nici nu le modifică. Atunci când hotărârile Guvernului contravin legii pot fi atacate în
justiţie, putând fi anulate de Curtea de Apel, Secţia de Contencios administrativ. După hotărârile
Guvernului, ca putere normativă, se situează ordinele şi instrucţiunile cu caracter normativ,
emise de miniştri după o anumită procedură. Acestea, evident, sunt acte administrative
subordonate tuturor celorlalte acte normative mai sus enumerate, adică trebuie să fie în
concordanţă cu ele, potrivit ierarhiei actelor juridice. Toate aceste acte normative, emise de
miniştri, din punct de vedere teritorial, se aplică în toată ţara, însă din punct de vedere material,
numai în domeniile ce le-au fost rezervate şi pe care le reglementează ministerul respectiv. Acte
normative cu competenţă limitată de aplicare atât teritorială cât şi materială, emit Consiliile
judeţene, Consiliile locale şi primăriile, respectiv cu putere numai pe teritoriul lor de
competenţă şi numai în domeniile în care au fost împuterniciţi de lege. De exemplu, Legea
32/1968, privind regimul general al contravenţiilor, stabileşte domeniile în care aceste autorităţi
pot institui contravenţii şi sancţiunile corespunzătoare acestora.

II. Principiul separației puterilor, al egalității, cooperării și

controlului reciproc al acestora

1. Conceptul de putere. Puterea de Stat - Puterea Poporului

 Trăsături. Deosebirile fată de alte puteri. Puterea este capacitatea, însuşirea, posibilitatea
fizică, morală, intelectuală, politică, militară, economică a persoanei, autorităţii etc. de a-şi
impune voinţa faţă de oameni sau natură. În funcţie de subiectul deţinător al puterii, mijloacele
folosite şi obiectul exercitării acesteia, putem distinge: putere politică, putere de stat, putere
militară, putere economică etc. Spre exemplu, puterea de stat se realizează prin mijloace
specifice, inclusiv forţa de constrângere, prin autorităţi, funcţii şi funcţionari publici, într-un
sistem de legi. C.G. Rarincescu arăta că noţiunea de putere are trei sensuri. Într-un prim sens,
cuvântul putere desemnează noţiunea de funcţie, de activitate specială; spre exemplu, se spune
- puterea legislativă se exercită de Parlament. În al doilea sens, cuvântul putere vizează noţiunea
de organ, de exemplu când se face referire la puterea executivă care prin excesul de ordonanţe
“de urgenţă”, încalcă domeniul puterii legiuitoare. În al treilea sens, prin cuvântul putere se
vizează elementele constitutive ale voinţei naţionale întrucât aceasta poate fi fracţionată în
anumite elemente ce pot fi delegate şi încorporate într-un anumit organ respectiv serviciul
public care exercită funcţii corespunzătoare. Fiind şi dovedindu-se a fi categoria cheie în
organizarea statală a societăţii umane, puterea (în sensul cuceririi sau aproprierii sale) a fost şi
rămâne scopul fundamental al revoluţiilor, mişcărilor şi convulsiilor sociale, din aceasta
rezultând (sau acestea sunt rezultatul) legătura strânsă cu categoriile popor şi naţiune. Uneori,
categoria putere este exprimată prin cea de suveranitate. Constituţia actuală a României prin
art. 2 stabileşte că „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care se exercită prin
organele sale reprezentative şi prin referendum.” De aici rezultă două constatări: prima priveşte
legătura între categoriile şi fenomenele popor, naţiune, putere de stat, puteri publice, iar cea de-
a doua priveşte formulările extrem de nuanţate cu care se operează, precum cele de putere,
puteri publice, suveranitate, suveranitate naţională (care în fond exprimă aceeaşi categorie) sau
cele ce „rezidă în naţiune”, „aparţin naţiunii”, „aparţin poporului”.

Totuşi, poporul şi statul sunt subiecte distincte de drept. Cicero spunea că poporul este
un grup de oameni asociat prin legături juridice, prin consens juridic şi prin interese comune.
Istoricul roman Titus Livius ne învaţă că poporul este singurul în măsură să deţină toată
puterea în orice privinţă. După Giovani Sartori conceptul de popor este folosit în cel puţin
accepţiuni:1. Popor înseamnă, literalmente, toată lumea; 2. Popor înseamnă o parte majoritară
indeterminată; marea parte a mulţimii; 3. Popor înseamnă clasele inferioare; 4. Popor ca entitate
indivizibilă, ca întreg organic; 5. Popor ca mare parte exprimată prin principiul majorităţii
absolute; 6. Popor ca mare parte exprimată prin principiul majorităţii limitate.
 Credem că ceea ce interesează în primul rând, respectiv modul de exprimare a voinţei
poporului pentru satisfacerea intereselor publice, ar trebui avut în vedere la clarificarea
accepţiunii de popor. Ideal ar fi ca prin popor să se înţeleagă toată lumea dar, cel puţin pentru
mult timp, va fi foarte greu să se opereze cu această accepţiune.

Satisfacerea intereselor întregului popor pare o utopie având în vedere multitudinea şi

diversitatea acestora precum şi a căilor şi metodelor de realizare. De aceea, se lucrează cu
conceptul de interese generale, noţiune care presupune interesele esenţiale, importante pentru
toţi, ceea ce nu înseamnă că se satisfac în totalitate interesele tuturor, chiar dacă unii le consideră
esenţiale numai pentru ei. Deci, este dificil să stabilim ce este esenţial pentru toţi şi cum se
exprimă aceasta în voinţa poporului, ori cum aflăm voinţa reală a poporului. Practica a
demonstrat că aceasta o pot hotărî cei mai mulţi plecând de la majoritatea simplă, până la limita
maximă-întregul popor. În viaţă pot apărea diferenţe între opiniile majorităţii simple şi ale
majorităţii calificate în stabilirea şi definirea intereselor generale ale societăţii. În astfel de
situaţii socotim că opinia majorităţii calificative este mai aproape de voinţa poporului dacă
aceasta ia în considerare şi drepturile minorităţii. În anumite situaţii majoritatea simplă
hotărăşte, dar aceasta numai în limitele şi domeniile stabilite conform voinţei exprimate prin
referendumul popular, cât şi prin reprezentanţii societăţii din Adunarea Constituantă atunci
când aprobă Constituţia. De exemplu, o lege ordinară poate fi aprobată în Parlament de
majoritatea simplă a parlamentarilor, dar aceasta se face în baza unei Constituţii, votată de o
majoritate calificată şi prin referendumul popular. Chiar statul şi puterea sa, inclusiv
dimensiunile acesteia, trebuie să îşi aibă sorgintea în Constituţia votată atât de Adunarea
Constituantă, cât şi prin referendumul popular. Noţiunea de „stat”, aşa cum am văzut, cunoaşte
două accepţiuni: Într-o accepţiune mai mult politică, sociologică, prin stat se înţelege suma a
trei elemente distincte şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în sensul
puterii statale (de fapt statul în accepţiunea strict juridică). În accepţiunea aceasta, statul este
sinonim cu ţara el incluzând civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţile
etc. Într-o a doua accepţiune, o accepţiune restrânsă, prin stat se înţelege forma organizată a
puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul. Aceasta este accepţiunea strict juridică
într-un stat democratic. Aşa văzute lucrurile, următorul raţionament ne permite explicarea
edificiului statal. Poporul, naţiunea deţin puterea politică. Pentru a putea exercita această putere,
poporul creează statul, ca ansamblu sistematizat de organe de stat legiuitoare, administrative,
judecătoreşti, de armată şi poliţie etc., deseori denumite autorităţi statale (publice). Statul este
deci sistemul acestor autorităţi publice şi aceasta este accepţiunea cu care vom opera în
continuare - organizarea statală a puterii poporului. Puterea statală nu se confundă cu puterea
politică. Ca trăsături generale ale puterii de stat reţinem:1) caracterul de putere; 2) putere de
constrângere; 3) putere socială; 4) putere de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat; 5)
caracterul organizat; 6) suveranitatea.

1. Caracterul de putere

Acest caracter general al puterii de stat, care exprimă „genul proxim” în definirea puterii
de stat, constă în aceea că puterea este o putinţă efectivă, o capacitate de a exprima şi realiza
voinţa ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate. Dar pentru a defini puterea de stat sunt
necesare şi alte elemente, respectiv cele care o diferenţiază de alte puteri şi care reprezintă aşa
numita „diferenţă specifică”.

2. Puterea de stat este o putere de constrângere

Fiind o putere socială, puterea de stat se distinge în cadrul fenomenului putere prin faptul
că este o putere de constrângere. În realizarea voinţei lor, guvernanţii apelează la un întreg
arsenal de mijloace, inclusiv forţa de constrângere legală, denumită şi „constrângerea de stat”,
împotriva celor care nu se conformează legii. Elementul constrângere este definitoriu pentru
putere, ca putere de stat, deoarece în momentul în care dispare constrângerea statală dispare
chiar statul. Acesta (elementul constrângerii) deosebeşte puterea de stat de puterea socială
existentă în comuna primitivă, care era o putere obştească şi se baza pe convingere, pe
înţelegerea rostului şi necesităţii măsurilor luate. De asemenea, el deosebeşte puterea de stat de
alte puteri sau activităţi exercitate de organe şi organizaţii nestatale (partide politice, diferite
organizaţii sociale, organizaţii religioase). Ca atare, orice putere de stat este o putere de
constrângere, contrângerea de stat fiind una din „trăsăturile esenţiale ale oricărei puteri de stat”.
Dar constrângerea de stat trebuie folosită doar în ultimă instanţă, adică atunci când voinţa de
stat exprimată prin lege nu este respectată de bună voie. Constrângerea de stat se realizează
printr-o forţă instituţionalizată, care trebuie să funcţionează numai în baza şi în limitele legii,
adică numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege după proceduri stricte şi numai prin
organele abilitate de lege. În cazul când constrângerea de stat este folosită în afara legii, este
necesară tragerea la răspundere civilă, administrativă sau penală după caz, atât a funcţionarului
public vinovat, cât şi a autorităţii publice în cauză.

3. Caracterul social al puterii statale

 Puterea de stat are evident un caracter social întrucât ea se manifestă într-un mediu social.
Acest caracter explică apariţia sa, apartenenţa, conţinutul şi funcţiile sale. Puterea organizată
statal a apărut ca putere a unor forţe sociale (grupuri, clase) şi a fost folosită la
consacrarea şi protejarea intereselor acestora faţă de alte grupuri, clase sociale, persoane.
Drumul parcurs în organizarea statală a puterii de la despotism până la statul de drept şi
democratic se analizează şi se explică în raport tocmai cu caracterul social al puterii.

4. Puterea de stat este puterea de a exprima şi realiza voinţa guvernaţilor ca voinţă

general-obligatorie.

Această trăsătură exprimă raţiunea de a fi a puterii organizată statal. Trebuie subliniat că

voinţa indivizilor, a grupurilor sociale, a poporului, a naţiunii (depinde de sfera ce o dăm
noţiunii „guvernaţilor”) exprimată prin lege, nu este suma aritmetică a voinţei membrilor,
grupurilor sau claselor sociale. În lege trebuie să se exprime interesele fundamentale, precum
şi celelalte care au caracter general pentru categoria guvernaţilor. Raportul lege-voinţă reală a
poporului este în strânsă legătură cu caracterul democratic al statului. Ca atare, nu întotdeauna
legea exprimă voinţa poporului, cum ar fi din cauza unor alegeri incorecte sau din cauza
îndepărtării guvernanţilor de la ceea ce au promis când au fost aleşi etc. În caracterizarea puterii
se vorbeşte de legalitatea puterii, precum şi de legitimitatea puterii, sintagme cu conţinutul
diferit. Astfel, prin legalitatea puterii înţelegem câştigarea, exercitarea şi menţinerea puterii în
limitele Constituţiei şi a legilor date în baza acesteia. Pe de altă parte, prin legitimitatea puterii
înţelegem câştigarea, exercitarea şi menţinerea puterii, pe baza Constituţiei şi a legilor date în
baza acesteia, Constituţie şi legi care exprimă voinţa reală a poporului. Când Constituţia şi legile
nu mai corespund voinţei reale a poporului, atunci puterea care le respectă este legală, dar nu
mai este legitimă. În astfel de situaţii puterea trebuie să actualizeze Constituţia şi legile conform
voinţei poporului.

5. Caracterul organizat al puterii statale.

Puterea de stat este şi există numai ca o putere organizată sub forma unui aparat,
mecanism sau a unor autorităţi investite cu „puteri” exprimate în competenţe organizate într-o
ierarhie specială, dar şi pe orizontală. Puterea de stat nu poate exista decât organizată.
Organizarea puterii statale pe principiul separării, egalităţii, cooperării şi controlului reciproc
al puterilor în stat prezintă incontestabile avantaje în exerciţiul democratic al funcţiilor
încredinţate structurilor acestuia (autorităţii publice, funcţionarii publici, demnitari publici,
instituţii publice etc.).

6. Suveranitatea puterii de stat.

Este o altă trăsătură a puterii organizate statal, respectiv supremaţia şi independenţa

puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernaţilor ca voinţă de stat. Această trăsătură se
analizează sub denumirea de suveranitate de stat pentru a fi deosebită de suveranitatea
poporului şi suveranitatea naţională.

2. Despre autolimitarea puterii. Limitarea prin Constituţie a puterii

autorităţilor

Viaţa în stat s-a făcut posibilă prin sacrificiul libertăţii neţărmurite a fiecărui individ,
pentru ca astfel să poată fi asigurat exerciţiul libertăţilor inerente vieţii. Atunci când este vorba
de „mulţi” şi de toţi, puterea şi libertatea nu se pot exersa şi deci realiza, decât dacă se
autoîngrădesc. Faptul de a hotărî în privinţa multora (a tuturor) este mai întâi rezultatul delegării
de către aceştia a unei părţi a libertăţii lor; eu şi ceilalţi asemenea mie am hotărât liber ca
altcineva (puterea) să hotărască pentru noi. Dar, dacă este o delegare parţială a libertăţii noastre
făcută puterii, atunci aceasta trebuie să se exercite numai în limitele înfăptuirii şi dezvoltării
libertăţii noastre. Depăşirea acestor limite impune responsabilităţi acceptate de puterea care se
respectă. Puterea reglementează relaţiile sociale pentru a guverna în realizarea drepturilor şi
libertăţilor. Aceasta se face în raport de interesele care se vizează a fi realizate. De aceea, de
multe ori individul copleşit, de exemplu, de variatele imixtiuni şi controale din partea puterii,
este îndreptăţit să se întrebe dacă nu cumva puterea are limite şi responsabilităţi, şi dacă da,
care sunt acestea?

Orice lucru, proces, fenomen, structură, sistem scăpat de sub control sau
autocontrol distruge sau se autodistruge. Istoria a demonstrat că o putere nelimitată iese din
slujba celor care au creat-o, putând acţiona chiar în deserviciul acestora.

Simpla limitare a puterii, fără instituirea şi înfăptuirea responsabilităţii pentru depăşirea

limitelor acesteia, este o utopie, iar administraţia acesteia se întoarce contra celor care au
înfiinţat-o. În concepţia antică, puterea era fundamental totalitară sub toate cele trei forme: ca
funcţie, organ şi voinţă. Tomismul, făcând distincţie între „legea eternă” şi „legea umană”, are
meritul de a oferi un „pretext” pentru limitarea puterii, indiferent de formele de exercitare ale
acesteia. Astfel, formula biblică „Dă-i Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al
lui Dumnezeu” fondează ideea limitării puterii şi instituirea responsabilităţii pentru depăşirea
acestor limite, idei care s-au materializat pentru prima dată în obiceiuri şi apoi în legi. Dacă
anterior suveranul putea să facă şi să desfacă legi după bunul său plac, prin adoptarea
principiului „princeps legibus tenetur”, acesta este ţinut să respecte dreptul, chiar dacă iniţial
era vorba numai de dreptul natural nu şi de dreptul cetăţii, dreptul civil.

Apariţia Constituţiei ca „lege fundamentală a Statului”, a consacrat principiul

autolimitării puterilor statului, în sensul că puterea acestuia trebuie să se exercite în limitele
prevăzute de Constituţie deci, fără a-şi încălca propriile legi, iar încălcarea acestora să atragă
responsabilitatea juridică a autorităţii publice şi funcţionarilor săi. Ba mai mult, în Franţa,
Constituţia din 1789 introduce pentru prima dată posibilitatea de control a constituţionalităţii
legilor deci, posibilitatea de control judecătoresc asupra puterii legislative în activitatea de
elaborare a legii care trebuie să fie totdeauna conformă cu Constituţia. Controlul
constituţionalităţii legilor vizează împiedicarea legiuitorului de a face legi după bunul plac, deci
limitează legiferarea la principiile constituţionale. Astfel se scot în afara Constituţiei tendinţele
de însuşire a puterii exprimate plastic prin „L'Etat c' est moi.” În Anglia, spre deosebire de
Franţa, parlamentul şi regele nu puteau să creeze dreptul, ci doar să descopere şi să exprime
regulile acestuia. Common Law stătea la baza dreptului, iar legiuitorul nu putea acţiona contrar
spiritului acestuia. Revoluţia din 1688 a marcat un triumf al „supremaţiei parlamentului”,
excluzându-se orice control judecătoresc asupra validităţii legilor. Cu toate acestea, în coloniile
engleze inclusiv America de Nord, judecătorii şi-au asumat „un drept de control” prin ignorarea
legilor locale când ele nu erau conforme cu dreptul englez, fapt consacrat în anul 1803 în
„principiul considerat esenţial în toate constituţiile scrise, că o lege incompatibilă cu Constituţia
este nulă şi că instanţele, ca şi celelalte organe ale puterii, trebuie să asigure efectele
Constituţiei”.

Istoria a dovedit că autolimitarea puterilor statului, fără instituirea responsabilităţii pentru

încălcarea acestor limite, este insuficientă în asigurarea drepturilor omului contra tendinţelor
despotice sau a abuzurilor autorităţii, fie ea şi judecătorească. O serie de constituţii şi documente
internaţionale au consfinţit şi garantat drepturile oamenilor ca fiind sacre de-a pururi şi nici un
ordin impus de tiranie sau de o putere arbitrară nu poate avea destulă autoritate pentru a le aboli.
Garantarea drepturilor omului este dată de consacrarea lor prin lege şi instituirea domniei legii
faţă de orice autoritate, deziderat ce nu se poate realiza fără existenţa responsabilităţii autorităţii
publice a funcţionarului sau a demnitarului public. Deci, orice hotărâre judecătorească sau act
al unei alte autorităţi publice prin care se încalcă, ilegal, drepturile unei persoane trebuie
desfiinţată, atrăgând răspunderile juridice corespunzătoare, evident numai pe baza unei
proceduri prevăzute de lege. Căci, numai o guvernare prin lege este esenţa libertăţii, arată
Montesquieu.

3. Principiul separării puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al

acestora

De-a lungul evoluţiei dreptului s-au cristalizat o serie de principii, adică idei de bază
general valabile ce se regăsesc în normele care reglementează instituţiile dreptului. Dintre
principiile menite să asigure drepturile omului prin limitarea puterii autorităţii şi funcţionarilor
publici, precum şi prevenirea exercitării abuzive a acesteia, voi reaminti doar câteva: principiul
separaţiei puterilor, al echilibrului, cooperării şi controlului reciproc al acestora; toţi oamenii
sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la o protecţie egală a legii; dreptul fiecăruia
de a se adresa în mod efectiv instanţelor judiciare competente, împotriva acelora care îi violează
drepturile şi libertăţile recunoscute prin Constituţie sau alte legi; nimeni nu poate fi arestat,
deţinut sau exilat, în mod arbitrar; imparţialitatea şi independenţa justiţiei; prezumţia de
nevinovăţie; garantarea dreptului la apărare; neretroactivitatea legii şi aplicarea legii penale mai
blânde pentru individ; principiul legalităţii; principiul garantării dreptului fiecărei persoane
vătămate de o autoritate publică; principiul responsabilităţii puterilor statului şi funcţionarilor
publici; exercitarea drepturilor şi libertăţilor poate fi îngrădită numai de lege şi numai „în scopul
exclusiv al asigurării recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi” în vederea
satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării într-o societate democratică;
principiul supremaţiei Constituţiei. Aceste principii nu fac altceva decât să continue limitarea
puterilor statului în raport cu individul pentru care au fost separate şi organizate în aşa fel încât
să se poată controla şi limita reciproc, înlăturându-se astfel posibilitatea căderii vreuneia din
acestea în absolutism, iar a statului în anarhie. Montesquieu afirma că orice om care ar deţine
întreaga putere într-un stat (legislativă, executivă şi judecătorească) ar fi tentat să abuzeze de
ea, de unde şi concluzia că divizarea acesteia în părţi ce cooperează, dar se şi controlează
reciproc este de natură a asigura echilibrul şi stabilitatea puterilor şi, în mod deosebit, folosirea
non-abuzivă a acestora.

Principiul separaţiei puterilor a fost proclamat de Revoluţia franceză pentru a pune capăt
absolutismului când o singură persoană concentra toată puterea în stat, adică puterea de a face
legi, de a le executa precum şi de a judeca atunci când sunt încălcate. Este cunoscută expresia
monarhului „L'Etat c'est moi”, sintagmă care exprimă cel mai bine concepţia cu privire la
putere, dominantă până la Revoluţia franceză. Separarea puterii în putere legislativă, executivă
şi judecătorească, a fost un progres pentru vremea aceea, fiecare din cele trei mari puteri
trebuind să fie deţinute şi exercitate de structuri diferite. Dar limitarea acestui principiu numai
la separarea puterilor, în cele trei puteri, este periculoasă pentru că poate duce la anarhie. Astfel,
din păcate, imediat după Revoluţia din 1789, în Franţa acest principiu a fost iniţial „folosit mai
ales pentru a proteja autorităţile administrative de orice ingerinţă a tribunalelor”, întărindu-se
în loc să se limiteze puterea executivă de către puterea judecătorească. Aceasta a fost posibilă
ca urmare a înfiinţării unor structuri hibrid, administrativ-judecătoreşti, care soluţionau exclusiv
conflictele dintre autorităţi şi individ în locul autorităţilor judecătoreşti. La germani, dezvoltarea
concepţiei de Reichsstaat este rezultatul direct al vechiului ideal al supremaţiei dreptului, prin
care trebuia limitat nu un monarh sau un for legislativ, ci un complicat aparat administrativ.
James Madison arăta că „acumularea tuturor puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească
- în aceleaşi mâini, fie ale unuia singur sau ale unora puţini, fie ereditari, autonumiţi sau electivi,
poate fi considerată pe drept cuvânt ca cea mai bună definiţie a tiraniei”. Simpla separare a
puterilor a ridicat o serie de probleme în practică, astfel:

- disputarea între acestea a supremaţiei, ori tendinţa de exercitare fără limite a puterii
ce o deţin;

- lipsa de cooperare între puteri, care poate provoca reciproc greutăţi şi piedici etc.;
- necunoaşterea reciprocă a activităţii lor, lipsa de control reciproc limitat între
acestea, izolarea acestora cu efecte negative pentru realizarea scopului lor, care duc la:
paralelism, imixtiuni, disfuncţionalităţi, măsuri în contratimp, oportunităţi diferite,
ineficienţă etc.

„Puterile nu sunt şi nu trebuie să fie izolate. La aceasta s-ar opune, însăşi ideea
suveranităţii care este unică şi indivizibilă, iar în practică s-ar ajunge la nesfârşite conflicte.
Guvernate de ideea egalităţii între ele, puterile trebuie să colaboreze şi să se controleze
reciproc, stabilind o interdependenţă complexă între ele. Cu acest chip se împiedică abuzurile,
se înlătură conflictele şi se ajunge la unitatea cu care trebuie să se exercite suveranitatea
naţională. Tocmai în realizarea acestei unităţi stă meritul alcătuitorilor noii Constituţii, care va
trebui să cuprindă principiul separaţiei puterilor”. În consecinţă, principiul separaţiei puterilor
a fost perfecţionat în scopul unei funcţionări eficiente a acestora în realizarea menirii lor. Astfel,
la principiul separării puterilor s-a adăugat sintagma „al egalităţii acestora”, care înseamnă că
nici una nu trebuie să domine pe alta şi nici una nu se subordonează alteia. Regula egalităţii
puterilor presupune:

- toate puterile sunt egale, principiu consacrat constituţional;

- toate puterile se subordonează numai Constituţiei şi legilor date în baza acesteia

(principiul domniei legii); spre exemplu, Parlamentul nu poate să elaboreze o lege
contrară Constituţiei; nu este indicat ca puterile separate să funcţioneze pe principiul
piramidei;

- faptul că legile elaborate de Parlament sunt obligatorii pentru celelalte puteri nu

înseamnă că acesta este superior celorlalte puteri constituite în stat. Ba mai mult, nu
toate legile elaborate de Parlament trebuiesc executate orbeşte de celelalte puteri. Astfel,
în cazul legilor date de Parlament prin încălcarea dispoziţiilor constituţionale, cei
interesaţi pot obţine, după anumite proceduri prevăzute de lege, declararea lor ca
neconstituţionale şi deci, acestea nu mai pot produce efecte juridice. A acorda o putere mai
mare uneia din cele trei puteri presupune predispoziţia la abuz de putere din partea acesteia şi
chiar disfuncţionalităţi în structurile statului. Potrivit Constituţiei din 1965, s-a apreciat că
puterea legislativă era putere supremă în stat şi ca atare, celelalte puteri nu o puteau controla,
fiind subordonate acesteia, împrejurare care a avut unele implicaţii negative. Ca urmare, în acea
perioadă nu se putea vorbi de un contencios administrativ şi constituţional în cazul unor abuzuri.
Dar simpla separare a puterilor, precum şi egalitatea acestora nu sunt suficiente pentru a asigura
buna funcţionare a lor în special, şi a statului în general. Faptul că puterile sunt ale unei entităţi,
statul, presupune organizarea lor într-un sistem, un angrenaj care trebuie să funcţioneze eficient
în vederea realizării scopului unic al statului, scop stabilit de popor. Aceasta înseamnă că între
puteri nu trebuie să fie izolare, dezinteres, necunoaştere, ci intercondiţionare, conjugare a
activităţilor, cunoaştere reciprocă a scopurilor mediate, într-un cuvânt cooperare. Astfel, regula
cooperării puterilor presupune:

- subordonarea scopurilor fiecăreia scopului comun care uneşte puterile în stat, statul
fiind suveran şi indivizibil;

- cooperarea obligatorie a puterilor în limitele Constituţiei şi legilor date în baza

acesteia;
 - desfăşurarea activităţilor cu bună credinţă şi fidelitate faţă de ţară.
Astfel, s-a ajuns la formularea principiului separaţiei puterilor, al egalităţii şi
cooperării acestora.

Dar viaţa a demonstrat că acest principiu trebuie perfecţionat în sensul introducerii şi a

regulii privind „controlul reciproc al acestora.”

Această regulă presupune că prin Constituţie trebuie să se prevadă proceduri precise şi

instituţii publice pe baza cărora puterile să se controleze reciproc sub aspectul
respectării Constituţiei şi a legilor emise în baza acesteia. Cu privire la controlul reciproc al
puterilor în S.U.A., Alexis de Tocqueville arăta: „Pacea, prosperitatea, însăşi existenţa uniunii,
stau neîncetat în mâna celor şapte judecători federali (Curtea Supremă a S.U.A.). Fără ei,
Constituţia este literă moartă; la ei apelează puterea executivă pentru a rezista presiunilor
corpului legislativ; legislativul pentru a se apăra de iniţiativele puterii executive; Uniunea
pentru a se impune în fata statelor; statele pentru a respinge pretenţiile excesive ale Uniunii;
interesul public-contra interesului privat; spiritul conservator contra instabilităţii democratice
etc. Controlul reciproc al puterilor presupune:

- căi de atac legale prin care o putere sau autoritate a acesteia, poate acţiona în judecată
o altă putere sau structură a acesteia atunci când aceasta abuzează, încălcând legea;

- alegerea ori numirea funcţionarilor unei puteri de către o altă putere, ori prin
cooperare între puteri;

- dizolvarea, suspendarea, demiterea funcţionarilor unei puteri de o altă putere, în

condiţiile legii (de regulă cu cooperarea unei alte puteri, pentru a se putea controla);

- avizul sau acordul reciproc în exercitarea puterilor; de exemplu unele acte din
activitatea de reglementare separată a Camerelor Parlamentului, sunt urmate de
mediere, conform legii, atunci când acestea diferă etc., deci Camerele Parlamentului se
controlează reciproc cooperând.

Ca urmare, reglementarea şi funcţionarea puterilor statului, conform principiului

separării, egalitătii, cooperării şi controlului reciproc al acestora, este o garanţie a
realizării interesului general în condiţiile legii, şi respectiv al exercitării nonabuzive a puterii.
 4. Principiul separării puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului
reciproc al acestora prevăzut în Constituţia României din anul 1991

Constituţiile moderne, inclusiv a României (1991), în scopul unei autolimitări eficiente a

puterii în general, au depăşit faza separaţiei puterilor numai în trei componente esenţiale
(legislativă, executivă şi judecătorească). În ţara noastră sunt organizate şi funcţionează o serie
de autorităţi publice care nu sunt subordonate nici uneia din cele trei puteri clasice şi nici incluse
în acestea, respectiv: Curtea Constituţională, Avocatul Poporului, Curtea de Conturi, Banca
Naţională a României etc. De asemeni, puterea legislativă este „împărţită” între cele două
camere ale Parlamentului respectiv, Senatul şi Camera Deputaţilor care la rândul lor cooperează
şi se controlează reciproc. Astfel, nici o lege nu poate intra în vigoare fără să fie votată în aceeaşi
redactare de cele două camere. În caz de divergenţă între normele votate de
Senat şi cele votate de Camera Deputaţilor se aplică procedura medierii. De asemenea, aceasta
rezultă şi din relaţiile instituite între celelalte instituţii politice. Astfel, Preşedintele numeşte
primul ministru şi Guvernul, care se confirmă de Parlament, iar Guvernul organizează şi
conduce alegerile pentru Preşedinte şi Parlament. Decretele Preşedintelui nu produc efecte
juridice dacă nu sunt contrasemnate de Primul-ministru. Preşedintele are dreptul să ceară
urmărirea penală a membrilor Guvernului, să-i suspende sau să-i revoce, însă numai la
propunerea primului ministru. Preşedintele României numeşte magistraţii care fac parte din
puterea judecătorească, însă la propunerea Consiliului Suprem al Magistraturii. Puterea
judecătorească poate să anuleze hotărârile Guvernului şi să sesizeze Curtea Constituţională
pentru a declara ca neconstituţionale legile date de Parlament sau ordonanţele emise de Guvern
cu încălcarea Constituţiei. În Constituţia României sunt şi alte atribuţii ale instituţiilor puterii
prin care se reglementează relaţiile de cooperare şi control reciproc ale acestora.
Potrivit Constituţiei României nici una dintre puteri sau instituţii ale puterii nu
este mai mare decât alta. Spre exemplu, Parlamentul poate fi dizolvat de Preşedinte în anumite
condiţii şi după o anumită procedură, iar Parlamentul în condiţiile legii îl poate suspenda pe
Preşedinte, dar care este demis de popor prin referendum.

O astfel de reglementare modernă, prin încredinţarea atributelor puterii la mai mult de

trei autorităţi independente din care nici una nu este mai mare, toate fiind subordonate numai
dispoziţiilor Constituţionale, este un pas înainte spre democraţie, constituind un factor de
prevenire a tendinţelor de însuşire a puterii de către o persoană sau un grup ori chiar de o
categorie socială.
 De la regula controlului reciproc au fost şi încă mai sunt excepţii obiective sau unele
chiar subiective, cu implicaţii negative asupra exercitării puterii. Astfel, au fost cazuri când
modul concret de efectuare a controlului între diferite instituţii nu a fost reglementat prin lege
datorită aglomerării Parlamentului cu proiecte de legi mai mult sau mai puţin necesare etapei
respective. De exemplu, legea de organizare judecătorească a apărut în anul 1992, ori de la
apariţia Constituţiei(1991) şi până 1992, controlul judecătorilor nu a fost reglementat. Instituţia
Avocatul Poporului a fost înfiinţată şi reglementată în 1997 şi deci, controlul pe care aceasta îl
exercita asupra autorităţilor administrative în relaţia cu individul nu a
funcţionat timp de 6 ani. Pe de altă parte, au existat tendinţe, unele reuşite, de a sustrage
controlului anumite structuri ale puterii sau categorii de funcţionari, prin sistemul privilegilor
instituit pur şi simplu prin lege, ori ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului.
Astfel, prin Ordonanţa nr. 88/1997 a Guvernului României, Fondul Proprietăţii de Stat a fost
practic scos de sub controlul Curţii de Conturi în ceea ce priveşte activitatea de privatizare
inclusiv a oricărui alt organ de control de specialitate, financiar, contabil, economic. Prin H.G.
nr. 220/1992 şi Legea nr. 74/1995, s-a dispus că medicii din Serviciul public nu sunt funcţionari
publici. O astfel de dispoziţie era de natură a-i scoate pe acesţia de sub incidenţa rigorilor
responsabilităţii juridice a funcţionarului public şi, în mod deosebit, de la răspunderea penală
pentru infracţiunile de corupţie. Pentru a pune capăt acestei situaţii, Curtea Supremă de Justiţie
a statuat că medicii din sistemul public, pot răspunde pentru infracţiunile de luare de mită, fiind
funcţionari publici în sensul Codului penal. Recent prin Legea nr. 21/1999 s-a instituit
infracţiunea de spălarea banilor murdari, omiţând din păcate faptele de spălarea banilor
proveniţi din acte de corupţie, omisiune care nu a fost înlăturată până în prezent, deşi mulţi
demnitari publici vorbesc de lupta împotriva corupţiei, împrejurare ce putea fi rezolvată printr-
o simplă ordonanţă de urgenţă a Guvernului.

De asemenea, în perioada 1991-1999, miniştrii nu puteau fi traşi la răspundere pentru

faptele săvârşite în exercitarea funcţiei deoarece nu a existat o lege a responsabilităţii
ministeriale. Tot în domeniul responsabilităţii ministeriale, considerăm că privilegiul imunităţii
parlamentare pentru parlamentarii care sunt şi miniştri nu este la adăpost de critică, putând fi
un scut pentru un ministru, în activitatea ministerială. Aceasta contravine conceptului de
„ministru”, care este şi trebuie să fie un servitor public, deci, în serviciul publicului, şi nu un
privilegiat. El trebuie să se subordoneze numai legii, şi orice încălcare a acesteia nu trebuie să
fie pusă la adăpost de responsabilitatea şi răspunderea celui care este în serviciul public.
Activităţile ministeriale sunt activităţi de mare importanţă ce pot avea implicaţii cu pagube
însemnate pentru interesul general, or acestora trebuie să le corespundă o responsabilitate şi
răspundere pe măsură, neafectate de privilegii. Imunitatea parlamentară trebuie să ţină de
activitatea parlamentară şi să nu poată fi invocată pentru protecţia unui ministru - parlamentar
în acelaşi timp - care în serviciul ministerial a încălcat legea. Aceasta este ca urmare a faptului
că prin Constituţie nu s-a instituit incompatibilitatea între calitatea de parlamentar şi calitatea
de ministru (art.68 pct.2 din Constituţie), ci din contră a fost permisă chiar de Constituţie, ceea
ce face imposibilă înlăturarea acestei posibilităţi (compatibilităţi) printr-o lege. Deşi potrivit art.
68 din Constituţie, se dispune că prin lege organică se vor prevedea alte incompatibilităţi pentru
parlamentari, încă nu a apărut o astfel de lege. Astfel este anormal ca un Preşedinte al Fondului
Proprietăţii de Stat să fie şi parlamentar şi deci, să se bucure de imunitatea parlamentară, în
activităţile de natură economică din cadrul Fondului Proprietătii de Stat, care nu au nici o
legătură cu activitatea de parlamentar şi prin care se pot aduce pagube deosebite economiei
naţionale. Pe de altă parte, se ştie că este dificil ca puterea executivă să controleze un
parlamentar care deţine funcţii de reprezentare profesională, salarizat în cadrul organizaţiilor
cu scop comercial (de exemplu membru în Consiliile de Administraţie).

De asemenea, un parlamentar care îşi conduce afacerile, nu poate afirma că nu a

beneficiat de „influenţa” ce o presupune funcţia de parlamentar, atâta timp cât personal a
încheiat şi încheie contracte comerciale etc. Socotim de asemenea că nu este la adăpost de
critică art. 131 pct. 1 din Constituţie, care pune magistraţii - procurori “sub autoritatea
ministrului justiţiei” care este om politic şi face parte din executiv. Potrivit art. 130 din
Constituţie, Ministerul Public ar trebui să fie o autoritate publică autonomă `n cadrul puterii
judecătoreşti care să reprezinte interesele generale ale societăţii, să apere ordinea de drept,
precum şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, instituţie care să contribuie şi la buna funcţionare
a justiţiei potrivit legii. Am prezentat pe scurt câteva dintre imperfecţiunile punerii în practică
a principiului separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora în
România fără a omite a constata că actuala Constituţie a României, prevede reglementări
superioare calitativ, multor Constituţii din statele occidentale.
 III. Teoria Constituției

1. Apariţia şi evoluţia noţiunii de Constituţie

Noţiunea de constituţie a avut o evoluţie sinuoasă şi interesantă. Termenul îşi are originea
în limba latină, constitutio însemnând aşezare cu temei, stare a unui lucru. În dreptul roman din
perioada imperială, cuvântul constitutio desemna legile care proveneau de la împărat. În
perioada Evului Mediu, termenul de constituţie apare cu precădere în limbajul ecleziastic,
pentru a desemna unele reguli monahale.
Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi din secolul al XVIII-lea, noţiunea de
constituţie dobândeşte sensul consacrat şi astăzi, şi anume acela de act sau lege prin care se
reglementa organizarea şi funcţionarea statului, cu limitarea puterii monarhului şi cu garantarea
anumitor drepturi şi libertăţi ale individului. Acest mod de a concepe şi de a utiliza termenul de
Constituţie rezultă clar din Declaraţia franceză a drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 1789,
în care se preciza că „orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia
puterilor stabilită, nu are constituţie” (art. 16). Prin aceasta, constituţia devine indisolubil legată
de ideea de democraţie: ea înseamnă „limitarea puterii guvernanţilor”, astfel încât aceştia nu
pot funcţiona decât cu acordul celor guvernaţi.
Atunci când procedează la adoptarea sau la modificarea Constituţiei, puterea constituantă
este, de regulă, obligată să respecte anumite formalităţi procedurale mai complicate decât
formalităţile pe care sunt ţinute să le respecte adunările legiuitoare obişnuite atunci când adoptă
legi ordinare (aşa-numitele modalităţi de instituire a rigidităţii constituţionale).
2. Constituţia cutumiară şi Constituţiile scrise
Constituţia cutumiară sau nescrisă se întâlneşte într-un număr restrâns de state (Marea
Britanie, Israel, Noua Zeelandă). Termenul de „constituţie cutumiară” nu este folosit într-un
sens strict, deoarece, de cele mai multe ori, acest tip de constituţie este alcătuit dintr-o varietate
de norme, atât cutumiare, cât şi scrise.
Constituţiile scrise au fost adoptate de majoritatea statelor. Ele apar sub forma unui act
unic, unitar şi sistematic, care cuprinde principalele norme de organizare a statului.
Primele constituţii scrise au fost constituţiile noilor state constituite în timpul războiului
de independenţă dus de coloniile nord-americane împotriva metropolei britanice. Statul
Virginia a adoptat prima Constituţie la 29 iunie 1776, urmată de Constituţia statului New Jersey,
în anul 1777 şi de celelalte constituţii ale fostelor colonii engleze din America de Nord, adoptate
până la constituirea Confederaţiei celor 13 state nord-americane, în 1777. Aceste constituţii
sunt socotite ca reprezentând primul val al constituţionalismului.

3. Definiţia Constituţiei
Noţiunea de Constituţie poate fi definită în funcţie de elementele sale de conţinut din
diferitele etape ale evoluţiei constituţionale. Cu toate acestea, în toate definiţiile Constituţiei
se menţin unele constante precum lege fundamentală, forţă juridică superioară, principiile
organizării puterii şi a statului etc.

Multe dintre definiţiile Constituţiei au în vedere nu numai elementele de conţinut ale

noţiunii, ci şi exigenţele formei pe care o îmbracă Constituţia şi ale procedurii speciale de
adoptare - criteriul formal al definirii Constituţiei. Se vorbeşte, astfel, despre o constituţie
materială şi despre o constituţie formală.

În sens material, Constituţia reprezintă ansamblul de norme ce reglementează o

anumită categorie de relaţii sociale.

În sens formal, Constituţia este actul distinct, cu valoare de lege fundamentală, în care
sunt incluse aceste norme. Trebuie precizat că fiecare stat are o constituţie în sens material,
chiar dacă îi lipseşte constituţia în sens formal.

O definiţie completă a Constituţiei trebuie să însumeze atât criteriul material, cât şi pe

cel formal: Constituţia este legea fundamentală a statului, adică actul normativ cu forţă juridică
superioară tuturor celorlalte acte normative, care reglementează acele relaţii sociale
fundamentale, esenţiale în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii statale.
4. Adoptarea şi modificarea Constituţiilor
4.1. Adoptarea Constituţiei
Unul din elementele definitorii ale Constituţiei este procedura distinctă de adoptare.
Această procedură, de o anumită solemnitate, conferă Constituţiei, din punct de vedere
formal, caracterul de lege fundamentală. În doctrină s-a subliniat că procesul de adoptare a
Constituţiei cuprinde o serie de etape: iniţiativa adoptării constituţiei, adoptarea de către
autoritatea competentă în diverse moduri de adoptare.

Constituţiile acordate (denumite şi constituţii octroiate1 sau charte concedate) erau

constituţii adoptate de către monarh, în temeiul puterii sale absolute, prin care recunoaşte
anumite drepturi (de regulă, constrâns de anumite împrejurări istorice). Constituţia-statut sau

1
De la verbul francez octroyer - a acorda.
constituţia plebiscitară este o variantă a constituţiei acordate, prin aceea că este adoptată tot
de monarh, însă este supusă ratificării prin plebiscit. Constituţia-pact este considerată un
contract („pact” ) între monarh şi popor, acesta din urmă reprezentat de parlament.
Constituţia-convenţie este adoptată de o adunare specială, denumită convenţie şi exprima
„convenţia” dintre membrii societăţii cu privire la exercitarea puterii. Un tip special al
constituţiei-convenţie este constituţia-referendum. De fapt, este vorba despre o consolidare
a legitimităţii constituţiei prin supunerea ei spre ratificare poporului, prin referendum, după
adoptarea de către convenţie sau adunarea constituantă. Constituţia parlamentară este opera
parlamentelor, fără consultarea ulterioară a poporului.

4.2. Modificarea Constituţiei

Problema modificării Constituţiei prezintă o importanţă deosebită, atât din punct de
vedere teoretic, cât şi practic, dată fiind poziţia privilegiată a Constituţiei în sistemul
dreptului: relaţia dintre competenţa de adoptare şi cea de modificare a Constituţiei, procedura
de modificare, clasificarea constituţiilor după modul de modificare.

Determinantă pentru analiza diferitelor tipuri de competenţe şi proceduri de

modificare a Constituţiei este tipologia Constituţiilor, după modul de modificare, în
constituţii flexibile sau suple şi constituţii rigide. Trebuie precizat de la bun început că, de
regulă, în virtutea principiului simetriei juridice, procedura de modificare a Constituţiei este
identică cu procedura de adoptare a acesteia.

Constituţiile flexibile sunt acele constituţii care pot fi modificate cu uşurinţă, de către
una din puterile constituite (de regulă, de către puterea legislativă), urmând procedura
legislativă ordinară. Constituţiile rigide sunt cele a căror modificare nu poate fi realizată
decât de o anumită autoritate, după o procedură diferită de cea de modificare a legilor
ordinare. Majoritatea constituţiilor scrise fac parte din această categorie.

Revizuirea Constituţiei României

Constituţia României include, în titlul VII, regulile privitoare la revizuirea
constituţională. Sub aspectului modului de modificare, Constituţia României este o
constituţie rigidă, conţinând atât limitări de formă, cât şi de fond în ce priveşte revizuirea.

5. Conţinutul Constituţiei. Blocul constituţionalităţii

Constituţia în sens formal este, după cum am arătat, un document scris, elaborat într-
o formă sistematică, ce cuprinde norme având ca obiect reglementarea celor mai importante
relaţii sociale. Se pune, totuşi, problema de a şti care sunt elementele de conţinut necesare
pentru o Constituţie, sau care trebuie să fie conţinutul normativ al Constituţiei. Pentru
determinarea conţinutului normativ al constituţiei, trebuie avută, din nou, în vedere,
distincţia dintre constituţie în sens material şi constituţie în sens formal. Conţinutul normativ
al constituţiei face trimitere la noţiunea de constituţie în sens material, a cărei alcătuire
variază în funcţie de evoluţia societăţii.

Astfel, din punct de vedere material, orice constituţie va cuprinde, în primul rând,
regulile referitoare la organizarea şi exercitarea puterii publice. Pe lângă acestea, constituţiile
moderne includ şi o serie de prevederi care exced sferei organizării şi exercitării propriu-zise
a puterii: norme ce stabilesc anumite principii ale vieţii social-economice şi, nu în ultimul
rând, aşa-numitele „declaraţii de drepturi” sau dispoziţiile ce garantează drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.

Nu toate constituţiile formale includ astfel de declaraţii de drepturi. Constituţia Franţei

din 1958, astăzi în vigoare, nu are un astfel de capitol. De aceea, doctrina franceză şi
jurisprudenţa Consiliului Constituţional francez au dezvoltat un concept specific sistemului
constituţional al Franţei, cel de bloc al constituţionalităţii.

Blocul constituţionalităţii reprezintă totalitatea normelor cu valoare constituţională,

respectiv Constituţia şi alte norme cărora ea le recunoaşte această valoare.

Conceptul de bloc al constituţionalităţii a apărut ca urmare a unei decizii celebre a

Consiliului Constituţional francez (decizia din 16 iulie 1971 privind libertatea de asociere),
decizie prin care Consiliul a acordat forţă constituţională deplină preambulului Constituţiei
din 1958, mai precis acelor prevederi ale preambulului care trimit la Declaraţia drepturilor
omului şi cetăţeanului din 1789 şi la Preambulul Constituţiei franceze din 1946.

6. Supremaţia Constituţiei
Supremaţia Constituţiei implică subordonarea autorităţilor publice, în special a
legiuitorului, faţă de constituţie, ceea ce îi conferă acesteia eficienţa necesară realizării
imperativelor statului de drept, cu precădere a celui privind garantarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale. Aceasta pentru că, “pentru a fi în prezenţa unui stat de drept, este
necesar să existe un sistem legislativ călăuzit de preocuparea constantă de a ocroti
personalitatea umană în integralitatea ei” (Tudor Drăganu).

Principiul supremaţiei constituţiei implică o serie de consecinţe de ordin juridic, atât

în ceea ce priveşte constituţia însăşi, cât şi întregul sistem normativ.
 Supremaţia constituţiei, ca principiu structurant al întregului sistem de drept,
beneficiază şi de o serie de garanţii juridice extrem de importante într-un stat de drept.
Subordonarea tuturor autorităţilor publice faţă de dispoziţiile constituţionale este garantată
de existenţa unui control general al aplicării constituţiei, prin instituirea unor modalităţi de
verificare a condiţiilor de fond şi de formă ale actelor emise de aceste autorităţi.

IV. Statul. Elementele sale constitutive

1. Forma puterii de stat

Termenul de sociatate are multuiple sensuri și întrebuințări. Societatea umană este un

ansamblu unitar, complex, sistematic de relaţii între oameni, istoriceşte determinate,
condiţie şi rezultat al activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor
spirituale necesare traiului individual şi colectiv. Societatea umană are un caracter organizat
rezultat din exigenţele existenţei şi dezvoltării, din dorinţa de perfecţiune. Numai în cadrul
societăţii umane omul îşi poate realiza cele cinci categorii de necesităţi care îl caracterizează şi
tinde către binele comun şi fericirea personală. Este de reţinut faptul că o societate umană poate
să existe, să se dezvolte şi să se impună numai prin structuri organizate cu funcţii bine precizate,
iar structura care s-a impus, a rezistat şi rezistă, este statul.
2. Statul
Din punct de vedere semantic, noţiunea de Stat s-a format din verbul latin „statuo”, care
înseamnă „a pune, a aşeza, a întemeia”, ceea ce în cadrul statului - cetate înseamnă, aşezare pe
un teritoriu, întemeierea unei cetăţi cu un minim de organizare şi conducere. Romanii au acordat
cuvântului „status” o semnificaţie politică, adăugându-i determinativul „res publica”, adică
„lucru public”, deci bunuri şi activitate de interes public. „Res publica” definea însă şi ideea de
conducere a vieţii publice sau a statului. Aşadar, „status rei publicae” însemna pentru
magistraţi şi poporul roman „starea lucrărilor publice” sau altfel spus, „situaţia conducerii vieţii
publice”. Romanii au folosit însă două noţiuni diferite pentru conceptul de Stat şi anume, „res
publica” pentru perioada republicii şi „imperium”, pentru perioada imperiului (dominatului).
Statul antic se caracterizează înainte de toate prin confuzia între monarhul ereditar şi
prerogativele sale de conducere pe care le deţinea ca bunuri personale, prin centralizarea
excesivă a puterii şi folosirea de metode despotice de guvernare.
Machiavelli, în lucrarea sa „Principele” arată „Toate statele, toate stăpânirile care au avut
şi au autoritate asupra oamenilor au fost şi sunt republici sau principate”.
În Evul Mediu pentru Stat se folosea îndeosebi termenul de regat, ţară, principat sau
republică, noţiuni care exprimau ideea de întindere a teritoriului statal şi ideea de putere a
regelui, principelui sau, după caz, a corpului politic local de a comanda şi de a cere să li se dea
ascultare.
În secolul al XVI-lea, Jean Bodin în lucrarea „Les six livres de la Republique”
fundamentează conceptul de suveranitate a poporului, pe care o prezintă distinct de
suveranitatea monarhului ceea ce presupunea o limitare a puterii monarhului şi respectiv o
evoluţie a conceptului de Stat. În concepţia lui Bodin, regele este o persoană care exercită
prerogativele monarhice în nume propriu, dar ca rezultat al împuternicirii date de poporul
suveran şi potrivit unei ordini legale care obiectivează în norme juridice voinţa lui Dumnezeu.
Acest gânditor îmbrăţişează ideea unui absolutism legitim opus unei despoţii arbitrare. Într-un
astfel de regat, aşa cum ne-a transmis Bodin în lucrarea sa, supuşii trebuie să dea ascultare
legilor Monarhului, iar Monarhul să dea ascultare legilor naturii, ceea ce presupune limitarea
puterii acestuia în raport cu drepturile naturale ale celorlalţi. Concepţia că statul presupune
existenţa a două entităţi aflate în relaţii de subordonare una faţă de alta (guvernaţi şi guvernanţi)
o întâlnim şi la alţi autori în perioada Renaşterii, ceea ce a constituit un evident progres pentru
acea perioadă. În lucrarea „Monarhia”, Dante afirmă că în Cetate, „al cărui scop este vieţuirea
în bună stare, este necesar să existe o singură conducere şi aceasta nu numai în dreapta
ocârmuire ci şi în cea abuzivă”. Treptat, s-a accentuat diferenţierea
dintre toţi cei investiţi cu atribuţii de guvernare sau de conducere şi cei obligaţi să se
conformeze acestora. Raporturile speciale de subordonare între guvernanţi şi guvernaţi
reprezintă o altă trăsătură esenţială a noţiunii moderne de stat. Potrivit unei asemenea
accepţiuni, guvernanţii au dreptul să impună numai o anumită voinţă faţă de restul populaţiei,
acţionând în numele statului şi nu al lor personal, aşa cum făceau monarhii în antichitate,
voinţă care trebuie să corespundă voinţei guvernaţilor. Am putea spune că este vorba de o
subordonare reciprocă reglementată prin lege, pe domenii bine precizate. Aceasta înseamnă că
guvernaţii împuternicesc în anumite limite pe guvernanţi, să-şi impună o anumită voinţă faţă de
ei, iar când guvernanţii încalcă acest mandat, guvernaţii pot să-i schimbe pe guvernanţi şi
mandatul lor. Tot în această perioadă se formează noţiunea de teritoriu statal prin disocierea
posesiunilor Coroanei, de domeniile private ale Regelui, care constituie un alt element al
conceptului de Stat. Astfel, domeniile Coroanei, adică ale Statului nu mai puteau fi înstrăinate
de Rege, nici măcar membrilor propriei familii. Aceste domenii erau legate de stat ca instituţie
ori de monarhie ca instituţie a statului şi nu de Monarh ca persoană fizică. Se susţine că poporul,
ca titular al puterii suverane, nu se poate autoguverna. De aceea, poporul încredinţează
exerciţiul puterii sale suverane principelui sau unui grup de guvernanţi pe care îi controlează şi
îi poate schimba oricând, dacă aceştia conduc tiranic, ceea ce apare ca o subordonare suis
generis.
Ca urmare, se susţine că Statul este forma instituţională de organizare politică a unei
colectivităţi umane constituită istoric şi localizată geografic pe un anumit teritoriu, în care
un grup de indivizi, deţinând în virtutea suveranităţii poporului şi ca expresie a voinţei
acestuia ori ilegitim, prerogativele şi instrumentele exercitării autorităţii publice, ale
elaborării şi aplicării normelor de convieţuire sociale, exprimă şi apără interesele
fundamentale ale statului şi ale naţiunii şi impune voinţa acestora ca voinţă generalobligatorie.
Esmenin a definit statul ca fiind personificarea juridică a unei naţiuni precum şi ca
subiect şi suport al autorităţii publice. Profesorul Tudor Drăganu defineşte statul ca o instituţie
„având ca suport o grupare de oameni aşezată pe un spaţiu delimitat, capabilă de a-şi determina
singură propria sa competenţă şi organizare în vederea exercitării unor activităţi care pot fi
grupate în funcţiile legislativă, executivă şi jurisdicţională”.
Indiferent de formulările folosite în definirea statului de diverşi autori, elementele
esenţiale ale definiţiei complete a acestuia sunt următoarele:
a) forma de organizare politică a unei colectivităţi umane constituită istoric;
b) localizarea geografică; c) existenţa unui grup conducător învestit cu atribuţii de guvernare şi
de exercitare a autorităţii publice în numele şi de către popor, grup controlat şi subordonat de
popor în limitele legii fundamentale; d) prerogativa grupului conducător de a stabili şi apăra
ordinea statală şi, în cadrul acesteia, a celei juridice. Din punct de vedere politologic, Statul
apare ca o colectivitate umană istoriceşte constituită şi organizată pe un anumit teritoriu, care
se structurează în grupul de guvernanţi şi restul populaţiei. Din perspectivă sociologică, Statul
apare ca o grupare de indivizi având un grad ridicat de organizare şi stabilitate, care ocupă un
teritoriu determinat geografic şi recunoscut politic asupra căreia o autoritate publică exercită
prerogative de comandă sau de putere, înzestrată, totodată, cu vocaţia şi capacitatea
organizatorică şi instituţională de a exprima şi impune tuturor voinţa grupului ca voinţă
generală.
Din punct de vedere juridic statul poate fi privit ca o persoană juridică sau persoană
morală, adică este titular de drepturi şi obligaţii şi deci, este subiect de drept. Dar aceste
drepturi şi obligaţii trebuie să vizeze în principal interesul general, întrucât sunt drepturile şi
obligaţiile poporului, pentru că atunci când nu îndeplinesc această condiţie, poporul în virtutea
suveranităţii sale, îi poate schimba pe guvernanţi şi legile nedrepte făcute de aceştia.
3. Elementele constitutive ale statului
1. Teritoriul populația și puterea politică suverană
 Teritoriul de stat este spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape precum şi din
coloana aeriană de deasupra solului şi apelor asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea sa
exclusivă şi deplină. Asupra întregului său teritoriu, statul exercită o autoritate, respectiv
suveranitatea statală, manifestată sub trei aspecte generale: a) plenitudine ; b) exclusivitate; c)
opozabilitate faţă de orice alt stat sau persoană de drept public sau privat.
Prin plenitudine înţelegem că Statul îşi exercită funcţiile sale în toată plenitudinea lor pe
teritoriul său. (ex.: statul, prin organismele sale specializate, legiferează, organizează
administraţia locală, stabileşte instanţele de judecată, organizează armata şi forţele de poliţie
ş.a.)
În ceea ce priveşte exclusivitatea, este general admis că pe teritoriul său, statul exercită
singur şi în mod liber întreaga sa autoritate, fiind exclusă aşadar, intervenţia sau amestecul altui
stat.
Aspectul opozabilităţii este conferit, în primul rând de legitimitatea şi recunoaşterea
internaţională a constituirii unui stat pe un anumit teritoriu. Cu alte cuvinte, un teritoriu poate
aparţine unui stat doar în mod legitim şi legal. Teritoriul este indivizibil şi inalienabil
(neinstrăinabil). Autonomia locală într-un stat unitar este numai administrativă şi în limitele
legii fără a afecta teritoriul acestuia.
2. Populaţia unui stat este formată din cetăţeni şi persoane fără cetăţenie. Cetăţeanul
este individul legat de stat printr-o „legătură juridică” denumită „cetăţenie”, care presupune un
complex de drepturi şi obligaţii între cetăţean şi stat specifice acestei calităţi. Spre exemplu,
dreptul la vot şi dreptul de a fi ales sunt exclusiv ale celui care are calitatea de cetăţean. Străinul
care este cetăţean al altui stat rămâne supus acestuia din punct de vedere al îndatoririlor
cetăţeneşti. În categoria de străin intră şi persoanele fără cetăţenie (apatrizii) care nu locuiesc
în statul respectiv. Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare pot fi ocupate de
persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară. O astfel de dispoziţie se
găseşte şi în constituţiile altor ţări. Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din
România, prevedere care se găseşte în mod corespunzător şi în constituţiile altor ţări şi
înconvenţiile internaţionale. Cunoscând aceasta, unii cetăţeni ai unor ţări, cu care România încă
nu are Convenţii de întrajutorare juridică au săvârşit infracţiuni economice cu prejudicii mari
în România, după care s-au ascuns în ţara ai cărei cetăţeni sunt, aşteptând intervenţia prescripţiei
penale, mizând pe o acţiune inadecvată a autorităţilor româneşti, precum şi pe dispoziţiile
Convenţiei privind extrădarea. Potrivit art. 50 din Constituţia României, fidelitatea faţă de ţară
este sacră. Prezenţa unei comunităţi de străini într-un stat ridică probleme multiple de ordin
economic, financiar, politic, social, cultural, religios etc. În legătură cu această problemă, există
pericolul ca autorităţile unui stat să-şi trateze grupurile minoritare-cetăţeni ai statului respectiv
- ca pe nişte străini.(ex.: tibetani în China, chinezi în Indonezia, asiatici în Africa etc.).
Din punct de vedere calitativ, fiecare stat grupează într-o proporţie mai mare sau mai
mică populaţii cu trăsături etnice diferite. În funcţie de această regrupare, statele se pot împărţi
în state naţionale şi state multinaţionale. Statele naţionale sunt cele în care populaţia majoritară
formează o singură naţiune. Elementele naţiunii sunt: rasa, limba, religia, tradiţiile istorice,
interesele materiale şi culturale, situaţia geografică. Datorită unor împrejurări speciale nu
întotdeauna aceste elemente pot fi întrunite şi totuşi, naţiunea nu este afectată. Astfel, cele două
state germane au format, până la reunificare (octombrie 1990) o singură naţiune, deşi unele
elemente nu au fost întrunite (de ex. comunitatea de viaţă economică).
De asemenea, românii din Basarabia şi Bucovina de Nord, împreună cu cei din România
constituie un element etnic unic, deşi sunt despărţiţi de graniţe; cele două state coreene cu
organizări diferite cuprind împreună o singură naţiune. Naţiunea presupune o incontestabilă
unitate sociologică a populaţiei. Din această perspectivă, identificarea Stat-naţiune se relevă, în
doctrina constituţională occidentală, ca fiind soluţia cea mai bună pentru că ea asigură cea mai
profundă solidaritate în sânul populaţiei. Recent premierul francez L. Jospin a propus o
federaţie a statelor-naţiuni ca model pentru viitorul Uniunii Europene: „Sunt în favoarea
Europei, însă rămân ataşat naţiunii mele”, a spus premierul, respingând ideile federaliste ale
social-democraţilor germani (SPD) şi ale liderului lor, Schröder. În ceea ce priveşte raportul
dintre naţiune şi stat, naţiunea precede statul naţional. Naţiunea română s-a format înainte de
unirea celor două principate româneşti şi formarea statului naţional în 1859. La 1 Decembrie
1918 s-a desăvârşit statul naţional unitar român. Grija de a avea în stat o populaţie omogenă nu
a dispărut. Această grijă a animat mişcarea sionistă înainte şi după crearea statului Israel. Un
exemplu în acest sens sunt încercările fostului lider comunist bulgar Teodor Jivcov, de a
desnaţionaliza un milion de cetăţeni bulgari de origine turcă, politica de desnaţionalizare a
românilor din Imperiul ţarist, apoi din fosta U.R.S.S. şi din Ungaria.
Statul multinaţional este statul a cărui populaţie este formată din mai multe rase sau
naţionalităţi, vorbind limbi diferite şi având culturi şi un trecut istoric diferit.
Puterea politică suverană este un alt element al Statului şi aceasta înseamnă că Statul
nu este supus nici unei autorităţi atât în cadrul intern, cât şi pe plan extern, el deţinând în mod
exclusiv puterea de stat. Unul din atributele esenţiale ale statului îl constituie dreptul său
inalienabil de a legifera în mod liber fără nici o imixtiune din partea altui stat, organizarea şi
funcţionarea sistemului politic, raporturile societate - stat - cetăţean, raporturile personale şi
patrimoniale între indivizi etc., prin intermediul normelor juridice. Suveranitatea puterii de stat
în domeniul legiferării presupune:
- că instituie norme juridice de ocrotire şi consolidare a valorilor fundamentale pe care
se întemeiează şi relaţiile sociale corespunzătoare acestor valori;
- că juridicizează obiectivele cele mai importante ale dezvoltării social-economice şi politice,
obiective pe care le hotărăşte fără imixtiuni şi în realizarea intereselor generale ale naţiunii;
- că stabileşte o ordine juridică în raport de interesele generale, individuale, tradiţii,
cultură etc., pe care o impune în condiţiile legii la nevoie prin forţa de constrângere;
- dreptul exclusiv de a se organiza de sine stătător din punct de vedere economic, politic,
militar şi administrativ, prin norme juridice. Suveranitatea puterii de stat presupune că şi în
domeniile exercitării puterilor judecătoreşti şi executive, autorităţile publice se supun numai
Constituţiei şi legilor date în baza acesteia, fără nici o imixtiune din interior sau exterior.
O problemă interesantă este raportul dintre suveranitatea puterii de stat şi caracterul
legitim al acesteia. O putere de stat este legitimă atunci când se exercită în cadrul legislaţiei
constituţionale adoptată şi reactualizată în mod democratic potrivit constituţiei. O putere devine
ilegitimă prin contestarea ei de către întreaga naţiune sau de către majoritatea populaţiei, ceea
ce înseamnă că nu mai reprezintă interesele acestora. Deci, ca o putere să fie legitimă trebuie
să fie aleasă legal, să funcţioneze conform legii, iar legile să fie actuale în raport de voinţa
generală, ceea ce presupune suportul popular permanent. Simpla contestare a unui guvern de
către partidele din opoziţia parlamentară sau de opinia publică prin mitinguri de protest,
demonstraţii antiguvernamentale, marşuri, grevă etc., nu înseamnă automat şi pierderea
legitimităţii Guvernului. Raţiuni de ordine publică impun cerinţa stabilităţii instituţiilor
constituţionale şi în cadrul acestora a Guvernului. De aceea, contestarea publică a unei
autorităţii statale nu are ca rezultat automat revocarea acesteia şi înlocuirea funcţionarilor săi
cu alţii. Pe de altă parte, un Guvern devine ilegitim atunci când majoritatea parlamentarilor i-
au retras sprijinul politic, potrivit procedurii prevăzute de Constituţie (se constată oficial prin
votarea unei moţiuni de cenzură) sau ca rezultat al unei revoluţii ori revolte
populare. În cazul constatării nelegimităţii guvernului, urmează ca acesta să fie înlocuit cu un
alt guvern cu respectarea dispoziţiilor constituţionale în materie. Elementele legitimităţii puterii
de stat sunt:
- legalitatea instituirii puterii (conform Constituţiei sau prin revoluţie);
- legalitatea funcţionării puterii;
- actualitatea legilor după care funcţionează puterea.
Este important de subliniat că în numele legitimităţii sale, instituţia statală exercită în
limite prestabilite dominaţia socială. La rândul său populaţia se supune ordinelor primite de la
guvernanţi (instituţia statală) în numele aceleiaşi legitimităţi, pe care de altfel el i-a conferit-o
prin sprijinul său electoral. Pentru justificarea legitimităţii de comandă exercitată de guvernanţi
s-au invocat mai multe teorii. Dintre acestea se remarcă în mod deosebit cea formulată de
sociologul german Max Weber. Potrivit acestuia, există trei tipuri de legitimare a puterii în
numele căreia liderul exercită dominaţia: calităţile personale ale liderului (dominaţia
charismatică); tradiţia (dominaţia este acceptată de populaţie ca un obicei intrat în conştiinţa
publică); legală (poporul se supune ordinelor şi legilor adoptate de autorităţile publice pe care
el le-a investit în mod legal cu atribuţii de guvernare, potrivit voinţei sale). Din punct de vedere
politologic legitimitatea este considerată un principiu de întemeiere şi justificare a unui sistem
de guvernământ care presupune, o anumită recunoaştere a acestui drept de către cei guvernaţi.
3. Forma puterii de stat și structura de stat.
Conceptul formei de stat
Forma de stat este un concept politico-juridic care exprimă modul de constituire,
organizare, conducere şi exercitare a puterii prin stat. Într-o altă formulare, forma statului
exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui
conţinut. Statul este o „instituţie de instituţii” constituite într-un ansamblu unic şi organic
articulat.
Forma puterii de stat şi structura acesteia nu se confundă cu statul. Statul conţine
populaţia, teritoriul şi puterea de stat, ca principale elemente ale acestuia.
Puterea de stat se exercită conform Constituţiei şi legilor printr-o structură de autorităţi
publice şi instituţii care constituie numai o componentă juridico-politică a Statului. Prof. I.
Muraru vorbeşte de instituţii relative la putere, în care include autorităţile publice şi instituţiile
politice. Prin instituţii relative la putere înţelegem colectivităţi umane constituite pe baza şi în
executarea legii, înzestrate cu mijloace materiale şi financiare potrivit legii, precum şi cu
personalitate juridică şi competente în domeniul legiferării, organizării, executării şi executării
în concret a legii precum şi în domeniul judecătoresc. Forma puterii de stat diferă de la un stat
la altul în raport de trei criterii definitorii: a) structura de Stat; b) forma de guvernământ; c)
regimul politic.

a) Structura de Stat desemnează scheletul autorităţilor şi instituţiilor publice, limitele

competenţei teritoriale şi materiale a acestora şi între acestea, respectiv legăturile
specifice între întreg şi parte.
b) Forma de guvernământ desemnează modul de formare şi organizare a structurilor
statului (autorităţi şi instituţii publice), caracteristicile şi principiile care stau la baza
raporturilor dintre acestea, în special între organul legiuitor şi organele executive,
inclusiv şeful statului.

c) Regimul politic exprimă relaţia dintre puterea politică - puterea de stat şi dintre
acestea şi individ, inclusiv mijloacele şi metodele de înfăptuire a puterii, de consacrare
şi garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti. În funcţie de aceste criterii
putem spune că forma puterii de stat poate fi a unui stat unitar sau stat federal, a unei monarhii
sau republici, a unui stat democratic sau autoritar. Opţiunea democratică pentru oricare dintre
formele puterii de stat nu poate fi decât rezultatul unui referendum popular. Caracterul real al
unei astfel de opţiuni depinde de: gradul de participare la referendum, dacă alegătorii sunt
conştienţi de ce şi cum votează, adică nu sunt manipulaţi, şi dacă referendumul este corect
organizat şi finalizat.

Statul unitar, caracteristici principale Principalele caracteristici ale statului unitar

sunt:
a) este format dintr-un ansamblu unic de organisme constituţionale prin care se
exercită puterea politică la nivel central şi local;

b) populaţia are o singură cetăţenie.

Deşi statul este unitar, teritoriul său poate fi organizat în unităţi administrativ teritoriale.
Subdiviziunile administrativ-teritoriale ale statului unitar au caracter eminamente administrativ
şi nu constituie state în interiorul statului. Structura unitară a statului este, de regulă, concepută
pe principiul centralizării, ea presupunând aşa cum s-a arătat deja, un ansamblu unic de instituţii
în care puterea de control aparţine autorităţilor publice centrale asupra autorităţilor locale.
Aceasta înseamnă că statul unitar are o singură constituţie şi o legislaţie uniformă, o
singură organizare administrativ-teritorială, un singur parlament, un singur şef al statului
şi un guvern unic, un singur sistem de organizare judecătorească a căror competenţă se
extinde pe întregul teritoriu al statului fără nici o excepţie.

Teoretic, exercitarea puterii presupune concentrarea acesteia la un centru unic de decizie

care o va transforma în decizii obligatorii pentru întreaga populaţie şi toate autorităţile şi
instituţiile de pe întreg teritoriul statului, denumite şi acte de putere. Spre exemplu, în
monarhiile absolute puterea era exercitată pe principiile stricte de centralizare pentru ca
monarhul să controleze, direct sau prin aparatul său specializat, pe funcţionarii administrativi
şi modul în care i se respectă deciziile. Centralizarea a fost reazemul absolutismului monarhic.
Într-un stat democratic centralizat, aparatul central statal reprezintă de fapt întreaga naţiune
servind interesele generale ale acesteia, şi nu ale unei singure persoane, respectiv ale
monarhului. Statul centralizat a fost susţinut nu numai de factorii politici şi juridici, ci şi de cei
economici deoarece reglementările locale împiedică relaţiile economico-financiare, comerciale,
necesare dezvoltării economiei de piaţă. Centralizarea nu exclude însă crearea la nivel local a
unui aparat funcţionăresc care facilitează raporturile centrului cu cei administraţi. În acest caz
aparatul local este supus controlului ierarhic al centrului.

Practica a dovedit că o structură statală unitară, concepută pe metodele stricte de

centralizare, nu are eficienţa necesară în condiţiile statului modern. Astfel, într-un stat modern,
nu se poate concepe că membrii guvernului pot să cunoască şi să satisfacă interesele locale în
foarte bune condiţii. Ar fi o sufocare a guvernului să i se pretindă cunoaşterea şi rezolvarea
intereselor publice locale. Ca urmare, sunt necesare autorităţi locale care au un dublul rol:

- sunt intermediari între guvern şi populaţie;

- cunosc şi se ocupă şi de rezolvarea intereselor publice locale, fiind responsabili în faţa

celor care îi aleg pe plan local. Aceasta presupune într-un stat unitar o anumită autonomie pentru
autorităţile locale, respectiv numai administrativă şi limitată de lege.

Din punct de vedere legislativ şi judecătoresc, nu se poate vorbi de vreo autonomie

locală, legile fiind unice în elaborare, executare şi ca fundament al judecăţii.
Într-adevăr activitatea judecătorească se desfăşoară şi prin autorităţi locale (tribunale
judeţene şi judecătorii), dar judecata se face numai după aceleaşi legi, peste tot existând
controlul judecătoresc pe trei trepte de jurisdicţie: fond, apel şi recurs, care se exercită inclusiv
de autoritatea supremă judecătorească. În vederea satisfacerii intereselor locale cu respectarea
legilor, se foloseşte principiul desconcentrării şi descentralizării la organizarea şi funcţionarea
statului unitar. a) Desconcentrarea constă în delegarea unor atribuţii ale puterii centrale de stat
unor autorităţi locale numite de puterea centrală ca reprezentanţi ai guvernului în teritoriu.
Astfel, prefecţii sunt reprezentanţi ai guvernului în teritoriu însărcinaţi:
- să asigure respectarea legii şi a actelor normative emise de Guvern pe raza de
competenţă a prefecturii; deci, vizează realizarea intereselor naţionale în teritoriu;
- să exercite controlul cu privire la legalitatea actelor administrative emise de autorităţile
publice locale;
- să conducă serviciile publice desconcentrate ale ministerelor şi altele prevăzute de
lege, care diferă de la un stat la altul.

Avantajul desconcentrării constă, între altele, în faptul că agenţii locali desemnaţi de

guvern cunosc mai bine realităţile politice, economice şi sociale la nivel local, au resurse proprii
putând să ia astfel decizii operative şi eficiente. Prefecţii se află sub autoritatea guvernului
şi controlul ierarhic al acestuia. De menţionat că prefecţii trebuie să respecte legea. Socotim că
în mod greşit prin Ordonanţa nr. 22/1997 a Guvernului Victor Ciorbea, se introdusese în Legea
administraţiei publice locale o dispoziţie cel puţin criticabilă, ca să nu zicem contrară
principiului legalităţii, respectiv că prefecţii sunt obligaţi să înfăptuiască „Programul politic al
Guvernului”. Or se ştie că potrivit principiului legalităţii, atunci când Programul politic al
Guvernului contravine legii, prefectul trebuie să respecte legea şi nu programul politic aşa cum
prevedea Ordonanţa sus citată. Programul politic al Guvernului nu creează drepturi şi obligaţii
juridice decât dacă o iniţiativă legislativă a Guvernului, prin care se prevăd reglementări
conform programului acestuia, este transformată în lege de Parlament şi promulgată de
Preşedinte. Or, în astfel de situaţie, drepturile şi obligaţiile juridice izvorăsc din legea
respectivă, nu din Programul politic al Guvernului care a stat la baza elaborării legii respective.
De menţionat că în noua lege a administraţiei publice locale formal nu se foloseşte conceptul
de desconcentrare, dar în fond este utilizat atunci când reglementează relaţiile dintre Guvern şi
prefecţi şi dintre ministere şi serviciile acestora din teritoriu.

b) Descentralizarea Principiului centralizării i s-a adus, pe lângă desconcentrare un al doilea

corectiv principal, respectiv descentralizarea, care constă în posibilitatea recunoscută de puterea
centrală, colectivităţilor locale de a adopta în anumite domenii sau la nivel teritorial anumite
acte ori decizii, fără a se consulta în prealabil cu centrul sau a cere aprobarea acestuia. Astfel,
autorităţile publice locale, respectiv primarii şi consiliile locale beneficiază de o anumită
independenţă faţă de puterea centrală şi acţionează în mod autonom, principiu al cărui temei
constă în aceea că nu sunt numite de puterea centrală, ci alese de colectivităţile locale.
Descentralizarea este reglementată în aşa fel încât să nu fie în contradicţie cu
centralizarea şi nu are legătură cu principiile statului federal. Autorităţile descentralizate sunt
autorităţile administraţiei publice locale care nu sunt subordonate la centru, fiind autonome,
respectiv: Consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti, comunale şi primarii.
Descentralizarea are la bază principiul potrivit căruia cei guvernaţi îşi cunosc mai bine
interesele şi-şi gestionează cu mai multă eficienţă resursele ce li se alocă precum şi cele create
pe plan local, prin autorităţile alese la nivelul judeţului sau localităţii. Desconcentrarea
serviciilor publice ale ministerelor diferă de descentralizare fiind un alt principiu al Statului
unitar, care înseamnă că pe plan local se înfiinţează servicii publice (corespondente ale
ministerelor) care sunt doar tutelate de ministere. De exemplu: Ministerul Sănătăţii, Ministerul
Educaţiei şi Cercetării, Ministerul de Interne etc. înfiinţează şi organizează la nivelul judeţelor
servicii publice, denumite inspectorate, care sunt total diferite de autorităţile administraţiei
publice locale, autorităţi ce funcţioneaza pe principiul descentralizării. Conceptul de serviciu
public are două sensuri: primul de activitate şi al doilea de organism. Prin serviciu public
înţelegem acea activitate desfăşurată în regim de drept public, în scopul satisfacerii continue şi
permanente a intereselor generale, naţionale şi locale, desfăşurată de o structură organizatorică
special înfiinţată prin lege sau pe baza legii, de către stat, judeţ, municipiu, oraş şi comună,
învestită cu o anumită competenţă, dotată cu mijloace materiale şi băneşti şi încadrată cu
personal de specialitate, cu regim de funcţionar public. Serviciile publice pot fi de trei feluri:
legislative, judecătoreşti şi administrative. Astfel, autorităţile administraţiei publice locale au
în subordine servicii publice pe care le gestionează, le înfiinţează în raport de interesele locale
pe care le servesc, servicii prin care contribuie la autonomia administrativă locală. Aceste
servicii publice nu se subordonează central şi fiind descentralizate, funcţionează în cadrul
autorităţilor administrative locale sau pe lângă acestea. Ele funcţionează în paralel cu serviciile
publice desconcentrate ale ministerelor.

c) Autonomia administrativă locală

Este un principiu (în consens cu descentralizarea) după care funcţionează numai

autorităţile publice locale, respectiv consiliile locale şi primarii şi se caracterizează prin
următoarele trăsături:

- exclude autonomia legislativă şi judecătorească;

- autonomia administrativă este stabilită şi reglementată de legiuitor care este unic la

nivel central; stabilirea acesteia în afara legii vizează unitatea statului;

- autonomia administrativă se exercită numai în limitele legii;

- autonomia administrativă urmăreşte satisfacerea intereselor generale locale;

- autorităţile administraţiei publice locale sunt subordonate numai legii; de exemplu

primarul nu are un şef care să-l controleze şi sancţioneze disciplinar;
- controlul asupra autorităţilor administraţiei publice locale este limitat, fiind numai „de
legalitate”, denumit „control de tutelă”; autorităţile tutelare nu se substituie autorităţilor
tutelate; controlul de legalitate se exercită asupra acestora şi de către prefect prin
intermediul justiţiei;

- presupune autonomie funcţională şi autonomie teritorială (dar numai în domeniul

administraţiei, adică al organizării executării şi executarea în concret a legii).

Avantajele descentralizării sunt:

- autorităţile locale autonome administrativ cunosc mai bine decât cele centrale interesele
colectivităţii locale, mijloacele şi modalităţile de satisfacere a acestora;

- autorităţile locale sunt alese de cei care îi servesc, respectiv colectivitatea locală, pentru
care probabilitatea de a se înşela asupra lor este mică, putându-i sancţiona prin
nerealegere sau prin referendum;

- autoadministrarea limitată şi-a dovedit eficienţa;

- este un rezultat al aplicării eficiente a principiului separaţiei puterilor;

- permite valorificarea iniţiativei locale în raport de specificul local.

Neajunsurile descentralizării s-au dovedit a fi:

- cele două forme ale descentralizării au uneori ca rezultat apariţia unui angrenaj
birocratic cu funcţionare greoaie (mulţi funcţionari, formulare complicate, o specializare
îngustă a funcţionarilor ş.a.) agravată de creşterea complexităţii activităţii statale;
- descentralizarea poate fi compromisă de un personal administrativ incompetent ales sau
numit pe „plan local”;

- săvârşirea unor abuzuri grave de către funcţionarii cărora li s-au încredinţat prerogative
de conducere administrativă pe plan local şi care nu pot fi controlaţi temeinic de la
centru, iar formele de control cetăţenesc au uneori caracter formal (dacă există) suntcoruptibile
ori nu sunt eficiente; spre exemplu, pentru un primar indolent, beţiv,
incompetent etc., nu există un şef care până la alegerile locale să-l sancţioneze pentru
abaterile sale, aspect ce poate influenţa serios eficienţa sa în activitatea de primar;
- pe de altă parte, autonomia poate fi o sursă de conflicte economice, sociale,
religioase, culturale între unităţile cărora li s-a acordat autonomie sau între cele care
beneficiază de autonomie şi cele care nu au căpătat autonomie;

- poate apărea tendinţa unor unităţi administrativ-teritoriale autonome de a se desprinde

de statul unitar, tendinţă ce se poate transforma într-o sursă de conflicte, cu implicaţii
deosebite.
3. Statul unitar complex este statul care, fără a pierde unitatea sa de structură prezintă
în acelaşi timp, mari diversităţi locale administrative, de legislaţie, chiar de jurisdicţie, datorită
cărora în interiorul său sunt păstrate enclave istorice având particularităţi de dezvoltare politică
socială, economică şi juridică. Între autoritatea centrală şi particularităţile locale se păstrează
un echilibru care asigură funcţionalitatea conducerii sociale. În practică sunt considerate state
unitare complexe „uniunea încorporată” şi „regionalismul”. Uniunea încorporată este un stat
caracterizat prin unitatea puterii centrale în interiorul căreia există o diversitate de legislaţii,
corespunzând unei diversităţi de populaţii şi teritorii „încorporate” statului. In această situaţie
există un singur parlament, dar acesta votează legi deosebite pentru populaţii distincte şi regiuni
distincte din statul respectiv. Astfel Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord este un
stat unitar (o uniune încorporată) în care regimul legislativ nu este uniform pentru toate
regiunile (Anglia, Ţara Galilor, Scoţia, Irlanda de Nord). La baza formării uniunilor încorporate
se află factorii istorici. În cazul Marii Britanii, cucerirea de teritorii şi încorporarea lor de către
Coroana Statului englez nu a eliminat particularităţile populaţiilor cucerite (Ţara Galilor în
1536, Scoţia 1707, Irlanda 1800-1921). După prăbuşirea sistemului colonial, unele teritorii au
rămas sub autoritatea metropolei. Statul francez, de pildă, încorporează unele teritorii sau
departamente situate „peste mări”. Astfel, potrivit art. 74 din Constituţia Franţei, teritoriile de
peste mări ale Republicii au o organizare particulară, corespunzătoare propriilor interese în
ansamblul intereselor Republicii Franceze. Această organizare este definită şi modificată prin
lege după consultarea adunărilor teritoriale interesate. Regionalismul exprimă o situaţie
geografică, politică, administrativă, lingvistică, spirituală cu rădăcini istorice în dezvoltarea
unui stat unitar datorită căreia acesta optează pentru împletirea atributelor suverane ale
conducerii centralizate cu atribuirea unei autonomii de regulă, largă, unor colectivităţi
regionale. Adepţii regionalismului au invocat incapacitatea structurilor politico-administrative
centrale de a oferi soluţii viabile şi eficiente cererii unor forţe sociale de participare la
guvernare, lipsa voinţei politice a autorităţilor centrale de a răspunde necesităţii de redistribuire
a puterii în favoarea unităţilor administrative locale. Adversarii regionalismului au susţinut că
acesta ameninţă însăşi unitatea statului şi că este un factor de dezmembrare a acestuia. Practica
a demonstrat că regionalismul fără realismul politic al factorilor de guvernare riscă să ridice
probleme nu să le şi rezolve. Regionalismul presupune împletirea în acelaşi cadru geografic a
unor interese generale cu particularităţile etnice, lingvistice, tradiţiile şi interesele locale care
pot fi însă şi multietnice.
 Regionalismul devine politic atunci când competenţele regiunii depăşesc pe cele ale
unei simple circumscripţii administrative care beneficiază de autonomie locală, respectiv într-
un cadru constituţional deţine puterea de a se autoguverna. Este adevărat că regionalismul
politic poate tinde spre federalism. În Franţa şi Italia s-a considerat că regionalismul încurajează
forţele centrifuge interesate în independenţa regiunilor sau federalizarea statului. Potrivit lui
Charles Cadoux, regionalismul politic presupune atât autonomie administrativă, cât şi
autonomie politică, exceptând autonomia legislativă judecătorească şi militară. Unele state au
introdus în legislaţia lor regionalismul politic:

- Italia prin Constituţia din anul 1947, a statuat regionalismul politic pentru Sicilia care
are propriile instituţii de guvernare, dar care funcţionează conform Constituţiei Italiei.
- În Belgia există aşa-zisul „regionalism variabil”, respectiv din punct de vedere teritorial
„regiunea Wallonia, regiunea Flamandă şi regiunea Bruxelles”; din punct de vedere
lingvistic sunt patru regiuni: de limba franceză; de limba germană; bilingvă şi de limbă
neerlandeză; din punct de vedere cultural există regiunile: franceză, germană,
neerlandeză şi flamandă. Toate cele trei categorii de regionalism: politic, lingvistic şi cultural
sunt prevăzute în Constituţie, limitele geografice între ele neputând să fie modificate decât
printr-o lege adoptată cu o majoritate specială.

4. Statul compus este un stat constituit din mai multe state. Acesta este de regulă o formă
artificială, rezultată din conjuncturi politico-militare care îmbracă forma statului federal sau a
uniunii de state. Statul federal este o asociaţie de state care decid în mod liber, în virtutea
suveranităţii lor, să creeze organe comune cărora le conferă numai o parte din competenţele lor,
îndeosebi în domeniul militar, al diplomaţiei sau financiar. Uniuni de state sunt atunci când
două sau mai multe state se grupează pentru a forma o nouă entitate politică distinctă şi pentru
a exercita în comun anumite activităţi, în special în domeniul apărării, finanţelor şi relaţiilor
internaţionale.
În cadrul uniunii, fiecare stat membru îşi păstrează personalitatea juridică internă şi
internaţională, dar acceptă să încredinţeze unui organ comun responsabilitatea luării deciziilor
în domeniile stabilite prin actul juridic (tratatul) care consfinţeşte uniunea.
Uniunea de state este de două feluri: uniunea personală şi uniunea reală.
Statele constituite într-o uniune personală au în comun instituţia şefului Statului, fiecare
păstrându-şi parlamentul şi guvernul între care nu se stabilesc raporturi rezultate din actul de
unire. Exemplu: Anglia şi Regatul Hanovrei (1714-1837); Ţările de Jos şi Luxemburgul (1815-
1890); Moldova şi Ţara Românească (1859-1862). În uniunea reală, legătura de asociere între
statele componente este mai puternică; uniunea este condusă de acelaşi monarh, statele
componente îşi constituie organe comune care exercită în numele uniunii reale, suveranitatea
statală în domeniul diplomaţiei, apărării şi finanţelor. Pentru restul prerogativelor statale fiecare
stat component acţionează distinct unul faţă de celălalt. Exemplu de uniuni reale: Uniunea
dintre Suedia şi Norvegia (1815-1905); Uniunea dintre Austria şi Ungaria (1869-1918);
Moldova cu Ţara Românească (1862-1864).

5. Confederaţiile de state este o asociaţie teoretic permanentă de state care urmăreşte

obiective identice, îndeosebi în domeniul relaţiilor internaţionale şi al apărării şi sunt legate prin
angajamente reciproce. Aceasta are unul sau mai multe organe comune care exercită atribuţii
în numele confederaţiei, însă fiecare stat membru îşi păstrează suveranitatea sa internă, conform
cadrului său constituţional. De asemenea, suveranitatea externă a fiecărui stat este exercitată în
numele confederaţiei de un organ comun - Adunare, Dietă - care adoptă decizii în unanimitate.
Principiul unanimităţii riscă să blocheze funcţionarea Confederaţiei putând apărea o
anumită instabilitate. In plus, dreptul de retragere din confederaţie accentuează şi mai mult
instabilitatea acesteia. Uneori confederaţiile se destramă sau evoluează către un stat federal
cum sunt S.U.A. şi Elveţia. Motivele care determină crearea uniunii de state sunt diferite:
conştiinţa intereselor comune; dorinţa de hegemonie politică a unui stat; uniunea pe principii
ideologice etc.

6. Statul federal este format din mai multe formaţiuni statale care beneficiază de
autonomie în materie constituţională, legislativă şi judecătorească. În exterior, numai statul
federal are calitatea de subiect de drept. Deci, Statul federal se prezintă ca o asociere de state
care se supun, pe de o parte, unei puteri centrale unice (puterea federală) şi care, pe de altă parte,
conservă o largă autonomie constituţională, administrativă şi jurisdicţională. În S.U.A.,
Constituţia federală se impune tuturor constituţiilor celor 50 de state componente. Se apreciază
că sunt două modalităţi de constituire a federaţiilor: prin integrarea mai multor state şi
constituirea unor noi entităţi statale; prin separarea unor regiuni ale statului unitar şi constituirea
împreună cu teritoriul rămas a unei federaţii. Motivele constituirii statului federal pot fi:
apărarea comună împotriva unei ameninţări externe; preocuparea de a asigura (prin integrare)
o ordine socială internă stabilă, dorinţa de a folosi mai eficient resursele economice,
particularităţile geografice etc.

Trăsăturile caracteristice ale statului federal sunt:

- Unitatea pe plan internaţional. Statele membre ale Statului federal nu au posibilitatea

de a se manifesta juridic pe plan internaţional, deosebindu-se de confederaţia de state
ale cărei componente sunt recunoscute pe plan internaţional şi în federaţie.
- Diversitatea constituţională şi judiciară pe plan intern. Fiecare stat federal are în mod
normal propriul său sistem constituţional, instituţiile sale guvernamentale, propria
legislaţie, sistemele sale de organizare judecătorească. Această varietate generează
evident o complexitate de raporturi juridice, dar ea este dovada autonomiei politice
recunoscută membrilor federaţiei.

- Supleţea raporturilor între federaţie şi statele membre, care asigură stabilitatea şi

menţinerea statului federal.

Organizarea competenţelor în statul federal

Federalismul veritabil se bazează pe două principii complementare: principiul

autonomiei şi principiul participării. Principiul autonomiei în statul federal presupune:
- autonomie în domeniul legislativ;

- autonomie în domeniul economic;

- autonomie în domeniul jurisdicţional;

- autonomie în domeniul administrativ.

Totuşi, autonomia în aceste domenii este limitată prin Constituţia statului federal. De
asemenea, anumite atribuţii ale statelor membre, chiar în interior, sunt executate de statul
federal, respectiv în domeniul: securităţii naţionale, poliţiei, serviciilor secrete, jurisdicţional
etc. În caz de conflict între autorităţile centrale şi cele locale, se apelează la justiţia federală care
le soluţionează. Sunt folosite, de regulă, trei metode de împărţire a competenţelor între statele
membre şi Statul federal astfel:

- în Constituţia Statului federal sunt prevăzute expres competenţele exclusiv ale acestuia;
- precizarea numai a competenţelor atribuite statelor membre rezultând astfel că toate
celelalte atribuţii sunt conferite în principiu statului federal;

- stabilirea concomitentă prin Constituţie a sferelor de atribuţii repartizate exclusiv

statului federal, cât şi cele ale statelor membre.

Principiul participării este de esenţa statului federal faptul că statele membre participă pe
baze egale la elaborarea deciziilor aplicabile pe teritoriul statului federal; este vorba de o
egalitate politică şi juridică indiferent de întinderea lor, de bogăţiile naturale şi mărimea
numărului populaţiei. De aici rezultă necesitatea creerii unor organe federale, însărcinate să
înfăptuiască interesele comune, inclusiv o constituţie federală.
 În ultimii ani, evoluţia federalismului se caracterizează atât printr-un regres al
principiului autonomiei, cât şi printr-o alterare a principiului participării, statele federale
întărindu-şi puterea faţă de statele membre, deci o tendinţă de centralizare (Germania, de
exemplu). Creşterea puterii federale prin subvenţii economice acordate pe plan local,
multiplicarea şi penetrarea serviciilor publice federale şi altele au dus la creşterea rolului
Statului federal în defavoarea statelor membre (de exemplu în Statele Unite ale Americii).
7. Forma de guvernământ indică modul în care sunt constituite şi
funcţionează organele supreme şi este raportată, în principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului
de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare. Potrivit formei de guvernământ, statele se
împart în două categorii: republici şi monarhii.

Republica este acea formă de guvernământ în care organul care îndeplineşte funcţia de
şef al statului este ales, de regulă, pentru o anumită perioadă. Republicile pot fi prezidenţiale
sau parlamentare. În republicile prezidenţiale, preşedintele este ales prin vot universal, direct,
secret şi liber exprimat; în republicile parlamentare, preşedintele este ales de către parlament.
Republica semiprezidenţială se caracterizează în principal prin alegerea Preşedintelui
prin vot universal, direct şi prin răspundere politică a guvernului faţă de parlament, de exemplu
România.
Monarhia este acea formă de guvernământ în care organul care îndeplineşte atribuţiile
de şef al statului este un monarh care ocupă tronul fie prin alocarea pe viaţă, fie prin succesiune
ereditară.

Monarhia poate fi: absolută, adică monarhul este singurul organ suprem în stat ori
limitată sau constituţională, adică atunci când alături de şeful statului sunt şi alte organe care
exercită puterea - parlamentul, guvernul şi primul-ministru.

În monarhia constituţională prerogativele monarhului sunt restrânse, iar guvernul este

emanaţia parlamentului şi deţine puteri sporite (de exemplu, în Anglia). Monarhia dualistă se
deosebeşte de cea constituţională prin faptul că guvernul este numit de monarh şi subordonat
acestuia. Puterile monarhului sunt însă limitate prin atribuţiile conferite parlamentului.

V. Elementele de istorie constituțională în România modernă și

contemporană

Naşterea constituţiei şi a constituţionalismului în România modernă aparţine, fără drept

de apel, sec. al XIX-lea. Ea s-a datorat unei efervescenţe doctrinar-programatice la nivelul elitei
boiereşti cultivate în apusul Europei şi s-a manifestat în cadrul unui proces de depăşire, treptată,
a vechii structuri social-politice bazată pe dominaţia stărilor feudale privilegiate. În final,
constituţia şi-a dobândit locul firesc, suprem, în vârful piramidei izvoarelor formale ale
dreptului având un conţinut determinat de coordonatele liberalismului politic şi democraţiei
moderne. În aceste condiţii, construcţia constituţională s-a raportat la principii esenţiale al
constituţionalismului modern ca separaţia puterilor în stat, monarhia constituţională,
guvernământul reprezentativ, responsabilitatea guvernamentală, garantarea libertăţilor
fundamentale ale omului şi cetăţeanului etc.
1. Regulamentele Organice
Primele „aşezăminte” care şi-au asumat privilegiul organizării complexe şi sistematice a
statului au fost cele două Regulamente Organice intrate în vigoare în anii 1831-1832, în timpul
celei de-a doua mari ocupaţii ruseşti (1828-1834).

Evaluarea statutului lor de „prime constituţii” ale Principatelor Române este un demers
complex ce trebuie să ţină cont de criterii materiale şi formale. Raportate la criteriul material
enunţat de art. 16 al celebrei Declaraţii franceze a drepturilor omului şi cetăţeanului - care
impune, ca standarde unice pentru existenţa unei constituţii - separaţia puterilor în stat şi
garantarea drepturilor omului, cele două acte normative nu pot fi considerate nişte constituţii.
Ele nu garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, iar schiţarea formală a
separaţiei puterilor în stat va avea o cu totul altă finalitate funcţională decât limitarea puterii
statale. Privite dintr-o perspectivă materială, tehnico-juridică, cele două Regulamente pot fi
considerate constituţii deoarece, dincolo de încărcătura normativă excesivă aparţinând dreptului
administrativ, civil, financiar şi procesual, ele cuprind (şi) norme juridice ce reglementează
acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii. Abordarea Regulamentelor dintr-o perspectivă formală ridică, din nou,
semne de întrebare asupra calităţii lor de constituţii.
2. Proiecte de reformă constituţională la 1848
Revoluţia de la 1848 în Ţările Române, parte a fierberilor ce cuprinseseră întreaga Europă
de la vest la est, s-a înscris, din punct de vedere ideologic, în curentul de idei specific
revoluţionarilor europeni paşoptişti. Cu toate acestea, circumstanţele socio-politice, economice
şi instituţional-juridice din Principate nu numai că justificau dinăuntru, cum susţinea Nicolae
Bălcescu, necesitatea reformelor, dar au aşezat şi accente reformiste specifice în programele şi
proiectele revoluţionare româneşti. Acest lucru se explică prin faptul că, în vestul Europei, mai
ales în Franţa - sursa permanentă de inspiraţie a revoluţionarilor români - elementele burgheze
reuşiseră încă de la începutul secolului să determine schimbări instituţionale fundamentale,
având la bază, în mare parte, principiile revoluţionare de la 1789. Spre deosebire de acestea, în
Ţările Române de la mijlocul sec. al XIX-lea, în ciuda reformelor introduse prin Regulamentele
Organice, mai funcţionau încă instituţiile specifice feudalismului. De aceea, programele de
reformă, petiţiile de drepturi şi proiectele de constituţie ale anului 1848 românesc urmăreau, în
marea lor majoritate, să reformeze din temelie societatea şi statul român, pornind de la
prerogativele şi modul de alegere al domnului până la raporturile dintre ţărani şi proprietari.

Viziunea revoluţiei muntene asupra organizării statului şi raporturilor acestuia cu

cetăţeanul s-a conturat, lingvistic şi structural în cadrul a o serie de petiţii şi proclamaţii (petiţia
anonimă din aprilie 1848, broşura Ce sunt meseriaşii?) ce au culminat cu Proclamaţia de la Islaz
din iunie 1848. Toate acestea se constituiau ca un răspuns reformator dat neclarităţii şi
conservatorismului regimului regulamentar a cărui ordine constituţională se dorea a fi
înlăturată.

În comparaţie cu programele revoluţionare muntene, cele moldovene s-au remarcat, în

genere, printr-o moderaţie care urmărea să recupereze aspectele pozitive ale ordinii
constituţionale regulamentare. Faţă de acestea contrasta flagrant, prin modernitatea limbajului,
a structurii tehnico-juridice şi a principiilor constituţionale, Proiectul de constituţie pentru
Moldova, elaborat de M. Kogălniceanu la 1848.
3. Divanurile ad-hoc (1857)
Cu toate că menţinea Principatele române sub suzeranitatea Porţii otomane, Tratatul de
la Paris din 30 martie 1856 “conserva” acestora o administraţie independentă şi naţională
precum şi deplina libertate a cultelor, a legislaţiei, a comerţului şi navigaţiei. Dând curs unei
necesităţi interne stringente de reformă a Principatelor, tratatul propunea revizuirea tuturor
legilor şi statutelor în vigoare.

În cadrul unei formule organizatorice ce recupera, cel puţin structural, dacă nu şi

funcţional, adunarea de stări a întregii naţiunii politice (incluzând şi ţărănimea), lucrările
divanurilor ad-hoc au fost marcate de spiritul mişcării unioniste, de dorinţa construirii unui stat
naţional unitar modern bazat pe principiile liberalismului burghez, dar şi pe ideea păstrării
tradiţiei instituţionale româneşti, acolo unde era necesar.
Deputaţii munteni şi, mai ales, cei moldoveni s-au exprimat, într-un limbaj juridic ce
demonstra influenţele crescânde ale constituţionalismului franco-belgian, în favoarea unor
principii care reiterau, în genere, refrenele reformiste de la 1848: monarhia constituţională
ereditară rezervată unei dinastii domnitoare europene, separaţia puterilor în stat, regim
parlamentar, bazat pe inviolabilitatea şi iresponsabilitatea monarhului şi pe responsabilitatea
ministerială, reprezentanţă naţională organizată, conform tradiţiei, unicameral şi recrutată
cenzitar, egalitatea în faţa legii, egalul acces în funcţiile publice, descentralizarea
administrativă, garantarea de drepturi şi libertăţi.
4. Convenţia de la Paris (7/19 august 1858)
Al treilea act cu valoare constituţională din istoria modernă a românilor, Convenţia de la
Paris realiza o construcţie instituţională a Principatelor edificată ca un melanj ciudat între
principiile constituţionalismului modern şi neo-absolutismul mascat în cadrul Regulamentelor
Organice. Ea consacra perspectiva europeană asupra organizării statelor româneşti, în
conformitate cu recomandările Comisiei speciale şi cu doleanţele românilor, în măsura în care
acestea au convenit intereselor puterilor garante. Raportat la doleanţele adunărilor ad-hoc,
textul Convenţiei ilustrează încă o dată, în măsura în care cerinţele românilor au foat prea puţin
respectate, caraterul lor pur consultativ.
5. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris
Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris – căruia i se adăuga, într-un tot organic,
Legea electorală – acordat de Cuza la 2/14 mai 1864 şi legitimat, în premieră, prin plebiscit,
dădea concret viaţă noului regim autoritar. Executivului i se dădeau puteri suplimentare
menite să limiteze puterile legislativului şi să permită Domnului să legifereze singur atunci
când era necesar: Domnul avea singur iniţiativa legilor, se permitea acestuia ca, până la
convocarea noii Adunări, să dea, la propunerea Consiliului de Miniştri şi Consiliului de stat,
decrete cu putere de lege şi s-a dat în sarcina Guvernului dreptul de a întocmi regulamentele
celor două Camere.

6. Constituţia de la 1/13 iulie 1866

Proiectul Constituţiei a fost votat de Adunarea constituantă la 29 iunie 1866, legea
fundamentală rezultată a fost promulgată la 30 iunie 1866 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1866.
Rod al confruntărilor ideologice dintre conservatori şi liberali, Constituţia din 1866 a consacrat,
în cele din urmă, valorile liberalismului burghez, la modă în Europa vremii. Acest lucru s-a
datorat, în mare parte, şi surselor de inspiraţie ale proiectului printre care s-a situat, la loc de
frunte, direct sau indirect, Constituţia belgiană de la 1831. Importul nu a constituit, însă, un
simplu exerciţiu de copiere şi traducere ci o operă de selecţie riguroasă determinată de factori
multipli în scopul adaptării ei cât mai bine unor tradiţii şi realităţi româneşti.

Tocmai de aceea, ea poate fi considerată, atât sub aspectul adoptării cât şi al structurii şi
conţinutului ca fiind prima constituţie a românilor, în sensul modern al conceptului. Ea garanta
drepturile românilor (titlul II) şi reglementa separaţia puterilor statului (titlul III). Cu toate
acestea, sub aspect substanţial ea nu era românească. Chiar dacă introducerea unor principii ale
constituţionalismului modern era necesară, Constituţia a renunţat la o serie din tradiţiile
constituţionale româneşti.

7. Constituţia din 29 martie 1923

Legea fundamentală a României Mari a fost adoptată la 26 şi 27 martie 1923 de către cele
două camere ale parlamentului majoritar liberal întrunite, după alegerile din 1922, ca adunări
naţionale constituante, a fost promulgată de rege la 28 martie şi publicată în Monitorul Oficial
la 29 martie 1923. În prezenţa unei puteri constituante originare, constituţia era, formal, un nou
act juridic fundamental. Deşi era necesară doar o simplă modificare a constituţiei existente,
renunţarea la mecanismele de revizuire prevăzute de constituţia de la 1866 a fost soluţia cea
mai potrivită contextului socio-politic de după unirea provinciilor istorice cu ţara mamă.
Adoptarea, formală, a unei noi constituţii a permis supunerea spre referendum a întregului text
constituţional şi nu doar a articolelor modificate, cum ar fi fost normal în cazul revizuirii. Pe
această cale, noua organizare a statului a fost întemeiată, aşa cum şi-a propus I. I. C. Brătianu,
pe o constituţie ieşită din voinţa întregii Românii Mari.
Analizat pe fond, textul constituţional de la 1923 nu reprezenta altceva decât o vastă
revizuire a constituţiei de la 1866. Acest fapt este evidenţiat de păstrarea în proporţie de 60% a
vechilor texte constituţionale precum şi a întregii structuri tehnico-juridice. Noutatea era legată
de contextul social, politic şi economic apărut după primul război mondial şi după realizarea
Marii Uniri. Tocmai de aceea, noul text constituţional a recuperat într-o structură unitară toate
modificările aduse, mai ales în timpul războiului, Constituţiei din 1866 dar a marcat şi o
reaccesare a surselor belgiene tradiţionale de inspiraţie, conturate acum sub forma Constituţiei
din 25 februarie 1885.
8. Constituţia din 27 februarie 1938
Lovitura de stat de la 10 februarie 1938 punea punct celor 72 de ani de firavă democraţie
parlamentară românească. “Era nouă” a României, inaugurată acum, urma să se realizeze prin
aşezarea unor noi baze constituţionale care să corecteze greşelile trecutului. Greşelile trecutului
se identificau cu regimul parlamentar şi jocurile electorale murdare ale partidelor politice. În
consecinţă, acestea trebuiau desfiinţate. Noul regim politic avea la bază ideea de salvare a naţiei,
în consecinţă, noua Constituţie a României trebuia să reglementeze oficial un “Salvator” dotat
cu puterile necesare înfăptuirii operei de regenerare şi de promovare a “intereselor permanante
ale patriei”.
 Primul dintre “mijloacele eroice” de realizare a acestor obiective a fost adoptarea noii
Constituţii, aprobată printr-un plebiscit “organizat” la 24 februarie şi promulgată, în cadru
festiv, la 27 februarie de către Carol al II-lea. Pe bazele principiale stabilite de Constituţie, s-a
recurs la cel de-al doilea mijloc: la 31 martie 1938 s-au dizolvat toate asociaţiunile, grupările şi
partidele politice din România. “…Agitaţiile exagerate, dezlănţuite de patimi şi violenţe, în care
degenerase viaţa de partid în timpul din urmă” reprezentau pretextul renunţării la viaţa
parlamentară dominată, de la 1859, de partidele politice.

9. Dictatura antonesciană (septembrie 1940 – august 1944)

Prin Decretele-lege din 5, 6 şi 8 septembrie 1940 ale noului rege Mihai I, Preşedintele
Consiliului de miniştri, Generalul Ion Antonescu, era investit cu puteri depline pentru
conducerea statului. În acelaşi timp, prerogativele regelui erau atât de drastic restrânse încât
rolul său în stat devenea mai mult decorativ, după formula Regele nu domneşte şi nu
guvernează. Se crea astfel o nouă ordine constituţională, cu caracter de permanenţă, aprobată
prin plebiscit de către români. Ca urmare, sub aspectul adoptării lor şi sub aspect material, toate
aceste acte normative care reglementau organizarea modul de organizare şi exercitare a puterii
aveau un caracter constituţional.

10. Repunerea în vigoare a Constituţiei din 1923

Actul de la 23 august 1944 şi arestarea mareşalului Antonescu au marcat sfârşitul
dictaturilor de dreapta şi au deschis calea reinstaurării democraţiei parlamantare interbelice.
Prin decretul-lege nr. 1626 din 31 august 1944 se restaurau cele două elemente fundamentale
ale constituţionalismului modern: drepturile românilor, aşa cum erau ele garantate de
constituţiile din 1866 şi 1923, şi separaţia puterilor în stat aşa cum erau ele reglementate de
Constituţia din 1923. Se excepta de la prevederile Constituţiei din 1923 organizarea
reprezentanţei naţionale ce urma a se realiza printr-un decret al Consiliului de miniştri. Până în
acel moment, separaţia puterilor era suspendată deoarece regele, titularul puterii executive,
urma să exercite şi puterea legislativă, la propunerea guvernului.
11. Legea nr. 363/1947 pentru constituirea statului român în Republica Populară
Română
La 30 decembrie 1947 a fost proclamată, prin Legea nr. 363/1947, Republica Populară
Română, trecându-se, astfel, la o nouă organizare statală: statul român a devenit un stat de tip
socialist, de „dictatură a clasei muncitoare”.
Articolul 1 al legii arăta că Adunarea Deputaţilor ia act de abdicarea Regelui Mihai I,
pentru el şi urmaşii săi, iar articolul 3 stabilea că „România este Republică Populară”. Prin art.
2, „Constituţia din 1866 cu modificările din 29 martie 1923 şi acelea din 1 septembrie 1944 şi
următoarele, se abrogă”, urmând ca, potrivit art. 5, adunarea constituantă să hotărască asupra
noii constituţii.
12. Constituţiile comuniste
După 30 decembrie 1947, instaurarea unei noi forme de guvernământ - cea republicană -
a impus elaborarea unei noi constituţii care să reflecte schimbarea ordinii constituţionale
materiale. Constituţia din 1948 a deschis şirul constituţiilor socialiste ale României, care au
fundamentat, pe parcursul a peste 40 de ani, regimurile totalitare şi antidemocratice de tip
comunist, care au culminat cu dictatura personală, bazată pe cultul deşănţat al personalităţii, a
lui Nicolae Ceauşescu.
12.1. Constituţia din 1948
Această primă constituţie socialistă a României a fost adoptată de Marea Adunare
Naţională, aleasă în urma autodizolvării vechii Adunări a Deputaţilor (autodizolvare impusă de
Legea nr. 32 din 24 februarie 1948). Proiectul de constituţie a fost luat în discuţie de Marea
Adunare Naţională la 6 aprilie 1948, iar la 13 aprilie, cu o uimitoare rapiditate, a şi fost adoptată
noua constituţie.
Utilizând un limbaj emfatic, specific propagandei comuniste a vremii, de inspiraţie
sovietică, noua Constituţie proclama existenţa statului „popular”, unitar, independent şi suveran
(deşi România se afla sub ocupaţia trupelor sovietice, în urma Acordului de armistiţiu încheiat
cu Uniunea Sovietică), stat ce a luat naştere „prin lupta poporului împotriva fascismului,
reacţiunii şi imperialismului”.
Prin celelalte titluri se organiza aparatul de stat. „Organul suprem al puterii de stat” era
Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române, care era şi unicul organ legislativ al
ţării. Organul suprem executiv era Guvernul (Consiliul de Miniştri), numit de Marea Adunare
Naţională.
12.2. Constituţia din 1952
Această constituţie, adoptată la 24 septembrie 1952, a reprezentat o reflectare a
evoluţiilor înregistrate în viaţa social-politică a României după 1948, menţinând şi dezvoltând
principiile constituţionale cuprinse în Constituţia din 1948. În perioada 1948-1952 fuseseră
luate o serie de măsuri pentru instaurarea proprietăţii socialiste, prin naţionalizarea mijloacelor
de producţie, etatizarea băncilor, instituirea monopolului statului asupra comerţului exterior şi
a controlului etatic în comerţul intern ş.a.
 Constituţia din 1952 proclamă pentru prima dată „rolul conducător al clasei muncitoare”
şi al partidului comunist. De asemenea, art. 6 al constituţiei stabilea că „fundamentul
formaţiunii social-economice socialiste este proprietatea socialistă asupra mijloacelor de
producţie (...). În formaţiunea socialistă a economiei naţionale este lichidată exploatarea omului
de către om”.
12.3. Constituţia din 1965
Constituţia din 21 august 1965 a reprezentat consacrarea regimului totalitar în România,
regim bazat pe desfiinţarea proprietăţii private, pe instaurarea partidului unic ca „forţă politică
conducătoare” şi pe grava violare a drepturilor şi libertăţilor care, paradoxal, erau „generos”
proclamate de textul constituţional. Prin această constituţie, statul primea o nouă denumire –
Republica Socialistă România (RSR) – şi era proclamat „stat al oamenilor muncii de la oraşe şi
sate”. Limbajul textului constituţional se situează în sfera aberantei construcţii politice a
regimului totalitar: „întreaga putere în RSR aparţine poporului liber şi stăpân pe soarta sa”;
„puterea poporului se întemeiază pe alianţa muncitorească-ţărănească”; „în RSR, forţa politică
conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român”; „cetăţenii cei mai înaintaţi şi
mai conştienţi din rândurile muncitorilor, ţăranilor, intelectualilor şi ale celorlalte categorii de
oameni ai muncii se unesc în Partidul Comunist Român, cea mai înaltă formă de organizare a
clasei muncitoare, detaşamentul ei de avangardă”. Nu este surprinzător că pe baza unui
asemenea act care cu greu poate fi încadrat în noţiunea modernă de constituţie – cea care asigură
garanţia drepturilor şi separaţia puterilor - s-a edificat cel mai atroce regim totalitar din estul
Europei în acea vreme.
13. Acte constituţionale din perioada decembrie 1989 – decembrie 1991
Revoluţia din decembrie 1989 a însemnat, pentru România, ieşirea de după „cortina de
fier” – ultima dintre ţările blocului comunist european - şi intrarea în lunga „perioadă de
tranziţie” care se va încheia odată cu integrarea în Uniunea Europeană.
În perioada 22 decembrie 1989 – 21 noiembrie 1991 au fost adoptate, la început de către
organele puterii revoluţionare şi apoi de către primul parlament ales după revoluţie, o serie de
acte cu caracter constituţional, marcând trecerea la o nouă ordine constituţională ce a culminat
cu adoptarea Constituţiei din 1991:
- Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, din 22 decembrie
1989;
- Decretul Lege nr. 2 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului
Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale;
 - Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea
partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România;
- Decretul-lege nr. 6/1990 pentru abolirea pedepsei cu moartea;
- Decretul-lege nr. 81 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională;
- Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a
Preşedintelui României.
VI. Justiția constituțională

1. Noţiunea de justiţie constituţională. Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor

Noţiunea de justiţie constituţională desemnează ansamblul instituţiilor, procedurilor şi
tehnicilor prin care este asigurată supremaţia Constituţiei.

2. Tipologia formelor de control al constituţionalităţii legilor

Controlul constituţionalităţii legilor poate fi definit ca activitatea organizată de verificare
a conformităţii legilor cu Constituţia. Controlul constituţionalităţii legilor se poate clasifica
utilizând mai multe criterii.

După criteriul organelor competente a exercita controlul, distingem următoarele forme

de control: controlul exercitat de un organ politic, controlul exercitat de către instanţele
judecătoreşti şi controlul exercitat de un organ unic, special şi specializat. Într-o altă opinie,
după acest criteriu distingem două forme: controlul exercitat de un organ politic şi controlul
exercitat de un organ jurisdicţional.
După criteriul momentului în care se exercită controlul, putem vorbi despre control
anterior intrării în vigoare a legii sau control posterior acestui moment.
După criteriul subiectelor cu drept de sesizare a jurisdicţiei constituţionale, distingem
controlul la iniţiativa autorităţilor publice şi controlul la iniţiativa particularilor. Într-o altă
opinie, se disting trei forme de control: acţiunea populară, controlul la sesizarea unei instanţe
ordinare şi controlul la sesizarea autorităţilor politice.
După criteriul modului de control, distingem controlul pe cale de acţiune şi controlul pe
cale de excepţie.
După criteriul reglementării, distingem controlul explicit şi controlul implicit.
3. Modele contemporane de control al constituţionalităţii legilor
În mod tradiţional se disting două modele ale controlului constituţionalităţii legilor în
statele contemporane: modelul american şi modelul european. Doctrina a semnalat însă unele
tendinţe recente de formare a unor noi modele, fie din punctul de vedere al situării geografice (
„modelul latino-american” ), fie din cel al scopului controlului exercitat.
3.1. Modelul american al controlul constituţionalităţii legilor
Modelul american de control al constituţionalităţii legilor prezintă următoarele trăsături
generale:
a) caracterul difuz şi descentralizat.
b) caracterul concret.
c) control de constituţionalitate a posteriori
d) efectele deciziilor sunt exclusiv inter partes, legea declarată neconstituţională fiind
înlăturată de la aplicare doar faţă de părţile procesului în care a fost ridicată chestiunea de
neconstituţionalitate.
În cadrul sistemului american de control al constituţionalităţii, rolul cel mai important
aparţine Curţii Supreme, plasate în vârful ierarhiei complexului sistem judiciar.
3.2. Modelul european al controlul constituţionalităţii legilor
3.2.1. Bazele teoretice
Naşterea şi dezvoltarea modelului european de control al constituţionalităţii legilor stă
în mod incontestabil sub semnul gândirii lui Hans Kelsen. Dacă modelul american s-a născut
din necesităţi practice şi în lipsa oricărei prevederi constituţionale exprese, modelul european
este rodul unei munci teoretice a unui mare jurist austriac, Hans Kelsen. Ordinea juridică, în
viziunea lui Kelsen, nu este un sistem de norme juridice de acelaşi rang, ci un edificiu cu mai
multe etaje suprapuse, o piramidă sau ierarhie formată dintr-un anumit număr de paliere sau de
„straturi” de norme juridice, în vârful căreia se află Constituţia.
Varianta kelseniană de control al constituţionalităţii vizează crearea unui organ unic,
special şi specializat în exercitarea controlului, care să fie însă doar un legislator negativ, deci
să nu poată interveni în opera legislativă decât prin sancţionarea eventualelor situaţii de
neconstituţionalitate.
3.2.2. Caracteristicile modelului european de control al constituţionalităţii legilor
Modelul european de control al constituţionalităţii legilor presupune crearea unei instanţe
unice, speciale şi specializate, însărcinate cu exercitarea controlului, şi denumită Curte sau
Tribunal Constituţional.

Trăsături:

a) exercitarea controlului de constituţionalitate de către o jurisdicţie constituţională

specializată, sau „monopolul controlului”.
 Specificul modelului european apare şi în ceea ce priveşte modul de numire a membrilor
jurisdicţiilor constituţionale. Rolul principal în această numire o au autorităţile politice.

b) Posibilitatea exercitării unui control abstract de constituţionalitate

c) Posibilitatea autorităţilor publice de a sesiza jurisdicţia constituţională.

d) Autoritatea absolută de lucru judecat a deciziilor Curţilor constituţionale şi efectul lor

obligatoriu erga omnes.

4. Justiţia constituţională în România

Curtea Constituţională a României

Sediul materiei: Constituţia din 1991 şi Legea organică nr. 47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale, lege modificată şi republicată în 2004 2.
4.1. Natura juridică şi funcţiile Curţii Constituţionale
Controlul constituţionalităţii legilor este reglementat de titlul V (art 142-147) din
Constituţia României, precum şi de Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, cu modificările din anii 1997 şi 2004. Curtea Constituţională şi-a adoptat şi
Regulamentul de organizare şi funcţionare.
Trăsături şi funcţii ale Curţii Constituţionale:
a) Curtea Constituţională este o autoritate publică politico-jurisdicţională, care, în
exercitarea unora dintre atribuţiile sale, are şi un rol politic;

b) Curtea Constituţională nu face parte din puterile statului, este o autoritate publică
independentă;
c) Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională din
România.
d) Curtea Constituţională are ca funcţie principală garantarea supremaţiei Constituţiei,
conform art. 1 alin. 1 din Legea nr. 47/1992;
e) Curtea Constituţională sprijină buna funcţionare a puterilor clasice, în cadrul
raporturilor lor constituţinale bazate pe separaţia şi echilibrul puterilor;
f) Curtea Constituţională este garantul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor;

2
Legea nr. 47/1992 a fost republicată în M.Of. nr. 643/16.07.2004.
 4.2. Organizarea Curţii Constituţionale
Curtea Constituţională este formată din 9 judecători numiţi pentru un mandat de 9 ani,
fără posibilitatea de prelungire sau de reînnoire a mandatului. Trei judecători sunt numiţi de
către Camera Deputaţilor, trei de către Senat şi trei de către Preşedintele României. Preşedintele
Curţii Constituţionale este ales dintre judecătorii Curţii, pentru un mandat de trei ani. Curtea
Constituţională se reînnoieşte la fiecare trei ani cu câte o treime.
Constituţia României prevede, în art. 143, condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a
candida la funcţia de judecător al Curţii Constituţionale.
În activitatea lor, judecătorii sunt independenţi şi inamovibili pe durata mandatului. Ei
nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor. De
asemenea, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi trimişi în judecată penală sau
contravenţională decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului
sau a Preşedintelui României, după caz, şi la cererea procurorului general.
4.3. Atribuţiile Curţii Constituţionale
Atribuţiile Curţii Constituţionale nu privesc doar controlul constituţionalităţii legilor, ci
şi alte domenii, aflate în strânsă legătură cu aplicarea şi respectarea Constituţiei. Potrivit art.
146 din Constituţie, Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
a) Exercită un control al constituţionalităţii legilor anterior promulgării acestora, în
temeiul art. 146 lit. a din Constituţie.
b) Se pronunţă din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, în temeiul art.
146 lit. a din Constituţie.
c) Exercită controlul de constituţionalitate a tratatelor sau a altor acorduri internaţionale,
în temeiul art. 146 lit. b) al Constituţiei.
d) Exercită un control al constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, în temeiul art. 146
lit. c) din Constituţie.

e) Controlează constituţionalitatea legilor şi ordonanţelor posterior intrării lor în vigoare, în

conformitate cu art. 146 lit. d) din Constituţie.

f) Soluţionează conflictele juridice de natură constituţională. Este o atribuţie nou

introdusă prin revizuirea din 2003 şi este prevăzută de art. 146 lit. e) al Constituţiei.
g) Constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în funcţia de Preşedinte al
României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului.
 h) Veghează la respectarea procedurii de organizare şi desfăşurare a referendumului şi
confirmă rezultatele acestuia se exercită în temeiul art. 146 lit. i) din Constituţie şi al Legii nr.
3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.
i) Veghează la respectarea procedurii privind alegerea Preşedintelui României şi confirmă
rezultatele sufragiului.

j) Emite avizul consultativ privind suspendarea din funcţie a Preşedintelui României.

k) Verifică îndeplinirea condiţiilor de exercitare a iniţiativei legislative cetăţeneşti

prevăzute de art. 74 din Constituţie.

l) Hotărăşte asupra contestaţiilor ce au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, în

conformitate cu prevederile art. 1(3), 8 şi 40 din Constituţie.

m) Îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii, potrivit art. 146 lit.
l) din Constituţie.

4.4. Procedura în faţa Curţii Constituţionale

Exercitarea atribuţiilor Curţii Constituţionale are loc în cadrul unor proceduri stabilite de
Legea de organizare şi funcţionare a Curţii şi detaliate în Regulamentul său de organizare şi
funcţionare. Potrivit art.16 din Legea nr. 47/1992 modificată prin Legea nr. 232/2004 şi
republicată3, procedura jurisdicţională se completează cu regulile procedurii civile, în măsura
în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale. Compatibilitatea
procedurii se stabileşte exclusiv de către Curte. Aceste reguli procedurale vizează: sesizarea
Curţii Constituţionale, procedura prealabilă şedinţelor, examinarea sesizării, deliberarea,
comunicarea actelor Curţii, publicarea acestor acte.

Din reglementările constituţionale şi legale se desprind unele reguli generale privind

procedura în faţa Curţii Constituţionale:

- controlul constituţionalităţii legilor exercitat de Curtea Constituţională este un control

la sesizare şi realizat în limitele acesteia;

- sesizarea Curţii Constituţionale trebuie făcută în scris şi motivat;

- plenul Curţii Constituţionale este legal constituit numai dacă sunt prezenţi cel puţin
două treimi din numărul judecătorilor;

3
În M.Of. nr. 643/16.07.2004
 - actele Curţii Constituţionale se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor, cu excepţia
deciziilor privind constituţionalitatea iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, care se adoptă cu
o majoritate de două treimi;

- şedinţele Curţii sunt publice, cu excepţia cazului în care, pentru motive întemeiate, se
hotărăşte şedinţa secretă;

- părţile au acces la lucrările dosarului;

- autorităţile publice, instituţiile, regiile autonome, societăţile comerciale şi orice alte

organizaţii au obligaţia să comunice Curţii Constituţionale, la cererea acesteia, informaţiile,
documentele şi datele pe care le deţin;

- cererile adresate Curţii Constituţionale sunt scutite de taxa de timbru.

4.5. Actele Curţii Constituţionale

Potrivit Constituţiei, în exercitarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională emite două
feluri de acte: decizii şi avize consultative. Legea nr. 47/1992, dezvoltând prevederile
constituţionale, stabileşte, în art. 11, următoarele categorii de acte ale Curţii Constituţionale:
deciziile, hotărârile şi avizele.
VII. Teoria generală a statului
1. Definiţia statului

Din perspectiva dreptului constituţional, putem defini statul ca fiind puterea politică
organizată într-un anumit teritoriu, exercitată asupra unei comunităţi organizate de persoane,
distinct de persoana guvernanţilor şi având capacitatea de a-şi determina propria competenţă
(suveranitatea internă şi externă).
Conceptul de stat are şi o semnificaţie proprie dreptului internaţional public. Astfel,
statul apare ca subiect de drept internaţional şi este definit ca sumă a trei elemente: un teritoriu
determinat, o populaţie stabilă şi capacitatea de a încheia relaţii cu alte state sau suveranitatea
externă.
2. Elementele statului
Sensul larg al noţiunii de stat, utilizat în special în dreptul internaţional public, este acela
de sumă a trei elemente: teritoriul, populaţia şi puterea de stat. Această accepţiune interesează
în mare măsură şi dreptul constituţional, datorită relaţiei de condiţionare dintre puterea
instituţionalizată statal şi celelalte două elemente - teritoriul şi populaţia.
 2.1. Teritoriul
2.1.1. Definiţia şi elementele teritoriului
Teritoriul a mai fost denumit şi „elementul material” al statului. El poate fi definit ca acel
cadru spaţial, geografic, în limitele căruia se exercită puterea instituţionalizată statal.
Suveranitatea teritorială reprezintă dreptul de a exercita, în limitele spaţiale determinate,
funcţiile statale, fără nici un fel de ingerinţă din afară. Delimitarea teritorială se realizează prin
reglementarea frontierelor de stat. Teritoriul include, la rândul său, mai multe elemente: solul,
subsolul, spaţiul aerian, apele interioare şi marea teritorială.
Alte elemente ale teritoriului, cu o mai mare importanţă în dreptul internaţional public,
sunt: zona contiguă, zona economică exclusivă şi platoul continental.
2.1.2. Caracteristicile teritoriului României
Potrivit art. 3 al Constituţiei din 1991, teritoriul României este inalienabil.
Art. 1 alin. 1 al Constituţiei consacră, între altele, şi caracterul indivizibil al statului. Acest
caracter, prin conotaţia sa spaţială, trimite la indivizibilitatea teritoriului statului.
O altă caracteristică juridică a teritoriului identificată în literatura juridică (Ioan Muraru, Simina
Tănăsescu) este egalitatea.
2.1.3. Organizarea administrativ-teritorială a României
Caracterul indivizibil al teritoriului nu împiedică stabilirea unor diviziuni administrative
ale acestuia, în scopul unei mai bune realizări a sarcinilor statului la nivel local. Organizarea
administrativă a teritoriului este, aşadar, delimitarea teritoriului în unităţi administrative, în
scopul realizării unitare a suveranităţii statului. În România, organizarea administrativ-
teritorială se realizează pe baza Constituţiei şi a legii nr. 2/1968.
Potrivit art. 3 alin. 3 al Constituţiei, teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în
comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii. Pe lângă
Constituţie, organizarea administrativ-teritorială mai este reglementată de Legea nr. 2 /1968.
2.2. Populaţia – element al statului
Populaţia reprezintă gruparea de oameni supusă ordinii juridice a unui stat determinat.
Pentru a constitui un stat, o astfel de grupare de oameni trebuie să aibă scopuri comune, să
dezvolte un anumit tip de raporturi, să aibă o anumită structură.
2.3. Suveranitatea – element al statului
Suveranitatea, sau „elementul formal” al statului, este un concept ce poate fi înţeles în
mai multe sensuri: trăsătură a puterii de stat, care o face să fie supremă altor puteri din cadrul
societăţii; însăşi puterea de stat, adică acel ansamblu de competenţe proprii specifice statului;
calitate a titularului puterii statale, ce îi conferă acestuia o anumită poziţie în mecanismul statal.
De asemenea, termenul „suveranitate” a fost utilizat pentru a desemna anumite prerogative ale
unor entităţi politico-etatice, în funcţie de contextul în care acestea se manifestă: suveranitatea
poporului, suveranitatea naţională, suveranitate de stat etc. Aspectele legate de evoluţia
conceptului de suveranitate precum şi de explicarea unora dintre sensurile acestui concept vor
fi analizate la capitolul dedicat analizei detaliate a acestui element al statului. Pentru moment,
ne vom mărgini la definirea suveranităţii ca fiind dreptul statului de a decide liber în treburile
sale interne şi externe.
3. Societatea civilă şi statul
Societatea civilă este o alcătuire de indivizi - persoane fizice, grupaţi în funcţie de
interesele şi scopurile comune, în diverse asociaţii cu caracter politic, economic, cultural sau
religios. Posibilitatea conturării şi structurării elementelor societăţii civile este dată de către stat,
prin intermediul dreptului, mai precis prin garantarea unor drepturi fundamentale, cum ar fi
dreptul de asociere, libertatea întrunirilor, libertatea de exprimare, libertatea religioasă ş.a.
Principalele elemente ale societăţii civile sunt: partidele şi formaţiunile politice, grupurile de
interese - sindicatele, asociaţiile şi fundaţiile, cultele religioase, mass media.
4. Funcţiile statului
Conceptul de funcţie a statului exprimă rolul acestuia în societatea pe care o organizează
în jurul ordinii sale juridice, sau „raportul care se stabileşte între esenţa statului şi rolul său
social” (I.Muraru, S.Tănăsescu).
După cum activitatea statală se referă la realizarea puterii în cadrul societăţii sau în
raporturile entităţii statale cu alte entităţi similare, distingem funcţii etatice interne şi externe.
Un alt criteriu de clasificare a funcţiilor statului este cel al obiectului şi scopului acestora: funcţii
sociale, economice, culturale, represive. În acest context, trebuie făcută distincţia dintre
funcţiile statale regaliene şi celelalte funcţii ale statului, pe care le poate îndeplini şi alături de
alţi actori sociali.
În fine, după principalele modalităţi de exercitare a puterii de stat, distingem trei funcţii
principale ale acestuia: funcţia legislativă, executivă şi jurisdicţională.
VIII. Rolul și funcțiile statului. Formele organizării politice ale poporului.
Partidele politice. Asociații și organizații sindicale. Grupurile de presiune
1. Statul și interesele sociale generale
Rolul statului constă în asigurarea, apărarea și promovarea prin mijloacele prevăzute în
Constituţie şi în celelalte legi a interesului general, a interesului public, a binelui comun,
inclusiv a interesului individual. Dar, statul trebuie să fie un instrument special şi specializat al
poporului în primul rând pentru satisfacerea interesului general. Din nefericire, înţelesul
interesului general diferă de la un stat la altul, în raport de caracterul statului şi de cât de fidel
reprezintă acesta interesele poporului ca deţinător al puterii politice. În principiu, interesul
general reprezintă sinteza calitativă a intereselor politice, economice, religioase, etnice sau
naţionale ale poporului privite în integralitatea lor. După M. Văraru, interesele generale sunt
acele trebuinţe, care ridicându-se mai presus de orice consideraţii locale sau regionale, sunt
absolut comune pentru toţi locuitorii unei ţări şi pentru toată întinderea teritoriului său. A lovi
într-un stat democrat înseamnă a lovi în interesul general, însă a lovi într-un stat abuziv, stat
alienat de menirea sa, înseamnă a apăra interesul general. Pe de altă parte, Statul trebuie să
asigure toate condiţiile necesare realizării intereselor individuale atât în raporturile individ-
individ, cât şi individ-stat şi când este cazul să le apere.
1.1. Criterii de delimitare a funcţiilor statului
În înfăptuirea interesului general, Statul trebuie să asigure ca acelaşi gen de activitate
pozitivă să se desfăşoare în mod repetat, dar în condiţii superioare de eficienţă de către
organisme specializate, potrivit unor norme şi metode clare şi bine stabilite. Aceste activităţi
statale se grupează şi se derulează în cadrul diferitelor funcţii ale statului a căror analiză nu
poate fi făcută decât pornindu-se de la două criterii specifice: criteriul material şi criteriul
formal.
Criteriul material vizează conţinutul şi natura activităţii care constituie substanţa
funcţiei statului. Deşi este criticat, acest criteriu socotim că prezintă interes.
În vederea satisfacerii necesităţilor de ordin general se stabilesc anumite scopuri şi
activităţile necesare pentru atingerea acestora. Criteriile de eficienţă impun gruparea anumitor
activităţi înrudite sub forma unor funcţii. Aceste activităţi sunt formate din anumite drepturi şi
obligaţii juridice care au o anumită specificitate, presupun o anumită calificare, caracteristici
etc., care necesită o anumită organizare, eficientizare, procedură specială de reglementare,
organe speciale de executare etc. Orice activitate presupune: subiect activ, subiect pasiv, obiect,
metode de acţiune sau inacţiune, scopuri imediate, mediate şi finale, norme de reglementare
(juridice, morale, fizice, matematice, ştiinţifice, politice etc.). Unele activităţi sunt înrudite după
trăsăturile, caracteristicile etc. ale elementelor activităţii care, dacă sunt asociate, asigură o
anumită eficienţă. Astfel, activitatea legislativă (al cărei scop este reglementarea relaţiilor
sociale conform voinţei poporului) presupune un conţinut şi o natură comună specifică,
respectiv activitateaspecifică de elaborare a legii după anumite reguli de către un organ special
numit legiuitor. Un alt scop, conţinut şi o altă natură o are activitatea de organizare a executării
şi executarea în concret a legii care se face de alte organe, respectiv organele administraţiei
publice. Simpla existenţă a legii nu-i suficientă dacă nu este şi executată, aplicată de autorităţi
specializate `n acest sens. La fel putem spune şi despre activitatea judecătorească, al cărei
specific este soluţionarea după principii specifice acesteia şi conforme legii a litigiilor civile,
comerciale, administrative, de muncă, fiscale, penale etc., atunci când acestea apar în activitatea
de executare şi respectare a legii. Tot din punct de vedere al criteriului material, se pot deosebi
activităţile externe ale statului, precum şi activităţile economice, sociale etc., care au un alt
scop, conţinut şi o altă natură.
Criteriul material vizând conţinutul nu se confundă cu caracterul juridic care priveşte
forma, deoarece toată activitatea statală nu poate fi decât juridică.
Criteriul formal presupune a se ţine seama de specificul autorităţilor care efectuează
activitatea statală, cât şi de forma actelor emise de acestea. Acest criteriu ţine deci de forma
dată atât organului care trebuie să desfăşoare activitate, precum şi de forma pe care trebuie să
o îmbrace activitatea statală. Spre exemplu, autoritatea care elaborează legea trebuie să fie cea
mai reprezentativă pentru popor, membrii acesteia să fie aleşii poporului, autoritatea trebuie să
funcţioneze după anumite reguli, astfel încât să exprime voinţa poporului în actele pe care le
emite, respectiv legile. De asemenea, pentru ca voinţa poporului să devină general obligatorie,
trebuie să se exprime în anumite forme şi după anumite proceduri specifice numai legii, care
este o regulă de maximă generalitate, obligatorie pentru toţi, garantată şi asigurată prin
forţa de constrângere a Statului. Ca atare, într-un stat, pentru cunoaşterea voinţei poporului,
asigurarea manifestării ei şi instituţionalizarea acesteia, se foloseşte un anumit gen de activităţi
specifice ce ţin de instituţionalizarea Parlamentului ca organ legiuitor şi activitatea
legislativă a acestuia. În acest sens, putem spune că activitatea legislativă este o funcţie a
statului. Dar simpla existenţă a legilor fără organizarea executării acestora, nu duce la realizarea
interesului general şi individual conform menirii statului. Ca urmare, sunt necesare organe
specializate `n domeniul respectiv, precum şi activităţi specifice bine reglementate şi delimitate
pentru organizarea executării şi executarea în concret a legii.
Acestea sunt autorităţile administrative, iar activitatea acestora se cheamă activitate
administrativă, ceea ce constituie funcţia administrativă a statului.
Astfel, şi din punct de vedere al criteriului formal, activitatea statului poate fi clasificată
pe funcţii ale statului. Pentru aceste funcţii ale statului se concep şi se organizează anumite
autorităţi după principii şi reguli specifice: autoritatea legislativă, autorităţi ale administraţiei
publice, autorităţi judecătoreşti şi autorităţi centrale autonome etc. De asemenea, forma pe care
trebuie să o îmbrace activitatea statului diferă după importanţa activităţii respective, precum şi
puterea regulilor care o guvernează. Exemplu: legea este un act al activităţii statale cu anumite
caracteristici: se elaborează numai de Parlament, trebuie să exprime voinţa poporului, este
general obligatorie, iar respectarea acesteia se asigură prin forţa de constrângere a statului; de
asemenea, poate fi abrogată sau modificată numai de o anumită autoritate, respectiv autoritatea
legiuitoare şi poate fi declarată ca neconstituţională numai de Curtea Constituţională. Pe de altă
parte, un act administrativ normativ se emite numai de autorităţile administrative prevăzute de
lege, autorităţi împuternicite şi specializate în acest sens (Preşedinte, Guvern, ministru,
Consiliul Judeţean, primar etc.); acesta poate fi revocat, modificat sau abrogat numaide
autoritatea emitentă, autoritatea ierarhic superioară a acesteia, precum şi prin lege. Un act al
autorităţii administrative, dacă este ilegal, poate fi anulat şi de instanţa de judecată după o
procedură specială denumită procedura contenciosului administrativ.
În general, prin funcţie a statului se înţelege un complex de drepturi şi obligaţii,
atribuţii constituite după un scop, mijloace şi o natură comună, stabilite de lege şi realizate
de o autoritate statală specială şi specializată potrivit unei anumite competenţe.
1.2. Clasificarea funcţiilor statului După unii autori, statul ar avea trei funcţii, respectiv:
a) funcţia legislativă; b) funcţia executivă sau administrativă şi c) funcţia jurisdicţională. După
alţi autori, statul ar avea patru funcţii: legislativă; executivă sau guvernamentală; administrativă
şi judecătorească. Separarea funcţiei executive în două funcţii este, în principal, motivată de
modernizarea şi tehnicizarea funcţiei pur administrative, ceea ce justifică pe deplin calificarea
acesteia ca o funcţie propriu-zisă. Importanţa deciziilor cu caracter administrativ în viaţa
cotidiană, diversificarea tehnicilor administrative şi constatările „ştiinţei administraţiei”
întăresc acest punct de vedere. Într-o asemenea concepţie administraţia (funcţia administrativă)
ar reveni guvernului, iar funcţia executivă ar reveni şefului statului, iar în unele situaţii
primului-ministru. De observat că o lege votată de Parlament nu poate intra în vigoare, potrivit
Constituţiei României, dacă nu este promulgată de Preşedinte - şeful statului - prin decret
prezidenţial. Prin decretul de promulgare al unei legi se: - învesteşte legea respectivă cu putere
executorie, adică cu obligativitatea „erga omnes” a executării şi respectării ei;
- se dispune tuturor autorităţilor cu atribuţii în cauză să treacă imediat la organizarea şi
executarea legii. Prin publicarea legii şi a decretului de promulgare:
- legea intră în vigoare, adică devine obligatorie de cunoscut şi de respectat pentru toţi,
începând să producă efecte juridice;
- autorităţile competente sunt obligate să organizeze executarea, de regulă imediat, a
legii în cauză şi să o execute în mod concret.
a) Funcţia legislativă constă în adoptarea de către Parlament a unor reguli conform voinţei
poporului, obligatorii pe teritoriul statului şi pentru orice persoană fizică, juridică, inclusiv
autorităţile publice şi Statul, reguli denumite legi. Aşa cum am arătat la un capitol anterior,
există o ierarhie a legilor în raport de puterea reprezentativă a autorităţii care o adoptă.
Constituţia se adoptă de Adunarea Constituantă şi se aprobă prin referendum popular; legea
organică se aprobă de majoritatea calificată a Parlamentului, iar legea ordinară de către
majoritatea simplă a Parlamentului. Legea reglementează, de regulă, situaţii generale,
impersonale şi rareori doar un singur caz, cum ar fi Legea privind expropierea unui teren pentru
cauză de utilitate publică sau Legea privind ratificarea unei convenţii ori tratat.
Funcţia legislativă exercitată de un organism specializat în mod exclusiv, a ridicat încă
de la bun început (avem în vedere îndeosebi secolul al XVIII-lea când s-a conturat
necesitateacodificării cutumei constituţionale) problema evitării hegemoniei corpului legiuitor
asupra celorlalte organisme de guvernare şi chiar a naţiunii. Un Parlament omnipotent,
neconstrâns de o altă putere ar fi putut deveni discreţionar, înlocuind tirania monarhului absolut
cu propria tiranie. În condiţiile în care Parlamentul îşi revendică puterea de la popor, acesta
fiind suveran ar fi fost foarte uşor ca forul legislativ să fi pretins o poziţie dominantă în raport
cu celelalte instituţii de guvernare. O asemenea posibilitate ar fi răsturnat însuşi scopul
fundamental al Parlamentului ca instituţie reprezentativă a intereselor poporului, respectiv
înlăturarea absolutismului monarhic. În acest sens, principiul separaţiei puterilor, al egalităţii,
cooperării şi controlului reciproc, reglementează în mod corespunzător această problemă, aşa
cum am arătat în capitolul anterior, când am tratat acest principiu.
În principiu, funcţia legislativă este exercitată numai de Parlament. În mod excepţional,
este admis ca în anumite limite în timp, spaţiu şi domeniu, Guvernul să fie abilitat de
Parlament să desfăşoare o activitate legislativă prin instituţiile juridice ale Ordonanţei de
urgenţă sau ale Ordonanţei ordinare. Această posibilitate este reglementată expres în
Constituţia României în art. 114. Activitatea legislativă a Guvernului este de excepţie,
provizorie, pe problema sau cazul în care a fost abilitat de Parlament astfel:
- pe timpul vacanţei parlamentare Guvernul este abilitat să emită ordonanţe în domenii
şi probleme limitativ prevăzute în legea de abilitare dată de Parlament; prin legea de
abilitare se împuterniceşte Guvernul să emită ordonanţe pe timpul vacanţei parlamentare
şi numai în anumite domenii şi probleme ce nu suferă amânare până la terminarea
vacanţei parlamentare;
- în caz de urgenţă şi excepţional, Guvernul emite Ordonanţe de urgenţă oricând şi
în orice domeniu cu excepţia celui rezervat Constituantei sau revizuirii Constituţiei;
- aceste ordonanţe ale Guvernului produc efecte juridice numai până în momentul
aprobării sau respingerii de Parlament.
b) Funcţia executivă
Aşa cum s-a subliniat în doctrină, Guvernul deţine o „putere de reglementare care
constă în împuternicirea permanentă prin Constituţie, a acestuia de:
- a emite acte normative (administrative) date în executarea legilor;
- a emite acte normative (administrative) care reglementează relaţiile sociale din
domeniile care nu sunt rezervate legiuitorului şi într-un mod care să nu contravină
legii.
Funcţia executivă constă în activitatea specială de asigurare şi organizare a executării
legilor şi de asemenea, în adoptarea actelor necesare pentru activitatea de guvernare şi
administrare pe plan central şi local. De exemplu, problema restituirii locuinţelor este
reglementată prin Legea nr. 112/1995, prin care se prevăd cazurile de restituire şi principiile
care guvernează concret această activitate, însă modul concret de restituire, respectiv procedura
de organizare şi funcţionare a comisiilor judeţene, precum şi activitatea acestora este stabilită
prin norme metodologice aprobate prin hotărâre de Guvern. Normele de aplicare a legilor sunt
date, de regulă, de Guvern, iar în alte cazuri şi de alte autorităţi ale administraţiei publice, când
sunt abilitate prin lege. Este cazul Băncii Naţionale a României care emite norme în aplicarea
unor legi aşa cum sunt Normele nr. 7/1994 date în aplicarea Legii nr. 59/1934. Actele emise în
realizarea funcţiei executive sunt extrem de diverse (administraţia generală a ţării, diplomaţie,
gestiune financiară, adică acte de organizare a executării şi executarea în concret a legii). Toate
aceste acte administrative sunt subordonate legii şi Constituţiei, începând cu hotărârea de
Guvern şi ordinele, instrucţiunile, normele metodologice ale ministerelor şi terminând cu
decizia primarului comunal sau procesul verbal de contravenţie întocmite de agentul de poliţie.
Actele executive sunt individuale sau normative. În sistemul Constituţional francez există o
ierarhie a actelor administrative numite şi regulamente, astfel: decrete; hotărâri ministeriale;
diferite alte hotărâri, decizii şi rezoluţii.
c) Funcţia jurisdicţională
Un stat de drept este de neconceput fără funcţia jurisdicţională. Lipsa justiţiei veritabile
însemnând arbitrariu şi nedreptate. Dacă o viaţă socială normală trebuie să se desfăşoare
potrivit Constituţiei şi legilor în vigoare, în mod firesc trebuie să existe o funcţie şi respectiv un
sistem de autorităţi care atunci când legile sunt încălcate să restabilească situaţia de fapt şi de
drept şi să aplice, după caz, corecţiile necesare. Această funcţie jurisdicţională a statului este
încredinţată unor autorităţi independente şi imparţiale, respectiv instanţele Constituţionale şi
instanţele judecătoreşti. Actul de justiţie poate fi înfăptuit în bune condiţiuni numai de „al
treilea” care este neutru, imparţial, neimplicat în vreun fel în cauză. Căci nimeni nu trebuie
să-şi facă dreptate singur pentru că atunci ar avea ”dreptate” numai cei mai puternici. De aceea,
dreptatea trebuie împărţită de autorităţi neutre, specializate, în mod egal atât pentru cei
slabi, cât şi pentru cei puternici. Concepută astfel ca o funcţie realizată independent şi imparţial,
justiţia s-a impus ca o idee şi realitate în care oamenii cred şi trebuie să creadă că îi poate apăra
atunci când drepturile şi interesele legitime sunt încălcate, ca similarul dreptăţii triumfătoare.
„Fiat justiţia pereat mundus” (justiţia să-şi urmeze cursul ei chiar dacă lumea ar fi să piară) este
dictonul preferat în legătură cu justiţia. Semnificaţia acestui dicton este aceea că precum veşnica
dreptate a Dumnezeirii este neclintită în fermitatea ei, dezvăluindu-se în orice condiţii, chiar ale
prăbuşirii întregii lumi, tot aşa judecătorul care se ocupă de un anume caz trebuie să-l ducă la
bun sfârşit şi să-l rezolve după cum îl îndeamnă ştiinţa şi conştiinţa chiar dacă între timp ar veni
sfârşitul lumii cu toate grozăviile sale. Fac obiectul jurisdicţiilor, litigiile dintre persoane fizice,
dintre acestea şi persoanele juridice civile sau de drept public ori dintre acestea şi autorităţile
publice. Soluţionarea litigiilor se face în cadrul unui proces, după anumite reguli, prin acte
numite hotărâri judecătoreşti. Judecătorul care înfăptuieşte justiţia cerută trebuie să afle
adevărul în procesul respectiv, pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele, cauzalitatea,
răspunderea şi responsabilii. Pentru ca justiţia să-şi poată înfăptui misiunea, ea cunoaşte o
anumită structură şi anumite principii de organizare şi funcţionare. Organizarea justiţiei se face
pe grade de jurisdicţie care presupun controlul în trepte pentru a evita eroarea judiciară. Aceste
grade de jurisdicţie permit o evaluare a judecăţii în fond, dar şi în apel şi recurs, ca posibilitate
de îndreptare a erorilor, de reevaluare a sentinţelor în raport cu probele în cauză. Fondul se
judecă de o instanţă, apelul de instanţa ierarhic superioară, iar recursul de instanţă ierarhic
superioară celei din apel, de fiecare dată numărul judecătorilor din completul de judecată
crescând. În doctrina constituţională s-a exprimat şi opinia că cele trei funcţii ale statului ar fi:
a) funcţia de exercitare a suveranităţii atât pe plan intern (de exemplu: stabilirea ordinii
juridice şi apărarea ei prin folosirea forţei publice), cât şi pe plan extern (stabilirealiniilor
generale ale politicii externe, colaborarea internaţională cu alte State; participarea la organisme
internaţionale, apărarea teritoriului naţional);
b) funcţia de orientare generală a dezvoltării societăţii;
c) funcţia de promovare a progresului.
O altă analiză tipologică a funcţiilor statului în doctrina constituţională contemporană distinge
trei categorii de funcţii:
a) funcţii politice: menţinerea ordinii sociale interne şi apărarea teritoriului naţional, alte
intervenţii ale statului fiind excluse; asigurarea programului economico-social;
b) funcţii juridice: legislativă, executivă şi jurisdicţională;
c) funcţii sociologice: constrângerea socială; activitatea de convingere a cetăţenilor în
legătură cu compatibilitatea între interesele generale şi cele personale ş.a.
Se mai poate vorbi de atribuţiile esenţiale ale statului care sunt, de fapt, monopoluri:
monopolul apărării şi al constrângerii sociale (armata şi poliţia); menţinerea cadrului juridic;
conducerea relaţiilor internaţionale şi emiterea monedei naţionale.
2. Formele organizării politice a poporului: partidele politice; asociaţiile şi
organizaţiile sindicale; grupurile de presiune
2.1. Partidele politice
„Statul exprimă colectivitatea în timp ce partidele politice exprimă ideologiile şi
interesele grupurilor sociale care coexistă în cadrul naţiunii”. Procesul apariţiei partidelor
politice trebuie privit în strânsă corelaţie cu apariţia şi dezvoltarea parlamentarismului, deci cu
ideea de reprezentare în viaţa publică. Partidele politice îşi au sorgintea încă din antichitate,
însă, acestea se impun în viaţa politică odată cu apariţia parlamentarismului, când burghezia,
văzând în acestea instrumente de luptă împotriva feudalismului şi a absolutismului monarhic,
ca şi împotriva pretenţiilor nobilimii, le-a promovat pentru a-şi instaura şi întări dominaţia.
„Conştientizând funcţia socială a partidelor, burghezia şi-a îmbrăcat interesele şi
aspiraţiile de clasă într-o haină ideologică şi a făurit programe revoluţionare pentru a le impune
prin formele luptei parlamentare”. Partidele moderne s-au născut în paralel cu dezvoltarea
parlamentelor moderne, de fapt, au rezultat dinlăuntrul acestora, ca fracţiuni sau aripi,
constituind noi forme de control asupra guvernanţilor şi o legătură activă dintre guvernaţi şi
guvernanţi. Partidele politice, în lupta pentru putere, contribuie la realizarea puterii politice a
poporului şi, în mod deosebit, a controlului acestuia asupra puterii statale. Aceasta depinde de
nivelul de cultură şi maturitate politică a poporului, nivel care are un rol deosebit în prevenirea
şi reducerea manipulării maselor. Câştigarea electoratului precede câştigarea puterii statale de
către un partid, putere care normal ar trebui să se exercite conform voinţei şi intereselor puterii
politice a poporului. Partidele politice active se manifestă ca forţe politice, iar atunci când sunt
şi parlamentare, participă şi influenţează actele Parlamentului. În acest sens acţionează în
primul rând partidele politice care reprezentând majoritatea parlamentară, urmăresc elaborarea
legilor în conformitate cu programele lor politice, putându-se astfel realiza ca forţe politice. Pe
de altăparte, partidele politice din opoziţia parlamentară participă la actele Parlamentului în
dublu sens, ceea ce implică o responsabilitate politică, astfel:
- partidele din opoziţia parlamentară, dacă sunt active şi urmăresc interesele
generale, vor avea o puternică susţinere de masă şi astfel în Parlament vor împiedica
partidele de la putere să se îndepărteze de „promisiunile electorale” cu care au câştigat
alegerile, precum şi să „greşească”;
- inactivitatea partidelor din opoziţia parlamentară poate favoriza abuzul de putere al
majorităţii parlamentare, în sensul devierii acesteia de la programul electoral cu care a
câştigat puterea statală şi, deci, de la interesele generale şi evitarea conducerii statului
pentru realizarea intereselor de grup ale membrilor partidelor respective.
Unii autori includ în conceptul de forţe politice şi alte organizaţii nonguvernamentale
cum sunt: sindicatele, organizaţii ale minorităţilor etnice, asociaţiile religioase, comitetele
cetăţeneşti, ligile culturale etc.
Credem că ar fi mai corect să socotim ca forţe politice numai partidele parlamentare,
partide care, indiferent dacă sunt la putere sau în opoziţie, au o serie de drepturi recunoscute în
Constituţie şi legile date în baza acesteia, prin care participă mai mult sau mai puţin la
exercitarea puterii legislative. (art. 8, 37, 61 şi altele din Constituţie). Ca atare, partidele politice
neparlamentare, deşi fac politică, socotim că nu pot fi considerate ca adevărate forţe politice.
De asemenea, credem că sindicatele nu pot fi considerate forţe politice ele fiind
constituite nu pentru a face politică, ci pentru a apăra drepturile şi promovează interesele
profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor (art. 9 din Constituţie). Folosirea mijloacelor
legale sindicale pentru scopuri politice apare ca un abuz de putere care crează disfuncţionalităţi
în viaţa politică, statală, economică şi socială.
Aceasta nu înseamnă că celelalte organizaţii nonguvernamentale (partidele politice
neparlamentare, sindicatele, asociaţiile religioase, culturale etc.) nu au libertate de exprimare şi
respectiv de a critica politica şi puterea de stat. Însă, de la a critica şi până la a pretinde pe alte
căi decât cele legale luarea unor măsuri în structura organelor statului (schimbarea guvernului,
a preşedintelui, a unui ministru etc.) este distanţă mare. Este adevărat că propunerea schimbării
unor funcţionari publici poate fi făcută de către oricine, dar o astfel de cerere nu poate fi
obligatorie, deci producătoare de efecte juridice, decât numai în cazurile prevăzute de lege.
Potrivit lui Edmund Burke, gânditor englez, un partid politic este „un corp de oameni
animaţi de un principiu particular, asupra căruia sunt de acord pentru a promova prin efortul
lor, interesul naţional”. Aceată definiţie este discutabilă, având în vedere raportul dintre
interesele membrilor de partid şi interesul naţional care diferă de la un partid la altul. După
Dimitrie Gusti „partidul politic este o asociaţie liberă de cetăţeni uniţi în mod permanent prin
interese şi idei comune, de caracter general, asociaţie ce urmăreşte, în plină lumină publică, a
ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social”89.
După prof. I. Muraru partidele politice sunt formaţiuni mai mult sau mai puţin durabile
care sunt constituite şi funcţionează în scopul de a cuceri sau conserva puterea, pe baza unui
program ideologic şi urmând o strategie elaborată. Prin urmare, trăsăturile partidelor politice
sunt:
a) aceste formaţiuni sunt constituite ca o organizaţie a unor adepţi, (membri) structurată
pe criterii teritoriale şi ierarhice, care funcţionează pe baza unor norme proprii şi
urmăreşte obiective programatice;
b) aceste formaţiuni sunt constituite ca structuri politice durabile; prin caracterul de „organizaţie
stabilă sau durabilă” partidul se distinge de simpla clientelă, fracţiune, clică, camarilă, care
dispar împreună cu fondatorii sau animatorii lor. Dorinţa de a prelua şi de a exercita puterea
delimitează partidul de grupul de presiune şi de alte organisme sociale, precum sindicatele şi
organizaţiile de tineret;
c) organizaţia de partid are un program ideologic rezultat din totalizarea aspiraţiilor
latente, a opiniilor individuale difuze şi deseori contradictorii, reflectând deci sinteza
calitativă a tuturor acestora;
d) partidul - în majoritatea covârşitoare a cazurilor - îşi propune cucerirea sau
conservarea puterii sau cel puţin influenţarea într-un anumit sens a puterii;
e) partidul îşi organizează şi mobilizează mijloacele într-o ofensivă al cărei obiectiv
primordial rămâne, de regulă, victoria în alegeri şi numai rareori schimbarea
regimului politic. Într-o accepţiune largă, un partid politic reprezintă o grupare sau o asociaţie
permanentă de indivizi uniţi în mod liber între ei prin afinităţi ideologice şi convingeri politice
comune, creat la nivel teritorial pe baza unor principii stricte de organizare şi disciplină, al cărui
scop înscris într-un program sau statut, constă în promovarea şi înfăptuirea în competiţia
electorală şi parlamentară cu alte partide, a unei anumite doctrine sau concepţii politice privind
dezvoltarea şi conducerea unei societăţi date. Vorbind despre partidele politice, Lucreţiu
Pătrăşcanu arăta „ Un partid fiind o grupare de oameni care apără anumite interese de clasă şi
luptă pentru puterea politică, elementul determinant pentru structura lui este natura intereselor
pe care le reprezintă şi pentru satisfacerea cărora îşi desfăşoară întreaga-i activitate. Interesele
de clasă, prin conţinutul lor, determină totodată, aderenţa sau lipsa de aderenţă a unui organism
politic faţă de regimul social sau politic înlăuntru căruia lucrează, după cum, tot asemenea,
interesele îi fixează obiectivele pe care le urmăreşte şi hotărăsc mijloacele de care înţelege să
se folosească în atingerea lor în raport cu normele de drept existente”94.
În doctrină se arată că limitarea partidelor la interesele de clasă este discutabilă. În
prezent, partidele politice sunt tot mai mult interesate să atragă membri şi simpatizanţi
(alegători) din toate straturile sociale uniţi prin acelaşi ideal: satisfacerea unor interese
individuale ale fiecăruia prin progresul general al societăţii; partidele care promit şi realizează
acest ideal cuceresc, prin suportul electoral, puterea politică. Cât priveşte rolul social al
partidelor politice se consideră că acestea au patru funcţii:
a) funcţia electorală, prin care partidele politice îşi propun candidaţii la funcţiile
eligibile în organisme reprezentative la nivelul central şi local şi recrutează prin
programele lor electorale aderenţi;
b) funcţia de formare a conştiinţei civice prin sensibilizarea cetăţeanului cu problemele
societăţii, ale responsabilităţii şi răspunderii civice, atât a celui care alege, cât şi a celui
care este ales sau numit pe funcţia publică;
c) funcţia de a asigura un raport activ între guvernanţi şi guvernaţi, prin intermediul
parlamentarilor şi miniştrilor care fac parte dintr-un partid; astfel, aceştia îşi exercită
atribuţiile conform legii dar şi în spiritul programelor politice ale partidului din care
fac parte; aceasta nu înseamnă să se încalce legea în favoarea politicii partidului, ci în
mod legal, să promoveze iniţiative legislative (guvernul) şi să voteze legi(parlamentul) în
concordanţă cu strategia partidului lor, respectiv strategia cu care au câştigat alegerile;
d) funcţia de conducere; partidele tind să exercite chiar şi pe cale mediată puterea
politică, să-şi asume prerogative de conducere; normal, această funcţie trebuie
exercitată, aşa cum am arătat, prin intermediul legii elaborate potrivit Constituţiei.
În sistemele parlamentare, multe funcţii publice sunt ocupate de membrii partidelor
ajunse la putere, în timp ce în sistemele prezidenţiale pot fi numiţi miniştri, personalităţi care
nu aparţin partidului victorios în alegeri. La unele partide s-au constatat practici specifice
clientelismului politic, în baza cărora cei care au „ajutat” în alegeri sunt numiţi pe funcţii
publice, deşi nu au competenţa necesară, cum sunt: - înfiinţarea funcţiilor publice ca
recompensă pentru anumite persoane şi nu ca urmare a necesităţilor impuse de interesele
generale;
- desfiinţarea unor funcţii publice pentru a scoate din sistem persoanele „incomode” şi
înfiinţarea altor funcţii în raport de pretenţiile clientelei politice;
- încălcarea sub diferite forme a principiului stabilităţii funcţionarului public, prin rotire,
mutare, transfer, „promovare” pentru a face loc clientelei politice.
„Clienţii” nu fac decât să prolifereze corupţia politică, incompetenţa în exercitarea
funcţiilor primite, dezorganizarea serviciilor publice, prin înfiinţarea unor funcţii după
interesele clienţilor şi nu după cele generale, naţionale sau locale. Acest sistem al
clientelismului politic este favorizat de o defectuoasă reglementare a stabilităţii funcţionarului
public şi în mod deosebit a responsabilităţii acestuia. P. Alexandrescu Roman arăta că un
funcţionar bine pregătit înlocuieşte cinci funcţionari nepregătiţi.
Având în vedere raportul dintre partide şi societate, putem vorbi de: monopartidism,
bipartidism şi multipartidism.
1. Monopartidismul se caracterizează prin existenţa unui singur partid, care polarizează toate
celelalte forţe politice şi sociale sau chiar le încorporează. El este specific regimurilor
monolitice, totalitare şi care, de regulă, personifică puterea, o individualizează. Ca premise
justificative sunt invocate: cerinţa integrării naţionale, transformarea unicului partid într-un
„creuzet al naţiunii”, în „centrul vital al întregii societăţi”, cerinţa mobilizării energiilor pentru
modernizarea economică şi socială, realizarea omogenizării sociale a „poporului unic” etc.
Acest sistem prezintă avantajul de a asigura stabilitatea guvernamentală, având însă multe
dezavantaje, în afara monotoniei politice şi a platitudinii sufragiului, cum sunt: sistem politic
predispus laimobilism; echipa executivă guvernând fără concurenţă, nu va fi stimulată
iniţiativa, preocuparea pentru progres etc.; partidele de opoziţie ajung să fie simple grupuri de
interese; opoziţia extraparlamentară se îndreaptă împotriva partidului, cu care ea însăşi se
confundă, exprimându-se cel mai adesea ca fracţiune.
2. Bipartidismul poate fi „numeric - în sensul că există numai două partide - sau „calitativ”-
adică predomină numai două partide. Efectul acestui sistem este alternanţa la putere.
Bipartidismul poate fi „rigid” (sistemul britanic), când şeful guvernului - adică liderul partidului
majoritar - este sigur de fidelitatea membrilor săi sau „suplu” (sistemul american), când cele
două partide nu impun celor aleşi (electori) nici o disciplină de vot.
De asemenea, el poate fi „perfect” când există numai două partide (ceea ce este o simplă
ipoteză de şcoală), şi „imperfect” când, pe lângă cele „două mari”, există şi alte partide mai
mici”.
În fine, poate fi un bipartidism „echilibrat”, când alternanţa la putere se produce cu o
oarecare regularitate, sau „dominant” când treptat, dar ireversibil, se alunecă spre un partid unic.
3. Multipartidismul, adică situaţia în care există mai mult de două partide, reprezintă
indiscutabil regula, dar cu o amploare variabilă; de exemplu, un număr mare de partide era în
Austria, înainte de 1914, dar numai 4 în Scandinavia şi 3 în Belgia etc. În România, după 1989,
s-au înregistrat peste 200 de partide sau alte formaţiuni politice. De regulă, un număr mare de
partide politice poate duce la dezorientarea electoratului, pulverizarea lui, minimalizarea
temelor majore, diletantism, risipă financiară şi altele. Pe de altă parte se poate susţine că dintr-
o multitudine de partide apare mai uşor noul, eficientul, progresul etc.
4. Grupurile de interese (pressure groups) sau grupurile de presiune sunt considerate ca fiind
„cea de a treia cameră” sau „guvernul invizibil”, deoarece deşi ele nu-şi propun să cucerească
puterea, totuşi o pot influenţa în fapt prin pressing-ul desfăşurat asupra ei, în interesul
membrilor lor. Aceste grupuri de presiune cuprind sfera celorlalte interese ce nu sunt vizate de
partidele politice, ceea ce evident nu îndreptăţeşte afirmaţiile că acestea reprezintă „poporul
real”. Aceste grupuri de presiune nu reprezintă interesele generale, sintagmă legată indisolubil
de popor. Nota definitorie a tuturor acestor organisme este că exercită prin mijloacele care le
stau la dispoziţie (presă, literatură, radio, televiziune, manifestări publice etc.), presiuni asupra
factorilor politici, inclusiv influenţarea opiniei publice în sensul dorit de acestea.
Există o paletă foarte largă de organisme având caracterul unui grup de presiune, cum
sunt organismele confesionale, artistice, asociaţii feministe, de tineret, grupuri economice,
financiare, profesionale, umanitare, religioase, militare, etnice etc., care în activitatea lor ar
trebui să folosească numai mijloace legale. Expresia „lobby-hol” în limba engleză are
semnificaţia politică de „culoar al parlamentului” şi „influenţarea parlamentarilor”.
Uneori, fenomenul lobby indică pe oricine intenţionează să influenţeze deciziile puterilor
(legislativă, executivă şi judecătorească). De multe ori lobby-ul, în sens negativ, este favorizat
de lipsa de demnitate a parlamentarului sau funcţionarului public, de incompetenţă sau de
slăbiciune la electoratul mediatic, de faptul că sunt uşor influenţabili, toate acestea dând
incoerenţă în activitatea lorpolitică. Din nefericire, sunt cazuri când lobby-ul se face plecând de
la manipulările mas-media şi până la şantaj, blocări de drumuri publice sau finanţări ilegale a
unor partide ori demnitari etc. În România, în prezent, legislaţia este deficitară în prevenirea şi
decelarea a ceea ce este ilegal şi periculos, în folosirea unor mijloace ale lobby-ului.
În viaţa politică a unui Stat, grupurile de presiune pot juca un rol pozitiv sau negativ.
Acesta este şi motivul pentru care în unele state s-au adoptat legi referitoare la activitatea
grupurilor de presiune. Statele Unite au adoptat o lege privind lobby-ismul în anul 1946
(Federal Regulation of Lobbying Act), prin care s-a stabilit obligaţia de a se înregistra numele
şi raportul financiar de cheltuieli ale oricărei entităţi care „solicită, încasează sau primeşte bani
ori alte bunuri de valoare pentru a fi folosiţi în principal ca un sprijin în adoptarea sau abrogarea
oricărei legi de către Congresul Statelor Unite”. O astfel de reglementare este o piedică în calea
corupţiei politice. După prof. I. Deleanu raporturile dintre grupurile de presiune şi partidele
politice se pot exprima într-una din următoarele forme:
a) pe faţă sau ocult, partidele sunt dependente de grupurile de interese;
b) dimpotrivă, grupurile de interese sunt dependente de partide;
c) grupurile de interese şi partidele interpenetrează;
d) grupurile de interese şi partidele sunt, în principiu, independente;
e) ele îşi partajează rolurile.
5. Sindicatele, în sens larg, pot fi considerate grupuri de interese, dar a căror activitate, scop şi
mijloace sunt reglementate în mod expres de lege. Sindicatele nu trebuie să vizeze scopuri
politice. Activitatea sindicatelor are un pronunţat caracter profesional. Potrivit art. 9 din
Constituţia României, sindicatele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor
profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor. În art. 7 al Constituţiei Spaniei, sindicatele
şi asociaţiile patronale „contribuie la apărarea şi promovarea intereselor economice şi sociale
ce le sunt proprii”. Fenomenul sindicalismului a fost generat de aspiraţia clasei muncitoare de
a i se recunoaşte şi respecta de către guvernanţi şi asociaţiile patronale, drepturi legate de
raporturile de muncă: salarizare, concedii de odihnă, medicale, pregătire profesională, protecţia
muncii, ajutoare de şomaj şi alte instrumente de protecţie socială, dreptul la grevă, la un
program de muncă rezonabil, regimul de muncă în general, al femeilor, tinerilor şi copiilor etc.
Sindicatele se deosebesc de partidele politice prin aceea că ele nu vizează accesul la putere. Din
nefericire, de multe ori, sindicatele nu cunosc şi nu utilizează mijloacele legale de acţiune în
soluţionarea problemelor lor profesionale, uzând tot mai des de grevă, iar uneori de mijloace
ilegale, ca blocarea drumurilor etc.
IX. Forma de stat-structura de stat și forma de guvernământ
Forma de stat desemnează modalităţile de organizare şi exercitare a puterii statale
constituite pe un anumit teritoriu. Forma de stat include două aspecte principale: structura de
stat şi forma de guvernământ.
1. Structura de stat
Structura de stat reprezintă modul de organizare a puterii statale în raport cu teritoriul.
Distingem două forme ale structurii de stat: statul unitar sau simplu şi statul federal sau compus.
Trebuie studiate, pe baza cursului tipărit:
- statul unitar;
- statul federal;
- asociaţiile de state;
- uniunea personală;
- uniunea reală;
- confederaţia de state;
 Uniunea Europeană – spre o nouă formă de stat? Uniunea Europeană şi construcţia sa
reprezintă unul din cele mai importante fenomene politico-juridice ale Europei contemporane.
În cadrul Uniunii Europene (denumire ce datează din 1992, anterior era vorba de cele trei
comunităţi europene distincte4), statele membre au decis transferul unor competenţe ale statelor
suverane unor instituţii comune, create în vederea îndeplinirii unor scopuri comune. Uniunea
Europeană, mai ales în etapa actuală, când a fost adoptat Tratatul privind Constituţia pentru
Europa (iunie 2004), prezintă trăsături care o situează între confederaţie şi un stat federal.
2. Forma de guvernământ reprezintă modul de formare şi organizare a puterii, prin
prisma instituţiei şefului statului şi a raporturilor acestuia cu puterea legiuitoare. Principalele
forme de guvernământ, din această perspectivă, sunt monarhia şi republica.
2.1. Monarhia
Formele monarhiei:
- Monarhia absolută
- Monarhia limitată sau constituţională
- Monarhia parlamentară dualistă
- Monarhia parlametară contemporană
2.2. Republica
Forme:
- Republica parlamentară
- Republica prezidenţială
X. Cetățenia Română

1. Noţiunea şi natura juridică a cetăţeniei

Cetăţenia poate fi definită ca acea situaţie juridică specială a persoanei fizice, situaţie
ce rezultă din apartenenţa acelei persoane la un anumit stat, şi care îi conferă deplinătatea
existenţei şi exerciţiului drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de Constituţia şi legile statului
respectiv.

Legea cetăţeniei române cuprinde o definiţie concisă a acestei noţiuni, în art. 1 alin. 1:
cetăţenia română este legătura şi apartenenţa unei persoane la statul român.

4
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECA), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE).
 2. Principiile care stau la baza reglementării cetăţeniei române
Cetăţenia română este reglementată de Constituţia României din 1991 şi de Legea cetăţeniei
române nr. 21/1991.5 Reglementarea constituţională şi legală consacră o serie de principii
generale aplicabile materiei cetăţeniei române. Aceste principii sunt:
a. Principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii
b. Principiul potrivit căruia cetăţenii români se bucură de protecţia statului român
c. Principiul potrivit căruia cetăţenia română nu poate fi retrasă celor care au dobândit-
o prin naştere
d. Principiul potrivit căruia numai cetăţenii români se bucură de toate drepturile
recunoscute de Constituţie şi legi şi sunt ţinuţi să îndeplinească toate obligaţiile prevăzute de
acestea
e. Principiul potrivit căruia încheierea, declararea nulităţii, anularea sau desfacerea
căsătoriei între un cetăţean român şi un străin nu produce efecte asupra cetăţeniei soţilor
3. Drepturile şi îndatoririle specifice condiţiei de cetăţean al României
Apartenenţa unei persoane fizice la statul român se concretizează într-o serie de drepturi
şi obligaţii care aparţin în exclusivitate cetăţenilor.

3.1. Drepturile care aparţin exclusiv cetăţenilor români

a) Dreptul de a alege şi de a fi aleşi în organele reprezentative.
b) Dreptul de a ocupa o funcţie publică
c) Dreptul de a locui pe teritoriul României şi de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în
orice localitate din ţară.
d) Dreptul la protecţia diplomatică a statului român
3.2. Obligaţiile specifice condiţiei de cetăţean al României
a) Obligaţia de fidelitate faţă de România
b) Obligaţia de apărare a ţării
4. Dobândirea cetăţeniei române
Modurile de dobândire a cetăţeniei se pot grupa în două mari categorii:
A. Moduri de dobândire de drept a cetăţeniei;
B. Moduri de dobândire a cetăţeniei prin act juridic individual;

5
Modificată prin Legea nr. 192/1999 şi republicată în M.Of., nr. 98/6.03.2000. O altă modificare a Legii cetăţeniei
a survenit prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 68/2002, aprobată prin Legea nr. 542/2002.
 4.1. Modurile de dobândire de drept a cetăţeniei
Dobândirea de drept a cetăţeniei are loc atunci când, prin simpla producere a unui fapt
material juridic, persoana devine cetăţean, fără a mai fi, deci, nevoie de intervenţia vreunui
organ de stat.
În dreptul comparat, reglementările privind dobândirea de drept cetăţeniei se
subsumează la două mari sisteme consacrate. Un prim sistem este cel care pune pe primul plan
faptul naşterii, independent de locul unde s-a produs acest fapt. Astfel, potrivit acestui sistem,
denumit şi al „dreptului sângelui” (jus sanguinis), copilul dobândeşte de drept cetăţenia
părinţilor săi. Determinantă în cadrul acestui sistem este aşadar legătura de sânge a copilului cu
părinţii săi.
Cel de-al doilea sistem are ca element determinant pentru dobândirea de drept a
cetăţeniei teritoriul statului unde se produce faptul naşterii. Potrivit acestui sistem, denumit şi
„dreptul locului” (jus loci sau jus soli), cetăţenia copilului va fi cea a statului pe teritoriul căruia
s-a născut, chiar dacă părinţii au o altă cetăţenie.
Legea cetăţeniei române a adoptat sistemul dreptului sângelui. Potrivit acestei
reglementări, pot fi deosebite următoarele moduri de dobândire de drept a cetăţeniei române:
naşterea şi adopţia. Un caz special este cel al cetăţeniei copilului găsit pe teritoriul României.
De asemenea, trebuie luată în considerare şi situaţia dobândirii de drept a cetăţeniei române ca
efect al schimbării cetăţeniei părinţilor.
4.2. Modurile de dobândire a cetăţeniei române prin act juridic
Legea nr. 21/1991 stabileşte următoarele moduri de dobândire a cetăţeniei române prin
act juridic: repatrierea şi acordarea la cerere. Deşi este vorba de situaţii juridice distincte, prin
modificarea textului iniţial al legii cetăţeniei, ambele moduri de dobândire a cetăţeniei sunt
reglementate sub aceeaşi „umbrelă”, aceea a dobândirii cetăţeniei prin acordare la cerere.
Datorită distincţiei între situaţia persoanei care a avut cetăţenia română şi doreşte să o
redobândească şi cea a persoanei care nu a mai avut niciodată cetăţenia română, vom analiza
cele două moduri de dobândire a cetăţeniei în mod distinct.

5. Pierderea cetăţeniei române

Ca şi în cazul dobândirii cetăţeniei, şi modurile de pierdere a acesteia de pot clasifica în
două categorii principale:

A. Moduri de pierdere de drept a cetăţeniei române

B. Moduri de pierdere a cetăţeniei române prin act juridic
 5.1. Moduri de pierdere de drept a cetăţeniei române
Dacă dobândirea de drept a cetăţeniei este modul cel mai frecvent de dobândire a
acesteia, pierderea de drept a cetăţeniei are un caracter de excepţie.
1. Pierderea cetăţeniei române prin adopţia de către un cetăţean străin

2. Pierderea cetăţeniei române prin stabilirea filiaţiei copilului găsit

3. Pierderea cetăţeniei române de către minor în cazul schimbării cetăţeniei părinţilor

5.2. Moduri de pierdere a cetăţeniei române prin act juridic

1.Retragerea cetăţeniei române
2. Renunţarea la cetăţenia română

6. Dovada cetăţeniei române

Potrivit art. 21 din legea cetăţeniei, dovada cetăţeniei române se face cu buletinul de
identitate sau, după caz, cu cartea de identitate ori cu certificatul constatator emis după
depunerea jurământului în cazul acordării cetăţeniei la cerere. Cetăţenia copilului până la vârsta
de 14 ani se dovedeşte cu certificatul de naştere însoţit de buletinul sau cartea de identitate sau
paşaportul oricăruia dintre părinţi. În cazul în care copilul este înscris în buletinul sau în cartea
de identitate ori în paşaportul unuia dintre părinţi, dovada cetăţeniei se face cu oricare din aceste
acte.

7. Cetăţenia de onoare
Art. 38 al legii cetăţeniei reglementează acordarea cetăţeniei de onoare unor cetăţeni
străini, pentru servicii deosebite aduse ţării şi naţiunii române. Acordarea cetăţeniei de onoare
se face la propunerea Guvernului, fără nici o altă formalitate, de către Parlamentul României.

Persoanele care au dobândit cetăţenia de onoare se bucură de toate drepturile civile şi

politice recunoscute cetăţenilor români, cu excepţia dreptului de a alege şi de a fi ales şi de a
ocupa o funcţie publică.

XI. Sistemul constituțional al României

6. Constituție. Sistem constituțional

6.1. Constituție
 Din punct de vedere etimologic, cuvântul constituţie provine din substantivul latin
„constitutio” care înseamnă „aşezare cu temei” sau „starea unui lucru”, inclusiv de structură a
acestuia. Conceptul de constituţie a apărut încă din Grecia antică, ca prima lege care
fundamentează şi organizează societatea. În Declaraţia franceză a drepturilor omului şi
cetăţeanului din anul 1789, se arată „Orice societate în care garanţia drepturilor şi separaţia
puterilor nu sunt asigurate, nu are constituţie.” În preambulul Constituţiei americane din 1787
se arată „Noi, poporul american, în vederea formării unei uniuni perfecte, stabilirii justiţiei,
asigurării liniştii interioare, asigurării apărării comune, dezvoltării, bunăstării generale şi
asigurării binefacerilor libertăţii pentru noi şi urmaşii noştri, poruncim şi stabilim prezenta
constituţie...”. Observăm că autorul constituţiei trebuie să fie poporul. Constituţia poate fi
definită în diferite forme şi din varii perspective: ea este un sistem de norme fundamentale,
esenţiale, principale şi prin aceasta, reluând cuvintele lui Ihering, ea este „sora geamănă a
libertăţii”. Constituţia este un „pact social” între guvernaţi şi guvernanţi; ea este actul prin care
s-a naţionalizat puterea, dându-i-se conţinut conceptului de popor liber; este forma prin care se
tinde la „raţionalizarea puterii şi a statului”; este organizarea formei de guvern pe care poporul
suveran şi-o dă. Paul Negulescu a definit Constituţia ca fiind „principiile referitoare la
organizarea statului şi la raporturile de echilibru între diferite puteri ale statului, precum şi
drepturile”. În concepţia lui André Hauriou, într-un sens foarte general, prin Constituţie se
înţelege ansamblul regulilor care administrează organizarea şi funcţionarea statului. Un alt
constituţionalist, Benoit Jeanneau, defineşte constituţia, în sens material, ca ansamblul regulilor
relative la organizarea şi activitatea statului, iar în sens formal, ca documentul care
reglementează instituţiile şi care nu poate fi elaborat sau modificat decât după o procedură
diferită de cea folosită pentru alte reguli de drept. Cristian Ionescu definind constituţia arată că
„Legea supremă a oricărui stat - Constituţia - este un act politico-juridic fundamental, inspirat
de o anumită filozofie socială şi adoptat de naţiune sau în numele ei, pentru a stabili forma de
stat, modul de organizare şi de funcţionare ale puterilor statului şi raporturile între acestea,
principiile generale ale ordinii juridice a societăţii, precum şi drepturile şi îndatoririle
cetăţenilor, act care este adoptat şi modificat potrivit unei proceduri speciale”.
Această definiţie nu ar corespunde, constituţiilor octroiate, adică „acordate” de altcineva
decât naţiunea sau poporul respectiv, precum şi în cazul statutelor sau pactelor constituţionale.
Credem că, mai degrabă, aşa-zisele constituţii octroiate, statutele constituţionale sau
pactele constituţionale, nu sunt adevărate constituţii, neexprimând voinţa poporului.
În opinia unuia dintre fondatorii constituţionalismului american James Madison,
„scopul” oricărei constituţii politice este, ori trebuie să fie, în primul rând, să obţină pentru
guvernanţii care posedă cea mai mare înţelepciune de a discerne şi cea mai înaltă însuşire de
aconduce, binele comun al societăţii iar, în al doilea rând, să ia cele mai eficiente măsuri de
prevedere pentru a-i păstra pe aceşti virtuoşi cât timp exercită conducerea.
Într-o concepţie autentic democratică, esenţa constituţiei constă în reflectarea
politicojuridică a condiţiilor social-istorice existente într-o societate la un moment dat, precum
şi a intereselor generale, fundamentale ale naţiunii, privite din perspectiva procesului de
cucerire prin competiţie electorală democratică a puterii şi exercitarea acesteia pentru
înfăptuirea „binelui comun” al poporului. Constituţia are un caracter politic. Este un rezultat al
luptei politice dintre putere şi opoziţie în cadrul Adunării Constituante.
Astfel, aceasta depinde şi de structura politică a adunării constituante, ştiut fiind că
tezele constituţionale sunt iniţial votate în adunarea constituantă, impunându-se votul
majorităţii calificate. De asemenea, în faza a doua, Constituţia este votată prin referendum,
deci de majoritatea populaţiei cu drept de vot. Astfel, interesul general instituit, reglementat şi
apărat prin constituţie poartă amprenta celor două majorităţi rezultate ale luptei politice atât
din societate, cât şi dintre reprezentanţii acesteia în cadrul Adunării Constituante.
Din punct de vedere al politologiei, Constituţia a fost definită, de pildă, ca fiind
ansamblul normelor politice şi legale fundamentale care prescriu regulile de guvernare.
Din punct de vedere sociologic, constituţia reprezintă în esenţă un pact social (acord
raţional încheiat între oameni) intervenit între guvernanţi şi guvernaţi prin care acestora din
urmă li se garantează un sumum de drepturi în schimbul acceptării de către ei a puterii de
comandă şi a dominaţiei la care sunt supuşi de guvernământ, fără însă ca acesta să devină
tiranic. Respectarea acordului este asigurată printr-o infrastructură instituţională (instituţiile
politice şi autorităţile publice) organizată pe principiul separaţiei puterilor şi al verificării lor
reciproce (checks and balances) - prevăzute de asemenea, în constituţie.
Caracterul pactului social poate să difere, după cum ne situăm pe poziţiile unei
guvernări absolutiste sau dimpotrivă, a unei guvernări democratice. Prof. Tudor Drăganu
precum şi prof. Ion Deleanu definesc Constituţia ca fiind acea lege care, având forţa juridică
superioară celorlalte legi, reglementează în mod sistematic atât principiile structurii social-
economice, cât şi cele ale organizării şi funcţionării statului bazat pe aceasta, garantează
material drepturile fundamentale, cetăţeneşti şi stabileşte datoriile corespunzătoare acestor
drepturi. Criticând această definiţie, prof. Ioan Muraru arată că metoda enumerării principalelor
domenii pe care le reglementează Constituţia, în definirea acesteia este dificilă atunci când vom
defini unele constituţii cărora le lipsesc unele elemente enumerate. De aceea, într-o definiţie
este necesar să se pună accent pe elementele calitative care să fie caracteristice tuturor tipurilor
de constituţie, să evidenţieze clar locul său în sistemul de drept şi în subsistemul dreptului
constituţional. Astfel, prof. Ioan Muraru defineşte Constituţia ca fiind legea fundamentală a
unui stat constituită din norme juridice, învestită cu forţa juridică supremă şi care reglementează
acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii politice a poporului. Ne permitem să completăm că la această definiţie ar
trebui adăugat faptul că în Constituţie nu este urmărit numai interesul general motiv al puterii
politice a poporului, ci şi interesul individual, respectiv drepturile şi libertăţile omului. Chiar
forma de organizare a poporului vizează realizarea interesului individual , începând cu ceea ce
este general pentru toţi. De aceea, credem că o definiţie a Constituţiei ar fi: legea fundamentală
a unui stat învestită cu forţa juridică supremă şi care reglementează acele relaţii sociale
fundamentale, esenţiale pentru instaurarea, menţinerea, exercitarea puterii politice a poporului,
precum şi pentru garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
1.2. Trăsăturile constituţiei
Considerăm că trăsăturile Constituţiei actuale a României corespund pe deplin
caracteristicilor unei constituţii democratice.
a) Constituţia este legea juridică supremă în stat. Nu este o lege a fizicii sau
matematicii, ci este o lege juridică, adică o lege socială, care exprimă voinţa poporului
sub forma juridică supremă denumită Constituţie. Caracterul de lege supremă rezultă
în primul rând din domeniul de reglementare care prezintă relaţiile sociale esenţiale
pe care se fundamentează statul şi puterea politică a poporului în realizarea interesului
general şi individual. Caracterul de lege supremă rezultă şi din forţa juridică supremă rezultată
din modul de instituire a normelor constituţionale care stau la baza tuturor celorlalte norme
juridice. Toate normele juridice se subordonează normelor constituţionale conform principiului
ierarhiei actelor juridice.
b) Constituţia trebuie să fie expresia voinţei suverane reale a poporului de a-şi stabili
rânduielile economice, sociale şi politice. Aceasta depinde de:
- corectitudinea alegerii membrilor Adunării Constituante, procedura alegerii şi a votării
în deplină cunoştinţă de cauză;
- fidelitatea reprezentării voinţei poporului de către majoritatea din Adunarea
Constituantă;
- exprimarea unui vot conştient de către alegător în conformitate cu interesul general şi
individual;
- alegătorul trebuie să voteze în deplină cunoştinţă de cauză şi nu ca urmare a unei
manipulări;
- să existe o cultură socială, economică şi politică necesară alegătorilor în urmărirea şi
realizarea intereselor lor.
Referitor la Constituţia României din 1991, prin alegerile desfăşurate pe baza Decretului
Lege nr. 92/1990, Parlamentul a fost învestit să se constituie, de drept, în Adunare Constituantă,
pentru ca, în termen de cel mult 18 luni de la constituirea ei, să adopte noua Constituţie.
Constituţia a intrat în vigoare după votarea acesteia prin referendum în care 77,3% din alegători
au votat „pentru” această lege fundamentală în forma prezentată.
c) Constituţia receptează şi revalorizează tradiţiile democratice ale statului şi
societăţii româneşti, asimilează - în condiţii concret istorice - experienţa
constituţională şi valorile democraţiei constituţionale ale celor mai avansate ţări,
precum şi standardele internaţionale ale democraţiei;
d) Constituţia este opera unei puteri originare, primare, iar forţa ei morală se
sprijină pe verdictul aprobativ al poporului.
e) Este Constituţia unei perioade de tranziţie, ceea ce, în parte şi explică existenţa unor
declaraţii de intenţii, a unor principii mai degrabă ideologice decât de drept pozitiv, a
unor obligaţii de mijloace alături de cele de rezultat, precum şi caracterul ei de
„constituţie socială” şi „constituţie politică”.
f) Constituţia României - ca sistem de norme juridice fundamentale - îşi propune, în
ambianţa valorilor şi funcţiilor sistemului juridic internaţional să comunice cu acesta.
Spre exemplu, potrivit art. 20 din Constituţie „Dispoziţiile constituţionale privind
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte. Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au
prioritate reglementările internaţionale.”
Este de observat că este vorba numai de neconcordanţa dintre legile interne (şi nu
Constituţia), pe de o parte, şi pe de altă parte pactele şi tratatele la care România a aderat.
Această neconcordanţă reglementată trebuie să fie numai în domeniul drepturilor
fundamentale ale omului. În alte domenii au prioritate legile interne, potrivit Constituţiei.
Pactele şi tratatele ratificate de Parlamentul României fac parte din dreptul intern (art. 11 din
Constituţie).
g) Constituţia României este o constituţie reală şi realistă, pusă sub semnul efectivităţii
şi al posibilităţilor economice şi sociale în devenire, ceea ce rezultă din îmbinarea unor
norme imperative sau norme vocative.
h) Constituţia României nu este rigidă, ea poate fi revizuită în condiţiile strict prevăzute
în art. 146-148 din Constituţie. Revizuirea nu poate viza caracterul naţional,
independent, unitar şi indivizibil al Statului român, forma republicană de
guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi
limba oficială sau suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
1.3. Controlul constituţionalităţii legilor în România
Necesitatea controlului constituţionalităţii legilor derivă în primul rând din principiul
separaţiei puterilor al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. În al doilea rând,
Constituţia fiind legea fundamentală în stat, toate celelalte legi trebuie să fie conforme, potrivit
principiului supremaţiei Constituţiei prevăzut în art. 51 din Constituţie.
Ordonanţele Guvernului, legea ordinară aprobată de jumătate plus unul din membrii
prezenţi ai celor două Camere şi legile organice aprobate cu votul majorităţii membrilor fiecărei
camere au putere juridică inferioară Constituţiei, datorită procedurii de elaborare, de aprobare
şi în mod deosebit de modul de reprezentare a poporului, de către cei care le votează. Viaţa a
demonstrat că există riscul ca aceste acte normative să cuprindă dispoziţii care să fie contrare
Constituţiei, fapt ce nu poate fi tolerat. Ca urmare este necesar controlul constituţionalităţii
legilor şi a ordonanţelor Guvernului, şi lipsirea de efecte juridice a celor neconstituţionale.
Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii legilor unei autorităţi
publice autonome, denumită Curtea Constituţională. Aceasta este formată din 9 judecători
numiţi pentru o durată de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, 3 de
către Camera Deputaţilor, 3 de către Senat şi 3 de către Preşedintele României. Preşedintele
Curţii Constituţionale este ales dintre judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot secret, pentru
o perioadă de 3 ani. Trebuie observat că activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai
controlul constituţionalităţii legilor, ci cuprinde şi alte domenii desigur în strânsă legătură cu
aplicarea şi respectarea Constituţiei. De aceea, având în vedere complexitatea şi natura
atribuţiilor Curţii Constituţionale, precum şi procedurile potrivit cărora îşi realizează aceste
atribuţii ea poate fi considerată autoritate publică politico-jurisdicţională independentă.
Caracterul politic rezultă din modul de desemnare a membrilor Curţii Constituţionale, precum
şi din natura unor atribuţii, caracterul jurisdicţional rezultând din principiile de organizare şi
funcţionare, independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor precum şi din alte atribuţii şi
proceduri. Sunt de asemenea interesante pentru caracterizarea Curţii Constituţionale dispoziţiile
legale potrivit cărora aceastaeste unica autoritate jurisdicţională constituţională din România,
este independentă faţă de orice altă autoritate publică, iar competenţa sa nu poate fi contestată
de nici o autoritate publică. În sfera controlului de constituţionalitate intră următoarele acte:
legile ca acte juridice ale Parlamentului; iniţiativele de revizuire a Constituţiei; regulamentele
Parlamentului; ordonanţele guvernului; iniţiativele legislative populare. Cât priveşte legile se
disting două situaţii exprimate printr-un control prealabil şi
printr-un control posterior. Controlul prealabil normal se exercită asupra legilor votate de către
Parlament, dar înaintea promulgării lor de către Preşedintele României.
Curtea Constituţională efectuează controlul de constituţionalitate numai la sesizarea
uneia dintre autorităţile publice împuternicite de Constituţie, şi anume: preşedintele României,
preşedinţii celor două camere, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie, cel puţin 50 de deputaţi
sau cel puţin 25 de senatori. Ca atare este exclus controlul din oficiu, aceasta find o garanţie
contra unui eventual abuz de putere din partea Curţii Constituţionale.
Cea de a doua situaţie, priveşte controlul posterior al constituţionalităţii legilor (vizează
deci legile intrate în vigoare), iar acest control se realizează pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate ce poate fi ridicată numai în cadrul unui proces judiciar. În legătură cu
acest control trebuie să reţinem că, potrivit Legii privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale art. 23 pct. 3, nu pot face obiectul excepţiei, prevederile legale a căror
constituţionalitate a fost stabilită pe calea controlului prealabil, prevăzută de art. 145 (1) din
Constituţie. Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu juridic ce permite accesul
cetăţenilor la Curtea Constituţională, atunci când într-un proces la instanţele judecătoreşti se
pretinde că li s-a încălcat un drept sau un interes legitim printr-o lege pe care o apreciază ca
fiind contrară Constituţiei. Dosarul în cauză se trimite de instanţa judecătorească la Curtea
Constituţională pentru a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate şi apoi, în funcţie
de Decizia Curţii Constituţionale, instanţa judecătorească va judeca şi se va pronunţa în dosarul
respectiv. Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii.
Iniţiativa de revizuire a Constituţiei exprimată în limitele dispoziţiilor art. 146 şi 148
din Constituţie este şi ea supusă controlului de constituţionalitate. În legătură cu această
atribuţie a Curţii Constituţionale s-ar putea crede că este un paradox, din moment ce o iniţiativă
de acest gen este prin ea însăşi „contrară” Constituţiei, atâta timp cât urmăreşte modificarea
unor prevederi ale acesteia. De aceea, această atribuţie trebuie analizată prin coroborare cu
textele din Constituţie care privesc revizuirea Constituţiei, Curţii Constituţionale revenindu-i
misiunea nu de a împiedica iniţiativele de modificare, ci de a se pronunţa dacă ele sunt făcute
cu respectarea art. 146 şi desigur, cu respectarea art. 148 unde sunt prevăzute limitele revizuirii,
deci numai din punct de vedere procedural constituţional. Ca atare, o interpretare sistematică a
dispoziţiilor constituţionale permite o clară determinare a dimensiunilor juridice ale acestei
atribuţii. Regulamentele Parlamentului sunt şi ele supuse controlului de constituţionalitate.
Vom observa mai târziu că practic există trei categorii de regulamente: regulamentul şedinţelor
comune şi regulamentele celor două Camere.
Ordonanţele Guvernului. Potrivit art.114 din Constituţie, Guvernul poate fi abilitat de
către Parlament, printr-o lege specială, să emită ordonanţe ordinare în domenii care nu fac
obiectul legilor organice. De asemenea, în cazuri excepţionale, de urgenţă, Guvernul poate
emite Ordonanţe de Urgenţă în domeniul legilor organice sau ordinare. Atât ordonanţele de
urgenţă, cât şi ordonanţele ordinare ale Guvernului produc efecte juridice din momentul
publicării, până în momentul respingerii sau aprobării prin lege de către Parlament.
Acesteordonanţe conţin de fapt norme cu putere de lege, instituţia ca atare fiind cunoscută în
teorie şi legislaţie ca delegare legislativă. Aşa stând lucrurile, este firesc ca şi ordonanţele să fie
supuse controlului de constituţionalitate, aceasta realizându-se însă prin procedeul excepţiei de
neconstituţionalitate.
Iniţiativele legislative populare. Aşa cum vom explica la procedura de elaborare a legii,
iniţiativă legislativă poate avea un număr de cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot, cu
respectarea desigur a unor reguli constituţionale. Verificarea respectării acestor reguli
constituţionale în cazul iniţiativei legislative populare, revine Curţii Constituţionale.
În afara controlului constituţionalităţii legilor, regulamentelor, ordonanţelor, Curţii
Constituţionale îi revin şi alte atribuţii. Prin aceste atribuţii Curtea este împuternicită să se
pronunţe asupra constituţionalităţii unor acţiuni sau măsuri întreprinse de către unele autorităţi
publice situate la înalte nivele statale. O astfel de atribuţie este aceea de a veghea la respectarea
procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi de confirmare a rezultatelor sufragiului.
O altă atribuţie este constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate
Parlamentului şi Guvernului. În anumite situaţii clar stabilite prin Constituţie, apare necesară
asigurarea interimatului în funcţia de Preşedinte al României, deoarece titularul nu mai poate
exercita prerogativele de conducere. Constatarea împrejurărilor care justifică interimatul, adică
această soluţie provizorie care asigură continuitatea funcţiei, revine Curţii Constituţionale.
Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia. Potrivit Constituţiei referendumul se
poate organiza în următoarele situaţii: la cererea Preşedintelui României, după consultarea
Parlamentului, în probleme de interes naţional; pentru demiterea Preşedintelui României;
pentru aprobarea revizuirii Constituţiei. Într-o interpretare corectă a articolului 2 din
Constituţie, nu pot fi excluse şi alte situaţii de referendum. Curţii Constituţionale îi revine şi
atribuţia de a veghea la respectarea procedurii referendumului.
 Rezolvarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic,
este de competenţa Curţii Constituţionale. Partidele politice îşi găsesc reglementarea
constituţională în articolele 1 al. 3, care declară pluralismul politic drept valoare supremă şi o
garantează în art. 8, care dezvoltând art. 1 pct. 3, defineşte scopul activităţii partidelor politice,
în art. 37, care reglementând dreptul de asociere stabileşte ce partide sunt sau pot deveni
neconstituţionale, precum şi persoanele care nu pot face parte din partidele politice.
Potrivit art. 37 din Constituţie, sunt neconstituţionale partidele sau organizaţiile care prin
scopurile lor ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor
statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României. Constatarea
neconstituţionalităţii unui partid politic revine Curţii Constituţionale.
Efectele juridice ale Deciziilor Curţii Constituţionale. Analiza efectelor juridice ale
actelor Curţii Constituţionale trebuie efectuată ţinând cont dacă suntem în prezenţa unui control
prealabil sau posterior, ori în situaţia exercitării altor atribuţii. Deciziile emise în exercitarea
atribuţiilor prevăzute de art. 144 literele „a” şi „b” din Constituţie prin care se constată
neconstituţionalitatea legilor înainte de promulgarea lor, sau neconstituţionalitatea iniţiativelor
de revizuire a Constituţiei, se trimit Parlamentului care se pronunţă potrivit Constituţiei asupra
acestora.
Cât priveşte legea, dacă ea este adoptată în aceeaşi formă cu votul a cel puţin două
treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate esteînlăturată,
iar promulgarea devine obligatorie. Ca atare într-o asemenea situaţie, decisiv este votul
Parlamentului, efectele deciziei Curţii Constituţinale obligând doar la reexaminarea legii în
discuţie. Decizia Curţii Constituţionale are valoarea unui veto suspensiv şi se poate impune aici
prin soliditatea argumentaţiei juridice şi prin receptivitatea de care dau dovadă parlamentarii.
Cât priveşte iniţiativa de revizuire a Constituţiei, decizia Curţii Constituţionale nu poate depăşi
forţa juridică a unui aviz în procedura de modificare a legii fundamentale. În situaţia excepţiei
de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizia Curţii Constituţionale produce efecte
juridice cât priveşte aplicarea normei juridice în cauză. Dacă se decide că prevederea legală în
cauză este neconstituţională, ea nu mai poate fi aplicată în cauza respectivă, procesul
judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în consideraţie a acestei noi realităţi juridice.
Ca atare, decizia Curţii Constituţionale paralizează efectele juridice ale normei juridice
contestate în procesul concret în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate.
Aşa stând lucrurile, Legea nr. 47/1992 stabileşte că decizia definitivă prin care se
constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe constituie temei legal pentru
rejudecarea cauzei, la cererea părţii care a invocat excepţia de neconstituţionalitate într-un
proces civil (art. 26 al. 1) şi că în procesele penale această decizie constituie temei legal pentru
rejudecarea cauzelor în care condamnarea s-a pronunţat pe baza pevederii legale declarate ca
neconstituţionale (art. 26 al. 2). Se poate observa că deciziile Curţii Constituţionale, în aceste
situaţii, nu au ca efect scoaterea prevederii legale din legislaţie, ci neaplicarea lor în cazul
concret. Prevederea legală rămâne deci în legislaţie, situaţie căreia trebuie să i se găsească o
soluţie, pentru că, deşi în vigoare, această prevedere nu se va putea aplica în viitor. De aceea,
legea obligă Curtea Constituţională să comunice asemenea decizii atât celor două Camere ale
Parlamentului cât şi Guvernului. Prin aceasta, autorităţile publice competente în procesul de
legiferare sunt înştiinţate de situaţia produsă pentru a lua măsurile ce se impun (abrogare,
modificare etc.). Deciziile Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea ordonanţelor
Guvernului, au aceleaşi efecte juridice ca şi deciziile date în judecarea excepţiei de
neconstituţionalitate a legii. Având în vedere implicaţiile unei dispoziţii din lege, declarată
neconstituţională, credem că în primul rând Guvernului i-ar reveni sarcina ca în mod operativ,
atunci când decizia Curţii Constituţionale este `ntemeiată, ca pe calea unei Ordonanţe de
Urgenţă să rezolve provizoriu situaţia, prin abrogare, modificare sau `nlocuire a dispoziţiei
neconstituţionale cu o dispoziţie conformă Constituţiei, urmând ca Parlamentul să o aprobe sau
să o respingă. În ceea ce priveşte soluţiile date de Curtea Constituţională referitor la o lege se
pot ivi următoarele situaţii:
a) pentru legile în vigoare încă înainte de 8 dec. 1991, care contravin Constituţiei, Curtea
Constituţională constată abrogarea acestora prin art.150 din Constituţie;
b) pentru legile elaborate după intrarea în vigoare a Constituţiei, Curtea Constituţională
constată şi declară ca neconstituţionale dispoziţiile acestora care contravin
Constituţiei ; numai într-o astfel de situaţie, Parlamentul poate constata că dispoziţia
în cauză este constituţională, revotând-o cu 2/3 din numărul parlamentarilor.
Efectele juridice ale deciziei Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea unui
partid politic constau în radierea partidului politic din evidenţa partidelor legal constituite.
Cât priveşte efectele juridice ale altor hotărâri ale Curţii Constituţionale, ele trebuie
apreciate nuanţat, în funcţie de situaţiile în care intervin. Astfel, ele nu pot depăşi efectele
juridice ale unui aviz dacă intervin în exercitarea atribuţiilor de la art. 144 lit. „e”, „g” şi „h”,
adică pentru constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul, cele privind
contenciosul electoral şi cele privind îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei
legislative populare. În fine, aşa cum am mai arătat, în exercitarea atribuţiei de la art. 144 din
Constituţie, Curtea Constituţională emite hotărâri, iar potrivit Legii electorale aceste hotărâri
sunt definitive.
 1.4. România, stat naţional, unitar şi indivizibil Sub aspectul structurii de stat,
România se prezintă ca un stat unitar. Astfel, pe teritoriul României este organizată o singură
formaţiune statală. De aici, drept consecinţă, decurge existenţa unui singur rând de autorităţi
publice centrale: un singur Parlament, un singur Guvern şi un singur for judecătoresc suprem.
Cetăţenii au o singură cetăţenie, cetăţenia română. După 1989 s-a reglementat şi
posibilitatea de a avea dublă cetăţenie. Teritoriul ţării este organizat în unităţi
administrativteritoriale (judeţe, oraşe şi comune), iar autorităţile publice din aceste unităţi sunt
subordonate uniform, faţă de cele centrale, concomitent cu o autonomie administrativă.
Întreaga organizare statală este stabilită prin Constituţie. Caracterul naţional al statului unitar
român exprimă unul din elementele constitutive ale acestuia, ştiut fiind că, în accepţiunea largă,
statul este constituit din trei elemente: teritoriu, populaţie (naţiune) şi suveranitate (puterea
organizată statal). Se preferă însă, în contextul explicării caracteristicilor statului, termenul
naţional pentru că, din punct de vedere riguros ştiinţific, naţiunea este elementul constitutiv al
statului, ea putând fi definită ca populaţia de ieri, de azi şi de mâine. Naţiunea exprimă istoria,
continuitatea şi mai ales comunitatea spirituală şi materială. În populaţie, de regulă distingem
trei categorii de persoane şi anume: cetăţenii, străinii şi apatrizii, ori aceste două categorii din
urmă nu sunt încorporate în categoria naţiune. Formarea statului român ca stat naţional unitar,
este rodul unui proces istoric îndelungat, proces dominat de lupta poporului român pentru
unitate şi independenţă, pentru eliberarea naţională şi socială. Formarea statului naţional român
a fost mult timp întârziată deoarece în această parte a Europei capitalismul s-a dezvoltat mult
mai târziu şi mai lent decât în apus. La aceasta s-a adăugat jugul străin, îndeosebi cel otoman.
Un moment important în formarea statului naţional unitar român l-a constituit unirea Moldovei
cu Ţara Românească în anul 1859. Desăvârşirea statului naţional unitar român s-a realizat în
anul 1918 prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România.
Formarea statului naţional unitar român a fost opera întregului popor, a întregii naţiuni.
Forma unitară corespunde conţinutului statului precum şi compoziţiei naţionale a
poporului român. De aceea, Constituţia României stabileşte, prin articolul 1, că România este
stat naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil. În decursul istoriei, anterior formării
statului naţional unitar, pe teritoriul ţării, alături de români s-au aşezat maghiari, evrei, ţigani şi
germani, precum şi într-un număr mai mic oameni de alte naţionalităţi. Aceştia au muncit şi
luptat alături de români, au suferit împreună cu românii şi se bucură astăzi de drepturi egale cu
românii. Cât priveşte caracterul indivizibil al statului român, caracter exprimat încă de
Constituţia din anul 1866, acesta priveşte toate cele trei elemente constitutive ale statului,
precum şi pe fiecare dintre ele. Nici unul dintre cele trei elemente, teritoriu, populaţie şi
suveranitate, nu poate fi împărţit în sensul de a fi sub stăpânirea altor state.
1.5. România, stat suveran şi independent Înţelegerea suveranităţii de stat a României
impune o succintă prezentare a noţiunii de suveranitate. Pentru explicarea suveranităţii este
necesară luarea în consideraţie a cel puţin trei probleme teoretice astfel: evoluţia istorică a
conceptului de suveranitate, existenţa a trei noţiuni care, deşi se găsesc într-o strânsă corelaţie,
sunt totuşi noţiuni distincte şi anume suveranitatea poporului, suveranitatea naţională,
suveranitatea de stat şi problema titularului suveranităţii.
Suveranitatea, ca atribut al statului, a apărut odată cu apariţia acestuia, dar ideile şi concepţiile
despre suveranitate apar mult mai târziu, ele fiind situate spre sfârşitul Evului Mediu. Se
consideră că primul care a clarificat conceptul de suveranitate a fost Jean Bodin (1530-1595) în
cunoscuta sa lucrare „Les six livres de la Republique” (1576), care, considerând suveranitatea
de origine divină, a definit-o ca puterea supremă absolută a statului, inalienabilă, constantă,
imprescriptibilă şi indivizibilă. În decursul istoriei s-au emis numeroase concepţii, diferite
opinii asupra suveranităţii, mergându-se de la afirmarea şi justificarea suveranităţii, ca realitate
şi principiu, la negarea suveranităţii, la considerarea suveranităţii ca ceva învechit, demodat, şi
mai mult chiar până la considerarea suveranităţii ca sursă a conflictelor dintre state.
Uneori, în doctrina juridică mai veche, suveranitatea era considerată unul şi acelaşi lucru
cu puterea de stat. Problemă de mare importanţă şi actualitate, suveranitatea de stat se impune
şi astăzi ca una din marile realităţi ale lumii contemporane. Ideea de bază ce trebuie subliniată
este aceea că, în decursul istoriei conceptul de suveranitate a evoluat în funcţie de scopurile
societăţii, de interesele şi valorile ce trebuiau protejate. Conţinutul suveranităţii se deosebeşte
de la o orânduire socială la alta, deoarece chiar aceste orânduiri se deosebesc între ele. Aşa cum
se subliniază în literatura juridică, conţinutul suveranităţii, adică domeniile în care se exercită,
s-au extins de la politic la economic, cu precizarea că însuşi politicul şi-a schimbat în timp
semnificaţia.
Precum observăm, în stabilirea conceptului de suveranitate trebuie explicate şi alte două
noţiuni des întâlnite în literatura juridică şi mai ales în cea politică şi anume suveranitatea
poporului şi suveranitatea naţională. Prin suveranitatea poporului se înţelege dreptul poporului
de a decide asupra sorţii sale, de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui,
precum şi de a controla activitatea acestora. În societatea în care puterea de stat aparţine real
întregului popor, suveranitatea poporului se identifică cu suveranitatea de stat. Suveranitatea
poporului legitimează dreptul acestuia la insurecţie, atunci când s-au epuizat toate mijloacele
legale în înfăptuirea democraţiei. Prin suveranitatea naţională se înţelege dreptul la
autodeterminare şi la dezvoltarea independentă a fiecărei naţiuni care îi aparţine, fie că posedă
sau nu o organizare proprie de stat. Bineînţeles că, atunci când naţiunea s-a constituit într-un
stat suveran şi independent, suveranitatea naţională se identifică cu cea de stat. Apare, evidentă
credem noi, atât deosebirea, cât şi legătura între suveranitatea de stat, pe de o parte şi
suveranitatea naţională, pe de altă parte. Se observă că numai suveranitatea de stat este o
caracteristică generală a puterii de stat. Realitatea că deseori aceste trei noţiuni se regăsesc
înmănuchiate într-una singură, atotcuprinzătoare, nu ne poate duce la ideea negării existenţei a
trei noţiuni distincte.
În această categorie de definiţii, suveranitatea de stat este considerată a fi acea
caracteristică a puterii de a fi supremă pe teritoriul statului şi independentă faţă de orice
putere străină, caracteristică exprimată în dreptul statului de a-şi rezolva liber treburile
interne şi externe, cu excluderea oricărui amestec al altor state şi cu respectarea
drepturilor corespunzătoare ale acestora şi a regulilor generale admise ale
dreptuluiinternaţional. Se adaugă deci, la supremaţie şi independenţă, obligaţia respectării
drepturilor altor state şi a normelor şi principiilor dreptului internaţional.
Este foarte adevărat că, din modul cum sunt formulate aceste definiţii, nu reiese
întotdeauna în mod expres că este vorba de două condiţii alăturate, supremaţie şi independenţă,
dar o asemenea interpretare este posibilă. Cei care definesc suveranitatea în modul mai sus
arătat, pleacă de la ideea reciprocităţii în relaţiile dintre state. Se arată, corect de altfel, că
suveranitatea exclude arbitrariul, încălcarea suveranităţii altor state, că ea nu trebuie să fie un
privilegiu al statelor mari şi puternice în dauna altor state. Statul suveran este obligat să respecte
drepturile altor state, normele unanim admise ale dreptului internaţional, să respecte
principiul egalităţii suverane a statelor. Menţionarea însă, în definiţia suveranităţii de stat a
obligaţiei de a respecta drepturile altor state, precum şi normele dreptului internaţional, poate
fi interpretată în sensul de condiţii pentru existenţa suveranităţii ceea ce poate fi, bineînţeles,
criticabil. Pentru că aşa cum se arată în literatura de specialitate, practica internaţională a
cunoscut exemple de încălcare a drepturilor statelor din partea unor state puternice, dar aceasta
nu poate duce la concluzia că, aceste state care au încălcat drepturile altora nu sunt suverane.
Un al doilea mod de definire al suveranităţii este acela în care nu sunt reţinute în definiţie, ca
elemente constitutive ale suveranităţii, obligaţiile de respectare a dreptului internaţional şi a
drepturilor altor state. Nu înseamnă însă că aceşti autori nu dau importanţa cuvenită egalităţii
suverane a statelor, reciprocităţii în viaţa internaţională, normelor şi principiilor dreptului
internaţional. Dar şi această definiţie este criticabilă.
1.6. România, stat de drept, democratic şi social
a) România este un stat de drept, se arată în Constituţie. Statul de drept, ca teorie şi
realitate, s-a impus mult mai târziu în istoria societăţii, în principiu atunci când s-a considerat
că şi autorităţile publice, guvernanţii trebuie să se supună unor reguli juridice prin care li se
limitează puterea şi se `mpiedică abuzul. Este evident că statul de drept a apărut ca o replică
dată statului despotic. Juriştii clasifică statele în: statul de drept, în care guvernanţii sunt
supuşi regulilor juridice şi statul despotic în care guvernanţii sunt scutiţi de a respecta regulile
juridice. Şi astăzi, sau poate astăzi mai mult ca oricând, sunt de actualitate cuvintele
inegalabilului Léon Duguit, cuvinte ce trebuie menţionate în integralitatea lor „Statul, făcând
legea, este obligat să o respecte, atât timp cât ea există. El o poate modifica sau abroga; dar
atâta timp cât ea există, el nu poate face un act contrar, un act administrativ sau
jurisdicţional decât în limitele fixate prin această lege şi astfel statul este un stat de drept.
Statul, în virtutea aceleiaşi idei este justiţiabilul propriilor sale tribunale. El poate fi parte
într-un proces; el poate fi condamnat de proprii săi judecători, şi este ţinut ca un singur
particular de a executa sentinţa prezentată împotriva sa.” Ca orice concept juridic şi cel de
„stat de drept” a cunoscut amplificări şi perfecţionări. Făcându-se cuvenitele diferenţieri dintre
statul legiuitor, statul administrator şi statul judecător, trebuie să reţinem că statul de drept
nu se confundă cu principiul legalităţii, el este mai mult decât atât. Statul de drept rămâne o
simplă teorie dacă nu este constituit dintr-un sistem de garanţii (inclusiv juridice) care să
asigure reala încadrare a autorităţilor publice în coordonatele dreptului. Statul de drept
trebuie efectiv să se autolimiteze prin drept, în toate cele trei ipostaze în care, aşa cum am
văzut poate apare. Chiar dacă se poate discuta mult încadrarea statului legiuitor (autorităţile
legislative) în aceste coordonate, soluţiile corecte, teoretice şi practice, pot fi găsite prin luarea
în consideraţie a mijloacelor de exercitare a suveranităţii naţionale şi a supremaţiei Constituţiei.
Ca atare, statul de drept are un conţinut complex şi în acest sens se consideră că suntem în
prezenţa unui stat de drept acolo unde: domnia dreptului este evidentă; conţinutul acestui drept
valorifică la dimensiunile lor reale drepturile şi libertăţile cetăţeneşti; se realizează echilibrul,
colaborarea şi controlul reciproc al puterilor publice (autorităţilor publice); se realizează accesul
liber la justiţie, responsabilitatea şi răspunderea sunt corect reglementate şi respectiv înfăptuite.
b) România este un stat democratic. Democraţia poate fi examinată din multe
unghiuri şi de aici multitudinea de definiţii, explicaţii, trăsături. Caracterul democratic al
statului trebuie să le înmănuncheze pe toate. Caracterul democratic al statului înseamnă că
autorităţile publice se întemeiază pe voinţa poporului, exprimată prin alegeri libere şi corecte.
De asemenea, implică proclamarea şi garantarea libertăţilor publice. Totodată, democraţia
implică: un sistem pluralist, responsabilitatea guvernanţilor, obligaţia lor de a se conforma
legilor, exercitarea imparţială a justiţiei de către judecătorii independenţi şi inamovibili.
Democraţia are ca fundament respectarea fiinţei umane şi a statului de drept. Caracterul
democratic al statului şi statul de drept se implică şi se impun reciproc. Aceste trăsături se pot
regăsi acolo unde echilibrul, cooperarea şi controlul reciproc al puterilor este realizat, unde
supremaţia Constituţiei este asigurată. Pentru că în fond, democraţia poate fi definită şi ca
domnia dreptului legitim.
c) România este un stat social. Acest caracter rezultă atât din natura statului cât şi mai
ales din funcţiile sale. Statul modern poate şi trebuie să imprime tuturor acţiunilor economice ,
politice, culturale, un conţinut social, fundamentat pe valori etice şi umane care să creeze
terenul fertil exprimării reale a personalităţii cetăţenilor, a drepturilor şi libertăţilor lor, a
şanselor lor egale. Statul social nu poate fi un simplu partener de afaceri, un simplu observator,
ci un participant care trebuie să intervină, trebuie să aibă iniţiativă şi mai ales să ia măsuri care
să asigure realizarea binelului comun. El trebuie să protejeze pe cel slab, dezavantajat de destin
şi de şansă, trebuie să sprijine sectoare economice aflate în criză, dar care sunt
indispensabile promovării unui trai civilizat, trebuie să asigure funcţionarea unor servicii
publice de protecţie şi intervenţie socială. Înţelegerea caracterului social al statului ne permite
explicarea sensului şi dimensiunilor unor prevederi constituţionale, precum cele din: art. 32
privind garantarea dreptului la învăţătură; art. 33 privind obligaţia statului de a lua măsuri
pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice; art. 38 privind protecţia socială a muncii; art. 43
privind obligaţia statului de a lua măsurile necesare asigurării unui nivel de trai decent
cetăţenilor; art. 45 privind protecţia copiilor şi tinerilor şi art. 46 privind protecţia persoanelor
handicapate.
Caracterul social presupune obligaţia statului de a servi societatea de a despăgubi pe orice
cetăţean, persoană vătămată într-un drept al său legal sau ilegal printr-un act al autorităţii, în
condiţiile nevinovăţiei persoanei vătămate. Aceasta presupune o socializare a răspunderii faţă
de cetăţean.
2. Elementele constitutive ale statului român
Ca orice stat unitar elementele constitutive ale statului sunt: teritoriul, populaţia şi
puterea politică suverană. Puterea politică suverană este organizată în cadrul unui sistem,
denumit sistemul instituţional al puterii. Teritoriul statului are o anumită organizare în raport
cu structura administrativă şi politică a statului, în vederea înfăptuirii conducerii de stat în mod
unitar pe întreaga ţară, potrivit cu sarcinile şi funcţiile acestuia (statului).
2.1. Organizarea administrativă a teritoriului
 Astfel, precum se subliniază în literatura juridică, în organizarea administrativă a
teritoriului, elementul unic este teritoriul deoarece el face obiectul organizării în unităţi.
Teritoriul fiind una din bazele organizării puterii de stat, definiţia trebuie să exprime diferenţa
dintre teritoriu şi organizarea puterii de stat. Mai mult, populaţia nu constituie în totalitatea ei
o bază a organizării puterii de stat, deoarece nu toată populaţia participă la conducerea de stat,
la aceasta participând numai cetăţenii. Iar cetăţenii nu pot fi reţinuţi în definiţii, deoarece
cetăţenia nu este specifică conducerii de stat în diferitele unităţi administrativ teritoriale, ci ea
este specifică exercitării puterii de stat atât pe planul întregii ţări, cât şi pe acela al unităţilor
administrativ teritoriale. Se mai pot adăuga, bineînţeles, şi alte considerente în sprijinul tezei că
organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea teritoriului în unităţi. Vom aminti astfel
că, art. 3(3) din Constituţie, precum şi dispoziţiile legale în materie stabilesc că „Teritoriul ...
este organizat în unităţi administrativ teritoriale...” (s.n.). Credem că definirea organizării
administrative a teritoriului în sensul primei opinii duce la diminuarea nejustitificată a rolului
şi importanţei teritoriului ca bază distinctă a organizării puterii. Este îndeobşte admis că
teritoriul constituie cadrul natural, geografic, al organizării puterii de stat, el determină fizic
existenţa statului şi că nu poate exista un stat dacă nu există un teritoriu pe care acest stat să fie
organizat. De pildă, lupta palestinienilor pentru redobândirea teritoriului statului Palestina. În
aprecierea rolului teritoriului trebuie să se plece de la o apreciere ştiinţifică, exactă, a corelaţiilor
sale cu puterea.
Consideraţiunile mai sus expuse nu pot duce însă la neglijarea rolului populaţiei în
realizarea organizării administrative a teritoriului. Dacă organizarea administrativă a teritoriului
este delimitarea acestuia în unităţi, populaţia este un criteriu ce este luat în seamă alături de alte
criterii (economic, naţional, social, căi de comunicaţie etc.). Delimitarea este însă teritorială,
geografică şi pentru că populaţia este factorul mobil, iar delimitările teritoriale sunt fixe. Cadrul
natural, geografic, de organizare a puterii de stat respectiv, teritoriul are următoarele
caracteristici juridice: inalienabilitatea, indivizibilitatea şi egalitatea (în sensul că nu trebuie să
existe privilegii în formarea unor anumite regiuni sau zone geografice). Constituţiile României
au stabilit expres că teritoriul ţării este inalienabil şi indivizibil. Plecând de la textul
constituţional, unii autori critică definiţiile mai vechi date organizării administrative a
teritoriului în sensul de „împărţire a teritoriului în unităţi administrativ teritoriale”. În acest sens
se arată că, utilizarea termenului „împărţire” a teritoriului nu poate fi acceptată faţă de realitatea
că prevederile constituţionale stabiliesc indivizibilitatea statului. În legătură cu această
observaţie, trebuie să menţionăm că ea ţine de acurateţea ştiinţifică a exprimărilor şi nu trebuie
înţeles că cei care au definit astfel organizarea administrativă a teritoriului au evocat ideea
împărţirii acestuia şi nu a delimitării. Aceasta cu atât mai mult cu cât caracterul indivizibil al
teritoriului este foarte vechi şi a fost proclamat expres chiar de Constituţia română de la 1866.
O problemă teoretică ce trebuie rezolvată priveşte chiar expresia organizarea administrativă a
teritoriului. S-a susţinut că, deoarece organizatoric puterea de stat acţionează în forma organelor
statului şi delimitarea teritoriului se face în unităţi teritoriale în care să fie aşezate diferitele
organe ale statului. Se consideră că denumirea nu mai este proprie pentru organizarea de stat
contemporană, deoarece ea este preluată de la vechea orânduire în care puterea executivă
realizată prin organele administrative nu era precumpănitoare şi unde delimitarea teritoriului în
unităţi teritoriale servea, în principal, aşezărilor organelor administrative, de unde şi denumirea.
Or, în organizarea actuală de stat, unde organele reprezentative, cu funcţii normative şi de
conducere sunt precumpănitoare, ele fiind constituite nu numai la centru, ci pe întreg teritoriul,
denumirea apare ca improprie. Nu putemsă nu observăm că delimitarea teritoriului este
administrativă prin natura sa şi că, pe plan local, acţionează şi alte organe de stat în afara
organelor puterii executive şi anume cele judecătoreşti. În fine, o altă problemă teoretică
priveşte delimitarea noţiunilor de structură de stat şi de organizare administrativă a teritoriului.
Dificultatea pleacă de la existenţa factorului comun care este teritoriul. S-a încercat deosebirea
acestor două noţuni prin stabilirea
deosebirilor ce există între unităţile administrativ-teritoriale şi subiectele de federaţie. Astfel,
se arată că, în timp ce subiectele de federaţie îndeplinesc funcţii guvernamentale, unităţile
administrativ-teritoriale înfăptuiesc funcţii administrative. De asemenea, subiectele de
federaţie sunt colectivităţi politice, individualizate şi distincte, având fiecare un sistem
legislativ, administrativ şi judecătoresc propriu, ceea ce nu se întâlneşte la unităţile
administrative în cadrul statului unitar etc. Trebuie să observăm că aceste două noţiuni sunt
strâns legate între ele, deoarece privesc două aspecte ale uneia şi aceleiaşi baze de organizare a
puterii de stat şi anume teritoriul. Dar nu trebuie scăpat din vedere că fiecare noţiune are un
conţinut şi un sens propriu. Deosebirea principală între structura de stat şi organizarea
administrativ-teritorială, constă în faptul că prima se referă la organizarea puterii la nivelul
statului în întregul său, în timp ce organizarea administrativă a teritoriului are în vedere crearea
pe teritoriul statului a unui număr de unităţi în scopul unei mai eficiente conduceri de stat pe
plan local. Denumirea de unităţi administrative este folosită pentru a se distinge de cele politice,
care sunt formaţii statale în cadrul statului federal.
La sfârşitul acestor consideraţiuni putem spune că organizarea administrativă a
teritoriului este delimitarea teritoriului unui stat în unităţi administrativ-teritoriale,
delimitare făcută în scopul realizării unitare a puterii. Vom adăuga la cele de mai sus că
organizarea administrativă a teritoriului se face în funcţie de anumite obiective şi criterii şi că
realizarea unitară a puterii se înfăptuieşte prin organele de stat aşezate în teritoriu.
Constituţia stabileşte, prin art. 3 pct. 3, că teritoriul este organizat sub aspect
administrativ în comune, oraşe şi judeţe. De asemenea, adaugă acelaşi articol, în condiţiile legii
unele oraşe sunt declarate municipii.
a) Judeţul. Judeţul este unitatea administrativ-teritorială ce joacă rolul de verigă
intermediară în cadrul organizării administrative a teritoriului. Faţă de această situaţie, judeţul
are trăsături şi funcţionalităţi proprii, specifice. Judeţul este o unitate administrativ-teritorială
complexă din punct de vedere economic şi social culturală, unitate de coordonare şi control din
punct de vedere administrativ. Organele de stat din judeţe au legături nemijlocite specifice cu
organele centrale de stat. Judeţul cuprinde municipii, oraşe şi comune. În stabilirea numărului
judeţelor s-a urmărit ca acestea să fie echilibrate ca suprafaţă, număr de locuitori şi potenţial
economic, capabile să asigure valorificarea resurselor materiale de pe întreg cuprinsul ţării
noastre. Există astfel în ţara noastră un număr de 41 de judeţe. Suprafaţa unui judeţ este în
medie de aproape 600.000 km, iar populaţia în medie de peste 450.000 locuitori. În funcţie
de condiţiile naturale, starea căilor de comunicaţie, precum şi de legăturile dintre localităţi au
fost însă constituite şi judeţe cu o suprafaţă diferită de proporţiile medii.
Judeţele sunt astfel delimitate încât să cuprindă zone pedoclimatice diverse, care să
permită dezvoltarea agriculturii. De asemenea, au fost luate în consideraţie căile de
comunicaţie, astfel încât să se asigure legături directe, uşoare şi rapide între localităţile din
cuprinsul judeţului şi reşedinţa sa. Judeţele cuprind în afara comunelor şi un număr de oraşe.
Oraşele în care îşi au sediul autorităţile publice judeţene sunt oraşe de reşedinţă. Oraşul
reşedinţă este stabilit în funcţie de importanţa sa economică, socială şi politică, şi eventual, de
perspectivele sale de dezvoltare. De asemenea, în stabilirea oraşului reşedinţă s-a urmărit ca
acesta să ocupe o poziţie geografică câtmai centrală, pentru a asigura legături rapide cu toate
localităţile din cuprinsul judeţului. Desigur, sunt şi oraşe reşedinţă de judeţe care, geografic, nu
se află în centrul judeţului, stabilirea lor ca reşedinţă fiind impusă de importanţa lor economică,
socială şi culturală.
b) Oraşul. Oraşul este o unitate administrativ-teritorială de bază în cadrul organizării
administrative a teritoriului. El este un centru de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere
economic, social-cultural şi edilitar gospodăresc, având multiple legături cu zona
înconjurătoare şi asupra căreia trebuie să exercite o influenţă civilizatoare. Unele oraşe sunt
declarate municipii. Municipii au fost declarate acele oraşe care au un număr mai mare de
locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a
ţării, o îndelungată tradiţie istorică sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii.
Municipiul Bucureşti, faţă de importanţa sa economică, politică şi cultural-ştiinţifică,
faţă de faptul că este capitala ţării, are o organizare proprie, distinctă. Municipiul Bucureşti
este organizat pe şase sectoare, numerotate. Fiecare sector are organe de stat proprii, care se
subordonează organelor de stat ale municipiului, iar acestea se subordonează organelor centrale
de stat. Sub acest aspect, Municipiul Bucureşti are un regim juridic şi politic asemănător cu al
judeţului.
c) Comuna. Comuna, în sensul legii nr. 2/1968, este unitatea administrativ-teritorială de
bază care cuprinde populaţia rurală unită prin comunitate de interese şi tradiţii, alcătuită din
unul sau mai multe sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi
demografice. Satele în care-şi au sedile autorităţile publice comunale sunt sate reşedinţă.
2.2. Populaţia României Populaţia este formată din cetăţeni români şi persoane care nu
au cetăţenia română, respectiv cetăţenii străini şi apatrizi (cei care nu sunt cetăţeni ai vreunei
ţări), care locuiesc pe teritoriul României. Noţiunea de cetăţenie are, în ştiinţa dreptului
constituţional, două accepţiuni. În primul rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a
desemna o instituţie juridică, adică o grupă de norme juridice, care reglementează legătura
dintre stat şi cetăţeanul său. Dar, noţiunea de cetăţenie este folosită şi pentru a caracteriza
condiţia juridică, statutul juridic ce se creează acelor persoane care au calitatea de cetăţean. În
această a doua accepţiune, cetăţenia se axează în jurul ideii de subiect de drept şi numai atunci
se vorbeşte de cetăţenia unei persoane, dobândirea şi pierderea cetăţeniei. Această accepţiune
ne interesează în mod deosebit, ea constituind obiectul controverselor din literatura juridică.
În literatura juridică, cetăţenia a fost concepută, de regulă, fie ca o „legătură între individ
şi stat”, fie ca o”legătură politică şi juridică”, ca o „apartenenţă juridică” sau ca o calitate a
persoanei.
O definiţie considerată exactă priveşte cetăţenia ca fiind legătura politică şi juridică
permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat. Această legătură se exprimă prin
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre o persoană şi statul al cărui cetăţean
este şi, mai mult, este o legătură juridică specială, reflectată pe plan extern, păstrată şi
prelungită oriunde s-ar găsi persoana, în statul său de origine, în alt stat, pe mare, în aer sau în
cosmos.
Pentru a defini cetăţenia română trebuie să pornim de la faptul că cetăţenia are un
conţinut şi o finalitate care se corelează cu realităţii economice, sociale şi culturale concrete,
dintr-o societate dată. Vom remarca astfel că titlul de cetăţean dovedeşte apartenenţa
cetăţeanului la statul român, stat în care suveranitatea naţională aparţine poporului. Cetăţenii
români se bucură de drepturi şi libertăţi democratice, drepturi care nu sunt numai proclamate,
ci şi garantate în exercitarea lor efectivă. Beneficiari ai drepturilor şi libertăţilor, cetăţenii
români sunt în acelaşi timp şi titularii unor îndatoriri. Titlul de cetăţean român impune
devotament şi fidelitate faţă de patrie, slujirea intereselor poporului precum şi îndeplinirea cu
bună credinţă a drepturilor şi obligaţiilor înscrise în Constituţie şi legile ţării. Egali în drepturi
şi îndatoriri, cetăţenii români sunt răspunzători deopotrivă pentru dezvoltarea economică şi
socială a ţării, pentru apărarea suveranităţii şi independenţei naţionale.
În definirea cetăţeniei române trebuie să plecăm de la faptul că ea reprezintă expresia
relaţiilor social-economice, politice şi juridice, dintre persoanele fizice şi statul român.
Privită astfel, apare deosebit de limpede ideea că cetăţeania română nu este o simplă
legătură politică sau juridică între individ şi colectivitatea politiceşte organizată, ci este o
integrare angajată în sânul acestei colectivităţi. Totodată, vom remarca faptul că numai
persoanele fizice au cetăţenie. În nici un caz persoanele juridice sau bunurile nu au cetăţenie în
sensul pe care-l dăm noi acestei categorii juridice. Astfel, cetăţenia română trebuie considerată
ca acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi
juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind
persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de
Constituţia şi de legile României.
În fine, pentru explicarea conceptului de cetăţenie, se impun câteva precizări privind
terminologia. Astăzi, cele mai multe constituţii şi legi folosesc termenul cetăţenie pentru a
desemna această apartenenţă.
Iniţial, cetăţenia a fost desemnată prin termenul naţionalitate, termen ce îl mai întâlnim
şi astăzi, de exemplu, în Constituţia Franţei, în art. 34. Dacă rememorăm câteva reglementări
juridice din România vom putea observa că: în anul 1877 s-a adoptat legea pentru acordarea
cetăţeniei române ofiţerilor de origine română care au servit în armata străină (M.Of. nr. 117
din 6.V.1877); în anul 1924 s-a adoptat legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii
române (M.Of. nr. 41 din 24.II.1924), urmată de două regulamente, unul privitor la constatarea
naţionalităţii române şi altul privitor la dobândirea naţionalităţii române prin naturalizarea şi
la redobândirea acestei naţionalităţi; în anul 1939 s-a adoptat legea privitoare la dobândirea şi
pierderea naţionalităţii române (M.Of. nr. 16 din 19.I.1939); începând cu anii 1948 legile s-au
referit la cetăţenia română (Decretul nr. 125 din 1948, Decretul nr. 33/1952, Legea nr.
24/1971, Legea nr. 21/1991). Renunţarea în timp la termenul naţionalitate poate fi explicată
prin aceea că naţionalitatea este o categorie politică, ea indică apartenenţa la o naţiune. Pentru
a se evita confuziile şi mai ales speculaţiile posibile din punct de vedere juridic s-a preferat
cuvântul cetăţenie, el exprimând un anumit statut juridic al omului. Aceste explicaţii prezintă
interes pentru cel care dorind să rezolve probleme juridice privind apartenenţa juridică a unei
persoane la un anumit stat, trebuie să identifice conţinutul reglementărilor juridice ale timpului
la care se referă. Pentru că, şi nu spunem o noutate, chiar terminologia juridică a cunoscut şi
cunoaşte o evoluţie a sensurilor sale. Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică
a cetăţeniei, permite formularea unor principii care stau la baza cetăţeniei române.
1. Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie
şi legi. În această privinţă se impune încă de la început să observăm că, de regulă, acesta nu este
considerat un principiu în lucrările de specialitate, dar problema, ca atare, prezentând o
deosebităimportanţă teoretică şi practică, este totuşi analizată, deşi distinct de principiile
cetăţeniei. Totuşi, această regulă se impune ca o regulă de bază a cetăţeniei române, ea
străbătând întreaga legislaţie în domeniu atât în România, cât şi în alte state. Cât priveşte
formularea ce am dat-o acestui principiu, ni se pare a fi potrivită deoarece sugerează că
persoanele care nu au calitatea de cetăţeni români nu se pot bucura - în condiţiile legii - decât
de o parte din drepturile şi îndatoririle prevăzute de Constituţia şi legile ţării noastre, situaţia
fiind asemănătoare şi în alte state.
În această ordine de idei trebuie să arătăm că, din drepturile înscrise în Constituţie şi
legile ţării, unele pot fi exercitate numai de cetăţenii ţării respective, străinii sau apatrizii
neavând acces la ele. Există deci o diferenţă între sfera drepturilor pe care le pot exercita
cetăţenii români şi sfera drepturilor pe care le pot exercita persoanele care nu au această calitate,
dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste drepturi, care nu pot fi exercitate şi de străini
sau apatrizi sunt atât drepturi fundamentale, cât şi drepturi subiective obişnuite. În grupa acestor
drepturi sunt incluse, ca şi în constituţiile altor state următoarele:
a) Dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în organele reprezentative ale statului şi
administraţiei publice locale. Aceste drepturi, fiind prin excelenţă drepturi politice,
aparţin în exclusivitate numai cetăţenilor;
b) Dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi a se deplasa nestânjenit pe acest
teritoriu;
c) Dreptul de a fi proprietar de terenuri în România;
d) Dreptul de a fi angajat în orice funcţie pentru care îndeplineşte condiţiile cerute de
legile ţării. Trebuie arătat că, pentru anumite funcţii, legile cer în mod expres ca
persoana să aibă numai calitatea de cetăţean român şi domiciliul în ţară. De exemplu,
pentru ocuparea funcţiei de judecător, procuror, funcţionar şi demnitar public etc;
e) Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Cetăţeanul român nu poate fi
extrădat la cererea unui stat străin în vederea executării pedepsei. De asemenea, el nu
poate fi expulzat din România;
f) Dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în străinătate. Cetăţenia
română implică pentru statul român obligaţia de a-şi proteja cetăţenii săi atunci când
aceştia, aflându-se în afara graniţelor - vremelnic sau domiciliind, au nevoie de
asemenea ajutor împotriva încălcării drepturilor lor.
2. Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin Constituţie
şi legile ţării.
Reţinând aceleaşi remarci pe care le-am făcut la primul principiu, vom arăta că cetăţeanul
român, titular de drepturi şi libertăţi, este în acelaşi timp obligat să îndeplinescă şi toate
îndatoririle prevăzute de Constituţia şi legile ţării. Aceasta cu atât mai mult cu cât cetăţenia
română presupune responsabilitate civică. În conformitate cu acest principiu, unele obligaţii
prevăzute de Constituţie şi legi aparţin în exclusivitate cetăţenilor români, căci numai ei pot fi
titularii tuturor drepturilor şi obligaţiilor, în ţară.
Persoanele care nu au această calitate, respectiv cetăţenii străini şi apatrizi, nu sunt ţinute
a îndeplini anumite îndatoriri, ce revin numai cetăţenilor români, singuri răspunzători pentru
dezvoltarea economică şi socială a României, pentru apărarea independenţei, suveranităţii şi
integrităţii sale. Aceste obligaţii sunt următoarele:
a) obligaţia de fidelitate faţă de ţară;
b) obligaţia de a satisface serviciul militar;
c) îndatorirea de apărare a patriei.
3. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, de avere sau origine
socială şi indiferent de modul în care au dobândit cetăţenia. În alte ţări la muncă egală salariul
este diferit, după cum eşti sau nu cetăţean al ţării respective, situaţie care la noi este depăşită de
mult.
4. Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se desprinde cu
deosebită claritate din dispoziţiile constituţionale şi legale conform cărora stabilirea drepturilor
şi îndatoririlor cetăţenilor români, a modurilor de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei române,
constituie un atribut exclusiv al statului.
5. Cetăţenia nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor. Acest
principiu se desprinde din dispoziţiile exprese ale legii cetăţeniei române conform cărora
încheierea căsătoriei între un cetăţean român şi un străin nu produce nici un efect asupra
cetăţeniei soţului care a dobândit cetăţenia română în timpul căsătoriei.
 6. Schimbarea cetăţeniei unuia din soţi nu produce nici un efect asupra cetăţeniei
române a celuilalt soţ.
Potrivit legislaţiei României, dobândirea cetăţeniei se face prin: naştere în România,
repatriere, adopţii, la cerere, precum şi în cazul găsirii copilului neidentificat, cu părinţi
necunoscuţi, pe teritoriul României.
Conform legislaţiei române, cetăţenia română se pierde prin: retragerea cetăţeniei
române; renunţarea la cetăţenia română; adopţia unui copil minor român de cetăţeni străini,
stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României; anularea sau desfacerea adopţiei pe
cale judecătorească.
Legislaţia română de după 1989 îngăduie dubla cetăţenie. Soluţia s-a impus pentru a
permite rezolvarea problemelor multor cetăţeni români care în perioada 1944-1989 locuind în
afara graniţelor ţării au pierdut şi cetăţenia română. Astfel, prin Decretul-Lege nr. 137/1990 s-
a stabilit că foştii cetăţeni români, care înainte de 22 Decembrie 1989 au pierdut cetăţenia
română din diferite motive o pot redobândi la cerere, în baza unei declaraţii autentificate, în
străinătate, la reprezentanţele diplomatice sau consulare ale României, iar în ţară la Notariatul
de Stat al municipiului Bucureşti, chiar dacă au o altă cetăţenie şi nu îşi stabilesc domiciliul în
România. Legea din 1991 a păstrat aceste reglementări. Desigur soluţia legii române este solid
motivată de istorie. Trebuie însă reţinut că statele în general nu agrează dubla cetăţenie în statele
unitare deoarece această situaţie poate genera unele implicaţii nedorite. De exemplu Constituţia
România ca şi alte constituţii instituie „fidelitatea faţă de ţară” ca îndatorire fundamentală, or
persoana cu dublă cetăţenie faţă de care ţară este fidelă, atunci când interesele între cele două
ţări sunt contrare. Străinii şi apatrizii. În afara cetăţenilor români, pe teritoriul României există
străini precum şi apatrizi. Străin în România este persoana care are cetăţenia unui alt stat.
Apatridul este persoana care nu are nici o cetăţenie, fiind desemnat în general prin expresia
cetăţean al lumii. Regimul juridic al străinilor în România rezultă atât din Constituţie cât şi din
legea specială privitoare la aceştia. Legea stabileşte până la detalii condiţia juridică a străinilor,
drepturilor şi libertăţilor acestora fiind garantată de Constituţie.
2.3. Sistemul instituţional al puterii în România
Autorităţile publice, direct sau indirect, sunt dependente - ca expresie primordială a
democraţiei - de instanţa politică, juridică şi morală absolută: poporul. Sub aspect social, moral
şi politic, poporul este titularul suveranităţii, fiind reprezentat de corpul electoral. Poporul -prin
corpul său electoral - se înfăţişează deci într-o dublă calitate: ca forţă propulsoare a puterii - o
forţă primară, originară, politică, juridică şi morală - care îi conferă puterii legitimare şi
autoritate - şi ca fundament social al acestei puteri.
 Autorităţile publice, potrivit legii, sunt alese sau numite. Fac parte din prima categorie
Parlamentul, Preşedintele Republicii, consilierii locali şi primarii, iar din cea de a doua
categorie toate celelalte autorităţi publice. Alegerea sau numirea se face pe baza normelor
juridice instituite potrivit principiului separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului
reciproc al acestora.
Astfel, Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului român” (art.
58, al. 1), ales prin „vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat” (art. 59 al. 1);
Preşedintele României este „ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat” (art.
81 al. 1); consiliile locale, judeţene, orăşeneşti şi comunale sunt alese - în condiţiile legii -de
către corpul electoral din circumscripţiile respectivelor unităţi administrativ-teritoriale (art.
120, al. 1); în fine, primarii sunt aleşi, în aceleaşi condiţii ca şi consilierii locali (art. 120, al.
1). Dimpotrivă, cei care alcătuiesc alte autorităţi publice decât cele arătate sunt învestiţi,
desemnaţi sau numiţi, fie de către organele reprezentative sau direct reprezentative, fie de
către autorităţile administrative ierarhic superioare. Camera Deputaţilor şi Senatul numesc
fiecare, câte trei membri ai Curţii Constituţionale (art. 140, al. 2); în şedinţa comună, cele două
Camere ale Parlamentului numesc, dintre magistraţi, membrii Consiliului Superior al
Magistraturii art. 132); Senatul numeşte Avocatul Poporului (art. 55, al. 1). Preşedintele
României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza
votului de încredere acordat de Parlament, iar în caz de remaniere guvernamentală sau de
vacanţă a postului, revocă sau numeşte, la propunerea primului-ministru, pe ceilalţi membri ai
Guvernului (art. 85); Preşedintele României numeşte pe trei dintre membrii Curţii
Constituţionale (art. 140, al. 2); de asemenea, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii, numeşte în funcţie magistraţii judecători şi procurori, cu excepţia celor stagiari
(art. 124 al. 1 şi art. 133 al. 1); Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul
Bucureşti (art. 122 al 1).Potrivit cu funcţia fundamentală ce revine fiecărei autorităţi publice,
distingem între: autoritatea deliberativă, îndeplinind în principal funcţia legislativă; autoritatea
preşedinţială, îndeplinind funcţia de mediere între „puterile statului”, precum şi între stat şi
societate, de reprezentare a statului român şi de garant al independenţei naţionale şi al
integrităţii teritoriale a ţării; autoritatea guvernamentală, având ca principală funcţie asigurarea
înfăptuirii politicii interne şi externe a ţării şi exercitarea conducerii generale a administraţiei
publice; autoritatea de jurisdicţie constituţională, asigurând conformitatea legilor cu
Constituţia; autoritatea judecătorească, chemată să înfăptuiască justiţia; autoritatea constituită
în instituţia Avocatul Poporului, având ca funcţie unică garantarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor în raport cu autorităţile administrative. Potrivit cu nivelul la care ele funcţionează,
unele autorităţi sunt centrale sau naţionale,
iar altele sunt locale (de exemplu, Parlamentul, Preşedintele Republicii şi Guvernul, ca
autorităţi centrale; consiliile locale, primarii şi prefecţii, ca autorităţi locale).
Din perspectiva proprietăţilor generale ale sistemului şi prin examinarea modului de
articulare a sistemului puterii de stat, putem identifica principalele lui trăsături:
a) el este un ansamblu complex, alcătuit din patru subsisteme: organul reprezentativ
suprem şi unica putere legiuitoare a ţării; autoritatea executivă; autoritatea de
jurisdicţie constitiuţională; autoritatea judecătorească. Două precizări sunt necesare:
prin natura funcţiilor şi a atribuţiilor lui, Preşedintele Republicii nu este pur şi simplu
un organ administrativ sau numai un asemenea organ; Avocatul Poporului poate fi
integrat - fără a-i anula astfel trăsăturile specifice - în categoria autorităţilor
administrative, dar nu este subordonat nici Guvernului şi nici Preşedintelui;
b) sistemul puterii este un sistem deschis, dinamic, implicând nu numai multiplicarea
elementelor sale constitutive sau reorganizarea acestora;
c) mediul ambiant - cu care interacţionează sistemul puterii - îl constituie, pe plan
intern, sistemul social-politic, iar pe plan extern, sistemul comunităţii internaţionale a
statelor;
d) sistemul puterii de stat şi fiecare dintre subsistemele acestuia au una sau mai multe
funcţii caracteristice;
d) ordinea lăuntrică a sistemului se caracterizează prin raporturi de subordonare, de
coordonare, colaborare şi control reciproc;
e) sistemul puterii de stat reprezintă o structură definită, însumând legături stabilite între
întreg şi parte, precum şi între părţile întregului;
f) sistemul puterii de stat are la bază fluxul informaţional dintre el şi societate, dintre el
şi părţile ce-l alcătuiesc, precum şi dintre aceste părţi;
g) sistemul puterii de stat şi fiecare dintre subsistemele acestea au capacitate de
autoreglare, precum şi capacitatea de a contribui la reglarea altor sisteme sau
subsisteme;
h) „Cartea tehnică” a sistemului este Constituţia, care îi instituie şi constituie
elementele, îi stabileşte atributele, funcţiile şi structura.
Fiecare dintre aceste trăsături ar trebui „desfoliate”, prezentate argumentele şi
exemplificate, ceea ce - sperăm că se va înţelege - nu este posibil, acum şi aici. Poate, totuşi,
descrierea, chiar sumară, a structurii sistemului va fi de natură să complinească simpla enunţare
a trăsăturilor acestuia.
 Structura sistemului constituţional românesc al puterii. „Cartea de identitate” a
sistemului puterii de stat o reprezintă structura acestuia, adică ansamblul interrelaţiilor,
prevăzute de Constituţie, între toate categoriile de organe ale statului potrivit principiului
separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. Dintre acestea, le
consemnăm pe cele mai semnificative:
1. Corpul electoral alege cele două Camere ale Parlamentului, prin sufragiu universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat.
2. Acelaşi corp electoral şi prin sufragiu având aceleaşi atribute, alege pe Preşedintele
Republicii. De asemenea, prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la
suspendarea din funcţie a Preşedintelui Republicii, corpul electoral hotărăşte asupra
demiterii din funcţie a Preşedintelui.
3. Parlamentul, în şedinţa comună a celor două Camere, acordă votul de încredere
Guvernului, votul de învestitură al acestuia. De asemenea, printr-o moţiune de cenzură,
Parlamentul - tot în şedinţa comună a celor două Camere - retrage încrederea acordată
Guvernului (atât votul de încredere, cât şi moţiunea de cenzură, pot fi „provocate” deGuvern,
prin angajarea răspunderii lui, în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, asupra
unui program, a unei declaraţii de politică generală sau al unui proiect de lege).
Pentru exercitarea funcţiei sale de control asupra Guvernului, acesta trebuie să pună la
dispoziţia Parlamentului sau a uneia dintre structurile lui, în condiţiile prevăzute de lege,
informaţiile şi documentele cerute; membrii săi trebuie să participe la lucrările
Parlamentului, dacă li se solicită prezenţa; Guvernul sau membrii lui trebuie să răspundă
la interpelările formulate de deputaţi sau senatori.
Camera Deputaţilor şi Senatul pot cere urmărirea penală a membrilor Guvernului,
pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor;
4. Preşedintele Republicii desemnează candidatul pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte
Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. De asemenea, la propunerea
primului-ministru, revocă sau numeşte pe ceilalţi membri ai Guvernului, în caz de
remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului.
Preşedintele poate să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru faptele
săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. În toate cazurile de această natură, el este acela care poate
dispune suspendarea din funcţie a respectivei persoane.
5. Parlamentul, în şedinţa comună a celor două Camere, poate suspenda din funcţie pe
Preşedintele României, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile
Constituţiei. Parlamentul poate, de asemenea, să ceară trimiterea în judecată a
Preşedintelui pentru înaltă trădare.
6. În relaţia sa cu corpul electoral, Parlamentul poate solicita exprimarea voinţei acestuia
în patru ipoteze: pentru constituirea, prin sufragiu, a unui nou Parlament, în cazul dizolvării
celui existent, întrucât el nu a acordat votul de învestitură pentru formarea Guvernului în
termen de 60 de zile de la prima solicitare a învestiturii; pentru constituirea, prin sufragiu, a
noului Parlament, la expirarea mandatului celui existent; atunci când, după suspendarea din
funcţie a Preşedintelui Republicii, urmează ca - prin referendum - să se decidă eventuala
demitere a acestuia; în fine, în situaţia când, acceptând iniţiativa de revizuire a Constituţiei,
aceasta trebuie aprobată prin referendum.
7. Preşedintele Republicii poate - şi el - să solicite exprimarea voinţei corpului electoral, cu
privire la probleme de interes naţional.
8. Secţiunile corpului electoral din circumscripţiile unităţilor administrativ-teritoriale aleg
consiliile locale şi primarii.
9. Autorităţile administraţiei publice locale pot, după caz, să iniţieze sau să decidă aprobarea,
prin referendum local, a „problemelor de interes deosebit din unităţile administrativteritoriale”.
10. O parte a corpului electoral, în condiţiile prevăzute de lege, se poate constitui în subiect al
dreptului de iniţiativă legislativă, fie pentru adoptarea unei legi organice sau ordinare - cu
excepţia celor prevăzute de legea fundamentală, fie pentru adoptarea unei legi de revizuire a
Constituţiei, dacă prin obiectul ei o asemenea lege este admisibilă.
11. Parlamentul, după adoptarea legii, o trimite Preşedintelui României pentru promulgare.
12. Preşedintele României, în raporturile lui cu Parlamentul, dispune de câteva prerogative, care
pot fi considerate „impulsuri” sau măsuri de „reglare” pentru funcţionarea adecvată a
organului „reprezentativ suprem”, între care: dizolvarea Parlamentului în condiţiile art. 89
din Constituţie; transmiterea unor mesaje cu privire la principalele probleme ale naţiunii;
consultarea Parlamentului în vederea organizării unui referendum; solicitarea
reexaminării unei legi ce i-a fost transmisă spre promulgare; încuviinţarea măsurilor
excepţionale; solicitarea aprobării pentru mobilizarea parţială sau generală a armatei;
supunerea spre ratificare a tratatelor internaţionale încheiate în numele României.
13. Parlamentul poate decide, printr-o lege specială de abilitare, delegarea legislativă în
favoarea Guvernului, pe timpul vacanţei parlamentare.
14. Guvernul interacţionează cu Parlamentul prin alte câteva mijloace decât cele deja arătate:
el exercită dreptul la iniţiativă legislativă; poate solicita delegarea legislativă pentru emiterea
de ordonanţe şi trebuie să solicite aprobarea Parlamentului în cazul emiterii unor ordonanţe
de urgenţă; el poate „provoca” un vot de încredere implicit sau o moţiune de cenzură,
angajându-şi răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program, a unei declaraţii de
politică generală sau a unui proiect de lege; poate solicita Parlamentului adoptarea unor
proiecte de legi în procedură de urgenţă; membrii Guvernului au acces la „lucrările”
Parlamentului.
15. In interiorul Parlamentului, al acestui subsistem din sistemul puterii de stat, între cele două
„părţi” constitutive, adică între cele două Camere, există o multitudine de interrelaţii
caracteristice. În acest sens şi exemplificativ, menţionăm: organizarea unor şedinţe comune;
transmiterea proiectelor de legi şi a propunerilor legislative de la o Cameră la cealaltă în
vederea dezbaterii şi eventualei lor adoptări; constituirea comisiei paritare pentru
declanşarea procedurii de mediere, atunci când una din Camere adoptă un proiect de lege
sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră.
16. În interiorul ramurii executive a organelor statului, între Preşedintele Republicii şi Guvern
sunt stabilite de asemenea forme specifice de interacţiune: Preşedintele poate consulta
Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită; el poate participa la
şedinţele Guvernului - şi, în asemenea cazuri, prezidează acele şedinţe -, atunci când se
dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării şi asigurarea
ordinii publice. Pe de altă parte, primul-ministru poate invita pe Preşedinte să participe la
lucrările Guvernului, în alte situaţii decât cele arătate mai sus. Totodată, primul-ministru
contrasemnează unele dintre decretele emise de Preşedintele României, angajându-şi astfel
propria răspundere politică, alături de acesta.
17. În raporturile Parlamentului, Preşedintelui Republicii, Guvernului şi Justiţiei cu Curtea
Constituţională menţionăm: numirea membrilor acesteia de către cele două Camere şi de
către Preşedinte; sesizarea Curţii de Preşedintele României, de preşedintele uneia din
Camerele Parlamentului, de Guvern, de Curtea Supremă de Justiţie, de un număr de cel
puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori asupra constituţionalităţii legilor înainte
de promulgarea acestora, precum şi sesizarea ei de către oricare dintre instanţele
judecătoreşti, prin transmiterea spre rezolvare a excepţiilor de neconstituţionalitate
ridicate în faţa acestora, în privinţa legilor şi a ordonanţelor; solicitarea Curţii de către
Parlament să constate existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea
funcţiei de Preşedinte al României, precum şi pentru avizarea propunerii de suspendare
din funcţie a Preşedintelui. Curtea Constituţională verifică, din oficiu, constituţionalitatea
iniţiativelor de revizuirea a Constituţiei. La sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin de 25 de senatori, Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor
Parlamentului (regulamentele fiecărei Camere şi regulamentele lor comune).
18. Avocatul Poporului este numit de Senat, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor.
19. Avocatul Poporului prezintă Parlamentului rapoarte anuale sau la cererea acestuia, făcând
recomandări privind legislaţia ori pentru luarea altor măsuri, în scopul ocrotirii drepturilor şi
a libertăţilor cetăţenilor.
20. Procedând din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile sau libertăţile lor,
Avocatul Poporului sesizează autorităţile competente, centrale sau locale pentru ca, în
condiţiile legii, acestea să adopte măsuri de natură să înlăture faptele sau actele de
nesocotire, încălcare sau ignorare a drepturilor subiective ori intereselor legitime juridic
protejate.
21. Cât priveşte intervenţia Avocatului Poporului în spaţiul activităţii de judecată, faţă de
principiile ce guvernează această activitate îndeosebi în raport cu principiile independenţei
justiţiei, contradictorialităţii, garantării dreptului la apărare, organizării activităţii de judecată
de regulă în trei grade de jurisdicţie şi instituţionalizarea unor căi de atac pentru înlăturarea
nelegalităţii sau netemeiniciei hotărârilor, opinăm că implicarea lui în această activitate nu
poate privi decât celeritatea justiţiei.
22. Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, numeşte în
funcţie judecătorii şi procurorii, cu excepţia celor stagiari.
23. Autorităţile administraţiei publice locale - respectiv consiliile locale - funcţionează pe baza
principiului autonomiei. Totuşi, ele se înscriu în câteva raporturi specifice cu Guvernul
şi cu prefecţii. Referindu-ne exclusiv la raporturile lor cu Guvernul aducem în atenţie
dreptul acestuia de a proceda - în cazurile prevăzute de lege şi la propunerea prefectului -
la dizolvarea consiliului. Hotărârea de dizolvare poate fi atacată, de cei interesaţi, în faţa
instanţei de contencios administrativ. De asemenea, prin hotărârea Guvernului -
susceptibilă de control din partea instanţei de contencios administrativ - un membru al
consiliului poate fi demis din funcţie, la propunerea prefectului, dacă a săvârşit acte contrare
Constituţiei ori celorlalte legi sau dacă a compromis, cu rea-credinţă, interesele comunei,
respectiv ale oraşului. În aceleaşi condiţii şi după aceeaşi procedură poate fi demis şi
primarul.
24. Prefectul este numit sau eliberat din funcţie de către Guvern, căruia îi prezintă anual un
raport asupra „stării generale economice, sociale, culturale şi administrative a judeţului”,
respectiv a municipiului Bucureşti. Consiliile locale comunică prefectului dizolvarea lor de
drept; de asemenea transmit acestuia - în vederea examinării sub aspectul legalităţii - actele
„adoptate şi emise”; primarul sesizează prefectul atunci când consideră că o hotărâre a
consiliului local este ilegală.
25. Prefectul sesizează instanţa de contencios administrativ, dacă consideră că actul adoptat
sau emis de o autoritate publică locală - exceptând actele de gestiune curentă - este ilegal.
Actul atacat este suspendat de drept.
26. Prefectul poate participa la şedinţele consiliilor locale; prezintă anual consiliului judeţean,
respectiv celui al municipiului Bucureşti, o informare cu privire la activitatea desfăşurată de
serviciile publice ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei centrale
organizate în circumscripţia sa; propune Guvernului, în condiţiile legii, dizolvarea unui
consiliu local sau demiterea unui membru al acestuia; poate dispune suspendarea din funcţie
a consilierului în privinţa căruia a cerut demiterea; exceptând actele de gestiune curentă ale
consiliilor locale, prefectul poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele
autorităţilor administraţiei publice locale, considerate de el ca fiind ilegale.
27. Consiliile locale sau, după caz, membrii acestora ori primarii se pot adresa instanţei de
contencios administrativ pentru verificarea legalităţii hotărârii Guvernului de dizolvare a
consiliului, de demitere a consilierului sau a primarului.
Fireşte că cele câteva interrelaţii consemnate până aici nu epuizează complexitatea,
funcţionalitatea şi dinamismul structurii sistemului puterii de stat. Ele pot însă avea o oarecare
forţă de sugestie şi pot fi convertite în argumente în favoarea ideii că acest sistem este organic
articulat, autoreglabil prin propria lui structură, un sistem în care circuitele de reglare sau
autoreglare, funcţionând pe baza „cărţii tehnice a sistemului” - Constituţia -, pun în valoare
unele dintre dimensiunile democraţiei constituţionale şi atribuie acestei democraţii semnificaţia
de unic şi radical remediu faţă de fenomenele patologice ale sistemului. Este de observat că
atribuţiile mai sus prezentate ale structurilor puterii sunt stabilite în conformitate cu principiul
separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora.
În ceea ce priveşte corpul electoral, vom face câteva consideraţii:
Corpul electoral este o colectivitate de persoane fizice, din multitudinea celor care
alcătuiesc poporul, care, având calitatea de cetăţeni şi îndeplinind condiţiile de capacitate
juridică şi aptitudine morală, participă la exercitarea puterii. Corpul electoral mai poate fi
deci calificat ca „putere de sufragiu”. Corpul electoral este o putere politică autentică.
Exercitându-şi puterea sa prin mijloacele democraţiei semi-directe, corpul electoral este acela
care constituie cele mai importante instituţii ale democraţiei reprezentative, în primul rând
Parlamentul.
 Corpul electoral este alcătuit din toţi cetăţenii români care au drept de vot, adică cei
care au împlinit 18 ani şi nu sunt decăzuţi din drepturile lor. El se organizează pe circumscripţii
electorale judeţene şi la nivelul municipiului Bucureşti.
Votul este universal, egal, direct, secret şi facultativ („liber exprimat”), astfel cum se
consacră prin art. 59, al. 1 şi art. 81, al. 1 ale Constituţiei.
Universalitatea votului constituie forma specifică de exprimare a două dintre principiile
democraţiei autentice: universalitatea drepturilor şi egalitatea în drepturi, inclusiv egalitatea în
faţa legii (art. 15, al. 2 şi art. 16, al. 1) Egalitatea votului este - şi ea - o formă de exprimare a
egalităţii între cetăţeni, în sensul că aceeaşi forţă (putere de exprimare) este ataşată fiecărui
buletin de vot. Cu alte cuvinte, voturile se numără, nu se cântăresc, ele fiind egale din punct de
vedere al puterii de sufragiu. Caracterul direct al votului derivă din atributul său personal
exprimând astfel concepţia individualistă a democraţiei pluraliste. Alegătorul trebuie să-şi
exprime nemijlocit voinţa, nu prin intermediar. Votul este secret, garantând astfel alegătorului
posibilitatea de a decide în deplină libertatea şi intimitate. Votul public este profesat, de regulă,
în societăţile unanimiste. Votul este facultativ, adică discreţionar, rămânând la aprecierea
titularului său dacă şi-l exercită sau nu. Caracterul facultativ al votului corespunde, fireşte,
esenţei lui personale şi concepţiei liberaliste, dar el este de natură să favorizeze absenteismul.
Acest fenomen nu este însă negativ prin definiţie. Absenteismul sau „votul prin tăcere”, ca
formă de exprimare a unei atitudini politice, poate fi un gen de „democraţie refractară”, dar cu
riscurile de rigoare. Votul liber exprimat, exclude manipularea; se cunoaşte că de multe ori,
încălcându-se libertatea de conştiinţă, se practică manipularea electoratului prin mijloacele
media, prin măsuri provizorii populiste, campanii de denigrare sau de „cultivare” etc., cu
implicaţii ulterioare deosebite chiar asupra celor care, manipulaţi fiind, nu au votat potrivit
intereselor lor.
3. Parlamentul. Funcționarea acestuia
3.1. Parlamentul României este format din Camera Deputaţilor şi Senat alese pentru un
mandat de 4 ani prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Norma de
reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor este de un deputat la 70.000 locuitori, iar
pentru alegerea Senatului este de un senator la 160.000 locuitori. Din punct de vedere al tipului
de scrutin, Legea electorală prevede că deputaţii şi senatorii se aleg în circumscripţii electorale
pe bază de scrutin de listă şi de candidaturi independente potrivit principiului reprezentării
proporţionale.
Candidaturile pentru Camera Deputaţilor şi Senat se propun de partidele politice şi
alte formaţiuni politice, constituite potrivit legii. Fiecare Cameră a Parlamentului este condusă
de către un birou permanent ales şi format din preşedinte, vicepreşedinte, secretari şi chestori,
care au următoarele trăsături:
a) au caracter colegial, întrucât sunt constituite din preşedinte, vicepreşedinte, secretar şi
chestori;
b) sunt organe alese;
c) respectă configuraţia politică a Camerei respective, fiind constituite prin negocieri
între grupurile parlamentare;
d) sunt organe interne de conducere ale Camerelor;
e) activitatea lor are, practic, caracter permanent;
f) răspund pentru întreaga activitate în faţa Camerelor.
Preşedintele Camerei Deputaţilor exercită următoarele atribuţii:
a) convoacă deputaţii în sesiuni ordinare sau extraordinare;
b) conduce lucrările Camerei Deputaţilor, asistat obligatoriu de 2 secretari şi asigură
menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor, precum şi respectarea regulamentului;
c) acordă cuvântul, moderează discuţiile, sintetizează probleme puse în dezbatere,
stabileşte ordinea votării şi anunţă rezultatul acesteia;
d) conduce lucrările şedinţelor Biroului permanent;
e) sesizează Curtea Constituţională în cazul neconstituţionalităţii unei legi sau articol din
Regulament;
f) asigură trimiterea de îndată la Senat spre dezbatere a proiectelor de legi adoptate sau
respinse de Cameră sau, după caz, Preşedintelui României, spre promulgare, a legilor
votate, în termenele stabilite de lege;
g) reprezintă Camera Deputaţilor în relaţiile interne şi externe;
h) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de regulament, precum şi însărcinările date
de către Camera Deputaţilor;
Preşedintele Senatului, are următoarele atribuţii:
a) convoacă Senatul în sesiuni ordinare şi extraordinare;
b) conduce lucrările Senatului fiind asistat de 2 secretari;
c) conduce lucrările Biroului permanent;
d) asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectarea regulamentului;
e) anunţă rezultatul votării şi hotărârilor adoptate;
f) asigură legătura Senatului cu Preşedintele României, Camera Deputaţilor, Guvernul,
Curtea Constituţională şi Curtea Supremă de Justiţie;
g) asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României conform art. 97 din
Constituţie;
h) reprezintă Senatul în relaţiile interne şi internaţionale;
i) poate sesiza Curtea Constituţională cu legile sau articolele din Regulament
neconstituţionale;
j) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de regulament sau însărcinări date de Senat.
Lucrările de specialitate pregătitoare dezbaterii în Camere sunt efectuate de comisii
parlamentare.
Potrivit regulamentelor, comisiile sunt organe de lucru ale Camerelor înfiinţate în
scopul de a îndeplini însărcinările care le sunt încredinţate de aceştia. Este de la sine înţeles
că, în ultimă instanţă, deciziile care angajează Camerele sunt luate de acestea, nu de comisii.
Cele două Camere au mai multe tipuri de comisii, astfel: comisii permanente, comisii speciale,
comisii de anchetă şi comisii de mediere.
Comisiile permanente se constituie pe domenii de activităţi care corespund -în limite
relative- specializării ministerelor. Activităţile parlamentarilor, din comisiile permanente sunt
atât tehnice cât şi politice.
Comisiile speciale se instituie pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru
elaborarea unor propuneri legislative sau în alte scopuri indicate în hotărârea de înfiinţare a
comisiei. Spre exemplu, o comisie specială a fost comisia instituită pentru redactarea proiectului
actualei Constituţii.
Comisiile de anchetă se înfiinţează la cererea unei treimi din membrii Camerei pentru
efectuarea unei anchete parlamentare în domeniile de competenţa Parlamentului. De menţionat
că anumiţi demnitari şi funcţionari publici nu pot fi controlaţi prin comisii de anchetă aşa cum
sunt Preşedintele României, judecătorii şi alţii. Persoanele audiate nu au statutul juridic de
martori, ci numai de invitaţi, ceea ce `nseamnă că aceştia nu pot fi traşi la răspundere pentru
mărturie mincinoasă, cu toate implicaţiile ce decurg de aici.
Comisiile de mediere se formează atunci când diferă în conţinut aceeaşi lege după cum
este votată de Senat sau Camera Deputaţilor. Astfel, după configuraţia politică sunt formate din
7 senatori şi 7 deputaţi. Conducerea lucrărilor se face prin rotaţie, iar hotărârile se iau cu votul
majorităţii.
3.2. Funcţionarea Parlamentului României
Parlamentul are trei funcţii: legislativă, de informare şi de control. Funcţia legislativă.
Durata unei legislaturi este de 4 ani, după care, se alege un nou Parlament. Parlamentul
României fiind bicameral, lucrează de regulă separat pe camere, iar în unele cazuri deosebite
expres prevăzute de Constituţie şi regulamentele celor două Camere,
Parlamentul lucrează cu cele două camere reunite. Parlamentul lucrează ca o singură cameră
atunci când soluţionează cele mai importante probleme astfel:
a) primeşte mesajul Preşedintelui României;
b) aprobă bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat;
c) declară mobilizarea parţială sau generală;
d) declară starea de război;
e) hotărăşte suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;
f) examinează rapoartele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi ale Curţii de Conturi;
g) numeşte la propunerea Preşedintelui României, directorul Serviciului Român de
Informaţii şi exercită controlul asupra activităţii acestui serviciu;
h) îndeplineşte alte atribuţii, care potrivit Constituţiei, regulamentului şedinţelor comune
ale celor două Camere prevăd că acestea se reunesc şi în alte scopuri cum ar fi: al
soluţionării textelor legislative divergente, reexaminarea Legii bugetului de stat şi a
Legii bugetului asigurărilor sociale şi altele.
Convocarea Camerelor în şedinţă comună se face de preşedinţii acestora de comun acord.
Parlamentul lucrează în sesiuni ordinare şi extraordinare.
Într-un an sunt două sesiuni ordinare: prima începe în luna februarie şi se termină la
sfârşitul lunii iunie, iar a doua sesiune începe la 01 septembrie şi se termină la sfârşitul lunii
decembrie.
Potrivit art. 63 al. 2 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în
sesiuni extraordinare la cererea Preşedintelui României, a Biroului permanent al fiecărei
Camere sau a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. Convocarea
Camerelor se face de preşedinţii acestora. În cererea de convocare a sesiunii extraordinare se
va menţiona în mod obligatoriu ordinea de zi precum şi perioada de desfăşurare a sesiunii. In
fiecare Cameră, potrivit art. 64 din Constituţie, este necesar să se îndeplinească cvorumul legal,
respectiv „prezenţa majorităţii membrilor” ceea ce presupune 50% + 1 din totalul membrilor ce
constituie fiecare Cameră în parte. Sedinţele celor două Camere sunt publice. Camerele pot
hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete.
3.3. Etapele procedurii legislative
Funcţia legislativă a Parlamentului se exercită potrivit regulamentului propriu de cele
două Camere atât în şedinţe separte, cât şi în şedinţe comune, dacă Constituţia şi regulamentul
şedinţelor comune prevăd astfel. Procedura legislativă este aceeaşi la ambele camere şi are
următoarele etape principale:
a) iniţiativa legislativă;
b) examinarea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative în comisiile
parlamentare;
c) dezbaterea în plenul fiecărei camere;
d) votarea;
e) medierea;
f) promulgarea.
a) Iniţiativa legislativă
La Camera Deputaţilor şi la Senat iniţiativa legislativă aparţine parlamentarilor,
Guvernului precum şi unui număr de cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii
care îşi manifestă dreptul la iniţiativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele
ţării, iar în fiecare dintre aceste judeţe sau din municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate
cel puţin 10.000 de semnături în sprijinul iniţiativei populare. Nu pot fi obiect al iniţiativei
legislative cetăţeneşti problemele fiscale, actele cu caracter internaţional, amnistia şi
graţierea.
În ceea ce priveşte legile constituţionale, acestea pot fi iniţiate în concordanţă cu art.
146 din Constituţie, de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o
pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de
cetăţeni cu drept de vot, provenind din cel puţin jumătate din judeţele ţării, în fiecare dintre
ele sau, în municipiul Bucureşti, trebuind să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în
sprijinul iniţiativei de revizuire a Constituţiei.
b) Examinarea în comisiile permanente
După ce au fost distribuite membrilor Camerei proiectele şi propunerile legislative se
trimit de îndată, de către Biroul permanent spre dezbatere şi avizare comisiilor permanente
competente. Comisia permanentă sesizată în fond examinează în detaliu proiectul de lege sau
propunerea legislativă. După examinare, Comisia întocmeşte un raport care va cuprinde
propuneri cu privire la adoptarea sau, după caz, modificarea ori respingerea proiectului sau a
propunerii legislative examinate. Raportul se transmite Biroului permanent, care va asigura
multiplicarea şi difuzarea acestuia Guvernului, deputaţilor şi iniţiatorilor. Proiectele sau
propunerile legislative avizate se supun dezbaterii Camerei în succesiunea prevăzută pe
ordinea de zi aprobată de aceasta.
c) Dezbaterea în plenul fiecărei Camere
Această etapă cuprinde, de fapt, două faze: dezbaterea generală (foarte scurtă) şi
dezbaterea pe articole. Dezbaterea generală urmăreşte să facă cunoscute ideile de bază ale
proiectului, ca şi observaţiile de esenţă ce i se poate aduce, care este precedată de prezentarea
de către iniţiator, a motivelor care au condus la promovarea proiectului precum şi a raportului
comisiei permanente de către preşedintele acesteia sau de un raportor desemnat de comisie. La
dezbaterea generală ia cuvântul câte un reprezentant al fiecărui grup parlamentar fără a se
propune amendamente. Dacă prin raportul comisiei sesizate în fond se propune respingerea
proiectului sau a propunerii legislative, după încheierea dezbaterii generale, preşedintele cere
Camerei să se pronunţe prin vot. În ccare comisia a avizat favorabil proiectul sau propunerea
se trece la dezbaterea şi votarea fiecărui articol.
d) Procedura de vot
Votul parlamentarului este personal şi poate fi deschis sau secret. Votul deschis se
exprimă prin ridicarea mâinii, prin ridicarea îicarea în picioare, prin apel nominal sau prin
mijloace electronice la vedere. Votul poate fi: pentru, contra sau abţinere. Votul secret se
exprimă prin buletin de vot, prin bile sau prin mijloace electronice. Proiectele de legi şi
propunerile legislative adoptate de o Cameră se semnează de preşedintele acesteia şi se
înaintează celeilalte în vederea dezbaterii şi adoptării. Proiectele adoptate de o Cameră şi
respinse de cealaltă se trimit Camerei care le-a adoptat în vederea unei noi dezbateri.
După a doua dezbatere proiectul se trimite din nou Camerei care l-a respins. O nouă
respingere este definitivă.
e) Medierea
Riscul bicameralismului este acela că, aceeaşi lege poate să fie votată în redactări diferite
de cele două Camere. Într-o astfel de situaţie se declanşează procedura medierii printr-o
comisie comună de mediere. În cadrul medierii sunt practic două posibilităţi: să se accepte
textul adoptat de una din Camere; să se propună un text comun al comisiei. În cazul în care
Camera Deputaţilor şi Senatul aprobă raportul Comisiei de mediere, legea se trimite
Preşedintelui României spre promulgare. În situaţia în care nu s-a reuşit medierea, textele în
divergenţă se supun dezbaterii Camerelor în şedinţă comună şi se va decide prin vot.
f) Promulgarea legii
Promulgarea este actul prin care Preşedintele României autentifică şi învesteşte legea
adoptată de Parlament cu formulă executorie şi dispune publicarea ei în Monitorul Oficial al
României pentru intrarea în vigoare. Promulgarea se face prin decret semnat de Preşedintele
României. Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului o singură dată
reexaminarea legii, pe motive de legalitate sau oportunitate. De asemenea, Preşedintele
poate sesiza Curtea Constituţională cerând verificarea constituţionalităţii legii. În aceste două
cazuri, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după
reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale prin care i s-a confirmat
constituţionalitatea.
3.4. Funcţia de informare
Parlamentul, fiind un organ de decizie politică, economică şi socială potrivit legii, trebuie
să dispună de informaţiile necesare. Deciziile Parlamentului trebuie să aibă un caracter
ştiinţific, bazat pe cunoaşterea exactă a realităţii, pentru a-şi asigura eficienţa necesară. Numai
astfel voinţa politică este eficientă. Trebuie reţinut că solicitarea sau primirea informaţiilor
reprezintă o prerogativă constituţională a Parlamentului, cât şi a parlamentarilor.
Informarea Parlamentului se realizează prin petiţiile adresate de cetăţeni, prin solicitarea
de informaţii de către Camere, prin întrebările sau interpelările adresate de senatori şi deputaţi
membrilor Guvernului, prin raportul comisiilor, prin declaraţiile de politică generală ale
Guvernului, prin invitarea unor specialişti la şedinţele în plen sau ale comisiilor. O altă cale de
transmitere a informaţiilor este prezentarea de către unele autorităţi publice specializate a unor
rapoarte proprii cum sunt: Curtea de Conturi, Avocatul Poporului, Consiliul Legislativ, S.R.I.
etc.
În legătură cu dreptul de informare al Parlamentului reglementat de art. 110 al. 1 din
Constituţie se impune precizarea că titularii solicitării pot fi Camera Deputaţilor, Senatul sau
Comisiile parlamentare prin intermediul preşedinţilor acestora. Parlamentarii nu pot solicita
individual asemenea informări. Într-un singur caz solicitarea informării este obligatorie,
respectiv în baza art. 110 pct. 1 din Constituţie, atunci când o iniţiativă legislativă implică
modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat. Este de
observat că sunt legi care au fost adoptate cu imperfecţiuni, lacune, posibilităţi de ocolire din
anumite cauze cum ar fi:
- deficienţe în informarea Parlamentului;
- proiectele de legi nu sunt precedate de o dezbatere publică, în presă;
- manifestarea unor interese de grup în haină politică;
- nivelul redus de pregătire şi experienţă al parlamentarilor, inclusiv al celor care
elaborează proiectul şi neacoperit prin consilieri sau experţi suficienţi ca număr dar şi
competenţi;
- nivelul de conseiere al parlamentarilor;
- gradul de cunoaştere a realităţilor de către parlamentari, în relaţii cu alegătorii şi în
general cu mediul social;
- graba, imitarea neraţională sau copierea neinspirată a unor legi străine sau convenţii,
neconsultarea specialiştilor atât în teorie, cât şi în practică etc.
 Sociologul Dimitrie Gusti atrăgea atenţia în cursul său de sociologie generală din 1970-
1971, că neglijarea observaţiei şi reflectării experienţei sociale în activitatea legislativă are
ca efect scăderea autorităţii Parlamentului şi chiar a ideii de stat, întrucât are ca rezultat
votarea unor legi incoerente, care nu corespund realităţii ci prejudecăţilor. De aici - spunea
Gusti - atmosfera de apatie a indivizilor în jurul Parlamentului şi în general a operei de
legiferare. La aceasta se adaugă şi implicaţiile negative ale unor legi imperfecte, cu posibilităţi
de ocolire, lacune în răspundere, în evoluţia societăţii din toate punctele de vedere: economic,
social, politic, juridic, moral, etc.
3.5. Funcţia de control parlamentar
Funcţia de control parlamentar este la fel de importantă ca şi funcţia legislativă, având
suportul în principiul separării puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al
acestora.
Controlul parlamentar nu este un control ierarhic, ci un control special ce rezidă din
principiul mai sus arătat şi se exercită în condiţii de egalitate, reciprocitate şi cooperare.
Echilibrarea raporturilor de putere între Legislativ şi Executiv se face, din partea Legislativului
în principal prin controlul parlamentar exercitat asupra Guvernului, precum şi asupra
Preşedintelui României în forme şi modalităţi prevăzute în Constituţie şi în regulamentul
corpurilor legiuitoare.
Este adevărat că, potrivit art. 58 pct. 1 din Constituţie, Parlamentul este „organul
reprezentativ suprem al poporului român”, dar asta nu înseamnă că este ierarhic superior
celorlalte puteri, cu care de altfel este egal. Într-adevăr cuvântul „suprem” îl situează ca organul
cel mai reprezentativ al poporului dintre organele alese. Tocmai şi din aceste motive are
atributul de a legifera voinţa poporului, în limitele şi puterile conferite prin Constituţie, tot de
către popor. Practic controlul parlamentar este strict reglementat de lege, fiind specializat şi
restrâns numai la anumite autorităţi publice sau organizaţii sociale. De exemplu, instanţele
judecătoreşti, biserica, nu sunt controlate de Parlament, în sensul conceptului de control, dar
activitatea acestora se desfăşoară numai în limitele legilor adoptate de Parlament. In schimb
S.R.I.-ul este controlat de Parlament printr-o comisie specială.
Caracterul special al controlului parlamentar constă în aceea că:
- izvorăşte din principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului
reciproc al acestora;
- exclude toate trăsăturile unui control ierarhic;
- se exercită în forme specifice: rapoarte, informări anuale sau, ori de câte ori se cere, prin
comisii speciale (S.R.I., S.I.E. etc.), aplică sancţiuni constituţionale (moţiunea de cenzură,
suspendarea Preşedintelui României, votul de încredere, punerea sub acuzarea Preşedintelui
etc.);
- este un control strict limitat de Constituţie.
Întrucât, prin definiţie orice formă de control presupune posibilitatea recurgerii la
sancţiuni, în cazul în care în urma controlului parlamentar sunt depistate disfuncţionalităţi în
sistemul de echilibru al puterilor sau diminuarea încrederii Parlamentului în Guvern ori
săvârşirea de către Preşedintele României a unor fapte de înaltă trădare sau a unor fapte grave
care încalcă prevederile Constituţiei, autorităţile executive în cauză vor fi sancţionate politic
sau penal. Aşa de pildă, în cazul angajării de către Guvern a răspunderii sale în faţa Camerei
Deputaţilor şi Senatului în şedinţă comună asupra unui program, a unei declaraţii de politică
generală sau a unui proiect de lege, adoptarea unei moţiuni de cenzură în legătură cu acestea,
atrage, potrivit art. 113 al. (2) din Constituţie demisia Guvernului. În schimb, de pildă, dacă
Preşedintele României instituie starea de asediu sau starea de urgenţă şi nu solicită
Parlamentului aşa cum prevede art. 93 al. (1) din Constituţie, încuvinţarea măsurii adoptate în
cel mult 5 zile de la luarea acesteia, omisiunea şefului statului echivalează cu săvârşirea de către
acesta a unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, motiv pentru care poate fi
suspendat din funcţie de cele două Camere în şedinţa comună în condiţiile stabilite de art. 95
al. (1) şi (2) din Legea fundamentală. Esenţial este că, atât formele de control, cât şi sancţiunile
ce urmează a fi aplicate Executivului să fie expres şi exclusiv prevăzute de Constituţie.
În ceea ce priveşte instrumentele sau procedurile de control parlamentar, acestea vor
fi sistematizate astfel:
a) aprobarea prealabilă a Parlamentului şi consultarea prealabilă a acestuia de către
Preşedintele României ori încuviinţarea de către forul legislativ a măsurilor
excepţionale luate de şeful statului, potrivit art. 93 al. (1) din Constituţie. În această
categorie de proceduri se include de asemenea şi dezbaterea mesajului prezidenţial
prin care se aduc la cunoştinţă Parlamentului măsurile luate de preşedintele României
pentru respingerea agresiunii împotriva ţării;
b) acordarea şi retragerea încrederii acordate Guvernului;
c) întrebările şi interpelările;
d) anchetele parlamentare;
e) angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului asupra unui program, a unei
declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege;
f) suspendarea din funcţie a Preşedintelui României;
g) punerea sub acuzare a Preşedintelui României;
h) solicitarea urmăririi penale a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor de către fiecare cameră pentru parlamentarii care fac parte din
camera respectivă.
3.6. Funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau numire a unor autorităţi
publice
Potrivit Constituţiei Parlamentul:
a) acordă Guvernului votul de încredere;
b) alege Consiliul Superior al Magistraturii;
c) numeşte membrii Curţii de Conturi;
d) numeşte directorul Serviciului Român de Informaţii;
e) Camerele numesc câte 3 din cei 9 membrii ai Curţii Constituţionale.
În diferite legi speciale sunt prevăzute alte prerogative de numire ale Parlamentului, cum
ar fi, de pildă, art. 7 al. 2 din Legea nr. 73/1993, în baza căreia numeşte preşedintele
Consiliului Legislativ şi preşedinţii de secţii ai acestei autorităţi publice.
În literatura juridică se mai vorbeşte şi de alte funcţii ale Parlamentului cum ar fi:
determinarea cadrului general al politicii externe, funcţia de organizare internă, precum şi
funcţia de control exercitată prin Avocatul Poporului.
3.7. Actele Parlamentului
Parlamentul adoptă: legi constituţionale, legi organice, legi ordinare, regulamente şi
moţiunea de cenzură. În afara acestor acte, preşedinţii celor două Camere au dreptul de a
adopta sau, după caz, de a emite o serie de acte prin care se concretizează diferite atribuţii
conferite acestora, îndeosebi prin regulamente, respectiv: avize, rapoarte, decizii, adrese şi
hotărâri. Actele juridice ce emană de la organele interne de lucru ale Camerelor sau de la
organele de conducere ale acestora sunt fără îndoială manifestări de voinţă ale unor subiecte
de drept public săvârşite în scopul de a da naştere unor efecte juridice, adică de a crea
drepturi şi obligaţii.
Legea poate fi definită ca fiind actul juridic iniţiat potrivit Constituţiei şi adoptat de
cele două Camere corespunzător procedurii legislative regulamentare, promulgat de
Preşedintele României şi publicat în Monitorul Oficial.
Trăsăturile legii ca act normativ sunt:
- este un act al Parlamentului adoptat de acesta potrivit unei proceduri solemne;
- conţine reguli sau prescripţii de conduită socială general-obligatorie şi impersonale,
a căror respectare este asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului;
- exprimă voinţa generală a unei colectivităţi.
 Profesorul Ioan Muraru defineşte legea ca fiind actul juridic al Parlamentului,
elaborat în conformitate cu Constituţia, potrivit unei proceduri prestabilite şi care
reglementează relaţiile sociale cele mai generale şi cele mai importante
De menţionat că, potrivit art. 72 pct. 3 din Constituţie, de domeniul de reglementare al
legii organice sunt relaţiile sociale de importanţă deosebită ce privesc sau apar în:
a) sistemul electoral;
b) organizarea şi funcţionarea partidelor politice;
c) organizarea şi desfăşurarea referendumului;
d) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
e) regimul stării de asediu şi a celei de urgenţă;
f) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
g) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
h) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti
a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
i) statutul funcţionarilor publici;
j) contenciosul administrativ;
k) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
l) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială;
m) organizarea generală a învăţământului;
n) regimul general al cultelor;
o) organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală;
p) modul de stabilire a zonei economice exclusive.
O altă categorie de acte juridice emise de Camerele Parlamentului o constituie
hotărârile. Prin hotărârile Parlamentului se aprobă şi regulamentele. Hotărârile pot fin
normative sau individuale. Este de domeniul hotărârilor celor două Camere, să reglementeze
activităţile interne ale acestora şi să producă efecte juridice interne.
Între legi şi hotărârile normative ale Parlamentului nu există nici o asemănare, ci
dimpotrivă, deosebiri esenţiale, astfel:
a) au o forţă juridică inferioară legii;
b) nu parcurg toate fazele procedurii legislative;
c) nu sunt supuse procedurii promulgării, şi nu fac obiectul verificării constituţionalităţii
de Curtea Constituţională.
Conceptul de moţiune. Categorii de moţiuni.
 Potrivit D.E.X. prin moţiune se înţelege o „hotărâre a unei adunări, aprobată prin vot,
prin care aceasta îşi exprimă atitudinea, doleanţele sau revendicările în anumite probleme
majore”. Acest termen de moţiune este în general utilizat la denumirea unor hotărâri ale
Parlamentului prin care se exprimă atitudinea acestuia într-o problemă pusă pe ordinea de zi.
Moţiunea este adoptată doar ca instrument de exprimare a unei poziţii a Parlamentului sau a
Camerelor. Ca atare, moţiunile nu sunt susceptibile să reglementeze relaţii sociale, chiar
circumstanţiale la sfera de activitate internă a Camerelor sau a Parlamentului, pe când prin
hotărâri este posibil acest lucru.
Spre deosebire de hotărâri al căror obiect este divers, moţiunile se adoptă practic în
două situaţii:
a) pentru exprimarea poziţiei Camerei cu privire la problema ce a făcut obiectul unei
interpelări (art. 111 al. 2 din Constituţie);
b) în legătură cu angajarea răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi
Senatului, în şedinţa comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică
generală sau a unui proiect de lege (art. 113 al. 1 din Constituţie).
Constituţia şi regulamentele Camerelor fac referire la două categorii de moţiuni:
moţiunea simplă, reglementată de art. 111 al. 2 din Constituţie şi moţiunea de cenzură,
prevăzută de art. 112 şi la care face referire şi art. 113 din Constituţie. Moţiunea simplă este un
act care exprimă poziţia Camerei respective într-o anumită problemă de politică internă sau
externă.
Moţiunea se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi. Este interesant de
observat că la Senat moţiunile se adoptă cu votul majorităţii senatorilor, ceea ce presupune o
putere mai mare de reprezentare, data fiind că este vorba de majoritatea din efectivul total al
senatorilor (nu doar din cei prezenţi).
Actele politice ale Parlamentului
Atât Camerele în mod separat, cât şi Parlamentul ca reprezentant suprem al poporului
român au latitudinea să stabilească oportunitatea adoptării şi conţinutul actelor care au un
caracter politic, exprimând voinţa juridică a forului legislativ.
3.8. Statutul deputaţilor şi al senatorilor
Mandatul reprezentativ presupune că în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii
sunt în serviciul poporului şi nu al partidului din care fac parte. Între mandatul parlamentar şi
mandatul de drept civil există deosebiri fundamentale. Astfel, spre deosebire de mandatul
civil, mandatul deputaţilor şi al senatorilor nu este constituit pe o bază contractuală, ci pe una
electivă. Din caracterul reprezentativ al mandatului parlamentarilor decurge statutul de
independenţă al acestora, iar independenţa este atât de deplină încât poate fi reclamată chiar
faţă de propria formaţiune politică. Altfel spus, în sistemul nostru parlamentar, deputaţii şi
senatorii sunt independenţi faţă de partidele pe listele cărora au candidat şi faţă de
alegători. Statutul de independenţă capătă conotaţii ample dacă îl raportăm la latitudinea
deputaţilor şi senatorilor de a părăsi partidul respectiv şi, mai ales, la dreptul acestora -
confirmat printr-o decizie a Curţii Constituţionale - de a părăsi grupul parlamentar şi de a trece
la alt grup. Aceasta rezultă cu prisosinţă din art. 66 pct. 2 din Constituţie prin care se dispune:
„Orice mandat imperativ este nul”, deci sunt interzise orice ingerinţe în activitatea deputaţilor
şisenatorilor (de exemplu de a vota `ntr-un sens sau altul) care ar veni din partea alegătorilor,
partidelor politice, autorităţilor statale sau organizaţiilor neguvernamentale, aceasta fiind în
acelaşi sens cu instituirea protecţiei şi imunităţii parlamentarilor prin Constituţie.
Durata mandatului parlamentar este de 4 ani. În actualul sistem parlamentar, protecţia
specială a deputaţilor şi senatorilor se realizează prin:
a) regimul de incompatibilitate;
b) imunitatea parlamentară şi protecţia parlamentarilor;
c) independenţa opiniilor;
d) indemnizaţia;
e) regimul disciplinar propriu.
a) Incompatibilitatea nu se confundă cu neeligibilitatea care înseamnă lipsa vocaţiei de
a candida în alegerile parlamentare, a unei persoane care deţine o anumită calitate sau funcţie
publică. Astfel sunt neeligibili pentru că le este interzisă asocierea în partide politice,
magistraţii, poliţiştii, militarii, avocaţii poporului şi alte categorii prevăzute de lege.
Spre deosebire de neeligibilitate, care împiedică depunerea candidaturii, categoria de
incompatibilitate permite participarea la alegeri, dar candidatul care a obţinut mandatul de
deputat sau senator trebuie să opteze pentru demnitatea publică de parlamentar sau pentru
funcţia incompatibilă cu aceasta. Incompatibilitatea parlamentarului cu orice funcţie publică de
autoritate are un rol esenţial în asigurarea indepedenţei acestora în exercitarea mandatului
încredinţat de popor şi, totodată, buna funcţionare a anumitor servicii publice care ar fi astfel
periclitată dacă funcţionarul public ar fi în acelaşi timp şi parlamentar. Aşa cum am mai arătat
socotim că excluderea prin Constituţie de la incompatibilitatea parlamentară a calităţii de
membru al Guvernului este discutabilă, deoarece nu este normal ca răspunderea ministrului
pentru activitatea sa să fie afectată de imunitatea şi protecţia specifică parlamentarului. Rolul
parlamentarului, scopul acestuia, modul de exercitare a funcţiei parlamentare diferă esenţial de
funcţia de ministru, care are o competenţă deosebită de a gestiona probleme, fonduri şi resurse
de importanţă naţională, inclusiv de a reglementa în domenii conferite de lege, cu riscul de a
produce pagube deosebite la nivel naţional.
b) Imunitatea parlamentară şi independenţa opiniilor Denumirea marginală a art. 69 din
Constituţie, „imunitatea parlamentară” o socotim şi noi ca nefiind în concordanţă cu conţinutul
art. 69 şi nici cu spiritul acestei norme constituţionale.
În art. 69 din Constituţie se dispune: ”Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat,
percheziţionat sau trimis în judecată, penală ori contravenţională fără încuviinţarea Camerei din
care face parte, după ascultarea sa. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie.
În caz de infracţiune flagrantă, deputatul sau senatorul, poate fi reţinut şi supus percheziţiei.
Ministrul justiţiei va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a
percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va
dispune imediat revocarea acestei măsuri.” Din conţinutul acestui articol rezultă următoarele:
- art. 69 se referă numai la răspunderea penală şi contravenţională, nu şi la celelalte forme
ale răspunderii juridice a parlamentarului: civilă, administrativă etc.;
- art. 69 nu exonerează pe parlamentar de răspunderea penală sau contravenţională;
- art. 69 instituie de fapt o procedură specială de cercetare, arestare, urmărire penală,
contravenţională pentru a-l proteja pe parlamentar de şicane, influenţe, şantaj etc.;
- după expirarea mandatului de parlamentar, acesta poate fi tras la răspundere penală ori
contravenţională, în cazul când nu s-a aprobat aceasta în timpul mandatului; potrivit art.
67 pct. 2 din Constituţie, calitatea de deputat sau senator încetează la data întruniriilegale a
camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale,
de incompatibilitate...; or socotim că de imunitate parlamentară prevăzută de art. 69 nu
poate beneficia fostul parlamentar. Din cele de mai sus rezultă că, art. 69 din Constituţie putea
fi denumit „protecţia şi independenţa parlamentară” pentru că acesta pare a fi scopul
dispoziţiilor în cauză.
Art. 70 din Constituţie denumit „independenţa opiniilor” dispune „Deputaţii şi senatorii
nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în
exerciţiul mandatului”. Din conţinutul acestui articol rezultă o adevărată imunitate a
parlamentarului, care este exonerat de orice răspundere juridică numai pentru „voturile şi
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului” atât pe timpul mandatului, cât şi după.
Numai sub acest aspect credem că putem vorbi de o imunitate parlamentară, dar
limitată numai la răspunderea juridică pentru voturile şi opiniile exprimate în exercitarea
mandatului. De asemenea, socotim că în sintagma „opinii politice” nu îşi au locul insultele,
calomniile sau injuriile. În art. 46 din Constituţia Germaniei se dispune: „Un deputat nu poate
fi urmărit în nici un moment, judiciar sau disciplinar, din cauza votului lui sau a unei declaraţii
pe care a făcut-o în Bundestag sau într-una din Comisiile sale sau să fie tras la răspundere în alt
mod în afara Bundestagului. Acesta nu se aplică pentru injuriile defăimătoare.”
c) Răspunderea disciplinară a deputaţilor şi senatorilor În Regulamentele celor două camere
sunt prevăzute norme privind răspunderea disciplinară a parlamentarilor inclusiv sancţiunile ce
li se pot aplica. Abaterile de la disciplina Regulamentelor celor două Camere atrag următoarele
sancţiuni disciplinare:
a) avertismentul;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) înlăturarea din sala de şedinţă;
e) interzicerea participării la lucrările Camerei (până la 15 zile) sau Senatului (până la 30
zile).
De menţionat că, aşa cum am arătat, răspunderea disciplinară a parlamentarului nu
poate fi angajată alături de alte forme ale răspunderii juridice pentru „voturile şi opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului”.
d) Indemnizaţia
Parlamentarii primesc o anumită indemnizaţie lunară, precum şi alte drepturi aferente sau
facilităţi care au scopul să le asigure indepedenţa financiară. Cuantumul indemnizaţiei şi
celelalte drepturi se stabilesc prin lege. În afara indemnizaţiei deputaţii şi senatorii beneficiază
de dreptul la concedii de odihnă pe durata vacanţelor parlamentare ca şi la concedii de boală
sau pentru interese personale (cel mult 8 zile în timpul unei sesiuni).
4. Președintele României
Potrivit Contituției, România este o republică semiprezidențială, rezultat al alegerii
şefului statului direct de alegători prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat concomitent
cu instituirea modalităţilor de răspundere politică a Guvernului faţă de puterea legislativă,
caracteristică a regimurilor parlamentare. Ca modalităţi de organizare a puterii executive,
Constituantul român a instituţionalizat modelul executivului bicefal sau dualist, adică şefi ai
puterii executive, sunt Preşedintele şi Guvernul cu atribuţii bine delimitate. În sistemul nostru
constituţional instituţia prezidenţială şi Guvernul au legitimităţi diferite şi provin din voinţe
politice diferite. Astfel, preşedintele României beneficiază de o legitimitate populară -rezultat
al alegerii sale, direct de către corpul electoral - iar Guvernul, în ansamblul său, este numit de
şeful statului pe baza votului de învestitură acordat de Parlament. Constituţia României conferă
Preşedintelui, în calitatea de şef al Statului, patru funcţii principale: funcţia de reprezentare a
statului român (art. 80 al. 1); funcţia de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi
integrităţii teritoriale a ţării (art. 80 al. 1); funcţia de veghere la respectarea Constituţiei (art. 80
al. 2); funcţia de mediere (art. 80 al. 2). În doctrină se apreciază că Preşedintele României
îndeplineşte doar trei funcţii: de reprezentare, de garant şi de mediere. În exercitarea acestor
funcţii Preşedintele este învestit cu atribuţiuni. Preşedintele reprezintă Statul atât în interior, cât
şi în exterior, având mandatul cel mai reprezentativ. Nici o „persoană aleasă” (primarul general
al Capitalei, senatorii, deputaţii, primarii etc.) nu are un număr mai mare de votanţi decât
Preşedintele României, deci o mai mare putere de reprezentare.
Funcţia de garant se realizează într-o dublă direcţie: garant al statului şi garant al
Constituţiei.
Ca garant al statului, Preşedintele îşi asumă răspunderea pentru independenţa,
unitatea şi integritatea teritorială a ţării. Astfel, Preşedintele este comandantul forţelor armate
şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Acesta declară
mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate. În caz de agresiune armată împotriva ţării,
el ia măsuri pentru respingerea agresiunii. Instituie starea de asediu sau starea de urgenţă, în
întreaga ţară ori în unele localităţi. Preşedintele veghează la respectarea Constituţiei prin:
a) Sesizarea Curţii Constituţionale, înainte de promulgarea legii, pentru verificarea
constituţionalităţii ei (art. 144 lit. „a” din Constituţie);
b) Mesajul adresat Parlamentului înainte de promulgarea legii, pentru ca acesta să
procedeze `n deplină cunoştinţă de cauză la reexaminarea ei atunci când o cere;
restituirea legii pentru reexaminare se face o singură dată;
c) Numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor la propunerea Consiliului Superior
al Magistraturii;
d) Numeşte 3 judecători din cadrul Curţii Constituţionale;
e) Preşedintele poate dizolva Parlamentul în condiţiile prevăzute de Constituţie;
f) Preşedintele României poate adresa Parlamentului mesaje cu privire la principalele
probleme politice ale naţiunii şi poate cere poporului să-şi exprime, prin
referendum, voinţa cu privire la soluţionarea problemelor de interes naţional;
g) Preşedintele poate prezida şedinţele Guvernului în cadrul cărora se votează
Ordonanţe de urgenţă sau ordinare, inclusiv în cazul când, printr-un astfel de act
normativ, se modifică sau abrogă o lege neconstituţională sau nelegitimă; socotim că
în cazul când unele dispoziţii ale legii sunt declarate de Curtea Constituţională ca
neconstituţionale, nimic nu ar împiedica Guvernul ca în mod operativ să le analizeze
şi, pe calea unei ordonanţe, să legifereze în consecinţă până la aprobare sau respingere
de către Parlament ; o astfel de situaţie credem că poate fi considerată ca un ”caz
excepţional” care impune urgenţă, conform art. 117 pct.4 din Constituţie.
Se ştie că sunt multe dispoziţii ale legii declarate ca neconstituţionale de ani de zile, iar
Parlamentul încă nu s-a pronunţat cu privire la acestea, ori menţinerea acestora `n legislaţie
contravine Constituţiei, cu toate implicaţiile negative ce decurg din această situaţie. Funcţia de
mediere între puteri, precum şi între stat şi societate, se sprijină moralmente,
pe principiul legitimării larg şi autentic democratice a Preşedintelui, alegerea lui făcându-se
prin sufragiul universal şi direct, precum şi pe principiul nonapartenenţei Preşedintelui la nici
un partid politic. El este un factor reglator prin bunele oficii în realizarea medierii.
Potrivit art. 80 pct. 2, Preşedintele „veghează la buna funcţionare a autorităţilor
publice” prin:
- numirea în funcţiile publice în condiţiile legii pe cei mai competenţi, respectiv în
demnităţile publice cele mai importante;
- revocă sau eliberează din funcţiile publice cele mai importante în condiţiile
prevăzute de lege, la propunerea organelor abilitate cu care preşedintele colaborează.
- din coroborarea art. 86, 87 cu art. 105-107 şi art. 114 rezultă că Preşedintele României,
când consultă Guvernul ori participă la şedinţele Guvernului la cererea primului
ministru sau prezidează şedinţele Guvernului poate influenţa:
-"proiectele de legi pe care le hotărăşte Guvernul, în cadrul iniţiativei legislative, ordinea de zi,
conţinutul proiectului etc.;
-"argumentat unele hotărâri importante ale Guvernului şi, în mod deosebit,
Ordonanţele prin care se poate înlătura lacunele şi imperfecţiunile legilor în vigoare,
îndeplinind astfel atribuţia constituţională prevăzută de art.80 pct.2 în care se dispune
“Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice inclusiv a Parlamentului şi Guvernului “.
- consultă sau „se consultă” cu Guvernul în probleme urgente şi de importanţă
deosebită (art. 86 din Constituţie); coroborând art.86 cu art.114 pct.4 rezultă că, `n
“cazurile excepţionale“ potrivit art.114 pct. 4, Preşedintele se poate consulta cu
Guvernul “la problemele urgente şi de importanţă deosebită“ (art.86) şi astfel poate
contribui la emiterea unor ordonanţe de urgenţă prin care să se rezolve astfel de
probleme, inclusiv cele de neconstituţionalitate a unor legi.
- poate analiza împreună cu primul ministru activitatea unui ministru şi, la propunerea
primului ministru, el îl poate revoca (art.85 şi art.105-106 din Constituţie).
- poate suspenda miniştrii din funcţie în condiţiile legii (art. 108 pct. 2 din Constituţie
şi art. 17 din Legea nr.115/1999144);
- poate cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor, cu excepţia miniştrilor care au şi calitatea de senator sau
deputat (art. 9 din legea nr. 115/1999);
- dispune constituirea comisiei speciale pentru analiza sesizărilor cu privire la
săvârşirea unei infracţiuni - în exerciţiul funcţiei de către membrii Guvernului (art.
13 din Legea nr, 115/1999) inclusiv a primului ministru (art. 5 din Legea nr.
115/1999);
- revocă miniştrii sau chiar pe primul ministru, conform art. 105 şi 106 al. 2 din
Constituţie în condiţiile legii. Este de observat că în Legea privind răspundereaministerială,
contrar art. 108 al. 3 din Constituţie, nu au fost reglementate cazurile de revocare din funcţia de
membru al Guvernului inclusiv ca măsură disciplinară accesorie răspunderii penale sau
singulară;
- prin revocarea primului ministru conform art. 105 şi 106 al. 2 din Constituţie,
Preşedintele de fapt demite întreg Guvernul conform art. 106 al. 2 din Constituţie
care vorbeşte de asemenea, de desemnarea primului ministru interimar până la
formarea noului Guvern. Conform art. 109 al. 2, Guvernul este demis dacă primul
ministru se află într-una din situaţiile prevăzute în art. 105, deci şi în cazul revocării;
- numeşte din rândul membrilor Guvernului, pe primul-ministru interimar, atunci când
prim-ministrul a fost revocat sau când se afla într-o altă situaţie din cele prevăzute de
art. 105 din Constituţie ori în caz de retragere a încrederii de către Parlament (art.
109 al. 2 din Constituţie).
Preşedintele contribuie şi la buna funcţionare a activităţii jurisdicţionale astfel:
- promulgă legile privind procedurile jurisdicţionale, putând să le trimită Curţii
Constituţionale sau să le restituie Parlamentului pentru reexaminare; deci greşelile,
lacunele, imperfecţiunile legii privind procedurile jurisdicţionale, pot fi prevenite şi
de Preşedinte prin exercitarea acestei atribuţii cu concursul consilierilor săi (art. 77
din Constituţie);
- numeşte 3 judecători din cei nouă ai Curţii Constituţionale (art. 140 al. 2 din
Constituţie);
- numeşte, revocă şi poate aproba cercetarea ministrului justiţiei, atunci când acesta
nefiind parlamentar, îşi încalcă atribuţiile de serviciu, săvârşeşte infracţiuni; de
asemenea îl suspendă, în condiţiile legii;
- numeşte şi revocă magistraţii la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii;
- acordă graţieri individuale îndreptând uneori unele greşeli ale justiţiei.
În domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice, Preşedintele:
- este comandantul forţelor armate şi preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării;
- promulgă sau restituie Parlamentului legile care reglementează acest domeniu
după caz;
- declară, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea paţială sau generală
a forţelor armate; numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune
ulterior aprobării Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare;
- în caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia
măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţa
Parlamentului printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, se convoacă
de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii;
- instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă, în întreaga ţară ori
în unele localităţi şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel
mult 5 zile de la luarea acesteia. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se
convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de
urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora;
- acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral.
În domeniul legiferării şi al funcţionării puterii legiuitoare, Preşedintele:
- poate dizolva Parlamentul în condiţiile art. 89 din Constituţie; - poate prezida şedinţele
Guvernului atunci când se elaborează ordonanţele inclusiv atunci când acesta (Guvernul) îşi
exercită atribuţia de iniţiativă legislativă;
- promulgă legile;
- poate restitui legea Parlamentului o singură dată spre reexaminare;
- poate, înainte de promulgare, să trimită legea la Curtea Constituţională spre
verificarea constituţionalităţii acesteia;
- în şedinţele de Guvern pe care le prezidează potrivit Constituţiei poate contribui la
elaborarea ordonanţelor Guvernului (-acte normative cu putere de lege, până la
aprobarea sau nu a acestora de către Parlament) şi a actelor administrative cu caracter
normativ de importanţă deosebită.
În domeniul politicii externe, Preşedintele:
- încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern şi le supune
spre ratificare Parlamentului, în termen de 60 de zile;
- la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai
României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice;
- primeşte reprezentanţii diplomatici ai altor state care sunt acreditaţi pe lângă
Preşedintele României.
Preşedintele României conferă decoraţii şi titluri de onoare.
Alegerea Preşedintelui
Preşedintele României este ales prin vot univeresal, egal, direct, secret şi liber
exprimat. Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea
voturilor alegătorilor înscrişi în listele electorale. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu
a întrunit această majoritate se organizează al doilea tur de scrutin între primii doi candidaţi
stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care
a obţinut cel mai mare număr de voturi. Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte
al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive. Rezultatul
alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea Constituţională.
Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a
Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi
priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi
legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor,
suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute
Dumnezeu!” Mandatul Preşedintelui României se exercită de la data depunerii
jurământului. Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de
către Preşedintele nou ales. Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege
organică, în caz de război sau de catastrofă. În timpul mandatului, Preşedintele României nu
poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată.
Preşedintele României se bucură de „imunitate”. Prevederile articolului 70 din Constituţie se
aplică în mod corespunzător. Camera Deputaţilor şi Senatul în şedinţă comună, pot hotărî
punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două
treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie, în condiţiile legii.
Preşedintele este demis de drept, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. În cazul
săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei,
Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în
şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii
Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se
impută. Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din
numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce neîntârziat la cunoştinţa Preşedintelui.
Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se
organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui. Vacanţa funcţiei de Preşedinte al
României intervine în caz de demisie, de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a
exercitării atribuţiilor sau de deces. În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanţa
funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou preşedinte.
Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau
se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine,
de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. În exercitarea atribuţiilor
sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României.
Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. Decretele emise de Preşedintele României în
exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în art. 91 al. (1) şi (2), art. 92 al. (2) şi (3), art. 93 al. (1)
şi art. 94 lit. „a”, „b” şi „d” se contrasemnează de primul ministru, acestea fiind acte de
cooperare ale celor două autorităţi publice şefi ai puterii executive.
5. Autoritatea jurisdicţională
5.1. Consideraţii generale
În teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este puterea judecătorească. De
altfel, aşa cum deseori se afirmă, separaţia puterilor este în realitate o justificare a unui scop
politic concret: să „slăbească” guvernanţii în ansamblul lor, limitându-i pe unii prin alţii,
pentru a nu abuza de putere. Într-o asemenea viziune, două aspecte distincte se conturează şi
anume:
a) separaţia parlamentului vis-a-vis de guvern, care se referă la guvernanţi în sensul
larg al cuvântului;
b) separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii, care permite controlul acestora prin
judecători independenţi.
Evoluţia teoriei clasice a separaţiei puterilor a implicat şi evoluţia explicaţiilor şi
practicilor privind puterea judecătorească. Aceasta explică chiar terminologia diferită sub care
această „putere” este exprimată în constituţii şi doctrină şi anume: putere judecătorească sau
putere jurisdicţională.
 Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca funcţie distinctă şi
ca sistem distinct.
Termenul de justiţie are două sensuri. Într-un sens, prin justiţie înţelegem sistemul
organelor judecătoreşti, iar într-un al doilea sens înţelegem activitatea de soluţionare a
proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă etc., de aplicare de sancţiuni,
de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încălcate. În limbajul obişnuit a face justiţie
înseamnă a face dreptate. Justiţia s-a impus din cele mai vechi timpuri, ca o funcţie de judecare
a proceselor, de reprimare a persoanelor care produc pagube şi suferinţe altora prin încălcarea
regulilor sociale convenite sau stabilite, de anulare a actelor ilegale sau abuzive. Justiţia şi-a
îmbogăţit conţinutul, ea privind direct exerciţiul puterii, a combaterii abuzului de putere al
autorităţilor publice în sensul efectuării controlului asupra modului cum guvernanţii acţionează
în limitele constituţiei şi a legii în general, adică în realizarea principiului legalităţii.
Statul de drept ca atare a devenit de neconceput fără justiţie, lipsa justiţiei veritabile
însemnând arbitrariu şi nedreptate. Dacă viaţa socială trebuie să se desfăşoare potrivit
constituţiei şi legilor, în mod firesc trebuie să existe o funcţie (o putere, o autoritate) care să le
cunoască şi să le poată interpreta şi aplica corect atunci când sunt încălcate, când drepturile şi
libertăţile cetăţenilor sunt periclitate, neglijate.
Această funcţie a fost şi este încredinţată unei autorităţi (puteri) distincte (formată pe
criteriul competenţei şi specializării), învestită cu puteri statale care-i dau eficienţă şi care
trebuie să fie independentă şi imparţială. De altfel este îndeobşte cunoscut şi admis că nu poţi
fi judecător în propria cauză, pentru că nu poţi fi nici independent, nici imparţial şi deci,
obiectiv.
Actul de justiţie poate fi înfăptuit numai de un al treilea care trebuie să fie neutru,
imparţial şi specializat în materie. Concepută astfel, ca o funcţie realizată independent şi
imparţial, justiţia s-a impus ca o idee şi realitate în care oamenii cred că-i poate apăra atunci
când drepturile şi interesele legitime le sunt încălcate, ca similarul dreptăţii mereu triumfătoare.
Fiat justitia pereat mundus (justiţia să-şi urmeze cursul ei, chiar dacă lumea ar fi să piară) a
devenit dictonul preferat în legătură cu justiţia. Semnificaţia acestui dicton este aceea că precum
veşnica dreptate a Dumnezeirii e neclintită în fermitatea ei, dezvăluindu-se în orice condiţii,
chiar ale prăbuşirii întregii lumi, tot aşa judecătorul care se ocupă de un anume caz trebuie să-l
ducă la bun sfârşit şi să-l rezolve după cum îl îndeamnă ştiinţa şi conştiinţa, chiar dacă între
timp ar veni sfârşitul lumii cu toate grozăviile sale. (Werner Bergengruen).
În spiritul ideii de justiţie s-au dezvoltat însă şi activităţi înfăptuite de alte organisme
decât instanţele judecătoreşti care presupun - mai accentuat sau nu - folosirea aceloraşi reguli
judecătoreşti. In scopul articulării lor cu justiţia se vorbeşte de activităţi jurisdicţionale
desfăşurate de alte autorităţi decât cele judecătoreşti, de unde şi denumirea de putere
(autoritate) jurisdicţională. Cuvântul jurisdicţional a devenit preferabil cuvântului judiciar care
se aplică numai unei categorii de jurisdicţii. În acest sens sunt interesante dispoziţiile art. 112
din Constituţia Olandei potrivit cărora:
1. „Incumbă puterii judiciare de a judeca litigiile privind drepturile civile şi cele de
creanţă.”
2. „Legea poate conferi fie puterii judiciare, fie unor jurisdicţii care nu fac parte din
puterea judiciară, sarcina de a judeca litigiile care nu rezultă din raporturile juridice civile.
Legea reglementează procedura de urmat şi consecinţele deciziilor.”
Sintagma „autorităţii (puterii) jurisdicţionale” nu diminuează rolul justiţie, ci evidenţiază
similitudinea de conţinut şi principii între mai multe activităţi care se impun atunci când nu sunt
executate. Justiţia rămâne partea substanţială a activităţii jurisdicţionale. De aici şi
preocuparea firească pentru teoretizarea justiţiei pentru că restul activităţii jurisdicţionale
împrumută trăsăturile şi principiile acesteia, la dimensiuni reduse desigur, ştiut fiind că peste
tot este vorba de litigii, de procese. Asemenea litigii opun fie persoane fizice, fie persoane
juridice, fie asemenea persoane şi autorităţi (guvernanţi), fie numai autorităţi. Ele se supun
examinării şi rezolvării membrilor jurisdicţiilor, de regulă magistraţi, de către cei interesaţi
(uneori din oficiu). Este vorba de jurisdicţiile administrative, cum sunt cele din sistemul Curţii
de Conturi şi altele.
De menţionat că potrivit Constituţiei dacă se apreciază că în jurisdicţiile administrative
nu s-a stabilit adevărul, legea trebuie să prevadă căi de acces liber la justiţie.
Magistraţii şi împuterniciţii jurisdicţiilor pentru a aplica legea la cazurilor concrete ce le
sunt deduse spre rezolvare, mai întâi interpretează Constituţia, legile, contractele, convenţiile
sau cutumele ce sunt invocate şi apoi le stabilesc sensul lor oficial. Ansamblul hotărârilor
judecătoreşti rămase definitive formează jurisprudenţa, care limpezeşte textele obscure, cu mai
multe sensuri sau lacune şi uneori le completează. Desigur este important de ştiut până unde
pot merge jurisdicţiile în completarea lacunelor legii. Problema se pune pentru că rolul justiţiei
este de a aplica dreptul şi nu de a crea drept. Pot fi citate şi cazuri interesante în care uneori
justiţiei i s-au conferit şi împuterniciri de reglementare juridică. În acest sens, sunt relevante
dispoziţiile art. 101-102 din Constituţia română din anul 1866, potrivit cărora o lege urma să
determine cazurile de responsabiltate, pedepsele aplicabile miniştrilor şi modul de urmărire
contra lor, iar până la adoptarea legii „Înalta Curte de Casaţiune şi Justiţie, are puterea de a
caracteriza delictul şi de a determina pedeapsa.”
 În urma judecăţii se dau hotărâri în care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru
subiectele de drept, participanţii în proces, se aplică sancţiuni, se stabilesc despăgubiri, se dau
ordine de executare atât părţilor în proces, cât şi autorităţilor publice. Hotărârile judecătoreşti
trebuie să fie respectate şi executate de către cetăţeni şi autorităţile publice, iar în caz contrar
acestea sunt executate silit prin forţa de constrângere a statului.
5.2. Specificul activităţii jurisdicţionale
Activitatea jurisdicţională are un conţinut şi principii care o diferenţiază de legislativ şi
executiv, dar o şi integrează, într-o viziune sistematică în ansamblul activităţilor statale de
realizare a scopului statului. Aceasta pentru simplul motiv că puterea jurisdicţională este o parte
a organizării statale a puterii.
Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării constituţiilor şi legilor,
inclusiv a autorităţilor publice care pot fi şi ele trase la răspundere pe cale judecătorească,
precum şi magistraţii când încalcă legea. Judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu
crează drept. El aplică „dreptul” creat de către Parlament, el nu poate înlătura o lege, pe motiv
că nu este de acord cu ea, din diferite motive, reale sau pur sentimentale, ştiut fiind că dura lex
sed lex.
Va trebui să observăm că însăşi competenţa instanţelor judecătoreşti (autorităţii
jurisdicţionale) este stabilită prin Constituţie şi legi, fiind de strictă interpretare.
Justiţia (în general activitatea jurisdicţională) este o activitate de rezolvare a litigiilor, în
litera şi spiritul Constituţiei şi a legilor date în baza acesteia, a obiceiului admis de lege, a
convenţiilor şi contractelor care nu sunt contrare legii. Judecătorul care înfăptuieşte justiţia
caută pe bază de probe să afle adevărul în procesul respectiv pentru a identifica exact
încălcarea legii, victimele, cauzalitatea, răspunderea şi responsabilii. De menţionat că adevărul
stabilit de instanţă este cel rezultat din probele administrate conform legii. În justiţie, celui care
cere sau acuză îi revine sarcina să se probeze (Actor incumbit onus probandi).
Pentru ca justiţia să-şi poată înfăptui misiunea ea cunoaşte o anumită organizare şi
anumite principii. Organizarea justiţiei se face pe trei grade de jurisdicţie. Aceste grade de
jurisdicţie permit o evaluare în fond adică în prima instanţă dar şi posibilitatea de control în
apel şi recurs, ca posibilitate de îndreptare a erorilor, de reevaluare a situaţiilor şi probelor.
Se consideră că cea mai eficientă este organizarea pe trei grade de jurisdicţie: fond, apel şi
recurs adică de trei instanţe ierarhic superioare. În afară de acestea există căile extraordinare de
îndreptare a hotărârilor greşite ale instanţelor.
5.3. Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiţia
Justiţia trebuie să răspundă unor exigenţe – principii – fundamentale. În cadrul acestor
exigenţe se enumeră în general următoarele: legalitatea; buna administrare a justiţiei; accesul
la un tribunal; garanţia unui proces echitabil; publicitatea procesului; imparţialitatea
judecătorului; proporţionalitatea în stabilirea sancţiunilor.
Din aceste exigenţe rezultă principiile potrivit cărora este organizată şi funcţionează
justiţia. În legătură cu aceste principii se impun anumite precizări. Astfel există principii
aplicabile întregului sistem statal-juridic şi care firesc sunt aplicabile şi justiţiei. Există apoi
unele principii proprii justiţiei (jurisdicţiilor) ca activitatea şi sistem de autorităţi. De altfel,
aceste principii ne interesează aici. Există, de asemenea, principii specifice diferitelor categorii
de jurisdicţii (sau procese) sens în care se discută de exemplu despre principiile dreptului
procesual civil sau principiile dreptului procesual penal.
Toate aceste principii sunt importante. Uneori în activitatea de judecată, în lipsă de text
expres sau apropiat, judecătorul recurge la analogia dreptului, adică la aplicarea principiilor
fundamentale, iar încălcarea principiilor poate atrage nulitatea hotărârii judecătoreşti sau a altor
acte de procedură. Unele principii privesc organizarea judecătorească, altele activitatea sau
poziţia justiţiei şi a judecătorului. Urmează să observăm care asemenea principii sunt
constituţionale, în sensul că sunt reguli esenţiale prevăzute explicit sau rezultând din dispoziţiile
constituţionale, reguli ce nu pot fi modificate decât printr-o lege de revizuire a Constituţiei
după o procedură specială.
a) Principiul legalităţii. Este un principiu ce în mod firesc excede justiţiei, fiind de esenţa
statului de drept. Are însă o evidentă aplicabilitate în domeniul justiţiei, şi anume sub trei mari
aspecte: legalitatea instanţelor şi a practicilor judecătoreşti; legalitatea infracţiunilor şi a
pedepselor şi constituţionalitatea legilor. Cât priveşte primul aspect vom reţine că pot îndeplini
funcţii jurisdicţionale, numai acele autorităţi statale cărora Constituţia şi legile date în baza
acesteia le recunosc asemenea calităţi. De asemenea, instanţele judecătoreşti, (jurisdicţionale)
pot rezolva procese numai strict în limita competenţei conferite de lege şi nu orice lege, ci lege
organică.
În fine, procedura de rezolvare a litigiilor este numai cea prevăzută de lege. Sub cel de al
doilea aspect, vom observa că nu există infracţiune decât dacă este prevăzută de lege şi că nu
există pedeapsă decât dacă este prevăzută de lege. Principiul legalităţii, cu aplicaţiunea sa
specifică la justiţie este consacrat prin art. 125 din Constituţia României. Acesta presupune şi
principiul constituţionalităţii legii prevăzut de art. 51 şi art. 144 lit. a şi c din Constituţie, adică
justiţia se înfăptuieşte numai după legi constituţionale.
b) Justiţia este unică şi egală pentru toţi. Este un principiu fundamental care valorifică şi în
acest domeniu marele principiu al egalităţii în drepturi a cetăţenilor. În sinteză aceasta
presupune ca pentru toţi cetăţenii să existe o singură justiţie, ca aceştia să fie judecaţi de aceleaşi
instanţe în procese similare. Acest principiu exclude existenţa unor tribunale extraordinare sau
a unor privilegii. De aceea, Constituţia României prin art. 125 (2) stabileşte că „Este interzisă
înfiinţarea de instanţe extraordinare”. Desigur acest principiu nu este încălcat prin crearea unor
secţii specializate (comerciale, de muncă, de contencios administrativ, pentru minori, potrivit
specificului proceselor), aceasta ţinând de o bună administrare a justiţiei pe principiul
specializării. Socotim că principiul specializării instanţelor ar trebui aplicat şi la nivelul
judecătoriilor ţinând cont de dificultatea cauzelor penale în domeniul fiscalităţii, al criminalităţii
economico-financiare etc. care necesită magistraţi specializaţi. De asemenea, acest principiu
presupune folosirea în speţe similare a aceloraşi reguli procedurale şi acordarea drepturilor
procesuale, în mod egal tuturor părţilor în procese.
c) Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie.
Procedura judiciară se desfăşoară în limba oficială a statului. Persoanelor care nu înţeleg
limba oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor dosarului şi a tuturor actelor
procedurale în limba pe care o cunosc. De aceea, li se asigură obligatoriu traducerea printr-un
interpret autorizat.
Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în acest sens. După ce prin art. 127
(1) se stabileşte că procedura judiciară se desfăşoară în limba română, în art. 127 (2) se arată că
cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc
limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în
instanţă şi de a pune concluzii prin interpret autorizat. În procesele penale, prevede de asemenea
Constituţia, acest drept este asigurat în mod gratuit. Încălcarea acestor dispoziţii poate atrage
nulitatea actelor ce au fost întocmite, urmată de refacerea lor cu respectarea legii.
d) Dreptul la apărare este nu numai un drept fundamental cetăţenesc, ci şi un principiu
fundamental al justiţiei. Încălcarea acestui drept aduce grave prejudicii justiţiabililor şi justiţiei
în general, actele de încălcare fiind sancţionate juridic.
e) Prezumţia de nevinovăţie este un principiu constituţional potrivit căreia o persoană este
considerată nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de
condamnare a acesteia. Este una din cele mai puternice garanţii constituţionale a demnităţii şi
libertăţii umane. Este principiul căruia i se subordonează întreaga activitate jurisdicţională.
Începând din anul 1991 este prevăzută explicit în art. 23 (8) din Constituţia României.
f) Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Este unul din principiile
constituţionale ale justiţiei. Potrivit acestui principiu, în activitatea sa judecătorul este
specialistul în materie care se supune numai legii şi conştiinţei sale, fiind şi inamovibil.
Ca atare, în rezolvarea litigiilor judecătorul nu poate primi nici un fel de ordine,
instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţia pe care trebuie să o
dea. Aceştia nu trebuie să plece de la idei preconcepute, prejudecăţi, ideologii, ci trebuie să
judece numai pe probe şi conform legii.
Independenţa judecătorului, de altfel independenţa justiţiei, ţine de marele principiu al
separaţiei, egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al puterilor în stat, vorbindu-se de
independenţa autorităţii jurisdicţionale. Ea exprimă posibilitatea de protecţie a guvernaţilor,
fiind în fond o garanţie în faţa abuzurilor puterilor (autorităţilor) şi în general a abuzurilor de
orice fel interzise de lege. Desigur, independenţa judecătorului este substanţial tributară
caracterului, moravurilor şi tradiţiilor specifice fiecărei ţări, ea nu poate fi garantată absolut prin
lege.
Judecătorul, el însuşi, dă în ultimă instanţă strălucire independenţei sale, prin
profesionalism, moralitate, caracter, şi deontologie. Este interesant şi semnificativ citatul din
tratatul de procedură civilă al profesorului Viorel Ciobanu în sensul căruia „Pentru a
fi magistrat, nu trebuie să fii mai puţin om. De aceea el trebuie să dispună de libertatea de
expresie, de opinie, de asociere. Dar fiecare profesie are servituţiile sale, iar pentru un magistrat,
se pretinde un anume gen de sobrietate care vizează angajamentele sale publice. Un judecător
militant, exaltat, devorat de luptele sale se îndepărtează de virtuţiile solicitate de această
activitate, adică echilibrul, moderaţia şi seninătatea”. Regulile constituţionale cuprind garanţii
ale independenţei judecătorilor printre care condiţiile de recrutare, inamovibilitatea,
avansarea şi controlul prezintă un interes aparte. Constituţia României prin art. 123 (2)
stabileşte că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Aşa cum se precizează clar
în doctrină independenţa este o noţiune indivizibilă fiind indispensabil pentru o bună justiţie
camagistratul să fie independent, atât faţă de celelalte puteri, cât şi faţă de colegii săi şi
justiţiabilii (Viorel Ciobanu, 19). Dar aceasta nu este o independenţă absolută, ci o
independenţă în limitele legii. A înţelege altfel înseamnă predispoziţie la abuzul de putere.
Judecătorii pot fi controlaţi, sancţionaţi, pedepsiţi, hotărârile lor infirmate, modificate,
casate, dar numai şi numai pe baza şi conform legii.
Procedura recrutării judecătorilor este astfel reglementată încât să fie o garanţie a
independenţei acestora. În unele state judecătorii sunt aleşi prin vot popular (ex. SUA, la nivelul
statelor), la fel ca deputaţii. Sistemul alegerii nu este însă considerat ca dând bune rezultate
pentru motivul că nu dă garanţii autorităţii judiciare. În sistemul alegerii, judecătorii trebuie să
se alinieze platformelor şi partidelor politice, cu toate dezavantajele ce rezultă de aici.
Recrutarea judecătorilor prin concurs, în care numirea se face în ordinea rezultatelor
(deci a competenţei profesionale) este considerată cea mai potrivită. Comisiile de concurs
trebuie să cuprindă universitari, jurişti, profesionişti, magistraţi recunoscuţi, fapt ce asigură din
start independenţa.
În multe state judecătorii sunt numiţi, de regulă de către executiv.
În ţara noastră, potrivit Constituţiei, judecătorii sunt numiţi de Preşedintele României la
propunerea Consiliului Suprem al Magistraturii. Este interesant de menţionat că prin art. 151
pct. 2 din Constituţia României s-a stabilit că „Noua Curte Supremă de Justiţie va fi numită, în
condiţiile legii, de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, la propunerea
Preşedintelui României, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a Constituţiei”. Desigur
aceasta este o dispoziţie tranzitorie.
Inamovibilitatea este o puternică garanţie a independenţei judecătorului, fiind o măsură
de protecţie a acestuia. Potrivit acestui principiu judecătorul nu poate fi nici revocat, nici
retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat fără consimţământul său.
Inamovibilitatea pune magistraţii la adăpost de orice revocare şi transferare impusă în
afară de greşeli foarte grave şi după o procedură jurisdicţională prevăzută numai prin lege
organică.
Astfel, de exemplu, în Suedia, în principiu inamovibili, judecători titulari nu pot fi demişi
din funcţiile lor decât dacă prin infracţiune penală sau prin necunoaştere gravă şi repetată a
obligaţiilor, ei se manifestă evident inapţi de a-şi îndeplini sarcinile sau se pensionează. Iar
legea română de organizare judecătorească stabileşte că, dacă în cursul activităţii sale,
magistratul vădeşte o evidentă incapacitate profesională, Consiliul Superior al Magistraturii,
poate dispune eliberarea sa din funcţie la sesizarea ministrului justiţiei (art. 80).
Constituţia României cuprinde câteva dispoziţii privitoare la inamoviblitatea
judecătorilor. Din examinarea acestor dispoziţii rezultă că judecătorii sunt inamovibili, dar în
condiţiile legii. Inamovibilitatea nu priveşte însă, firesc de altfel, judecătorii stagiari, ci numai
pe cei numiţi de Preşedintele României. Or judecătorii stagiari sunt singurii care nu sunt numiţi
de către Preşedinte (vezi şi art. 133). Dar în legătură cu aceştia, legea de organizare
judecătorească, arată că judecătorii stagiari se bucură de stabilitate, ca şi procurorii (art. 75).
Prin art. 124 Constituţia stabileşte că mandatul judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie este de
6 ani (cu posibilitatea reînvestirii în funcţie) de unde rezultă că pentru aceştia inamovibilitatea
este asigurată numai pentru această durată deci, o inamovibilitate limitată în timp. O precizare
este de asemenea, pertinentă şi anume că inamovibilitatea priveşte numai calitatea de judecător
şi nu funcţiile de conducere judecătorească. Referitor la amovibilitatea funcţiilor de conducere
judecătoreşti se pot face o serie de discuţii cu privire la avantaje, vulnerabilitate, la influenţe,
legat şi de faptul că funcţia de ministru al justiţiei este funcţie politică şi face parte din
putereaexecutivă. Ministrul de Justiţie, după actualele „reglementări”, conduce politica de cadre
în justiţie şi parchetele cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii, reglementări
discutabile în raport cu dispoziţiile constituţionale.
Cât priveşte avansarea magistraţilor, pentru a nu depinde de executiv, trebuie avute în
vedere două reguli şi anume: ea să revină numai corpului magistraţilor (de exemplu Consiliul
Superior al Magistraturii); limitarea treptelor (gradelor) şi consecinţelor avansării, în sensul de
a se face cât mai puţine diferenţieri în carieră. În acest sens Constituţia României, prin art. 124
(1) prevede că promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor pot fi dispuse numai de
Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii. Pentru a nu crea prin avansare (fără
consimţământ) situaţii nedorite se practică şi avansarea pe loc. Astfel, legea de organizare
judecătorească, prin art 78 după ce stabileşte că avansarea sau transferarea magistraţilor se poate
face numai cu consimţământul acestora, adaugă că magistraţii care îndeplinesc condiţiile pentru
a fi avansaţi, dar care nu doresc să schimbe funcţia şi instanţa ori parchetul, pot fi avansaţi
pe loc.
Desigur un rol important în asigurarea independenţei judecătorilor îl are controlul
hotărârilor judecătoreşti şi modul de reglementare a cazurilor şi procedurilor când poate fi
declanşat controlul. Acest control trebuie efectuat numai de instanţe judecătoreşti şi numai după
proceduri jurisdicţionale eficiente, pentru a asigura pe deplin dreptul de acces liber la justiţie în
stabilirea adevărului reglementate de legi constituţionale. Astfel realizate lucrurile se poate
vorbi de independenţa justiţiei în faţa legislativului şi a executivului, potrivit legii.
5.4. Organele judecătoreşti. Ministerul Public. Consiliul Superior al Magistraturii.
Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti, denumite obişnuit şi instanţe
judecătoreşti.
Sistemul organelor judecătoreşti este format în general din judecătorii, tribunale,
curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie. Organizarea şi funcţionarea instanţelor
judecătoreşti sunt stabilite prin lege organică, dată în baza şi conform Constituţiei.
Constituţia României, sub titlul VI denumit Autoritatea Judecătorească, reglementează,
în ordine:
a) instanţele judecătoreşti,
b) Ministerul Public,
c) Consiliul Superior al Magistraturii.
a) Instanţele Judecătoreşti sunt, potrivit art. 125 (1) din Constituţie, Curtea Supremă
de Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Constituţia lasă pe
seama legii organice stabilirea gradelor de jurisdicţie şi a instanţelor judecătoreşti
corespunzătoare. Aşa cum am mai precizat este interzisă înfiinţarea de instanţe
extraordinare, iar legea de organizare judecătorească (nr. 92 din 4 august 1992) prin
art. 10 stabileşte următoarele instanţe judecătoreşti: judecătoriile, tribunalele, curţile
de apel, Curtea Supremă de Justiţie. De asemenea, în limitele stabilite prin lege
funcţionează şi tribunalele militare. Cât priveşte Curtea Supremă de Justiţie, aceasta
este organizată în 5 secţii - civilă, penală, de contencios administrativ şi militară -,
completul de 9 judecători şi Secţiile Unite, având competenţă proprie.
b) Ministerul Public, cuprinde procurorii, constituiţi în parchete, care în mod generic
intră în categoria magistraţilor. Ei lucrează sub autoritatea ministrului justiţiei,
aspect criticat în literatura de specialitate. Rolul Ministerului Public este de a
reprezenta în activitatea juridică, interesele generale ale societăţii şi de a apăra
ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Principiile
constituţionale de organizare şi funcţionare a Ministerului Public sunt: legalitatea,
imparţialitatea şi controlul ierarhic. Iar potrivit art. 30 din legea pentru organizarea
judecătorească Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi
publice.
c) Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creată în vederea exercitării a
două funcţii şi anume:
a) propune Preşedintelui României numirea în funcţie a
judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari;
b) este colegiul de disciplină al judecătorilor. Atunci când exercită prima funcţie, lucrările sale
sunt prezidate de către preşedintele Curţii Supreme de Justiţie.
Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru o durată de
4 ani, de către Camera Deputaţilor şi de către Senat, în şedinţă comună.
Deşi nu este nominalizat prin Constituţie, nu poate fi în afara explicaţiilor Ministerul
Justiţiei, care are un rol aparte în administrarea Justiţiei. Potrivit dispoziţiilor hotărârii de guvern
prin care este organizat (nr. 450/1994) el „este organul administraţiei publice de specialitate
care exercită atribuţiile prevăzute de lege în domeniul administraţiei Justiţiei, al executării
pedepselor penale, precum şi cu privire la activitatea Ministerului Public, asigurând condiţiile
necesare funcţionării întregului sistem al Justiţiei pe baza strictei aplicării a legii, corespunzător
principiilor democratice ale statului de drept”. Socotim că această formulare nu este la adăpost
de critică, din punct de vedere al constituţionalităţii şi legalităţii sale (art. 72 lit h şi art. 51 din
Constituţie).
 5.5. Raporturile cu legislativul şi executivul
A reieşit cu prisosinţă că justiţia este şi trebuie să fie independentă. Aşa stând lucrurile
intervenţia în sfera justiţiei a altor „puteri” contravine acestui mare principiu constituţional.
Atacarea de către procuror a hotărârilor judecătoreşti ilegale şi netemeinice face parte din
sistemul de autoreglare al justiţiei, fiind un efect al principiului separării puterilor, al egalităţii,
cooperării şi controlului reciproc al acestora. Se ştie că instanţa superioară nu se poate sesiza
din oficiu pentru a corecta greşeala instanţei inferioare, iar Ministerul Public este obligat să
apere intersele generale, ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăşeneşti. Socotim
că recenta O.U.G. nr. 207/2000 este susceptibilă de neconstituţionalitate sub aspectul dispoziţiei
care a înlăturat cazul de recurs pe motivul greşitei individualizări judiciare a pedepsei. Aceasta
nu exclude însă anumite raporturi constituţionale, cu celelalte puteri, strict reglementate.
Raporturile sistemului judecătoresc cu Parlamentul rezultă mai întâi din faptul că
organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii, evident
elaborată de Parlament după procedura prevăzută pentru lege organică.
Ca atare, Parlamentul este cel care stabileşte prin lege organele judecătoreşti, competenţa şi
procedura potrivit căreia îşi desfăşoară activitatea. Este o consecinţă firească a
statului de drept. Apoi marele principiu al independenţei judecătorului presupune supunerea sa
numai legii.
Legea organică este cea care stabileşte infracţiunile şi pedepsele. Iată deci aspecte care
conturează raporturile justiţie-legislativ. Dar este evident şi uşor de observat că acestea nu
afectează în nici un fel dreptul judecătorului de a decide independent potrivit legii în cauza ce
este supusă judecăţii sale. Legea elaborată de Parlament creează condiţiile unei reale
independenţe. La rândul său justiţia poate interveni în activitatea legislativă prin controlul
constituţionalităţii legilor, atunci când acest control este încredinţat judecătorilor. În prezent
justiţia poate aprecia numai cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de
neconstituţionalitate ridicate în cadrul proceselor de părţile din proces. Potrivit art. 144 litera a
din Constituţie, Curtea Supremă de Justiţie poate sesiza Curtea Constituţională pentru a se
pronunţa asupra constituţionalităţii unei legi înainte de promulgare.
Raporturile justiţiei cu executivul sub aspect constituţional desigur, sunt mai simple. Ele
pot apărea în situaţia în care numirea şi avansarea magistraţilor ar aparţine exclusiv
executivului (şefului de stat, ministrului justiţiei etc.). În asemenea situaţii, s-ar putea crea o
stare de docilitate a magistraţilor faţă de executiv. De aceea, trebuie ca posibilitatea de numire,
de avansare sau de revocare să se realizeze prin proceduri care să pună în evidenţă numai
competenţa profesională a celor în cauză. Aceasta cu atât mai mult cu cât judecătorii sunt
deseori puşi în situaţia de a exercita controlul legalităţii actelor de guvernământ şi
administrative. Este de observat că aceste activităţi se exercită de Consiliul Superior al
Magistraturii în colaborare cu ministrul justiţiei şi Preşedintele ţării, fiind conforme cu
principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. Dar nu
trebuie omis că ministrul justiţiei face parte din executiv şi poate fi angrenat politic într-un
partid, ceea ce ar putea avea consecinţe negative, cu privire la funcţionarea justiţiei.
XI. Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului
1. Noţiunea de drepturi fundamentale
Aşa cum am arătat în capitolul I, Dreptul constituie posiblitatea recunoscută de
societate, sau comportamentul impus de aceasta în a satisface necesităţile sociale ale
subiectului activ şi pasiv, în spiritul echităţii, de a face,a nu face, de a da sau a nu da, ori de a
primii ceva, asigurate prin forţa de constrângere a statului.
Dreptul presupune totdeauna o obligaţie corelativă acestuia în sarcina unei persoane,
grup, societate. Obligaţia este legătura recunoscută sau impusă de societate prin intermediul
statului, unui subiect, faţă de alt subiect, prin care primul este ţinut ca în spiritul binelui şi
echităţii, să facă, să nu facă, să dea sau să nu dea ceva, potrivit drepturilor celui de al doilea,
sub sancţiunea constrângerii statale.
Prin drept societatea recunoaşte, ocroteşte şi garantează bunurile, interesele legitime
şi alte valori ale individului, colectivităţii şi societăţii, asigurând respectarea obligaţiilor
necesare înfăptuirii acestora. „Dreptul cuprinde norme de conduită care se nasc sub influenţa
factorului social şi factorului individual, cu scopul de a realiza fericirea indivizilor care nu poate
fi asigurată decât respectându-se interesele naţionale” arată Al. Otetelişanu.
Dar prin drept, se satisfac necesităţi ale subiectului respectiv, care pot fi mai mult sau mai
puţin importante pentru om ca fiinţă umană sau ca entitate socială. Astfel, drepturile individului,
colectivului şi ale societăţii, pot fi mai mult sau mai puţin importante în raport de necesităţile
pe care le satisfac. Există o diferenţă între un drept sau o libertate fundamentală şi un drept de
creanţă sau orice alt drept obişnuit. Montesquieu definea libertatea ca reprezentând „dreptul de
a face ceea ce îngăduie legile; dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai
avea libertate pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel”; or subiectul dreptului de creanţă
poate să renunţe la exercitarea dreptului său fără implicaţii deosebite, ca în cazul dreptului sau
libertăţii fundamentale. Spunem că un drept este fundamental atunci când acesta este esenţial
pentru fiinţa umană, adică fără de care aceasta nu poate exista. Dreptul la viaţă este un drept
fundamental, pe când dreptul de creanţă este un drept obişnuit. După Spinoza, libertatea politică
nu poate fi suprimată deoarece nimeni nu este obligat conform normelor dreptului natural să se
supună bunului plac al altuia. Aşa cum am arătat, prin drept se satisfac anumite necesităţi,
apărându-se anumite valori cum sunt: viaţa, integritatea fizică şi psihică, libertatea, proprietatea,
domiciliul, numele, onoarea, familia etc., dar încă mult timp aceste valori nu vor putea fi
garantate, apărate, decât numai în cadrul dreptului. Or aceste valori apărate prin drept pot fi
fundamentale, esenţiale sau obişnuite. Ca urmare, şi drepturile care le apără pot fi
fundamentale sau obişnuite după cum este valoarea pe care o apără. Dar sintagma de drept
fundamental nu se confundă cu fundamentul dreptului. Astfel, fundamentul oricărui drept
trebuie să fie utilul, ori echitatea, sau morala. Aceste trei mobile creează dreptul, îl
deformează, îl transformă, îl perfecţionează şi-l stăpânesc în aşa fel încât în afara lor dreptul
nupoate exista”. Orice drept fundamental sau obişnuit are un fundament în conceptele de util,
echitate sau morală; deci toate drepturile au un fundament, dar nu toate drepturile sunt
fundamentale. R. Jhering, în multe lucrări ale sale ne spune că dreptul este un interes garantat
de lege. Dar nu toate interesele sunt fundamentale şi esenţiale, existând şi interese obişnuite, iar
o astfel de împărţire nu este imuabilă.
De aceea, interesele şi respectiv drepturile care le asigură, au fost considerate ca
fundamentale sau obişnuite de la o etapă istorică la alta. Spre exemplu, în perioada
sclavagistă, proprietarul de sclavi avea un drept asupra vieţii sclavului, drept care afecta dreptul
la viaţă al sclavului nefiind considerat drept fundamental al acestuia, situaţie ce nu o mai găsim
în alte perioade istorice.
Drepturile fundamentale sunt considerate că sunt acele drepturi care îndeplinesc
următoarele condiţii:
a) sunt drepturi subiective;
b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni;
c) datorită importanţei lor sunt înscrise în acte deosebite cum ar fi declaraţiile de
drepturi şi legile fundamentale (constituţii).
a) Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, fiind în ultimă instanţă facultăţi ale
subiectului raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel, sau de a cere celuilalt sau celorlalte
subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului în
realizarea pretenţiilor legitime. P. Roubiér defineşte dreptul subiectiv ca fiind situaţia regulat
stabilită, fie printr-un act de voinţă, fie prin lege, din care decurg, în principal, prerogativele
care sunt în avantajul beneficiarului acestei situaţii şi la care el poate, în principiu, renunţa. El
situează la baza acestuia teoria dreptului natural. Prof. I. Deleanu defineşte „dreptul subiectiv
ca fiind acea prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate - şi uneori
chiar trebuie - să desfăşoare o anumită conduită şi să ceară altora desfăşurarea unei conduite
adecvate dreptului său, sub sancţiunea prevăzută de lege, în scopul valorificării unui interes
personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul general şi cu
normele de convieţuire socială.
De observat că nu toate drepturile subiective sunt fundamentale.
b) Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. J.J. Rousseau le denumeşte
drepturi esenţiale ale naturii de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel. Drepturile
fundamentale sunt drepturile cele mai importante atât pentru cetăţeni, cât şi pentru stat în
ansamblu său, drepturi care reprezintă baza pentru toate celelalte drepturi.
Deseori, drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de Constituţie
şi care sunt determinante pentru statutul juridic al cetăţeanului. Astfel, sunt considerate
drepturi fundamentale acele drepturi care sunt esenţiale pentru viaţa, libertatea şi
personalitatea cetăţenilor.
c) Datorită importanţei lor, a necesităţii garantării lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în
acte deosebite, cum ar fi: declaraţiile de drepturi şi legile fundamentale. Înscrierea în Constituţie
a drepturilor fundamentale este urmarea caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi
esenţiale pentru cetăţeni. Odată selectate pe criteriul valoric, ca fiind esenţiale într-o anumită
etapă istorică, li se conferă o formă şi ocrotire juridică superioară, de nivel constituţional.
Importanţa drepturilor fundamentale impune inserarea acestora în Constituţie, fapt
care înseamnă că aceste drepturi nu pot fi limitate sau anulate printr-o lege
inferioarăConstituţiei fie ea şi organică. Or instituţionalizarea unor drepturi ca drepturi
fundamentale prin Constituţie presupune:
- importanţa deosebită acordată drepturilor respective, fiind reglementate astfel de
Adunarea Constituantă;
- orice reglementări prin alte legi referitoare la aceste drepturi, nu le pot suspenda sau
anula, ci numai să le dezvolte, apere ori limiteze în exercitare, conform celor prevăzute
în Constituţie;
- modificarea sau suprimarea dispoziţiilor referitoare la drepturile fundamentale, se pot
face numai respectând procedura de revizuire a Constituţiei;
- dacă legea obişnuită este aceea care a fixat un principiu sau chiar statutul unui drept
fundamental, rămâne, desigur, la dispoziţia legiuitorului ordinar să suprime ori să
modifice numai acel principiu sau acest statut;
- neconsacrarea unui drept prin legea constituţională sau prin legea organică ori ordinară,
nu poate atrage imposibilitatea existenţei acelui drept, potrivit principiului că „tot ceea
ce legea nu interzice, nu poate fi împiedicat”.
Prof. I. Muraru defineşte drepturile fundamentale ca fiind acele drepturi subiective
ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile
pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi
garantate prin Constituţie şi legi.
De observat că în Constituţie se consacră atât drepturile cât şi libertăţile fundamentale,
ceea ce presupune să vedem ce sunt libertăţile fundamentale şi care este raportul dintre acestea
şi drepturile fundamentale.
Constituţia României utilizează termenul drept, atunci când consacră dreptul la viaţă
(art.22), dreptul la apărare (art. 24), dreptul la informaţie (art. 31), dreptul la vot (art. 34) etc.
In schimb, Constituţia foloseşte termenul de libertate atunci când reglementează libertatea
conştiinţei (art. 29), libertatea de exprimare (art. 30), libertatea întrunirilor (art. 36) etc. Se
pune întrebarea dacă între libertate şi drept există o deosebire? Prof. I. Muraru arată că
terminologia constituţională referitoare la aceste două concepte, drept şi libertate, deşi nuanţată,
desemnează o singură categorie juridică şi anume dreptul fundamental, susţinând că dreptul
este o libertate iar libertatea este un drept. Domnia sa susţine că nu există deosebire de natură
juridică, fiind de fapt o singură noţiune juridică. Nuanţarea terminologică, arată domnia sa, are
cel puţin două explicaţii. O explicaţie este de ordin istoric. La început, în catalogul drepturilor
umane, au apărut libertăţile ca exigenţe ale omului în opoziţie cu autorităţile publice, iar
aceste libertăţi nu presupuneau din partea celorlalţi decât o atitudine generală de abţinere.
Evoluţia libertăţilor, în contextul mai larg al evoluţiei politice şi sociale, a avut ca rezultat
cristalizarea conceptului de drept al omului, concept cu un conţinut şi semnificaţii juridice
complexe. Mai ales în raport cu autorităţile statale, drepturile omului (libertăţile publice) au
implicat şi obligaţii corelative de respect şi apărare.
În timp, aceste libertăţi au trebuit nu numai proclamate, ci şi promovate şi, mai ales,
protejate, garantate. Putem deci constata că astăzi, între drept şi libertate există o sinonimie din
punct de vedere juridic, arată prof. I. Muraru. Cea de a doua explicaţie ţine de expresivitatea şi
frumuseţea limbajului juridic, care valorifică însă şi sensul iniţial şi desigur tradiţia. Frecvent,
drepturile omului şi cetăţeanului sunt denumite libertăţi publice. Expresia libertăţii publice este
o expresie cuprinzătoare, ea evocă atât libertăţile cât şi drepturile omului (cetăţeanului), precum
şi faptul că acestea aparţin dreptului public şi anume Dreptului Constituţional, fiind astfel
supuse unui regim juridic aparte. În ceea ce ne priveşte, socotim că există unele diferenţieri
între drepturi pe de o parte, şi libertăţile publice, pe de altă parte. Astfel, prin libertate, potrivit
D.E.X. se înţelege posibilitatea de a acţiona după propria
voinţă sau dorinţă; posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor în condiţiile cunoaşterii (şi
stăpânirii) legilor de dezvoltare a societăţii şi naturii. „Libertatea este starea celui care face
ceea ce vrea şi nu ceea ce vrea altul să facă; ea presupune absenţa unei constrângeri străine”.
Conceptul de libertate desemnează nu numai gradul mai mare sau mai mic de independenţă pe
care o posedă individul faţă de grupul social din care face parte, dar şi gradul de independenţă
pe care îl consideră ca normal şi fericit, care constituie un drept şi o valoarea morală.
După Jean Rivero, libertatea este puterea de a se autodetermina, în virtutea căreia omul
alege el însuşi comportamentul său, deci este o putere pe care o exercită el însuşi.
De aceea, între drept şi libertate considerăm că există o diferenţă, astfel:
- libertatea este exercitarea unei puteri de către subiect, ceea ce presupune din partea
celorlalţi subiecţi numai o obligaţie negativă, respectiv să nu facă ceva care să
împiedice exercitarea libertăţii de către posesorul acesteia;
- libertatea nu presupune, de regulă, obligaţii pozitive din partea celorlalţi subiecţi,
respectiv de a face ceva, aşa cum presupune un drept; spre exemplu, dreptul de creanţă
presupune obligaţiile debitorului de a plăti creanţa către creditor; dreptul de vot
presupune obligaţia autorităţilor de a organiza şi realiza exercitarea acestui drept
inclusiv de a-l respecta; libertatea de a munci nu presupune obligaţia statului de a
asigura loc de muncă, or alta este situaţia când constituantul dispune că dreptul la
muncă este garantat, dispoziţie care ar presupune şi asigurarea locului de muncă;
- spre deosebire de libertate, dreptul presupune obligaţii atât pozitive cât şi negative,
adică de a face, a da, cât şi de a nu face, a nu da; este adevărat că libertatea presupune şi
obligaţii pozitive, dar numai pentru stat, într-un mod limitat, atunci când este chemat
să o garanteze, respectiv să prevină încălcarea ei şi să o apere când a fost încălcată, pe
când dreptul presupune obligaţii pozitive şi pentru alte persoane;
- conţinutul unui drept este reglementat, de regulă definit, în sensul stabilirii
prerogativelor pentru autorul dreptului şi obligaţiile pozitive şi negative ale celorlalţi,
corelative acestuia, inclusiv ale statului, dreptul la despăgubiri `n cazul exproprierii,
dreptul la muncă, la pensie etc.;
- obiectul unui drept este precis, or această precizie presupune delimitare, reglementare,
pe când obiectul unei libertăţi este nelimitat şi numai exercitarea libertăţii este
limitată de drepturile şi libertăţile legitime ale celorlalţi.
 Astfel, libertatea gândirii, a opiniilor şi credinţei este nelimitată; de aceea considerăm că
a vorbi de un drept al gândirii, al credinţei, înseamnă o exprimare incorectă, care ar induce o
reglementare a gândirii, a credinţei, ceea ce ni se pare absurd.
Libertatea de exprimare ca libertate privată, deci exprimare într-un mediu privat, este
nelimitată. Numai atunci când vorbim de libertate de exprimare ca libertate publică intervin
unele limitări, precizate în Constituţie, în raport de drepturile celorlalţi. Spre exemplu:
„Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei
şi nici dreptul la propria imagine”, prevede art. 30 pct. 6 din Constituţie.
Astfel, socotim că, în mod corect, în Constituţia României, cum de altfel şi într-o serie
de documente internaţionale, se vorbeşte distinct de drepturi fundamentale şi libertăţi
fundamentale. Ca libertăţi fundamentale sunt recunoscute şi garantate: libertatea individuală,
libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor, libera circulaţie iar ca
drepturi fundamentale: dreptul la viaţă, dreptul la apărare, dreptul la viaţa intimă, familială
sauprivată, dreptul la informaţie, dreptul la învăţătură şi altele. Socotim că distincţia dintre
libertăţi publice şi libertăţi private este necesară şi utilă. Aşa cum am arătat, libertatea de
exprimare pe un domeniu privat este nelimitată, spre deosebire de situaţia când această libertate
se exercită în public. Potrivit Codului penal, calomnia constituie infracţiune numai dacă este
săvârşită în public.
De asemenea, nu toate libertăţile sunt libertăţi fundamentale, potrivit criteriilor mai
sus prezentate. Unele explicaţii comportă şi expresiile „drepturi ale omului” şi „drepturi ale
cetăţeanului”. Sunt deci exprimări care deşi se află într-o strânsă corelaţie şi desemnează acelaşi
domeniu, totuşi, într-o terminologie juridică riguroasă, nu se confundă.
Expresia drepturile omului evocă drepturile fiinţei umane, fiinţa înzestrată cu raţiune şi
conştiinţă şi căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale, ca drepturi inalienabile şi
imprescriptibile. Omul însă, într-o societate organizată în stat, se prezintă juridiceşte sub trei
ipostaze distincte: cetăţean, străin sau apatrid. Pe planul realităţilor juridice interne omul devine
cetăţean; astfel spus fiinţa umană se integrează într-un anumit sistem social-politic, comandat
de reguli juridice (desigur în principal, pentru că există şi reguli religioase, morale, politice).
Drepturile sale naturale sunt proclamate şi asigurate prin Constituţia statului al cărui
cetăţean este, căpătând astfel şi eficienţă juridică, sub denumirea de drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti. Desigur, recunoscând şi exprimând juridiceşte drepturile naturale ale omului,
Constituţia României consacră şi alte drepturi, care rezultă din acestea sau le asigură existenţa,
ori sunt necesare protejării şi dezvoltării sistemului social. Dacă cetăţenii, în principiu,
beneficiază de toate drepturile prevăzute de Constiuţie, străinii şi apatrizii beneficiază doar de
majoritatea acestora, în orice caz, de cele ce sunt indispensabile fiinţei umane. Cetăţenii au
drepturile oricărui om şi în plus drepturile politice, în statul ai cărui cetăţeni sunt.
Apatrizii şi cetăţenii străini nu au drepturi politice. Sintetizând, vom putea reţine că
drepturile omului, pe planul realităţilor universale, devin drepturi ale cetăţenilor, pe planul
realităţilor interne; în domeniul reglementărilor juridice există reglementări internaţionale şi
reglementări interne. Realizarea unei corelaţii cât mai reuşite între aceste două categorii de
reglementări implică asigurarea drepturilor cetăţenilor la nivelul standardelor impuse de
reglementările internaţionale, lucru dificil de realizat şi care cere timp, faţă de marea diversitate
în dezvoltarea economică, socială şi culturală a statelor lumii. Referitor la drepturile omului, în
special în domeniul dreptului penal, sunt unele situaţii când, din nefericire, prin această
sintagmă se înţelege numai drepturile omului infractor, omiţându-se faptul că drepturi are şi
omul victimă, omul victimă potenţială precum şi orice om
membru al societăţii. De exemplu, în domeniul dreptului procesual penal, numărul cazurilor
permise de lege pentru corectarea unei sentinţe penale, respectiv de apel sau recurs, sunt mai
multe în favoarea omului infractor decât ale omului victimă a acestuia.
2. Noțiunea de îndatoriri fundamentale
Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune, deoarece este de neconceput ca membrii unei
colectivităţi umane să nu aibă alături de drepturi şi anumite îndatoriri, anumite obligaţii
faţă de societatea în care trăiesc. Indatoririle fundamentale mobilizează oamenii la realizarea
scopurilor societăţii, constituind în acelaşi timp garanţia, printre alte garanţii, că drepturile
fundamentale se pot realiza efectiv. Existenţa unor îndatoriri este stipulată în chiar pactele
internaţionale privitoare la drepturile omului, care stabilesc că omul are îndatoriri faţă
desemenii săi şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi este dator a se strădui să promoveze
şi să respecte drepturile recunoscute în pacte. In primul rând, îndatorirea fundamentală a
cetăţeanului este o obligaţie şi nu o îndrituire, aşa cum este dreptul fundamental. Ea presupune
din partea cetăţeanului îndeplinirea unor cerinţe determinate de sarcinile şi scopurile societăţii.
Îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii cărora societatea, la un moment dat, le atribuie o
valoare mai mare, valoare ce se reflectă în regimul juridic special ce li se atribuie, respectiv de
obligaţie fundamentală faţă de societatea din statul căruia cetăţeanul îi aparţine. Astfel spus, din
noianul de obligaţii pe care un cetăţean le poate avea, în multitudinea de raporturi juridice -
inclusiv cele constituţionale - în care intră, numai unele au valoare de îndatoriri fundamentale.
Căpătând această valoare ele sunt înscrise ca atare în Constituţie. Stabilim astfel o altă trăsătură
a îndatoririlor fundamentale, şi anume aceea că ele sunt expres formulate prin chiar textul
Constituţiei. În fine, îndatoririle fundamentale sunt asigurate în realizarea lor prin convingere
sau, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului, căci ele sunt veritabile obligaţii juridice
pentru realizarea intereselor generale.
Putem spune că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor
considerate esenţiale de către popor pentru realizarea intereselor generale, înscrise în
Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau, la nevoie, prin forţa de
constrângere a Statului. Îndatoririle fundamentale sunt corelative drepturilor fundamentale şi
altor drepturi ale omului într-o societate.
3. Natura juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
Cu privire la natura juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale s-au formulat mai
multe teorii. Astfel, potrivit teoriei dreptului natural se consideră că drepturile şi libertăţile
fundamentale ar avea o natură deosebită de celelalte drepturi ale omului, deoarece cetăţeanul le
dobândeşte în calitatea de om, sunt opozabile statului şi nu sunt stabilite deci prin legi,
contracte, etc. Blackstone califică drepturile fundamentale ca absolute, deosebindu-le de alte
drepturi care sunt creaţia societăţii, deoarece ele derivă din legile naturii şi sunt anterioare
acestora din urmă. Potrivit teoriei individualiste, se susţine că sursa oricărui drept este în
individ, pentru că acesta singur este o fiinţă reală, liberă şi responsabilă. Autorii acestei teorii
denumesc drepturile fundamentale ca fiind libertăţi necesare, adică cele mai necesare dintre
toate.
In teoria drepturilor reflexe nu se face deosebirea de natură juridică între drepturile
individuale şi celelalte drepturi subiective, toate fiind o creaţie a dreptului obiectiv. Totuşi
Jellinek face o distincţie pornind de la diferenţa dintre noţiunea de putere juridică şi cea de
posibilitate juridică. Astfel, drepturile obişnuite ar conţine în ele atât o posibilitate juridică, cât
şi o putere juridică, în timp ce drepturile publice ar fi puteri de voinţă create exclusiv de lege,
care nu presupun şi o activitate naturală garantată de lege.
O trăsătură generală a multor teorii în privinţa naturii juridice a drepturilor omului este
aceea că nu există nici o deosebire de natura juridică între drepturile fundamentale şi
celelalte drepturi, toate fiind drepturi subiective. Ceea ce justifică distincţia între drepturile şi
libertăţile fundamentale pe de o parte, şi celelalte drepturi şi libertăţi, pe de altă parte este
importanţa economică, socială şi politică a acestora pentru autorul lor cât şi pentru societate în
general, rezultată din puterea juridică a actului normativ care le consacră. Putem reţine că
drepturile fundamentale sunt drepturi subiective esenţiale care împreună cu celelalte drepturi
subiective şi îndatoririle corelative, formează statutul juridic al cetăţeanului.
4. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului
 Potrivit art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care
România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. De observat că
această neconcordanţă astfel reglementată nu vizează şi o neconcordanţă cu Constituţia.
Pe plan mondial, preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat în
câteva documente de reală valoare, între care trebuie menţionate îndeosebi: Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948); Pactul internaţional cu privire la
drepturile economice sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice; Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa (Helsinki 1975) şi
altele. România a aderat în anul 1994 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel,
orice persoană vătămată într-un drept al său care, după epuizarea tuturor căilor de atac
prevăzute de lege în România, apreciază că nu i s-a făcut dreptate, poate în termen de 6
luni să se adreseze Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Dacă persoana are dreptate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate obliga statul
la repararea dreptului, anularea actului ilegal, plata unor despăgubiri, inclusiv cheltuielile
judiciare.
Statul român pune în aplicare hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în baza şi
cu procedurile prevăzute în Constituţia României şi a legilor date în temeiul acesteia.
5. Clasficarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
Pe lângă clasificarea în drepturi şi libertăţi la care ne-am referit, în literatura de
specialitate se mai fac şi alte clasificări, astfel:
O primă clasificare ar fi aceea de drepturi individuale şi drepturi colective. In
categoria drepturilor colective sunt incluse dreptul popoarelor la autodeterminare, la eliberarea
de sub jugul colonial, dreptul de asociere în sindicate, egalitatea naţională, egalitatea între sexe
etc., adică acele drepturi care prin sensul şi posibilitatea de exercitare rezidă în apartenenţa la
un grup social. În categoria drepturilor individuale sunt incluse dreptul de proprietate, dreptul
la viaţă, dreptul la muncă, etc. Din punct de vedere al conţinutului drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, acestea se împart în:
a) inviolabilităţi;
b) drepturile şi libertăţile social-culturale;
c) drepturile exclusiv politice;
d) drepturile şi libertăţile social-politice;
e) drepturile garanţii.
O altă clasificare a drepturilor şi libertăţilor este făcută în:
a) drepturi şi libertăţi care ocrotesc fiinţa umană ca entitate bilogică;
b) drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea sau statul, exercitate de
regulă individual;
c) drepturi ale colectivităţilor de persoane;
d) drepturi garanţii;
e) îndatoriri fundamentale.
Libertăţile fundamentale pot fi individuale sau colective.
6. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale ale cetăţenilor români
Cu excepţia cazurilor expres prevăzute de Constituţie, aceste principii se aplică
drepturilor şi libertăţilor omului indiferent de cetăţenia sa.
Principiile, aşa cum am arătat, sunt reguli obligatorii general recunoscute, care şi-au
dovedit fiabilitatea de-a lungul timpului.
În cele ce urmează vom prezenta regulile fundamentale aplicabile tuturor drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor prevăzute în Constituţia României.
6.1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
Potrivit art. 15 al. 1 din Constituţie universalitatea drepturilor şi libertăţiilor se referă atât
la sfera propriu-zisă a drepturilor, cât şi la titularii acestora. Sub primul aspect, ea exprimă
vocaţia omului, a cetăţeanului, pe planul realităţilor juridice interne fiecărei ţări, pentru toate
drepturile şi libertăţile. Sub cel de al doilea aspect, universalitatea exprimă ideea că toţi
cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi şi libertăţi. Desigur, aceasta este o
posibilitate juridică, generală şi abstractă, recunoscută de către Constituţie fiecărui cetăţean.
Universalitatea drepturilor şi libertăţilor implică şi universalitatea îndatoririlor.
Este de altfel în firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă atât drepturi, cât şi obligaţii faţă de
semenii săi şi faţă de societate. Această regulă este explicit formulată şi în cele două pacte
internaţionale privitoare la drepturile omului care arată că „individul are îndatoriri faţă de alţii
şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi este ţinut de a depune eforturi în promovarea şi
respectarea drepturilor recunoscute în parte”. Or colectivitatea de care aparţine îşi revendică
drepturile faţă de cetăţean prin intermediul structurilor pe care şi le-a creat, potrivit legii.
6.2. Neretroactivitatea legii
 În art. 15 al. 2 din Constituţia României se prevede: „legea dispune numai pentru
viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”, asigurând totodată stabilitatea drepturilor legal
câştigate.
Ca urmare, legea trebuie să producă efecte (drepturi şi obligaţii) numai pentru faptele şi
actele săvârşite după data intrării în vigoare a acesteia. Ar fi absurd să se pretindă unui om, în
general unui subiect de drept, să răspundă pentru o conduită anterioră intrării în vigoare a unei
legi, conduită contrară reglementărilor acestei legi. Subiectul de drept nu putea să prevadă
modul în care va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se
desfăşoară în cadrul ordinii de drept în vigoare (la data săvârşirii faptei), al cărei respect îl
datorează, ci nu unei legi viitoare ale cărei dispoziţii nu le putea cunoaşte. Principiul
neretroactivităţii legii este expres formulat atât în Codul civil art. 1, în sensul
căruia „legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”, precum şi în
Codulpenal, în art. 11, în sensul căruia „legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au
fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”. De la acest principiu sunt doar două excepţii
când legea se aplică şi retroactiv, astfel:
a) când noua lege penală este mai favorabilă atunci aceasta se aplică retroactiv; de
exemplu, când legea nouă prevede o pedeapsă mai mică, pentru fapta respectivă.
b) în cazul legilor interpretative.
În ceea ce priveşte legea interpretativă, aceasta se aplică retroactiv numai atunci când nu
aduce noi reglementări, deoarece în cazul adăugării la lege, principiul neretroactivităţii se
respectă.
Principiul neretroactivităţii legii asigură:
- stabilitatea dreptului legal câştigat (care nu poate fi suprimat, printr-o nouă lege);
- previne abuzul de drept prin modificarea legilor, în cazul rotirii la putere;
- asigură legitimitatea legii, recunoaşterea acesteia ca obligatorie şi justă; nu se poate
pretinde respectarea unei legi inexistente, respectiv până la intrarea în vigoare a acesteia.
În art. 5 pct. 2 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat
de România prin Decretul nr. 212/1974, cu privire la drepturile câştigate, recunoscute, se
dispune:”Nu se poate admite nici o restricţie sau derogare de la drepturile fundamentale ale
omului recunoscute sau în vigoare în orice stat parte la prezentul Pact, în aplicarea legii, a
convenţiilor, regulamentelor sau cutumelor, sub pretextul că prezentul Pact nu recunoaşte
aceste drepturi sau le recunoaşte într-o măsură mai mică.”. Iar în pct. 1 al art. 5 mai sus citat, se
dispune: ”Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu poate fi interpretată ca implicând pentru un
stat, o grupare sau un individ, vreun drept de a se deda la o activitate sau de a săvârşi un act
urmărind suprimarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute în prezentul Pact ori limitări ale lor
mai ample decât cele prevăzute în Pact.”. Se observă respectarea principiului dreptului câştigat
potrivit legii, drept ce nu poate fi suprimat sau restrâns printr-o altă lege ulterioară.
6.3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor
Potrivit art. 16 pct. 1 şi 2, precum şi art. 4 pct. 2 din Constituţie, cetăţenii români fără
deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă
politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în
Constituţie şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală,
fără privilegii şi fără discriminări şi sunt trataţi în mod egal atât de către autorităţile publice cât
şi de către ceilalţi cetăţeni.
6.4. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai
cetăţenie română şi domiciliul în ţară
Constituţia României stabileşte în art. 16 (3) că funcţiile şi demnităţile publice, civile
sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenie română şi domiciliul în
ţară.
Observăm că se utilizează termenii de „funcţii” şi „demnităţi publice” ca două noţiuni
distincte. Funcţiile sunt folosite în sensul dreptului administrativ. Demnitatea publică exprimă
mai mult decât o funcţie în sensul dreptului administrativ, fiind prin excelenţă o categorie a
dreptului constituţional în care, după opinia prof. Ioan Muraru, intră: şeful de Stat, deputaţii,
senatorii şi miniştrii. Distincţia este necesară deoarece statutul acestora este reglementat în mod
diferit. Art. 16(3) din Constituţie se referă nu la orice funcţie ci numai la funcţiile publice
carepresupun exerciţiul autorităţii statale, pentru ocuparea cărora este obligatorie depunerea
jurământului prevăzut de art. 50 din Constituţie.
Deci, pentru ocuparea unor funcţii şi demnităţi publice de către o persoană sunt necesare
următoarele condiţii cumulative:
- să fie cetăţean român;
- să aibă numai cetăţenia română, nu dublă cetăţenie;
- să aibă domiciliul în ţară (locuinţă stabilă, de fapt şi de drept);
- exercitarea funcţiei şi demnităţii publice să se efectueze cu „fidelitate faţă de ţară” şi
cu „bună credinţă”;
- să depună jurământul prevăzut de lege.
Toate aceste condiţii sunt garanţii ale ataşamentului faţă de ţară, dar şi o
responsabilitate pe măsură. Astfel, infracţiunea de trădare prevăzută de art. 155 din Codul
penal, nu poate fi reţinută în sarcina unui cetăţean străin şi nici a unei persoane fără cetăţenie
care nu domiciliază în România; aceeaşi situaţie este şi în cazul infracţiunii de trădare prin
ajutarea inamicului, prevăzută de art. 156 din Codul penal.
6.5. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor
Statutul de cetăţean român asigură dreptul persoanei care are calitatea de cetăţean român
de a solicita protecţie din partea autorităţilor române şi, respectiv, obligaţia constituţională a
acestora de a le acorda protecţia necesară, atât în interior, cât şi în exterior.
În acest sens, protecţia cetăţeanului român în străinătate presupune:
- dreptul de a solicita ambasadei şi consulatului de a interveni pe lângă organele în drept
din ţara respectivă, pentru asigurarea dreptului la apărare,încetarea abuzurilor etc.
- consultanţă în exercitarea drepturilor în străinătate;
- ambasada poate să notifice,să ceară explicaţii, sau să protejeze atunci când în ţara
străină se încalcă drepturile cetăţeanului român;
- efectuarea unor acte juridice la ambasadă în interesul cetăţeanului român;
- asigurarea unei legături între cetăţeanul român şi autorităţile din România, dar şi
autorităţile din ţara străină;
- asistenţă judiciară etc.
- cetăţeanul român aflat pe teritoriul ambasadei române nu poate fi extrădat potrivit
Convenţiei internaţionale privind extrădarea.
Autorităţile române, în virtutea obligaţiilor lor, încheie acorduri, tratate cu autorităţile
altor state, privind protecţia cetăţenilor români în străinătate pe principiul reciprocităţii.
În afara teritoriului român, cetăţenii români sunt datori să-şi execute obligaţiile
constituţionale, afară de cazul când acestea sunt incompatibile cu absenţa din ţară.
6.6. Protecţia juridică a cetăţenilor străini şi apatrizilor în România
Potrivit art. 18 din Constituţie, „cetăţenii străini şi apatrizi care locuiesc în România se
bucură de protecţie generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte
legi...”
Observăm că protecţia acestora este la nivel de garanţie constituţională, ceea ce
înseamnă că nici o lege nu o poate înlătura ori diminua. Cu excepţia drepturilor politice (de a
alege şi de a fi ales şi de a ocupa funcţii şi demnităţi publice), cetăţenii străini şi apatrizii au
aceleaşi drepturi ca cetăţenii români, iar în plus dreptul de azil prevăzut de art. 18 al. 2 din
Constituţie. În prezent, cetăţenii străini încă nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra
pământului. Însă, aşa cum am arătat, sunt unele propuneri de modificare a Constituţiei pentru a
le acorda şi cetăţenilor străini dreptul de a dobândi proprietatea asupra pământului în România.
Este de netăgăduit că străinii şi apatrizii au drepturi dar şi obligaţiile corespunzătoare
acestora, respectiv de a cunoaşte şi respecta Constituţia şi legile româneşti, atunci când se află
în România.
6.7. Extrădarea şi expulzarea
Potrivit art. 19 din Constituţie, cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din
România, iar cetăţenii străini şi apatrizi pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai pe baza unei
convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
Expulzarea sau extrădarea se hotărăsc de justiţie, deci în cadrul unui proces, pe bază
de fapte prevăzute de lege şi bine probate. Orice expulzare sau extrădare nehotărâtă în mod
legal de justiţie este un abuz, o încălcare a dreptului la liberă circulaţie, garantat de Constituţie
şi Convenţiile internaţionale.
Aşa cum am arătat, Constituţia valorifică o regulă de tradiţie care rezultă din
documentele juridice internaţionale şi constituţiile altor ţări şi anume că cetăţenii proprii nu pot
fi nici extrădaţi nici expulzaţi. Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi o măsură
contrară legăturii de cetăţenie care implică obligaţia de protecţie pe care statul trebuie să o
asigure tuturor cetăţenilor săi. În literatura juridică se menţionează un singur caz în care această
regulă universală nu mai este aplicabilă, respectiv între Statele Unite ale Americii şi Anglia,
între care extrădarea propriilor cetăţeni este admisă, caz singular explicabil prin istoria şi
legăturile sociale şi politice deosebite dintre cele două state.
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul
căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi, urmărit sau condamnat penal, să i-l predea. Ea asigură
ca autorii unor infracţiuni, mai ales a unor infracţiuni internaţionale grave, să nu rămână
nepedepsiţi, ascunzându-se pe teritoriul altor state.
Nu se admite extrădarea pentru raţiuni politice, sau atunci când persoana în cauză ar
putea fi condamnată la moarte ori ar exista riscul de a fi supusă torturii şi altor pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante.
Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un stat să oblige
o persoană (numai cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod
silit, şederii acestei persoane pe teritoriul său. Codul nostru penal reglementează expulzarea
străinilor în cadrul măsurilor de siguranţă, adică acele măsuri care au ca scop înlăturarea unei
stări de pericol şi preîntâmpinarea faptelor prevăzute de legea penală şi care se iau faţă de
persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.
Executarea deciziei de expulzare să nu fie inutilă, brutală, rapidă sau vexatorie, iar
expulzatului să i se lase dreptul de a alege statul spre teritoriul căruia urmează să fie expulzat,
adică expulzarea să se facă cu respectarea drepturilor inerente persoanei.
 În măsura în care aceste reguli sunt prevăzute în pacte, convenţii, protocoale la care
România a aderat, fac parte din dreptul intern şi sunt aplicabile în domeniul expulzării (art. 11
din Constituţie).
Potrivit art. 7 din Declaraţia privind Drepturile Omului aparţinând persoanelor care nu
posedă naţionalitatea ţării în care locuiesc (O.N.U. 13 decembrie 1985) „un străin care se
găseşte legal pe teritoriul unui stat, nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii
luateconform legii, afară dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie
să aibă posibilitatea de a valorifica motivele contrare expulzării sale şi de a cere examinarea
cazului său de autoritatea competentă sau de una sau mai multe persoane special desemnate de
o anumită autoritate, fiind reprezentat în acest scop. Expulzarea individuală sau colectivă a
străinilor ce se găsesc în această situaţie pentru motive de rasă, culoare, religie, cultură, de
origine naţională sau etnică este interzisă”.
6.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale
Prin art. 20 din Constituţia României se stabilesc reguli privind corelaţia dintre dreptul
intern şi dreptul internaţional. O primă regulă este aceea că dispoziţiile privind drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti se interpretează şi se aplică în concordanţă cu prevederile tratatelor
internaţionale la care România este parte, aşa cum este Declaraţia Universală a Dreptului
Omului (1948). Socotim că această regulă este valabilă numai în condiţiile în care această
interpretare îl avantajează pe individ în drepturile şi libertăţile fundamentale. Or, atunci când
dispoziţia din dreptul intern este mai favorabilă cetăţeanului, credem că aceasta trebuie aplicată.
Spre exemplu, socotim că dispoziţiile art. 19 pct. 3 din Constituţia României prin care se
prevede că expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie, sunt superioare dispoziţiilor art. 7
din Declaraţia privind Drepturile Omului, din 13 decembrie 1985, care admite şi expulzarea pe
cale administrativă, situaţie când s-ar putea încălca dreptul la libera circulaţie, consfinţit atât în
Constituţia României cât şi în Norme internaţionale. Cea de-a doua regulă acordă prioritate
reglementărilor internaţionale, atunci când există neconcordanţă între acestea şi legile interne,
în domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Deci acest articol (20) nu soluţionează un
concurs între o dispoziţie a Constituţiei României şi o normă juridică internaţională adoptată şi
de Parlamentul României. Această dispoziţie credem că trebuie interpretată ca o regulă de la
care există excepţii, respectiv atunci când dispoziţiile din dreptul intern sunt superioare faţă de
cele internaţionale, în domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, se aplică cele române.
De asemenea, această regulă permite accesul persoanei la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, pentru apărarea dreptului său, după parcurgerea în România a tuturor căilor de atac.
Este de observat că Curtea Europeană a Drepturilor Omului judecă o cauză privind fapte
săvârşite în România numai după legislaţia României şi tratatele şi convenţiile la care a aderat
şi care astfel fac parte din dreptul intern. În constituţiile unor ţări, problema neconcordanţei
reglementărilor interne şi internaţionale are soluţii interesante. Astfel, Constituţia Franţei, în
art. 54, prevede că „Dacă Consiliul Constituţional sesizat de către Preşedintele Republicii, de
către Primul-ministru sau de către preşedintele unei sau alteia dintre adunări a declarat că un
angajament internaţional cuprinde o clauză contrară Constituţiei, autorizaţia de ratificare sau de
aprobare nu poate interveni decât după revizuirea Constituţiei.” Iar Constituţia Spaniei prevede
în art. 95 că „Încheierea unui tratat internaţional conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va
trebui precedată de o revizuire a acesteia.” Deci, raţionând per a contrario, în aceste state, până
la modificarea Constituţiei, nu pot fi ratificate convenţii sau tratate contrare Constituţiei lor. A
treia regulă o constituie aceea că aplicarea dispoziţiilor convenţiilor şi tratatelor la care România
este parte, trebuie să se facă în conformitate cu principiile generale ale dreptului şi în mod
deosebit cu principiul neretroactivităţii legii. Socotim că invocarea aplicării dispoziţiilor
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru acte şi fapte încheiate ori săvârşite înainte de
1994 (când România a aderat la această convenţie), este discutabilă,contrară nu numai
principiilor dreptului, ci şi dispoziţiilor Convenţiei. Astfel, în art. 53 al Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului, denumit „Apărarea drepturilor omului recunoscute” se prevede „Nici o
dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor
oricărei părţi contractante sau oricare alte Convenţii la care aceasta este parte”. Deci, cu atât
mai mult, nu ar putea fi atinse drepturile câştigate în temeiul unei legi aplicându-se astfel
principiul dreptului câştigat. Iar în art. 59 pct. 3 din Convenţia susmenţionată se dispune „Pentru
orice semnătură care va ratifica ulterior, Convenţia va intra în vigoare din momentul depunerii
instrumentelor de ratificare”. Aplicarea retroactivă a Convenţiei susmenţionate ar fi contrară
art. 15 al. 2 din Constituţia României cât şi art. 17 din Convenţie intitulat „Interzicerea abuzului
de drept” în care se dispune astfel „Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi
interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura
o activitate sau a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a aduce limitări mai
ample acestor drepturi şi libertăţi decât cele prezente în această Convenţie.”
6.9. Accesul liber la justiţie
Soluţionarea conflictelor de către o putere independentă şi imparţială este o garanţie a
drepturilor şi libertăţilor, dacă fiecare persoană beneficiază de accesul liber la justiţie. Potrivit
acestui principiu, oricine trebuie să aibă acces liber la justiţie fie că este cetăţean român,
cetăţean străin sau apatrid, pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale
legitime.
Din art. 21 pct. 1 din Constituţie rezultă că legile şi Constituţia nu apără şi nu garantează
orice interese, ci numai acele interese care se întemeiază pe drept, pe cutumă, în general pe
izvoarele de drept. Interesele nelegitime nu pot şi nu trebuie ocrotite, ele fiind contrare
principiului legalităţii şi, în general, ale statului de drept. Aceasta nu înseamnă că va fi respinsă
aprioric o acţiune, motivându-se că interesul este nelegitim. Folosind exprimarea interese
legitime textul constituţional nu pune o condiţie de admisibilitate a acţiunii în justiţie, ci obligă
justiţia să ocrotească numai interesele legitime, deci să judece şi dacă interesele sunt legitime
să le ocrotească. Atunci când interesele revendicate nu sunt legitime, instanţa, constatând
aceasta, va refuza motivat apărarea acestora. Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea
drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime se poate realiza fie pe calea acţiunii directe, fie
prin orice altă cale procedurală, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.
De menţionat că accesul liber la justiţie fiind garantat de Constituţie nu poate fi
îngrădit de nici o lege. Limitarea procedurilor contencioase, în domeniul contravenţional
numai în faţa autorităţii administrative printr-o lege, este neconstituţională. (De exemplu:
contestarea proceselor verbale de contravenţie numai la Ministerul de Finanţe, nu şi la justiţie).
Potrivit legii române orice persoană, pentru apărarea interesului său legitim, se poate
adresa justiţiei în trei grade de jurisdicţie, adică la trei instanţe, pe ierarhia acestora (judecata în
fond, judecata în apel şi judecata în recurs) aşa cum garantează art. 128 din Constituţie. În afara
acestora justiţiabilul mai poate folosi şi alte căi judiciare interne pentru apărarea dreptului său
(contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în anulare etc.) cât şi la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.
6.10. Prezumţia de nevinovăţie
Potrivit art. 23 pct. 8 din Constituţia României, „până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”. Conform art. 6 pct. 2 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, „orice persoană acuzată de o infracţiune este
prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”. Ca urmare, prezumţia de
nevinovăţie presupune:
- o persoană poate fi acuzată numai în limitele legii, pe bază de probe şi indicii de
vinovăţie, şi numai de organele abilitate; orice acuzaţie în afara acestor limite intră
sub incidenţa Codului penal, care prevede infracţiuni în acest sens cum sunt: arestarea
nelegală şi cercetarea abuzivă, denunţarea calomnioasă, represiunea nedreaptă, calomnia etc;
- persoana nu este obligată să-şi probeze nevinovăţia, fiind prezumată ca nevinovată
până în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare;
- o persoană necondamnată judecătoreşte definitiv trebuie tratată cu respectarea tuturor
drepturilor ce i se cuvin unei persoane nevinovate;
- sarcina administrării probelor de vinovăţie o au, în principal, organele abilitate ale
statului care trebuie să o realizeze cu respectarea procedurilor legale; încălcarea acestei
dispoziţii poate constitui infracţiunile de: denunţare calomnioasă, mărturie mincinoasă,
abuz în serviciu etc.
6.11. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului dreptului sau al unor
libertăţi
Potrivit Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (Franţa, 1789) art. 4 „Libertatea
constă în a putea face tot ce nu dăunează altuia. De asemenea, exerciţiul drepturilor naturale ale
fiecărui om nu are alte limite decât cele care asigură celorlalţi membrii ai societăţii să se bucure
de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât de lege”.
În art. 17 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului intitulat „Interzicerea abuzului
de drept” se arată că „Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca
implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate
sau a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de
prezenta Convenţie sau a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât cele
prevăzute de această Convenţie”. Din examinarea acestor prevederi rezultă că limitările şi
restricţiile sunt posibile dacă sunt expres prevăzute de lege şi sunt necesare într-o societate
democratică pentru a proteja securitatea naţională, ordinea publică, sănătatea sau morala
publică, drepturile şi libertăţile celorlalţi; restrângerea trebuie să fie proporţională cu cauza care
a determinat-o. Art. 49 din Constituţia României permite restrângerea exercitării unor drepturi
în următoarele condiţii cumulative.
- restrângerea trebuie să se facă numai prin lege şi respectiv lege organică, atunci când
Constituţia o cere (cum ar fi în cazul regimului proprietăţii prevăzut de art. 72 lit. k).
Astfel sunt excluse alte acte normative (legea ordinară, ordonanţa ordinară a
Guvernului, hotărâri de Guvern, ordine ale miniştrilor etc.);
- restrângerea să se facă numai dacă se impune (adică dacă nu se poate altfel);
- restrângerea să se facă numai în anumite cazuri strict precizate de Constituţie:
apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi
a libertăţiilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei
calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav;
- restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate
atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.
 De asemenea, în art. 18 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, denumit
„Limitarea folosirii restrângerii drepturilor” se prevede: „Restrângerile care în termenii
prezentei Convenţii sunt aduse respectivelor drepturi ori libertăţi nu pot fi aplicate decât în
scopul pentru care ele au fost prevăzute”. Este de observat că în art. 49 al Constituţiei este
reglementată numai restrângerea exerciţiului unui drept, fiind interzise prin normă cu putere
constituţională orice activitate care ar înlătura dreptul sau libertatea respectivă, adică ….
„atingere a existenţei dreptului sau a libertăţii”. Iar în art. 30 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului se prevede „Nici o prevedere a prezentei Declaraţii nu poate fi interpretată
caimplicând unui stat, unui grup sau unei persoane dreptul de a se deda la vreo activitate sau de
a săvârşi vreun act care să conducă la desfiinţarea drepturilor şi libertăţilor enunţate în prezenta
Declaraţie.”.
În acelaşi sens, referitor la „drepturile recunoscute sau în vigoare” se dispune şi în art. 5
pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, respectiv că „nu se poate
admite nici o restricţie sau derogare de la acestea”, ceea ce corespunde principiului dreptului
legal câştigat.

XII Drepturile și libertățile fundamentale

1. Noţiunea de drepturi fundamentale
Aşa cum am arătat în capitolul I, Dreptul constituie posiblitatea recunoscută de
societate, sau comportamentul impus de aceasta în a satisface necesităţile sociale ale
subiectului activ şi pasiv, în spiritul echităţii, de a face,a nu face, de a da sau a nu da, ori de a
primii ceva, asigurate prin forţa de constrângere a statului.
Dreptul presupune totdeauna o obligaţie corelativă acestuia în sarcina unei persoane,
grup, societate. Obligaţia este legătura recunoscută sau impusă de societate prin intermediul
statului, unui subiect, faţă de alt subiect, prin care primul este ţinut ca în spiritul binelui şi
echităţii, să facă, să nu facă, să dea sau să nu dea ceva, potrivit drepturilor celui de al doilea,
sub sancţiunea constrângerii statale.
Prin drept societatea recunoaşte, ocroteşte şi garantează bunurile, interesele legitime
şi alte valori ale individului, colectivităţii şi societăţii, asigurând respectarea obligaţiilor
necesare înfăptuirii acestora. „Dreptul cuprinde norme de conduită care se nasc sub influenţa
factorului social şi factorului individual, cu scopul de a realiza fericirea indivizilor care nu poate
fi asigurată decât respectându-se interesele naţionale” arată Al. Otetelişanu.
 Dar prin drept, se satisfac necesităţi ale subiectului respectiv, care pot fi mai mult sau mai
puţin importante pentru om ca fiinţă umană sau ca entitate socială. Astfel, drepturile individului,
colectivului şi ale societăţii, pot fi mai mult sau mai puţin importante în raport de necesităţile
pe care le satisfac. Există o diferenţă între un drept sau o libertate fundamentală şi un drept de
creanţă sau orice alt drept obişnuit. Montesquieu definea libertatea ca reprezentând „dreptul de
a face ceea ce îngăduie legile; dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai
avea libertate pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel”; or subiectul dreptului de creanţă
poate să renunţe la exercitarea dreptului său fără implicaţii deosebite, ca în cazul dreptului sau
libertăţii fundamentale. Spunem că un drept este fundamental atunci când acesta este esenţial
pentru fiinţa umană, adică fără de care aceasta nu poate exista. Dreptul la viaţă este un drept
fundamental, pe când dreptul de creanţă este un drept obişnuit. După Spinoza, libertatea politică
nu poate fi suprimată deoarece nimeni nu este obligat conform normelor dreptului natural să se
supună bunului plac al altuia. Aşa cum am arătat, prin drept se satisfac anumite necesităţi,
apărându-se anumite valori cum sunt: viaţa, integritatea fizică şi psihică, libertatea, proprietatea,
domiciliul, numele, onoarea, familia etc., dar încă mult timp aceste valori nu vor putea fi
garantate, apărate, decât numai în cadrul dreptului. Or aceste valori apărate prin drept pot fi
fundamentale, esenţiale sau obişnuite. Ca urmare, şi drepturile care le apără pot fi
fundamentale sau obişnuite după cum este valoarea pe care o apără. Dar sintagma de drept
fundamental nu se confundă cu fundamentul dreptului. Astfel, fundamentul oricărui drept
trebuie să fie utilul, ori echitatea, sau morala. Aceste trei mobile creează dreptul, îl
deformează, îl transformă, îl perfecţionează şi-l stăpânesc în aşa fel încât în afara lor dreptul
nupoate exista”. Orice drept fundamental sau obişnuit are un fundament în conceptele de util,
echitate sau morală; deci toate drepturile au un fundament, dar nu toate drepturile sunt
fundamentale. R. Jhering, în multe lucrări ale sale ne spune că dreptul este un interes garantat
de lege. Dar nu toate interesele sunt fundamentale şi esenţiale, existând şi interese obişnuite, iar
o astfel de împărţire nu este imuabilă.De aceea, interesele şi respectiv drepturile care le asigură,
au fost considerate ca fundamentale sau obişnuite de la o etapă istorică la alta. Spre
exemplu, în perioada sclavagistă, proprietarul de sclavi avea un drept asupra vieţii sclavului,
drept care afecta dreptul la viaţă al sclavului nefiind considerat drept fundamental al acestuia,
situaţie ce nu o mai găsim în alte perioade istorice.
Drepturile fundamentale sunt considerate că sunt acele drepturi care îndeplinesc
următoarele condiţii:
a) sunt drepturi subiective;
b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni;
c) datorită importanţei lor sunt înscrise în acte deosebite cum ar fi declaraţiile de
drepturi şi legile fundamentale (constituţii).
a) Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, fiind în ultimă instanţă facultăţi ale
subiectului raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel, sau de a cere celuilalt sau celorlalte
subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului în
realizarea pretenţiilor legitime. P. Roubiér defineşte dreptul subiectiv ca fiind situaţia regulat
stabilită, fie printr-un act de voinţă, fie prin lege, din care decurg, în principal, prerogativele
care sunt în avantajul beneficiarului acestei situaţii şi la care el poate, în principiu, renunţa. El
situează la baza acestuia teoria dreptului natural. Prof. I. Deleanu defineşte „dreptul subiectiv
ca fiind acea prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate - şi uneori
chiar trebuie - să desfăşoare o anumită conduită şi să ceară altora desfăşurarea unei conduite
adecvate dreptului său, sub sancţiunea prevăzută de lege, în scopul valorificării unui interes
personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul general şi cu
normele de convieţuire socială.
De observat că nu toate drepturile subiective sunt fundamentale.
b) Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. J.J. Rousseau le denumeşte
drepturi esenţiale ale naturii de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel. Drepturile
fundamentale sunt drepturile cele mai importante atât pentru cetăţeni, cât şi pentru stat în
ansamblu său, drepturi care reprezintă baza pentru toate celelalte drepturi.
Deseori, drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de Constituţie
şi care sunt determinante pentru statutul juridic al cetăţeanului. Astfel, sunt considerate
drepturi fundamentale acele drepturi care sunt esenţiale pentru viaţa, libertatea şi
personalitatea cetăţenilor.
c) Datorită importanţei lor, a necesităţii garantării lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în
acte deosebite, cum ar fi: declaraţiile de drepturi şi legile fundamentale. Înscrierea în Constituţie
a drepturilor fundamentale este urmarea caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi
esenţiale pentru cetăţeni. Odată selectate pe criteriul valoric, ca fiind esenţiale într-o anumită
etapă istorică, li se conferă o formă şi ocrotire juridică superioară, de nivel constituţional.
Importanţa drepturilor fundamentale impune inserarea acestora în Constituţie, fapt
care înseamnă că aceste drepturi nu pot fi limitate sau anulate printr-o lege
inferioarăConstituţiei fie ea şi organică. Or instituţionalizarea unor drepturi ca drepturi
fundamentale prin Constituţie presupune:
- importanţa deosebită acordată drepturilor respective, fiind reglementate astfel de
Adunarea Constituantă;
- orice reglementări prin alte legi referitoare la aceste drepturi, nu le pot suspenda sau
anula, ci numai să le dezvolte, apere ori limiteze în exercitare, conform celor prevăzute
în Constituţie;
- modificarea sau suprimarea dispoziţiilor referitoare la drepturile fundamentale, se pot
face numai respectând procedura de revizuire a Constituţiei;
- dacă legea obişnuită este aceea care a fixat un principiu sau chiar statutul unui drept
fundamental, rămâne, desigur, la dispoziţia legiuitorului ordinar să suprime ori să
modifice numai acel principiu sau acest statut;
- neconsacrarea unui drept prin legea constituţională sau prin legea organică ori ordinară,
nu poate atrage imposibilitatea existenţei acelui drept, potrivit principiului că „tot ceea
ce legea nu interzice, nu poate fi împiedicat”.
Prof. I. Muraru defineşte drepturile fundamentale ca fiind acele drepturi subiective
ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile
pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi
garantate prin Constituţie şi legi.
De observat că în Constituţie se consacră atât drepturile cât şi libertăţile fundamentale,
ceea ce presupune să vedem ce sunt libertăţile fundamentale şi care este raportul dintre acestea
şi drepturile fundamentale.
Constituţia României utilizează termenul drept, atunci când consacră dreptul la viaţă
(art.22), dreptul la apărare (art. 24), dreptul la informaţie (art. 31), dreptul la vot (art. 34) etc.
In schimb, Constituţia foloseşte termenul de libertate atunci când reglementează libertatea
conştiinţei (art. 29), libertatea de exprimare (art. 30), libertatea întrunirilor (art. 36) etc. Se
pune întrebarea dacă între libertate şi drept există o deosebire? Prof. I. Muraru arată că
terminologia constituţională referitoare la aceste două concepte, drept şi libertate, deşi nuanţată,
desemnează o singură categorie juridică şi anume dreptul fundamental, susţinând că dreptul
este o libertate iar libertatea este un drept. Domnia sa susţine că nu există deosebire de natură
juridică, fiind de fapt o singură noţiune juridică. Nuanţarea terminologică, arată domnia sa, are
cel puţin două explicaţii. O explicaţie este de ordin istoric. La început, în catalogul drepturilor
umane, au apărut libertăţile ca exigenţe ale omului în opoziţie cu autorităţile publice, iar
aceste libertăţi nu presupuneau din partea celorlalţi decât o atitudine generală de abţinere.
Evoluţia libertăţilor, în contextul mai larg al evoluţiei politice şi sociale, a avut ca rezultat
cristalizarea conceptului de drept al omului, concept cu un conţinut şi semnificaţii juridice
complexe. Mai ales în raport cu autorităţile statale, drepturile omului (libertăţile publice) au
implicat şi obligaţii corelative de respect şi apărare.
 În timp, aceste libertăţi au trebuit nu numai proclamate, ci şi promovate şi, mai ales,
protejate, garantate. Putem deci constata că astăzi, între drept şi libertate există o sinonimie din
punct de vedere juridic, arată prof. I. Muraru. Cea de a doua explicaţie ţine de expresivitatea şi
frumuseţea limbajului juridic, care valorifică însă şi sensul iniţial şi desigur tradiţia. Frecvent,
drepturile omului şi cetăţeanului sunt denumite libertăţi publice. Expresia libertăţii publice este
o expresie cuprinzătoare, ea evocă atât libertăţile cât şi drepturile omului (cetăţeanului), precum
şi faptul că acestea aparţin dreptului public şi anume Dreptului Constituţional, fiind astfel
supuse unui regim juridic aparte.
În ceea ce ne priveşte, socotim că există unele diferenţieri între drepturi pe de o
parte, şi libertăţile publice, pe de altă parte.
Astfel, prin libertate, potrivit D.E.X. se înţelege posibilitatea de a acţiona după propria
voinţă sau dorinţă; posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor în condiţiile cunoaşterii (şi
stăpânirii) legilor de dezvoltare a societăţii şi naturii. „Libertatea este starea celui care face
ceea ce vrea şi nu ceea ce vrea altul să facă; ea presupune absenţa unei constrângeri străine”.
Conceptul de libertate desemnează nu numai gradul mai mare sau mai mic de independenţă pe
care o posedă individul faţă de grupul social din care face parte, dar şi gradul de independenţă
pe care îl consideră ca normal şi fericit, care constituie un drept şi o valoarea morală.
După Jean Rivero, libertatea este puterea de a se autodetermina, în virtutea căreia omul
alege el însuşi comportamentul său, deci este o putere pe care o exercită el însuşi.
De aceea, între drept şi libertate considerăm că există o diferenţă, astfel:
- libertatea este exercitarea unei puteri de către subiect, ceea ce presupune din partea
celorlalţi subiecţi numai o obligaţie negativă, respectiv să nu facă ceva care să
împiedice exercitarea libertăţii de către posesorul acesteia;
- libertatea nu presupune, de regulă, obligaţii pozitive din partea celorlalţi subiecţi,
respectiv de a face ceva, aşa cum presupune un drept; spre exemplu, dreptul de creanţă
presupune obligaţiile debitorului de a plăti creanţa către creditor; dreptul de vot
presupune obligaţia autorităţilor de a organiza şi realiza exercitarea acestui drept
inclusiv de a-l respecta; libertatea de a munci nu presupune obligaţia statului de a
asigura loc de muncă, or alta este situaţia când constituantul dispune că dreptul la
muncă este garantat, dispoziţie care ar presupune şi asigurarea locului de muncă;
- spre deosebire de libertate, dreptul presupune obligaţii atât pozitive cât şi negative,
adică de a face, a da, cât şi de a nu face, a nu da; este adevărat că libertatea presupune şi
obligaţii pozitive, dar numai pentru stat, într-un mod limitat, atunci când este chemat
să o garanteze, respectiv să prevină încălcarea ei şi să o apere când a fost încălcată, pe
când dreptul presupune obligaţii pozitive şi pentru alte persoane;
- conţinutul unui drept este reglementat, de regulă definit, în sensul stabilirii
prerogativelor pentru autorul dreptului şi obligaţiile pozitive şi negative ale celorlalţi,
corelative acestuia, inclusiv ale statului, dreptul la despăgubiri `n cazul exproprierii,
dreptul la muncă, la pensie etc.;
- obiectul unui drept este precis, or această precizie presupune delimitare, reglementare,
pe când obiectul unei libertăţi este nelimitat şi numai exercitarea libertăţii este
limitată de drepturile şi libertăţile legitime ale celorlalţi.
Astfel, libertatea gândirii, a opiniilor şi credinţei este nelimitată; de aceea considerăm că
a vorbi de un drept al gândirii, al credinţei, înseamnă o exprimare incorectă, care ar induce o
reglementare a gândirii, a credinţei, ceea ce ni se pare absurd.
Libertatea de exprimare ca libertate privată, deci exprimare într-un mediu privat, este
nelimitată. Numai atunci când vorbim de libertate de exprimare ca libertate publică intervin
unele limitări, precizate în Constituţie, în raport de drepturile celorlalţi. Spre exemplu:
„Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei
şi nici dreptul la propria imagine”, prevede art. 30 pct. 6 din Constituţie.
Astfel, socotim că, în mod corect, în Constituţia României, cum de altfel şi într-o serie
de documente internaţionale, se vorbeşte distinct de drepturi fundamentale şi libertăţi
fundamentale. Ca libertăţi fundamentale sunt recunoscute şi garantate: libertatea individuală,
libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor, libera circulaţie iar ca
drepturi fundamentale: dreptul la viaţă, dreptul la apărare, dreptul la viaţa intimă, familială
sauprivată, dreptul la informaţie, dreptul la învăţătură şi altele. Socotim că distincţia dintre
libertăţi publice şi libertăţi private este necesară şi utilă.
Aşa cum am arătat, libertatea de exprimare pe un domeniu privat este nelimitată, spre
deosebire de situaţia când această libertate se exercită în public. Potrivit Codului penal,
calomnia constituie infracţiune numai dacă este săvârşită în public.
De asemenea, nu toate libertăţile sunt libertăţi fundamentale, potrivit criteriilor mai
sus prezentate. Unele explicaţii comportă şi expresiile „drepturi ale omului” şi „drepturi ale
cetăţeanului”. Sunt deci exprimări care deşi se află într-o strânsă corelaţie şi desemnează acelaşi
domeniu, totuşi, într-o terminologie juridică riguroasă, nu se confundă.
Expresia drepturile omului evocă drepturile fiinţei umane, fiinţa înzestrată cu raţiune şi
conştiinţă şi căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale, ca drepturi inalienabile şi
imprescriptibile. Omul însă, într-o societate organizată în stat, se prezintă juridiceşte sub trei
ipostaze distincte: cetăţean, străin sau apatrid. Pe planul realităţilor juridice interne omul devine
cetăţean; astfel spus fiinţa umană se integrează într-un anumit sistem social-politic, comandat
de reguli juridice (desigur în principal, pentru că există şi reguli religioase, morale, politice).
Drepturile sale naturale sunt proclamate şi asigurate prin Constituţia statului al cărui
cetăţean este, căpătând astfel şi eficienţă juridică, sub denumirea de drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti. Desigur, recunoscând şi exprimând juridiceşte drepturile naturale ale omului,
Constituţia României consacră şi alte drepturi, care rezultă din acestea sau le asigură existenţa,
ori sunt necesare protejării şi dezvoltării sistemului social. Dacă cetăţenii, în principiu,
beneficiază de toate drepturile prevăzute de Constiuţie, străinii şi apatrizii beneficiază doar de
majoritatea acestora, în orice caz, de cele ce sunt indispensabile fiinţei umane. Cetăţenii au
drepturile oricărui om şi în plus drepturile politice, în statul ai cărui cetăţeni sunt.
Apatrizii şi cetăţenii străini nu au drepturi politice. Sintetizând, vom putea reţine că
drepturile omului, pe planul realităţilor universale, devin drepturi ale cetăţenilor, pe planul
realităţilor interne; în domeniul reglementărilor juridice există reglementări internaţionale şi
reglementări interne. Realizarea unei corelaţii cât mai reuşite între aceste două categorii de
reglementări implică asigurarea drepturilor cetăţenilor la nivelul standardelor impuse de
reglementările internaţionale, lucru dificil de realizat şi care cere timp, faţă de marea diversitate
în dezvoltarea economică, socială şi culturală a statelor lumii. Referitor la drepturile omului, în
special în domeniul dreptului penal, sunt unele situaţii când, din nefericire, prin această
sintagmă se înţelege numai drepturile omului infractor, omiţându-se faptul că drepturi are şi
omul victimă, omul victimă potenţială precum şi orice om membru al societăţii. De exemplu,
în domeniul dreptului procesual penal, numărul cazurilor permise de lege pentru corectarea unei
sentinţe penale, respectiv de apel sau recurs, sunt mai multe în favoarea omului infractor decât
ale omului victimă a acestuia.
2. Noțiunnneaaa de îndatoriri fundamentale
Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune, deoarece este de neconceput ca membrii
unei colectivităţi umane să nu aibă alături de drepturi şi anumite îndatoriri, anumite obligaţii
faţă de societatea în care trăiesc. Indatoririle fundamentale mobilizează oamenii la realizarea
scopurilor societăţii, constituind în acelaşi timp garanţia, printre alte garanţii, că drepturile
fundamentale se pot realiza efectiv. Existenţa unor îndatoriri este stipulată în chiar pactele
internaţionale privitoare la drepturile omului, care stabilesc că omul are îndatoriri faţă
desemenii săi şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi este dator a se strădui să promoveze
şi să respecte drepturile recunoscute în pacte. In primul rând, îndatorirea fundamentală a
cetăţeanului este o obligaţie şi nu o îndrituire, aşa cum este dreptul fundamental. Ea presupune
din partea cetăţeanului îndeplinirea unor cerinţe determinate de sarcinile şi scopurile societăţii.
Îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii cărora societatea, la un moment dat, le atribuie o
valoare mai mare, valoare ce se reflectă în regimul juridic special ce li se atribuie, respectiv de
obligaţie fundamentală faţă de societatea din statul căruia cetăţeanul îi aparţine. Astfel spus, din
noianul de obligaţii pe care un cetăţean le poate avea, în multitudinea de raporturi juridice -
inclusiv cele constituţionale - în care intră, numai unele au valoare de îndatoriri fundamentale.
Căpătând această valoare ele sunt înscrise ca atare în Constituţie. Stabilim astfel o altă trăsătură
a îndatoririlor fundamentale, şi anume aceea că ele sunt expres formulate prin chiar textul
Constituţiei. În fine, îndatoririle fundamentale sunt asigurate în realizarea lor prin convingere
sau, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului, căci ele sunt veritabile obligaţii juridice
pentru realizarea intereselor generale.
Putem spune că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor
considerate esenţiale de către popor pentru realizarea intereselor generale, înscrise în
Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau, la nevoie, prin forţa de
constrângere a Statului. Îndatoririle fundamentale sunt corelative drepturilor fundamentale şi
altor drepturi ale omului într-o societate.
3. Natura juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
Cu privire la natura juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale s-au formulat mai
multe teorii. Astfel, potrivit teoriei dreptului natural se consideră că drepturile şi libertăţile
fundamentale ar avea o natură deosebită de celelalte drepturi ale omului, deoarece cetăţeanul le
dobândeşte în calitatea de om, sunt opozabile statului şi nu sunt stabilite deci prin legi,
contracte, etc. Blackstone califică drepturile fundamentale ca absolute, deosebindu-le de alte
drepturi care sunt creaţia societăţii, deoarece ele derivă din legile naturii şi sunt anterioare
acestora din urmă.
Potrivit teoriei individualiste, se susţine că sursa oricărui drept este în individ, pentru
că acesta singur este o fiinţă reală, liberă şi responsabilă. Autorii acestei teorii denumesc
drepturile fundamentale ca fiind libertăţi necesare, adică cele mai necesare dintre toate.
In teoria drepturilor reflexe nu se face deosebirea de natură juridică între drepturile
individuale şi celelalte drepturi subiective, toate fiind o creaţie a dreptului obiectiv. Totuşi
Jellinek face o distincţie pornind de la diferenţa dintre noţiunea de putere juridică şi cea de
posibilitate juridică. Astfel, drepturile obişnuite ar conţine în ele atât o posibilitate juridică, cât
şi o putere juridică, în timp ce drepturile publice ar fi puteri de voinţă create exclusiv de lege,
care nu presupun şi o activitate naturală garantată de lege.
O trăsătură generală a multor teorii în privinţa naturii juridice a drepturilor omului este
aceea că nu există nici o deosebire de natura juridică între drepturile fundamentale şi
celelalte drepturi, toate fiind drepturi subiective. Ceea ce justifică distincţia între drepturile şi
libertăţile fundamentale pe de o parte, şi celelalte drepturi şi libertăţi, pe de altă parte este
importanţa economică, socială şi politică a acestora pentru autorul lor cât şi pentru societate în
general, rezultată din puterea juridică a actului normativ care le consacră. Putem reţine că
drepturile fundamentale sunt drepturi subiective esenţiale care împreună cu celelalte drepturi
subiective şi îndatoririle corelative, formează statutul juridic al cetăţeanului.
4. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului
Potrivit art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care
România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. De observat că
această neconcordanţă astfel reglementată nu vizează şi o neconcordanţă cu Constituţia.
Pe plan mondial, preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat în
câteva documente de reală valoare, între care trebuie menţionate îndeosebi: Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948); Pactul internaţional cu privire la
drepturile economice sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice; Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa (Helsinki 1975) şi
altele. România a aderat în anul 1994 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel,
orice persoană vătămată într-un drept al său care, după epuizarea tuturor căilor de atac
prevăzute de lege în România, apreciază că nu i s-a făcut dreptate, poate în termen de 6
luni să se adreseze Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Dacă persoana are dreptate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate obliga statul
la repararea dreptului, anularea actului ilegal, plata unor despăgubiri, inclusiv cheltuielile
judiciare.
Statul român pune în aplicare hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în baza
şi cu procedurile prevăzute în Constituţia României şi a legilor date în temeiul acesteia.
5. Clasficarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
Pe lângă clasificarea în drepturi şi libertăţi la care ne-am referit, în literatura de
specialitate se mai fac şi alte clasificări, astfel:
O primă clasificare ar fi aceea de drepturi individuale şi drepturi colective. In
categoria drepturilor colective sunt incluse dreptul popoarelor la autodeterminare, la eliberarea
de sub jugul colonial, dreptul de asociere în sindicate, egalitatea naţională, egalitatea între sexe
etc., adică acele drepturi care prin sensul şi posibilitatea de exercitare rezidă în apartenenţa la
un grup social.
În categoria drepturilor individuale sunt incluse dreptul de proprietate, dreptul la viaţă,
dreptul la muncă, etc.
Din punct de vedere al conţinutului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, acestea
se împart în:
a) inviolabilităţi;
b) drepturile şi libertăţile social-culturale;
c) drepturile exclusiv politice;
d) drepturile şi libertăţile social-politice;
e) drepturile garanţii.
O altă clasificare a drepturilor şi libertăţilor este făcută în:
a) drepturi şi libertăţi care ocrotesc fiinţa umană ca entitate bilogică;
b) drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea sau statul, exercitate de
regulă individual;
c) drepturi ale colectivităţilor de persoane;
d) drepturi garanţii;
e) îndatoriri fundamentale.
Libertăţile fundamentale pot fi individuale sau colective.
6. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale ale cetăţenilor români
Cu excepţia cazurilor expres prevăzute de Constituţie, aceste principii se aplică
drepturilor şi libertăţilor omului indiferent de cetăţenia sa.
Principiile, aşa cum am arătat, sunt reguli obligatorii general recunoscute, care şi-au
dovedit fiabilitatea de-a lungul timpului.
În cele ce urmează vom prezenta regulile fundamentale aplicabile tuturor drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor prevăzute în Constituţia României.
6.1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
Potrivit art. 15 al. 1 din Constituţie universalitatea drepturilor şi libertăţiilor se referă atât
la sfera propriu-zisă a drepturilor, cât şi la titularii acestora. Sub primul aspect, ea exprimă
vocaţia omului, a cetăţeanului, pe planul realităţilor juridice interne fiecărei ţări, pentru toate
drepturile şi libertăţile. Sub cel de al doilea aspect, universalitatea exprimă ideea că toţi
cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi şi libertăţi. Desigur, aceasta este o
posibilitate juridică, generală şi abstractă, recunoscută de către Constituţie fiecărui cetăţean.
Universalitatea drepturilor şi libertăţilor implică şi universalitatea îndatoririlor.
Este de altfel în firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă atât drepturi, cât şi obligaţii faţă de semenii
săi şi faţă de societate. Această regulă este explicit formulată şi în cele două pacte internaţionale
privitoare la drepturile omului care arată că „individul are îndatoriri faţă de alţii şi faţă de
colectivitatea căreia îi aparţine şi este ţinut de a depune eforturi în promovarea şi respectarea
drepturilor recunoscute în parte”. Or colectivitatea de care aparţine îşi revendică drepturile faţă
de cetăţean prin intermediul structurilor pe care şi le-a creat, potrivit legii.
6.2. Neretroactivitatea legii
În art. 15 al. 2 din Constituţia României se prevede: „legea dispune numai pentru
viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”, asigurând totodată stabilitatea drepturilor legal
câştigate.
Ca urmare, legea trebuie să producă efecte (drepturi şi obligaţii) numai pentru faptele şi
actele săvârşite după data intrării în vigoare a acesteia. Ar fi absurd să se pretindă unui om, în
general unui subiect de drept, să răspundă pentru o conduită anterioră intrării în vigoare a unei
legi, conduită contrară reglementărilor acestei legi.
Subiectul de drept nu putea să prevadă modul în care va reglementa legiuitorul, iar
comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de drept în vigoare
(la data săvârşirii faptei), al cărei respect îl datorează, ci nu unei legi viitoare ale cărei dispoziţii
nu le putea cunoaşte. Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat atât în Codul civil
art. 1, în sensul căruia „legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”, precum
şi în Codul penal, în art. 11, în sensul căruia „legea penală nu se aplică faptelor care, la data
când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”.
De la acest principiu sunt doar două excepţii când legea se aplică şi retroactiv, astfel:
a) când noua lege penală este mai favorabilă atunci aceasta se aplică retroactiv; de
exemplu, când legea nouă prevede o pedeapsă mai mică, pentru fapta respectivă.
b) în cazul legilor interpretative.
În ceea ce priveşte legea interpretativă, aceasta se aplică retroactiv numai atunci când nu
aduce noi reglementări, deoarece în cazul adăugării la lege, principiul neretroactivităţii se
respectă.
Principiul neretroactivităţii legii asigură:
- stabilitatea dreptului legal câştigat (care nu poate fi suprimat, printr-o nouă lege);
- previne abuzul de drept prin modificarea legilor, în cazul rotirii la putere;
- asigură legitimitatea legii, recunoaşterea acesteia ca obligatorie şi justă; nu se poate
pretinde respectarea unei legi inexistente, respectiv până la intrarea în vigoare a
acesteia.
În art. 5 pct. 2 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat
de
România prin Decretul nr. 212/1974, cu privire la drepturile câştigate, recunoscute, se
dispune:”Nu se poate admite nici o restricţie sau derogare de la drepturile fundamentale ale
omului recunoscute sau în vigoare în orice stat parte la prezentul Pact, în aplicarea legii, a
convenţiilor, regulamentelor sau cutumelor, sub pretextul că prezentul Pact nu recunoaşte
aceste drepturi sau le recunoaşte într-o măsură mai mică.”.
Iar în pct. 1 al art. 5 mai sus citat, se dispune: ”Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu
poate fi interpretată ca implicând pentru un stat, o grupare sau un individ, vreun drept de a se
deda la o activitate sau de a săvârşi un act urmărind suprimarea drepturilor şi libertăţilor
recunoscute în prezentul Pact ori limitări ale lor mai ample decât cele prevăzute în Pact.”. Se
observă respectarea principiului dreptului câştigat potrivit legii, drept ce nu poate fi suprimat
sau restrâns printr-o altă lege ulterioară.
6.3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor
Potrivit art. 16 pct. 1 şi 2, precum şi art. 4 pct. 2 din Constituţie, cetăţenii români fără
deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă
politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în
Constituţie şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală,
fără privilegii şi fără discriminări şi sunt trataţi în mod egal atât de către autorităţile publice cât
şi de către ceilalţi cetăţeni.
6.4. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai
cetăţenie română şi domiciliul în ţară
Constituţia României stabileşte în art. 16 (3) că funcţiile şi demnităţile publice, civile
sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenie română şi domiciliul în
ţară.
Observăm că se utilizează termenii de „funcţii” şi „demnităţi publice” ca două noţiuni
distincte. Funcţiile sunt folosite în sensul dreptului administrativ. Demnitatea publică exprimă
mai mult decât o funcţie în sensul dreptului administrativ, fiind prin excelenţă o categorie a
dreptului constituţional în care, după opinia prof. Ioan Muraru, intră: şeful de Stat, deputaţii,
senatorii şi miniştrii. Distincţia este necesară deoarece statutul acestora este reglementat în mod
diferit. Art. 16(3) din Constituţie se referă nu la orice funcţie ci numai la funcţiile publice
carepresupun exerciţiul autorităţii statale, pentru ocuparea cărora este obligatorie depunerea
jurământului prevăzut de art. 50 din Constituţie. Deci, pentru ocuparea unor funcţii şi demnităţi
publice de către o persoană sunt necesare următoarele condiţii cumulative:
- să fie cetăţean român;
- să aibă numai cetăţenia română, nu dublă cetăţenie;
- să aibă domiciliul în ţară (locuinţă stabilă, de fapt şi de drept);
- exercitarea funcţiei şi demnităţii publice să se efectueze cu „fidelitate faţă de ţară” şi
cu „bună credinţă”;
- să depună jurământul prevăzut de lege.
Toate aceste condiţii sunt garanţii ale ataşamentului faţă de ţară, dar şi o
responsabilitate pe măsură. Astfel, infracţiunea de trădare prevăzută de art. 155 din Codul
penal, nu poate fi reţinută în sarcina unui cetăţean străin şi nici a unei persoane fără cetăţenie
care nu domiciliază în România; aceeaşi situaţie este şi în cazul infracţiunii de trădare prin
ajutarea inamicului, prevăzută de art. 156 din Codul penal.
6.5. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor
Statutul de cetăţean român asigură dreptul persoanei care are calitatea de cetăţean român
de a solicita protecţie din partea autorităţilor române şi, respectiv, obligaţia constituţională a
acestora de a le acorda protecţia necesară, atât în interior, cât şi în exterior.
În acest sens, protecţia cetăţeanului român în străinătate presupune:
- dreptul de a solicita ambasadei şi consulatului de a interveni pe lângă organele în drept
din ţara respectivă, pentru asigurarea dreptului la apărare,încetarea abuzurilor etc.
- consultanţă în exercitarea drepturilor în străinătate;
- ambasada poate să notifice, să ceară explicaţii, sau să protejeze atunci când în ţara
străină se încalcă drepturile cetăţeanului român;
- efectuarea unor acte juridice la ambasadă în interesul cetăţeanului român;
- asigurarea unei legături între cetăţeanul român şi autorităţile din România, dar şi
autorităţile din ţara străină;
- asistenţă judiciară etc.
- cetăţeanul român aflat pe teritoriul ambasadei române nu poate fi extrădat potrivit
Convenţiei internaţionale privind extrădarea.
Autorităţile române, în virtutea obligaţiilor lor, încheie acorduri, tratate cu autorităţile
altor state, privind protecţia cetăţenilor români în străinătate pe principiul reciprocităţii.
În afara teritoriului român, cetăţenii români sunt datori să-şi execute obligaţiile
constituţionale, afară de cazul când acestea sunt incompatibile cu absenţa din ţară.
6.6. Protecţia juridică a cetăţenilor străini şi apatrizilor în România
Potrivit art. 18 din Constituţie, „cetăţenii străini şi apatrizi care locuiesc în România se
bucură de protecţie generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte
legi...” Observăm că protecţia acestora este la nivel de garanţie constituţională, ceea ce
înseamnă că nici o lege nu o poate înlătura ori diminua. Cu excepţia drepturilor politice (de a
alege şi de a fi ales şi de a ocupa funcţii şi demnităţi publice), cetăţenii străini şi apatrizii au
aceleaşi drepturi ca cetăţenii români, iar în plus dreptul de azil prevăzut de art. 18 al. 2 din
Constituţie. În prezent, cetăţenii străini încă nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra
pământului. Însă, aşa cum am arătat, sunt unele propuneri de modificare a Constituţiei pentru a
le acorda şi cetăţenilor străini dreptul de a dobândi proprietatea asupra pământului în România.
Este de netăgăduit că străinii şi apatrizii au drepturi dar şi obligaţiile corespunzătoare
acestora, respectiv de a cunoaşte şi respecta Constituţia şi legile româneşti, atunci când se află
în România.
6.7. Extrădarea şi expulzarea
Potrivit art. 19 din Constituţie, cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din
România, iar cetăţenii străini şi apatrizi pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai pe baza unei
convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
Expulzarea sau extrădarea se hotărăsc de justiţie, deci în cadrul unui proces, pe bază
de fapte prevăzute de lege şi bine probate. Orice expulzare sau extrădare nehotărâtă în mod
legal de justiţie este un abuz, o încălcare a dreptului la liberă circulaţie, garantat de Constituţie
şi Convenţiile internaţionale. Aşa cum am arătat, Constituţia valorifică o regulă de tradiţie care
rezultă din documentele juridice internaţionale şi constituţiile altor ţări şi anume că cetăţenii
proprii nu pot fi nici extrădaţi nici expulzaţi. Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar
fi o măsură contrară legăturii de cetăţenie care implică obligaţia de protecţie pe care statul
trebuie să o asigure tuturor cetăţenilor săi. În literatura juridică se menţionează un singur caz în
care această regulă universală nu mai este aplicabilă, respectiv între Statele Unite ale Americii
şi Anglia, între care extrădarea propriilor cetăţeni este admisă, caz singular explicabil prin
istoria şi legăturile sociale şi politice deosebite dintre cele două state.
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul
căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi, urmărit sau condamnat penal, să i-l predea. Ea asigură
ca autorii unor infracţiuni, mai ales a unor infracţiuni internaţionale grave, să nu rămână
nepedepsiţi, ascunzându-se pe teritoriul altor state.
Nu se admite extrădarea pentru raţiuni politice, sau atunci când persoana în cauză ar
putea fi condamnată la moarte ori ar exista riscul de a fi supusă torturii şi altor pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante.
 Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un stat să oblige
o persoană (numai cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod
silit, şederii acestei persoane pe teritoriul său. Codul nostru penal reglementează expulzarea
străinilor în cadrul măsurilor de siguranţă, adică acele măsuri care au ca scop înlăturarea unei
stări de pericol şi preîntâmpinarea faptelor prevăzute de legea penală şi care se iau faţă de
persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.
Executarea deciziei de expulzare să nu fie inutilă, brutală, rapidă sau vexatorie, iar
expulzatului să i se lase dreptul de a alege statul spre teritoriul căruia urmează să fie expulzat,
adică expulzarea să se facă cu respectarea drepturilor inerente persoanei.
În măsura în care aceste reguli sunt prevăzute în pacte, convenţii, protocoale la care
România a aderat, fac parte din dreptul intern şi sunt aplicabile în domeniul expulzării (art. 11
din Constituţie). Potrivit art. 7 din Declaraţia privind Drepturile Omului aparţinând persoanelor
care nu posedă naţionalitatea ţării în care locuiesc (O.N.U. 13 decembrie 1985) „un străin care
se găseşte legal pe teritoriul unui stat, nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii
luateconform legii, afară dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie
să aibă posibilitatea de a valorifica motivele contrare expulzării sale şi de a cere examinarea
cazului său de autoritatea competentă sau de una sau mai multe persoane special desemnate de
o anumită autoritate, fiind reprezentat în acest scop. Expulzarea individuală sau colectivă a
străinilor ce se găsesc în această situaţie pentru motive de rasă, culoare, religie, cultură, de
origine naţională sau etnică este interzisă”.
6.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale
Prin art. 20 din Constituţia României se stabilesc reguli privind corelaţia dintre dreptul
intern şi dreptul internaţional.
O primă regulă este aceea că dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti se
interpretează şi se aplică în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care
România este parte, aşa cum este Declaraţia Universală a Dreptului Omului (1948).
Socotim că această regulă este valabilă numai în condiţiile în care această interpretare îl
avantajează pe individ în drepturile şi libertăţile fundamentale. Or, atunci când dispoziţia din
dreptul intern este mai favorabilă cetăţeanului, credem că aceasta trebuie aplicată. Spre
exemplu, socotim că dispoziţiile art. 19 pct. 3 din Constituţia României prin care se prevede că
expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie, sunt superioare dispoziţiilor art. 7 din
Declaraţia privind Drepturile Omului, din 13 decembrie 1985, care admite şi expulzarea pe cale
administrativă, situaţie când s-ar putea încălca dreptul la libera circulaţie, consfinţit atât în
Constituţia României cât şi în Norme internaţionale
 Cea de-a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale, atunci când
există neconcordanţă între acestea şi legile interne, în domeniul drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor. Deci acest articol (20) nu soluţionează un concurs între o dispoziţie a Constituţiei
României şi o normă juridică internaţională adoptată şi de Parlamentul României.
Această dispoziţie credem că trebuie interpretată ca o regulă de la care există excepţii,
respectiv atunci când dispoziţiile din dreptul intern sunt superioare faţă de cele
internaţionale, în domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, se aplică cele române. De
asemenea, această regulă permite accesul persoanei la Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
pentru apărarea dreptului său, după parcurgerea în România a tuturor căilor de atac. Este de
observat că Curtea Europeană a Drepturilor Omului judecă o cauză privind fapte săvârşite în
România numai după legislaţia României şi tratatele şi convenţiile la care a aderat şi care astfel
fac parte din dreptul intern. În constituţiile unor ţări, problema neconcordanţei reglementărilor
interne şi internaţionale are soluţii interesante. Astfel, Constituţia Franţei, în art. 54, prevede că
„Dacă Consiliul Constituţional sesizat de către Preşedintele Republicii, de către Primul-
ministru sau de către preşedintele unei sau alteia dintre adunări a declarat că un angajament
internaţional cuprinde o clauză contrară Constituţiei, autorizaţia de ratificare sau de aprobare
nu poate interveni decât după revizuirea Constituţiei.” Iar Constituţia Spaniei prevede în art. 95
că „Încheierea unui tratat internaţional conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va trebui
precedată de o revizuire a acesteia.” Deci, raţionând per a contrario, în aceste state, până la
modificarea Constituţiei, nu pot fi ratificate convenţii sau tratate contrare Constituţiei lor. A
treia regulă o constituie aceea că aplicarea dispoziţiilor convenţiilor şi tratatelor la care România
este parte, trebuie să se facă în conformitate cu principiile generale ale dreptului şi în mod
deosebit cu principiul neretroactivităţii legii. Socotim că invocarea aplicării dispoziţiilor
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru acte şi fapte încheiate ori săvârşite înainte de
1994 (când România a aderat la această convenţie), este discutabilă,contrară nu numai
principiilor dreptului, ci şi dispoziţiilor Convenţiei. Astfel, în art. 53 al Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului, denumit „Apărarea drepturilor omului recunoscute” se prevede „Nici o
dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor
oricărei părţi contractante sau oricare alte Convenţii la care aceasta este parte”. Deci, cu atât
mai mult, nu ar putea fi atinse drepturile câştigate în temeiul unei legi aplicându-se astfel
principiul dreptului câştigat. Iar în art. 59 pct. 3 din Convenţia susmenţionată se dispune „Pentru
orice semnătură care va ratifica ulterior,
 Convenţia va intra în vigoare din momentul depunerii instrumentelor de ratificare”.
Aplicarea retroactivă a Convenţiei susmenţionate ar fi contrară art. 15 al. 2 din
Constituţia României cât şi art. 17 din Convenţie intitulat „Interzicerea abuzului de drept” în
care se dispune astfel „Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca
implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate
sau a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a aduce limitări mai ample
acestor drepturi şi libertăţi decât cele prezente în această Convenţie.”.
6.9. Accesul liber la justiţie
Soluţionarea conflictelor de către o putere independentă şi imparţială este o garanţie a
drepturilor şi libertăţilor, dacă fiecare persoană beneficiază de accesul liber la justiţie. Potrivit
acestui principiu, oricine trebuie să aibă acces liber la justiţie fie că este cetăţean român,
cetăţean străin sau apatrid, pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale
legitime.
Din art. 21 pct. 1 din Constituţie rezultă că legile şi Constituţia nu apără şi nu garantează
orice interese, ci numai acele interese care se întemeiază pe drept, pe cutumă, în general pe
izvoarele de drept. Interesele nelegitime nu pot şi nu trebuie ocrotite, ele fiind contrare
principiului legalităţii şi, în general, ale statului de drept. Aceasta nu înseamnă că va fi respinsă
aprioric o acţiune, motivându-se că interesul este nelegitim. Folosind exprimarea interese
legitime textul constituţional nu pune o condiţie de admisibilitate a acţiunii în justiţie, ci obligă
justiţia să ocrotească numai interesele legitime, deci să judece şi dacă interesele sunt legitime
să le ocrotească. Atunci când interesele revendicate nu sunt legitime, instanţa, constatând
aceasta, va refuza motivat apărarea acestora. Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea
drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime se poate realiza fie pe calea acţiunii directe, fie
prin orice altă cale procedurală, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.
De menţionat că accesul liber la justiţie fiind garantat de Constituţie nu poate fi
îngrădit de nici o lege. Limitarea procedurilor contencioase, în domeniul contravenţional
numai în faţa autorităţii administrative printr-o lege, este neconstituţională. (De exemplu:
contestarea proceselor verbale de contravenţie numai la Ministerul de Finanţe, nu şi la justiţie).
Potrivit legii române orice persoană, pentru apărarea interesului său legitim, se poate
adresa justiţiei în trei grade de jurisdicţie, adică la trei instanţe, pe ierarhia acestora (judecata în
fond, judecata în apel şi judecata în recurs) aşa cum garantează art. 128 din Constituţie. În afara
acestora justiţiabilul mai poate folosi şi alte căi judiciare interne pentru apărarea dreptului său
(contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în anulare etc.) cât şi la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.
 6.10. Prezumţia de nevinovăţie
Potrivit art. 23 pct. 8 din Constituţia României, „până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”.
Conform art. 6 pct. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, „orice persoană
acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”.
Ca urmare, prezumţia de nevinovăţie presupune:
- o persoană poate fi acuzată numai în limitele legii, pe bază de probe şi indicii de
vinovăţie, şi numai de organele abilitate; orice acuzaţie în afara acestor limite intră
sub incidenţa Codului penal, care prevede infracţiuni în acest sens cum sunt: arestarea
nelegală şi cercetarea abuzivă, denunţarea calomnioasă, represiunea nedreaptă, calomnia etc;
- persoana nu este obligată să-şi probeze nevinovăţia, fiind prezumată ca nevinovată
până în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare;
- o persoană necondamnată judecătoreşte definitiv trebuie tratată cu respectarea tuturor
drepturilor ce i se cuvin unei persoane nevinovate;
- sarcina administrării probelor de vinovăţie o au, în principal, organele abilitate ale
statului care trebuie să o realizeze cu respectarea procedurilor legale; încălcarea acestei
dispoziţii poate constitui infracţiunile de: denunţare calomnioasă, mărturie mincinoasă,
abuz în serviciu etc.
6.11. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului dreptului sau al unor
libertăţi
Potrivit Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (Franţa, 1789) art. 4 „Libertatea
constă în a putea face tot ce nu dăunează altuia. De asemenea, exerciţiul drepturilor naturale ale
fiecărui om nu are alte limite decât cele care asigură celorlalţi membrii ai societăţii să se bucure
de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât de lege”.
În art. 17 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului intitulat „Interzicerea abuzului
de drept” se arată că „Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca
implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate
sau a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de
prezenta Convenţie sau a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât cele
prevăzute de această Convenţie”. Din examinarea acestor prevederi rezultă că limitările şi
restricţiile sunt posibile dacă sunt expres prevăzute de lege şi sunt necesare într-o societate
democratică pentru a proteja securitatea naţională, ordinea publică, sănătatea sau morala
publică, drepturile şi libertăţile celorlalţi; restrângerea trebuie să fie proporţională cu cauza care
a determinat-o. Art. 49 din Constituţia României permite restrângerea exercitării unor drepturi
în următoarele condiţii cumulative.
- restrângerea trebuie să se facă numai prin lege şi respectiv lege organică, atunci când
Constituţia o cere (cum ar fi în cazul regimului proprietăţii prevăzut de art. 72 lit. k).
Astfel sunt excluse alte acte normative (legea ordinară, ordonanţa ordinară a
Guvernului, hotărâri de Guvern, ordine ale miniştrilor etc.);
- restrângerea să se facă numai dacă se impune (adică dacă nu se poate altfel);
- restrângerea să se facă numai în anumite cazuri strict precizate de Constituţie:
apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi
a libertăţiilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei
calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav;
- restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate
atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.
De asemenea, în art. 18 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, denumit
„Limitarea folosirii restrângerii drepturilor” se prevede: „Restrângerile care în termenii
prezentei Convenţii sunt aduse respectivelor drepturi ori libertăţi nu pot fi aplicate decât în
scopul pentru care ele au fost prevăzute”. Este de observat că în art. 49 al Constituţiei este
reglementată numai restrângerea exerciţiului unui drept, fiind interzise prin normă cu putere
constituţională orice activitate care ar înlătura dreptul sau libertatea respectivă, adică ….
„atingere a existenţei dreptului sau a libertăţii”. Iar în art. 30 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului se prevede „Nici o prevedere a prezentei Declaraţii nu poate fi interpretată
caimplicând unui stat, unui grup sau unei persoane dreptul de a se deda la vreo activitate sau de
a săvârşi vreun act care să conducă la desfiinţarea drepturilor şi libertăţilor enunţate în prezenta
Declaraţie.”.
În acelaşi sens, referitor la „drepturile recunoscute sau în vigoare” se dispune şi în art. 5
pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, respectiv că „nu se poate
admite nici o restricţie sau derogare de la acestea”, ceea ce corespunde principiului dreptului
legal câştigat.
XIII. A. Drepturi și libertăți ale ființei umane privită ca entitate biologică
1. Dreptul la viață este înscris în Declarația Universală a Drepturilor Omului, declaraţie
preluată în Constituţiile celor mai multe state (art. 3 în Constituţia României). Dreptul la viaţă
este cel mai natural drept al omului. În Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se dispune:
„Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva
în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal, în cazul
în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. Moartea nu este considerată
ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o
recurgere absolut necesară la forţă:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane
legal deţinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”
Pactul privitor la drepturile civile şi politice stabileşte în art. 6 pct. 1 că „Dreptul la viaţă
este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de
viaţa sa în mod arbitrar.”
Potrivit Constituţiei Italiene art. 15 „Toţi au dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi
morală, astfel că nimeni nu poate fi supus torturii, pedepselor sau vreunui tratament inuman sau
degradant.
Pedeapsa cu moartea este abolită, cu excepţia dispoziţiilor cuprinse în legile penale
militare în timp de război.”
Unele Constituţii ale statelor nu consacră în mod expres dreptul la viaţă, ci numeroase
alte drepturi cu obligaţii corelative ale statului prin care este garantat dreptul la viaţă.
Astfel, corelativ dreptului la viaţă, statului îi revin obligaţii esenţiale ca: asigurarea
condiţiilor minime de existenţă pentru ca cetăţenii să aibă o viaţă decentă; protecţia mediului în
care trăieşte omul; asigurarea mijloacelor necesare pentru ocrotirea sănătăţii lui; prevenirea şi
combaterea infracţiunilor contra vieţii, incriminarea omorului, genocidului, a avortului ilegal,
interzicerea euthanasiei, suprimarea pedepsei cu moartea etc.
Ca urmare, dreptul la viaţă poate fi privit în două accepţiuni: într-o accepţiune
restrânsă, dreptul la viaţă priveşte viaţa persoanei numai în sensul ei fizic, iar într-o accepţie
largă, viaţa persoanei este privită ca un univers de fenomene, fapte, cerinţe şi dorinţe ce se
adaugă, permit şi îmbogăţesc existenţa fizică. În această ultimă accepţiune, dreptul la viaţă
este asigurat prin intregul sistem constituţional.
Constituţia României reglementează dreptul la viaţă în ambele sensuri. Astfel, în art. 22
se prevede că dreptul la viaţă este garantat, iar pedeapsa cu moartea este interzisă.
Concomitent sunt reglementate alte drepturi conexe dreptului la viaţă, cum sunt: dreptul
la integritate fizică şi psihică, libertatea individuală, dreptul la viaţa intimă, familială şi privată,
dreptul la ocrotirea sănătăţii, interzicerea muncii forţate. Totodată, Constituţia României
reglementează obligaţii ale Statului corelative dreptului la viaţă, cum sunt obligaţiile statutului
ce decurg din garantarea dreptului la viaţă, astfel:
- prevenirea şi combaterea infracţiunilor şi altor fapte periculoase pentru viaţa persoanei
şi viaţa publică (omorul, tentativa de omor, lovituri cauzatoare de moate, uciderea din
culpă, genocidul etc.);
- asigurarea măsurilor de dezvoltare economică şi de protecţie socială necesare unui trai
decent (locuri de muncă, salarii, pensii, ajutoare, asigurări etc.);
- protecţia copiilor, tinerilor, a familiei şi a persoanelor handicapate;
- protecţia proprietăţii private şi publice;
- ocrotirea sănătăţii;
- ocrotirea vieţii intime, familiale şi private;
- interzicerea pedepsei cu moartea;
- interzicerea muncii forţate.
Interzicerea pedepsei cu moartea de către Constituţia României exprimă tendinţa
dominantă în lume, prezentă în documentele juridice, politice şi sociologice, de înlăturare a
acestei sancţiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale
omului, dar este prin natura sa o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptă şi niciodată eficientă,
susţin unii autori. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind că de foarte multe
ori a fost efectul unor grave erori judiciare şi că nu totdeauna a pedepsit ceea ce trebuia astfel
pedepsit.
Modul de reglementare în art. 22 pct. 3 din Constituţia României prin care se interzice
pedeapsa cu moartea, nu admite nici o excepţie, cum ar fi cea pe timp de război. În Constituţia
Italiei, pedeapsa cu moartea este interzisă, „cu excepţia cazurilor prevăzute de legile militare
pe timp de război.”
De asemenea, spre deosebire de Constituţia României, Protocolul nr. 6 al Constituţiei
Europene a Drepturilor Omului prevede în art. 2, o excepţie de la abolirea pedepsei cu moartea
şi anume „pedeapsa cu moartea în timp de război”. Interzicerea pedepsei cu moartea cu
menţinerea excepţiei pe timpul războiului, se regăseşte şi în Constituţia Spaniei (art. 15). Este
adevărat că nimeni nu doreşte războiul, dar orice stat care se respectă este îndreptăţit să ia în
calcul şi un astfel de risc, şi să-şi creeze o legislaţie raţională, legislaţie care să servească
interesele naţiunii. Un război poate interveni prin surprindere, ceea ce exclude timpul necesar
pentru modificarea Constituţiei, astfel încât să prevadă posibilitatea introducerii pedepsei cu
moartea în caz de război. Unei astfel de excepţii socotim că trebuie să i se găsească locul şi în
Constituţia României din moment ce în art. 92 pct. 3 şi art. 93 al acesteia se vorbeşte de
„agresiunea armată îndreptată împotriva ţării şi respectiv, starea de asediu şi starea de urgenţă”,
ca ipoteze prevăzute în Constituţie a fi reglementate în scop preventiv.
În constituţiile a 18 state din cadrul Statelor Unite ale Americii, pedeapsa cu moartea este
admisă atât pe timp de pace cât şi pe timp de război, motivându-se că încă nu sunt condiţiile
necesare pentru interzicerea acesteia.
O problemă interesantă poate fi legată de art. 2 pct. 2 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, la care România a aderat în anul 1994 prin Legea nr. 30. Astfel, se pune
întrebarea dacă art. 20 pct. 3 din Constituţia României care interzice pedeapsa cu moartea, nu
este incompatibil cu art. 2 pct. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care admite
moartea rezultată dintr-o recurgere absolut necesară la forţă: a) pentru a asigura apărarea
oricărei persoane împotriva violenţei ilegale; b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a
împiedica evadarea unei persoane legal deţinută; c) pentru a reprima, conform legii, tulburări
violente sau o insurecţie. Socotim că aceste prevederi nu contravin art. 20 pct. 3 din Constituţie,
deoarece situaţiile reglementate de acesta nu au nici o legătură cu interzicerea pedepsei cu
moartea. In astfel decazuri, moartea survine nu ca urmare a unor pedepse, ci în cazul unor
acţiuni legitime necesare şi fără alternativă.
Pe de altă parte, potrivit art. 11 pct. 2 din Constituţia României, Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului face parte din dreptul intern al României în baza Legii nr. 30/1994. Iar
conform art. 20 pct. 2 din Constituţia României, dacă există neconcordanţă între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale. Prin reglementările din art. 2 pct. 2 din
Convenţia Europeană se apără de fapt drepturile şi libertăţile omului în condiţii speciale, astfel:
a) În Codul penal este reglementată legitima apărare, caz în care moartea cauzată
agresorului, în limitele legii, nu este sancţionată. In acest sens, este în stare de legitimă apărare
acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat
împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc, şi care pune în pericol grav persoana
sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc. Este de asemenea în legitimă apărare şi acela
care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea
pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Aceste dispoziţii ale Codului penal,
coroborate cu cele ale art. 2 pct. 2 lit. a din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, definesc
cazul când cauzarea morţii unei persoane nu se sancţionează dacă se săvârşeşte în condiţiile
cumulative:
- ale legitimei apărări şi
- pentru apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale.
 Este de observat că, chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile legitimei apărări, cauzarea
morţii agresorului nu este scuzabilă atunci când agresorul pune în pericol orice altă valoare din
cele prevăzute de art. 44 al. 2 din Codul penal, cu excepţia vieţii, integrităţii fizice şi psihice a
persoanei.
În astfel de situaţii, se apreciază că viaţa agresorului este mai importantă decât valorile
apărate şi nu se admite suprimarea vieţii persoanei pentru apărarea unui bun mobil sau imobil.
b) În scopul efectuării unei arestări legale, sau pentru a împiedica evadarea unei persoane
legal deţinute atunci când în mod absolut necesar s-a recurs la forţă, moartea cauzată nu este
imputabilă. Această prevedere a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului trebuie coroborată
cu dispoziţiile Legii nr. 17/1996 care reglementează folsoirea uzului de armă în astfel de situaţii.
Cazurile de folosire a armamentului în astfel de condiţii sunt strict prevăzute de
lege, numai dacă este absolut necesar, dacă nu există alte mijloace legale, în condiţiile
legitimei apărări şi a somaţiilor prevăzute de lege, dacă există un mandat legal de arestare şi o
stare legală de deţinere.
c) Potrivit art. 2 pct. 2 lit. c din Convenţie, moartea nu este imputabilă dacă aceasta ar rezulta
dintr-o recurgere absolut necesară la forţă, pentru a reprima, conform legii, tulburări violente
sau o insurecţie.
Astfel potrivit art. 47 lit. h din Legea nr. 17/1996, uzul de armă se poate face pentru
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a misiunilor militare, împotriva grupurilor de persoane
sau a persoanelor izolate care încearcă să pătrundă fără drept în sediile sau în perimetrele
autorităţilor şi instituţiilor publice.
Potrivit art. 51 din legea nr. 17/1996, „uzul de armă în condiţiile şi situaţiile prevăzute
în prezentul capitol, se face în aşa fel încât să ducă la imobilizarea (nu neutralizarea s.n.) celor
împotriva cărora se foloseşte arma, trăgându-se, pe cât posibil, la picioare pentru a evita
cauzarea morţii acestora. Dacă uzul de armă şi-a atins scopul prevăzut în aliniatul 1, se
încetează recurgerea la un asemenea mijloc.” Din aceste ultime dispoziţii rezultă că dacă
agentul autorităţii publice a vizat zone vitale ale persoanei (cap, inimă etc.), atunci se pune
problema folosirii ilegale a armamentului, fapta sa nemai încadrându-se în condiţiile Legii
române nr. 17/1996 şi evident a Constituţiei. Iar în cazul în care, deşi agentul a respectat
condiţiile legii, moartea a intervenit ca urmare a faptului că persoana vizată, în mod
imprevizibil, şi-a expus zonele vitale pe direcţia de tragere, moartea acesteia nu îi este
imputabilă.
Din acest punct de vedere, faţă de prevederile C.E.D.O., reglementarea din Legea nr.
17/1996 este mai precisă şi în favoarea drepturilor omului, respectiv a celui care încălcând
legea, este supus riscului morţii, aşa cum sunt şi prevederile Legii nr. 60/1991 privind
organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice.
2. Dreptul la integritate fizică şi psihică
Dreptul la integritate fizică şi psihică a fost inspirat, de asemenea, de Declaraţia
Universală care, în art. 5, proclamă că „nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau
tratamente crude inumane sau degradante”. În acelaşi sens a fost formulat art. 7 din Pactul
internaţional relativ la drepturile civile şi politice. Art. 3 al Convenţiei Europene reia, în esenţă,
art. 5 din Declaraţia Universală, mai puţin termenul „tratamente crude”, spunând că „nimeni nu
poate fi supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumne sau degradante”. El nu a preluat
însă aliniatul 2 de la art. 7 al Pactului unde se spune: „In special, este interzis ca o persoană să
fie supusă, fără consimţământul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice.”
Dreptul la integritatea fizică este clar definit prin chiar formularea constituţională.
Strânsa sa legătură cu dreptul la viaţă a determinat reglementarea în acelaşi articol. Respectul
integrităţii fizice este garantat chiar prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia autorităţilor
publice de a o asigura. Orice atingere adusă integrităţii fizice a persoanei va trebui sancţionată
de lege; dacă „atingerea” se impune, totuşi, din considerente de ordin social, ea se poate face
numai pe baza legii emisă potrivit condiţiilor art. 49 din Constituţie (de exemplu: vaccinarea
pentru combaterea unei epidemii, recoltarea de sânge pentru dovedirea intoxicaţiei alcoolice,
efectuarea unei operaţii chirurgicale cu acordul pacientului etc.). În spiritul Constituţiei, pentru
protecţia integrităţii fizice, legiuitorul a incriminat ca infracţiuni şi sancţionat faptele contra
vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, a înfiinţat organele împuternicite cu prevenirea,
constatarea şi sancţionarea acestora, precum şi procedurile de urmat. (art. 174 - 185 din Codul
penal şi articolele corespunzătoare din Codul de procedură penală sunt dispoziţii legale
elaborate în acest sens.)
Dreptul la integritatea psihică este ocrotit şi considerat de valoare constituţională, omul
fiind conceput - sub aspect juridic - ca un complex de elemente în care fizicul şi psihicul nu pot
fi despărţite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integrităţi este contrară drepturilor omului.
Respectul vieţii, al integrităţii fizice şi psihice implică, în mod firesc, interzicerea
torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, ceea ce face în mod expres art.
22 pct. 2 din Constituţie. Practicarea unor asemenea procedee şi tratamente este o încălcare a
demnităţii şi personalităţii omului, conţinând obiceiuri primitive care trebuie repudiate şi
reprimate de către lege.
Potrivit Convenţiei contra torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori
degradante, tortura este un act prin care se produce o durere sau o suferinţă ascuţită, fizică sau
mentală, intenţionat unei persoane, cu scopul de a obţine de la ea sau de la o terţă persoană
informaţii sau mărturisiri, de a pedepsi un act pe care ea sau o terţă persoană l-a comis sau se
presupune de a o fi comis, de a întimida sau de a face presiune asupra sa sau de a intimida sau
face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv fondat pe o formă de
discriminare, indiferent care este, dacă o asemenea durere sau asemenea suferinţă sunt produse
de un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană având o împuternicire oficială sau la
instigarea sa ori cu consimţământul său expres sau tacit.
De asemenea, Convenţia cuprinde angajamentul statelor de a lua măsuri legislative,
administrative, judiciare şi orice alte măsuri eficiente pentru a împiedica comiterea de acte
de tortură, aplicarea de pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, pe teritoriul ce
se află sub jurisdicţia lor.
Din punct de vedere penal, tortura este incriminată şi sancţionată în art. 2671 din Codul
penal român, cu pedeapsa închisorii de la 2 la 25 de ani sau detenţia pe viaţă.
De observat că, în art. 2671 aliniatul 5 din Codul penal se spune „Nici o împrejurare
excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de starea de război sau de ameninţări cu
războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepţie, nu poate fi
invocată pentru a justifica tortura; de asemenea nu poate fi invocat nici ordinul superiorului
sau al unei autorităţi publice”.
Garantarea dreptului la integritatea fizică şi psihică se face nu numai faţă de autorităţile
publice şi agenţii acestora prin art. 2671 din Codul penal, dar şi faţă de orice altă persoană,
prin incriminarea infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii. (art. 180-184 din
Codul penal român).
3. Dreptul la ocrotirea vieții intime, familiale și private
Convenţiile internaţionale şi Constituţia României impun autorităţilor publice obligaţia
de a ocroti viaţa intimă, familială şi privată, precum şi oricărei persoane, de a respecta dreptul
la viaţa intimă, familială şi privată. Atingerile aduse vieţii intime, familiale şi private pot să se
înfăţişeze nu numai ca violări ale spaţiului în care se desfăşoară activitatea persoanei, dar şi ca
încălcări ale domeniului rezervat gândurilor, manifestărilor intime, prin violarea secretului
corespondenţei, a comunicărilor, a convorbirilor (prin interceptare) ori ca imixtiuni abuzive în
viaţa intimă a persoanei, prin captarea de la distanţă de imagini, sunete legate de viaţa personală
a celui vizat, sau prin înregistrarea de la distanţă a convorbirilor purtate, a destăinuirilor făcute,
ori prin obţinerea de fotografii în locuri private sau cu privire la fapte private, care ar putea
dezvălui manifestări intime ale persoanei.
 Constituţia României, în art. 26, foloseşte terminologia „viaţa intimă, familială şi
privată”, fără a le defini. Din moment ce le-a folosit, constituantul înseamnă că le-a recunoscut
semnificaţii diferite, astfel încât reglementarea să fie precisă şi completă sub acest aspect.
În art. 18 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului se prevede: „1.Orice persoană
are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei
sale. 2.Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în
măsura în care acest amestec este prevăzut de lege, şi dacă constituie o măsură care, într-o
societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea
economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a moralei,
ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
Observăm că în această Convenţie nu se vorbeşte de dreptul la viaţa intimă, lăsând să se
înţeleagă că acesta este inclus în dreptul la viaţa privată şi familială.
Socotim că reglementarea din Constituţia României este mai reuşită având în vedere
problemele ridicate de evoluţia dreptului, în general, şi a dreptului la viaţa intimă, familială şi
privată, în special.
În noul Cod penal francez, la art. 226-1, se vorbeşte de „intimitatea vieţii private” atunci
când defineşte ca infracţiuni pentru care prevede sancţiuni penale, fapte prin care se aduce
atingere intimităţii vieţii private, cum sunt înregistrarea, transmiterea vizuală sau fonică de
imagini sau sunete, fotografii etc. din intimitatea vieţii private a altuia. În doctrina italiană s-au
depus, de asemenea, eforturi pentru a se clarifica conceptul de intimitate (riservatezza) introdus,
pentru prima dată, prin Legea nr. 98 din 09 aprilie 1974.
După primele comentarii ale legii mai sus citate s-a desprins concluzia că, prin intimitate,
legiuitorul italian a urmărit să ocrotească interesul individului de a cuprinde în sfera vieţii sale
private acele manifestări care nu ar dori să ajungă la cunoştinţa altor persoane (Bricola, Palazzo)
sau ocrotesc interesul individului de a păstra pentru el, în mod exclusiv, orice informaţie asupra
propriilor acţiuni (Mantovani).
Potrivit legii penale italiene (art. 165 bis) este incriminată fapta aceluia care prin
instrumente de captare vizuală sau sonoră îşi procură ilicit informaţii sau imagini ţinând de viaţa
privată care se desfăşoară în domiciliul unei persoane sau în alte locuri aparţinând acelui care
are dreptul de a interzice aceasta. În Codul penal spaniol (art. 197) se incriminează fapta aceluia
care, pentru a descoperi secretele unei persoane, atinge intimitatea acesteia şi îşi însuşeşte, fără
consimţământ, scrisori, înscrisuri, mesaje sau orice alte documente sau bunuri. Codul penal
american ocroteşte dreptul persoanei la intimitate, incriminând pătrunderea ilicită în locuri
private cu intenţia de a asculta sau supraveghea o persoană, instalarea de dispozitive de
ascultare, fotografiere etc, inclusiv de la distanţă.
Constituţia Spaniei, în art. 18 pct. 1, prevede: „Este garantat dreptul la onoare, intimitate
personală şi familială şi la propria imagine.” Observăm că se vorbeşte de intimitate personală,
distinct de intimitate familială. Tot în acest articol, la pct. 4, se arată „Prin lege se va limita
folosirea informaticii pentru a garanta onoarea şi intimitatea personală şi familială a cetăţenilor
şi exerciţiul deplin al drepturilor acestora.”
Aşa cum am arătat, reglementarea dată de Constituţia României în acest domeniu este
mai precisă şi completă. Astfel, putem vorbi de un drept la viaţa intimă, un drept la viaţa
familială şi un drept la viaţa privată. Aceste drepturi trebuie să-şi găsească în lege
reglementări specifice diferite.
După prof. I. Deleanu „viaţa intimă” semnifică dreptul individului de a trăi aşa cum
înţelege, respectând însă şi drepturile altora. În încercarea de a delimita oarecum dreptul la
viaţa intimă, de dreptul la viaţa familială şi dreptul la viaţă privată, vom pleca de la definiţia
dată într-un dicţionar francez adjectivului „intim”, respectiv „interior şi profund”, care
constituie esenţa unui lucru care leagă sau este legat de un sentiment profund. Dreptul la viaţa
intimă este o posibilitate care conţine prerogativele, manifestări legate de singurătatea persoanei
şi de persoanele sau lucrurile admise în intimitatea sa, prin acte, expresii, fapte, gesturi etc.,
nedestinate publicităţii. Astfel, în intimitate, orice persoană, inclusiv funcţionarul public, îşi
poate exprima orice gând, opinie şi chiar injuria, fără ca fapta sau actul său să atragă o
răspundere juridică; deci, fapta sau actul săvârşit în intimitate, de regulă nu lezează interesul
public sau al altei persoane şi, ca atare, nu sunt incriminate, ceea ce exclude imixtiunea în
intimitatea persoanei. Viaţa intimă nu poate fi cenzurată, de aceea cele afirmate în intimitate nu
pot atrage răspunderea pentru infracţiunea de calomnie sau mărturie mincinoasă. Viaţa intimă
conţine acte şi fapte care exced vieţii de familie. Viaţa intimă ţine în primul rând de persoană
şi astfel, se face o distincţie între intimitatea personală şi intimitatea familiei, care se desfăşoară
după alte reguli. Dreptul la viaţa intimă nu cunoaşte alte limite decât cele care sunt necesare
altor membri ai societăţii pentru a se bucura de aceleaşi drepturi.
Prin viaţa familială înţelegem tot ce este privitor la familie, destinat familiei, aparţinător
familiei. La nivel de familie şi viaţa acesteia, există un grad de intimitate care trebuie respectat
de toţi şi ocrotit de stat. Aceasta presupune drepturi ale membrilor familiei, atât în interiorul
acesteia, cât şi în exterior, corelativ cu obligaţiile membrilor familiei, ale oricărei persoane cât
şi ale autorităţilor statului. Dreptul la viaţa familială presupune respect şi ocrotire a intimităţii
conjugale, secretul de familie şi alte drepturi prevăzute în Codul familiei, ocrotite de Stat.
 Dreptul la viaţa privată, în sens restrâns, este un drept complex, care cuprinde tot ce
nu aparţine dreptului public, dreptului la viaţa intimă şi dreptului la viaţa familială. Viaţa privată
include dreptul la identitate - dreptul de a nu se dezvălui, fără consimţământul expres al
persoanei, numele adevărat, adresa, vârsta, situaţia familială, modul de întrebuinţare a timpului
liber, a elementelor patrimoniului său, obiceiuri cotidiene etc. Secretul contractelor civile,
comerciale, din domeniul privat, ţine de dreptul la viaţa privată.
Dreptul la viaţa intimă, dreptul la viaţa familială şi dreptul la viaţa privată, în sens
restrâns, sunt ocrotite prin instituirea în norme juridice diferite, ca abateri disciplinare,
contravenţii şi infracţiuni, a actelor şi faptelor cauzatoare de pagube, reglementarea şi
prevederea procedurilor şi organelor care să descopere, cerceteze şi judece persoanele
vinovate de încălcarea acestor drepturi, precum şi modalităţile de reparare a acestora.
În sens larg, dreptul la viaţa privată include atât dreptul la viaţa intimă cât şi
dreptul la viaţa familială. Totuşi, aşa cum a procedat constituantul, este necesară
reglementarea şi protejarea distinctă a acestor drepturi, deoarece actele şi faptele de
încălcare ale acestora, presupun alte condiţii de incriminare, sancţionare, cercetare şi
judecare.
Protecţia vieţii intime, familiale şi private este asigurată şi prin consacrarea
constituţională a dreptului la propria imagine. Astfel, în art. 30 din Constituţie se prevede
„Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei
şi nici dreptul la propria imagine.” Dreptul la propria imagine este un drept complementar al
dreptului la viaţa intimă, familială şi privată. Imaginea proprie trebuie înţeleasă, în contextul
acestui drept, ca fiind acea imagine publică creată sau lăsată să se creeze, în mod conştient, de
către persoana fizică. Orice persoană are o imagine proprie nedestinată publicităţii, imagine
care trebuie respectată şi apărată de legiuitor precum şi o imagine publică acceptată de aceasta.
Spre exemplu, anumite trăsături, defecte, însuşiri etc. sunt apreciate de persoana respectivă că
nu trebuie cunoscute de nimeni în afară de ea sau de membrii familiei, ori preotul, medicul,
avocatul etc. Acestea sunt protejate prin dreptul la imaginea proprie şi pot fi făcute publice
numai cu consimţământul expres al persoanei în cauză. Sunt numeroare cazurile când unele
personalităţi din domeniul cinematografiei, artei, sportului etc. acceptă, pentru sume
importante, înstrăinarea şi difuzarea unor imagini sau alte documente cu secrete intime, de
familie sau din viaţa privată, pentru a satisface curiozitatea cititorilor sau telespectatorilor
consumatori de senzaţional. În Franţa, de exemplu, s-au dat hotărâri judecătoreşti care au
recunoscut dreptul de proprietate al fiecăruia asupra imaginii sale.
 De altfel, potrivit art. 226-1 pct. 2 din Noul Cod penal francez, constituie infracţiune şi
se sancţionează cu închisoarea de până la un an şi amendă 300.000 franci „fixarea, înregistrarea
sau transmiterea imaginii unei persoane aflate într-un loc privat, fără consimţământul acesteia”.
Iar în art. 226-1 din acelaşi cod este sancţionat şi acela care foloseşte imaginile obţinute în
condiţiile art. 226-1, şi le aduce, fără drept, la cunoştinţa publicului sau a unui terţ.
Curtea din Paris a considerat că este un atentat la viaţa privată a persoanei chiar simpla
publicare a adresei, numărului de telefon şi a reşedinţei private a unui cântăreţ, fără
consimţământul acestuia.
De precizat că trebuie făcută deosebirea dintre demnitatea şi funcţia publică, pe de o
parte, şi persoana publică, de pe altă parte, deosebire cu implicaţii majore asupra drepturilor
acestora la viaţa intimă, familială, privată şi propria imagine.
Persoana publică este aceea persoană care, fără a deţine o funcţie sau demnitate publică,
satisface, în regim de drept privat, anumite interese ale unui anumit public; din această categorie
fac parte artişti, sportivi etc. Dacă aceştia nu satisfac în bune condiţii aceste interese este
problema lor, iar aceste interese nu au caracterul intereselor publice satisfăcute în mod
instituţionalizat.
Ca atare, anumite deficienţe, comportări etc. ale persoanei publice, chiar dacă afectează
prestaţia acestora, nu trebuie cunoscute de public decât numai cu consimţământul persoanei.
În cazul unei demnităţi sau funcţii publice, situaţia este alta. Demnitarul şi
funcţionarul public sunt în slujba naţiunii şi satisfac anumite interese ridicate de lege la rang de
interes public. Or, tot ceea ce poate dăuna prestaţiei la care este obligat demnitarul şi
funcţionarul public, trebuie să ajungă la cunoştinţa publicului, care trebuie să aprecieze şi să
ceară să se ia măsurile în consecinţă, în deplină cunoştinţă de cauză. Spre exemplu, o
deficienţă de comportament ce poate constitui obiectul unui şantaj, în cazul unei persoane
publice, respectiv artist, sportiv etc. nu justifică publicarea acesteia; însă, în cazul unei demnităţi
sau funcţii publice este necesar a fi adusă la cunoştinţă publicului pentru a evita un eventual
şantaj, cu implicaţii negative asupra serviciului public prestat.
Într-o speţă soluţionată în Austria, un ziarist vienez a fost condamnat de autorităţile
austriece la amenda penală de 15.000 şilingi, pentru că a făcut public faptul că Bruno Kreisky,
cancelar federal în funcţie, a aparţinut unei brigăzi S.S. în timpul celui de al doilea război
mondial. Sesizată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nu a fost încălcat
dreptul la viaţa privată a cancelarului, demnitar public, fapta ziaristului fiind justificată de
interesul public şi, astfel, a obligat statul austriac la restituirea amenzii, plata unei sume de
284.536,60 şilingi reprezentând cheltuieli de deplasare, sejur şi daune interese ale ziaristului.
 Drepturile la viaţa intimă, familială şi privată, precum şi dreptul la imaginea proprie sunt
garantate din punct de vedere penal prin:
- instituirea ca infracţiune a divulgării secretului profesional, în care se includ şi acte şi
fapte din viaţa intimă, familială sau privată a persoanei, de care autorităţile sau anumite
persoane prevăzute de lege (medic, avocat, preot) iau la cunoştinţă;
- secretul profesional trebuie respectat în tot cursul procesului penal, civil, comercial,
sub aspectul respectării dreptului la viaţa intimă, familială, la propria imagine sau viaţa
privată a părţilor în proces;
- astfel, judecătorii au obligaţia de a declara secretă şedinţa de judecată în procesele în
care publicitatea ar afecta aceste valori, fără să aducă vreun deserviciu legii sau
justiţiei; (art. 290 al. 2, 3 şi 4 din Cod de procedură penală).Dacă judecarea în şedinţa
publică ar putea aduce atingere vieţii intime a unei persoane, instanţa, la cererea
procurorului, a părţilor, ori din oficiu, poate declara şedinţa secretă pentru tot cursul
sau pentru o anumită parte a judecării cauzei.
- instituirea altor fapte ca infracţiuni cum sunt: violarea de domiciliu (art. 192 din
C.p.), violarea secretului corespondenţei (art. 195 din C.p.), calomnia (art. 206 din C.p.),
insulta (art. 205 din C.p.) ş.a. Deci, orice act sau fapt din viaţa intimă, familială sau privată a
demnitarului şi funcţionarului public care nu poate influenţa negativ prestaţia socială a acestuia,
este protejată. Numai sub acest aspect, demnitarul sau funcţionarul public are dreptul la
protecţia vieţii intime, familiale, private şi la propria imagine, potrivit legii.
Pentru a preveni încălcarea acestor drepturi, Adunarea Parlamentară a Consiliului
Europei a adoptat Rezoluţia 1003 cu privire la etica ziaristică. În această Rezoluţie, printre
altele, se arată „Nici editorii sau proprietarii, nici ziariştii nu trebuie să considere că informaţia
le aparţine. Într-o intreprindere dedicată informaţiei, aceasta nu trebuie tratată ca o marfă, ci ca
un drept fundamental al cetăţenilor. În consecinţă, nici calitatea informaţiilor sau opiniilor nu
trebuie exploatate în scopul creşterii numărului de cititori sau auditori şi, în consecinţă, a
resurselor publicitare.”
4. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi
Este, de fapt, un aspect al vieţii intime şi private, fiind unul din cele mai naturale,
inalienabile şi imprescriptibile drepturi ale omului. Deşi receptat mai târziu în vocabularul
constituţional, acest drept este încorporat de multă vreme în drepturile umane, chiar dacă nu
explicit.
Astfel, în Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite (4 iulie 1776) se arată că toţi
oamenii se nasc egali; ei sunt dotaţi de Creator cu anumite drepturi; printre aceste drepturi se
găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. Libertatea şi fericirea care presupun mai multe
căutări, speranţe, apar apoi formulate în declaraţiile de drepturi ce au urmat, deşi conceptul de
fericire este cel mai dificil de definit. Căutarea fericirii implică şi dreptul de a dispune de tine
însuţi.
Acesta este dreptul persoanei de a dispune de corpul său sau, după cum zic unii,
libertatea corporală. Multă vreme această libertate a fost refuzată din motive religioase, morale
sau din motive cutumiare. De aceea, ea apare explicit în legislaţie mult mai târziu decât alte
drepturi şi libertăţi.
Dreptul persoanei de a dispune liber de corpul său apare ca o veche revendicare
feministă, strâns legată de libertatea sexuală în evitarea riscului maternităţii. În timp acest drept
a cuprins în conţinutul său dreptul de a folosi anticoncepţionale, dreptul la avort (creându-se
cum se spune deseori, o nouă etică), transexualismul (problemă încă discutabilă juridic în unele
sisteme de drept), dreptul de a dona organe sau ţesuturi pentru transplanturi sau alte experienţe
medicale şi de inginerie genetică (transferul de gene, clonarea).
De acest drept sunt legate şi problemele ridicate de: secretul medical, vaccinarea
obligatorie, analiza grupelor sanguine în materie de filiaţie, represiunea alcoolismului,
obligativitatea viitorilor soţi de a-şi comunica reciproc starea sănătăţii, obligaţia sau refuzul
individului de a se lăsa îngrijit medical, experimentarea medicală pe om, suicidul - inclusiv prin
greva foamei ş.a. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte:
numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa; prin
exercitarea acestui drept persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică sau
bunele moravuri. Acest drept are o valoare aparte pentru viaţa şi libertatea persoanei. In temeiul
lui, omul are dreptul de a participa sau nu ca subiect de anchetă, investigaţii, cercetări
sociologice, psihologice, medicale, sau de altă natură, de a accepta să se supună unor
experimente medicale, ştiinţifice, de a accepta prin acte juridice transplantul de organe şi
ţesuturi umane, de a participa ca subiect în operaţiile de inginerie genetică etc. Prin consacrarea
aceastui drept s-a creat cadrul juridic constituţional reglementărilor care
au apărut deja şi care vor fi elaborate în acest domeniu.
În art. 26 pct. 2 din Constituţia României este reglementat dreptul persoanei de a dispune
de ea însăşi, într-o manieră modernă faţă de constituţiile altor ţări şi convenţiile internaţionale
în materie. Astfel, „Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile
şi libertăţile altora, ordinea publică şi bunele moravuri.” În Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului acest drept are o reglementare implicită; singur în art. 7 al Pactului Internaţional privitor
la drepturile civile şi politice se interzice „ca o persoană să fie supusă, fără consimţământul său
unei experienţe medicale sau ştiinţifice”.
5. Dreptul fiinţei umane de a-şi întemeia o familie
Art. 44 din Constituţia României dispune „Familia se întemeiază pe căsătoria liber
consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura
creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a
căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria
civilă. Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.”
În art. 12 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se consacră dreptul persoanei
de a se căsătorii şi de a întemeia o familie, „potrivit legilor naţionale care reglementează
exerciţiul acestui drept”, începând, cum spune articolul menţionat, „de la vârsta pubertăţii”.
Textul îşi are originea în art. 16 al Declaraţiei Universale care mai precizează că dreptul
persoanei de a se căsători şi de a întemeia o familie există „fără nici o restricţie în privinţa rasei
cetăţeanului sau religiei”; că bărbatul şi femeia „au drepturi egale la încheierea căsătoriei, în
decursul căsătoriei şi la desfacerea ei”. Acelaşi articol defineşte familia ca „element natural şi
fundamental al societăţii”, ea având „dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului”.
Faţă de normele internaţionale mai sus citate, art. 44 din Constituţia României pare a fi în
discordanţă, sub aspectul obiectului reglementării, el referindu-se nu la dreptul la căsătorie şi la
întemeierea unei familii, ci la principiile care fundamentează familia, la condiţiile de formă şi
de fond ale căsătoriei şi la statutul copiilor din afara căsătoriei. Totuşi, prevederile art. 44 alin.
1 din Constituţie implică, neîndoielnic, dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii din
moment ce se spune că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi”. Soţii sunt
egali faţă de lege, de exemplu, în ce priveşte ocrotirea părintească, drepturile nepatrimoniale şi
patrimoniale, dobândirea sau pierderea cetăţeniei etc. Filiaţia maternă este stabilită prin simplul
fapt al naşterii copilului, iar cea paternă prin recunoaştere voluntară sau prin hotărâre
judecătorească; părinţii copilului născut în afara căsătoriei au aceleaşi obligaţii nepatrimoniale
şi patrimoniale faţă de acest copil ca şi faţă de copilul născut în cadrul căsătoriei; drepturile
copilului la succesiunea părinţilor săi sunt aceleaşi ca şi în cazul în care s-ar fi născut în timpul
căsătoriei; căsătoria între tatăl şi mama copilului îi conferă acestuia statutul juridic al unui copil
născut în timpul căsătoriei etc. Astfel, nu este admisă nici o discriminare între copilul din afara
căsătoriei şi cel din căsătorie.
B. Drepturi și libertăți în raporturile persoanei cu societatea și statul
1. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei
 În art. 9 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice la care România
a aderat prin Decretul nr. 212/1974 este reglementată libertatea şi siguranţa persoanei astfel
„Orice om are dreptul la libertate şi la securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau
deţinut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive legale, şi
în conformitate cu procedura prevăzută de lege. Orice individ arestat va fi informat, în
momentul arestării sale, despre motivele acestei arestări şi va fi înştiinţat, în cel mai scurt timp,
de orice învinuiri care i se aduc. Orice individ arestat sau deţinut pentru comiterea unei
infracţiuni penale, va fi adus, în termenul cel mai scurt, în faţa unui judecător sau al unei
autorităţi împuternicite prin lege să exercite funcţiuni judiciare şi va trebui să fie judecat într-
un interval rezonabil sau să fie eliberat. Detenţiunea persoanelor care urmează a fi trimise în
judecată nu trebuie să constituie regula, dar punerea în libertate poate fi subordonată unor
garanţii asigurând înfăţişarea lor la şedinţele de judecată, pentru toate celelalte acte de
procedură şi, dacă este cazul, pentru executarea hotărârii. Oricine a fost privat de libertate prin
arestare sau detenţiune are dreptul de a introduce plângere în faţa unui tribunal, pentru ca acesta
să hotărască neîntârziat asupra legalităţii detenţiunii sale şi să ordone eliberarea sa, dacă
detenţiunea este ilegală. Orice individ care a fost victima unei arestări sau detenţiuni ilegale are
dreptul la o despăgubire.”
“Dreptul la libertate” şi la siguranţă este reglementat şi în art. 5 din Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului astfel: „Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu
poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este reţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o
hotărâre pronunţată conform legii, de către un tribunal, ori în vederea garantării
executării unei obligaţii prevăzute de lege:
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente,
sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune, ori când există motive
temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă
după săvârşirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor hotărâtă pentru educaţia sa sub
supraveghere, sau despre detenţia sa legală în scopul aducerii sale în faţa autorităţii
competente;
e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o
boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui
vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o
împiedica să pătrundă în mod ilegal pe un teritoriu sau împotriva căreia se află în
curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă
pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva
sa. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din
prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat
împuternicit prin lege, cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată întrun
termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.
Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea
persoanei în cauză la audiere.
Orice persoană lipsită de libertate prin arestare sau deţinere are dreptul să
introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze, într-un termen
scurt, asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa, dacă deţinerea este ilegală.
Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare
dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii.”
Istoria îndelungată şi sinuoasă a libertăţii individuale, permanentele conflicte ce intervin
între lege şi teorie, pe de o parte şi, practica autorităţilor publice, pe de altă parte - practică ce
nu rareori a înregistrat abuzuri şi ilegalităţi, uitându-se uneori (din păcate prea des) că
autorităţile trebuie să fie în slujba cetăţenilor şi nu invers - au impus formularea unor reguli
constituţionale clare, a căror aplicare să nu fie stânjenită de interpretări şi speculaţii.
Astfel, o reglementare modernă şi clară se găseşte în art. 23 din Constituţia României. O
primă dispoziţie constituţională este aceia că, „libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt
inviolabile.”
Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituţie, priveşte libertatea fizică a
persoanei, dreptul său de a se comporta şi mişca liber, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât
în cazurile şi după procedurile expres prevăzute de Constituţie şi legi. Libertatea constă în a
putea face tot ceea ce nu dăunează ilegal celuilalt; astfel, exerciţiul drepturilor naturale ale
fiecărui om nu cunoaşte decăt acele limite care sunt necesare altor membri ai societăţii
pentru a se bucura de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât de către
lege. Legea nu are dreptul să interzică decât acţiunile periculoase pentru societate. Tot ceea ce
nu este interzis de lege nu poate fi împiedicat şi nimeni nu poate fi obligat să facă ceea ce legea
nu ordonă.
 În practică, libertatea individuală poate fi limitată corect sau incorect prin:
a) o legea dreaptă (adică o lege în care limitările sunt făcute în numele libertăţii, ca
garanţii ale libertăţii);
b) o lege abuzivă;
c) activităţi ale individului sau grupului (abuz de libertate);
d) abuzuri ale autorităţii.
Caracterul de fiinţe sociale admite ca limitări ale libertăţii individuale numai acelea
prevăzute de o lege dreaptă, prin care se asigură şi libertăţile celorlalţi. Libertatea individuală
nu este, nu poate şi nu trebuie să fie absolută. Legea dreaptă care limitează libertatea individuală
în societate, o şi apăra în acelaşi timp, faţă de abuzul de orice natură. În cazurile de la literele
b, c şi d, actele de încălcarea libertăţii individuale, trebuie incriminate prin lege, descoperite,
cercetate, judecate şi sanţionate.
Protecţia libertăţii individuale presupune:
- o anumită limitare a exercitării libertăţii individuale, pentru a nu deveni abuzivă,
adică pentru a nu afecta libertatea altuia;
- limitarea drepturilor autorităţilor publice în aşa fel încât să nu încalce nejustificat şi
nelegal libertatea individuală, ci să o protejeze;
- reglementarea unor garanţii în cazul procedurilor de înfăptuire a justiţiei şi
administraţiei, garanţii contra eventualelor abuzuri ale autorităţilor;
- instituirea drept abateri, contravenţii, infracţiuni sancţionate potrivit legii, a faptelor
care afectează libertatea individuală.
Gradul de protecţie a libertăţii individuale, dă gradul de siguranţă al persoanei.
După prof. I. Muraru, noţiunea de siguranţă a persoanei exprimă ansamblul
garanţiilor care protejează persoana în situaţiile în care autorităţile publice, în aplicarea
Constituţiei şi legilor, iau anumite măsuri care privesc libertatea individuală, garanţii care
asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale. Acest sistem de garanţii, de regulă, permite
realizarea represiunii faptelor antisociale, dar, în acelaşi timp, asigură inocenţilor ocrotirea
juridică necesară.
În ceea ce ne priveşte, socotim că în sintagma „siguranţa persoanei” trebuie incluse
două mari categorii de garanţii, astfel:
a) garanţiile faţă de abuzul sau neglijenţa autorităţii
b) garanţiile faţă de orice persoană, care ar putea să atenteze la libertatea individuală.
Garantarea libertăţii individuale faţă de autorităţi presupune:
- reglementarea activităţii autorităţilor în raport cu individul;
- instituirea unor drepturi pentru justiţiabil, învinuit, inculpat, reţinut, arestat, condamnat
în raport cu autorităţile;
- instituirea de responsabilităţi şi răspunderi pentru autorităţile care încalcă libertatea
individuală şi principiile procedurilor judiciare (instituirea ca abateri, contravenţii,
infracţiuni a oricăror încălcări de către autorităţi şi funcţionarii săi a libetăţii
individului).
Garantarea libertăţii individuale faţă de orice persoană, presupune:
- instituirea drept abateri disciplinare, contravenţii şi infracţiuni cu sancţiunile
corespunzătoare, a faptelor persoanei sau a persoanelor care încalcă libertatea
individuală;
- descoperirea, cercetarea şi tragerea operativă la răspundere a celor care încalcă
libertatea individuală;
- stabilirea şi asigurarea îndeplinirii obligaţiilor autorităţilor publice privind asigurarea
securităţii persoanei.
În art. 23 pct. 2 din Constituţie se dispune: „percheziţionarea, reţinerea sau arestarea
unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege”. Aceasta
înseamnă că numai prin lege pot fi reglementate cazurile şi procedura percheziţiei, reţinerii sau
arestării şi deci acestea nu pot fi reglementate prin vreun act normativ inferior legii, respectiv
hotărârile de Guvern, instrucţiunile şi ordinele miniştrilor sau actele normative emise de
autorităţile publice locale.
Prin „cazurile prevăzute de lege” urmează să înţelegem numai situaţiile bine precizate,
în care autorităţile publice competente pot proceda la percheziţii, reţineri sau arestări. Pentru a
prevenii abuzurile chiar din partea legiuitorului, constituantul i-a stabilit anumite limite. Astfel,
constituantul i-a permis legiuitorului (Parlamentul) ca prin lege să reglementeze pătrunderea
sau rămânerea în domiciliul persoanei fără învoirea acesteia, numai în următoarele cazuri:
a) pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile
unei persoane;
c) pentru apărarea siguranţei naţionale şi a ordinii publice;
d) pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
Percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat şi pot fi efectuate numai în formele
prevăzute de lege. În practică s-a pus problema dacă percheziţia domiciliară se poate efectua
potrivit legislaţiei actuale `nainte de începerea procesului penal. Socotim că percheziţia
domiciliară este un act care afectează “inviolabilitatea domiciliului” reglementată de art. 27 din
Constituţie; ca urmare, aceasta se poate efectua în condiţiile prevăzute de art. 27 din Constituţie,
care permite aceasta “numai în formele prevăzute de lege”.
Este de observat că art. 100 din Codul de procedură penală care reglementează efectuarea
percheziţiei face trimitere la art. 98 din Codul de procedura penală. Or, art. 98 din Codul de
procedura penală plasează percheziţia numai în faza “urmăririi penale sau a judecăţii”. În
cazul infracţiunii flagrante, percheziţia domiciliară se efectuează fără autorizarea procurorului
(art. 101 pct. 3 din Codul de procedura penală) dar şi în acest caz, momentul începerii
urmăririi penale este identic cu momentul constatării infracţiunii flagrante. De asemenea,
potrivit art. 96 coroborat cu art. 100 din Codul de procedura penală, care reglementează refuzul
predării mijloacelor de probă şi percheziţia, situează aceste acte în cadrul procesului penal.
Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, afară de cazul delictului flagrant. In
temeiul acestor dispoziţii constituţionale, legiuitorul a reglementat în Codul de procedură
penală instituţia percheziţiei.
Potrivit acestui cod, „când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun
înscris... tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori pentru
descoperirea şi strângerea probelor este necesar, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii”. Percheziţia poate fi domiciliară sau
corporală.
Percheziţia domiciliară se face numai:
- cu autorizarea procurorului;
- cu autorizarea instanţei;
- în caz de infracţiune flagrantă, fără nici o autorizare.
- cu consimţământul scris al persoanei la domiciliul căreia se efectuează.
În temeiul Constituţiei, s-au introdus restricţii în plus la efectuarea percheziţiei
domiciliare la parlamentari când este necesară încuviinţarea Camerei din care fac parte. În
afară de aceasta, prin lege s-au prevăzut unele restricţii la calitatea magistratului care
autorizează percheziţia în cazul militarilor, procurorilor, judecătorilor, notarilor, avocaţilor; (de
exemplu, pentru avocaţi autorizarea percheziţiei domiciliare o dă numai prim-procurorul
unităţii de parchet, nu şi ceilalţi procurori).
În practică s-a ridicat problema dacă dispoziţiile art. 101 al. 2 din Codul de procedură
penală referitor la efectuarea percheziţiei domiciliare pe baza consimţământului scris al
percheziţionatului, sunt constituţionale.
Socotim că această dispoziţie este constituţională deoarece:
- în art. 23 pct. 2, constituantul dispune că percheziţia este permisă numai în cazurile şi
cu procedura prevăzută de lege, ceea ce înseamnă că legiuitorul este împuternicit în
acest sens, şi dacă aşa a hotărât legiuitorul, aceasta este în limitele Constituţiei;
- în art. 27 pct. 1 teza II, constituantul dispune că nimeni nu poate pătrunde sau rămâne
în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia; or legiuitorul în
temeiul „învoirii acesteia”, a introdus condiţia mai restrictivă prin sintagma
„consimţământul scris al acesteia” în cazul percheziţiei, ceea ce înseamnă că
percheziţia nu poate fi efectuată pe baza unei învoiri verbale, ci numai scrise;
- în art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în art. 17 al Pactului
Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, sunt interzise imixtiunile
arbitrare sau ilegale în domiciliul persoanei.
Reţinerea persoanei este o măsură prin care o persoană este privată de libertate până la
24 de ore, potrivit Constituţiei României, dar numai în cazurile şi în condiţiile prevăzut de lege.
În dreptul românesc sunt cunoscute două măsuri de reţinere, una poliţienească şi una
procesual penală. Astfel, potrivit art. 16 lit. b din Legea nr. 26/1994, persoanele suspecte de
acţiuni prin care se periclitează ordinea publică, viaţa persoanelor sau alte valori sociale, care
refuză să-şi decline identitatea ori aceasta nu poate fi stabilită, sunt conduse la sediul poliţiei
pentru clarificarea situaţiei şi, după caz, prezentarea acestora, de îndată, în faţa organului de
urmărire penală competent, activităţi ce nu pot dura mai mult de 24 de ore.
Cea de a doua măsură a reţinerii este o măsură procesual penală, preventivă, prin care
persoana faţă de care există unele indicii că a săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită de lege,
este privată de libertatea sa de către autorităţile competente, pe o durată de maximum 24 de ore,
potrivit Constituţiei României. Această măsură este reglementată în detaliu în Codul de
procedură penală. Totuşi, putem reţine că dispoziţiile constituţionale prevăd anumite reguli
stricte pentru „reţinere”, care nu au fost lăsate la aprecierea legiuitorului (Parlamentul) astfel:
durata maximă a reţinerii este de 24 de ore; autoritatea care reţine este obligată să-i aducă de
îndată la cunoştinţă reţinutului motivele reţinerii, pe limba care o înţelege, iar învinuirea în cel
mai scurt termen; eliberarea reţinutului este obligatorie dacă motivele acestei măsuri au
dispărut.
Aceasta înseamnă că reţinerea poate dura şi mai puţin, şi o oră şi zece ore, în funcţie de
motivele reţinerii şi de operativitatea în rezolvarea problemelor pe care le ridică fiecare caz în
parte. Nimic nu împiedică, juridic, răspunderea autorităţii pentru o reţinere până la limita
maximă, dacă se dovedeşte că această reţinere a fost abuzivă şi că deci, ea nu era necesară.
Desigur, este rolul legislaţiei procesual-penale să reglementeze procedurile reţinerii până
la detalii, un loc important trebuind să-l ocupe evidenţele strict necesare ale acestei măsuri.
De menţionat că în multe state măsura reţinerii nu este reglementată constituţional,
fiind lăsată la nivelul legii. Ca urmare, în Franţa, Spania, Italia, Anglia, Ungaria şi altele,
măsura reţinerii este reglementată cu o durată mai mare de 24 de ore, fiind până la două şi
chiar trei zile, după cum a apreciat legiuitorul din statul respectiv, Parlamentul, pentru că nu i-
a fost limitat acest drept de Constituţie.
Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, ea având consecinţe
deosebite, uneori nebănuite, asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale, a
fericirii sale. De aceea arestarea este supusă unor reguli clare şi ferme, imperative, dispunerea
sa revenind unor autorităţi care să acţioneze numai din ordinul legii, independent şi imparţial,
respectiv magistraţii (procurori şi judecători). Regulile constituţionale pentru măsura arestării,
stabilite în Constituţia României (1991) sunt:
a) Arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzută
de lege; aceasta înseamnă că, numai legiuitorul, în Codul de procedură penală
stabileşte strict cazurile şi condiţiile în care se poate dispune arestarea.
b) Arestarea se face în baza unui mandat de arestare motivat emis de magistrat
(judecător sau procuror).
Spre deosebire de alte constituţii, Constituţia României a limitat durata unui mandat de
arestare până la 30 de zile, ceea ce înseamnă că durata unui mandat de arestare poate să fie şi
sub treizeci de zile.
c) Prelungirea duratei arestării se aprobă numai de instanţa de judecată. Întrucât
urmărirea penală în cauzele complexe durează, iar starea de arest poate fi necesară în
scop preventiv şi al instrucţiei judiciare, se procedează la prelungirea duratei arestării.
Socotim că, în temeiul art. 23 pct. 2 din Constituţie, prin voinţa legiuitorului,
persoana se menţine în arest până la judecarea recursului (efectul legii), prev. deart. 159 al. 7
din Codul de procedură penală în cazul recursului procurorului împotriva
încheierii prin care s-a dispus respingerea prelungirii arestării preventive, recurs care
este suspensiv de executare. În interesul instrucţiei penale se poate solicita instanţei
competente prelungirea duratei arestării preventive. Aceasta poate aproba de fiecare
dată prelungirea arestării cu câte 30 de zile sau până la 30 de zile. În legislaţia
română nu este limitat numărul de prelungiri al duratei arestării de către instanţă, cu
excepţia art. 5 pct. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care impune o
durată rezonabilă pentru arestare. Această durată rezonabilă, potrivit practicii
Curţii Europene a Drepturilor Omului, este în funcţie de complexitatea cauzei,
apreciindu-se de la caz la caz.
d) Autoritatea care efectuează arestarea îi aduce de îndată la cunoştinţa arestatului
motivele arestării, iar învinuirea în cel mai scurt timp, în prezenţa unui avocat ales
sau numit din oficiu. Această prevedere este foarte importantă nu numai pentru
transparenţa acţiunii autorităţilor publice ci şi pentru evitarea unor erori şi pentru a
asigura dreptul la apărare. Cât priveşte limba în care se face comunicarea, este
limba pe care o înţelege cel în cauză. Este o prevedere firească, o garanţie a
siguranţei persoanei. Asupra legalităţii mandatului arestatul se poate plânge
judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Este de
observat că arestatul se poate plânge oricând asupra legalităţii mandatului, iar
judecătorul este obligat să se pronunţe de fiecare dată, bineînţeles, luând măsuri şi în
cazul când arestatul abuzează de acest drept. Aceasta presupune că arestatul se poate
plânge în fiecare zi numai dacă apar motive noi, din care rezultă ilegalitatea arestării.
Pentru netemeinicia arestării, arestatul se poate plânge procurorului. Socotim că este
în spiritul Constituţiei şi al Convenţiilor internaţionale ca, în caz de ilegalitate a
arestării, procurorul este în drept să revoce măsura arestării, să nu se mai aştepte
procedura la instanţă, deoarece aceasta până la pronunţare nu poate înlătura operativ
arestarea ilegală. Nejudecarea de îndată a plângerii contra măsurii arestării, poate
apărea ca un abuz de drept.
Repetarea plângerii împotriva arestării, dacă nu sunt motive noi, care să impună
revocarea măsurii arestării, apare ca un abuz de drept. Motivele plângerii la instanţă trebuie
să vizeze legalitatea măsurii şi nu temeinicia acesteia, adică, spre exemplu, arestarea nu se
încadrează în nici unul din cazurile prevăzute de art. 148 din Codul de procedură penală cum
sunt: starea de recidivă, a comis din nou o infracţiune, încearcă să zădărnicească aflarea
adevărului, pedeapsa este mai mare de 2 ani, iar lăsarea în libertate prezintă pericol pentru
ordinea publică, etc.
Admiterea, ca şi respingerea plângerii împotriva măsurii arestării, trebuie să fie motivată
în scris, în încheiere dată de către judecător. Încălcarea acestei dispoziţii constituţionale se
sancţionează cu nulitatea încheierii judecătoreşti prevăzută de art. 197 din Codul de procedură
penală.
e) Eliberarea celui arestat este obligatorie dacă motivele arestării au dispărut. Această
dispoziţie constituţională presupune:
- la orice cerere a arestatului sau a procurorului, instanţa este obligată să verifice de
îndată legalitatea arestării şi a existenţei motivelor menţinerii acesteia;
- din 30 în 30 de zile instanţa verifică legalitatea arestării şi o prelungeşte numai dacă
este necesar;
- atât poliţistul, procurorul şi instanţa sunt obligate să se sesizeze din oficiu atunci când motivele
care au stat la baza arestării, au dispărut şi să ia măsuri potrivit
competenţelor;
- punerea în libertate a arestatului este obligatorie atunci când motivele au dispărut.
f) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie sub
control judiciar sau pe cauţiune. Această regulă a libertăţii provizorii, denumită şi
regula încrederii, încearcă să valorifice la maximum prezumţia de nevinovăţie, dar
şi să reducă la minimul riscul unor erori judiciare şi, în general, al unor acte
ireparabile. Cererea de liberare provizorie se soluţionează de procuror sau instanţă.
Liberarea provirorie a arestatului preventiv se poate realiza sub două forme: controlul
judiciar sau cauţiunea. Controlul judiciar, ca şi cauţiunea, sunt instituţii procesualpenale care
garantează că persoana pusă în libertate provizorie va răspunde tuturor
solicitărilor autorităţilor judiciare, solicitări legate desigur de procesul penal în care
este implicată. Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune se realizează
potrivit unor reguli detaliate, reguli ce sunt de domeniul procedurii penale.
2. Inviolabilitatea domiciliului Potrivit art. 27 din Constituţia României, domiciliul şi
reşedinţa persoanei sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau
reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, cu unele excepţii expres prevăzute de lege: a)
pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
c) pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice;
d) pentru prevenirea răspândirii unei epidemii. Aceasta înseamnă că numai prin lege se poate
deroga de la regula inviolabilităţii domiciliului, şi numai în cazurile prevăzute de
Constituţie în art. 27 literele a-d. Inviolabilitatea domiciliului implică şi protecţia faţă de
percheziţii abuzive. Dar, aşa cum dispune legiuitorul, inviolabilitatea domiciliului nu poate opri
cursul justiţiei, nu poate servi ca mijloc de protejare a răufăcătorilor, nu poate duce la
imposibilitatea luării măsurilor necesare pentru salvarea vieţii sau averii unei persoane, apărarea
siguranţei naţionale, a ordinii publice etc. Situaţiile prevăzute în art. 27 al. 2 din Constituţie sunt
complexe, fiind detaliate de lege. Dacă în ceea ce priveşte situaţiile prevăzute de literele a, c şi
d acestea sunt exclusiv acelea în care legea ordonă pentru aplicarea ei să se pătrundă în locuinţa
unei persoane, situaţia prevăzută la litera b, cuprinde şi cazurile în care, deşi legea nu ordonă,
nu sancţionează totuşi pătrunderea în domiciliul unei persoane fără învoirea acesteia, respectiv
în cazul stării de necesitate. Aşa cum s-a arătat deja în literatura juridică, în desfăşurarea vieţii
social-umane se ivesc uneori situaţii de fapt, provocate fie de oameni, fie de cauze fortuite, care
pun în pericol valori sociale ocrotite de lege, iar salvarea acestora de la un pericol nu este
posibilă decât prin săvârşirea unei fapte care în mod obişnuit este socotită ca ilicită. În aceste
situaţii, fapta săvârşită pentru salvarea valorilor aflate în pericol se consideră comisă în stare de
necesitate. Iar starea de necesitate constituie, în anumite condiţii, cauză de înlăturare a
caracterului penal al faptei care exclude existenţa infracţiunii şi a răspunderii penale. Se
consideră a fi stare de necesitate în caz de incendiu, inundaţii, cutremure de pământ etc. In
asemenea situaţii nu numai autorităţile, dar şi cetăţenii pot pătrunde în locuinţa unei persoane
în scopul de a înlătura primejdia privind viaţa, integritatea, sau bunurile unei persoane. De
asemenea, se mai poate pătrunde în locuinţa unei persoane fără învoirea acesteia, şi pentru
salvarea unei persoane care încearcă să se sinucidă sau a unei persoane accidentate
saubineînţeles şi în caz de strigăte de ajutor dinăuntru. Asemenea fapte comise în atari situaţii
beneficiază de efectele stării de necesitate.
De la derogările mai sus arătate nici o altă lege nu poate institui alte derogări, indiferent
de motivaţia care s-ar invoca. În ceea ce priveşte percheziţiile, constituantul instituie
următoarele reguli:
- percheziţiile se efectuează numai în condiţiile prevăzute de lege;
- percheziţiile nu se confundă cu cazurile de pătrundere sau rămânere în domiciliul sau
reşedinţa persoanei, la care se referă art. 27 pct. 1 şi 2 din Constituţie; percheziţia
presupune mai mult decât o „vizită”;
- percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat (procuror, judecător);
- percheziţiile pe timpul nopţii sunt interzise, afară de cazul delictului flagrant; faţă de
această dispoziţie constituţională, considerăm că dispoziţia art. 103 teza ultimă din
Codul de procedură penală este discutabilă, deoarece instituie un drept al procurorului
de a efectua percheziţie şi în timpul nopţii.
Potrivit art. 103 din Codul de procedură penală, percheziţia domiciliară se efectuează
numai între orele 6-20, iar în celelalte ore numai în caz de infracţiune flagrantă, sau când
percheziţia urmează a se efectua într-un local public. Percheziţia începută între orele 6-20, poate
continua şi în timpul nopţii.
Socotim că din dispoziţiile art. 96 şi 100 din Codul de procedură penală rezultă că
percheziţia domiciliară este o activitate procesual-penală care, cu excepţia flagrantului delict,
se poate efectua numai după începerea urmăririi penale. Problema este controversată cu atât
mai mult cu cât sintagmei „delict flagrant”, folosită de art. 27 pct. 4 din Constituţie, i se dă o
sferă mai largă decât sintagmei „infracţiune flagrantă”.
3. Libertatea conştiinţei
Potrivit art. 29 din Constituţia României, libertatea gândirii şi a opiniilor precum şi
libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă.
Libertatea conştiinţei presupune posibilitatea persoanei de a avea o concepţie a sa
despre lumea înconjurătoare şi, în general, despre orice. Libertatea conştiinţei este una dintre
primele libertăţi înscrise în catalogul drepturilor umane pentru că, mai ales libertatea religioasă
ca parte a acestei libertăţi, a avut o istorie a sa aparte, o istorie îndelungată presărată cu
intoleranţă şi ruguri, cu excomunicări şi prejudecăţi, cu multe suferinţe şi dureri. In această
istorie îndelungată s-au formulat, cum era şi firesc, teorii şi exprimări juridice diferite, rolul
dreptului ca factor civilizator şi pacificator fiind aici incontestabil. Astfel, dacă într-o concepţie
se consideră că libertatea religioasă include şi libertatea conştiinţei, într-o altă concepţie se
consideră că libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă sunt două libertăţi distincte. În
fine, teoria mai larg acceptată astăzi este cea în sensul căreia libertatea conştiinţei are o sferă
largă, cuprinzând în ea şi libertatea religioasă, mai mult, se mai consideră că există şi
libertatea cultelor, ca libertate distinctă. Prof. Ioan Muraru, interpretând art. 29 din Constituţia
României, arată că libertatea conştiinţei este posibilitatea persoanei fizice de a avea şi de a-şi
exprima, în particular sau în public, o anumită concepţie despre lumea înconjurătoare, de a
împărţi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult religios, de a
îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă. Avem rezerve faţă de această definiţie
deoarece leagă libertatea conştiinţei, de exprimarea acesteia în public, aspect care priveşte o
altă libertate, şi anume libertatea de exprimare. Această deosebire este necesară deoarece
libertatea conştiinţei este nelimitată, pe când libertatea de exprimare este limitată de lege.
Libertateaconştiinţei, ca libertate fundamentală, are un conţinut complex, ea încorporează mai
multe aspecte, mai multe „libertăţi”. Socotim că în Constituţia României se dă o reglementare
mai sistematică libertăţii conştiinţei şi libertăţii de exprimare, spre deosebire de art. 18 şi 19 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în care nu se face o deosebire între cele două
libertăţi, ba mai mult, vorbeşte în paralel de „libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei”346.
Potrivit Constituţiei României, libertatea conştiinţei presupune:
a) libertatea gândirii; gândirea nu are şi nu trebuie să aibă limite, aceasta este garantată
distinct pentru a proteja spiritul uman de orice manipulare, îndoctrinare, spălare a
creierului, hipnoze, dezinformare etc.; din nefericire, la ora actuală, se studiază şi s-au
pus la punct mijloace şi metode de influenţarea gândirii şi în special a maselor,
atentând astfel la libertatea gândirii; libertatea gândirii exclude orice constrângere
psihică şi fizică pentru a impune mijloace, metode de raţionament, concluzii, scopuri
etc.
b) libertatea de opinie este posibilitatea oricărei persoane fizice de a avea o părere
personală în orice domeniu; nimeni nu poate fi constrâns să-şi însuşească opiniile
altora şi să nu aibă propriile opinii, păreri, atitudini; în procesul de instruire, persoana
are dreptul de a alege ceea ce învaţă şi, totodată, are dreptul şi la o opinie personală
care, în raport de motivare, trebuie respectată.
c) libertatea credinţelor religioase, presupune:
i. spirit de toleranţă şi respect reciproc;
ii. cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în
condiţiile legii;
iii. în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau
acţiuni de învrăjbire religioasă;
iv. cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul
acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale,
în penitenciare, în azile şi în orfelinate;
v. nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori o credinţă religioasă,
contrară convingerilor sale.
Observăm că în acest articol (29) constituantul reglementează, pe lângă libertatea
credinţelor religioase, şi libertatea de exprimare a acestora în public, introducând unele limite
ale acestei ultime libertăţi, „potrivit statutelor proprii în condiţiile legii”. De altfel, Pactul
Internaţional relativ la drepturile civile şi politice, prin art. 18 stabileşte că libertatea de
exprimare a religiei şi convingerilor nu poate face obiectul decât al unor restricţii prevăzute
de lege şi care sunt necesare protecţiei securităţii, ordinii şi sănătăţii publice, moralei sau
libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora.
Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasă şi ca un factor de continuitate spirituală în
cadrul familiei, părinţii având dreptul natural, dar şi obligaţia de a se ocupa de creşterea şi
educarea copiilor lor. În mod firesc, creşterea şi educarea copiilor în familie se face în
concordanţă cu ideile şi concepţiile părinţilor, filiaţia fiind prin ea însăşi şi o relaţie spirituală,
părinţii purtând răspunderea morală, socială şi deseori juridică pentru faptele, actele şi
atitudinea copiilor lor minori. În acelaşi mod sunt privite lucrurile şi atunci când creşterea şi
educarea copiilor minori revine altor persoane decât părinţii fireşti. Exprimând aceste corelaţii
libertăţii şi răspunderii morale, religioase, politice şi juridice,
Constituţia stabileşte că părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor
convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine. În ceea ce priveşte cultele
religioase, trebuie să observăm că termenul cult are două accepţiuni. Într-o accepţiune, prin cult
se înţelege o asociaţie, o organizaţie religioasă, iar în cea de a doua, ritualul practicat.
În ambele accepţiuni cultul religios înseamnă forma în care este exteriorizată credinţa
religioasă, respectiv de asociaţia religioasă (biserica sau cult), cât şi ritualurile cerute de acea
credinţă, cum ar fi procesiunile.
Constituţia României, consacrând separarea statului de biserică, garantează autonomia
cultelor religioase, dar obligă statul să sprijine cultele inclusiv prin înlesnirea asistenţei
religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi orfelinate.
4. Libertatea de exprimare
Gândurile, opiniile, credinţele şi creaţiile spirituale de orice fel, pot fi cunoscute numai
dacă sunt exprimate. Atât timp cât nu sunt exprimate, acestea nu cunosc limite, aşa cum am
arătat la libertatea conştiinţei. Trebuie făcută o distincţie după cum libertatea de exprimare se
exercită în public sau într-un cadru privat. Exprimarea în cadrul privat este practic nelimitată,
cu excepţia unor cazuri care, este adevărat, sunt foarte rare, dar în mod expres prevăzute de
lege.
De asemenea, libertatea de exprimare în public are unele restrângeri, mai multe decât
atunci când se face într-un cadru privat, evident restrângeri stabilite prin lege, potrivit
dispoziţiilor constituţionale.
Potrivit art. 30 din Constituţie, libertatea de exprimare este posibilitatea omului de a-
şi exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de
comunicare în public, gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice fel.
Socotim că libertatea de exprimare include şi libertatea presei, libertatea cuvântului,
libertatea creaţiilor de orice fel. Observăm că aici constituantul se referă la libertatea de
exprimare în public şi nu într-un cadru privat.
Cât priveşte formele şi mijloacele de exprimare, formularea constituţională este
cuprinzătoare, acestea fiind: în viu grai, în scris, imagini, sunete şi alte mijloace de comunicare
în public. Potrivit art. 152 din Codul penal, fapta se consideră a fi săvârşită în public atunci
când a fost comisă:
a) într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar
dacă nu este prezentă nici o persoană;
b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane;
c) în loc neaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă
acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane;
d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi
considerate că au caracter de familie, datorate relaţiilor dintre persoanele participante;
e) prin orice mijloc cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la
cunoştinţa publicului.
Exprimarea gândurilor, obiceiurilor, credinţelor, posibilitatea de a crea şi a exprima
creaţiile de orice fel, în istoria lor ca drepturi umane, au dus la formularea a trei mari reguli:
libertatea de exprimare, interzicerea cenzurii şi responsabilitatea pentru abuzul de
libertate. Constituţia României interzice cenzura de orice fel, precum şi suprimarea
publicaţiilor.
Suprimarea unei publicaţii, ca sancţiune, este o „măsură” exagerată, ea vine, prin
duritatea sa, în conflict cu ideea de respect a libertăţii umane.
Faţă de art. 25 din Constituţia României din anul 1923, Constituţia actuală nu interzice
suspendarea publicaţiilor. Suspendarea unei publicaţii nu este o sancţiune atât de severă ca
suprimarea. Faptul că prin Constituţie nu este explicit interzisă, nu poate fi interpretat în sensul
că ea va trebui să figureze în lege (legea presei de exemplu). Legiuitorul va aprecia dacă o
asemenea sancţiune trebuie să figureze sau nu între sancţiunile ce se pot aplica în domeniul
presei.
Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. De aici rezultă
permisiunea înfiinţării şi gestionării unor asemenea structuri care să asigure baza materială
necesară. Pentru a garanta libertatea de exprimare, se permite legii să impună mijloacelor de
comunicare în masă, obligaţia de a face publică sursa finanţării. Această dispoziţie este de
natură a preveni corupţia în presă şi şantajul, respectiv a articolelor comandate, a calomniei în
presă, a concurenţei neloiale etc.
Libertatea de exprimare permite cetăţenilor (de altfel oricui, în general) de a participa la
viaţa politică, socială şi culturală, manifestându-şi public gândurile, opiniile, credinţele etc. Dar
această libertate de exprimare nu poate fi absolută (o libertate absolută se transformă în
contrariul său) şi, ca atare, este supusă unor coordonate juridice (limite). Aceste coordonate
juridice trebuie să fie, însă, expres prevăzute de lege şi necesare ocrotirii unor valori politice,
economice, sociale şi umane. Sub acest aspect, este interesant de remarcat că Pactul
Internaţional privitor la drepturile civile şi politice, prin art. 19 alin. 3, stabileşte că exerciţiul
libertăţii de exprimare comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şi că poate fi
supus anumitor restricţii care trebuie să fie expres stabilite prin lege şi sunt necesare pentru:
respectarea drepturilor sau reputaţiei altora, salvgardarea siguranţei naţionale, a ordinii publice,
sănătăţii sau moralităţii publice. Tot acest Pact, prin art. 20, stabileşte că legile trebuie să
interzică: propaganda în favoarea războiului, apelarea la ură naţională, rasială sau religioasă
care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violenţă. Rezultă, fără putinţă de
tăgadă, că existenţa unor limitări în acest domeniu este deja consacrată, pentru a se preîntâmpina
abuzul în exercitarea libertăţii de exprimare.
Într-o asemenea viziune juridică, dispoziţiile constituţionale interzic acele exprimări
care urmăresc: prejudicierea demnităţii, onoarei, vieţii particulare a persoanei şi dreptul său la
propria imagine; defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională,
rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă
publică, manifestări obscene contrare bunelor moravuri. Din această regulă rezultă ideea de
protecţie constituţională a unor importante valori umane, statale şi politice.
Existenţa unor coordonate juridice înlăuntrul cărora trebuie să se exercite libertatea de
exprimare, implică şi răspunderea juridică pentru depăşirea acestor limite, altfel spus pentru
abuzul în exercitarea acestei libertăţi aşa de importante. De aceea, în art. 30 pct. 8 din
Constituţia României, sunt stabilite formele răspunderii şi subiecţii acestora. Cât priveşte
răspunderea civilă pentru daunele cauzate prin informaţia sau creaţia adusă la cunoştinţa
publicului, revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării
artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune,
în condiţiile legii. Prin exprimarea „în condiţiile legii”, se dă legiuitorului (Parlamentului)
misiunea de a stabili în detaliu condiţiile răspunderii, dimensiunile acesteia şi repartizarea
răspunderii civile celor răspunzători.
Constituantul stabileşte o ordine a răspunderii civile care trebuie respectată atunci când
se solicită despăgubiri. În primul rând se cer de la editor sau realizator, apoi de la autor şi ceilalţi.
Socotim că această responsabilitate justifică şi un anume drept al celor care răspund de a se
opune sau nu la publicarea articolului, informaţiei în editura sau realizarea ce o
coordonează. Dar aceasta nu înseamnă cenzură, deoarece autorul refuzat poate publica la orice
altă editură. Constituantul instituie o responsabilitate pentru delictele de presă ce se vor stabili
prin lege, de către Parlament. Este o dispoziţie constituţională care trebuie adusă la îndeplinire
în orice societate democratică.
Aceasta presupune că legiuitorul, Parlamentul, trebuie să stabilească o anumită
responsabilitate civilă contravenţională şi infracţională, în domeniul presei. In această problemă
s-au instituit o serie de reguli care se impun ca necesare şi actuale într-o societate democratică.
Statul trebuie să se opună tendinţelor de a obstrucţiona pluralismul în presă sau celor de
concentrare excesivă a industriei presei.
Limitele criticilor admisibile sunt mai largi faţă de Guvern şi orice autoritate publică,
decât faţă de un simplu particular, sau chiar de un om politic. Trebuie făcută distincţia între
fapte şi judecăţi de valoare, deoarece existenţa primelor poate fi demonstrată, însă dovada
adevărului celor din a doua categorie este imposibilă.
Limitele criticilor admisibile sunt, deci, mai largi atunci când se referă la un om
politic, decât în cazul unui simplu particular, a decis Curtea Europeană. Exigenţele de protejare
a reputaţiei omului politic trebuie puse în balanţă cu interesele discutării libere a problemelor
politice. Statul este dator să garanteze obiectivitatea informaţiilor oferite şi imparţialitatea
în tratamentul diverselor mijloace de informare.
5. Dreptul la proprietate
Potrivit art. 480 din Codul civil , „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura
şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.”.
Proprietatea nu se confundă cu obiectul proprietăţii. Ea reprezintă un sistem de relaţii
reglementate juridic între persoane, referitor la obiectul proprietăţii. Dispariţia obiectului
proprietăţii nu duce neapărat la dispariţia dreptului de proprietate. Valorificarea dreptului de
proprietate permite despăgubirea în cazul dispariţiei obiectului proprietăţii. Obiectul
proprietăţii poate fi în detenţiunea sau posesia unei persoane, dar dreptul de proprietate este
numai al autorului acestuia. Din aceste considerente socotim că propunerea de înlocuire în art.
41 din Constituţie a sintagmei „dreptul de proprietate” cu conceptul de „proprietate” ni se pare
discutabilă.
Conform art. 135 al Constituţiei României din anul 1991, proprietatea este publică sau
privată.
Bunurile proprietate publică sunt inalienabile.
În condiţiile legii, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor
publice sau pot fi concesionate ori închiriate.
Proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă. Dreptul de proprietate
presupune trei posibilităţi de comportament asupra obiectului acestuia denumite prerogative,
atribute, respectiv: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Aceste atribute, perogative ale dreptului de
proprietate se mai numesc şi dezmembrăminte ale dreptului de proprietate sau drepturi: dreptul
de posesie, dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie. Prin posesie se înţelege posibilitatea de
a avea bunul respectiv, în sfera de acţiune fizică a posesorului. Prin dreptul de folosinţă se
înţelege posibilitatea de a beneficia de bunul respectiv direct sau indirect, de a-i culege fructele
acestuia (de exemplu costul chiriei). Dreptul de dispoziţie înseamnă posibilitatea de a dispune
fizic (în mod exclusiv şi absolut), de a-l distruge, modifica, tranforma, dar şi în sens juridic,
adică de a-l vinde, concesiona etc. Aceste drepturi, prerogative ale dreptului de proprietate pot
exista independent, având valoare nominală, juridică etc.
În articolul 41 din Constituţie, denumit „Protecţia proprietăţii private”, se dispune
„dreptul de proprietate precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi
limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege. Proprietatea privată este ocrotită în mod egal
de lege, indiferent de titular.” Art. 41 trebuie coroborat cu art. 72 din Constituţie, care dispune
că regimul proprietăţii se stabileşte numai prin lege organică, şi deci nu prin lege ordinară.
Aşadar, proprietatea nu poate fi apărată eficient decât prin drept şi, în mod deosebit,
prin instituţia juridică a dreptului de proprietate. Când vorbim de dreptul de proprietate,
înţelegem existenţa unor obligaţii pentru ceilalţi, prin care se realizează proprietatea, obligaţii
a căror respectare este asigurată prin forţa de constrângere a Statului. Este important ca prin
lege organică să se instituie căi suficiente şi eficiente prin care proprietarul să poată apela la
forţa de constrângere a statului, pentru apărarea dreptului său de proprietate, inclusiv faţă de
autorităţi.
Dreptul de proprietate este reglementat de lege organică, în aşa fel încât să includă toate
prerogativele realizării acestui drept. Prerogativele dreptului de proprietate sunt sistematizate
în trei concepte: dreptul de posesie, dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie. Constituţia
României acordă o importanţă deosebită proprietăţii, stabilind reguli cu putere constituţională,
astfel:
- Dreptul de proprietate este garantat; această dispoziţie presupune obligaţii pentru
Parlament, legiuitor să stabilească modalităţile de garantare, conţinutul acestuia,
obligaţiile persoanelor şi ale autorităţilor în acest sens, `n aşa fel `ncât garantarea
dreptului de proprietate să fie `ntr-adevăr reală, aşa cum dispune Constituantul;
- Creanţele asupra statului sunt garantate: aceasta înseamnă că datoriile agentului
economic statal, falimentar, se preiau de Stat şi se achită fără a exista nici un risc.
- Nimeni nu poate fi expropiat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită
potrivit legii cu dreaptă şi prealabilă despăgubire; o astfel de reglementare se găseşte
şi în alte constituţii şi convenţii internaţionale.
- Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei
proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse
solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.
- Despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă,
prin justiţie.
- Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit
legii sau obiceiului, revin proprietarului.
- Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se
prezumă. Această dispoziţie constituţională a abrogat din Codul penal român pedeapsa
confiscării averii şi chiar a prevederilor Legii nr. 18/1968, privind controlul averilor
oricărei persoane. Este o dispoziţie care nu se găseşte în multe constituţii chiar ale unor
state occidentale dezvoltate.
- Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi
confiscate numai în condiţiile legii.
- Proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă.
- Cetăţenii străini şi apatrizi nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.
Exproprierea este trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor şi construcţiilor.
Constituţia stabileşte două condiţii cumulative pentru ca o expropriere să fie efectuată şi
anume: existenţa unei cauze de utilitate publică ea însăşi definită prin lege şi plata unei
prealabile şi drepte despăgubiri.
Cât priveşte folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare de către autorităţile publice,
pentru lucrări de interes general, ea crează obligaţia constituţională pentru acestea de a
despăgubi proprietarul pentru daunele ce le sunt imputabile.
Prezumţia de legalitate a dobândirii proprietăţii, prevăzută în art. 41 pct. 7 din
Constituţia României, presupune:
- înlăturarea oricăror prevederi ale legii care ar institui pedepsa confiscării averii;
- nimeni nu poate fi obligat să probeze caracterul legal al dobândirii proprietăţii sale;
- pot fi confiscate numai în condiţiile legii, bunurile destinate, folosite sau rezultate
din infracţiuni ori contravenţii, stabilite pe bază de hotărâri judecătoreşti definitive
sau procese-verbale de constatare a contravenţiilor definitive prin neatacare sau
respingere, de către instanţă, a plângerii contravenientului.
De menţionat că, potrivit art. 20 pct. 2 din Constituţia României, toate dispoziţiile
referitor la proprietate prevăzute în pactele şi tratatele la care România a aderat, fac parte din
dreptul intern şi pot fi invocate de orice persoană în apărarea drepturilor sale356.
6. Dreptul la moştenire
 Dreptul la moştenire, corolar al dreptului de proprietate, este garantat în art. 42 din
Constituţia României, fiind un drept în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale
succesorală, în condiţiile legii, orice bun.
7. Dreptul la un nivel de trai decent
Dreptul la un nivel de trai decent (art. 43 din Constituţie) este corelat cu obligaţia
statului de a lua măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială care să fie de natură
să asigure cetăţenilor un trai satisfăcător.
Acesta este un drept fundamental, nu o simplă problemă de politică economică şi socială.
In art. 25 al Declaraţiei Universale se vorbeşte de dreptul la un nivel de viaţă corespunzător
asigurării sănătăţii persoanei, bunăstării proprii şi a familiei. Dreptul la un nivel de viaţă
corespunzător cuprinde - cum precizează art. 25 din Declaraţie - „hrana, îmbrăcămintea,
locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare.” Asociat acestui drept
este „dreptul la asigurare în caz de şomaj, de boală, de invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în
alte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă ca urmare a unor împrejurări independente
de voinţa persoanei...”(art. 25 din Declaraţie) Aceasta presupune că între măsurile de reformă
economică şi cele de asigurare a unui nivel de trai decent la toţi cetăţenii, să existe corelare,
corelare impusă prin Constituţie şi prin nici o lege nu se poate deroga de la această dispoziţie.
8. Dreptul la ocrotirea sănătăţii
Dreptului la ocrotirea sănătăţii îi corespunde obligaţia statului să ia măsuri pentru
asigurarea igienei şi sănătăţii publice. Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de
asigurări sociale pentru boală, accidente sau maternitate, controlul exercitării profesiilor
medicale şi a activităţii paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice ori
mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii, fiind o obligaţie impusă de Constituţie,
legiuitorului şi celorlalte organe ale statului. Dreptul la ocrotirea sănătăţii reglementat în
Constituţia României la art. 33, nu este reglementat distinct în Declaraţia Universală, în cele
două Pacte Internaţionale sau în Convenţia Europeană. El rezultă însă din alte reglementări ale
documentelor juridice internaţionale arătate, precum şi din unele documente fără forţă juridică.
In Constituţia Organizaţiei Mondiale a sănătăţii se arată „O stare de perfectă sănătate pe care
poate să o atingă un om constituie un drept fundamental al oricărei fiinţe umane indiferent de
rasă, vederi politice, situaţie economică sau socială.” Din reglementarea naţională şi
internaţională rezultă, credem, câteva concluzii:
a) Dreptul la ocrotirea sănătăţii poate fi evaluat atât ca drept individual, cât şi ca
drept colectiv.
b) Corespunzător acestui drept, statului, autorităţilor sale şi persoanelor private le
revin atât obligaţii negative, de abţinere cât şi obligaţii pozitive, de acţiune.
c) Unele obligaţii ale autorităţilor publice sunt de rezultat, altele sunt de mijloace.
d) Dreptul la ocrotirea sănătăţii se află în interconexiune cu alte drepturi
fundamentale.
e) Dreptul la sănătate îmbracă noi aspecte în condiţiile extinderii toxicomaniei şi a
traficului de stupefiante.
9. Dreptul la muncă şi protecţie socială a muncii
Dreptul la muncă şi protecţie socială a muncii este reglementat în art. 38 şi art. 39 din
Constituţia României, în care se stabilesc o serie de reguli constituţionale;
Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale foloseşte în art. 6
exprimarea de drept la muncă. In unele constituţii se consacră dreptul şi obligaţia de a muncii.
În Constituţia Franţei se stabileşte că fiecare are îndatorirea de a muncii şi dreptul de a
obţine un serviciu. Constituţia Spaniei dispune că toţi spaniolii au îndatorirea de a munci şi
dreptul la muncă (art. 35). Constituţia Germaniei reglementează „libertatea profesiei”, vorbind
numai de dreptul de a-şi alege în mod liber profesia, şi interzice munca forţată, munca fiind
tratată ca o libertate şi nu un drept. În Constituţia Italiei, în art. 35-37, sunt reglementate
raporturile economice şi, în special, condiţiile în care se efectuează munca, fără a vorbi în mod
expres de un drept la muncă. Art. 27 din Constituţia Japoniei proclamă „toate persoanele au
dreptul şi îşi asumă obligaţia de a munci”. În Constituţia României (1991) art. 38, deşi se
vorbeşte de dreptul la muncă, acesta este reglementat ca o libertate de a muncii care include:
libertatea alegerii profesiei, libertatea alegerii locului de muncă, protecţia socială a muncii,
retribuţia muncii depuse, dreptul lanegocieri colective. Observăm că nu se vorbeşte de obligaţia
corelativă a statului de a asigura loc de muncă pentru orice persoană, ba mai mult, dreptul la
muncă pentru cetăţenii străini şi apatrizi este supus unei autorizări, autorizare care în România
a fost introdusă târziu după anul 1996, spre deosebire de alte ţări, în care această autorizare
prealabilă este impusă demult. În Constituţia României (art. 38) se proclamă „Dreptul la muncă
nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei şi alegerea locului de muncă sunt libere.” Este evidentă
reglementarea dreptului la muncă, sub forma libertăţii de a muncii, deoarece nu rezultă obligaţia
corelativă a statului pentru asigurarea unui loc de muncă. Potrivit art. 134 din Constituţia
României, economia României este o economie de piaţă, în care statul asigură printre altele
„protecţia concurenţei reale şi crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii.” Deci,
ocuparea locurilor de muncă se face pe criteriul competenţei, printr-o concurenţă reală şi nu al
asigurării necondiţionate a unui loc de muncă.
Potrivit art. 6 din Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale,
statul trebuie să asigure: orientarea şi formarea tehnică şi profesională, elaborarea de programe,
de politici şi de tehnici potrivite să asigure o dezvoltare economică, socială şi culturală
constantă şi o deplină întrebuinţare productivă a forţei de muncă în condiţii care garantează
indivizilor exerciţiul libertăţilor politice şi economice.
În art. 38 pct. 2 din Constituţie se dispune: „Salariaţii au dreptul la protecţia socială a
muncii. Măsurile de protecţie privesc securitatea şi igiena muncii; regimul de muncă al
femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repaosul săptămânal,
concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii grele, precum şi alte situaţii
specifice. Durata normală a zilei de lucru este în medie de cel mult opt ore. La muncă egală
femeile au salariu egal cu bărbaţii. Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi
caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate.” Deci, dreptul la protecţie
socială pe care îl au salariaţii include aspecte clar formulate în textul constituţional şi care vor
forma obiectul legilor în acest domeniu, la care constituantul a adăugat „precum şi alte
instituţii specifice”, exprimându-se caracterul deschis spre soluţii legislative care să asigure cât
mai eficient protecţia socială a muncii. În art. 39 din Constituţie sunt prevăzute şi alte norme
constituţionale care interzic munca forţată şi excepţiile de la acest principiu astfel: „Munca
forţată este interzisă. Nu constituie muncă forţată: a) serviciul cu caracter militar sau activităţile
desfăşurate în locul acestuia de cei care potrivit legii, nu prestează serviciul militar obligatoriu
din motive religioase; b) munca unei persoane condamnate prestată în condiţii normale în
perioada de detenţie sau de eliberare condiţionată; c) prestaţiile impuse în situaţia creată de
calamitate ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite
de lege”.
10. Dreptul persoanelor handicapate
Dreptul persoanelor handicapate de a se bucura de o protecţie socială, este prevăzut în
art. 46 din Constituţie. Statul are obligaţia să asigure realizarea unei politici naţionale de
prevenire, de tratament, de readaptare, de învăţământ, de instruire şi de integrare socială a
handicapaţilor, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor. Declaraţia
drepturilor persoanelor handicapate enumeră principalele drepturi ce revin acestor
persoane: respectul demnităţii umane; beneficiul aceloraşi drepturi civile şi politice, ca şi alte
fiinţe umane; măsuri speciale care să-i permită cea mai largă autonomie posibilă;
tratamentemedicale, psihologice şi funcţionale, ajutoare, educaţie şi readaptare; securitate
economică şi socială şi un nivel de viaţă decent; respectarea nevoilor sale în toate etapele
planificării economice şi sociale; dreptul de a trăi în cadrul familiei sale sau într-un cămin care
să o înlocuiască; protecţia împotriva oricărei exploatări, reglementări sau tratament
discriminatoriu, abuziv sau degradant, asistenţă legală calificată.
11. Dreptul copiilor şi al tinerilor de a li se asigura un regim special de protecţie
şi de asistenţă
Dreptul copiilor şi al tinerilor de a li se asigura un regim special de protecţie şi de
asistenţă în realizarea aspiraţiilor lor legitime este consacrat, atât în art. 45, cât şi în altele din
titlul II al Constituţiei. Deci, în Constituţie sunt multe articole care consacrând drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti, vizează de fapt şi drepturile copiilor şi al tinerilor. Art. 45 din Constituţie
prevede un drept de sinteză care cu putere constituţională prevede:
- dispunerea unui regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor
copiilor şi tinerilor, regim care trebuie reglementat prin lege;
- acordarea de către stat a alocaţiilor pentru copii, ajutoare pentru îngrijirea copilului
bolnav ori handicapat, precum şi „alte forme de protecţie socială a copiilor şi tinerilor ce
se vor stabili prin lege.”
- sunt interzise exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna
sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală;
- minorii sub 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi;
- autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru
participarea la viaţa economică, culturală şi sportivă a ţării.
Art. 25 pct. 2 din Declaraţia Universală proclamă că „mama şi copilul au dreptul la ajutor
şi ocrotire specială”.
12. Dreptul la învăţătură
Acestui drept i se acordă o atenţie deosebită în Constituţie, în care sunt stabilite dispoziţii
cu putere constituţională, astfel:
Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, învăţământul
liceal, învăţământul profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de
instrucţie şi de perfecţionare. Dreptul la învăţătură este un drept care îmbină libertatea cu
obligaţia (învăţământul primar şi general). Dreptul la învăţătură trebuie astfel organizat încât să
se asigure şanse juridice egale oamenilor, ceea ce implică folosirea cu prioritate a criteriului
competentă profesională şi interzicerea discriminărilor sau privilegiilor. Prin dreptul la
învăţătură trebuie să se urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a simţului
demnităţii sale, întărirea respectului pentru drepturile şi libertăţile publice, favorizarea
înţelegerii, toleranţei şi prieteniei între popoare, grupuri rasiale, etnice sau religioase,
promovarea ideii de pace. Organizarea şi desfăşurarea învăţământului trebuie să se realizeze în
limba oficială a statului care, potrivit art. 13 şi art. 32 pct. 2 din Constituţie, este limba
română. Având în vedere că în România sunt cetăţeni români şi de alte naţionalităţi, în art. 6 şi
art. 32 pct. 2 şi 3 din Constituţie se prevede „In condiţiile legii, învăţământul se poate desfăşura
şi într-o limbă de circulaţie internaţională. Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruit în această limbă sunt
garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege.” Instituţiile de
învăţământ, inclusiv cele particulare, se înfiinţează şi îşi desfăşoară
activitatea în condiţiile legii.
Învăţământul de stat este gratuit potrivit legii. Este evident că învăţământul
obligatoriu trebuie să fie gratuit, fără deosebire de realizarea sa în forme statale sau
particulare. Constituţia garantează autonomia universitară reglementată de lege în ceea ce
priveşte conducerea, funcţionarea formativă, profesională, educativă şi ştiinţifică.
O componentă a dreptului la învăţătură este şi învăţământul religios. Statul asigură
libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor fiecărui cult, şi libertăţii conştiinţei. În
şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege. Legea îl va reglementa
şi garanta astfel încât să nu contravină principiilor ce rezultă din art. 29 din Constituţie. Într-o
asemenea viziune, legea va trebui să prevadă explicit că învăţământul religios, în şcolile de stat,
este facultativ, numai o asemenea prevedere dând satisfacţie deplină libertăţii conştiinţei şi mai
ales dreptului părinţilor sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia
copiilor minori a căror răspundere le revine.
13. Dreptul străinilor şi al apatrizilor
Dreptul străinilor şi al apatrizilor la protecţia Statului român este reglementat în art. 18
din Constituţie. Protecţia cetăţenilor străini şi apatrizi este largă şi substanţială întrucât, practic,
ei se bucură de toate drepturile şi libertăţile garantate de Constituţie şi de alte legi, mai puţin de
cele specifice condiţiei de cetăţean român. Cetăţenii străini şi apatrizi pot fi extrădaţi numai în
baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Potrivit Constituţiei din 1991,
asupra expulzării şi extrădării decide numai instanţa judecătorească. Art. 14 al Protocolului nr.
4 anexat la C.E.D.O. interzice „expulzările colective ale străinilor”.
14. Dreptul de azil
Dreptul de azil (art. 18, alin. 2) este recunoscut în favoarea acelor care, din cauza
activităţii lor progresiste, democratice, pusă în slujba umanităţii, sunt expuşi în ţările lor unor
măsuri sau tratamente samavolnice. Potrivit paragrafului 2 al art. 14 din Declaraţia Universală,
dreptul de azil nu poate fi invocat în caz de urmărire realmente justificată de săvârşirea
unei infracţiuni de drept comun sau pentru acţiuni contrare scopurilor şi principiilor
Naţiunilor Unite, iar potrivit art. 1 paragraful 2 din Convenţia asupra azilului teritorial, dreptul
de azil nu poate fi invocat nici atunci când există temeiuri să se creadă că persoana care solicită
azilul a săvârşit o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă contra umanităţii.
Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor
internaţionale la care România este parte.
C. Drepturi garanții
Drepturile garanţii sunt acele drepturi special instituite de constituant, în baza
cărora omul îşi poate asigura înfăptuirea celorlalte drepturi ale sale, atunci când îi sunt
încălcate, sau nu i se asigură condiţiile realizării acestora.
În asigurarea şi apărarea drepturilor şi respectiv a executării obligaţiilor corelative
acestora, un rol important îl au:
- autorităţile publice care trebuie să respecte drepturile şi libertăţile individului, adică
acestea să se abţină, atât ele cât şi funcţionarii lor de a le încălca;
- autorităţile publice care trebuie să-şi execute obligaţiile corelative drepturilor şi
libertăţilor fundamentale şi să asigure condiţiile înfăptuirii nestânjenite a acestora;
- autorităţile publice care trebuie să apere drepturile şi libertăţile fundamentale şi să
asigure toate condiţiile executării neîngrădite a acestora;
- orice altă persoană juridică şi persoanele fizice care trebuie să respecte drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului şi să-şi execute cu bună credinţă obligaţiile ce le
revin, deci corelative acestora, inclusiv drepturile lor.
În situaţiile în care autorităţile publice şi orice altă persoană fizică sau juridică nu-şi
execută obligaţiile corelative drepturilor şi libertăţilor fundamentale intervine rolul autorului
dreptului sau libertăţii încălcate, care trebuie să aibă la îndemână instituţii juridice şi cadrul
juridic necesar pentru a-şi cere dreptul ori repararea acestuia. Astfel au apărut drepturile
garanţii. Credem că pot fi considerate drepturi garanţii: dreptul de acces liber la justiţie,
dreptul la petiţie, dreptul de apărare, dreptul celui vătămat într-un drept al său de o autoritate
publică şi dreptul la grevă.
1. Dreptul de acces liber la justiţie
Dreptul de acces liber la justiţie este un drept care concordă şi se valorizează reciproc
cu principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora.
Practica a dovedit că dreptatea nu pote fi înfăptuită întodeauna în cadrul unei singure puteri şi,
în mod deosebit, în litigiile sau procesele în care puterea în cauză sau un funcţionar al acesteia
sunt părţi. Pentru a se evita un astfel de risc este necesar dreptul de acces liber la justiţie.
Astfel, până în 1994, contestaţiile la procesele verbale de constatarea contravenţiilor se
soluţionau de şefii ierarhici ai agenţilor constatatori, neexistând cale de atac a soluţiilor la
justiţie (cu unele excepţii prevăzute de Legea 32/1968 în redactarea în vigoare la data
respectivă).
Constatându-se neconstituţionalitatea acestor dispoziţii, au fost abrogate, Legea nr.
32/1968 fiind modificată, în sensul asigurării şi în acest caz a dreptului de acces liber la justiţie.
După 1994 contestaţiile la contravenţiile la regimul circulaţiei se judecă de instanţe.
Încălcarea dreptului de acces liber la justiţie s-a făcut şi încă se mai face:
- pe calea menţinerii în vigoare a unor legii neconstituţionale sau a emiterii unor
reglementări legislative neconstituţionale, de exemplu: nereglementarea dreptului de
acces liber la justiţie, atunci când ministrul justiţiei nu a aprobat cercetarea unui notar
din vina căruia s-au cauzat pagube; de asemenea, împotriva hotărârilor de sancţionare
sau achitare date de Consiliile de onoare în cazul militarilor şi poliţiştilor, nu s-a
prevăzut cale de atac în faţa instanţei, restrângerea sferei actelor ce pot fi atacate în
contencios administrativ şi altele;
- prin împiedicarea pe orice cale a persoanei să-şi expună instanţei nemulţumirea sa, de
exemplu: nepunerea la dispoziţia contravenientului a procesului verbal de constatare, nudă
posibilitatea acestuia să-l atace în instanţă, putând determina contravenientul să
piardă termenul de contestare etc.
- prin respingerea în mod netemeinic şi nelegal a căilor de atac împotriva unei hotărârii
judecătoreşti dată cu încălcarea legii (apelul sau recursul).
- prin reglementarea prin lege a unor proceduri defectuoase.
- prin restrângerea cazurilor când o hotărâre poate fi atacată cu apel, recurs, inclusiv
căile extraordinare de atac; este de observat că înculpatul în procesul penal are instituit cele
mai multe cazuri în care poate ataca a hotărâre; or partea civilă, partea vătămată şi
partea responsabilă civilmente au la dispoziţie un număr foarte redus de situaţii
(cazuri prevăzute de lege) când pot ataca o hotărâre judecătorească; posibilităţile de atac
ale hotărârilor judecătoreşti incorecte au fost limitate recent de O.U.G. nr. 207 / 2000.
Astfel, posibilităţile procurorului şi ale părţilor de a contribui la îndreptarea hotărârilor
judecătoreşti greşite în domeniul stabilirii pedepselor, au fost limitate numai la
depăşirea limitelor legale, tolerându-se astfel pedepse aplicate mai mari sau mai mici, în
raport cu pericolul social al infracţiunii şi infractorului, în cadrul limitelor prevăzute de
lege. Astfel, este posibil să rămână nedesfiinţate hotărâri care pentru furtul unui pachet
de biscuiţi prevăd o pedeapsă de patru ani închisoare, iar pentru furtul sumei de 7
miliarde să i se aplice o pedeapsă tot de patru ani închisoare, dar unei alte persoane.
Având în vedere importanţa sa, dreptul de acces liber la justiţie este reglementat în cele
mai importante documente internaţionale cât şi în Constituţia României. Aceste documente
internaţionale fiind ratificate de Parlamentul României, potrivit Constituţiei, fac parte din
dreptul intern şi, deci, obligatoriu de respectat de autorităţile publice şi orice persoană.
Potrivit art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „orice persoană are dreptul
la judecarea în mod echitabil şi într-un cadru public de către o instanţă independentă şi
imparţială, instituită de lege, care să hotărască fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor
sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată
împotriva sa”.
În art. 5 pct. 3 din aceeaşi Convenţie se dispune: „Orice persoană arestată sau deţinută,
trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau altui magistrat împuternicit prin lege
cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată, sau eliberată în cursul
procedurii.”
Potrivit art. 13 din Convenţia sus citată, „orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi
recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei
instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în
exercitarea atribuţiilor lor oficiale”, respectiv autorităţile publice şi funcţionarii acestora.
În art. 8 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului se dispune: „Orice persoană are
dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente, împotriva acelora care
violează drepturile fundamentale care îi sunt recunoscute prin constituţie sau prin lege.”
Dispoziţiile celor două documente internaţionale mai sus prezentate fac parte din dreptul
intern românesc, potrivit art. 20 din Constituţia României în care se dispune „Dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la
care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale, ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale”.
În art. 21 din Constituţia României este consemnat, în mod expres, dreptul de acces liber
la justiţie, astfel: „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a
libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădiexercitarea acestui drept.”.
Raţiunea existenţei acestui drept rezultă din următoarele cerinţe ale unei adevărate puteri
judecătoreşti:
- puterea judecătorească este independentă de celelate puteri, existând toate condiţiile
să judece imparţial, obiectiv şi competent;
 - justiţia se înfăptuieşte în numele legii de către judecătorii care sunt independenţi şi se
supun numai legii;
- justiţia este la adăpost de interese politice, economice, sociale şi, astfel, asigură
aplicarea necondiţionată şi imparţială numai a legii;
- înfăptuirea justiţiei se face după principii care asigură respectarea întocmai a legii
astfel: publicitatea, oralitatea, contradictorialitatea, obligaţia de motivare a
hotărârilor, posibilitatea exercitării căilor de atac la instanţele superioare interne şi
internaţionale;
- garanţiile căilor de atac, ale controlului judecătoresc pe căi ordinare şi extraordinare
cât şi controlul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
- existenţa unei responsabilităţi şi pentru judecătorii şi procurorii care încalcă legea în
domeniul înfăptuirii justiţiei.
Potrivit acestui principiu, oricine are dreptul de acces la justiţie: cetăţean român,
cetăţean străin, apatrid, persoana juridică civilă sau persoana juridică de drept public.
S-ar putea pune întrebarea de ce în Constituţie se foloseşte exprimarea interese legitime?
Nu ar fi aceasta o restrângere a dreptului de a acţiona în justiţie şi deci, nu ar fi fost suficient
doar termenul interese? Răspunzând la această întrebare, prof. I. Muraru arată: „Explicaţia este
simplă.
Constituţia şi legile nu apără şi nu garantează orice interese, ci numai acele interese care
se întemeiază pe drept, pe cutumă, în general pe izvoarele de drept.
Art. 21 din Constituţie implică o corectă delimitare între dreptul la acţiune în justiţie şi
obligaţia constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime.
Este subînţeles că accesul liber la justiţie permite depunerea oricărei cereri a cărei
rezolvare este de competenţa autorităţilor judecătoreşti. Caracterul legitim sau nelegitim al
pretenţiilor formulate în acţiunea în justiţie va rezulta numai în urma judecării pricinii
respective şi va fi constatat prin hotărâre judecătorească motivată.
Folosind exprimarea „interese legitime”, textul constituţional nu pune o condiţie de
admisibilitate a acţiunii în justiţie, ci obligă justiţia să stabilească şi ocrotească numai
interesele legitime”.
Încălcarea dreptului de acces liber la justiţie s-a mai constatat şi în alte situaţii, cum
ar fi:
- în cazul unor proceduri juridicţional-administrative, când soluţionarea contestaţiei era
definitivă şi legea nu mai prevedea o cale de atac împotriva acesteia la o instanţă
judecătorească (de exemplu contestaţiile în cazul amenzilor contravenţionale erau
soluţionate numai de şeful agentului constatator, conform art. 35 din Legea
nr. 32/1968, articol care a fost declarat neconstituţional şi ulterior abrogat,
deschizându-se calea contestării amenzii contravenţionale la justiţie);
- în cazul unor drepturi de avizare, aprobare, reglementate în mod discreţionar, în sensul
că nu sunt prevăzute căi de atac la o instanţă atunci când se refuză avizarea sau
aprobarea acestuia (de exemplu, în cazul când ministrul justiţiei refuză cercetarea unui
judecător, nu există o cale de atac al refuzului acestuia la o instanţă superioară);
- în cazul când cineva este vătămat într-un drept al său printr-o decizie dată de organele
Parchetului, respectiv de neurmărire penală, încă nu este reglementată plângerea
împotriva acestei decizii la instanţa de judecată;
- în situaţiile în care este prevăzută o singură cale de atac, aşa cum este în cazul
contravenţiilor.
Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime se poate realiza fie pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă cale procedurală, inclusiv
pe calea excepţiei de neconstituţionalitate menţionată de art. 144 lit. „c” din Constituţie.
Trebuie să adăugăm că accesul liber la justiţie este garantat chiar prin Constituţie, în
sensul că nu poate fi îngrădit de nici o lege, iar legiuitorul este obligat să elaboreze dispoziţii
legale, să instituie proceduri şi instituţii care să asigure realizarea acestuia. Ni se par
contrare art. 13 din C.E.D.O., actualele reglementări ale cazurilor când o hotărâre
judecătorească penală poate fi îndreptată prin recurs sau recurs în anulare, în sensul că
inculpatul poate ataca hotărârea nedreaptă în mai multe cazuri-ipostaze decât partea civilă,
partea vătămată sau chiar procurorul care este reprezentantul societăţii. Spre exemplu,
inculpatul poate uza de recursul în anulare în 17 cazuri, iar partea civilă, partea vătămată şi
procurorul ca reprezentant al societăţii, în numai 8 cazuri (art. 410 c. pp.). Aceste dispoziţii ale
legii procesual penale ni se par a fi în contradicţie cu art. 128 din Constituţie care dispune:
„Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de
atac în condiţiile legii”, precum şi cu dispoziţiile constituţionale care reglementează accesul la
justiţie.
2. Dreptul de petiţie
Potrivit art. 47 din Constituţie, cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice
prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor.
Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele
colectivelor pe care le reprezintă. Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă.
Autorităţile publice au dreptul şi obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile
stabilite potrivit legii. Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de
rezolvare a unor probleme personale sau care privesc o colectivitate, fiind o garanţie juridică
generală pentru celelalte drepturi şi libertăţi.
Petiţia este o cerere prin care se vizează apărarea, repararea unui drept, a libertăţii, sau
unui interes legitim al petiţionarului. Petiţia nu se confundă cu denunţul, care este o informare
a autorităţii cu privire la anumite ilegalităţi, dar prin care denunţătorul nu a fost vătămat.
Dreptul la petiţie poate fi exercitat individual de către cetăţean, fie de către un grup
de cetăţeni, fie de către organizaţii legal constituite, evident referitor numai la drepturile,
libertăţile şi interesele acestora. Se admite ca o persoană să facă o petiţie pentru o altă
persoană numai în cazurile prevăzute de lege, cum ar fi: părintele pentru minor, tutorele
pentru minor, avocatul pentru client etc.
Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona, articolul 47 din Constituţie, prevede
obligaţia autorităţilor publice de a examina şi răspunde la petiţii în termenele şi în
condiţiile stabilite de legi. Aceasta implică obligaţia, pentru Parlament, de a elabora o lege
prin care să se prevadă modul concret de exercitare a dreptului la petiţie, procedurile,
termene, condiţii, responsabilităţi etc.
Potrivit Legii nr. 1/1978 (care a fost abrogată prin Legea nr. 7/1998, fără a intra în
vigoare o altă lege care să reglementeze obiectul acesteia), în art. 1 se arăta: „dreptul de
petiţionare se exercită prin propuneri, sesizări, reclamaţii şi cereri adresate organelor puterii
de stat, ale administraţiei de stat, organelor judecătoreşti, organelor procuraturii, instituţiilor,
unităţilor economice de stat, precum şi organizaţiilor cooperatiste şi celorlalte organizaţii
obşteşti.”
Ca urmare, este necesară elaborarea legii care să precizeze dacă în dreptul de petiţionare
se include dreptul persoanei de a participa la treburile de interes public prin sesizări şi
propunerice vizează orice problemă de interes public, altele decât cele prin care au fost lezaţi
direct în drepturile, libertăţile şi interesele acesteia.
Din textul constituţional (art. 47) rezultă, fără dubiu, că petiţiile trebuie să fie semnate,
deci nu anonime. Aceasta este o piedică împotriva abuzului de drept la petiţie, implicând o
responsabilitate morală şi juridică pentru cel care uzează de dreptul său la petiţie. Deci,
folosirea unor informaţii sau date dintr-o anonimă de către o autoritate publică, nu este
scuzabilă şi se face pe răspunderea acesteia sau a funcţionarului în cauză. Anonimele nu
pot fi publicate decât sub responsabilitatea (realităţii faptelor sesizate) celui care o publică.
Pe de altă parte, având în vedere că funcţionarii publici sunt obligaţi să acţioneze din oficiu
atunci când iau cunoştinţă de o ilegalitate, nu pot invoca caracterul de anonimă al unei sesizări
şi astfel, să nu efectueze un minim de verificări a celor semnalate în aceasta.
De asemenea, anonima, sub aspectele semnalate, nu poate fi invocată ca probă nici în
acuzarea autorului acesteia pentru calomnie sau insultă şi nici în acuzarea persoanei sesizate că
a încălcat legea. Socotim că aceasta rezultă din dispoziţiile şi principiile Constituţiei din 1991.
Cu atât mai mult, credem că o anonimă nu poate constitui singurul temei al percheziţiei într-o
proprietate privată.
3. Dreptul la apărare
Dreptul la apărare este un drept fundamental de tradiţie în istoria instituţiei drepturilor
şi libertăţilor cetăţeneşti.
Dreptul la apărare, într-o accepţiune largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi
regulilor procedurale ce pot fi folosite de o persoană pentru materializarea apărării contra
învinuirilor şi acuzaţiilor ce i se aduc, tentativelor de încălcare a drepturilor, precum şi
posibilitatea de a-şi valorifica cererile sau de a dovedi netemeinicia ori nelegalitatea pretenţiilor
adversarului. Dreptul la asistenţă juridică este un element al dreptului la apărare. Prin asistenţă
juridică înţelegem posibilitatea persoanei de a beneficia de sfaturile, recomandările unui avocat,
ori de a fi reprezentată în mod calificat de avocat, în exercitarea drepturilor şi apărarea
intereselor sale, în tot cursul procesului. Scopul dreptului la apărare îl constituie garantarea
realizării şi respectării drepturilor şi libertăţilor omului.
Ce se urmăreşte în mod concret prin dreptul la apărare? Foarte greu de dat un răspuns
complet. Unii autori susţin că aflarea adevărului. Dar oare este suficientă aflarea adevărului
pentru a se realiza dreptul la apărare? Noi credem că nu! Pentru că aflarea adevărului neurmată
de o aplicare corectă a legii ciunteşte dreptul la apărare. Dar numai aflarea adevărului şi
aplicarea corectă a legii sunt suficiente? Nu ar fi oare mai bine să se ia şi măsuri preventive de
apărare, ce pot fi fizice (pază, sisteme de alarmare etc.) şi juridice (constituirea de garanţii),
educative etc. care să ne pună la adăpost de tot felul de procese. Noi credem că da. De aceea,
înfăptuirea dreptului la apărare, considerăm că are trei componente:
a) posibilitatea de a te apăra prin măsuri cu caracter preventiv (materiale, juridice,
educative etc.);
b) aflarea şi stabilirea adevărului;
c) aplicarea corectă a legii.
În practică, cele trei componente ale dreptului la apărare pot fi realizate prin:
- luarea măsurilor necesare pentru paza juridică a patrimoniului, prin cunoaşterea şi
încheierea unor acte juridice corecte, nepăgubitoare, asigurate prin garanţii
juridice solide etc.;
 - înfăptuirea măsurilor corespunzătoare de pază fizică şi tehnică a persoanei şi a
patrimoniului acesteia, ce ne pun la adăpost de eventualele încălcări ale drepturilor
noastre;
- cunoaşterea şi înlăturarea din comportament a potenţialului victimologic, ce
concură la victimizarea noastră;
- stabilirea pe bază de probe a adevărului, în aşa fel încât balanţa justiţiei să nu
încline în nici o parte;
- asigurarea capacităţii şi posibilităţii legale a administrării probelor necesare;
- aplicarea unor măsuri educative şi sancţiuni civile, administrative şi penale, într-o
perfectă concordanţă cu faptele, şi necesitatea prevenţiei speciale şi generale;
- folosirea corespunzătoare a instrumentelor juridice în realizarea unei justiţii corecte
prin:
- "înfăptuirea prezumţiei de nevinovăţie;
-"schimbarea încadrării juridice de la o faptă mai gravă la o faptă
sancţionată mai puţin gravă;
-"dozarea corectă a pedepsei aplicate, în raport cu acordarea circumstanţelor atenuante;
-"exonerarea de răspundere civilă, administrativă sau penală a celor nevinovăţi:
-"acordarea unor despăgubiri juste şi legale celor păgubiţi material şi moral;
-"înlăturarea învinuirilor, acuzaţiilor sau a pretenţiilor materiale şi morale nedrepte;
-"asigurarea posibilităţii valorificării cererilor şi pretenţiilor întemeiate.
Dreptul la apărare poate fi exercitat de:
- persoana în cauză, iar în anumite situaţii de rudele acesteia;
- persoana respectivă, după consultarea avocatului;
- avocatul delegat;
- procurorul;
- Avocatul poporului.
Apărarea drepturilor se realizează şi de organele statului abilitate în acest scop (Poliţie,
Parchet, Gardă financiară, Curtea de Conturi, O.P.C. etc.).
Dreptul la asistenţa juridică, atribut al dreptului la apărare, este consacrat constituţional.
Astfel, potrivit art. 24 pct. 2 din Constituţie, „în tot cursul procesului, părţile au dreptul
să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”. Suntem în prezenţa unui drept al
persoanei pe care aceasta şi-l poate exercita sau nu, pe riscul său. De aceea, textul vorbeşte şi
de avocat ales, în sensul că partea în proces (persoana deci) îşi alege ea apărătorul calificat.
Există însă procese pentru care asistenţa din partea unui avocat este obligatorie, adică
legea obligă autoritatea publică competentă să desemneze un avocat care să apere persoana în
cauză. Asemenea situaţii pot privi procesele penale în care învinuiţii sau inculpaţii sunt minori
ori militari în termen, sau în care se judecă infracţiuni grave.
Legile vor trebui, deci, să prevadă expres asemenea situaţii în care autorităţile
competente au obligaţia să numească şi plătească din oficiu un avocat pentru apărarea persoanei
în cauză, dacă aceasta, din diferite motive, nu-şi alege un avocat. Pe de altă parte, se constată
că uneori chiar prin lege, contrar Constituţiei, s-a limitat dreptul la apărare, cum este în cazul
O.U. nr. 207/2000, când s-a înlăturat posibilitatea de a ataca o hotărâre cu recurs în anulare sau
recurs atunci când instanţa, în limitele pedepsei, a aplicat pedepse fie mai mici, fie mai mari
decât gradul de pericol social al faptei şi făptuitorului (individualizarea judiciară greşită a
pedepsei). Pe de altă parte, tot prin aceeaşi O.U. nr. 207/2000 a fost exclus dintre cazurile când
se putea face recurs sau recurs în anulare faţă de o hotărâre judecătorească nedreaptă, cazul
„când s-a comis o eroare gravă de fapt” aspect care, de asemenea, ni se pare discutabil în raport
cu drepturile prevăzute de Constituţie, respectiv la apărare şi de acces liber la justiţie.
4. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
Persoana vătămată într-un drept al său se poate adresa, potrivit legii, diferitelor instanţe,
după caz. Astfel, cel vătămat într-un drept al său printr-o infracţiune se adresează organelor
judiciare care, în conformitate cu procedura penală, i-au măsuri de reparare, despăgubire,
pedepsire a celui vinovat etc. De asemenea, cel vătămat într-un drept al său printr-un act sau
fapt juridic civil, i se face dreptate pe calea prevăzută de procedura civilă, de către o instanţă
civilă.
Însă persoana poate să fie vătămată într-un drept al său de o autoritate publică sau
funcţionarul acesteia în cadrul unor raporturi speciale, respectiv raporturile juridice de drept
administrativ. Vătămarea dreptului poate fi printr-un act administrativ atât legal, cât şi
ilegal. În astfel de raporturi juridice apar autorităţile publice care sunt deţinătoare ale puterii,
ceea ce, în lipsa textului constituţional ( art. 48 ), ar fi presupus unele riscuri pentru persoana
fizică, de a nu fi apărată de abuzurile acestora.
Având în vedere importanţa şi specificul relaţiilor dintre autorităţile publice şi orice
persoană, în care ultima poate fi vătămată într-un drept al său, constituantul a reglementat ca o
garanţie de nivel constituţională dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică în art.
48, astfel: „Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluţionare în termenul legal a unei cereri este îndreptăţită să
obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Condiţiile şi
limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. Statul răspunde
patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în
procesele penale.”
Procedura concretă, procedură de excepţie după care se realizează dreptul celui vătămat
într-un drept al său de o autoritate publică este prevăzută de Legea nr. 29/1990.
Această procedură se mai cheamă şi procedura contenciosului administrativ.
Termenul de „contencios” provine de la latinescul „contendere” care înseamnă „a se
lupta”, „ a pune la luptă”, „a compara”, „a dezbate”.
Prin fenomenul de contencios se înţelege, deci, acel proces de constatare a dreptului,
care se manifestă sub forma unui conflict de interese, ce nu poate fi soluţionat prin înţelegere
între părţi, ci pe calea unui proces judiciar, în scopul dezbaterii în faţa instanţei a
valabilităţii şi interpretării acelor reglementări juridice sau a acelor drepturi care au dat
naştere conflictului. Legea foloseşte sintagma de contencios administrativ pentru a desemna
totalitatea litigiilor de natură administrativă şi pentru a le deosebi de celelalte litigii din
competenţa instanţelor care se desfăşoară după alte reguli, cum sunt litigiile de natură
civilă, comercială, penală etc.
Prin contencios administrativ se înţelege totalitatea procedurilor şi litigiile ivite între
persoanele fizice sau juridice pe de o parte şi autorităţile publice, inclusiv funcţionarii
publici, pe de altă parte, având ca obiect relaţiile sociale şi normele juridice care aparţin
dreptului administrativ.
Titularul dreptului prevăzut de art. 48 din Constituţie poate fi:
a) orice persoană fizică;
b) orice persoană juridică de drept civil;
c) orice persoană de drept public. Spre exemplu, o autoritate publică locală poate fi vătămată
într-un drept al său de o altă autoritate publică locală sau chiar centrală, printr-un act
administrativ. Potrivit Constituţiei, în art. 122 pct. 4, „Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de
contencios administrativ, un act al Consiliului judeţean, al celui local sau al primarului în cazul
în care consideră actul ilegal.”
În acest caz, deşi prefectul personal nu este lezat în vreun drept al său dar, dacă actul
atacat este ilegal, atunci acest act lezează interesul general, iar prefectul este obligat să apere
interesul general de orice ilegalitate din activitatea administrativă a autorităţilor administraţiei
publice locale.
Prin act administrativ se înţelege o manifestare unilaterală de voinţa juridică, pe
baza şi în executarea legii, a unei autorităţi administrative, prin care se formează o situaţie
juridică nouă, sau se refuză o pretenţie juridică referitoare la un drept recunoscut de lege,
voinţă juridică supusă regimului juridic administrativ.
Acte administrative pot să emită orice autoritate publică, indiferent că este legislativă
sau judecătorească, este adevărat că aceasta numai ca excepţie, respectiv atunci când acţionează
ca autorităţi administrative în organizarea executării şi executarea în concret a legii.
Literatura juridică împarte actele administrative, din punct de vedere al obiectului şi
efectelor lor, în trei categorii: acte reguli, acte subiective şi acte condiţii.
Prin acte reguli se înţeleg actele prin care se instituie reguli, norme sau se stabilesc
situaţii juridice cu caracter general; prin acte subiective se înţeleg actele prin care se stabilesc,
se modifică sau se sting drepturi subiective sau situaţii juridice individuale; prin acte condiţii
se înţeleg actele prin care se aplică unei persoane fizice sau juridice o anumită situaţie juridică
concretă. Astfel, cu titul de exemplu, se poate spune că regulamentul este un act regulă,
deoarece în conţinutul lui sunt cuprinse norme cu caracter general într-un anumit domeniu de
activitate administrativă; acte subiective sunt cele care conţin autorizaţii, interdicţii (demolări
de construcţii, deţinere de armă şi altele asemenea), deoarece prin conţinutul lor se adresează
persoanelor, fiind, sub acest aspect acte cu caracter individual; în al treilea rând sunt unele acte
prin care se stabileşte persoanelor fizice o anumită situaţie juridică în temeiul legii, cum sunt
actele de numire, delegare, sau transformare, acestea fiind acte condiţii.
Potrivit art. 1 al. 1 din Legea nr. 29/1990 se consideră act administrativ şi refuzul
nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege, respectiv faptul
de a nu se răspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii
respective, dacă prin lege nu se prevede un alt termen.
Considerăm că refuzul nejustificat al satisfacerii unei pretenţii juridice referitoare la un
drept recunoscut de lege reclamantului, rezultă din principiul legalităţii administraţiei publice
şi din particularităţile capacităţii juridice pe care o au subiectele de drept administrativ în
înfăptuirea competenţei pe baza şi în executarea legii. Într-adevăr, principiul legalităţii în
organizarea executării legii şi executării competenţei înseamnă dreptul şi obligaţia, în acelaşi
timp, a autorităţii administrative de a interveni manifestându-şi voinţa juridică şi de a satisface,
astfel, pretenţiile juridice întemeiate pe valorificarea unor drepturi conferite diferitelor subiecte
de drept, persoane fizice şi juridice. Refuzul este tot un act administrativ, susţine dl. Prof. Al.
Negoiţă şi respectiv un act administrativ ilegal, prin care persoana poate fi vătămată în dreptul
său.
Condiţia vătămării într-un drept al său este necesară pentru a se naşte pentru o
persoană dreptul prevăzut de art. 48 din Constituţie.
Socotim că vătămarea unui drept presupune:
- îngrădirea exercitării dreptului respectiv; - cauzarea unor prejudicii materiale sau morale prin
lezarea persoanei în dreptul respectiv, sau suprimarea şi suspendarea dreptului.
Această vătămare a unui drept poate interveni, printr-un act administrativ individual
sau printr-un act administrativ normativ ilegal sau legal, în cazurile prevăzute de lege.
Probarea acestei condiţii presupune: existenţa dreptului pentru persoana în cauză,
precum şi a vătămării acestui drept.
Coroborând art. 48 cu art. 21 din Constituţie, constatăm că noţiunea de „drept”, folosită
în art. 48, semnifică „orice drept, libertate sau interes al său legitim”.
Astfel, potrivit noii baze constituţionale a contenciosului administrativ, o acţiune nu se
poate respinge decât atunci când reclamantul nu are de apărat nici drepturi, nici libertăţi şi nici
interese legitime, ceea ce poate echivala cu exercitarea abuzivă a acţiunii de contencios
administrativ.
Am văzut în capitolele anterioare ce este dreptul şi ce este libertatea. În ceea ce priveşte
interesul, de regulă, prin acesta se înţelege posibilitatea de a-şi satisface o necesitate care nu
se fundamentează pe un drept subiectiv. Or, această posibilitate se poate realiza prin
încălcarea legii şi atunci se cheamă interes nelegitim sau fără nici o încălcare, şi se numeşte
interes legitim.
Spre exemplu, o persoană are un interes legitim de a cere în contencios administrativ
anularea autorizaţiei de construcţie obţinută ilegal de vecinul său care, construind un imobil cu
8 etaje pe terenul acesteia, deşi în zona respectivă nu se aprobă aşa ceva, a creat posibilitatea
afectării dreptului său de proprietate prin lipsa de lumină, de soare etc.
Tot în baza unui interes legitim se poate ataca în contenciosul administrativ un concurs
pentru ocuparea unui post efectuat cu încălcarea regulilor; cel care a participat la concurs nu
poate invoca vreun drept, ci numai un interes legitim, în sensul că dacă activitatea de concurs
se desfăşura legal, el ar fi putut câştiga concursul. Analizând practica instanţelor de contencios
administrativ, cele mai frecvente speţe au vizat: dreptul de apreciere (examene, concursuri,
încadrări sau refuzuri de încadrări în funcţii); recunoaşterea unui drept subsecvent (de exemplu,
a dreptului de pensie după ce a fost reintegrat); drepturi civile ale unei terţe persoane
(coproprietar, vecin etc.); anularea unor acte administrative în domeniul contravenţional etc.
Spre deosebire de răspunderea civilă, în cazul contenciosului administrativ nu este
necesară probarea vinovăţiei funcţionarului public sau a autorităţii publice, ceea ce
presupune un oarecare avantaj în proces pentru cel vătămat într-un drept al său printr-un act
administrativ, faţă de cel care foloseşte calea contenciosului civil. Vinovăţia funcţionarului
public este necesară a fi probată atunci când, în cadrul contenciosului administrativ, se
angajează răspunderea acestuia şi nu a autorităţii publice.
De la procedura de atac a actelor administrative sunt exceptate unele acte astfel:
a) actele de gestiune săvârşite de stat în calitate de persoană juridică şi pentru
administrarea patrimoniului său; în situaţia în care prin acestea se cauzează pagube
persoanei, se poate uza de dispoziţiile codului civil privind responsabilitatea civilă,
delictuală sau contractuală;
b) actele administrative pentru desfiinţarea sau modificarea cărora legea prevede o altă
procedură judiciară;
c) actele administrative adoptate în exerciţiul atribuţiilor de control ierarhic;
d) actele de comandament cu caracter militar;
e) actele care privesc raporturile dintre Parlament sau Preşedintele României şi Guvern; actele
administrative de autoritate şi actele de gestiune ale organelor de
conducere din cadrul Parlamentului; actele administrative referitoare la siguranţa
internă şi externă a statului, precum şi cele referitoare la interpretarea şi executarea
actelor internaţionale la care România este parte; măsurile urgente luate de organele puterii
executive pentru evitarea sau înlăturarea efectelor unor evenimente prezentând
pericol public, cum sunt actele emise ca urmare a stării de necesitate sau pentru
combaterea calamităţii naturale, incendiilor de păduri, epidemiilor, epizootiilor şi altor
evenimente de aceeaşi gravitate.
Referitor la aceste acte exceptate de la controlul contenciosului administrativ, în
literatura de specialitate, sunt discuţii. Socotim că pentru multe din aceste acte nu ar fi justificată
scoaterea lor de sub dreptul de anulare al instanţei, în cazurile când prin acestea a fost vătămat
dreptul unei persoane, şi credem că ar fi normal ca, într-o viitoare legislaţie, să i se permită
persoanei să-şi valorifice acest drept prin intermediul justiţiei.
Credem, de asemenea, că potrivit art. 1 pct. 3 şi art.48 din Constituţia din 1991, nimic
nu se opune în admiterea responsabilităţii statului şi a autorităţilor publice pentru pagubele
cauzate prin acte administrative legale. Analizând art. 48 din Constituţia din 1991, constatăm
că acesta nu mai condiţionează răspunderea autorităţii publice pentru pagubele cauzate de
caracterul ilegal al actului administrativ. Spre deosebire de art. 48 din Constituţia din 1991, în
constituţiile anterioare, responsabilitatea autorităţii publice era condiţionată de caracterul ilegal
al actului administrativ. Astfel, din art. 99 al Constituţiei din 1923, condiţia ilegalităţii actului
rezultă din expresia „care violează un text expres al Constituţiei şi legilor în vigoare”. Iar în art.
35 al Constituţiei din 1965, se folosea sintagma „act ilegal” precum şi „anularea actului”. De
aceea, credem că art. 48 din Constituţia de la 1991 permite repararea pagubei cauzate prin actul
legal, fără să fie necesară evident anularea acestuia, soluţie care ni se pare necesară într-un stat
de drept.
Atunci când legiuitorul constituţional a voit să fie atacat un act numai pe motiv de
ilegalitate, a prevăzut aceasta în mod expres, aşa cum este reglementat în art. 122 pct. 4 din
Constituţie, dreptul prefectului de a ataca actele ilegale ale Consiliilor judeţene, locale sau ale
primarului.
De altfel, chiar în scopul exproprierii prin lege pentru cauză de utilitate publică,
constituantul a reglementat dreptul la despăgubire al persoanei vătămate prin lege în dreptul său
de proprietate.
Date fiind scopurile şi procedura contenciosului administrativ, considerăm că aceasta
prezintă o serie de avantaje în raport cu procedura civilă comună, astfel:
- specializarea judecătorilor organizaţi în instanţe de contencios administrativ asigură
un risc redus în aplicarea greşită a legii;
- pentru acţiunile în cauză, taxa de timbru este de maximum 1.000 lei;
- procedura contenciosului administrativ este mai operativă cu termene mai scurte, şi
asigură prin daune cominatorii, aducerea la îndeplinire a hotărârii instanţei.
În ceea ce priveşte art. 48 pct. 3 din Constituţie, socotim că ar fi fost indicat să se extindă
răspunderea patrimonială a Statului şi pentru pagubele cauzate de o defectuoasă administrare a
justiţiei în procesele civile.
5. Dreptul la grevă
„Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi
sociale. Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum şi garanţiile
necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate.”, dispune art. 40 din Constituţie.
Greva înseamnă încetarea colectivă, voluntară a lucrului de către salariaţi, în
vederea satisfacerii de către unitate a unor revendicări de ordin profesional, revendicări
determinate şi comunicate unităţii, dar pe care aceasta a refuzat să le satisfacă. Regulile
constituţionale ale dreptului la grevă sunt:
- este un drept numai al salariaţilor; exercitarea acestui drept, aduce unele prejudicii
angajatorului şi, astfel, îl aduce la masa tratativelor cu salariaţii;
- prin exercitarea dreptului la grevă se apără numai interesele profesionale, economice
şi sociale; aceste interese trebuie să facă obiectul raporturilor juridice dintre
grevişti şi cei de la care se revendică aceste drepturi, interese;
- condiţiile şi limitele exercitării dreptului la grevă se stabilesc prin lege. (Legea
nr. 15/1991);
- dreptul la grevă se poate exercita numai în condiţiile în care serviciile esenţiale
pentru societate sunt asigurate. (serviciile publice, cum sunt transporturi feroviare,
distribuirea energiei etc.)
Greva este forma colectivă protestatară şi revendicativă a salariaţilor, care are ca efect
juridic imediat suspendarea contractului de muncă.
Ca majoritatea covârşitoare a tuturor celorlalte drepturi, dreptul la grevă este susceptibil de
exercitare abuzivă, atrăgând deci o răspundere juridică corespunzătoare, de exemplu prin:
- urmărirea unor scopuri politice;
- nerespectarea procedurilor prealabile declanşării grevei (greva surpriză, greva
spontană etc.);
- ocuparea locurilor de muncă şi împiedicarea celor care doresc să-şi continue munca
(greva este un drept, nu o obligaţie);
- obligarea la grevă, blocarea accesului la locurile de muncă, a căilor de comunicaţie etc.;
- neasigurarea serviciilor esenţiale pentru societate;
- efectuarea grevei în alte locuri decât la locul de muncă;
- invocarea unui drept la grevă de cei care nu au calitatea de salariaţi (elevi, studenţi).
Din păcate, uneori, din necunoaşterea legii şi a căilor legale de satisfacere a intereselor
economice, sociale şi profesionale şi de reparare a drepturilor încălcate, se uzează abuziv de
grevă. Aceasta afectează democraţia şi implicit modul de satisfacere a revendicărilor formulate.
Bibliografie
1. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami,
Bucureşti, 1997.
2. Alexandru Negoiţă - Drept Administrativ, Editura Sylvi, 1996.
3. Antonie Iorgovan - Tratat de Drept Administrativ, vol. I, Ed. Nemira, 1996.
4. Constituţia României
5. Ion Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat vol. I, Editura
Europa-1966.
6. Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti-
1997.
7. Victor Diculescu - Drept Constituţional Comparat, Vol. II, Editura Lumina Lex Bucureşti, 1999.
8. Giovani Sartori - Teoria democraţiei reinterpretată, Collegium Polirom, 1999.
9. Tudor Drăganu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. II, Cluj Napoca, 1992.
10. Valerică Dabu - Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex.
Bucureşti, 2000.