Sunteți pe pagina 1din 225

Ş COALA NA Ţ IONAL Ă DE STUDII POLITICE Ş I ADMINISTRATIVE

CURSUL:

DREPT CONSTITU ŢIONAL

Ş I

INSTITU ŢII POLITICE

Conf. univ. dr. Valeric ă DABU

- Bucureş ti 2002 -

CUPRINS:

CAPITOLUL I

NO Ţ IUNI GENERALE DESPRE DREPT6

1 . 1 .

Originea dreptului. No ţiunile de drept şi de obligaţie

1

.2.

Statul şi Dreptul

1

.3.

Dreptul obiectiv şi Dreptul subiectiv

1

.4.

Dreptul public şi Dreptul privat

1

.5.

Rela ţiile sociale şi normele juridice

1

.6.

Uzul şi abuzul de drept

1

.7.

Dreptul constituţional

1

.8.

Ierarhia actelor juridice. Suprema ţia Constituţiei

CAPITOLUL II PRINCIPIUL SEPARAŢ IEI PUTERILOR, AL EGALIT ĂŢ II, COOPERĂRII ŞI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA

2. 1 .

Conceptul de putere. Puterea de Stat. Puterea Poporului. Na ţiune

2. 1 . 1 . Tr ă să turi. Deosebirile fată de alte puteri.

2.2. Despre autolimitarea puterii. Limitarea prin Constituţie a puterii autorităţilor

2.3. Principiul separ ă rii puterilor, al egalităţii, cooper ă rii şi controlului reciproc al acestora

2.4. Principiul separ ă rii puterilor, al egalităţii, cooper ă rii şi controlului reciproc al acestora prev ă zut în

Constituţia României din anul 1 99 1

CAPITOLUL III STATUL. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI. FORMA PUTERII DE STAT

3. 1 .

Societatea

3.2.

Statul

3.3.

Elementele constitutive ale statului

3.3. 1 .

Teritoriu. Popula ţia şi puterea politic ă suverană

3.4. Forma puterii de stat şi structura de stat

3.4. 1 .

Conceptul formei de stat

3.4.2.

Statul unitar, caracteristici principale

3.4.3.

Statul unitar complex

3.4.4.

Statul compus

3.4.5.

Confedera ţiile de state

3.4.6.

Statul federal

3.4.7.

Forma de guvernă mânt

CAPITOLUL IV ROLUL ŞI FUNCŢ IILE STATULUI. FORMELE ORGANIZĂRII POLITICE ALE POPORULUI. PARTIDELE POLITICE. ASOCIAŢ II ŞI ORGANIZAŢ II SINDICALE. GRUPURILE DE PRESIUNE

4. 1 . 4. 1 . 1 . 4. 1 .2.

Statul şi interesele sociale generale Criterii de delimitare a funcţiilor statului Clasificarea func ţiilor statului

4.2. Formele organiz ă rii politice a poporului: partidele politice; asocia ţiile şi organiza ţiile sindicale; grupurile

de presiune

4.2. 1 .

Partidele politice

CAPITOLUL V SISTEMUL CONSTITU Ţ IONAL AL ROMÂNIEI

5. 1 . 5. 1 . 1 . 5. 1 .2. 5. 1 .3. 5. 1 .4. 5. 1 .5. 5. 1 .6.

5.2. Elementele constitutive ale statului român

Constituţie. Sistem constituţional

Constituţie Tr ă să turile constituţiei

Controlul constituţionalităţii legilor în România România, stat naţional, unitar şi indivizibil România, stat suveran şi independent România, stat de drept, democratic şi social

5.2. 1 .

Organizarea administrativă a teritoriului

5.2.2.

Popula ţia României

5.2.3.

Sistemul instituţional al puterii în România

5.3. Parlamentul. Funcţionarea Parlamentului

5.3. 1 .

Parlamentul

5.3.3.

Etapele procedurii legislative

5.3.4. Func ţia de informare

5.3.5. Func ţia de control parlamentar

5.3.6. Func ţia de desemnare prin învestire, alegere sau numire a unor autorităţi publice

5.3.7. Actele Parlamentului

5.3.8. Statutul deputa ţilor şi al senatorilor

5.4. Pre şedintele României

5.5. Autoritatea jurisdic ţională Considera ţii generale

5.5. 1 .

5.5.2. Specificul activit ăţii jurisdic ţionale

5.5.3. Principiile fundamentale potrivit că rora se realizează justiţia

5.5.4. Organele judec ă tore şti. Ministerul Public. Consiliul Superior al Magistraturii.

5.5.5. Raporturile cu legislativul şi executivul

CAPITOLUL VI SISTEMELE CONSTITU Ţ IONALE ALE MARII BRITANII, FRAN Ţ EI, GERMANIEI ŞI STATELOR UNITE ALE AMERICII

6. 1 . 6. 1 . 1 . 6. 1 .2. 6. 1 .3. 6. 1 .4. 6. 1 .5. 6. 1 .6. 6. 1 .7. 6. 1 .8. 6. 1 .9.

Sistemul constituţional al MARII BRITANII Considera ţii generale Caracteristicile Constituţiei Marii Britanii Garantarea drepturilor şi libert ăţilor Organizarea şi func ţionarea Parlamentului Organizarea şi func ţionarea Camerei Lorzilor Organizarea şi func ţionarea Camerei Comunelor Controlul parlamentar Monarhul Primul-ministru

6. 1 . 1 0.

Cabinetul

6. 1 . 11 .

Opoziţia

6.2.

SISTEMUL CONSTITU Ţ IONAL AL FRAN Ţ EI Caracteristicile generale ale Constituţiei din 04.X. 1 958

6.2. 1 .

6.2.2. Pre şedintele Republicii

6.2.3. Parlamentul

6.3. SISTEMUL CONSTITU Ţ IONAL AL GERMANIEI

6.3. 1 .

Organizarea federativă .

6.3.2.

Procedura legislativă

6.3.3.

Controlul parlamentar

6.3.4.

Pre şedintele Republicii

6.3.5.

Guvernul Federal

6.3.6.

Puterea judec ă toreasc ă

6.4. SISTEMUL CONSTITU Ţ IONAL AL STATELOR UNITE ALE AMERICII

6.4. 1 .

Democra ţia americană şi sistemul să u de valori

6.4.2.

Constituţia americană

6.4.3.

Autonomia constituţională

6.4.4.

Iniţiativa popular ă

6.4.5.

Descentralizarea administrativă în Statele Unite

6.4.6.

Partidele politice

6.4.7.

Pre şedintele

6.4.8.

Congresul

6.4.9.

Curtea Supremă de Justi ţie

CAPITOLUL VII

RESPONSABILITATEA JURIDICĂ, GARAN Ţ IE A DREPTURILOR ŞI LIBERT ĂŢ ILOR

7. 1 .

Considera ţii generale

7.2.

Responsabilitate şi r ă spundere. Importanţa delimită rii conceptuale.

7.3.

Responsabilitatea juridică şi constrângerea

administrativă

7.4.

Despre fundamentul constituţional al responsabilităţii juridice

7.5.

Despre responsabilitatea juridică în Constituţiile unor ţă ri

CAPITOLUL VIII DREPTURILE ŞI LIBERT ĂŢ ILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI ŞI CET ĂŢ EANULUI. NO Ţ IUNEA ŞI NATURA JURIDICĂ A DREPTURILOR ŞI LIBERT ĂŢ ILOR FUNDAMENTALE. GARANŢ IILE DREPTURILOR ŞI LIBERT ĂŢ ILOR FUNDAMENTALE

8. 1 .

No ţiunea de drepturi fundamentale

8.2.

No ţiunea de îndatoriri fundamentale

8.3.

Natura juridic ă a drepturilor şi libert ăţilor fundamentale

8.4.

Corela ţia dintre reglementă rile interne şi cele internaţionale privind drepturile şi libert ăţile fundamentale

ale omului şi cetăţeanului

8.5.

Clasficarea drepturilor şi libert ăţilor fundamentale

8.6.

Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor

români

8.6. 1 .

Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale

8.6.2.

Neretroactivitatea legii

8.6.3.

Egalitatea în drepturi a cetăţenilor

8.6.4.

Func ţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenie română şi

domiciliul în ţar ă

8.6.5.

Protec ţia cetăţenilor români în stră ină tate şi obliga ţiile lor

Caracterul de excep ţie al restrângerii exerciţiului dreptului sau al unor libertăţi

8.6.6.

Protec ţia juridică a cetăţenilor str ă ini şi apatrizilor în România

8.6.7.

Extr ă darea şi expulzarea

8.6.8.

Prioritatea reglementă rilor interna ţionale

8.6.9.

Accesul liber la justiţie

8.6. 1 0. 8.6. 11 .

Prezumţia de nevinovăţie

CAPITOLUL IX DREPTURI ŞI LIBERT ĂŢ I CARE CARACTERIZEAZĂ FIIN Ţ A UMAN Ă CA ENTITATE BIOLOGICĂ

9. 1 .

Dreptul la via ţă

9.2.

Dreptul la integritate fizică şi psihic ă

9.3.

Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private

9.4.

Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi

9.5.

Dreptul fiinţei umane de a-şi întemeia o familie

CAPITOLUL X

DREPTURI ŞI LIBERT ĂŢ I ALE PERSOANEI ÎN RAPORTURILE EI CU SOCIETATEA ŞI STATUL, EXERCITATE DE REGULĂ INDIVIDUAL

1 0. 1 . 1 0.2. 1 0.3. 1 0.4. 1 0.5. 1 0.6. 1 0.7. 1 0.8. 1 0.9. 1 0. 1 0. 1 0. 11 . 1 0. 1 2. 1 0. 1 3. 1 0. 1 4.

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei Inviolabilitatea domiciliului Libertatea conştiinţei Libertatea de exprimare Dreptul la proprietate Dreptul la mo ştenire Dreptul la un nivel de trai decent Dreptul la ocrotirea să nă tăţii Dreptul la munc ă şi protec ţie socială a muncii Dreptul persoanelor handicapate

Dreptul copiilor şi al tinerilor de a li se asigura un regim special de protecţie şi de asistenţă Dreptul la învăţă tur ă Dreptul str ă inilor şi al apatrizilor Dreptul de azil

CAPITOLUL XI

DREPTURILE GARANŢ II

11 . 1 . 11 .2. 11 .3. 11 .4. 11 .5.

Dreptul de acces liber la justiţie Dreptul de petiţie Dreptul la ap ă rare Dreptul persoanei vă tă mate de o autoritate publică Dreptul la grevă

CUVÂNT ÎNAINTE

Elaborarea acestei lucrări a fost determinat ă în primul rând de necesităţ i de ordin didactic, ş i anume punerea la dispozi ţ ia studenţ ilor ş i cursan ţ ilor Facult ăţ ii de Comunicare ş i Relaţ ii Publice a Ş colii Naţ ionale de Studii Politice ş i Administrative a unui bogat material din care s ă-ş i însuş ească cunoş tinţ ele juridice indispensabile unei comunicări sociale corecte, legale ş i responsabile. Ca urmare, pentru a facilita însuş irea cunoş tinţ elor de drept ş i pentru a opera cu conceptele în deplină cunoş tinţă de cauz ă, în lucrare am insistat pe cunoaş terea semanticii acestora, a accepţ iunilor diferitelor noţ iuni de drept, apelând la teoria generală a statului ş i dreptului. De aceea, credem că nivelul ş tiinţ ific, gradul de accesibilitate al prezent ării, al raţ ionamentelor, al criticilor formulate, al propunerilor „de lege ferenda” din acest curs vor stârni interesul ş i vor satisface necesit ăţ ile studenţ ilor ş i cursan ţ ilor facult ăţ ii, în constituirea unui fundament juridic, pentru abordarea celorlalte discipline ş i chiar a problemelor de viaţă. Dincolo de valenţ ele strict didactice, prezenta lucrare se evidenţ iaz ă prin multitudinea aspectelor practice abordate privitoare la stat, drept, drept public, drepturilor ş i libert ăţ ilor fundamentale ale omului, cu accent pe drepturile garanţ ii. Conceptele au fost tratate comparativ în diferite sisteme constituţ ionale, fiind abordate uneori ş i din prisma preocupărilor actuale privind modificarea Constituţ iei. Lucrarea a fost structurată pe unsprezece capitole, începând cu noţ iuni generale despre stat ş i drept, principiile câş tigării, exercit ării, menţ inerii ş i form ării puterii, sisteme constituţ ionale, responsabilitatea ş i răspunderea ş i, nu în ultimul rând, drepturile ş i libert ăţ ile fundamentale ale omului. Având în vedere criza de responsabilitate ş i răspundere pe care o traverseaz ă societatea, am dedicat un capitol studierii acestor instituţ ii ale dreptului constituţ ional. Un alt capitol a fost consacrat principiului separaţ iei puterilor, al egalităţ ii, cooperării ş i controlului reciproc al acestora, cu implicaţ iile acestuia privind prevenirea abuzului de putere, eficientizarea actului de putere ş i realizarea scopului acestuia. Punând accentul pe rolul dreptului constituţ ional, de fundament al dreptului, am insistat uneori pe unele inadvertenţ e între diferite acte normative din domeniul procedurii penale ş i civile pe de o parte ş i normele ş i principiile dreptului constituţ ional pe de altă parte. Actuala perioad ă pe care o parcurgem ş i economia de piaţă pe care vrem s ă o construim necesit ă, mai mult ca oricând, însuş irea, înţ elegerea ş i folosirea cunoş tinţ elor de drept, începând cu dreptul constituţ ional. Se ş tie că, în pofida calit ăţ ii crescânde a actului de justiţ ie, nu de puţ ine ori unii oameni, deş i au dreptate, nu pot sau nu ş tiu s ă-ş i ceară drepturile sau s ă-ş i dovedească sus ţ inerile ş i cererile legitime, într-un cuvânt s ă comunice eficient. Neîmplinirile ş i riscurile datorate necunoaş terii legii, a căilor de câş tigare a dreptului contestat, încălcat, neglijat, a nereparării în totalitate a pagubei suferite îi determină pe unii justi ţ iabili să-ş i manifeste de multe ori neîncrederea în justiţ ie, omi ţ ând adevăratele motive ale acestor situaţ ii, respectiv lipsa de cunoş tinţ e juridice, de folosire conş tient ă a drepturilor ş i libert ăţ ilor lor, de comunicare eficient ă cu autorităţ ile statului. Iată numai câteva motive care ne fac să credem că prezenta lucrare poate fi utilă oricărei persoane care doreşte să cunoască şi să stăpânească principalele probleme juridice ale comunicării sociale şi implicaţiile acestora asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. La redactarea acestei lucrări ne-au fost de un nepreţ uit ajutor monografiile, cursurile ş i studiile specialiş tilor în materie menţ ionaţ i în bibliografie, fără a căror operă valoroas ă nu am fi putut realiza cursul de faţă. Tuturor acestora le mulţ umim.

Autorul

CAPITOLUL I NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPT

1 . 1 .

Originea dreptului. Noţ iunile de drept şi de obligaţ ie

Dacă omul nu poate trăi decât în societate, dacă prin îns ăş i natura făpturii lui el este sortit s ă-ş i împletească puterile de viaţă cu cele ale tovarăş ului s ău, societatea pretinde omului, ca o lege imanentă a existen ţei, respectarea anumitor reguli, considerate normale, reguli sine qua non pentru societate, fără de care nu se poate. Necesitatea apari ţ iei ş i dezvoltării regulilor sociale constituie izvorul dreptului ş i raţiunea sa de a fi. La început au fost faptul, acţiunea, inacţiunea ş i apoi a intervenit dreptul pentru a justifica ş i a legitima ceea ce era considerat normal ş i astfel unanim admis. Romanii spuneau „ubi societas ibi jus”, exprimând legătura dintre societate ş i drept, `n sensul că unde este societate trebuie s ă fie ş i drept. Deprinderea cu un anumit fel de viaţă, cu anumite reguli de conduită general satisf ă că toare, a făcut s ă se nască în sufletul oamenilor sentimentul de dreptate care trebuie s ă fie baza oricărei activităţ i. Acest sentiment îi determină pe oameni s ă caute întotdeauna o justificare a activităţii lor, s ă legitimeze prin aceasta actul lor, s ă-l încadreze în regulile dreptului. Legitimitatea unui act îl pune la adăpost pe autorul acestuia de orice acuze sau remuş cări, făcând chiar să se bucure de recunoş tinţă ş i aprecieri din partea celorlalţ i. Un act este legitim când este drept, just, unanim admis. Romanii arătau că „Jus est ars boni et aequi” adică, dreptul este arta binelui ş i a echităţii, dou ă concepte inseparabile, unanim recunoscute. Dar ce este dreptul 1 ? Cuvântul „drept” provine din limba latină, din cuvântul „directus” luat metaforic de la „dingo” care înseamnă „drept” - orizontal sau vertical - ş i „de-a dreptul” adică direct, în linie dreapt ă. Această accepţ iune are mai mult un sens matematic ş i chiar economic, ş tiut fiind că linia dreaptă era considerată ca drumul cel mai scurt dintre dou ă puncte, deci, cel mai eficient ş i economicos. Ca urmare, drumul drept, cel mai scurt către starea de bine trebuie instituit ca regulă normal ă, obligatorie pentru toţ i, satisfăcând astfel interesul tuturor, binele acestora. Îns ă, în limba latină, cuvântul care corespunde noţ iunilor de drept, dreptate ş i legitim este „jus” din care derivă „just” un cuvânt sinonim celui de „drept”. Or, aş a cum am v ăzut, romanii arătau că Jus est ars boni et aequi” adică „dreptul este arta binelui ş i a echit ăţ ii”. Din această defini ţ ie rezultă trei elemente esen ţiale pentru definirea conceptului de „drept”. Un prim element îl constituie „binele”. Spunem că binele” se realizeaz ă atunci când o activitate, acţ iune-inacţ iune, un fapt sau o stare, satisface interesele unei persoane, ale unui grup de persoane, sau ale unei naţ iuni (beneficiari ai dreptului), adică necesităţile acestora. Se ş tie că nevoile l-au format pe om ca fiin ţă social ă ş i tot acestea îl fac să existe ş i s ă se dezvolte în continuare. Dup ă Maslow, scara motivaţional ă cuprinde urm ătoarele niveluri ale nevoilor:

a) fiziologice;

b) de siguran ţă;

c) de dragoste ş i apartenen ţă;

d) de afirmare ş i recunoaş tere social ă ;

e) de autodep ăş ire.

Aceste nevoi determin ă comportamentul uman, iar satisfacerea lor dă starea de „bine”. Dacă dreptul ar fi limitat numai la starea de „bine”, această stare ar obţ ine-o numai cel

1 A se vedea pe larg H.L.A. Hart. Conceptul de drept. Editura Sigma, Chişină u, 1 999

No ţiuni generale despre drept

7

mai tare, în detrimentul celui mai slab, iar „binele” pentru cel tare ar fi însoţ it de „răul” pentru cel slab, ceea e evident nu ar fi corect, creându-se nemulţ umiri. A accepta în acest mod simplist obţ inerea stării de „bine” înseamnă a justifica, a da legitimitate dreptului celui mai tare, or, în acest caz, „dreptul celui mai tare” s-ar apropia ş i de teoria selecţiei naturale în care supravieţ uiesc numai cei puternici; este evident că o astfel de situaţ ie nu trebuie admisă într-o societate civilizat ă. Chiar natura a demonstrat că selecţ ia natural ă are o serie de limite. Astfel, dacă în sistemul ecologic o specie devine foarte puternică ş i distruge complet una sau mai multe alte specii, aceasta poate produce un dezechilibru cu consecinţ e negative pentru întreg sistemul, uneori catastrofale chiar ş i pentru specia în cauz ă. În natură toate speciile, elementele, se intercondi ţ ioneaz ă, coexistând în anumite echilibre ce se formeaz ă în cursul evoluţ iei sau involuţ iei. Echilibrul îns ă , nu înseamn ă numai egalitate. Ini ţ ial, omul desprinzându-se de condi ţ ia de animal, a continuat cu „dreptul celui mai tare” în asigurarea stării de bine. Însă cu cât

a devenit mai social, a ap ărut problema st ării de bine a consoartei, familiei ş i tribului etc., ceea ce

presupunea anumite limite pentru starea sa de bine, într-un anumit „echilibru” cu a celorlalţ i. Spre exemplu, cel care vâna animalul ş i apoi îl împărţ ea între el ş i membrii familiei în mod egal, nu a avut o evolu ţ ie mai bună decât primitivul - vân ător, care, după ce î ş i oprea pentru el o porţ ie mai mare (în raport cu eforturile iniţ iale depuse precum ş i cele viitoare pentru asigurarea hranei), restul cărnii îl împărţ ea în mod egal la membrii familiei. Mai evoluat s-a dovedit a fi fost vânătorul-primitiv care după ce ş i-a oprit o porţ ie de vânat corespunz ător mai mare, a împărţ it restul de carne la membrii familiei în raport de contribu ţia acestora la întreţ inerea lor. O astfel de împărţ ire nu mai este egală ci echitabil ă în raport cu criteriul particip ă rii membrilor familiei la întreţ inerea acesteia. De aceea, pentru ca ceva să fie drept, pe lângă elementul „bine”, trebuie să îndeplinească ş i condiţ ia de „echitate”, în raport cu o serie de criterii de raportare. Astfel, „echitatea” este superioară „egalităţii”, aceasta presupunând un echilibru complex `ntre subiectul dreptului ş i ceilal ţ i, inclusiv cu natura. Viaţ a a demonstrat, îns ă, că binele ş i echitatea nu sunt suficiente pentru a exista dreptul atâta timp cât nu intervine arta de a asigura binele în condi ţiile echităţii. Deci, al treilea element al conceptului de drept îl constituie arta de a satisface binele în condi ţiile echităţii, adică în aş a fel încât să nu producă un ră u nejustificat celorlal ţ i. Starea sau obţ inerea stării de bine în condiţ ii de echitate, adică dreptul, trebuie s ă fie recunoscută ş i respectată de individ ş i societate. Trecerea de la regula de a-ş i face singur dreptate, la principiul împ ă rţirii dreptăţii de către un terţ , un `n ţ elept ş i `n final de o autoritate

independent ă ş i imparţ ial ă a statului, a constituit un progres deosebit, dar împărţ irea drept ăţ ii este

o artă care trebuie însuş it ă. Deci, dreptul într-o accepţ iune constituie posibilitatea recunoscută de societate, sau comportamentul impus de aceasta, de a satisface necesit ăţile sociale ale subiectelor active ş i pasive în spiritul echităţii, de a face, a nu face, de a da sau a nu da, ori de a primi ceva, asigurate prin forţa de constrângere a statului. De exemplu, dreptul de proprietate este un drept absolut, opozabil „lumii întregi”, iar alte drepturi numai unor anumiţ i terţ i ca în cazul drepturilor personale cum sunt drepturile de creanţă. Dreptul de propritate nu se confundă cu obiectul proprietăţ ii. Prin drept se asigură ş i garanteaz ă obiectul proprităţ ii. Dispari ţia obiectului proprietăţii nu presupune ş i dispari ţia dreptului de proprietate. Tocmai existen ţ a ş i garantarea dreptului de proprietate permite recuperarea prejudiciului atunci când obiectul proprietăţ ii a dispărut prin furt, distrugere etc. Dreptul este un concept relativ care apare numai în relaţia dintre două sau mai multe persoane numite subiecţi. Dreptul presupune totdeauna o obliga ţie pentru altcineva, de aceea nu putem vorbi de drept dacă nu exist ă o obliga ţie corelativă a altei persoane, grup, societate. Deci, dreptul

8

No ţiuni generale despre drept

presupune cel puţ in dou ă subiecte într-o anumit ă relaţ ie, relaţ ie care devine raport juridic atunci când este reglementată. Unul dintre subiecte este subiectul activ, adică cel care are posibilitatea recunoscut ă ş i asigurat ă de societate ş i respectiv de stat de a-ş i satisface o necesitate potrivit dreptului respectiv. Activitatea subiectului activ (posibilitatea recunoscută în virtutea dreptului respectiv) este concretizat ă, precizată, în aş a-zisele atribute, prerogative ale dreptului acestuia. Spre exemplu, dreptul de proprietate presupune trei prerogative ale subiectului activ:

a) posibilitatea de a poseda bunul respectiv, „posesia2 , adică de a avea bunul în sfera de acţ iune fizică a posesorului bunului în cauz ă;

b) posibilitatea de a-l folosi, denumit ă ş i „folosin ţa, de a-i satisface o necesitate”;

c) posibilitatea de a dispune (în mod exclusiv ş i absolut) fizic de bunul s ău (a-l distruge,

a-l modifica, a-l transforma) ş i juridic (a-l închiria, a-l vinde etc.), adică pe scurt dispozi ţia”. Aceste atribute sunt numite ş i drepturi (dreptul de posesie, dreptul de folosin ţă ş i dreptul de dispozi ţie) ş i pot exista independent, purtând denumirea de dezmembră minte ale dreptului de

proprietate, forme de exercitare ale acestui drept. Subiectele pasive ale dreptului sunt toţ i subiecţ ii care au obliga ţii corelative prerogativelor dreptului subiectului activ, obligaţ ii fără de care dreptul nu se poate realiza. Obligaţia este legă tura juridică recunoscută sau impusă de societate prin

intermediul statului, unui subiect fa ţă de dreptul altui subiect, prin care primul subiect este ţinut ca în spiritul binelui ş i echităţii s ă facă , s ă nu facă , s ă dea sau să nu dea ceva, sub sancţiunea constrângerii statale. În dreptul civil, obligaţ ia este raportul de drept civil în temeiul căruia o parte numit ă creditor poate pretinde celeilalte părţ i, numit ă debitor, s ă execute anumite prestaţ ii concretizate în a da, a face sau a nu face, putând apela la constrângerea de stat, atunci când debitorul nu îndeplineş te benevol asemenea acţ iuni sau inacţ iuni la care s-a obligat 3 . Prin „drept”, societatea ocroteş te ş i garanteaz ă interesele, lucrurile, valorile, care aparţ in individului, familiei, colectivităţ ii ş i ale societ ăţ ii, în condi ţ ii general admise. Conceptul de „artă ” din defini ţ ia dreptului presupune:

a) recunoaş terea de către societate a dreptului unei persoane ş i stabilirea obligaţ iilor corelative ale celorlal ţ i, cu un anumit con ţinut ş i limite; aceasta se face atât prin legi scrise cât ş i prin obiceiuri, cutume;

b) garantarea dreptului ş i a execut ării obligaţ iilor corelative acestuia; această garanţ ie este real ă numai în condi ţ iile în care societatea înfiinţ eaz ă organe, stabileş te procedurile de funcţ ionare a acestora, instituie sancţ iuni pentru neexecutarea obligaţ iilor corelative dreptului, asigură atât condi ţ iile de realizare a obligaţ iilor de către subiectul pasiv cât ş i condiţ iile sancţ ionării organelor statului atunci când acestea nu-ş i execut ă obligaţ iile corelative.

c) repararea dreptului încălcat, care se face în natură sau prin despăgubire just ă ş i echitabilă.

d) stabilirea prin lege a unor limite ale repară rii dreptului pentru ca aceasta să nu se facă prin abuzuri, în funcţ ie de exercitarea acestuia ş i de condiţ iile concrete astfel:

2 "Posesia este un fapt, dar unul dintre acele fapte în faţa c ă rora dreptul se înclină cu multă bună voinţă , şi aceasta pe calea prescrip ţiei care permite, rând pe rând, dobândirea şi pierderea drepturilor. Prescrip ţia şi posesia sunt, în fond, instrumente pentru mă surarea for ţei şi longevităţii drepturilor, îndeosebi a celor considerate perpetue", Ph. Jestaz. Prescription et possesion des biens en droit francais in R. Dalloz-Sircy, 1 984, Chronique, 5e Cahier 3 D. Alexandresco, Explica ţiunea teoretic ă şi practic ă a dreptului civil român în compara ţie cu principalele legisla ţiuni str ă ine, Ia şi 1 998, vol. V, p. 6.

No ţiuni generale despre drept

9

- repararea în natură se face numai atunci când este posibil ă ş i nu se cauzeaz ă o alt ă nedreptate cum ar fi de pildă cazul deposed ării cumpărătorului de bună credinţă 4 ;

- neexercitarea dreptului în anumite termene duce la imposibilitatea realiz ării lui pe cale judecătorească, intervenind sancţ iunea prescrip ţiei; de exemplu, cel care nu î ş i cere datoria de la datornic timp de 3 ani, nu o mai poate obţ ine cu forţ a justi ţ iei, deoarece prin inacţ iune el a acceptat ca starea de fapt să se transforme în stare de drept ş i astfel dreptul său s-a prescris. Prescripţ ia în dreptul civil este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se elibera de o obligaţ ie sub condi ţ iile legii se arat ă în art. 1 837 din Codul civil. Toate ac ţ iunile privind drepturile reale ş i personale pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile se prescriu în termen de 30 de ani prin neuz, fără ca cel care invocă aceast ă prescripţ ie s ă fie obligat a produce vreun titlu ş i fără s ă i se poată opune reaua credinţă.

- instituţ ia „uzucapiunii” 5 care presupune că cel care s-a folosit ca proprietar de un bun al altuia o perioadă de timp prev ăzut ă de lege (de ex. 30 de ani) devine proprietar al bunului respectiv, adică starea de fapt perpetuat ă o perioadă de timp, se transform ă în stare de drept. 6 „Arta”, element al defini ţ iei dreptului a presupus în primul rând organizarea societăţ ii în stat, stat care a creat dreptul ca totalitate de norme general obligatorii (lege) asigurate prin forţ a de constrângere a acestuia. Este important de observat că legea nu a fost concepută ca regul ă general ă impus ă de un suveran, ci ca regul ă ce exprim ă simţul de justi ţie al comunităţii (iustum), deci norm ă care are valoarea ş i calitatea de a fi justă. Atunci când legea nu mai are calitatea de a fi justă, trebuie modificat ă sau abrogat ă 7 . Nu tot ce este legiferat este ş i just, de aceea o lege nedreaptă poate fi criticat ă, modificat ă, abrogat ă sau înlocuit ă cu o alt ă lege just ă. Aceasta nu înlătură obligativitatea legii. Legea trebuie întotdeauna respectată până la modificare, abrogare sau înlocuire. A nu respecta legea înseamn ă a ajunge la anarhie. Legea poate fi criticată de oricine, dar numai Parlamentul are calitatea, competenţ a ş i împuternicirea să o schimbe. Legea trebuie mai întâi respectată ş i apoi criticată.

1 .2.

Statul şi Dreptul

G. Burdeau, citându-l pe Chesterton, spunea: ”Într-o societate chiar dacă s-ar compune numai din Hanibali ş i Napoleoni, ar fi mai bine, în caz de surpriză, ca nu toţ i s ă comande în acelaş i timp.” Este implicată aici ideea de diferenţ iere între guvernan ţi ş i guverna ţi, pe care unii doctrinari au considerat-o caracteristica fundamentală a statului, arat ă prof. dr. Ioan Deleanu. Dup ă unii, fenomenul statal este comun tuturor societ ăţilor, indiferent de gradul lor de dezvoltare. Se afirmă că oriunde ş i totdeauna când cei care „comandă” pot fi diferenţ iaţ i de cei care „ascult ă”, suntem în prezen ţ a statului. Această tez ă a fost combătut ă de prof. T. Drăganu care arat ă că: „o bandă de gangsteri în care un Al Capone comandă cu mai mult ă autoritate, chiar

4 Prin cumpă r ă tor de bună credinţă se intelege acel cump ă r ă tor care are convingerea c ă ceea ce a cump ă rat este legal, corect, just şi nu a cauzat sau cauzeaz ă vreo pagub ă cuiva, adic ă nu ştie c ă bunul cump ă rat provine din infrac ţiune, sau c ă vânz ă torul nu este `n drept să -l vând ă etc. 5 Uzucapiunea, `nseamnă dobândirea propriet ăţii prin folosinţă îndelungată a bunului respectiv, `n condiţiile legii. 6 A se vedea pe larg, Dr. Ana Boar. Uzucapiunea, posesia şi publicitatea drepturilor. Editura Lumina Lex, 1 999

7 A abroga o lege înseamnă a o scoate din vigoare, adic ă din momentul abrogă rii aceasta nu mai poate produce efecte juridice. Abrogarea nu love şte efectele juridice produse (drepturi şi obliga ţii) de legea în cauz ă până la data abrogă rii. A abroga nu înseamnă a anula. Actul juridic anulat desfiinţeaz ă şi efectele juridice produse până în momentul anulă rii, ceea ce este cu totul diferit de situaţia `n care actul juridic este abrogat.

10

No ţiuni generale despre drept

decât un rege supuş ilor s ăi, nu este un stat.” Pentru ca s ă poat ă fi vorba de existen ţ a unui stat este necesar ca în sânul grupului social respectiv s ă se nască ideea că individul sau indivizii care guverneaz ă nu se m ărginesc s ă exercite o constrângere corporală asupra guvernaţ ilor, ci procedeaz ă după o anumită ordine legal ă sau cutumiară care face ca între indivizii care alcătuiesc aceast ă grupare s ă st ăruie anumite legături ş i, chiar dacă persoanele care alcătuiesc la un moment dat categoria social ă a guvernan ţ ilor ar înceta să existe, al ţ ii le-ar lua locul - adaugă prof. T. Drăganu. Statul, cum preciza M. Hauriou, este o „institu ţie”. Statul apare pe o anumit ă treapt ă a dezvolt ării societ ăţ ii, atunci când puterea politică institu ţionalizată fiind, dobândeş te astfel caracterul de putere publică, oficial ă, legitim ă. Statul este, deci, o formă perfecţionată de conducere a societăţii. Statul, ca persoan ă juridică , are drepturi ş i obligaţ ii, drepturi ş i obligaţii care într-un stat democratic izvoră sc din necesităţile publice ş i satisfac interesele publice prin mijloace specifice. Drepturile ş i obligaţ iile statului nu se confund ă cu dreptul în general ca totalitate de norme juridice, ci este o componentă a acestuia, care se regăseş te în normele juridice de drept public.

Prin drept în general se urmă reş te satisfacerea intereselor generale, naţionale, locale, private ş i individuale. Dup ă M. Văraru, interesele generale sunt acele trebuin ţe (necesit ăţ i) care ridicându-se mai presus de orice consideraţ ii locale sau regionale, sunt absolut comune pentru toţ i locuitorii unei ţări ş i pentru toat ă întinderea teritoriului său. Toţ i locuitorii unei ţări - fără nici o deosebire - au interes pentru ap ă rarea naţional ă , pentru men ţinerea ordinii publice, pentru distribuirea justi ţiei, pentru s ă n ă tatea publică, intreţinerea că ilor de comunicare, executarea lucră rilor de utilitate publică , pentru gestionarea domeniului public ş i procurarea resurselor necesare pentru satisfacerea acestor interese comune. Aducerea la îndeplinire a acestor interese generale, cade în sarcina ş i constituie rolul esenţ ial al Statului ş i reprezentan ţ ilor s ăi prin mijloacele dreptului. Reducerea puterii statului peste anumite limite afecteaz ă satisfacerea intereselor generale; spre exemplu incapacitatea finanţării învăţământului, asigurărilor sociale, a s ăn ătaţ ii, etc. afecteaz ă dreptul la învăţătură ş i dreptul la un nivel de trai decent, etc. Interesele publice pot fi interese generale, la nivelul naţ iunii sau interese publice locale, la nivelul colectivit ăţ ilor locale (judeţ , comună, oraş , municipiu). Statul, ca formă organizată a puterii într-o societate determinată pe un teritoriu, este strâns legat de drept, pe care se sprijin ă ş i cu care se condiţ ioneaz ă reciproc. Statul creeaz ă dreptul ş i, paradoxal, dreptul delimiteaz ă configuraţ ia ş i acţ iunile statului. Instituind dreptul, statul impune reguli de conduită , norme obligatorii pentru to ţi:

persoane fizice, juridice ş i inclusiv organele statului. Prin drept, statul î ş i exprim ă atât puterea de comandă, cât ş i limitele acesteia, formulând exigenţ e economice, sociale ş i politice. Statul asigură forţa, eficien ţa ş i viabilitatea dreptului. El este paznicul normelor juridice, intervenind deseori (coercitiv) pentru a chema la ordine indivizii, inclusiv funcţ ionarii ş i demnitarii publici ori autoritatea care, ignorând prescripţ iile normelor, încalcă libert ăţ ile ş i drepturile celorlalţ i. Statul trebuie s ă asigure respectarea legii inclusiv de către structurile sale, ap ă rând nu numai interesul public ci ş i interesul privat. Dreptul, ca totalitate de norme juridice, nu poate exista în afara Statului, decât numai sub forma normelor morale ş i religioase.

1 .3.

Dreptul obiectiv şi Dreptul subiectiv

Termenul de drept este întrebuinţ at în două în ţ elesuri deosebite:

dreptul obiectiv, ca totalitate a normelor juridice, adică a acelor reguli a căror respectare este asigurat ă prin sancţ iuni juridice; acesta determină sfera de activitate a fiecărui individ, persoană juridică, publică sau privat ă în aş a fel încât fiecare, urm ărind realizarea intereselor sale, să nu împiedice înfăptuirea intereselor celorlalţ i. Dreptul

No ţiuni generale despre drept

11

obiectiv conţ ine reguli generale ş i impersonale deci nu pentru anumite persoane sau speţ e, ci pentru aplicarea la toate speţ ele ce s-ar putea cuprinde în prevederile sale (obligatorii pentru toţ i - erga omnes). dreptul subiectiv care înseamn ă posibilitatea individului de a face un anumit lucru stabilit de mai înainte, posibilitate prevăzut ă ş i recunoscută de lege 8 ; în cazul unui drept subiectiv, legiuitorul îi recunoaş te autorului acestuia facultatea de a face sau a nu face ceva potrivit voin ţei sale, drepturi care ţ in de persoana sa, numite drepturi personale; de exemplu, dreptul de proprietate, dreptul de creanţă sunt drepturi subiective. Drepturile subiective nu pot fi realizate dacă nu sunt consacrate în dreptul obiectiv atât ca reglementare, cât ş i ca sancţ iuni juridice pentru cei care nu le respectă sau împiedică înfăptuirea lor.

Astfel, dreptul subiectiv este puterea garantată prin lege voinţ ei unei persoane, în temeiul căreia aceasta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal, direct, să-ş i desfăş oare o conduit ă determinat ă sau s ă ceară unui terţ îndeplinirea unei acţ iuni sau ab ţ inerea de la o anumit ă activitate 9 care la nevoie poate fi impus ă acestuia cu sprijinul forţ ei de constrângere a statului. Individul, cu excep ţ ia drepturilor lui subiective, este obligat să respecte toate celelate drepturi ş i obligaţ ii prevăzute în dreptul obiectiv, inclusiv drepturile subiective ale celorlalţ i, reglementate de acesta. Fără a distinge dreptul obiectiv de cel subiectiv, putem spune că dreptul în general este ansamblul regulilor asigurate ş i garantate de că tre stat care au ca scop organizarea ş i disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestă rii coexisten ţei libertăţilor, ap ă ră rii drepturilor esen ţiale ale omului ş i justi ţiei sociale 1 0 . Aceste reguli se mai numesc ş i norme juridice. Prof. N. Popa defineş te norma juridică înţ elegând acea regulă general ă ş i obligatorie de conduită al cărei scop este acela de a asigura ordinea social ă, regul ă ce poate fi adus ă la îndeplinire pe cale statal ă, în caz de nevoie, prin constrângere 11 . Deosebirea dintre dreptul obiectiv ş i dreptul subiectiv apare cel mai evident `n cazul funcţ ionarului sau demnitarului public comparativ cu un simplu cet ăţ ean. Astfel, dacă `n cazul unui simplu cet ăţ ean dreptul de a pretinde restituirea unei datorii este o facultate, la care poate să renunţ e, `n cazul `n care un astfel de drept apare `n competenţ a (atribuţ iile) demnitarului sau funcţ ionarului public, acesta este obligatoriu de `nfăptuit deoarece vizeaz ă satisfacerea intereselor publice ş i nu personale. De exemplu dreptul de a controla, de a sancţ iona contravenţ ional atunci când este necesar, nu este o facultate ci o obligaţ ie pentru demnitarul ş i funcţ ionarul public, `mputernicit de lege `n acest sens.

1 .4.

Dreptul public şi Dreptul privat

Dup ă mai multe criterii, dreptul obiectiv se clasifică în dreptul public ş i dreptul

privat.

Dreptul public cuprinde normele juridice care reglementeaza relaţ iile sociale ale statului cu autorit ăţ ile publice ş i ale funcţ ionarilor publici cu persoanele particulare atunci când acestea

8 Şi dreptul subiectiv, izvor ăşte din lege, însă evident în sens general; în cazul dreptului subiectiv, exercitarea prerogativelor subiectului activ sunt facultative pentru acesta, nu obligatorii. 9 T. Dr ă ganu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Tg. Mureş, 1 993, p. 92. Potrivit prof. univ. dr. I. Deleanu, dreptul subiectiv reprezintă o prerogativă conferit ă de lege în temeiul c ă reia titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să cear ă altora desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului s ă u sub sanc ţiunea recunoscută de lege, în scopul valorific ă rii unui interes personal, direct, nă scut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul ob ştesc şi cu normele de convie ţuire socială . Prof. dr. I. Deleanu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Ed. Europa Nova Bucureşti, 1 996 p. 4 1

1 0 Nicolae Popa.Teoria generală a dreptului, Bucureşti-1 994, p. 1 52 11 Nicolae Popa.Teoria generală a dreptului, T.U.B. 1 992, p. 1 00

12

No ţiuni generale despre drept

privesc drepturile, prerogativele ş i obligaţ iile subiectelor de drept public, `n realizarea interesului general prin metode specifice dreptului public. Dreptul public este dominat de interesul general (satisfacerea acestuia) ş i de aceea, în raporturile juridice de drept public prevalează voin ţa statului, a autorităţilor publice exprimat ă ş i `nfăptuit ă `n condi ţ iile ş i limitele strict prevăzute de lege. Dreptul public cuprinde mai multe ramuri de drept ş i anume: dreptul constitu ţional, dreptul internaţional public, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal etc. Aceast ă împărţ ire este făcut ă după obiectul ş i metoda de reglementare specifice fiecărei ramuri de drept. Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor fizice sau juridice ş i raporturile dintre ele vizând satisfacerea intereselor private individuale. În dreptul privat se include dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat etc. Justificarea împărţ irii normelor juridice în dreptul public ş i dreptul privat const ă în aceea că:

în dreptul public, cel pu ţin un subiect al raportului juridic este de drept public adică statul, autoritatea publică sau administrativă; în raporturile juridice de drept public subiecţii sunt inegali, iar actele juridice au, de regulă, un caracter obligatoriu pentru toţ i (opozabil erga omnes), deoarece se urm ăreş te `nfăptuirea intereselor generale; în raporturile de drept public statul, autoritatea publică, au puteri juridice mai mari decât persoana fizică sau persoana juridică de drept civil.

în dreptul privat, subiecţ ii raporturilor juridice sunt egali, iar actele juridice sunt de regul ă secrete spre deosebire de cele de drept public, care sunt ş i trebuie să fie publice;

unele principii după care funcţ ioneaz ă normele juridice de drept public diferă de principiile dup ă care funcţ ioneaz ă normele juridice de drept privat 1 2 ;

în dreptul public prevaleaz ă interesul general, pe când în dreptul privat interesul privat ş i, ca urmare, regimul de drept public diferă de cel de drept privat. Dreptul pozitiv îl constituie totalitatea regulilor juridice scrise, iar dreptul natural este acel drept care derivă din natura lucrurilor ş i din raţ iunea omenească. Dreptul natural se compune dintr-un mic num ăr de maxime, fondate pe echitate ş i bunul sim ţ , care se impun chiar legiuitorului ş i după care opera legislativă va putea s ă fie apreciat ă, l ăudat ă sau criticat ă. Spre exemplu, dreptul la viaţă este un drept natural. Dreptul natural este ş i el recunoscut ş i instituit de lege. Dreptul public se deosebeş te de dreptul privat ş i se caracterizează prin:

reglementarea relaţiilor sociale privind constituirea statului, structura statului, relaţiile dintre componentele statului, precum ş i dintre acestea ş i indivizi în procesul organiz ării ş i execut ării legii (relaţ iile din interiorul guvernării, inclusiv dintre guvernan ţ i ş i guvernaţ i);

în dreptul public sunt preponderente actele de autoritate pe când în dreptul privat actele de gestiune, contractele etc.;

în dreptul public preponderent este regimul constrângerii (dreptul penal, dreptul administrativ etc.); din punct de vedere al constrângerii sunt preponderente actele juridice unilaterale, autoritare, emise de autorităţ ile publice;

care se asigură satisfacerea

dreptul

public

conţ ine

ansamblul

normelor

prin

interesului public;

1 2 În dreptul privat normele juridice sunt supletive, adic ă p ă r ţile pot conveni conform voinţei lor (`n tot ceea ce nu este interzis de lege) derogând de la normele juridice şi numai în caz c ă nu au convenit altfel se aplic ă normele juridice de drept privat. În dreptul public, subiec ţii raporturilor juridice, nu pot deroga de la dispoziţia normei juridice, conduita lor fiind strict reglementată , deci obligatorie. În domeniul dreptului public, sancţiunile juridice sunt mai ferme, mai grave, uneori vizând chiar libertatea persoanei.

No ţiuni generale despre drept

13

normele dreptului public sunt de aplicare mai largă vizând, de regulă, conduita tuturor cetăţenilor (legea, hot ărârea de guvern etc.), pe când cele ale dreptului privat au o aplicabilitate mai restrânsă vizând, de regulă, conduita a dou ă sau mai multe persoane;

normele dreptului public sunt superioare celor de drept privat, ultimele fiind subordonate primelor, de exemplu orice modificare `n normele juridice constitu ţ ionale (norme de drept public), produce direct sau indirect modificări `n normele juridice de drept privat;

dreptul public se exprimă prin acţiuni autoritare, pe când dreptul privat se traduce prin ini ţ iativa individual ă ş i acordul liber de voinţ e, dacă aceasta nu contravine legii;

dreptul public vizeaz ă interesul public pe când dreptul privat apără interesul privat, particular;

normele de drept public sunt opozabile erga omnes, iar cele de drept privat numai la un num ăr restrâns de persoane.

în dreptul public, drepturile statului ş i ale autorităţilor publice sunt obligatorii de înf ă ptuit pentru titularii acestora, deoarece prin acestea (drepturile) se apără interesul public ş i nu al autorit ăţ ii respective, pe când `n dreptul privat, sunt preponderente drepturile subiective, adică acele drepturi la care subiectul poate renunţ a.

1 .5.

Relaţ iile sociale şi normele juridice

În societate omul intră inevitabil într-o multitudine de relaţii sociale cu semenii săi. Relaţiile sociale sunt legă turi existente în viaţa social ă , economică ş i politică sau care apar între oameni, între aceş tia ş i stat sau autorităţi etc. Orice relaţ ie social ă trebuie s ă se desfăş oare după anumite reguli care vizeaz ă satisfacerea unor necesităţ i în anumite condiţ ii. Importan ţa regulilor depinde de valoarea scopurilor urm ărite - respectiv de interesele vizate a fi satisfăcute. Regulile se stabilesc pe baza experienţ ei, a ideilor, principiilor, scopurilor avute în vedere ş i vizeaz ă comportamentul, conduita, stimulentele, sancţ iunile etc. În consecin ţă, încălcarea regulilor ce trebuie respectate într-o activitate este sancţ ionat ă mai mult sau mai puţ in grav. Specificul regulilor morale, juridice, politice, religioase etc. este dat de caracterul sancţ iunilor prev ăzute pentru nerespectarea acestora ş i importanţ a relaţ iei sociale reglementate. Spre exemplu, pentru încălcarea regulilor juridice se aplică sancţiuni juridice - adică acele sancţ iuni aplicate de organele abilitate ale statului, a căror executare este asigurat ă prin forţa de constrângere a statului. Pentru încălcarea regulilor moralei se aplică sancţiuni morale, iar pentru încălcarea regulilor religioase se aplică sancţiuni religioase. Regulii juridice i se mai spune ş i normă juridică , adică regula impune starea de normalitate relaţiei sociale prin mijloace juridice. Deci, în vederea realiz ării binelui ş i echit ăţ ii, orice relaţ ie social ă trebuie s ă se desfăş oare dup ă o anumită regul ă sau norm ă prin respectarea căreia se asigură realizarea, în condiţ ii de eficienţă, a scopului. Când societatea, statul consideră că o regul ă trebuie impus ă relaţ iei sociale prin sancţiuni juridice, atunci regula este transformată într-o normă juridică prevă zută de lege, în cazul nerespectă rii că reia intervine forţa de constrângere a statului prin intermediul sancţiunilor juridice cum ar fi cele penale, civile, administrative etc. Spre exemplu, pân ă în anul 1 992, fapta salariatului unei societ ăţ i cu răspundere limitat ă de a pretinde sau a primi bani pentru a-ş i îndeplini sarcinile de serviciu, era considerată o abatere de la disciplina muncii; prin Legea nr. 65/ 1 992 această fapt ă este transformat ă în infracţ iunea de

14

No ţiuni generale despre drept

luare de mit ă, deci norm ă juridică penal ă, prin care se instituie sancţ iunea juridică respectiv `nchisoarea. În caz contrar, când o normă juridică nu mai este frecvent încălcat ă, iar când încălcarea acesteia nu mai prezintă un pericol social ridicat, aceasta este abrogată, putând fi trecută în rândul normelor morale asigurate de sancţ iuni morale ş i astfel, este lipsit ă de efectele juridice pe care le impunea (sancţ iunile juridice). Spre exemplu, în decembrie 1 989, au fost abrogate normele juridice care sancţ ionau penal: deţ inerea neautorizat ă de valut ă, de bijuterii din aur peste uzul personal, avortul provocat de femeie, deţ inerea de instrumente abortive, ş i altele. În concluzie, norma juridică este o regulă general obligatorie instituită prin lege, care dispune un anumit comportament într-o ipoteză dată , pentru a că rui nerespectare se aplică sancţiunile juridice prevă zute de lege (penale, civile, administrative etc.). Astfel, o normă juridică are trei elemente: ipoteza, dispozi ţia ş i sancţiunea. Ipoteza este o situaţ ie presupus ă, respectiv o variantă a unei relaţ ii sociale posibile, relaţ ie care trebuie să se desfăş oare conform voinţ ei legiuitorului ca urmare a importanţ ei acesteia pentru societate, stat, autorităţ i, persoane fizice ş i juridice. Dispozi ţia este comportamentul (drepturile ş i obligaţ iile corelative) părţ ilor 1 3 într-o relaţ ie social ă, comportament impus de legiuitor acestora, urmărind un scop unanim admis, eficienţ a maxim ă, precum ş i respectarea anumitor drepturi ş i libert ăţ i etc. Sancţiunea juridică const ă în m ăsurile constrângătoare sau reparatorii prevăzute de lege împotriva celor care ar încălca „dispozi ţ ia”, în scopul prevenirii, educării, constrângerii ş i eventual al reparării prejudiciilor cauzate; acestea pot fi: închisoare, amendă, anularea unui act, plata despăgubirilor etc. Când s-a concretizat o relaţ ie social ă reglementat ă de o norm ă juridică, adică ipoteza s-a materializat, atunci spunem că s-a n ăscut un raport juridic între subiecţ ii respectivi, subiecţ i care trebuie să se conformeze dispoziţ iei normei juridice. În situaţ ia în care nu se respect ă dispozi ţ ia, se naş te un alt raport juridic între subiecţ i ş i organele statului chemate să aplice sancţ iunea juridică. Prin urmare, raportul juridic este relaţ ia social ă concret ă reglementat ă de norma juridică, ş i anume, în situaţ ia în care drepturile ş i obligaţ ile s-au n ăscut, s-au modificat, ori stins. Raporturile juridice se nasc, se modifică ş i se sting. Raportul juridic