Unitatea de învăţare 1.

Dreptul constituţional ca ramură de drept

► Cuprinsul unităţii de învăţare 1:
1.1. Dreptul constituţional în sistemul unitar al dreptului
1.2.Noţiunea de drept constituţional şi noţiunea de instituţii politice
1.2.1.Noţiunea de drept constitutional
1.2.2.Noţiunea de instituţii politice
1.1. Dreptul constituţional în sistemul unitar al dreptului

Relaţii sociale devin raportori juridice dacă fac obiectul reglementării lor prin
norme juridice.
Norma juridică reprezintă condiţia absolută pentru existenţa unui raport juridic
Norma juridica este condiţia imanentă a dreptului şi elementul său primar. Această
relaţie dintre norma juridică şi drept implică în prealabil o dublă delimitare:
- delimitarea dintre regula de drept şi alte reguli sociale;
- delimitarea dintre regula de drept şi comportamentul de fapt.

Norma juridica este o regula generala ,impersonala si obligatorie al carui

scop este asigurarea ordinii sociale,iar in caz de nerespectare intervine forta
de constrangere a statului .

Normele juridice sunt diverse prin conţinutul şi forma lor, ele fiind elemente ale
unui ansamblu organizat, care este sistemul dreptului.

Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice aplicate intr-un stat.

Normele juridice se grupează în instituţii juridice şi ramuri de drept.
Instituţiile juridice reprezintă totalitatea normelor juridice care fiind grupate pe
criteriul unui obiect de activitate îi asigură unitatea şi permanenţa -ex. instituţia
juridică a proprietăţii, instituţia juridică a căsătoriei, etc.
Ramurile, de drept reprezintă o grupare mai largă de norme juridice şi de instituţii
juridice legate între ele prin obiectul lor comun de reglementare şi în subsidiar
prin unitatea de metodă folosită în reglementarea relaţiilor sociale respective.
Dreptul constituţional ca ramură a subsistemului de drept este o ramură
structurantă faţă de toate celelalte pentru că sursa hotărâtoare a normelor acestei
ramuri de drept este chiar legea fundamentală, respectiv Constituţia.

În doctrină se face distincţie între dreptul obiectiv şi drepturile subiectiv.

Dreptul obiectiv ar reprezenta totalitatea regulilor de conduită, instituite sau
sancţionate de stat, a căror aplicare poate fi asigurată la nevoie şi prin forţa de
constrângere a statului
Drepturile subiective desemnează prerogativele care derivând din normele juridice
şi fondându-se pe ele aparţin persoanelor, subiectelor de drept determinate.
Persoana este deci de la începutul şi până la sfârşitul existenţei ei biologice subiect
de drept, deci titular de drepturi şi obligaţii. Această calitate este exprimată în
conceptul de capacitate juridică. concept ce semnifică aptitudinea, posibilitatea,
prerogativa, facultatea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii, precum şi de
a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile prin acte juridice proprii.
Prin urmare, capacitatea juridică este strâns legală de noţiunea de subiect de drept,
cu alte cuvinte de titular al drepturilor şi obligaţiilor subiective.
Aceste prerogative sunt atribute ale subiectelor de drept care derivă din normele
juridice.

Dreptul obiectiv cunoaşte însă o tradiţională clasificare în drept public şi drept

privat.
Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivităţile publice
şi raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi privesc
prerogativele subiectelor de drept public.
Dreptul public este dominat de interesul general şi de aceea raporturile juridice de
drept public prevalează voinţa statului, a colectivităţilor publice.
Dreptul public cuprinde mai multe ramuri de drept şi anume: dreptul internaţional
public, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul
penal, etc.
Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare, fizice
sau juridice şi raporturilor dintre ele.În dreptul privat cuprindem: dreptul civil,
dreptul comercial, etc.
Atât dreptul public cât şi dreptul privat sunt părţi ale aceluiaşi sistem de drept, au
trăsături particulare dar şi multe trăsături comune. Au izvoare comune, chiar şi
contractuale dacă se admite ideea contractului de drept public

TEST DE AUTOEVALUARE
1.Definiţi norma juridică.Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.

2. Definiţi dreptul public. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
1.2.Noţiunea de drept constituţional şi noţiunea de instituţii politice
1.2.1.Noţiunea de drept constituţional
Ramura principală a dreptului românesc este dreptul constituţional care prin
normele sale consacră şi ocroteşte cel mai importante valori economice,
sociale, politice.
În procesul apariţiei şi dezvotării dreptului, ca unul din principalele mijloace de
realizare a intereselor şi voinţei guvernanţilor, ramura dreptului constituţional se
cristalizează mult mai târziu şi anume odată cu apariţia primelor constituţii scrise
din lume. Este ştiut că înaintea sfârşitului secolului al XVIII-lea nu existau
constituţii, iar guvernanţii se supuneau foarte rar unor reguli de drept. Dreptul
constituţional este deci o prezenţă mult mai târzie neavând vechimea dreptului
civil, dreptului penal , etc.
De aceea şi conceptul clasic de drept constituţional se formează mult mai târziu, el
fiind de origine italiană, dar format sub impulsul ideilor franceze.
Dreptul constituţional este definit ca acea ramură a dreptului unitar formată
din normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce
apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.
Noţiunea de drept constituţional nu poate fi confundată cu noţiunea de constituţie.
Constituţia este o parte a dreptului constituţional, e drept cea mai importantă, dar
drept constituţional există chiar şi acolo unde nu există o constituţie, sfera sa
normativă fiind mai largă decât cea a constituţiei.
Încercând o sinteză a acestor orientări teoretice se poate defini dreptul
constituţional ca fiind acea ramură a dreptului unitar, formată din norme
juridice cu forţă juridică superioară şi adoptate de regulă după proceduri
speciale, care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii, al garantării drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor.
Dreptul constituţional apare ca factor structurant al întregului sistem de
drept, prin aceea că normele ce alcătuiesc celelalte ramuri ale dreptului
trebuie să fie conforme celor cuprinse în dreptul constituţional şi în primul
rând trebuie să fie conforme normelor cuprinse în Constituţie.
Unele norme constituţionale au valoarea unor principii fiind fundamentul
reglemntărilor normative concrete din alte ramuri de drept.
1.2.2.Noţiunea de instituţii politice
Dreptul constituţional stabileşte între altele modul de organizare şi funcţionare
precum şi atribuţiile instituţiilor prin intermediul cărora se exercită puterea
politică.
Etimologic, prin instituţie înţelegem „a întemeia", „principiu de organizare",
„aşezământ".
Trăsăturile termenului de instituţie politică:
- are caracter stabil;
- organizarea şi atribuţiile instituţiilor politice sunt prevăzute într-un act cu valoare
constituţională;
- au drept scop satisfacerea unor interese de grup sau generale;
- dispun de autoritate pe care o exercită în mod legitim asupra unei colectivităţi.
În sens larg conceptul de instituţie se raportează la stat, organele de guvernare,
parlament, preşedinte, partide politice.
În sens restrâns instituţia politică se raportează exclusiv la organele statale, fiind
excluse partidele politice.
Instituţiile politice sunt definite ca fiind organismele care concură individual
sau împreună la exercitarea unitară a puterii politice.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi dreptul constituţional. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula
răspunsul.

2.Enumeraţi trăsăturile instituţiei politice. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a

formula răspunsul.
Drept public:
1. Normele de drept public sunt mai elastice şi mai variabile;
2. Istoria ne arată schimbările profunde ce au avut loc în domeniul dreptului
public;
3. Nu oricine are drepturi publice, legea cere anume garanţii; nu oricine are drept
de vot, iar titularul acestuia nu-l poate înstrăina, nu-l poate pierde prin prescripţie,
„dar poate fi decăzut printr-o condamnare penală”;
4. Viaţa colectivităţii, reprezentată prin drepturile publice, este considerată
indispensabilă pentru toată lumea;
5. Regulile de drept public au mai mare elasticitate, fiind mai puţin determinante;
6. Instituţiile de drept public au un spirit dezinteresat.
Drept privat:
1. Normele de drept privat sunt mai cristalizate şi mai stabile;
2. Găsim o rezistenţă considerabilă, pe care nu o aflăm aşa de puternică în dreptul
public - egoismul individului;
3. Oricine poate fi titular de drepturi private, iar individul poate să-şi înstrăineze
dreptul, poate să renunţe la el, poale să-l piardă prin prescripţie, dacă nu s-a folosit
de el un anumit termen (ex. dreptul de proprietate);
4. Viaţa individului „este abandonată aprecierii fiecăruia”;
5. Regulile de drept privat au o precizie mai mare;
6. Instituţiile de drept privat, afară de instituţia familiei au un caracter lucrativ.
Dreptul constituţional apare în cadrul sistemului de drept într-o dublă iposlază:
1)ca ramură de drept; 2) ca factor structurant al întregului sistem juridic.
1) Dreptul constituţional ca ramură de drept a fost definit conform mai multor
opinii care pot fi grupate în două mari categorii:
a)Definiţii materiale - care au în vedere specificul raporturilor sociale
reglementate de normele dreptului constituţional;
b) Definiţii formale - care pun accent pe supremaţia normelor constituţionale faţă
de celelalte norme juridice. Dreptul constituţional reprezintă acea ramură a
dreptului unitar, aparţinând subsistemului de drept public, formată din norme
juridice cu forţă juridică superioară şi adoptată de regulă după proceduri speciale,
care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul menţinerii şi
exercitării statale a puterii, al garantării drepturilor, libertăţilor şi obligaţiilor
fundamentale ale cetăţenilor.
2) Dreptul constituţional ca factor structurant al întregului sistem de drept se
caracterizează prin aceea că normele ce alcătuiesc celelalte ramuri de drept trebuie
să fie conform celor cuprinse în dreptul constituţional şi în primul rând trebuie să
fie conform normelor cuprinse în Constituţie.
Noţiunea de instituţii politice
Dreptul constituţional stabileşte modul de organizare şi funcţionare, precum şi
atribuţiile instituţiilor prin intermediul cărora se exercită puterea politică. Aceasta
presupune intervenţia unor persoane investite cu autoritate, în vederea realizării
anumitor interese. Trăsăturile comune ale noţiunii de instituţie politică în sens
constituţional sunt:
- este formată dintr-un colectiv de indivizi organizaţi după anumite criterii;
- are un caracter stabil;
- organizarea şi atribuţiile acesteia sunt prevăzute într-un act cu valoare
constituţională;
- are drept scop satisfacerea unor interese de grup sau generale;
- dispune de o autoritate pe care o exercită în mod legitim asupra unei colectivităţi
umane.

În sens restrâns, conceptul de instituţie politică se raportează exclusiv la organele

statale, fiind excluse partidele politice.
În sens larg, această noţiune se raportează la stat, organele de guvernare,
parlament, preşedinte, guvern etc şi partide politice.
Instituţiile politice sunt organismele care concură individual şi împreună la
exercitarea unitară a puterii politice.