TEMA 1.

DREPT CONSTITUŢIONAL CA RAMURĂ DE DREPT

1. Noțiunea de sistem al dreptului. Dreptul public și dreptul privat
2. Noţiunea de drept constituţional ca ramură de drept
3. Obiectul și metodele dreptului constituțional
4. Principile fundamentale ale dreptului constituțional
5. Normele de drept constituţional şi instituţiile de drept constituţional
6. Raporturile de drept constituţional
7. Subiectele raportului de drept constituțional
8. Izvoarele dreptului constituţional
9. Sistemul dreptului constituțional. Locul şi importanța dreptului constituţional în sistemul
dreptului

1. Noțiunea de sistem al dreptului. Dreptul public și dreptul privat

Sistemul dreptului este totalitatea normelor juridice ,instituțiilor juridice și ramurilor de drept
adoptate și asigurate de către stat în vederea reglementării relațiilor sociale.
•Elementele sistemului dreptului:
1)Normele juridice–este elementul necesar și primar al sistemului dreptului

2)Instituțiile juridice–ansamblu de norme juridice, care au un obiect de reglementare ,metodă și

principiu de reglementare specifică.

Alt fel zis elementele de constituire a instituției juridice:

-obiectului de reglementare-relația socială reglementată .

-metoda de reglementare – procedeu specific de reglementare a obiectului.

-principiul instituției –ideea care stă la baza ansamblului normelor juridice dinn cadrul
instituției .

3)Ramurile dreptului-este elementul structural al sistemului dreptului care întrunește în sine

norme juridice și instituții juridice care au la bază același obiect de reglementare ,principii și
metodă.

Sistemul dreptului se împarte în drept public şi drept privat, atunci trebuie să specificăm
faptul că dreptul constituţional constituie o ramură de drept care aparţine dreptului public.
Dreptul public însumează acele reguli care au ca obiect reglementarea raporturilor dintre
guvernanţi şi dintre aceştia şi guvernaţi. În ceea ce priveşte dreptul public intern, din el fac parte
următoarele ramuri de drept: drept constituţional, drept administrativ, drept penal.
Dreptul privat cuprinde regulile ce reglementează raporturile dintre particulari. Ramurile
de drept privat intern sunt: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, etc.

2. Noţiunea de drept constituţional ca ramură de drept

• Dreptul Constituţional este ramura fundamentală a dreptului constituită dintr-un

ansamblu unitar de norme juridice cuprinse prioritar în Constituţie prin care se
reglementează relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii de stat.
• Definiţia materială şi istorică. Se consideră că aceasta cuprinde articolul 16 din
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, din 26 august 1789: „Orice societate în care
 garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor determinată, nu are
Constituţie”. Definiţia dată este considerată incompletă.
• Definiţia formală a dreptului constituţional are elementul decisiv supremaţia normelor
juridice constituţionale, dreptul constituţional fiind alcătuit din norme a căror supremaţie
se impune faţă de toate celelalte, inclusiv faţă de legislator.

3. Obiectul și metodele dreptului constituțional

În obiectul dreptului constituţional sînt cuprinse două categorii de relaţii:

Relaţii cu o dublă natură juridică: raporturile care fiind reglementate şi de alte ramuri ale
dreptului sînt reglementate în acelaşi timp de către constituţie, devenind astfel şi raport de drept
constituţional.
Relaţii specifice de drept constituţional: formează obiectul de reglementare doar pentru
normele de drept constituţional. Toate aceste relaţii se nasc în procesul de instaurare, menţinere
şi exercitare a puterii de stat.
Obiectul dreptului constituţional îl formează raporturile (relaţiile) sociale care se nasc în
procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat şi care privesc bazele puterii şi
bazele organizării puterii.
Dreptului constituţional are un triplu obiect, respectiv trei mari componente ce constituie
un ansamblu unitar:
1. Drept constituţional instituţional: are ca obiect tradiţional instituţiile politice şi bazele
instituţiilor administrative şi jurisdicţionale.
2. Drept constituţional normativ sau fundamental: are ca obiect sistemul surselor dreptului sau
sistemul normativ.
3. Drept constituţional substanţial sau raţional: are ca obiect drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului.
Metoda dreptului constitutional este de subordonare.

4. Principile fundamentale ale dreptului constituțional

Principile fundamentale ale dreptului constituțional - ideile care întemeiază legislația

și care orientează elaborarea și realizarea dreptului. Principiile dreptului își au sediul în
conștiința juridică a societăți ,în special conștiința juridică a legislatorului.
• Principiile dreptului constituţional se divizează în două mari categorii:
• Cele consacrate de normele dreptului constituţional ,care nu generează drepturi şi
obligaţii pentru participanţii la relaţiile de drept constituţional , nefiind întotdeauna
asigurate, cu sancţiuni, dar fiind de o importanţă determinantă pentru restul normelor
juridice. (Suveranitatea naţională art.2 Constituţia R.M.; Separarea puterilor art.6
; Pluralismul politic art.5 ; Proprietatea art.9; Unitatea poporului şi dreptul la
identitate art.10; Egalitatea în drepturi art.16).
• Principii care se conformează în totalitate structurii tehnico-juridice şi logico-juridice a
normelor de drept constituţional şi reglementează nemijlocit relaţii sociale de importanţă
primordială. (imunitatea şefului de stat art.81 ; publicarea dezbaterilor
judiciare art.117).

5. Normele de drept constituţional şi instituţiile de drept constituţional

Normele de drept - reprezintă regula de conduită generală, obligatorie şi impersonală,

instituită sau recunoscută de stat, a cărei respectare poate fi asigurată prin forţa coercitivă
a statului.
Trăsăturile specifice ale normei juridice sunt:
 Norma juridică are caracter general şi impersonal. Norma nu este individuală, ea
stabileşte trăsăturile tipice ale situaţilor de viaţă.
Norma juridică are caracter obligatoriu. Obligativitatea normei juridice e dictată de
scopul acesteia: asigurarea ordinii publice.
Norma juridică are un caracter tipic. Norma juridică exprimă aspecte generale şi
presupune subordonarea faţă de o conduită-tip.
Norma juridică implică un raport intersubiectiv. Norma juridică presupune schimbul just
între persoane aflate într-un raport juridic.
Analiza structurii normei juridice trebuie făcută sub două aspecte:
a) Structura logico-juridică;
b) Structura tehnico-legislativă.
Structura logico-juridică a normei este partea statică, internă şi stabilă a normei. Ea
conţine trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza: determină cercul de persoane cărora le este adresată norma, precum şi condiţiile,
împrejurările sau faptele în care ea se realizează.
Dispoziţia: regula propriu zisă de conduită exprimată ca determinare a drepturilor şi
îndatoririlor părţilor în raportul juridic.
Sancţiunea: indică măsurile de constrîngere de către stat în cazul nerespectării
dispoziţiei.1 Sancţiunea trebuie să fie bazată pe un sistem armonizat de valori şi să nu fie contrară
principiilor morale şi religioase.
Structura tehnico-legislativă reprezintă partea externă a normei juridice. Este determinată
de modul de exprimarea normei în cadrul legislativ, adică modul de aşezare a normei juridice în
articole, paragrafe, aliniate şi teze.
Normele de drept constituţional se clasifică în norme de aplicaţie mijlocită şi norme de
aplicaţie directă.
Norme de aplicaţie mijlocită (indirectă): norme care dau reglementări de principiu.
Pentru a fi puse în aplicare în cazuri concrete, sînt urmate de reglementări suplimentare prin alte
ramuri de drept. Ex.: norma cuprinsă în constituţie care prevede că statul ocroteşte căsătoria şi
familia şi apără interesele mamei şi copilului este urmată de reglementări date de codul familiei.
Norme de aplicaţie nemijlocită(directă): normele care reglementează direct relaţiile
sociale şi nu au nevoie de a fi precizate printr-o lege organică sau ordinară. Ex.: norma cuprinsă
în constituţie privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor.
Există şi o altă divizarea normelor de drept constituţional, în dependenţă de:
1. Sfera funcţională:
a) norme constituţionale de reglementare: reglementează nemijlocit relaţiile sociale
fundamentale;
b) norme constituţionale de protecţie, asigurare, conservare.: în majoritatea cazurilor
reprezintă interdicţii;
2. Modul de influenţă asupra subiectului de drept:
a) norme constituţionale obligatorii;
b) norme constituţionale onerative (imperative sau categorice);
c) norme constituţionale prohibitorii;
3. Caracterul raporturilor sociale reglementate:
a) norme constituţionale materiale;
b) norme constituţionale procesuale;
4. Durata acţiunii în timp:
a) permanente;
b) provizorii;
c) excepţionale.

1
Negru B., op. cit., p. 147.
 6. Raporturile de drept constituţional
Raportul juridic este o relaţie socială, ideologică reglementată de norma juridică,
apărată de stat şi caracterizată prin existenţa drepturilor şi obligaţiilor juridice ale participanţilor
la raport.
raportul juridic este alcătuit din:
a) subiectele raportului juridic: părţile între care se încheie raporturile juridice, titulari de
drepturi şi obligaţii. Subiectele raportului juridic pot fi: persoane fizice şi persoane juridice
(inclusiv autorităţile statale).
b) conţinutul raportului juridic: este format din drepturile şi obligaţiile părţilor.
c) obiectul raportului juridic: îl formează conduita părţilor, acţiunile sau inacţiunile lor în timpul
normei juridice date.
Trăsăturile Raportului juridic:
Raportul juridic este un raport social. Orice raport juridic este o relaţie socială, însă
nu orice relaţie socială este un raport juridic.
Raportul juridic este un raport de suprastructură. Intrînd în compoziţia
suprastructurii juridice, raporturile de drept suportă influenţa tuturor raporturilor sociale.
Raportul juridic este un raport voliţional. Prin caracterul voliţional al raportului
juridic se înţelege faptul că el este reglementat de norme juridice, norme care exprimă voinţa
legiuitorului care, în condiţiile unui regim democratic poate fi voinţa poporului.
Raportul juridic este un raport valoric. Raportul juridic exprimă şi apără valorile
esenţiale ale societăţii.
Raportul juridic este o categorie istorică. Apărută la o anumită etapă de dezvoltare
istorică, o dată cu apariţia statului şi a dreptului, raportul juridic poartă pecetea epocii istorice
respective.
Raporturile de drept constituţional reprezintă o grupă de raporturi sociale stabilite în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat, ele sînt reglementate de normele
dreptului constituţional.
În obiectul dreptului constituţional sînt cuprinse două categorii de relaţii:
Relaţii cu o dublă natură juridică: raporturile care fiind reglementate şi de alte ramuri ale
dreptului sînt reglementate în acelaşi timp de către constituţie, devenind astfel şi raport de drept
constituţional.
Relaţii specifice de drept constituţional: formează obiectul de reglementare doar pentru
normele de drept constituţional. Toate aceste relaţii se nasc în procesul de instaurare, menţinere
şi exercitare a puterii de stat.
Obiectul dreptului constituţional îl formează raporturile (relaţiile) sociale care se nasc în
procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat şi care privesc bazele puterii şi
bazele organizării puterii.

7. Subiectele raportului de drept constituțional

Subiecte ale raporturilor de drept constituţional sînt oamenii luaţi individual sau grupaţi
în colective.
Subiectele general recunoscute ale dreptului constituţional sunt:
Poporul. Calitatea acestuia ca subiect de drept constituţional e stipulat în Constituţia
RM, art.2, alin. 1: „Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o
exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie„.
Poporul concentrează în mîinele sale întreaga putere şi are dreptul să decidă asupra sorţii sale.
Statul. Apare ca subiect direct sau este reprezentat de către organele sale.
Organele statului (autorităţile publice). Organele legiuitoare sînt subiecte ale dreptului
constituţional cu condiţia ca raporturile juridice la care participă să fie de drept constituţional.
Cetăţenii pot apărea ca subiecte ale raporturilor dreptului constituţional în trei ipostaze:
- ca persoane fizice în cazul raporturilor pentru realizarea drepturilor lor fundamentale;
- ca persoane investite cu anumite demnităţi sau funcţii într-un organ de stat (deputat, senator)
în raporturile de reprezentare;
- organizaţi pe circumscripţii electorale în cazul alegerilor de deputaţi, senatori, şefului de stat;
Străinii şi apatrizii sînt subiecte ale raporturilor de drept constituţional în raporturile ce
se nasc cu privire la acordarea cetăţeniei sau a azilului politic.

8. Izvoarele dreptului constituţional

Termenul de „izvoarele dreptului” are două sensuri: material şi formal.

Izvoarele materiale (denumite şi izvoare reale) sînt un sistem de factori sociali, politici,
ideologici, materiali etc., care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli
izvorîte din necesităţile practice de reglementare prin norme juridice a unor relaţii sociale.
Izvoarele formale ale dreptului presupune forma de adoptare sau sancţionare a
normelor juridice, modul de exprimare a normelor (forma acesteia).
Izvoarele formale ale dreptului constituţional sînt numai actele normative adoptate de
autorităţile publice reprezentative. Acest acte normative trebuie să conţină norme juridice care să
reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
puterii de stat. Izvoarele formale ale dreptului constituţional sunt: constituţia şi legile de
modificare a constituţiei, legea ca act juridic al Parlamentului, tratatele internaţionale ratificate;
acte normative subordonate legii: Acte normative ale şefului de stat, Acte normative ale
organelor de control constituţional. Deciziile autorităţilor competente (Curtea Constituţională,
Consiliul constituţional, Regulamentele (statutele) Parlamentelor. Este izvor de drept
constituţional deoarece determină organizarea internă a acestora, Precedentul judiciar
(jurisprudenţa), Cutuma, Codul regulilor religioase, tratatele internaţionale.

9. Sistemul dreptului constituțional. Locul şi importanța dreptului constituţional în

sistemul dreptului

Sistemul dreptului constituţional este parte a sistemului de drept. Sistemul dreptului

constituţional include trei elemente distincte, dar indisolubil legate între ele:
Principii generale ce reglementează relaţiile sociale prin intermediul normelor concrete
de drept constituţional. Exemplu: principiul separaţiei puterilor în stat, principiul egalităţii în
drepturi, principiul suveranităţii poporului etc.
Instituţii de drept constituţional, ca sisteme de norme de drept constituţional ce
reglementează raporturile sociale de interacţiune şi omogene, formînd relativ o grupă
independentă. Exemple: bazele orînduirii sociale, dreptul electiv, forma de guvernare, statutul
juridic al omului şi cetăţeanului controlul constituţionalităţii etc.
Norme de drept constituţional ca element de bază a dreptului constituţional. Acestea sînt reguli
de comportare general obligatorii stabilite sau sancţionate de către stat în scopul protecţiei şi
reglementării anumitor raporturi sociale.
Sistemul dreptului constituţional este acea ramură a dreptului ce cuprinde ansamblul
normelor juridice, reprezentînd o unitate închegheată şi ierarhizată, norme instituite sau
sancţionate prin Constituţie şi alte acte normative, avînd ca obiect raporturile sociale ce iau
naştere în procesul exercitării puterii de stat.
Pentru a determina locul ramurii dreptului constituţional în sistemul dreptului, trebuie să
ţinem cont de două aspecte: importanţa relaţiilor sociale reglementate prin dreptul constituţional
şi valoarea formelor juridice, prin care voinţa deţinătorilor puterii devine drept (izvoarele de
drept).
Normele de drept constituţional reglementează cele mai importante relaţii sociale,
relaţiile ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat.
Dreptul constituţional este ramura principală în sistemul de drept.