Disciplini Fundamentale

Teoria Generală a Dreptului/Concepte Fundamentale ale Dreptului

1. Conceptul, esența, conținutul și forma dreptului ca fenomen social

Dreptul luat împreună cu întreaga componență juridică a vieții sociale este un fenomen deosebit de
complex, a cărui cunoaștere presupune o cercetare aprofundată a legităților obiective ale existenței,
dinamicii, factorilor care-l configurează și ale valorilor pe care le promovează.
Eența- constă în generalitatea normativă a ordinii de conviețuire a oamenilor. Dreptul are un caracter
volitiv, exprimă o voință și aceasta este voința generală (a majorității).
Conținutul dreptului- dreptul ca și oricare alt fenomen are conținut, el poate fi normativ și social:
conținutul normativ- exprimat prin totalitatea normelor juridice;
conținutul juridic- este determinat de factorii cel configurează.
Forma dreptului- este o modalitate de exprimare a conținutului dreptului prin care el se manifestă, având
formă internă și externă:
forma internă- constituie organizarea conținutului său în varietatea sistemelor de drept pozitiv;
forma externă- constă în modalitățile de exprimare a voinței legiuitorului, în modalitățile de sistematizare
legislativă și în totalitatea actelor normative care fixează normele juridice în vigoare [exprimarea
conținutului în acte normative].
2. Conceptul, elementele, scopul, sarcinile și funcțiile statului:
Stat- principala instituție politică a societății. Organizație politică care deținând monopolul forței de
constrângere, al elaborării și aplicării dreptului, exercită într-o comunitate umană de pe un anumit teritoriu,
puterea suverană a deținătorilor puterii din societatea dată.
În sens constrâns- ansamblul autorităților publice ce asigură guvernarea (Totalitatea de organe): Guvernul,
Parlamentul, Ministerele.
În sensul cel mai larg- organizație principală a activității unei comunități umane.
Principala trăsătură a statului:
a) existența puterii publice (de stat);
b) teritoriul (spațiul aerian, terestru și acvatic) cu frontiere;
c) populația care se raportează la stat prin legătura de cetățenie (juridic), fixează drepturi și obligații
juridice;
d) perceperea de la populație a impozitelor, taxelor;
e) suveranitatea, are 2 aspecte:1. interne; 2. externe. Pe plan intern înseamnă independența puterii
publice, supremația puterii publice.
Forma de stat exprimă modul de organizare a conținutului puterii; structura internă și cea externă a acestui
conținut.

1
Forma de stat:
1)Forma de guvernă
2)Structura de stat
3)Regimul politic
Scopul statului- apărarea interesului general
Sarcinile statului- politică; economică; socială; ideologică (recunoașterea demnității omului)
Funcții- interne; externe.
3. Conceptul și clasificarea izvoarelor dreptului:
Izvoarele dreptului sunt considerate ca fiind acele surse complexe de natură obiectivă și subiectivă,
individuală și socială care duc la apariția normelor juridice.
Izvoarele dreptului sunt modalități specifice de exprimare ale normelor juridice. Izvoarele de drept
constiruie, originea, sursa, factorii de cercetare, de determinare și exprimare a dreptului.
Clasificare:
-Izvoarele materiale - au caracter obiectiv (surse; originea; factorii de determinare și creare a dreptului);
-Izvoarele formale - au anumită formă exterioară:
● scrise (lege)
● nescrise (cutuma)
● oficiale (stat) contractul, actul
● neoficiale (doctrina; obiectul juridic)
● directe (lege)
● indirecte (cutuma)
● creatoare (legea)
● interpretative (doctrina)
● potențiale
● actuale
4. Conceptul și clasificarea principiilor dreptului.
Principiile reprezintă ideile generale care stau la baza dreptului sau sistemului de drept dintr-un stat.
Unii consideră, că principiile se clasifică în trei mari grupuri: a) principii generale sau fundamentale; b)
principii ramurale. c) principii interramurale.
Principii fundamentale ele se dezvoltă din acele norme juridice care reglementează relaţiile sociale de
primă importanţă pentru unitatea organizată de stat. Princip.fundamentale stau la baza princip.ramurale şi
interramurale.

2
Princip.ramurale sînt principiile propri unei singure ramure de drept. Ele sînt înscrise în coduri şi în alte
legi. Din această categorie fac parte princip. individualizării pedepsei penale, princip.libertăţii contractuale
etc.
Princip.interramurale se referă la două sau mai multe ramuri de drept, însă nu la toate. Ex:principiul
oralităţii, publicităţii în dreptul procesual penal şi civil, contradictorialității sau publicității în dreptul
procesual penal.
Princip.legalităţii sau asigurării bazelor legale de funcţionare a statului. Acest principiu stă la baza
unui stat democratic şi de drept.
Principiul libertăţii şi egalităţii Libertatea înseamnă: a) posibilitatea unei persoane de acţiona după
propria sa dorinţă.b) starea unei persoane libere,care se bucură de deplinitatea drepturilor politice şi civile
în stat.c) independenţa unui stat faţă de o putere străină.d) drepturi cetăţeneşti ;libertatea individuală-
dreptul care garantează inviolabilitatea persoanei.
Principiul responsabilităţii. Responsabilitatea este un fenomen social, deoarece exprimă un act de
angajare a individului în contextul relaţiilor sociale, este un fenomen social pentru determinarea unui
anumit comportament al individului faţă de alţii, faţă de societate, faţă de sine însuşi.
Principiul echităţii şi justiţiei. Acţiunea principiului echităţii priveşte atît activitatea legiuitorului cît şi
activitatea de interpretare şi aplicare a dreptului de către organele de care aplică legile.
Justiția înseamnă totalitatea organelor de jurisdicție dintr-un stat, ansamblul legilor și instanțelor
judecătorești, sistemmul de funcționare al acestor instanțe.
5. Noțiunea, trăsăturile și structura normei juridice.
Norma juridica reprezinta acea norma de conduita cu caracter general si obligatoriu care are ca scop
realizarea intereselor sociale si asigurarea acestora si a carei indeplinire se realizeaza pe cale statala in caz
de nevoie prin forta de constrangere a statului.
Trasaturile normei juridice:
a.Norma juridica are caracter general si impersonal – reglementeaza acele situatii care reprezinta un
comportament repetat de majoritatea membrilor societatii, unanim acceptat de acestia ca fiindui aplicabil
indiferent de statutul personal al fiecaruia.
b. Caracterul tipic. Norma juridica ne formulează tipul unei conduite, tipul de comportament, ceea ce este
universal într-un mănunchi de relații sociale.
c.Caracterul prescriptiv – norma juridică stabileste un anumit comportament, impune o anumită conduită,
această prescripție poate să prevadă o acțiune sau o inacțiune.
d. Caracterul obligatoriu – acest caracter este esenta normei juridice, o distinge de celelalte norme sociale.
Inseamna ca atunci cand regula de conduita prescrisa de aceasta este incalcata aceasta este restabilita prin
forta de constrangere a aparatului statal.
Norma juridică are o dublă structură: (1) structura logico – juridică (internă) şi (2) structura tehnico
– legislativă (externă).
Structura internă a normei de drept este alcătuită din trei elemente: (1) ipoteza, (2) dispoziţia şi (3)
sancţiunea.

3
Ipoteza este parteza normei juridice care stabilește condițiile, împrejurările sau faptele în prezența cărora
se cere o anumită conduită, precum și categoria subiecților la care se referă prevederile dispoziției.
Dispoziţia constă în conduita prescrisă subiectului în condiţiile ipotezei date.
Sanctiunea arată consecinţele nerespectării sau respectării (în cazul normelor stimulative) dispoziţiei de
către subiectul de drept.
În raport de natura lor, sancțiunile sunt : 1-penale 2- civile 3- administrative 4- disciplinare etc.
Structura tehnico-legislativă (externă) Această structură are în vedere forma exterioară a regulii de
drept. Ea reprezintă dispunerea normelor juridice pe articole, alineate, subalineate și gruparea acestora în
secțiuni, capitole, titluri, cărți (părți).
6. Noţiunea, trăsăturile și clasificarea raportului juridic.
Prin raport juridic se înţelege orice relaţie socială care cade sub incidenţa normei juridice sau care este
reglementată de ea, unii participanţi la această relaţie avînd drepturi subiective, alţii purtînd obligaţii
juridice, acestea fiind puse în acţiune şi asigurate, în caz de necesitate, prin forţa coercitivă a statului.
Trăsăturile raportului juridic.
A. Raportul juridic este un raport social. Aceasta înseamnă că raporturile de drept se stabilesc între oameni şi
numai între ei.
B. Raportul juridic are un caracter volitional.
C. Raportul juridic este un raport istoric, deoarece a apărut şi a evoluat de-a lungul anilor, suferind aceleaşi
intervenţii ca şi norma juridică în legătură cu schimbările care au avut loc în societate.
D. Raportul juridic este un raport valoric
E. Raportul juridic este un raport de suprastructură şi poartă un caracter ideologic. Raporturile juridice, ca
parte componentă a dreptului, suportă influenţa tuturor raporturilor sociale. Totodată, ca raporturi de
suprastructură, raporturile juridice se pot manifesta într-un grad de independenţă relativă faţă de raporturile
materiale
Clasificarea raporturilor juridice. Ele se împart în raporturi juridice interne şi externe, de drept public şi
de drept privat şi, evident, pe ramuri de drept - în raporturi juridice constituţionale, penale, civile,
comerciale etc. În dreptul penal şi administrativ se vorbeşte, uneori, de existenţa a două categorii de
raporturi juridice: raporturi juridice de conflict şi raporturi de conformare. Raportul juridic de conformare
reprezintă adoptarea a conduitei prescrise de normele de drept, iar raportul juridic de constrîngere
înseamnă relaţia în care se concretizează pedeapsa. Un alt criteriu este după subiecţii ra portului juridic:
raporturi juridice concrete, raporturi juridice generale, sau absolute. După scopurile interacţiunii,
raporturile juridice se împart în: statice şi dinamice. În dependenţă de legătura genetică şi funcţională
raporturile juridice se împart în: raporturi juridice materiale şi raporturi juridice procesuale. Ultimele, la
rîndul lor, pot fi divizate în raporturi juridice procesuale de reglementare şi raporturi juridice procesuale
de apărare. Un alt criteriu de clasificare a raporturilor juridice este după conţinutul lor: raporturi juridice
simple, şi compuse. După numărul participanţilor, ele se împart în: bilaterale şi multelaterale.
7. Conceptul și principiile activității de elaborare a dreptului.

4
Procesul de elaborare a actelor normative trebuie să tindă spre întruchipara în ele a raționalității și
moralității dreptului, reclamînd respectarea unor principii, în deosebi la nivel legislativ.
Principiile de elaborare ale dreptului sunt:
1. principiul planificării legislative și al supremației legii (realizarea activității normative după
programele de legiferare ale parlamentului, precum și ale guvernului inițiatori ai proiectelor de legi).
2. principiul fundamentării științifice a activității de elaborare a actelor normative (la baza activității
normative trebuie să sta datele științifice contemporane).
3. principiul respectării unității de sistem al dreptului (adică fiecare lege, act normativ trebuie să se
înscrie organic în cadrul celor deja existente în ramura de drept respectivă și în ansamblul sistemului de
drept).
4. principiul supremației legii (legea trebuie să se bucure de forță juridică supremă, adoptarea legilor se
face numai de către Parlament, care este unica autoritate legiuitoare pe întreg teritoriul țării).
5. principiul asigurării unui raport firesc între dinamica și statica dreptului (în societate au loc multe
schimbări, acestea duc la mutații în conținutul raporturilor sociale, de aceea rolul regulii de drept este de a
ordona aceste raporturi, de a le garanta securitatea ).
6. principiul accesibilității și economiei în elaborarea normativă (actele normative trebuie să transmită
subiecților de drept un mesaj clar, iar legiuitorul trebuie să gîndească profund ca un filozof, dar să se
exprime ca un țăran).
8. Conceptul și subiectele realizării dreptului.
Realizarea dreptului vizează mijloace, proceduri, faze prin care organele de stat traduc în fapt dispoziţiile
normelor juridice.
Realizarea dreptului poate fi definită ca procesul transpunerii în viaţa a conţinutului normelor-juridice în
cadrul căreia oamenii, ca subiecte de drept, respectă şi execută dispoziţiile normative, iar organele de stat
aplică dreptul, în temeiul competenţei lor.
Activitatea de realizare a dreptului reprezintă un proces complex, important. Ea se desfășoară pe 2 căi:
1. prin respectarea și executarea normelor juridice de către cetățeni și de către alți subiecți de drept.
2. prin aplicarea normelor juridice de către organele competente ale statului.
Realizarea dreptului constituie un proces de mare complexitate, care se desfășoară în funcție de o serie de
factori: tipul sistemului social; natura relațiilor politice a organizațiilor statale; titul de relații economice;
gradul de civilizație și cultură; condițiile naționale și internaționale; conștiința juridică a societății.
Astfel realizarea dreptului este dependentă de factorii macro-sociali, dar în acelaș timp ea implică în cel
ami înalt grad și fiecare individ n parte al cărui comportament este reglementat de normele juridice și care
poate să respecte sau nu prevederile legii.
9. Conceptul şi felurile interpretării normelor juridice după subiect.
Interpretarea normelor juridice constituie o operaţiune logică - raţională care constă în clarificarea
sensului exact şi lămurirea conţinutului normelor juridice în vederea realizării şi aplicării lor cît mai
eficiente şi în mod echitabil faţă de toţi cetăţenii.

5
În teoria dreptului interpretarea normelor juridice se clasifică în:
a) interpretarea oficială, aceasta este compusă din interpretare general și cauzală;
b) interpretarea neoficială este compusă din interpretare științifică, oficioasă, comună.
Interpretarea oficiala este realizată de către organe de stat care au atribuţii fie în procesul elaborării
dreptului, fie în procesul aplicării lui. Interpretarea sa are un caracter autentic sau legal.
Subiectele acestei interpretări sunt toate organele de stat care aplică dreptul.
Interpretarea neoficială poartă şi denumirea de interpretare facultativă, doctrinală, întrucît ea este
cuprinsă, de obicei, în operele ştiinţifice (în doctrină), efectele sale nefiind obligatorii.
Între modalităţile interpretării neoficiale distingem următoarele genuri:- doctrinară; - oficioasă şi -
comună.
Interpretarea doctrinară, obţinută în cercetarea riguroasă a instituţiilor juridice, este întemeiată pe
argumente ştiinţifice. Interpretarea oficioasă, nu are efecte obligatorii, rezultă din opiniile unor
conducători de organe de autoritate publică, ale funcţionarilor şi deputaţilor sau ale altor persoane oficiale,
opinii exprimate cu prilejul dezbaterilor proiectelor de acte normative etc. Interpretarea oficioasă rezultă şi
din opiniile unor jurişti (procurori, avocaţi, jurisconsulţi) asupra unor probleme de drept apărute în
procesele judiciare la care participă. interpretarea comună a dreptului, realizată de cetăţeni, de mass-media,
de factorii politici etc.
10. Conceptul și principiile răspunderii juridice
Răspunderea juridică este o formă a răspunderii sociale stabilite de stat, ca urmare a încălcărilor normelor
de drept printr-un fapt ilicit, care determină obligația de a suporta consecințe corespunzătoare de către cel
vinovat, inclusiv prin utilizarea forței de constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept lezat.
Principiile răspunderii juridice sunt
A. Principial raspunderii pentru fapte săvîrşite cu vinovăţie, nimeni nu poate fi chemat să răspundă
pentru fapta sa, decît dacă este vinovat şi numai în limitele vinovăţiei sale.
B. Principiul perseverenței prin răspundere, conform acestui principiu sancțiunea are rolul de a preveni,
atât pec el vinovat cât și pe alții.
C. Principiul răspunderii personale care cere ca răspunderea juridică să fie strict legată de persoana care a
produs fapta ilicită, nici o persoană nu poate răspunde pentru fapta ilicită a altuia.
D. Principiul - o singură violare a normei, o singura răspundere., acest principiu urmăreşte excluderea
aplicării faţă de aceeaşi persoană şi pentru aceeaşi faptă a două sau mai multe sancţiuni care prin natura lor
sînt identice; o singură încălcare a normei de drept nu trebuie să determine decît o singură sancţiune
juridică.
E. Principiul prezumţiei de neviitovaţie în stabilirea răspanderii juridice. Conform acestui principiu se
presupune că ceva fără să fi fost dovedit există cu adevărat. Persoana poate fi trasă la răspundere numai în
cazul că i-a fost dovedită vinovăţia.
F. Principiul justiţiei sancţiunii, sau principiul proporţionalizării sancţiunii în raport cu gravitatea
faptei. Principiul justiţiei sancţiunii înseamnă totdeauna individualizarea corectă şi aplicarea adecvată a
sancţiunilor prescrise de norma de drept.

6
G. Principiul celerităţii tragerii la răspundere juridica. Esenţa acestui principiu este a asigura realizarea
scopurilor răspunderii juridice.

Drept constituțional
1. Drept constituțional ca ramură a dreptului:
Dreptul Constituţional este ramura fundamentală a dreptului constituită dintr-un ansamblu unitar de
norme juridice cuprinse prioritar în Constituţie prin care se reglementează relaţii sociale fundamentale ce
apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat.
Astfel normele juridice ale dreptului constituţional reglementează forma de stat, forma de guvernământ,
organizarea şi funcţionarea parlamentului, modul de organizare a societăţii în stat, relaţiile sociale
fundamentale, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale omului şi cetăţeanului.
Dreptului constituţional are un triplu obiect, respectiv trei mari componente ce constituie un ansamblu
unitar:
1. Drept constituţional instituţional: are ca obiect tradiţional instituţiile politice şi bazele instituţiilor
administrative şi jurisdicţionale.
2. Drept constituţional normativ sau fundamental: are ca obiect sistemul surselor dreptului sau sistemul
normativ.
3. Drept constituţional substanţial sau raţional: are ca obiect drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului.
2. Principiul separării și colaborării ramurilor puterii în RM:
În Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sînt separate şi colaborează în
exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei. Constituţia Republicii Moldova
este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are
putere juridică.
Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care este parte,
să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional.
Statul are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este patria comună şi
indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi. Statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea,
la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
Republica Moldova, stat neutru. Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă. Republica
Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său.
3. Conținutul normativ al Constituției RM:
Constituţia Republicii Moldova a intrat în vigoare la 27 august 1994, fiind adoptată pe data de 29 iulie a
aceluiași an. Adoptarea Constituţiei a devenit un act crucial în viaţa statului, fiind în consonanţă cu
transformările sociale demarate și imperativele timpului.
Constituția Republicii Moldova este legea supremă și principală a Republicii Moldova și a societății
statului. Conținutul normative al Constituției RM: preambul, 7 titluri, 10 capitole, 146 articole.

7
Conţinutul constituţiei este un conţinut complex, el cuprinzând principiile fundamentale pentru toate
domeniile vieţii politice, economice, sociale, culturale, juridice etc. Este motivul pentru care adeseori
constituţia este caracterizată ca fiind legea fundamentală care stă la temelia organizării statale şi este baza
juridică a întregii legislaţiei. Conţinutul reglementărilor constituţionale dă constituţiei caracterul de lege
fundamentală pentru că relaţiile sociale ce formează obiectul acestor reglementări sânt relaţii fundamentale
şi sânt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat.
4. Modalități de dobândire și pierdere a cetățeniei RM.
Cetăţenia Republicii Moldova se dobîndeşte prin:
a) naştere;
b) recunoaştere;
1. persoanele care au vârsta peste 18 ani și s-au născut pe teritoriul RM
2. persoanele născute în străinătate, care cel puțin unul dintre părinți, bunei s-au născut în RM
3. persoane care până la data de 28 iunie 1940 locuiau în Basarabia, în nordul Bucovinei
4. persoanele care după data de 28 iunie 1940 au fost deportate sau care s-au refugiat din RM
5. persoanele care la 23 iunie 1990 (Declarația de suveranitate) locuiau în RM și continuă să locuiască până în
prezent.
c) adopție;
d) redobîndire;
e) naturalizare.
Cetăţenia Republicii Moldova se pierde:
- prin renunțare – se aprobă persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani, cu excepția cazului în care:
a) nu va prezenta adeverința deținerii sau dobândirii cetățeniei unui alt stat ori garanția dobândirii unei alte cetățenii
b) a primit ordin de chemare sau se află în serviciul militar în termen sau de alternativă, cu condiția deținerii unui
domiciliu legal și obișnuit în RM
- prin retragere:
a) a dobândit cetățenia RM în mod fraudulos, prin informație falsă sau prin ascunderea unui fapt pertinent
b) s-a înrolat benevol în forțe armate străine
c) a săvârșit fapte deosebit de grave prin care se aduc prejudicii esențiale statului.
- în temeiul acordurilor internaționale la care RM este parte
5. Principiile constituționale aplicabile drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Universalitatea, Cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin
Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea, art.15 const.
Neretroactivitatea legii este consacrat de art. 15 alin. 2 din Constitutie, presupune faptul ca legea odata
adoptata produce si trebuie să producă efecte juridice doar pentru viitor.

8
Accesul liber la justiţie, orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor
judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime,
art.20 const.
Prezumţia nevinovăţiei, orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd
vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au
asigurat toate garanţiile necesare apărării sale, art.21 const.
Neretroactivitatea legii, nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul
comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît cea
care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos, art.22 const.
Cetăţenia Republicii Moldova, Cetăţenia Republicii Moldova se dobîndeşte, se păstrează ori se pierde în
condiţiile prevăzute de legea organică. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa şi nici de
dreptul de a-şi schimba cetăţenia, art.17 const.
6. Drepturile și libertățile personale (civile) ale omului
Articolul 26. Dreptul la apărare. Dreptul la apărare este garantat. Fiecare om are dreptul să reacţioneze
independent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale.
Articolul 27. Dreptul la libera circulaţiei. Dreptul la libera circulaţie în ţară este garantat. Oricărui
cetăţean al Republicii Moldova îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice
localitate din ţară, de a ieşi, de a emigra şi de a reveni în ţară.
Articolul 28. Viaţa intimă, familială şi privată. Statul respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială şi
privată.
Articolul 29. Inviolabilitatea domiciliului. Domiciliul şi reşedinţa sînt inviolabile. Nimeni nu poate
pătrunde sau rămîne în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul acesteia.
Articolul 31. Libertatea conştiinţei. Libertatea conştiinţei este garantată. Ea trebuie să se manifeste în
spirit de toleranţă şi de respect reciproc.
Articolul 32. Libertatea opiniei şi a exprimării. Oricărui cetăţean îi este garantată libertatea gîndirii, a
opiniei, precum şi libertatea exprimării în public prin cuvînt, imagine sau prin alt mijloc posibil.
Articolul 33. Libertatea creaţiei. Libertatea creaţiei artistice şi ştiinţifice este garantată. Creaţia nu este
supusă cenzurii.
Articolul 34. Dreptul la informaţie. Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes
public nu poate fi îngrădit.
Articolul 35. Dreptul la învăţătură.Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţămîntul general
obligatoriu, prin învăţămîntul liceal şi prin cel profesional, prin învăţămîntul superior, precum şi prin alte
forme de instruire şi de perfecţionare.
Articolul 36. Dreptul la ocrotirea sănătăţii. Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. Minimul
asigurării medicale oferit de stat este gratuit.
Articolul 37. Dreptul la un mediu înconjurător sănătos. Fiecare om are dreptul la un mediu
înconjurător neprimejdios din punct de vedere ecologic pentru viaţă şi sănătate, precum şi la produse
alimentare şi obiecte de uz casnic inofensive.

9
Articolul 43. Dreptul la muncă şi la protecţia muncii. Orice persoană are dreptul la muncă, la libera
alegere a muncii, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la protecţia împotriva
şomajului.
Articolul 47. Dreptul la asistenţă şi protecţie sociale. Statul este obligat să ia măsuri pentru ca orice om
să aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea, lui şi familiei lui, cuprinzînd hrana,
îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare.
7. Drepturile și libertățile politice ale omului.
Drepturile și libertăţile politice reprezintă categoria de drepturi și libertăţi ale omului care garantează
posibilitatea de acces, de participare sau de control asupra organelor politice, executive și judecătorești ale
statului.
Constituţia Republicii Moldova stabilește următoarele drepturi și libertăţi politice: dreptul la informaţie,
libertatea presei, secretul corespondenţei, dreptul de vot și dreptul de a fi ales, dreptul la administrare,
accesul liber la funcţiile publice, libertatea întrunirilor, libertatea partidelor și a altor organizaţii social-
politice, dreptul de petiţionare.
8. Drepturile și libertățile sociale, economice și culturale ale omului.
Drepturile economice și sociale se referă, în general, la condiţiile necesare pentru dezvoltarea integrală a
fiinţei umane și la posibilitatea de a beneficia de un nivel de viaţă satisfăcător, asigurînd fiecărui individ
condiţii de viaţă normale, acces și participare la viaţa socială a grupului la care aparţine, la manifestările
culturale proprii identităţii individului și poporului său. Acestea sînt mai dificile în exercitare, deoarece
depind de resursele disponibile.
Printre drepturile economice se numără următoarele: dreptul la proprietate privată, dreptul la un mediu
înconjurător sănătos, dreptul de a întemeia și a se afilia la sindicate, dreptul la muncă și la protecţia
acesteia, dreptul la grevă, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la asistenţă și protecţie socială, dreptul la
învăţătură.
9. Locul și rolul Parlamentului în regimul reprezentativ al statului:
Parlamentul Republicii Moldova adoptă legi constituţionale, legi organice și legi ordinare. Avînd în vedere
importanţa deosebită a actelor Parlamentului, apare necesitatea instituirii mijloacelor, metodelor și
tehnicilor prin care raporturile sociale iau formă juridică, a realizării unor principii unificate în materie de
creaţie legislativă pentru asigurarea elaborării și adoptării unor acte legislative de calitate și eficiente,
pentru garantarea transparenţei procesului decizional, precum și necesitatea asigurării compatibilităţii
actelor legislative cu legislaţia comunitară prin procedura de armonizare.
Parlamentul are următoarele atribuţii de bază:
a) adoptă legi, hotărîri şi moţiuni;
b) declară referendumuri;
c) interpretează legile şi asigură unitatea reglementărilor legislative pe întreg teritoriul ţării;
d) aprobă direcţiile principale ale politicii interne şi externe a statului;
e) aprobă doctrina militară a statului;

10
f) exercită controlul parlamentar asupra puterii executive, sub formele şi în limitele prevăzute de
Constituţie;
g) ratifică, denunţă, suspendă şi anulează acţiunea tratatelor internaţionale încheiate de Republica
Moldova;
h) aprobă bugetul statului şi exercită controlul asupra lui;
j) alege şi numeşte persoane oficiale de stat, în cazurile prevăzute de lege;
Hotărîrile Parlamentului sînt acte legislative subordonate legilor și se adoptă pentru organizarea internă a
Parlamentului și a structurilor ce intră în componenţa sa ori îi sînt subordonate nemijlocit, pentru aprobarea
sau modificarea structurii unor organe sau instituţii, pentru alegerea, numirea, revocarea, destituirea și
suspendarea din funcţii publice, pentru aprobarea altor acte care nu conţin norme de drept. Dreptul de
iniţiativă legislativă aparţine deputaţilor în Parlament, Președintelui Republicii Moldova, Guvernului,
Adunării Populare a Unităţii Teritoriale Autonome Găgăuzia.
10. Autorități executive în sistemul constituțional al RM.
Parlamentul, organ reprezentativ suprem şi legislativ
Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi unica autoritate
legislativă a statului. Parlamentul este compus din 101 deputaţi. Parlamentul este ales prin vot universal,
egal, direct, secret şi liber exprimat. Modul de organizare şi de desfăşurare a alegerilor este stabilit prin
lege organică.
Categorii de legi- Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Legile
constituţionale sînt cele de revizuire a Constituţiei.
Preşedintele Republicii Moldova, şeful statului
Preşedintele Republicii Moldova este şeful statului. Preşedintele Republicii Moldova reprezintă statul şi
este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării.
Preşedintele Republicii Moldova îndeplineşte şi următoarele atribuţii:
a) conferă decoraţii şi titluri de onoare;
b) acordă grade militare supreme prevăzute de lege;
c) soluţionează problemele cetăţeniei Republicii Moldova şi acordă azil politic;
d) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege;
e) acordă graţiere individuală;
f) poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa asupra problemelor de interes naţional;
Guvernu ( Ministerele și Autoritățile publice specializate)
Guvernul RM este o autoritate publică executivă supremă responsabila în față parlamentului, care este
împuternicit să rezolve toate problemele administrării publice ce țin de competență sa reglementată de
constituția RM și Legea cu privire la guvern.

11
Rolul- Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală a
administraţiei publice. Guvernul este alcătuit din Prim-ministru, prim-viceprim-ministru, viceprim-
miniştri, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
Actele Guvernului- adoptă hotărîri, ordonanţe şi dispoziţii.
Administraţia publică centrală de specialitate
Organele centrale de specialitate ale statului sînt ministerele. Ele traduc în viaţă, în temeiul legii, politica
Guvernului, hotărîrile şi dispoziţiile lui, conduc domeniile încredinţate şi sînt responsabile de activitatea
lor.
Ministerul Infrastructurii și Dezvoltării Regionale este organul central de specialitate, ce promovează
politica statului în domeniul infrastructurii și dezvoltării regionale şi îşi desfăşoară activitatea în
conformitate cu Constituţia şi legile Republicii Moldova, hotărârile Parlamentului, actele Preşedintelui
Republicii Moldova, hotărârile şi dispoziţiile Guvernului, precum şi cu alte acte normative.
Autoritățile publice centrale și locale
Organizarea administrativ-teritorială- Teritoriul Republicii Moldova este organizat, sub aspect
administrativ, în sate, oraşe, raioane şi unitatea teritorială autonomă Găgăuzia. În condiţiile legii, unele
oraşe pot fi declarate municipii.
Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia- Găgăuzia este o unitate teritorială autonomă cu un statut
special care, fiind o formă de autodeterminare a găgăuzilor, este parte integrantă şi inalienabilă a
Republicii Moldova şi soluţionează de sine stătător, în limitele competenţei sale, potrivit prevederilor
Constituţiei Republicii Moldova, în interesul întregii populaţii, problemele cu caracter politic, economic şi
cultural.
Autorităţile săteşti şi orăşeneşti- Autorităţile administraţiei publice, prin care se exercită autonomia
locală în sate şi în oraşe, sînt consiliile locale alese şi primarii aleşi.
Consiliul raional- coordonează activitatea consiliilor săteşti şi orăşeneşti în vederea realizării serviciilor
publice de interes raional.
Drept civil I, Drept civil II, Drept civil III
1. Drepturile persoanei cu capacitate de folosinţă.
Conform CCRM persoana fizica capata capacitate de folosinta din momentul nasterii si pierde acesta
capacitate de folosinta din momentul decesului.
Urmatoarele categorii de drepturi fac parte din continutul capacitatii de folosinta:
- drepturi privind integritatea fizica si morala a persoanei (dreptul la viata, la sanatate, la integritate fizica
si morala);
- drepturi care individualizeaza persoana in cadrul familiei sau societatii (dreptul la nume, la domiciliu,
la stare civila);
- drepturi asupra creatiei intelectuale sau artistice (dreptul de autor, de inventator);
- drepturile personalitatii (dreptul la propria imagine, la viata intima, la secretul convorbirilor telefonice si
al corespondentei).

12
-dreptul de a sesiza instanta de judecata
2. Drepturile şi obligaţiile persoanei cu capacitate de exerciţiu.
Deci conform CCRM persoana fizica are capacitatea de exercitiu di momentul implinirii virstei de 18
ani,si pierde aceasta capacitate odata cu decesul persoanei fizice.
Conform CCRM exista: Capacitate de exercitiu deplina și restrânsă.
Capacitatea deplină de exerciţiu a persoanei fizice începe la data cînd persoana fizică devine majoră, adică
la împlinirea vîrstei de 18 ani.
Minorul care a atins vîrsta de 16 ani poate fi recunoscut ca avînd capacitate de exerciţiu deplină dacă
lucrează în baza unui contract de muncă sau, cu încuviințarea părinţilor, adoptatorilor sau curatorului,
practică activitate de întreprinzător.
Capacitate de exercitiu restrinsa Capacitatea de exerciţiu a minorului care a împlinit vîrsta de 14 ani-
Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani încheie acte juridice cu încuviinţarea părintelui, adoptatorului sau a
curatorului, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
Lipsa capacitatii de exrcitiu
Persoana fizica poate sa fie lipsita de capacitatea de exercitiu in cazul in care a fost emisa o hotarire de
instanta de judecata cu privire la declararea persoanei fara capacitate de exercitiu si o a doua situatie este in
cazul in care persoana este sub virsat de 14 ani.
Capacitatea de exerciţiu a minorului care nu a împlinit vîrsta de 14 ani- Toate actele juridice pentru şi în
numele minorului pînă la împlinirea vîrstei de 14 ani pot fi încheiate doar de părinte, adoptator sau tutore,
în condiţiile prevăzute de lege.
Minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani este în drept să încheie de sine stătător:
a) acte juridice curente de mică valoare care se execută la momentul încheierii lor;
b) acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau
înregistrarea de stat a drepturilor apărute în temeiul lor;
c) acte de conservare.
3. Descrieţi necesitatea existenţei numelui persoanei fizice şi denumiri persoanei juridice.
Numele este acel atribut al persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat, în familie
şi în societate, prin cuvintele stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie.
Numele persoanei fizice- Orice persoană fizică are dreptul la numele stabilit sau dobîndit potrivit legii.
Numele cuprinde numele de familie şi prenumele, iar în cazul prevăzut de lege, şi patronimicul. Numele de
familie se dobîndeşte prin efectul filiaţiei şi se modifică prin efectul schimbării stării civile, în condiţiile
prevăzute de lege. Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, în baza declaraţiei de naştere.
Pentru a putea defini numele unei persoane fizice trebuie să se ţină seama de următoarele aspecte:
§ numele este un atribut de identificare al persoanei fizice;
§ numele este alcătuit din mai multe cuvinte (cel puţin doua cuvinte);
§ numele individualizează persoana fizică atât în societate cât şi în familie;

13
§ legea este cea care acordă cuvintelor care alcătuiesc numele semnificaţia de a individualiza persoana
fizică.
Denumirea persoanei juridice- Persoana juridică participă la raporturile juridice numai sub denumire
proprie, stabilită prin actele de constituire şi înregistrată în modul corespunzător. Denumirea persoanei
juridice trebuie să includă, în limba de stat, forma juridică de organizare. Persoana juridică nu poate fi
înregistrată dacă denumirea ei coincide cu denumirea unei alte persoane juridice înregistrate deja.
Persoana juridică a cărei denumire este înregistrată are dreptul să o utilizeze. Cel care foloseşte denumirea
unei alte persoane juridice este obligat, la cererea ei, să înceteze utilizarea denumirii şi să îi repare
prejudiciul. Persoana juridică este obligată să publice un aviz în “Monitorul Oficial al Republicii Moldova”
despre modificarea denumirii, sub sancţiunea plăţii dedespăgubiri.
4. Descrieţi necesitatea existenţei domiciliului, reşedinţei şi sediului persoanei juridice.
Sediul persoanei juridice
Organul înregistrării de stat înscrie în Registrul de stat datele cu privire la sediul persoanei juridice indicate
în actele de constituire şi nu este în drept să ceară alte documente pentru confirmarea acestor date.
Răspunderea pentru autenticitatea datelor prezentate cu privire la sediu o poartă persoana juridică.
În cazul schimbării sediului, persoana juridică este obligată, în termen de 30 de zile, să solicite organului
înregistrării de stat efectuarea înscrierii respective în Registrul de stat şi înregistrarea modificărilor operate
în actele de constituire.
Domiciliul și reședința temporară
Domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta își are reședința obișnuită. Se consideră că persoana își
păstrează domiciliul atît timp cît nu și-a stabilit un altul.
Reședința obișnuită demonstrează o legătură apropiată și stabilă a persoanei fizice cu locul vizat. La
determinarea reședinței obișnuite se iau în considerare toate elementele de fapt relevante, în special durata
și regularitatea prezenței persoanei în locul vizat, precum și condițiile și motivele acestei prezențe.
Reședința temporară a persoanei fizice este locul unde își are locuința temporară sau secundară. În lipsă de
reședință temporară, persoana este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta
nu se cunoaște, la locul unde acea persoană se găsește.
5. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice.
Ca şi capacitatea de folosinţă, capacitatea de exerciţiu are două laturi: una activă (aptitudinea de a dobîndi
drepturi) şi una pasivă (aptitudinea de a exercita obligaţii). Capacitatea de exerciţiu, în întinderea ei,
depinde de capacitatea de folosinţă. Capacitatea de folosinţă este şi rămîne mai largă, deoarece aptitudinea
de a avea drepturi şi obligaţii nu depinde de izvorul acestora (act juridic sau fapt juridic), pe cînd
aptitudinea de a dobîndi drepturi şi a asuma obligaţii se limitează la actele juridice. La realizarea capacităţii
de exerciţiu însă pot fi puse unele condiţii, limite care restrîng capacitatea de exerciţiu. Aceste condiţii şi
limite îşi au originea fie în normele legale, fie în normele actului constitutiv sau, după caz, în statut.
Pentru unele categorii de persoane juridice, legea poate să restrîngă capacitatea de folosinţă, prin urmare şi
cea de exerciţiu. Aceasta priveşte unele persoane juridice care pot desfăşura genuri unice de activitate sau
care, pentru a-şi realiza capacitatea, trebuie să obţină autorizaţie de stat (licenţă). Partidele politice nu pot
desfăşura activitate de întreprinzător. Societăţile comerciale constituite drept casă de schimb valutar, ca

14
broker, dealer, registrator, pre¬cum şi alţi participanţi profesionişti la piaţa hîrtiilor de valoare, au dreptul
de a desfăşura activităţile stabilite în actele normative.
Administrator al persoanei juridice poate fi directorul, directorul gene¬ral, managerul-şef sau preşedintele
ei ori o altă persoană fizică, de exemplu: asociatul societăţii în nume colectiv, comanditatul din societatea
în coman¬dită împuternicită prin lege sau prin actul constitutiv. Nu pot avea calitatea de administrator al
persoanei juridice persoanele cărora le este interzis prin lege sau prin hotărîre judecătorească să ocupe
posturi de răspundere.
Sfîrşitul capacităţii de exerciţiu. Capacitatea de exerciţiu încetează odată cu radierea persoanei juridice
din registrul de stat.
6. Condiţiile de valabilitate ale actului juridic.
Condiţiile de valabilitate a actului juridic civil reprezintă elementele esenţiale fără de care un act juridic civil
nu poate exista, precum şi cerinţele pe care fiecare dintre aceste elemente trebuie sa le îndeplineasca.
Actul juridic civil valabil incheiat, conform codului civil, presupune îndeplinirea a patru condiţii sau elemente
de valabilitate:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
3. un obiect determinat;
4. cauză licită.
7. Nulitatea actului juridic.
Nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice
edictate pentru încheierea sa valabilă.
1.În funcţie de natura interesului (general sau individual) ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea
actului juridic civil, deosebim nulitatea absolută şi nulitatea relativă.
§ Nulitatea absolută este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei
norme juridice care ocroteşte un interes general, obştesc (deci a unei norme juridice imperative de ordine
publică, desigur, care instituie o condiţie de validitate pentru încheierea actului juridic).
§ Nulitatea relativă este acea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme
juridice care ocroteşte un interes particular, individual (deci a unei norme juridice imperative de ordine privată,
care instituie o condiţie de validitate pentru încheierea actului juridic).
2. Nulitatea parţiala şi nulitatea totala. Această clasificare se face după criteriul întinderii efectelor nulităţii.
§ Nulitatea parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului juridic civil,
celelalte efecte menţinîndu-se întrucît nu contravin legii.
§ Nulitatea totală este acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în întregime.
3. În funcţie de modul de consacrare legislativă, distingem nulitatea expresă (numită şi nulitate textuală sau
chiar explicită) şi nulitatea virtuală (numită şi nulitate implicită sau tacită).

15
§ Prin nulitate expresă se desemnează acea nulitate care este prevăzută, ca atare, într-o dispoziţie legală. Cele
mai multe nulităţi fac parte din această categorie, fiind prevăzute fie în Codul civil, fie în alte acte normative.
§ Prin nulitate virtuală se desemnează acea nulitate care nu este expres prevăzută de lege, dar care rezultă
neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil.
4. După felul condiţiei de validitate încălcate la încheierea actului juridic civil nulităţile sînt de fond sau de
formă.
§ Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori nevalabilităţii unei condiţii de fond a
actului juridic civil (consimţămînt, capacitate, obiect, cauză). Nulităţile din această categorie sînt cele mai
numeroase în practică.
§ Nulitatea de formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem.
8. Clasificarea bunurilor aflate în circuitul civil.
Bunuri sînt toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau colective şi drepturile patrimoniale.
Bunurile imobile şi mobile
Bun imobil se consideră terenul înregistrat în registrul bunurilor imobile sub număr cadastral distinct.
Bunurile care nu sînt raportate la categoria de bunuri imobile, inclusiv banii, valorile mobiliare și alte
titluri de valoare, sînt considerate bunuri mobile.
Bunurile divizibile şi indivizibile
Este divizibil bunul care poate fi partajat în natură fără a i se schimba destinaţia economică.
Este indivizibil bunul ale cărui părţi, în urma divizării, pierd calităţile şi destinaţia lui.
Bunul principal şi bunul accesoriu
Bunul destinat în mod permanent întrebuinţării economice unui alt bun (principal) şi legat de acesta prin
destinaţie comună este un bun accesoriu atît timp cît satisface această întrebuinţare. Toate celelalte
bunuri sînt principale.
Bunurile fungibile şi bunurile nefungibile
Sînt fungibile bunurile care, în executarea unei obligaţii, pot fi înlocuite cu altele fără a afecta valabilitatea
plăţii. Toate celelalte bunuri sînt nefungibile.
Bunul determinat individual şi bunul determinat generic
Se consideră determinat individual bunul care, potrivit naturii sale, se individualizează prin semne,
însuşiri caracteristice doar lui.
Bunul determinat generic se consideră bunul care posedă semnele caracteristice tuturor bunurilor de
acelaşi gen şi care se individualizează prin numărare, măsurare, cîntărire. Bunul determinat generic este
fungibil.
Bunurile consumptibile şi bunurile neconsumptibile
Sînt consumptibile bunurile a căror întrebuinţare obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanţei
lor. Toate celelalte bunuri sînt neconsumptibile.

16
Bunurile domeniului public şi bunurile domeniului privat
9. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate.
Prın drept de proprıetate se subînțelege dreptul de proprietate al persoanei fizice, juridice al statului sau
al unitatilor administrativ teritoriale asupra unor bunuri mobile sau imobile exercitand asupra lor atributele
dreptului de proprietate(posesıunea,folosınta si dispozitia).
Modurile de dobindire a dr de prop:
1. modul originar si modul derivat, in funcție de situatia juridica a bunului in momentul dobindirii (Mod
originar ii este caracteristic faptul că dobinditorul este primul proprietar al bunului.)
2. mod de dobindire universala (mod prin care dobinditorul primeste intreaga universalitate juridica, ex
mostenirea);
*mod de dobindire cu titlu universal (dobinditorului se transmite doar o portiune din patrimoniu);
*mod de dobindire cu titlu particular (dobinditorului se transmite un bun determinat sau o masa de bunuri
determinate);
3. mod de dobindire cu titlu oneros și mod de dobândire cu titlu gratuit, în funcție de caracterul
transmiterii (Modul de dobindire cu titlu oneros în scimbul drepturilor reale, dobinditorul se obliga la plata
unui ekivalent,de ex vinzarea-cumpararea: Modul de dobindire cu titlu gratuit-dobinditorul dr real nu se
obliga la nici o prestatie fata de transmitator,ex.donatia);
4. mod de dobindire intre vii (mod te transmitere a dr de prop in timpul vietii contractantilor);mod de
dobindire pu cauza de moarte (mod de transmitere a dr de prop numai in momentul mortii prop actual.se
refera doar la pers fizice.)
10. Încetarea dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate se pierde, în condiţiile legii, în urma consumării, pieirii fortuite sau distrugerii
bunului, înstrăinării lui în temeiul unui act juridic, renunţării la dreptul de proprietate, precum şi în alte
cazuri prevăzute de lege.
Nimeni nu poate fi forţat să cedeze proprietatea sa, cu excepţia cazurilor cînd, conform legii, se
efectuează:
a) urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului;
b) înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate avea în proprietate;
c) răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor de comportare cu acestea;
d) privatizarea proprietăţii de stat;
e) exproprierea pentru cauză de utilitate publică;
f) rechiziţia;
g) confiscarea;
Proprietarul poate renunţa oricînd la dreptul de proprietate printr-o declaraţie în acest sens sau în alt mod
care atestă cu certitudine că a renunţat la bun fără intenţia de a păstra dreptul de proprietate asupra lui.

17
Obligaţiile proprietarului în legătură cu bunul la care a renunţat încetează atunci cînd un terţ dobîndeşte
dreptul de proprietate asupra bunului.
Drept penal I, Drept penal II
1. Prezentaţi noţiunea componenţei de infracţiune, enumeraţi și caracterizați elementele acesteia.
Conform art 52 CP al RM, componența de infracțiuni se consideră o totalitate de semne obiective
(obiectul, latura obiectivă) și subiective (subiectul, latura subiectivă), stabilite de legea penală, ce califică o
faptă prejudiciabilă drept infracțiune concretă.
Elementele componenței de infracțiuni sunt:
Obiectul infracțiunii ca fiind valoarea socială și relațiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt
prejudiciate ori vătămate prin fapta infracțională.
Categorii de obiecte ale infracțiunii:
a) Obiectul juridic:
 Obiect general – totalitatea valorilor și relațiilor sociale ocrotite de normele dreptului penal
 Obiect generic – un grup de valori sau relații sociale, de aceeași natură, apărate prin normele
dreptului penal
 Obiect special – valoarea sau relația social concretă care este prejudiciată prin săvârșirea infracțiunii
 Obiect complex – două sau mai multe valori sociale cu relații sociale aferente.
b) Obiectul material – entitatea materială sau persoana asupra căreia se îndreaptă direct fapta infracțională.

Subiecții infracțiunii desemnează persoanele fizice sau juridice implicate în săvârșirea unei infracțiuni fie
prin săvârșirea faptei, fie prin suportarea consecințelor acesteia.
Trăsăturile persoanei fizice:
1. Caracter fizic – cetățean al RM, cetățean străin, apatrid. Nu pot fi subiect al infracțiunii păsările,
animalele.
2. Vârsta – 16 ani, iar în cazurile prevăzute de alin 2 art 21 CP al RM – 14 ani.
3. Responsabilitatea – aptitudinea persoanei de a-și da seama de faptele și rezultatele sale, de semnificația
social a acestora, precum și de a-și putea determina și dirija în mod conștient voința.
Latura obiectivă – partea exterioară, vizibilă a infracțiunii (ceea ce putem percepe cu organele de simț).
Latura obiectivă include următoarele elemente:
a) Fapta prejudiciabilă
b) Urmările prejudiciabile
c) Legătura cauzală
Prin latura subiectivă a infracțiunii se înțelege atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta
săvârșită și urmările ei, motivul și scopul infracțiunii.
Există următoarele elemente:

18
- Vinovăția – atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta și urmările produse. Vinovăția există când
fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție (directă și indirectă) sau din imprundență (sine-
încredere și neglijență).
- Motivul – prin motiv se înțelege impulsul interior care determină hotărârea infracțională și deci
implicit comiterea infracțiunii.
- Scopul – reprezintă finalitatea urmărită prin săvârșirea faptei ce constituie elementul material al
infracțiunii, obiectul propus și reprezentat de făptuitor ca rezultat al faptei sale.
2. Caracterizaţi modalităţile infracţiunii unice și pluralității de infracțiuni.
Unitatea de infracțiuni – atunci când în activitatea desfășurată de o persoană identificăm conținutul unei
singure componențe de infracțiune.
Tipuri:
a) unitatea naturală – are la bază unicitatea acțiunii/inacțiunii care constituie elementul material al
infracțiunii, în același timp ea producând un singur rezultat. Unitatea naturală se prezintă sub forma
infracțiunii simple și continue.
b) unitatea legală – are la bază voința legiuitorului de a reuni în cadrul unei singure infracțiuni mai multe
fapte care ar constitui infracțiuni de sine stătătoare care ar forma o pluralitate. Unitatea legală se prezintă
sub forma infracțiunii continuate, complexe, infracțiunii de obicei.
Pluralitate de infracțiuni – atunci când în activitatea prejudiciabilă a persoanei identificăm conținuturile a
două sau mai multor componențe de infracțiuni.
Tipurile:
a) concursul de infracțiuni – săvârșirea de către o persoană a două sau mai multor infracțiuni dacă persoana
nu a fost condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele și dacă nu a expirat termenul de prescripție de
tragere la răspunderea penală. Concursul de infracțiuni se prezintă sub două forme – real și ideal.
b) recidiva – săvârșirea unei infracțiuni intenționate de către o persoană care are antecedente penale pentru
o infracțiune intenționată comisă anterior, dacă la momentul săvârșirii acelei infracțiuni ea a atins vârsta de
18 ani. Este recidivă simplă, periculoasă și deosebit de periculoasă.

3. Caracterizaţi formele vinovăţiei și modalitățile acestora

Vinovăţia ca trăsătură a infracţiunii reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta şi urmările
produse.
Infracțiunea săvârșită cu 2 forme de vinovăție se consideră intenționată.
Condițiile de survenire a răspunderii pentru infracțiunea săvârșită cu 2 forme de vinovăție:
a) săvârșirea cu intenție a faptei prejudiciabile
b) producerea urmărilor mai grave care atrag înăsprirea pedepsei penale și care nu erau cuprinse de intenția
făptuitorului.
c) răspunderea penală pentru asemenea urmări survine numai dacă persoana:
 A prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera în mod ușuratic că ele vor putea fi evitate

19
 Nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, dar trebuia și putea să le prevadă.
Intenţia directă se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi
urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii incriminate.
Intenţia indirectă există atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte
acceptă posibilitatea producerii lui.
Imprudenţa şi modalităţile sale.
Culpa: fapta este săvârşită din culpa când infractorul:
Prevede rezultatul faptei dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce
Nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Culpa are doua forme: increderea exagerata și neglijenta penală.
4. Efectuaţi analiza noţiunilor: responsabilitate, iresponsabilitate, responsabilitate redusă și efectele
acestora asupra răspunderii penale.
Responsabilitatea – aptitudinea persoanei de a-și da seama de faptele și rezultatele sale, de semnificația
social a acestora, precum și de a-și putea determina și dirija în mod conștient voința. Responsabilitatea
cuprinde factorul intelectiv, adică rațiune, conștiință și inteligență, dar și factorul volitiv (voință).
Iresponsabilitate – starea în care persoana nu putea să-și dea seama de acțiunile ori inacțiunile sale sau nu
putea să le dirijeze.
Responsabiliate redusa-Persoana care a săvîrşit o infracţiune ca urmare a unei tulburări psihice,
constatată prin expertiza medicală efectuată în modul stabilit, din cauza căreia nu-şi putea da seama pe
deplin de caracterul şi legalitatea faptelor sale sau nu le putea dirija pe deplin este pasibilă de
responsabilitate penală redusă.
5. Caracterizaţi principiul cetăţeniei în contextul aplicării legii penale în spaţiu şi asupra
persoanelor.
Principiul realităţii legii penale (principiul naţionalităţii pasive,sau principiul cetăţeniei pasive) conform
alin. 3 art 11 Cod Penal cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază permanent pe teritoriul R.M şi au
săvîrşit infracţiuni în afara teritoriului ţării poartă răspundere penală în conformitate cu prezentul cod penal
al R.M şi sunt traşi la răspundere penală pe teritoriul R.M dacă infracţiunile săvîrşite sînt îndreptate
împotriva intereselor R.M ,împotriva dreptului şi libertăţilor cetăţeanului R.M. ,împotriva păcii şi
securităţii omenirii sau constituie infracţiuni de război, precum şi pentru infracţiunile prevăzute de tratatele
internaţionale la care R.M este parte dacă aceştia nu au fost condamnaţi în statul străin. Statul apără
valorile societăţii, şi în cazul în care sunt săvîrşite infracţiuni împotriva valorilor societăţii ,cetăţenii străini
şi apatrizii care au săvîrşit infracţiuni v-or fi sancţionaţi conform prezentului cod.
Principiul personalităţii legii penale (principiul cetăţeniei active) conform art. 11 alin.(2) prevede că
cetăţenii R.M. sau apatrizii cu domiciliul permanent pe teritoriul R.M. care au săvîrşit infracţiuni în afara
teritoriului ţării sunt pasibili de răspundere penală în conformitate cu prezentul cod. Incidenţa legii penale
a R.M asupra infracţiunilor săvîrşite în afara teritoriul ei este determinat de calitatea persoanei (cetăţeanul
R.M) ,acest raport dintre cetăţeni şi stat adusă o siguranţă ca persoana să fie sancţionată nu în alt stat ci în
statul R.M.

20
6. Prezentaţi noţiunea şi tipurile individualizării pedepselor penale.
Operaţia de adaptare a pedepsei în raport cu fiecare infracţiune și cu fiecare infractor, în vederea realizării
scopului ei, poartă denumirea de individualizare a pedepsei.
Sunt cunoscute următoarele trei forme de individualizare a pedepselor:
1) individualizarea legală- este înfăptuită de către legiuitor, în însuși momentul elaborării legii penale,
prin stabilirea felului și a limitelor pedepselor, precum și a măsurii în care acestea pot fi modificate sub
influenţa cauzelor de agravare sau de atenuare;
2) individualizarea judiciară (judecătorească) o realizează instanţa de judecată și se materializează prin
aplicarea pedepsei concrete infractorului pentru fapta comisă, în funcţie de gradul concret de
prejudiciabilitate al faptei, de periculozitatea infractorului, de împrejurările concrete atenuante ori
agravante în care s-a săvârșit infracţiunea sau care caracterizează persoana infractorului;
3) individualizarea administrativă nu se rezumă la regimul de executare, ci privește și durata executării
efective a pedepsei, care poate fi modificată la propunerea organelor administrative prin acordarea graţierii
ori a eliberării condiţionate.
7. Caracterizați modalităţile pedepselor penale.
Pedeapsa este o măsură de constrîngere statală, şi un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului, ce
se aplică de instanţa de judecată în numele legii celor care au săvîrşit infracţiuni cauzîndu-le astgfel
anumite lipsuri şi restricţii drepturilor lor.
Clasificare pedepselor:
1. in functie de importanta si gradul lor de autonomie:
• pedepsele principale sunt aplicate in mod independent pt savirsirea unei infr, fara a si adaugate la
altele; sunt pune in executare imediat dupa aplicarea si raminerea lor definitive. (munca neremunerata in
folosul comunitatii, arestul, trimiterea intr-o unitate militara disciplinara, inchisoarea si detentiunea pe
viata.)
• Pedepsele complementare se aplica doar in calitate de adios la o pedeapsa principala, pe care o
complementeaza in vederea unei individualizari maxime si pt a atinge scopurile pedepsei. (retragerea
gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare si a distinctiilor de stat.)
• Pedepsele mixte pot fi aplicate atit ca pedepse principale, cit si ca pedepse complementare. (amenda,
privarea de dr de a ocupa anumite functii sau de a exercita o anumita activitate.
2. in functie de continutul drepturilor si libertatilor restrinse sau privative:
* Pedepse privative sau restrictive de libertate, ce aduc atingere libertatii persoanei – arestul,
inchisoarea, detentiunea pe viata, trimiterea intr-o unitate militare disciplinara;
• Pedepse pecuniare, care vizeaza patrimonial condamnatului – amenda.
• Pedepse restrictive prezinta limitarea dreptului la munca potrivit liberei alegeri a persoanei. –
munca neremunerata in folosul comunitatii, privarea de dreptul de a ocupa anumite functii sau de a
exercita o anumita activitate.
3. in functie de durata lor:

21
• Pedepse pe termen, din care fac parte majoritatea pedepselor – arestul, inchisoarea, munca
neremunerata in folosul comunitatii, pee le legea stabileste anumite limite in timp, perioada in care acestea
se executa.
• Pedepse fara termen – retragerea gradului military, a unui titlu special, a gradului de calificare si a
distinctiilor de stat, detentiunea pe viata, lichidarea PJ.
4. in functie de subiectul infractiunii:
• Pedepse aplicate persoanelor fizice;
• Pedepse aplicate persoanelor juridice.
Pedepse aplicabile persoanelor fizice
Amenda e o sanctiune pecuniara ce se aplica de catre instanta de judecata in cazurile si in limitele
prevazute de CP. Ea se stabileste in unitati conventionale,fiind egala cu 50 lei.
Privarea de dreptul de a ocupa anumte funcţii sau de a exercita o anumită activitate- Consta in
interzicerea de a ocupa o functie sau de a exercita o activitate de natura aceleia de care s-a folosit
condamnatul la savirsirea infr.
Munca neremunerată în folosul comunităţii- consta in antrenarea condamnatului, in afara timpului
serviciului de baza sau de studii, la munca, determinate de autoritatile administratiei publice locale. Ea se
stabileste pe un termen de la 60 la 240 ore si e executata de la 2 la 4 ore pe zi, poate fi prestata cel mult 18
luni, ce se calculeaza de la data raminerii definitive a hotarii judecatoresti.
Nu sunt supusi muncii neremunerate in folosul comunitatii :
* invalizii de gr I si II.
* militarii.
* femeile gravide.
* femeile care au copii pina la 8 ani.
* pers care n-au atins 16 ani.
* pers care au atins virsta de pensionare.
Închisoarea- consta in privarea de libertate a pers vinovate de savirsirea unei infr prin izolarea impusa
acesteia de mediul normal de viata si plasarea ei, pe baza hotaririi instantei de judecata, pe un anumit
termen intr-un penitenciar.
Inchisoarea e una dintre cele mai severe pedepse din categoria celor principale, care se caracterizeaza in
mod essential prin 2 trasaturi:
– izolarea fortata de societate a condamnatului
- instituirea unui regim bine reglementat de executare a acestei pedepse.
Pedepse aplicabile persoanelor juridice
1. Amenda e o sanctiune pecuniara ce se aplica de catre instanta de judecata in cazurile si in limitele
prevazute de CP Marimea amenzii pt pers juridice se stabileste de la 1500 la 60000 de u.c., in functie de

22
caracterul si de gravitatea infractiunii savirsite, de marimea daunei cauzate, luindu-se in considerare
situatia economico-financiara a per.jur.

2. Privarea unei PJ care desfasoara activitatea de intreprinzator de dreptul de a exercita o anumita

activitate. Poate fi aplicata atit ca pedeapsa principala, cit si complementara. Consta in stabilirea
interdictiei de a incheia anumite tranzactii, de a emite actiuni sau alte titluri de valoare, de a primi
subventii, inlesniri si alte avantaje de la stat sau de a exercita alte activitati. Privarea de dr de a exercita o
anumita activitate poate fi limitata la un anumit teritoriu sau la o anumita perioada a anului si se stabileste
pe un termen de pina la 5 ani sau pe un termen nelimitat.

3. Lichidarea PJ care desfasoara activitatea de intreprinzator consta in dizolvarea acesteia, cu survenirea

consecintelor prevazute de legislatia civila. Poate fi atit ca pedeapsa principala, cit si complementara.
Aceasta pedeapsa e un echivalent al pedepsei capitale si repr sanctiunea cea mai grava si se aplica in cazuri
exceptionale.

8. Prezentaţi noţiunea măsurilor de siguranţă, enumeraţi şi caracterizați tipurile acestora.

Masurile de siguranta sunt sanctiuni de drept penal care se dispun in raport cu persoanele care au comis
fapte prevazute de legea penala in scopul inlaturarii unor stari de pericol si al preintampinarii savarsirii
altor fapte prevazute de legea penala.
Măsurile de siguranţă au drept scop înlăturarea unui pericol şi preîntîmpinarea săvîrşirii faptelor prevăzute
de legea penală.
Măsuri de siguranţă sînt:
a) măsurile de constrîngere cu caracter medical- constau in obligarea pers care a savirsit o fapta prevazuta
de legea pen si care sufera de anumite deficiente de ordin mintal sau face abuz de substante alcoolice sau
narcotice sa urmeze un anumit tratament medical ;
b) măsurile de constrîngere cu caracter educativ- reprezinta un sistem alternativ de sanctiuni destinat
minorilor, acestea intervin pentru inlaturarea unor cauze care creaza un pericol social, sunt sanctiuni de
drept penal cu caracter educativ destinate unor personalitati in formare.;
c) expulzarea- consta in faptul ca cetatenilor straini si apatrizilor care au fost condamnati pentru savirsire
unor infr li se poate interzice raminerea pe teritoriul tarii. ;
d) confiscarea specială- consta in trecerea fortata si gratuita in proprietatea statului a bunurilor utilizate la
savirisrea infr sau rezultate din infr a caror detinere prezinta pericolul ca pe viitor vor fi comise noi fapte
prevazute de legea pen..
e) confiscarea extinsă.
9. Enumeraţi și caracterizați participanţii la infracţiune.
Pluralitatea de făptuitori este consacrată în art.42 CP, conform căruia participanţi la infracţiune sunt
persoanele care contribuie la săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori,
organizatori, instigatori sau complici.

23
Autor persoana care săvârșește în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum și persoana care
a săvârșit infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza
vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de prezentul cod.
Coautoratul este prezent când fapta prevăzută de legea penală a fost săvârșită în mod nemijlocit de către
două sau mai multe persoane.
Organizator persoana care a organizat săvârșirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum și
persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea
acestora.
Instigator persoana care prin orice metodă determină o altă persoană să săvârșească o infracţiune.
Complicele ca persoana care a contribuit la săvârșirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de
informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare a obstacolelor, precum și persoana care a
promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârșire a
infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobândite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp
că va procura sau va vinde atare obiecte”.
10. Prezentaţi noţiunea şi caracterizați cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei reprezintă anumite stări, situaţii, cazuri, împrejurări a
căror existenţă în timpul săvârșirii faptei face ca realizarea eficientă a vreuneia dintre trăsăturile esenţiale
ale infracţiunii să devină imposibilă.
Legıtıma aparare este o cauza care ınlatura caracterul nejustıfıcat al uneı fapte penale sı ımpreuna cu
starea de necesıtate,exercıtarea unuı drept sau ındeplınırea uneı oblıgatıı sı alaturı de consımtamantul
vıctıemı constıtuıe cauzele justıfıcatıve.
Condiţiile legitime ale apărării, care se referă la atac sunt:
 pericolul social al atacului;
 existenţa faptei periculoase;
 direct, imediat, material si real;
STAREA DE NECESITATE este in stare de necesitate acela care savarseste fapta pentru a salva de la un
pericol iminent si care nu putea fi inlaturat altfel, viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau
un bun important al sau ori al altuia sau un interes public. ex: sustragerea unei masini pentru a transporta
de urgenta la spital o persoana accidentata;
Conditiile starii de necesitate
-pericolul sa fie iminent;
-pericolul iminent sa ameninte: viata, integritatea corporala, sanatatea persoanei, ori un bun important (bun
de o valoare deosebita artistica, stiintifica, istorica ori afectiva) la acesteia, ori un interes public;
-sa fie inevitabil – adica sa nu poata fi inlaturat in alt mod; aprecierea caracterului inevitabil se face prin
luarea in considerare a tuturor imprejurarilor in care persoana a fost nevoita sa actioneze.
CONSTRANGEREA FIZICA- presiunea pe care o forta careia nu i se poate rezista o exercita asupra
energiei fizice a unei alte persoane in asa fel incat aceasta comite o fapta prevazuta de legea penala, fiind
in imposibilitate fizica de a actiona altfel;

24
Conditiile constrangerii fizice
- sa existe o constrangere asupra fizicului unei persoane; actiunea de constrangere poate proveni din partea
altei persoane, din partea unui animal, a unui eveniment;
- constrangerii la care a fost supusa persoana sa nu i se fi putut rezista; posibilitatea de a rezista
constrangerii se apreciaza concret in functie de natura si intensitatea fortei de constrangere si de
capacitatea si starea psihica a persoanei constranse;
- sub imperiul constrangerii persoana sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala.
CONSTRANGEREA MORALA- presiunea exercitata prin amentntarea cu un pericol grav, pentru
persoana faptuitorului ori a altuia si sub imperiul caruia cel amenintat savarseste o fapta prevazuta de legea
penala.
Conditiile constrangerii morale
- sa se savarseasca o fapta prevazuta de legea penala sub imperiul unei constrangeri exercitata prin
amenintarea cu un pericol grav;
- sa existe o actiune de constrangere exercitata prin amenintare cu un pericol grav:
- actiunea de constrangere creeaza persoanei amenintate un sentiment de teama; sub imperiul amenintarii
persoana are de ales intre a suferi raul cu care este amenintata si a savarsi fapta ce i se pretinde;
- amenintarea poate fi facuta verbal sau in scris;
CAZUL FORTUIT- situatia, starea, imprejurarea in care actiunea sau inactiunea persoanei a produs un
rezultat pe care acea persoana nu l-a conceput si nici urmarit si care se datoreaza unei energii a carei
interventie nu a putut fi prevazuta; ex: peste actiunea tractoristului de a ara se suprapune o alta energie a
carei interventie este imprevizibila (explozia obuzului);
Drept administrativ
1. Funcţiile de bază şi competenţa Preşedintelui Republicii Moldova ca subiect al dreptului
administrativ.
Presedıntele are maı multe atrıbutıı prıntre care se enumera:
Atrıbutııle ın domenıul apararıı:
1. Presedıntele R.M. poate declara,cu aprobarea prealabıla a Parlamentuluı,mobılızarea partıala sau
generala.
2. Poate declara,cu aprobarea prealabıla a parlamentuluı mobılızarea partıala sau generala.
Atrıbutııle presedınteluı ın domenıul polıtıcıı externe:
1. Presedıntele poarta tratatıve sı ıa parte la negocıerıı,ıncheıe tratate ınternatıonale ın numnele R.M. sı
le prezınta ın modul sı ın termenul stabılıt prın lege,spre ratıfıcare parlamentuluı.
2. Presedıntele R.M. acredıteaza sı reclama reprezentantıı dıplomatıcı aı tarıı sı aproba
ınfııntarea,desfııntarea sau schımbarea ranguluı mısıunıı dıplomatıce.
Conform art.88 dın Constıtutıe Presedıntele maı are sı alte atrıbutıı:
1. Confera decoratıı sı tıtluır de onoare.i

25
2. Acorda grade mılıtare supreme prevazute de lege.
3. Solutıoneaza problemele cetatenılor R.M. sı acorda azıl polıtıc.
4. Numeste ın functıe publıca,ın functııle prevazute de lege.
5. Acorda gratıere ındıvıduala.
6. Acorda rangurı dıplomatıce.
7. Suspenda actele Guvernuluı,ce contravın legıslatıeı,pana la adoptarea hotararıı defınıtıve a Curtıı
Constıtutıonale.
2. Componenţa Guvernului şi modalitatea sa de formare.
Guvernul este alcătuit din:
a) Prim-ministru;
b) prim-viceprim-ministru;
c) viceprim-miniștri;
d) miniștri;
e) alți membri stabiliți prin lege organică.
Modul de constituire și învestire a Guvernului cuprınde 4 etape:
1) desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru (Președintele Republicii Moldova
desemnează un candidat pentru funcția de Primministru, în urma consultării partidului care are majoritatea
absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.)
2) solicitarea de către candidatul desemnat la funcția de prim-ministru a votului de încredere;(
Candidatul pentru funcția de Prim-ministru ya cere, în termen de 15 zile de la desemnare, votul de
încredere al Parlamentului privind programul de activitate și a întregii liste a Guvernului.)
3) dezbaterea în Parlament a programului și a listei Guvernului, acordarea încrederii Guvernului;
( înainte de dezbaterea nemijlocită în ședință, poate avea loc audierea candidaților la funcția de ministru în
ședința fracțiunilor parlamentare. Avizele (opiniile) fracțiunilor parlamentare au caracter consultativ (de
recomandare).Candidatul la funcția de Prim-ministru, în cazul în care unii din candidați au primit un aviz
nefavorabil, poate să nu efectueze modificări în lista Guvernului, asumîndu-și răspunderea pentru echipa
guvernamentală, solicitînd, în acest sens, învestirea acestuia.)
4) numirea Guvernului.( După acordarea votului de încredere asupra programului și a întregii sale liste,
Guvernul este numit prin decret de către Președintele Republicii.)
3. Rolul consiliilor locale ca subiecţi ai administraţiei publice locale.
Consiliile locale sînt compuse din consilieri aleşi în condiţiile Codului electoral. Numărul de consilieri se
stabileşte în funcţie de numărul de locuitori ai unităţii administrativ-teritoriale.
Consiliul local se întruneşte în primă şedinţă în termen de 20 de zile calendaristice de la data validării
mandatelor de consilier. Consilierii din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul întîi se convoacă în
primă şedinţă prin hotărîre a consiliului electoral de circumscripţie.
Consiliul local realizează următoarele competenţe:

26
a) decide punerea în aplicare şi modificarea, în limitele competenţei sale, a impozitelor şi taxelor locale, a
modului şi a termenelor de plată a acestora, precum şi acordarea de facilităţi pe parcursul anului bugetar;
b) administrează bunurile domeniului public şi ale celui privat ale satului (comunei), oraşului
(municipiului);
c) decide în privința actelor juridice de administrare privind bunurile domeniului public al satului
(comunei), orașului (municipiului), după caz, precum și privind serviciile publice de interes local, în
condițiile legii;
d) decide în privința actelor juridice de administrare sau de dispoziție privind bunurile domeniului privat
al satului (comunei), orașului (municipiului), după caz, în condițiile legii;
e) decide atribuirea şi schimbarea destinaţiei terenurilor proprietate a satului (comunei), oraşului
(municipiului), după caz, în condiţiile legii;
4. Statutul administrativ-juridic al funcţionarului public.
Functıonar publıc este definit ca persoană fizică învestită în mod legal, prin actul de voință unilaterală al
unei autorități publice sau al cetățenilor, cu sarcina îndeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei
funcții publice, în vederea realizării competenței organului din structura căreia face parte funcția
respectivă.
Funcţia publică şi statutul ei juridic se instituie de Parlament, de Preşedintele Republicii Moldova, de
Guvern şi de alte autorităţi publice centrale sau locale, în limita competenţei lor stabilite de Constituţie şi
de alte legi.
Statutul juridic al funcţiei publice se stabileşte potrivit nivelului organizatorico-juridic al autorităţii publice
care angajează funcţionarul, locului şi rolului acestei funcţii în structura autorităţii publice, caracterului şi
nivelului de competenţă profesională care se cer pentru ocuparea funcţiei respective.
Statutul juridic al funcţiei publice include drepturile, obligaţiile, responsabilitatea funcţionarului public,
exigenţele faţă de pregătirea lui profesională.
5. Noţiuni generale privind răspunderea administrativă.
1. Din punct de vedere juridic, este mai corect de menționat ca raspunderea admınıstratıva este : persoana
ce poate fi trasă la răspundere administrativă numai dacă în acțiunile (inacțiunile) ei există semnele
componenței contravenției concrete și dacă lipsesc circumstanțele care exclud răspunderea administrativă.
Din această definiție este, absolut, clar că titularul răspunderii administrative este persoana, iar
sancționarea vine din numele statului.
2. La fel și în doctrina națională a dreptului administrativ nu există claritate în acest sens. Autorul I.
Creangă consideră că: „Răspunderea administrativă intervine în cazul săvîrșirii unei abateri de natură
administrativă și se aplică sub două forme: răspunderea administrativă pentru săvîrșirea contravențiilor și
răspunderea disciplinară pentru o abatere disciplinară".
Din această definiție urmează un răspuns clar referitor la întrebările formulate anterior: titularul
răspunderii administrative este persoana; iar organele abilitate să o aplice —organele puterii
executive, chiar dacă și această poziție este discutabilă.

27
3. În ceea ce privește definirea răspunderii administrative, titularul ei și organele abilitate să o aplice se
observă o diversitate de opinii și în doctrina juridică românească.
Drept internațional public
1. Caracteristica tratatului ca izvor de drept internațional.
Tratatul internaţional. Tratatul este cel mai important izvor de drept internaţional datorită clarităţii
exprimării normei juridice,tehnicii sofisticate de redactare şi frecvenţei utilizării sale. Tratatu l
internaţional este definit ca forma expresă de manifestare a acordului de voinţă dintre două sau maimulte
stateori alte subiecte de drept internaţional,încheia t în formă scrisă şi guvernat de dreptul internaţional, cu
scopul dea crea,a modifica sau a abroga norme de drept internaţional. Elemente : Partile tb sa fie subiecte
de DI, tratatul e reglementat de DI, tratatul produce efecte juridice internationale, obiectul tratatului tb sa
fie legal si posibil.
2. Mijloacele de soluționare pașnică a diferendelor internaționale.
Mijloacele diplomatice de reglementare pasnica a diferendelor internationale.
Diferendele internationale se solutioneaza pe cale pasnica cu respectarea principiilor egalitatii suverane al
statelor si in conformitate cu liberatea de alegere a modalitatilor si mijloacelor de reglementare pasnica a
diferendelor. In categoria de mijloace politico-diplomatice de solutionare a diferendelor internationale
fac parte:
Negocierele - sunt cele mai eficiente mijloace , mai ieftine,si la indemina partilor care pot fi de 2
tipuri:bilaterale si multilaterale.pe parcursul negocierilor pot fi acceptate diverse forme si metode de
solutionare a diferendului in-al. toate mijloacele de solutionare pasnica a diferendelor se initiaza de regula
prin negocieri si se finalizeaza de multe ori de asemenea prin negocieri.
Bunele oficii - implica prezenta unui tert acceptat d catre partile in diferend ce ajuta la negocieri si chiar
la evitarea unor conflicte. Dreptul de a acorda bunele oficii il au statele care nu sut implicate in conflict,
precum si organizatiile internationale. Statele si org,in-ale, care acorda bunele oficii de obicei nu participa
la negocieri, decit cind partile in diferend solicita a ceasta participare.
Medierea- preconizeaza ca tertul participa nu numai la negocieri ci formeaza si propuneri de solutionare ,
insa care nu sunt obligatorii p\u parti in diferend.scopul mediatorului se limiteaza doar la stabilirea
pretentiilor reciproce intre parti in diferend si indemnarea lor spre solutionarea pasnica a diferendelor.
Rolul de mediator inceteaza cind una din parti sau chiar insusi mediatorul constientizeaza ca propunerile
sale nu sunt acceptate..
3. Clasificarea subiectelor dreptului internațional public.
Subiect de dr internat sunt actorii participanti la relatiile internat care au capacitatea de a avea dr si asi
asuma oblige in baza dr internat. Subiectele sunt participantii la crearea n de dr intr sau cei cui sunt
destinate n de dr inter. Sub se impart in 2 categ: recunoscute si nerecunoscute.
Din cele recunoscute fac parte : statele suverane, popoarele ce lupta pu elib nationala, organiz internat,
interguvernament, formatiuni de tip statal.
Din cele nerecunoscute ; persona fizica,organiz intern nonguvernament, companiile transnationale.

28
Subiectele poseda capacitatea de exercitiu, de folosinta si sunt responsabili pu actiunile sale in baza dr
internat. Statele poseda capacite de exerc din momentul aparitiei sale , popoarele din momentul
constientizarii a dr la autadeterminare, organiz din momentul adoptarii actul constitutive. Capac de
folosinta tine de specificul si natura fiecarui subiect. Statele au capacite de folos universala iar organizat
si formatiunile speciala in baza actului constitutive.
Subiectele recunoscute sunt derivate si principale. Princip- statele suverane,popoarele ce lupta pu elib
nation; derivate organiz inter interguvernament si formatiunile de tip statal. Subiectul sa aiba oblige, sa fie
capabil a reclama beneficial dr sale sa aiba capaciatea de a intra in raporturi cu alte persoanr jurid
recunoscute de sistemul particular de dr.
4. Cazurile de aplicare legală a forței în dreptul internațional.
Nerespectarea normelor dreptului internaţional, ca şi săvârşirea unor acţiuni inamicale împotriva altor state
ori încălcarea drepturilor acestora sunt acte care, potrivit dreptului internaţional, dau dreptul statelor lezate,
ca şi comunităţii internaţionale, de a lua unele măsuri de constrângere paşnică, cu caracter de sancţiune,
fără a se recurge la război, dacă diferendul sau situaţia internaţională ce au intervenit nu se pot rezolva prin
mijloacele paşnice politico-diplomatice sau jurisdicţionale consacrate.
Dreptul internaţional cunoaşte următoarele mijloace de constrângere paşnică grupate în două categorii:
a) Fără folosirea forţei armate: retorsiunea, represaliile, embargoul, boicotul, ruperea relaţiilor diplomatice,
excluderea de la conferinţele internaţionale sau din organizaţiile internaţionale etc.
b) Cu folosirea forţei armate: represaliile armete, blocada maritimă paşnică, demonstraţiile cu forţele
armate şi ocuparea militară a teritoriului.
Mijloacele de constrângere fără folosirea forţei armate
a) Retorsiunea este o măsură de răspuns a unui stat faţă de actele neamicale ale altui stat. Actul neamical
căruia i se răspunde prin retorsiune nu constituie în sine o încălcare a normelor dreptului internaţional sau a
unui tratat internaţional şi poate consta în persecuţii ale propriilor cetăţeni în statul respectiv, expulzarea
unor diplomaţi, adoptarea unor măsuri legislative neprieteneşti etc.
b) Represaliile sunt măsuri de constrângere luate de un stat împotriva altui stat în scopul de a obţine
repararea unei daune cauzată prin acte sau omisiuni ilicite din punctul de vedere al dreptului internaţional
săvârşite de acel stat saui de a preveni repetarea unor asemenea acte.
c) Embargoul este măsura prin care un stat reţine navele comerciale ale altui stat în porturile sau în marea
sa teritorială împreună cu încărcătura lor, în scopul de a-l determina pe acesta să pună capăt unei încălcări
a dreptului internaţional şi să repare prejudiciul cauzat prin acea încălcare.
d) Boicotul constituie un mijloc de constrângere internaţională constând în întreruperea relaţiilor
comerciale între state, ca şi în întreruperea relaţiilor comunicaţiilor feroviare, maritime, poştale,
telegrafice, prin radio sau alte asemenea mijloace, pentru a se pune capăt unei încălcări a normelor
dreptului internaţional.
e) Ruperea relaţiilor diplomatice este o măsură pe care statele o pot lua în cazul în care relaţiile lor cu alte
state cunosc un grad deosebit de deteriorare, fiind un act apreciat ca foarte grav în consecinţe.

29
f) Excluderea de la conferinţele internaţionale sau din organizaţiile internaţionale este o măsură de
constrângere care nu a existat în dreptul internaional clasic, ea apărând o dată cu amploarea deosebită pe
care au luat-o conferinţele şi organizaţiile internaţionale în epoca contemporană.
Mijloacele de constrângere cu folosirea forţei armate
a) Represaliile armate
b) Blocada maritimă paşnică
c) Demonstraţiile cu forţele armate
d) Ocuparea militară a teritoriului altui stat
5. Imunitățile și privilegiile diplomatice.
Clasificarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice
Enumerarea principalelor imunităţi şi privilegii diplomatice acceptate de către toate statele reflectă
necesitatea de a se asigura prin acestea independenţa totală a diplomaţilor faţă de autoritatea statului
acreditar:
- imunitatea de jurisdicţie -penală, civilă, administrativă-
- imunitatea de executare a misiunii diplomatice şi a agentului diplomatic;
- inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice, a bunurilor acesteia şi a arhivelor;
- inviolabilitatea personală a agentului diplomatic, a reşedinţei şi a bunurilor sale;
- libertatea de comunicare;
- libertatea de mişcare;
- scutirea de obligaţia de a face depoziţie sau de a îndeplini rolul de expert;
- scutirea de la obligaţiile din domeniul asigurărilor sociale; folosirea drapelului şi a emblemei naţionale;
procurarea de localuri pentru misiune şi locuinţe pentru membrii acesteia.
Imunităţile şi privilegiile diplomatice pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:
A. După obiectului lor, se poate stabili o diferenţiere între imunităţile şi privilegiile reale şi cele personale.
Reale sunt imunităţile destinate a proteja lucrurile care se găsesc într-un raport determinat cu misiunea
diplomatică sau cu membrii ei (inviolabilitatea localului misiunii, a reşedinţei şefului de misiune şi a
personalului oficial, arhivei, corespondenţei, autovehiculelor, bunurilor mobiliare, ş. a.); din cele
personale făcînd parte cele care se referă la persoana agentului diplomatic (imunitatea de jurisdicţie,
inviolabilitattea personală, ş. a.).
B. După sfera de aplicare a fiecăruia dintre ele, imunităţile pot fi:
Funcţionale (cele care privesc actele îndeplinite în exerciţiul funcţiunilor şi deci, activitatea oficială a
agentului diplomatic)
Extrafuncţionale (cele care se extind la acte care exced sfera funcţiei, adică cele care se referă la viaţa
particulară a agentului diplomatic).
C. Din punctul de vedere al beneficiarului:

30
Imunităţi şi privilegii care sunt acordate reprezentanţei diplomatice (ca organ instituţional) şi cele care
sunt acordate agenţilor diplomatici;
Drept internațional privat
1. Definiți dreptul internațional privat al Republicii Moldova, subiectul și metoda de reglementare a
lui.
Difinitia DIP in stricto sense=cuprinde ansamblu normelor juridice ce reglementeaza raporturile juridice
cu element de extranietate;
Lato sensu=cuprinde ansamblu normelor juridice care solutioneaza conflictele de legi sau conflictele de
jurisdictii, precum si cele privind conditia juridica a strainului.
DIP este o ramura dinstinta de drept, normele careia solutioneza conflictul de legi si conflictul de
jurisdictii, complicat cu unul sau mai multe elemente de extranietate, si regleenteaza conditia juridical a
strainului ca persoana fizica sau juridical in domeniul raporturilor juridice cu character privat.
Metoda DIP se numeste metoda conflictuala . Acesata metoda poate fi interpretata in sens larg si in sens
restrins.
In sens larg metoda conflictuala cuprinde; - Aplicarea normelor materiale sau substantiale ( se mai
numesc norme de aplicare directa), normele materiale stabilesc drepturile si obligatiile cele substnatile
trimit spre obligalitate, se foloseste pentru stabilirea conditiilor juridice a strainilor si pentru reglementarea
investitiilor straine.( Legea RM cu privire la statul juridic al strainilor si apatrizilor in RM din 1994)
In sesns restrinns; - Aplicarea normelor conflictuale reprezinta si metoda conflictuala in sens restrins +
aplicarea normelor materiale.
Metoda conflictuala poate fi rezolvata astfel; ori de cite ori instanta are de solutionat un litigiu cu privire la
un rapor juridic cu element de extranietate si sunt 2 sau mai multe sisteme de drept susceptibile de a se
aplica, trebuie sa recurga la norma conflictuala a forului ( la propriul sistem de DIP) sis a aplice lege
desemnata de aceasta.
Metoda materială de reglementare
Normele materiale sau substanţiale se aplică nemijlocit relaţiei cu element de extraneitate. Normele
materiale se împart, la rândul lor, în două categorii, fiind interne şi uniforme.
Normele materiale interne – au caracter teritorial. Ele exclud în principiu aplicarea legii străine. Astfel de
norme sunt predispuse de a reglementa condiţia juridică a străinului persoană fizică şi juridică, conflictul
de jurisdicţii şi recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine.
Metoda normelor de aplicare imediată
Înlătură conflictul de legi şi este prealabilă conflictului de legi. Autoritatea sesizată va aprecia dacă o
anumită normă se impune cu necesitate raportului cu element de extraneitate.
Metoda proper law presupune determinarea legii de la speţă la speţă chiar dacă ele se referă la aceeaşi
materie, deoarece trebuie să se ţină seama de particularităţile de fapt ale fiecăreia. În această metoda rolul
judecătorului este mare, deoarece determină legea aplicabilă nu potrivit unei reguli generale, ci în raport de
punctele de legătură ale speţei, astfel încât legea determinată să fie cea mai indicată pentru acea speţă.

31
2.Explicați modul de determinare a legii aplicabile în raporturile contractuale în situații când părțile
nu au ales-o singuri.

3.Definiți „tratamentul național” și explicați cum se aplică în cadrul dreptului internațional privat al
Republicii Moldova?

4. Explicați care este esența principiului lex voluntatis în dreptului internațional privat al Republicii
Moldova.
Principiul lex voluntatis constituie un caz particular de aplicare a principiului libertăţii convenţiilor în
domeniul raporturilor de comerţ internaţional, un reflex al acestuia în realităţile economice şi juridice pe
care le concretizează asemenea raporturi.
Doctrina juridică defineşte acest principiu ca normă conflictuală fundamentală potrivit căreia condiţiile de
fond (mai puţin capacitatea părţilor) şi efectele juridice ale contractului comercial internaţional sunt
guvernate de legea desemnată în acest scop de către părţile contractante[1].
Altfel spus, principiul lex voluntatis exprimă regula de aplicare generală la contractele comerciale
internaţionale, potrivit căreia fondul şi efectele obligaţionale ale acestor contracte sunt prioritar supuse
legii desemnate de părţi ca fiind competentă să le reglementeze.
Principiul lex voluntatis este perfect compatibil şi întrutotul adecvat cerinţelor specifice pe care le reclamă
normala desfăşurare a circuitului mondial de valori şi de cunoştinţe, cerinţe ce se subsumează în două
elemente – securitatea şi previzibilitatea – definitorii pentru parametrii acestui circuit.
Acest principiu permite părţilor să adapteze contractul lor la realităţile juridice atât de variate pe diverse
pieţe străine, ceea ce facilitează la modul concret schimburile internaţionale de mărfuri. Principiul lex
voluntatis este construit de aşa manieră, încât să permită părţilor contractante să releve conexiunea
economică a contractului lor cu legea dintr-o anumită ţară şi să îşi exprime opţiunea pentru acea lege ca lex
contractus, chiar dacă între statul căreia îi aparţine respectiva lege şi contractul lor nu se poate stabili o
conexiune teritorială.
În acelaşi timp, prezintă relevanţă suficientă pentru a legitima alegerea de către părţi ca lex contractus a
unui sistem juridic naţional faptul că statul căruia îi aparţine acel sistem juridic deţine un rol preponderent
în segmentul de comerţ internaţional de care se leagă respectivul contract; datorită acestui rol, statul în
cauză şi-a perfecţionat propriul său sistem juridic, astfel încât el (adică acel sistem de drept) oferă cea mai
adecvată şi cea mai completă reglementare legală pentru genul de contract în care se integrează şi
contractul concret intervenit între părţi.
5.Analizați principii de bază ale determinării legii aplicabile raporturilor delictuale cu element de
extranietate.

Dreptul muncii

32
1. Principiile dreptului muncii.
Principiile de drept sunt acele idei călăuzitoare pentru întreaga reglementare juridică a relaţiilor sociale,
precepte fundamentale impuse de-a lungul timpului datorită gradului lor larg de generalitate şi datorită
aplicabilităţii la scară extinsă.
a) libertatea muncii, incluzînd dreptul la munca liber aleasă sau acceptată, dreptul dispunerii de capacităţile
sale de muncă, dreptul alegerii profesiei şi ocupaţiei;
b) interzicerea muncii forţate (obligatorii) şi a discriminării în domeniul raporturilor de muncă;
c) protecţia împotriva şomajului şi acordarea de asistenţă la plasarea în cîmpul muncii;
d) asigurarea dreptului fiecărui salariat la condiţii echitabile de muncă, inclusiv la condiţii de muncă care
corespund cerinţelor securității şi sănătății în muncă, şi a dreptului la odihnă, inclusiv la reglementarea
timpului de muncă, la acordarea concediului anual de odihnă, a pauzelor de odihnă zilnice, a zilelor de
repaus şi de sărbătoare nelucrătoare;
e) egalitatea în drepturi şi în posibilităţi a salariaţilor;
f) garantarea dreptului fiecărui salariat la achitarea la timp integrală şi echitabilă a salariului care ar asigura
o existenţă decentă salariatului şi familiei lui;
f1) remunerarea egală pentru o muncă egală sau pentru o muncă de valoare egală;
i) asigurarea dreptului salariaţilor de a participa la administrarea unităţii în formele prevăzute de lege;
j) îmbinarea reglementării de stat şi a reglementării contractuale a raporturilor de muncă şi a altor raporturi
legate nemijlocit de acestea;
k) obligativitatea reparării integrale de către angajator a prejudiciului material şi a celui moral cauzate
salariatului în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor de muncă;
2. Subiecţii dreptului muncii.
Subiecte ale dreptului muncii – participanţii la relaţiile sociale, ce formează obiectul de reglementare a
dreptului muncii.
Principalele subiecte ale dreptului muncii sînt salariaţii şi angajatorii.
Salariat – persoană fizică care prestează o muncă conform unei anumite specialităţi, calificări sau într-o
anumită funcţie, în schimbul unui salariu, în baza contractului individual de muncă.
Angajator – persoana juridică sau cea fizică care anga-jează salariaţi în bază de contract individual de
muncă încheiat conform prevederilor legislaţiei muncii.
Subiecţii reprezentativi – Sindicatul şi Patronatul.
Subiecţi ai raportului de deservire – Inspecţia muncii, Agenţia Naţională pentru ocuparea forţei de muncă,
Serviciul Sanitaro-Epidemiologic de Stat, Serviciul Protecţiei Civile şi Situaţii Excepţionale, Serviciul
Standartizare şi Metrologie, Instanţele de judecată.
Subiectele raporturilor de parteneriat social sînt reprezentanţii salariaţilor şi ai angajatorilor. În dependenţă
de nivelul parteneriatului social, ca reprezentanţi ai salariaţilor pot fi recunoscuţi:

33
la nivel de unitate – organizaţia sindicală primară, reprezentanţii aleşi ai salariaţilor (art. 21 alin. 2 din CM
al RM), organul reprezentativ unic (în situaţia în care la unitate activează două şi mai multe organizaţii
sindicale primare)
la nivel teritorial, ramural şi naţional – sindicatele şi asociaţiile lor (centre sindicale ramurale sau
interramurale teritoriale, centre sindicale naţional-ramurale etc.).
Reprezentanţii angajatorului la nivel de unitate sînt conducătorul unităţii sau persoanele împuternicite de
acesta în conformitate cu legislaţia muncii şi cu documentele de constituire a unităţii.
Reprezentanţii angajatorilor la nivel naţional, ramural şi teritorial sînt: asociaţii, federaţii sau confederaţii
patronale.
3. Noţiunea, elementele esenţiale şi trăsăturile caracteristice ale contractului individual de muncă.
Contractul individual de muncă este înţelegerea dintre salariat şi angajator, prin care salariatul se obligă să
presteze o muncă într-o anumită specialitate, calificare sau funcţie, să respecte regulamentul intern al
unităţii, iar angajatorul se obligă să-i asigure condiţiile de muncă prevăzute de prezentul cod, de alte acte
normative ce conţin norme ale dreptului muncii, de contractul colectiv de muncă, precum şi să achite la
timp şi integral salariul.
Din această definiţie rezultă elementele acestui contract şi anume :
 părţile contractante;
 prestarea muncii;
 elementul temporal al contractului individual de muncă;
 plata salariului;
 subordonarea salariatului faţă de angajator.
Trăsăturile caracteristice ale contractului individual de muncă se pot rezuma astfel:
 act juridic bilateral, guvernat de principiul libertăţii de voinţă;
 numit, adică reglementat prin normele dreptului muncii;
 nu poate avea decît două părţi, respectiv salariatul şi angajatorul (unitatea), pluralitatea de subiecte, în
aceste condiţii, este exclusă (activă sau pasivă);
 obligaţia salariatului este de a face (de a munci) şi trebuie executată în natură;
 sinalagmatic drepturile unei părţi îşi au cauza juridică în obligaţiile celeilalte părţi;
 oneros ,fiecare parte urmăreşte să-şi procure un avantaj;
 comutativ, ambele prestaţii, munca şi salariul, sunt cunoscute de la început;
 personal (intuitu personae) cu privire la fiecare dintre părţile sale, ca urmare, instituţia reprezentării nu-
şi găseşte acoperire legală în cadrul raporturilor juridice de muncă;
 cu executarea succesivă, ceea ce înseamnă că executarea lui se realizează în timp;
 consensual, încheindu-se prin simplul acord de voinţă al părţilor contractante;
 se încheie numai în formă scrisă (art. 58 alin. 1 din CM al RM).

34
4. Încetarea contractului individual de muncă.
Contractul individual de muncă poate înceta:
a) în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor (art.82, 305 şi 310);
a1) prin acordul scris al părţilor (art. 821);
b) la iniţiativa uneia dintre părţi (art.85 şi 86).
Contractul individual de muncă încetează în temeiul ordinului (dispoziţiei, deciziei, hotărîrii)
angajatorului, care se aduce la cunoştinţa salariatului, sub semnătură sau prin altă modalitate care permite
confirmarea recepționării/înștiințării, cel tîrziu la data eliberării din serviciu, cu excepția cazului în care
salariatul nu lucrează pînă în ziua eliberării din serviciu (absenţă nemotivată de la serviciu, privaţiune de
libertate etc.). Ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) angajatorului cu privire la încetarea contractului
individual de muncă trebuie să conţină referire la articolul, alineatul, punctul şi litera corespunzătoare din
lege.
Contractul individual de muncă încetează în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor în caz de:
a) deces al salariatului, declarare a acestuia decedat sau dispărut fără urmă prin hotărîre a instanţei de
judecată;
b) deces al angajatorului persoană fizică, declarare a acestuia decedat sau dispărut fără urmă prin hotărîre a
instanţei de judecată;
c) constatare a nulităţii contractului prin hotărîre a instanţei de judecată – de la data rămînerii definitive a
hotărîrii respective;
d) retragere, de către autorităţile competente, a autorizaţiei (licenţei) de activitate a unităţii – de la data
retragerii acesteia;
d1) retragere, de către autoritățile competente, a autorizației (licenței), permisului, care îi acordă salariatului
dreptul de a activa într-o anumită profesie, meserie sau de a efectua o anumită lucrare – de la data
retragerii actului respectiv;
e) aplicare a pedepsei penale salariatului, prin hotărîre a instanţei de judecată, care exclude posibilitatea de
a continua munca la unitate - de la data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti;
f) expirare a termenului contractului individual de muncă pe durată determinată – de la data prevăzută în
contract, cu excepţia cazului cînd raporturile de muncă continuă de fapt şi nici una dintre părţi nu a cerut
încetarea lor;
g) finalizare a lucrării prevăzute de contractul individual de muncă încheiat pentru perioada îndeplinirii
unei anumite lucrări;
h) încheiere a sezonului, în cazul contractului individual de muncă pentru îndeplinirea lucrărilor sezoniere;
i) atingere a vîrstei de 65 de ani de către conducătorul unităţii de stat , inclusiv municipale, sau al unităţii
cu capital majoritar de stat;
5. Durata timpului de muncă şi formele timpului de odihnă.
Timpul de muncă reprezintă timpul pe care salariatul, în conformitate cu regulamentul intern al unităţii, cu
contractul individual şi cu cel colectiv de muncă, îl foloseşte pentru îndeplinirea obligaţiilor de muncă.

35
Durata normală a timpului de muncă al salariaţilor din unităţi nu poate depăşi 40 de ore pe săptămînă. În
cadrul săptămînii, timpul de muncă se repartizează uniform şi constituie 8 ore pe zi.
În cadrul programului zilnic de muncă, salariatului trebuie să i se acorde o pauză de masă de cel puţin 30
de minute.
Pentru anumite categorii de salariaţi, în funcţie de vîrstă, de starea sănătăţii, de condiţiile de muncă şi de
alte circumstanţe, în conformitate cu legislaţia în vigoare şi contractul individual de muncă, se stabileşte
durata redusă a timpului de muncă.
Durata săptămînală redusă a timpului de muncă constituie:
a) 24 de ore pentru salariaţii în vîrstă de la 15 la 16 ani ;
b) 35 de ore pentru salariaţii în vîrstă de la 16 la 18 ani;
c) 35 de ore pentru salariaţii care activează în condiţii de muncă vătămătoare, conform nomenclatorului
aprobat de Guvern.
Formele timpului de odihnă
Legislaţia muncii prevede două modalităţi de reglementare a timpului de odihnă: directă şi indirectă.
Reglementarea directă a timpului de odihnă constă în stabilirea formelor concrete ale acestuia.
Reglementarea indirectă a timpului de odihnă constă în limitarea timpului de muncă.
Potrivit legislaţiei muncii există următoarele forme concrete ale timpului de odihnă:
- Repausurile în cursul zilei de muncă (în cadrul schimbului);
- Repausul zilnic (între schimburi);
- Repausul săptămînal (zilele de odihnă);
- Zilele de sărbătoare nelucrătoare;
- Concediile.
Articolul 109. Repausul săptămînal
Repausul săptămînal se acordă timp de 2 zile consecutive, de regulă sîmbăta şi duminica.
În cazul în care un repaus simultan pentru întregul personal al unităţii în zilele de sîmbătă şi duminică ar
prejudicia interesul public sau ar compromite funcţionarea normală a unităţii, repausul săptămînal poate fi
acordat şi în alte zile, stabilite prin contractul colectiv de muncă sau prin regulamentul intern al unităţii, cu
condiţia ca una din zilele libere să fie duminica.

Disciplini speciale

Organele de Ocrotire a Normelor de Drept

1. Sistemul judiciar al Republicii Moldova

Conform art.15 din legea cu privier la organizarea judecătorească, Justiţia se înfăptuieşte prin
intermediul următoarelor instanţe judecătoreşti:

36
 a) Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova, ea se împarte în doua tipuri, colegiulncivil
și colegiul penal;
b) 5 Curţi de Apel (Chişinău, Bălţi, Cahul, Comrat, şi Bender cu sediul temporar în or.
Căuşeni);
c) Judecătorii (judecătorii raionale şi de sector al mun. Chişinău). Pentru anumite categorii de
cauze pot funcţiona judecătorii specializate. În cadrul instanţelor judecătoreşti pot funcţiona colegii
sau complete de judecată specializate. Din rîndul judecătorilor instanţei judecătoreşti se numesc
judecătorii care vor exercita atribuţiile judecătorului de instrucţie.
Judecătorul de instrucție este numit de către Consiliul Superior al Magistraturii cu consimțămîntul
acestuia, la propunerea președintelui instanței judecătorești, pentru un mandat de 3 ani. Menţionăm, că
în Republica Moldova Curtea Constituţională nu aparţine sistemului judiciar, ci reprezintă o entitate
independentă a puterii în stat, abilitată cu controlul constituţionalităţii actelor normative emise de
Parlament, Guvern, Preşedintele RM.
Instanţele judecătoreşti sunt persoane juridice, dispun de ştampilă cu imprimarea stemei de stat şi
denumirea instituţiei. În toate instanţele judecătoreşti şedinţele de judecată sunt publice. Judecarea
proceselor în şedinţă închisă se admite numai în cazurile stabilite prin lege, cu respectarea tuturor
regulilor de procedură”.
2. Principiile constituționale de înfăptuire a justiției.
1) Principiul legalităţii;
2) Independenţa judecătorului;
3) Neretroactivitatea legii;
4) Prezumţia de nevinovăţie - Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă
cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal;
5) Accesul liber la justiţie- Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor
judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale
legitime;
6) Garantarea dreptului la apărare;
7) Justiţia este unică şi egală pentru toţi;
8) Folosirea limbii oficiale şi dreptul la interpret- procedura judiciara se desfasoara în limba de
stat, persoanele care nu cunosc limba de stat au dreptul sa solicite un interpret;
9) Caracterul public al dezbaterilor judiciare- Şedinţele de judecată sînt publice. Judecarea
cauzelor în şedinţă închisă se admite numai în cazurile stabilite prin lege, cu respectarea procedurii;
10) Folosirea căilor de atac.
3. Procuratura în sistemul organelor de drept ale Republicii Moldova.
Procuratura este o instituție publică autonomă în cadrul autorității judecătorești care, în
procedurile penale și în alte proceduri prevăzute de lege, contribuie la respectarea ordinii de drept,
efectuarea justiției, apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanei și ale societății.
Procurorul este persoana cu funcție de demnitate publică care exercită atribuțiile Procuraturii,
prevăzute de Constituție, de prezenta lege, de alte acte legislative și de tratatele internaționale la
care Republica Moldova este parte,
Procuratura îndeplinește următoarele funcții:
a) conduce și exercită urmărirea penală și reprezintă învinuirea în instanța de judecată;
b) organizează, conduce și controlează activitatea organelor de urmărire penală în cadrul procesului
penal;

37
c) efectuează, inclusiv din oficiu, controlul asupra respectării legislației privind activitatea specială
de investigații;
d) efectuează, inclusiv din oficiu, controlul asupra respectării legislației privind înregistrarea
sesizărilor despre săvîrşirea sau pregătirea săvîrşirii unor infracţiuni;
e) pornește, examinează și participă la judecarea cauzelor contravenționale;
Procuratura este un sistem unic, care include:
a) Procuratura Generală;
b) procuraturile specializate;
c) procuraturile teritoriale.

Numărul total de procurori în cadrul Procuraturii se stabilește de către Parlament, la propunerea

Procurorului General și cu avizul Consiliului Superior al Procurorilor. Numărul procurorilor din
fiecare procuratură este stabilit de către Consiliul Superior al Procurorilor, la propunerea
Procurorului General.
Procurorul este obligat, prin întreaga sa activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile
şi libertăţile persoanelor, egalitatea lor în faţa legii, să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu
pentru toți participanţii la procedurile judiciare indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul de
etică al procurorilor şi să participe la formarea profesională continuă.

4. Sistemul și modul de formare a organelor procuraturii

Procuratura este o instituţie autonomă în cadrul autorităţii judecătoreşti, care, în limitele atribuţiilor
şi competenţei, apără interesele generale ale societăţii, ordinea de drept, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, conduce şi exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţele de judecată, în
condiţiile legii.
Procuratura RM constituie un sistem unic, centralizat și ierarhic, care include:
a)Procuratura Generală- ea conduce, controlează, organizează și coordonează activitatea
procuraturilor specializate și a celor teritoriale;
b)procuraturile teritoriale- ea activează de regulă în circumscripțiile instanţelor judecătoreşti
conform competenţei teritoriale stabilite în Regulamentul Procuraturii.
c)procuraturile specializate- ea exercită urmărirea penală în cauzele date în competența sa,
conform legislației procesual-penale; conduce urmărirea penală în cauzele instrumentate de Centrul
Național Anticorupție;
Numărul organelor Procuraturii, personalul lor, localitățile de reședință și circumscripțiile în care
activează ele se aprobă și se modifică de Parlament, la propunerea Procurorului General.
Procuratura generală este condusă de Procurorul General și este ierarhic superior tuturor organelor
Procuraturii. Procuratura Generală organizează și coordonează activitatea procuraturilor și
subordine, gestionează bugetul Procuraturii.

5. Structura și competența Curții Constituționale a Republicii Moldova

Curtea Constituţională se compune din 6 judecători, numiţi pentru un mandat de 6 ani. Doi
judecători sunt numiţi de Parlament, doi de Guvern şi doi de Consiliul Superior al Magistraturii.
Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic care
contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică.” Curtea Constituţională este
independentă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei.

38
 Curtea Constituţională garantează supremaţia Constituţiei, asigură realizarea principiului separării
puterii de stat în putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească şi garantează
responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat.
Curtea Constituţională are următoarele competențe :
a) exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor şi hotărîrilor Parlamentului, a decretelor
Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărîrilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi a tratatelor
internaţionale la care Republica Moldova este parte;
b) interpretează Constituţia;
c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane;
e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova;
f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Preşedintelui
Republicii Moldova sau interimatul funcţiei de Preşedinte, precum şi imposibilitatea Preşedintelui
Republicii Moldova de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile;
Drept penal III, Drept penal IV
1. Argumentaţi dacă prejudiciul moral urmează fi luat în considerare sau nu la calificarea
infracțiunilor de sustragere.
Nu, reieșind din specificul obiectului material al infracțiunii (imposedarea proprietarului de un bun
material și imposibilitatea de deposedare a persoanei de bunuri personale nemateriale).
Conștiinţa făptuitorului trebuie să cuprindă în vizorul său toate semnele laturii obiective a
infracţiunii; nu-i poţi imputa unei persoane ceva care nu era cuprins de conștiinţa ei la momentul
săvârșirii infracţiunii. Or, determinarea mărimii prejudiciului moral, precum și probarea acestuia,
întotdeauna a fost dificilă, fapt la care se face referință și în doctrina juridico-civilă așa cum rezultă
din prevederile art. 1398 și art. 1422 ale Codului civil, reparaţia prejudiciului moral este posibilă
numai în cazurile prevăzute de legislaţie (de exemplu, în cazul încălcării drepturilor personale
nepatrimoniale, cum ar fi în ipoteza atingerii aduse vieţii, sănătăţii, libertăţii, inviolabilităţii sexuale
și libertăţii sexuale sau a altor valori sociale care privesc persoana). Evident, oricare infracţiune,
implicând o încălcare a drepturilor victimei, pricinuiește acesteia cel puţin suferinţe de ordin moral,
dacă victima este capabilă să conștientizeze că i-au fost încălcate anumite drepturi. Însă, la fel de
adevărat este că nu orice infracţiune generează dreptul victimei la reparaţia prejudiciului moral
cauzat prin respectiva infracţiune. În această ordine de idei, sprijinim punctul de vedere exprimat în
doctrina juridico-civilă, potrivit căruia “infracţiunile care aduc atingere unor valori sociale ce ţin de
patrimoniu (de exemplu, furtul, escrocheria etc.), deși în majoritatea cazurilor cauzează victimei
suferinţe morale, nu atrag apariţia la aceasta a dreptului subiectiv de reparaţie a prejudiciului moral;
prin corelaţie, la făptuitor nu apare obligaţia de a repara prejudiciul moral cauzat”. Logic, rezultă că
prejudiciul moral nu poate fi o componentă a prejudiciului provocat de infracţiunile contra
patrimoniului, în general, și a infracţiunilor săvârșite prin sustragere, în special. Excepţie constituie
cazurile când, în mod adiacent, se aduce atingere relaţiilor sociale cu privire la libertatea psihică,
integritatea corporală, sănătatea persoanei (lit. e) din alin. (2) al art. 187, art. 188 din CP al RM). În
toate celelalte cazuri, luarea în calcul a prejudiciului moral la calificarea infracţiunii ar echivala cu
încălcarea flagrantă a principiului legalităţii.
2. Determinaţi deosebirile dintre infracţiunea de viol şi infracţiunea prevăzută la art.172 CP
RM.

39
Violul este definit în Codul Penal al Republicii Moldova drept „raportul sexual săvârşit prin
constrângere fizică sau psihică a persoanei sau profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori
de a-şi exprima voinţa”; Acțiuni violente cu caracter sexual (art.172) sunt menţionate în Codul
Penal în felul următor: „satisfacerea poftei sexuale în forme perverse, săvârşite prin constrângere
fizică sau psihică a persoanei ori profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra sau de a-şi
exprima voinţa”
Latura obiectivă diferă. În cazul infracțiunii de acțiuni cu caracter sexual neconsimțite aceasta se
manifestă prin fapta prejudiciabilă și anume prin acțiunile de homosexualismul, lesbianismul,
satisfacerea poftei sexuale în forme perverse, prin constrângerea fizică sau psihică a persoanei ori
profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra sau de a-și exprima vinovăția.
Latura obiectivă a infracțiunii de viol aceasta se manifestă prin fapta prejudiciabilă și anume prin
modalitățile de constrângere fizică, constrângere psihică, profitarea de imposibilitatea victimei de a
se apăra ori de a-și exprima voința.
Ambele infracțiuni sunt formale, doar că consumarea acestora au loc în ipostaze diferite. În cazul
infracțiunii de viol aceasta se consumă din momentul începerii raportului sexual, iar în cazul
infracțiunii de acțiuni cu caracter sexual neconsimțite se consideră consumată din momentul
începerii acțiunilor cu caracter sexual.
În cazul infracțiunii de viol există și o victimă care poate fi nu doar femeia, dar și bărbatul.
Totodată există și un motiv cum ar fi dorința făptuitorului de a-și satisface pofta sexuală.
3. Argumentaţi dacă este sau nu posibilă tentativa în cazul infracţiunii prevăzute la alin.(4)
art.151 (Vătămarea intenţionată gravă, care a provocat decesul persoanei) CP RM.
Nu este posibilă tentativa la consecințe din imprudență art.151 alin. (4) CP RM.
Este necesar a delimita vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii de
tentativa de omor. Tentativa de omor este posibilă numai cu intenţie directă. Rezultă că vătămarea
intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, periculoasă pentru viaţă – atunci când
făptuitorul își dădea seama de verosimilitatea producerii morţii victimei și admitea, conștient,
producerea acesteia, adică manifesta intenţie indirectă – trebuie calificată în funcţie de urmările
prejudiciabile realmente survenite, adică potrivit art. 151 din CP al RM. Totodată, în cazul în care
vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii nu a fost urmată de moartea victimei, însă a
fost stabilită intenţia directă a făptuitorului de a lipsi victima de viaţă, fapta trebuie calificată drept
tentativă de omor, conform art.145
4. Delimitați asemănările și deosebirile dintre infracțiunile de escrocherie (art.190 CP) şi
cauzare de daune materiale prin înşelăciune sau abuz e încredere (art.196 CP).
Asemănări.
Obiectul juridic special al ambelor infracțiuni îl constituie relaţiile sociale cu caracter patrimonial,
naşterea şi dezvoltarea cărora trebuie să se bazeze pe buna-credinţă şi încrederea între subiecţii
afacerilor, fie persoane fizice, fie juridice; buna-credinţă şi încrederea subiecţilor raporturilor juridice
patrimoniale se prezumă, iar în anumite cazuri este şi protejată prin legea penală.
Obiectul material îl pot forma bunurile care, potrivit dreptului de creanţă, urmau să treacă în
proprietatea victimei, precum şi bunurile din care au fost trase anumite foloase de către făptuitor în
detrimentul intereselor proprietarului.
Componenţa de infracţiune este una materială în cazul ambelor infracțiunii, doar că momentul
consumării este diferit.
Deosebiri.

40
Latura obiectivă este diferită.
Latura obiectivă a escrocheriei se exprimă prin dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane prin
înşelăciune sau abuz de încredere. Astfel, elementul material se realizează prin acţiunea de dobândire
ilicită a bunurilor, fiind întregit cu altele două, conţinute în textul normei de incriminare - înşelăciune
sau abuz de încredere.
Latura obiectivă a cauzare de daune materiale prin înşelăciune sau abuz e încredere se manifestă
prin fapta cauzatoare de daune materiale proprietarului. Elementul material al infracţiunii prevăzute
de art.196 CP se realizează prin acţiunea sau inacţiunea cauzatoare de prejudicii fiind întregit de
acţiunile de înşelăciune sau abuz de încredere.
Momentul consumării diferă.
Infracţiunea de escrocherie este materială şi se consideră consumată din momentul trecerii ilegale a
bunurilor proprietarului, posesorului, deţinătorului la cel vinovat, iar făptuitorul obţine posibilitatea
reală de a se folosi sau a dispune de bunurile străine după bunul său plac.
Componenţa de infracţiune este una materială, fapta considerându-se consumată nu din momentul
comiterii acţiunii de înşelăciune sau abuz de încredere, ci din momentul cauzării daunei materiale în
proporţii mari.
Latura subiectivă diferă.
Latura subiectivă a infracţiunii de escrocherie se manifestă prin vinovăţie în forma intenţiei directe,
dat fiind că făptuitorul acţionează în mod fraudulos în scopul dobândirii, pentru sine sau pentru altul,
a unei valori materiale străine.
Latura subiectivă se caracterizează prin vinovăţie în forma de intenţie directă şi scop de profit
(obţinerea foloaselor, fructelor, beneficiilor din exploatarea, folosirea bunurilor încredinţate
făptuitorului).
Escrocheria trebuie deosebită de cauzarea daunelor materiale prin înşelăciune sau prin abuz de
încredere (art.196 CP): în cazul escrocheriei, bunurile nu se află în posesia sau detenţia făptuitorului,
ci în proprietatea, posesia sau detenţia victimei şi aceasta, fiind indusă în eroare, transmite
infractorului voit, ea însăşi, bunurile. În caz de cauzare a daunelor materiale prin înşelăciune sau
abuz de încredere, bunurile se află deja la cel vinovat şi el trebuia să le întoarcă posesorului legal,
însă nu le-a întors, ci şi le-a însuşit în mod ilegal.

5. Argumentați care trebuie să fie calificarea în cazul în care vătămarea gravă ori medie a
integrităţii corporale sau a sănătăţii, cauzată din imprudenţă, săvârșită în condiţiile pluralităţii
(nevinovăţia) de victime (va fi o infracţiune unică sau un concurs de infracţiuni?).
Dacă a fost comisă în aceleași circumstanțe va fi o infracțiune, dacă în circumstanțe diferite va fi
concurs de infracțiuni.
Prin “vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii” trebuie de înţeles săvârșirea ilegală, în mod
intenţionat sau din imprudenţă, a oricărei acţiuni sau inacţiuni – de natură mecanică, fizică, chimică,
biologică sau psihică – care a adus o atingere sănătăţii unei alte persoane, atingere exprimată în
dereglarea (gravă, medie sau ușoară) a integrităţii anatomice a organelor sau a ţesuturilor corpului
victimei, ori a funcţiilor acestora. Vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a
sănătăţii este o infracţiune contra sănătăţii, care poate deregla integritatea ţesuturilor sau
funcţionarea normală a organelor, însă nu poate condiţiona un pericol pentru viaţă. Este necesar a
delimita vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii de tentativa de omor.
Tentativa de omor este posibilă numai cu intenţie directă. Rezultă că vătămarea intenţionată gravă a

41
integrităţii corporale sau a sănătăţii, periculoasă pentru viaţă – atunci când făptuitorul își dădea
seama de verosimilitatea producerii morţii victimei și admitea, conștient, producerea acesteia, adică
manifesta intenţie indirectă – trebuie calificată în funcţie de urmările prejudiciabile realmente
survenite, adică potrivit art. 151 din CP al RM. Totodată, în cazul în care vătămarea gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii nu a fost urmată de moartea victimei, însă a fost stabilită intenţia
directă a făptuitorului de a lipsi victima de viaţă, fapta trebuie calificată drept tentativă de omor.
Consider ca este o infracțiune unică. În acest caz nu contează numărul victimelor.
6. Argumentați dacă este necesar sau nu de a califica fapta suplimentar conform art. 179 CP
RM (Violare de domiciliu), în cazul sustragerii săvârşite prin pătrundere în locuinţă.
În dependență de infracțiune, la furt, jaf și tâlhărie, nu, deoarece deja există calificarea la alin. (2),
corespunzător legii. La escrocherie, delapidarea averii și pungășie, dacă ipotetic această infracțiune a
fost comisă prin pătrunderea în domiciliu, atunci va fi nevoie de calificat suplimentar conform art.
179 CP RM.
Violare de domiciliu- constă în pătrunderea sau rămânerea ilegală în domiciliul sau în reședinţa unei
persoane, fără consimţământul acesteia, ori refuzul de a le părăsi la cererea ei, precum și percheziţiile
și cercetările ilegale. Prin “pătrunderea ilegală” se înţelege introducerea, contrară legii, a
făptuitorului cu întreg corpul în spaţiul în care victima își are domiciliul. Infracţiunea de violare de
domiciliu este o infracţiune formală. Ea se consideră consumată din momentul: pătrunderii sau
rămânerii ilegale în domiciliul persoanei, fără consimţământul acesteia; al refuzului de a părăsi
domiciliul la cererea persoanei; al efectuării percheziţiilor sau cercetărilor ilegale.
7. Analizaţi deosebirile dintre jaf şi tâlhărie
Latura obiectivă diferă. În cazul infracțiunii de jaf latura obiectivă se manifestă prin fapta
prejudiciabilă și anume prin acțiunile de sustragere în mod deschis a bunurilor altei persoane.
Latura obiectivă a infracțiunii de tâlhărie aceasta se manifestă prin fapta prejudiciabilă și anume
prin cele prin două acţiuni: acţiunea de sustragere (ce poate lua şi o formă trunchiată a infracţiunii şi
anume tentativa); acţiuni violente periculoase pentru viaţa şi sănătatea persoanei sau ameninţarea cu
aplicarea unei asemenea violenţe.
Scopul diferă. Scopul infracțiunii de jaf este cel de profit, de a obține avantaje materiale.
Scopul special al infracțiunii de tâlhărie este cel de sustragere sau cupiditate.
Momentul consumării diferă. Infracţiunea de tâlhărie este o infracţiune formală. Ea se consideră
consu-mată din momentul săvârșirii atacului asupra unei persoane, care este însoţitde aplicarea
violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresateori de ameninţarea cu aplicarea
unei asemenea violenţe.
Infracțiunea de jaf este una materială și se consideră consumată din momentul în care făptuitorul
obține posibilitatea reală de a se folosi sau de a dispune de bunurile altei persoane la propria sa
dorință.
8. Evidenţiaţi deosebirile dintre infracţiunea de răpire a unei persoane şi infracţiunea de
privaţiune ilegală de libertate.
Latura obiectivă diferă. În cazul infracțiunii de răpire a unei persoane latura obiectivă se
manifestă prin fapta prejudiciabilă și anume prin acțiunile de răpire a unei persoane.
Iar latura obiectivă a infracțiunii de privare de liberate se manifestă de asemenea prin fapta
prejudiciabilă și anume prin acțiunile sau inacțiunile prin care este lipsită de libertate o persoană de
către alta, prin deținerea ei într-o încăpere, în pădure sau în oricare alt loc.

42
Infracțiunea de răpire a unei persoane pentru calificarea ei au relevanță motivele și victima, pe când
în cazul celei de privare de libertate acestea nu au relevanță. Motivele acesteia pot fi răzbunarea,
gelozia, intenții huliganice. Victima poate fi orice persoană fizică, indiferent de vârstă, religie,
origine, apartenență politică.
Subiectul diferă. În cazul infracțiunii de răpire a unei persoane calitatea de subiect o poate avea
persoana fizică responsabilă care la momentul comiterii infracțiunii a împlinit vârsta de 14 ani.
Infracțiunea de privare de liberate aici poate fi subiect persoana fizică responsabilă care la momentul
săvârșirii infracțiunii a împlinit vârsta de 16 ani în cazul alin.1 și vârsta de 14 ani în cazul alin.2 și 3.
Ambele infracțiunii sun formale, însă diferă momentul consumării acestora. Infracțiunea de răpire a
unei persoane se consideră consumată din momentul reținerii persoanei împotriva voinței sale, iar
infracțiunea de privare de libertate este consumată din momentul în care persoana este privată de
libertate.
9. Determinaţi deosebirile dintre infracţiunea de Huliganism (art.287 CP) și contravenția de
Huliganism nu prea grav (art.354 Cod contravențional).
Un prim aspect delimitativ rezidă din însăși aspectul laturii obiective, în cazul huliganismului
contravențional făptuitorul nu recurge la aplicarea violenței și nici nu amenință cu aplicarea
violenței, iar în cazul huliganismului penal făptuitorul fie aplică violența asupra victimei, fie o
amenință cu aplicarea violenței.
Un alt aspect delimitativ îl constituie și latura subiectivă, care deși pare a fi identică prin faptul că
este exprimată prin vinovăție sub formă de intenție directă, atât în cazul infracțiunii de huliganism,
cât și în cazul contravenției, modul în care făptuitorul săvârșește aceste infracțiunii sau contravenții
diferă. În cazul infracțiunii de huliganism, reglementată în art.287 din Codul Penal, latura subiectivă
se caracterizează prin vinovăție sub formă de intenție directă: făptuitorul înțelege că încalcă grosolan
ordinea publică și exprimă o vădită lipsă de respect față de societate, că aplică violenţa asupra
persoanelor sau ameninţă cu aplicarea unei asemenea violenţe, că opune rezistenţă violentă
reprezentanţilor autorităţilor sau altor persoane care curmă actele huliganice, precum şi că acţiunile
sale, prin conţinutul lor, se deosebesc printr-un cinism sau obrăznicie deosebită, și el dorește
săvârșirea acestor acțiuni. Însă în cazul contravenției de huliganism nu prea grav, prevăzută la art.
354 Codul Contravențional, latura subiectivă, de asemenea se caracterizează prin vinovăție sub
formă de intenție directă: făptuitorul înțelege că posedă un comportament ce constă în acostarea
jignitoare în locuri publice a persoanei fizice, precum și alte acţiuni similare prin intermediul căruia
acesta încalcă normele morale, tulbură ordinea publică şi liniştea persoanei fizice.
Subiectul în cazul infracțiunii de huliganism, reglementată în art.287 din Codul Penal, este
persoana fizică responsabilă, care în momentul săvârșirii infracțiunii a împlinit vârsta de 16 ani (în
ipoteza consemnată la art. 287, alin. (1)), sau reeșind din prevederile art.21, alin (2)- persoana fizică
responsabilă care în momentul comiterii faptei infracționale a atins vârsta de 14 ani (în ipoteza
specificată la art.287, alin.(2) și (3)). Însă în cazul contravenției de huliganism nu prea grav,
prevăzută la art. 354 Codul Contravențional, subiectul este numai unul general și deci, persoana
fizică responsabilă, care în momentul săvârșirii infracțiunii a împlinit vârsta de 16 ani.
Și nu în ultimul rând, un aspect destul de important care delimitează infracțiunea de huliganism de
contravenție este categoria componenţei de infracţiune, la care poate fi atribuită aceasta pe care o
posedă doar infracțiunea, dar nu și contravenția. Conducându-mă de prevederile art. 287 din Codul
Penal, pot relata că această infracțiune deține o componență formală, fiind considerată consumată
din momentul realizării fie a acțiunilor care încalcă grosolan ordinea publică, însoţite de aplicarea

43
violenţei asupra persoanelor sau de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, de opunerea de
rezistenţă violentă reprezentanţilor autorităţilor, sau altor persoane care curmă actele huliganice,
precum şi acţiunile care, prin conţinutul lor, se deosebesc printr-un cinism sau obrăznicie deosebită.
10. Analizaţi deosebirile dintre traficul de influenţă (art. 326 CP RM) şi coruperea activă (art.
325 CP RM)
Latura obiectivă diferă. În cazul infracțiunii de corupere activă latura obiectivă se manifestă prin
fapta prejudiciabilă și anume prin acțiunile de promitere, oferirea sau darea, personal sau prin
mijlocitor, unei persoane publice sau unei persoane publice străine de bunuri, servicii, privilegii sau
avantaje sub orice formă, ce nu i se cuvin, pentru aceasta sau pentru o altă persoană, pentru a
îndeplini sau nu ori pentru a întîrzia sau a grăbi îndeplinirea unei acţiuni în exercitarea funcţiei sale
sau contrar acesteia.
Iar în cazul infracțiunii de trafic de influență latura obiectivă se manifestă prin fapta prejudiciabilă
și anume prin acțiunile de pretinderea, acceptarea sau primirea, personal sau prin mijlocitor, de bani,
titluri de valoare, servicii, privilegii, alte bunuri sau avantaje, pentru sine sau pentru o altă persoană,
de către o persoană care are influenţă sau care susţine că are influenţă asupra unei persoane publice,
persoane cu funcţie de demnitate publică, persoane publice străine, funcţionar internaţional, pentru a-
l face să îndeplinească sau nu ori să întîrzie sau să grăbească îndeplinirea unei acţiuni în exercitarea
funcţiei sale.
Scopul diferă. La infracțiunea de corupere activă scopul acesteia este cel de a îndeplini interesul
corespondentului, neândeplinirea sau întârzierea îndeplinirii acestei acțiuni.
Pe când la infracțiunea de trafic de influență scopul este cel de al face pe funcționarul public să
îndeplinească ori să nu îndeplineasca acțiunile ce intră în obligația lui de serviciu, indiferent dacă
aceaste acțiuni au fost sau nu săvârșite.
Infracțiunile în ambele cazuri sunt formale, însă momentul consumării diferă. În cazul infracțiunii
de corupere activă se consumă din momentul primirii, extorcării sau acceptări cel puțin a unei părți
din foloasele cuvenite.
Infracțiunea de corupere activă are ca moment de consumare acel moment de promitere, oferire sau
dare de bani, bunuri, servicii sau privilegii.
11. Determinaţi deosebirile dintre contrabandă (art.248 CP RM) şi eschivarea de la achitarea
drepturilor de import (art.249 CP RM).
Obiectul juridic special diferă. În cazul infracțiunii de contrabandă în constituie relațiile sociale
privitoare la securitatea vamală a RM.
Infracțiunea de eschivarea de la achitarea drepturilor de import are ca obiect juridic special
relațiile sociale referitoare la formarea bugetului public național pec alea achitării plăților vamale.
Obiectul material diferă. La infracțiunea de contrabandă în constituie bunurile valoarea cărora
depășește 100 de salarii medii lunare pe economie. Iar cealaltă infracțiune are ca obiect material
plățile vamale în proporții mari, cum ar fi, taxa vamală, taxa pe valoare adaugată, accizele, taxele
pentru proceduri vamale.
Subiectul în cazul infracțiunii de eschivarea de la achitarea drepturilor de import pe lângă faptul că
este persoana fizică responsabilă care la momentul comiterii infracțiunii a împlinit vârsta de 16 ani,
dar și persoana juridică care desfășoară o activitate de întreprinzător, trebuie să mai aibă și o calitate
specială de declarant, ceia ce în cazul infracțiunii de contrabandă nu se solicită.

44
Infracțiunea de contrabandă este una formală și se consumă din momentul trecerii de facto pe
teritoriul R.M. Iar, infracțiunea de eschivarea de la achitarea drepturilor de import este una
materială și se consumă din momentul neachitării plăților vamale în termenul stabilit.
12. Identificaţi și caracterizați cele trei modalităţi normative ale infracţiunii de banditism
Latura obiectivă a infracţiunii de banditism constă din mai multe acţiuni alternative:
a) activitatea de organizare a unor bande armate;
b) participarea la asemenea bande;
c) participarea la atacurile săvârșite de ele.
Activitatea de organizare a unor bande armate constă în formarea bandei în scopul atacării
persoanelor juridice sau fizice, recrutarea membrilor ei, asigurarea lor cu arme etc. De regulă, cel
care organizează banda este și conducătorul ei. Banda, în sensul art. 283 din CP al RM, trebuie să
întrunească 4 condiţii: a) să fie constituită din două sau mai multe persoane; b) să fie stabilă; c) să fie
înarmată; d) să existe unitate de scop la membrii bandei: de a săvârși atacuri asupra persoanelor
fizice sau juridice. În cazul când lipsește una sau mai multe condiţii indicate mai sus, nu vom fi în
prezenţa unei bande armate.
Participarea la bandele armate poate avea loc în momentul aderării la bandele armate, precum și în
cazul participării membrilor lor la atacurile acestor bande. Aderarea la bandele armate are loc
indiferent de rolul pe care îl are membrul bandei (procură, confecţionează sau repară armele,
participă la planificarea activităţilor bandei, colectează diferite informaţii etc.).
Participarea la atacurile săvârșite de bandele armate se realizează în cazurile când persoanele care,
nefiind membri ai bandei, participă la unul sau mai multe atacuri ale bandei armate (de exemplu,
șoferul care a transportat membrii bandei la locul săvârșirii atacului, știind despre caracterul bandei,
participă la atacurile bandei armate, ajută la încărcarea în mijlocul de transport a bunurilor sustrase,
transportă bunurile sustrase.).
13. Evidenţiaţi deosebirile dintre Părăsirea locului accidentului rutier (art.266 CP RM) şi
Lăsarea în primejdie (art.163 CP RM).
Prin „părăsirea locului accidentului rutier” se înţelege acţiunea de plecare a făptuitorului de la
locul accidentului rutier cu mijlocul de transport al său ori al unei alte persoane, ori plecarea pe jos
de la locul respectiv, în pofi da interdicţiei de rigoare din RCR.
Lasarea in primejdie- lăsarea, cu bună-ştiinţă, fără ajutor a unei persoane care se află într-o stare
periculoasă pentru viaţă şi este lipsită de posibilitatea de a se salva din cauza vârstei fragede sau
înaintate, a bolii sau a neputinţei, în cazurile când cel vinovat fie că a avut posibilitatea de a acorda
ajutor părţii vătămate, fiind obligat să îi poarte de grijă, fie că el însuşi a pus-o într-o situaţie
periculoasă pentru viaţă.
Obiectul juridic general diferă. În cazul infracțiunii de lăsare în primejdie în constituie relațiile
sociale cu privire la viața și sănătatea persoanei. Iar în cazul celei de părăsirea locului accidentului
rutier îl constituie relațiile sociale cu privire la securitatea circulației sau a mijloacelor de transport
feroviar, aerian, naval și rutier.
Subiectul doar în cazul infracțiunii de părăsirea locului accidentului rutier trebuie să aibă calitatea
specială de a conduce mijlocul de transport în timpul accidentului.
În ambele cazuri infracțiunea este formală, dar momentul consumării diferă. În cazul infracțiunii de
lăsare în primejdie se consumă din momentul în care victima a fost lăsată în primejdie, iar în cazul
celeilalte infracțiunii se consumă din momentul părăsirii locului accidentului.

45
14. Analizaţi deosebirile dintre infracţiunea, prevăzută la art.328 CP RM (Excesul de putere
sau depăşirea atribuţiilor de serviciu), şi infracţiunea prevăzută la art.166/1 CP RM (Tortura,
tratamentul inuman sau degradant).
Obiectul juridic special al infracțiunii de excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu îl
constituie relaţiile sociale privind apărarea intereselor publice, drepturilor şi intereselor legitime ale
oricăror persoane contra ilegalităţilor din partea funcţionarilor publici. Iar cel al infracțiunii de
tortura, tratamentul inuman sau degradant este relațiile sociale privitoare la libertatea fizică a
persoanei.
Latura obiectivă a infracțiunii de excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu se
manifestă prin fapta prejudiciabilă și anume prin acțiunile de săvîrşre de către o persoană publică a
unor acţiuni care depăşesc în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege, dacă
aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor
ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice.
În cazul infracțiunii de tortura, tratamentul inuman sau degradant latura obiectivă se manifestă
prin fapta prejudiciabilă și anume prin acțiunile de cauzarea intenţionată a unei dureri sau a suferinţei
fizice ori psihice, care reprezintă tratament inuman ori degradant, de către o persoană publică sau de
către o persoană care, de facto, exercită atribuţiile unei autorităţi publice, sau de către orice altă
persoană care acţionează cu titlu oficial sau cu consimţămîntul expres ori tacit al unei asemenea
persoane.
Infracţiunea de exces de putere sau de depăşire a atribuţiilor de serviciu, fiind o infracţiune de
rezultat, se consumă în cazul în care survin urmările prejudiciabile în formă de daune în proporţii
considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice
sau juridice.
Pe când infracțiunea de tortura, tratamentul inuman sau degradant este una materială și se
consideră consumată din momentul producerii durerii sau suferinții fizice ori psihice.
Motivele infracțiunii de tortura, tratamentul inuman sau degradant pot fi diverse: ură, răzbunare,
sadism, interes material, vanitate, carierism, perceperea eronată a atribuțiilor de serviciu, gelozie,
invidie, incapacitatea de a soluționa pe căi legale problema procesuală creată, năzuința de
autoafirmare. Iar cele ale infracțiunii de exces de putere sau de depăşire a atribuţiilor de serviciu nu
au relevanță la calificarea infracțiunii.
15. Definiţi noţiunea „stare de ebrietate” utilizată în art.264/1 CP RM.
Prin stare de ebrietate se înţelege starea de dereglare psihofuncţională a organismului survenită în
urma consumului de alcool, droguri și/sau alte substanțe cu efecte similare. Prin stare de ebrietate
alcoolică cu grad minim se înţelege starea persoanei care are concentraţia de alcool în sînge de la 0,3
pînă la 0,5 g/l sau concentraţia vaporilor de alcool în aerul expirat de la 0,15 pînă la 0,3 mg/l. Prin
stare de ebrietate alcoolică cu grad avansat se înţelege starea persoanei care are concentraţia de
alcool în sînge de la 0,5 g/l şi mai mult sau concentraţia vaporilor de alcool în aerul expirat de la 0,3
mg/l şi mai mult.
16. Efectuaţi analiza juridico-penală a infracţiunii de furt
Obiectul juridic special al furtului îl constituie relaţiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor
mobile. În cazul furtului săvârșit prin pătrundere în locuinţă sunt vătămate, în mod adiacent, relaţiile
sociale cu privire la inviolabilitatea domiciliului.

46
Obiectul material al furtului îl formează bunurile care au o existenţă materială, sunt create prin
munca omului, dispun de valoare materială și cost determinat, fiind bunuri mobile și străine pentru
făptuitor.
Latura obiectivă a furtului se realizează prin sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane şi
include: 1) elementul material exprimat prin acţiunea de luare ilegală şi gratuită; 2) urmarea imediată
sub forma de prejudiciu material efectiv; 3) legătura de cauzalitate dintre acţiunea de luare a bunului
realizată de făptuitor şi rezultatul produs; 4) modul de sustragere pe ascuns.
Infracţiunea de furt este o infracţiune materială. Ea se consideră consumată din momentul în care
făptuitorul obţine posibilitatea reală de a se folosi sau a dispune de bunurile altuia la propria sa
dorinţă
Latura subiectivă a faptei incriminate la art. 186 din CP al RM se manifestă, în primul rând, prin
vinovăţie sub formă de intenţie directă. De asemenea, obligatoriu pentru calificarea faptei este
stabilirea scopului de cupiditate (profit).
Subiectul infracţiunii de furt este persoana fizică responsabilă, care la momentul săvârșirii
infracţiunii a împlinit vârsta de 14 ani.
17. Efectuați analiza juridico-penală a infracțiunii Reținerea sau arestarea ilegală (art. 308 CP
RM):
În acest articol sunt prevăzute, de fapt, două componenţe de infracţiuni:
a) reţinerea ilegală;
b) arestarea ilegală.
Datorită semnelor specifice acestora, ele urmează a fi analizate separat.
Astfel, obiectul juridic special al reţinerii ilegale se formează din relaţiile sociale cu privire la
activitatea normală a organelor de urmărire penală.
Obiect juridic secundar care constă în libertatea persoanei ca valoare socială ocrotită de legea
penală.
Latura obiectivă a reţinerii ilegale (alin.(1) art.308) constă în acţiunea ilegală de privare de libertate
a persoanelor care pot fi supuse reţinerii de către organele de urmărire penală.
Latura subiectivă a reţinerii ilegale (alin.(1) art.308) se realizează numai prin intenţie directă.
Făptuitorul înţelege şi prevede că prin acţiunile sale el încalcă prevederile legii de procedură penală
ce reglementează reţinerea persoanei şi doreşte să săvârşească astfel de acţiuni. Motivul și scopul nu
are importanţă juridică la calificare, dar, conform alineatului (3), poate fi interesul material sau cel
personal.
Victimă (subiect pasiv secundar) a infracţiunilor de reţinere şi arestare ilegală poate fi orice persoană
reţinută sau arestată ilegal.
Subiectul este special, și anume persoana care efectuează urmărirea penală: colaboratorul organului
de urmărire penală sau procurorul.

b) arestarea ilegală.
Obiectul juridic special al arestării ilegale îl constituie relaţiile sociale cu privire la activitatea
normală a instanţelor judecătorești.
Obiectul juridic secundar este același ca și în cazul reţinerii ilegale.
Latura obiectivă a arestării ilegale (alin.(2) art.308) constă din acţiunea de arestare ilegală săvârşită
de judecător. Prin termenul de arestare în CPP se înţelege măsura preventivă – arestarea preventivă
aplicată în baza unei hotărâri judecătoreşti în condiţiile prevăzute de lege.

47
Latura subiectivă a arestării ilegale (alin.(2) art.308), ca şi în cazul reţinerii ilegale, se
caracterizează numai prin intenţie directă.
Subiectul activ (autor) al arestării ilegale este indicat direct în alin.(2). art.308. El este special şi
trebuie să aibă calitate de judecător.
18. Efectuaţi analiza juridico-penală a infracţiunii de fabricare sau punere în circulaţie a
semnelor băneşti false sau a titlurilor de valoare false, art.236
Obiectul juridic special al infracţiunii în cauză este constituit din relaţiile sociale privitoare la
încrederea publică în autenticitatea banilor sau a titlurilor de valoare.
Obiectul material al fabricării sau punerii în circulaţie a banilor falși sau a titlurilor de valoare false
este descris prin sintagma “biletele Băncii Naţionale a Moldovei, monede, valuta străină, hârtiile de
valoare de stat sau alte titluri de va loa re false, utilizate pentru efectuarea plăţilor”.
Această infracțiune este una formală, momentul consumării fiind constatat în funcţie de modalitatea
normativă prin care a fost comisă.
Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la art. 236 din CP al RM include fapta prejudiciabilă care
constă în acţiune. Acţiunea dată se înfăţișează prin intermediul celor două modalităţi alternative: 1)
fabricare; 2) punere în circulaţie. La rândul său, modalitatea de fabricare poate îmbrăca două forme:
a) contrafacere; b) alte rare. Prin “contrafacere” se înţelege confecţionarea banilor sau a titlurilor de
valoare false, care imită banii sau titlurile de valoare autentice. Modalitatea de contrafacere se
realizează diferit: prin turnarea sau baterea monedelor ori prin copiere, imprimare etc
Latura subiectivă a fabricării sau punerii în circulaţie a banilor falși sau a titlurilor de valoare false
se caracterizează prin intenţie directă. La modalitatea de fabricare, este obligatorie stabilirea scopului
special – scopul punerii în circulaţie. Prezenţa oricărui alt scop exclude răspunderea în conformitate
cu art. 236 din CP al RM.
Subiectul infracţiunii este: 1) persoana fizică responsabilă, care la momentul comiterii infracţiunii a
împlinit vârsta de 16 ani; 2) persoana juridică ce desfășoară activitate de întreprinzător.
19. Efectuaţi analiza juridico-penală a infracţiunii de Corupere pasivă, art. 324

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de
serviciu, precum şi cele cu privire la cinstea, corectitudinea şi probitatea funcţionarilor, ca o condiţie
necesară a îndeplinirii îndatoririlor şi a activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice, relaţii sociale
cărora li se aduc atingere de către funcţionarii din interiorul organului de stat ori instituţiei publice în
care îşi desfăşoară activitatea.
Latura obiectivă se caracterizează prin pretinderea, acceptarea sau primirea, personal sau prin
mijlocitor, de către o persoană publică sau de către o persoană publică străină de bunuri, servicii,
privilegii sau avantaje sub orice formă, ce nu i se cuvin, pentru sine sau pentru o altă persoană, sau
acceptarea ofertei ori promisiunii acestora pentru a îndeplini sau nu ori pentru a întîrzia sau a grăbi
îndeplinirea unei acţiuni în exercitarea funcţiei sale sau contrar acesteia.
A pretinde înseamnă a cere ceva în mod stăruitor, a formula o pretenţie.
Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin intenţie directă.
Subiect al infracţiunii este persoana fizică, responsabilă, 16 ani, , el trebuie să posede o anumită
calitate: să fie persoană cu funcţie de răspundere ori în cazul formei agravante a acestei infracţiuni –
persoană cu o înaltă funcţie de răspundere.
20. Efectuaţi analiza juridico-penală a infracţiunii de trafic de fiinţe umane, art. 165

48
Obiectul juridic special constituie relaţiile sociale privind libertatea fizică şi ocrotirea libertăţii
acesteia.
Obiectul juridic secundar constituie relaţiile sociale privind integritatea corporală, sănătatea,
libertatea psihică ori chiar viaţa.
Obiectul material îl constituie corpul persoanei.
Latura obiectivă – se exprimă prin fapta prejudiciabilă care curprinde două categorii de acțiunii
legate între ele. Prima categorie de acţiuni infracţionale poate avea următoarele varietăţi:§
recrutarea;§ transportarea;§ transferul;§ adăpostirea;§ primirea unei persoane. Acțiunile infracționale
din a doua categorie pot fi realizate prin amenințarea cu aplicarea violenței fizice sau psihice
nepericuloase pentru viața și sănătatea persoanei, inclusiv prin răpire, prin confiscarea documentelor,
înșelăciune, abuz de poziție de vulnerabilitate a victimei.
Prin transportare se înţelege acţiunea de a deplasa dint-un loc în altul, cu un vehicul sau prin alte
modalităţi, persoana supusă traficului.
Prin transfer se înţelege transmiterea victimei de la o persoană la alta prin vânzare-cumpărare,
schimb, dare în chirie, cesiune în contul unei datorii, donaţie sau prin alte asemenea tranzacţii cu sau
fără recompensă.
Prin adăpostire se înţelege acţiunea de a adăposti şi rezultatul ei, a adăposti semnifică faptul de a
ascunde victima într-un loc ferit, a-i găsi refugiu, a se pripăşi chiar făptuitorul pentru a comite
infracţiunea de trafic.
Sintagma primirea unei persoane, semnifică preluarea victimei traficate de către o altă persoană de
la persoana care i-a transmis-o prin vânzare-cumpărare, schimb, dare în chirie, cesiune în contul unei
datorii, donaţie sau alte asemenea tranzacţii cu sau fără recompensă.
Prin violenţa periculoasă pentru viaţă şi sănătatea fizică sau psihică a persoanei se înţelege
vătămarea intenţionată gravă ori medie.
.Sintagma confiscarea documentelor semnifică acţiunile făptuitorului de a intra în posesia actelor
victimei şi a le sechestra pentru a-i limita aria de deplasare şi de comunicare.
Prin abuz de poziţie de vulnerabilitate se înţeleg acţiunile întreprinse de traficant, folosindu-se de
calităţile slabe sau negative ale victimei: emotivitate excesivă, încredere, naivitate, neinformare,
intoleranţă.
Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă.
Vinovăţia rezidă şi în scopul pe care îl urmăreşte făptuitorul, acesta fiind clar reglementat de
dispoziţia legii penale comentate: exploatarea persoanei traficate.
Această infracțiune este una formală și se consumă din momentul obținerii controlului asupra
victimei.
Subiect al infracţiunii este persoana fizică, responsabilă, cu vîrsta de la 16 ani.

Drept civil IV, Drept civil V

1. Natura juridică a contractului de vânzare – cumpărare.
Codul civil defineşte contractul de vînzare – cumpărare, în care o parte, numită vînzător, se obligă
să predea un bun în proprietatea celeilalte părţi (cumpărătorului), iar aceasta din urmă se obligă să
preia bunul şi să plătească preţul convenit.
Caracterele juridice .Sinalagmatic – vînzarea este un contract sinalagmatic întrucît dă naştere la
obligaţii reciproce şi interdependente, fiecare avîndu-şi cauza imediată în cealaltă: transferul
proprietăţii îşi are cauza în plata preţului, iar plata preţului îşi are cauza imediată (cauza obligaţiei) în

49
transferul proprietăţii. Consensual – simplul consens (înţelegere), simplul acord de voinţe asupra
elementelor esenţiale ale vînzării, adică asupra lucrului vîndut şi a preţului acestuia, valorează
contract valabil încheiat, neimpunîndu-se, în principiu, îndeplinirea vreunei formalităţi.
Oneros – părţile contractului de vînzare urmăresc fiecare un interes patrimonial, vînzătorul să
încaseze preţul, iar cumpărătorul să dobîndească proprietatea lucrului vîndut. El intră prin urmare în
categoria contractelor oneroase definite ca fiind acelea în care fiecare parte voieşte a-şi procura un
avantaj.
Comutativ – vînzarea este un contract comutativ întrucît, încă de la încheierea sa, prestaţiile părţilor
sunt determinate şi evaluabile, între ele existînd o anumită echivalenţă, un anumit echilibru.
Translativ de proprietate – se trasmite dreptul de proprietate asupra bunului, altei persoane.
Instantaneu – vînzarea este un contract care din punctul de vedere al transferului proprietăţii de la
vînzător la cumpărător are efecte care se produc dintr-o dată.
2. Natura juridică a contractului de schimb
Prin contractul de schimb, se înţelege convenţia încheiată între părţi, numiţi copermutanţi sau
coschimbaşi, care se obligă să-şi transmită reciproc un bun, respectiv dreptul de proprietate asupra
acestor bunuri.
Conform Codului Civil, părţile contractului de schimb au obligaţia de a transmite reciproc dreptul de
proprietate asupra unui bun. Fiecare parte a contractului de schimb este considerată vînzător al
bunului pe care îl înstrăinează şi cumpărător al bunului pe care îl primeşte în schimb.
Caracterele juridice: Sinalagmatic – vînzarea este un contract sinalagmatic întrucît dă naştere la
obligaţii reciproce şi interdependente, fiecare avîndu-şi cauza imediată în cealaltă: transferul
proprietăţii îşi are cauza în plata preţului, iar plata preţului îşi are cauza imediată (cauza obligaţiei) în
transferul proprietăţii. În acelaşi timp, fiecare parte contractantă este creditor şi debitor: cumpărătorul
creditor, iar vînzătorul debitor al predării lucrului vîndut şi al obligaţiilor de garanţie (pentru vicii
ascunse şi evicţiune), vînzătorul creditor, iar cumpărătorul debitor al obligaţiei de plată a preţului şi
de preluare a lucrului vîndut.
Consensual – simplul consens (înţelegere), simplul acord de voinţe asupra elementelor esenţiale ale
vînzării, adică asupra lucrului vîndut şi a preţului acestuia, valorează contract valabil încheiat,
neimpunîndu-se, în principiu, îndeplinirea vreunei formalităţi.
Oneros – părţile contractului de vînzare urmăresc fiecare un interes patrimonial, vînzătorul să
încaseze preţul, iar cumpărătorul să dobîndească proprietatea lucrului vîndut. El intră prin urmare în
categoria contractelor oneroase definite ca fiind acelea în care fiecare parte voieşte a-şi procura un
avantaj.
Comutativ – vînzarea este un contract comutativ întrucît, încă de la încheierea sa, prestaţiile părţilor
sunt determinate şi evaluabile, între ele existînd o anumită echivalenţă, un anumit echilibru .
Translativ de proprietate – se trasmite dreptul de proprietate asupra bunului, altei persoane.
Instantaneu – vînzarea este un contract care din punctul de vedere al transferului proprietăţii de la
vînzător la cumpărător are efecte care se produc dintr-o data.
3. Natura juridică a contractului de donaţie.
Conform Codului Civil, prin contract de donaţie, se înţelege acel contract prin care o parte
(donator) se obligă să mărească din contul patrimoniului său, cu titlu gratuit, patrimoniul celeilalte
părţi (donatar).
Caracterele juridice a) Unilateral, creînd obligaţii doar în sarcina donatorului. Donatorul nu îşi
asumă nici o obligaţie faţă de donator, avînd în schimb o îndatorire de recunoştinţă, care însă este de

50
natură legală şi nu contractuală, fiind sancţionată cu revocarea donaţiei, în cazul în care donatorul se
face vinovat de ingratitudine faţă de donator.
b) Gratuit al donaţiei constă în aceea că donatorul acceptă să dobîndească unul sau mai multe
bunuri fără să se oblige la plata vreunui echivalent al bunurilor respective.
c) Irevocabil. Are forţă obligatorie între părţi. Dar, irevocabilitatea donaţiilor are un caracter
special, mai accentuat decît forţa obligatorie a oricărui contract, în sensul că în materie de donaţii
irevocabilitatea priveşte nu numai efectele, ci însăşi esenţa contractului, fiind o condiţie de
valabilitate pentru formarea lui.
d) Translativ de proprietate.
e) Ca şi orice contract, donaţia presupune un acord de voinţă, pe de o parte voinţa donatorului, adică
animus donandi de a transmite un bun, iar de cealaltă parte, voinţa donatarului de a-l accepta. Fără
oricare dintre aceste 2 elemente, donaţia nu este posibilă. Ceea ce interesează la donaţie, este
intenţia.
f) Real. Contractul de donaţie se consideră încheiat în momentul transmiterii bunului. În cazul în
care un bun mobil este transmis fără acordul celeilalte părţi, transmiţătorul poate stabili acesteia un
termen rezonabil în interiorul căruia trebuie să declare că acceptă sau că refuză să accepte donaţia.
La expirarea termenului, contractul se consideră încheiat dacă cealaltă parte nu a refuzat să accepte
donaţia. În caz de refuz, transmiţătorul are dreptul să ceară restituirea bunului în conformitate cu
regulile privind îmbogăţirea fără justă cauză. Forma contractului de donaţie. Dacă obiect al donaţiei
este un bun pentru a cărui vînzare (înstrăinare) este prevăzută o anumită formă a contractului, aceeaşi
formă este cerută şi pentru donaţie. Donatarul nu poate cere despăgubiri.
4. Natura juridică a contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă.
În baza contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, o parte (beneficiarul
întreţinerii) se obligă să dea celeilalte părţi (dobînditor) în proprietate un bun imobil sau mobil, iar
dobînditorul se obligă să asigure beneficiarului întreţinere în natură – locuinţă, hrană, îngrijire şi
ajutorul necesar pe timpul cît va trăi, precum şi înmormîntare. În cazul pluralităţii de părţi, obligaţia
de întreţinere este indivizibilă atît activ, cît şi pasiv. Astfel, în caz de pluralitate de beneficiari, ea nu
este considerată îndeplinită dacă nu s-a executat, integral, faţă de toţi creditorii, întinderea şivaloarea
prestaţiei fiind în funcţie de necesităţile şi durata vieţii tuturor beneficiarilor. În caz de pluralitate de
dobînditori, fiecare (oricare) dintre ei poate fi obligat să execute obligaţia de întreţinere, în schimb şi
prestarea întreţinerii de către oricare din ei este liberatorie pentru toţi.
Creanţa de întreţinere nu poate fi transmisă unei alte persoane şi nici urmărită de creditori.
Contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă se aplică în modul corespunzător
normele cu privire la renta viageră dacă aceasta este stipulat în contract.
Caractere juridice1.Consensual; 2.Sinalagmatic; 3.Oneros; 4.Numit; 5.Translativ de proprietate;
6.Cu executare succesivă; 7 Aleatoriu; 8.Viager; Părţile contractului de întreţinere pot fi doar
persoane fizice pe poziţia de întreţinut, iar în calitate de întreţinător – atît persoane fizice cît şi
juridice.
5. Natura juridică a contractului de rentă.
Renta se constituie printr-un contract în baza căruia o parte (debirentier) se obligă să plătească
periodic, cu titlu gratuit sau oneros, o redevenţă celeilalte părţi (credirentier).
Caracterele juridice 1.consensual, el ia naştere în mod valabil prin simplul acord de voinţă al
părţilor, redactarea unui înscris fiind necesară doar pentru dovedirea contractului. Cu toate acestea în

51
cazul în care în schimbul rentei credirentierul transmite dreptul de proprietate asupra unui teren,
contractul trebuie încheiat în formă autentică.
2 sinalagmatic, fiecare parte asumîndu-şi obligaţii care sunt reciproce şi interdependente.
3.translativ de proprietate. Proprietatea bunului ce formează obiectul contractului se transmite de
la vînzător la cumpărător prin efectul realizării acordului de voinţă al părţilor, dacă părţile nu au
convenit să amîne transferul dreptului de proprietate.
4. executare succesivă, prestaţia debirentierului urmînd a fi executată în timp, cu o anumită
periodicitate, prestabilită.
5. titlu oneros;
6. posibilitatea constituirii ei cu titlu gratuit prin donaţie sau testament.
7.Aleatoriu, cînd contractul este constituit pe viaţă.Renta cu titlu gratuit este supusă condiţiilor de
formă şi de fond pe care trebuie să le îndeplinească donaţiile sau testamentele respective. Totuşi
cînd renta se constituie cu titlu gratuit în favoarea unui terţ, prin intermediul stipulaţiei pentru altul,
deşi ea constituie o donaţie nu este supusă condiţiilor de formă ale donaţiilor, donaţiile indirecte
trebuind să respecte doar condiţiile de formă ale actelor sub haina cărora se realizează.
8. Comutativ. Condiţiile de valabilitate. Atunci cînd renta este cu titlu gratuit, debitorul trebuie să
aibă capacitatenecesară pentru a încheia contracte de donaţie sau testamente.
Condiţii de valabilitate privind încheierea contractului de întreţinere
a) Capacitatea juridică necesară persoanei;
b) Consimţămîntul valabil. El trebuie să fie dat cu intenţia de a produce efecte juridice. Acesta nu
trebuie să fie viciat. Viciile care pot interveni sînt:
 Eroarea (nu are autor);  Dol (eroare provocată): captaţie; sugestie.  Violenţa;  Şantajul; 
Leziune.
c) Obiectul, care trebuie să fie:  Determinat, adică trebuie să se cunoască cu exactitate, reieşind
din prevederile contractuale;  Licit, adică să fie în circuitul civil;  Posibil, adică să poată fi obiect
al contractului. Exemplu: steroizii nu pot fi obiect al contractului.
d) Cauza. Este scopul pentru care părţile încheie contractul. Aceasta trebuie să fie: a) Licită, adică să
nu aducă prejudicii intereselor altei persoane; b) Morală, adică să nu încalce limitele moralităţii.
2. Condiţii cu privire la bun
 Să existe sau să poată exista în viitor.  Să fie determinat sau determinabil. Această condiţie este
necesară pentru a se evita eroarea ca viciu de consimţămînt.  Să fie în circuitul civil.
6. Natura juridică a contractului de comodat.
Prin contract de comodat o parte (comodant) dă cu titlu gratuit un bun în folosinţă celeilalte părţi
(comodatar), iar aceasta se obligă să restituie bunul la expirarea termenului pentru care i-a fost dat.
Caracterele juridice ale comodatului a)unilateral deoarece naşte obligaţii numai în sarcina
comodatarului. Este posibil ca pe parcursul executării contractului, să se nască obligaţii şi în sarcina
comodantului, obligaţii care nu au, însă, ca temei acordul de voinţă al părţilor, ci derivă dintr-un fapt
accidental şi ulterior încheierii contractului.
b) cu titlu gratuit întrucît are drept cauză imediată intenţia comodantului de a procura
comodatarului un folos gratuit, fără a urmări obţinerea unei contraprestaţii.
c) real deoarece pentru formarea sa nu este suficientă simpla manifestare de voinţă a părţilor, ci este
necesar să aibă loc remiterea materială a bunului care formează obiectul derivat al contractului;
înţelegerea părţilor, prealabilă predării, valorează antecontract (promisiune unilaterală sau

52
bilaterală). Dacă bunul se află deja în posesia/detenţia comodatarului, contractul se încheie solo
consensu, fiind suficientă manifestarea de voinţă a părţilor contractante;
d) cu executare succesivă, prin urmare sancţiunea aplicabilă în cazul neexecutării sau executării
necorespunzătoare de către o parte a obligaţiei va fi rezilierea;
e)generator de drepturi de creanţă întrucît comodatarul dobîndeşte doar un drept de folosinţă
asupra lucrului. În consecinţă, proprietarul bunului, iar nu comodatarul, va avea toate drepturile şi va
suporta toate consecinţele ce decurg din calitatea de proprietar.
7. Natura juridică a contractului de împrumut
Prin contractul de împrumut o parte (împrumutător) se obligă să dea în proprietate celeilalte părţi
(împrumutatul) bani sau alte bunuri fungibile, iar aceasta se obligă să restituie banii în aceeaşi sumă
sau bunuri de acelaşi gen, calitate şi cantitate la expirarea termenului pentru care i-au fost date.
Caracterele juridice
 unilateral, pentru că împrumutătorul nu-şi asumă nici o obligaţie faţă de împrumutat;
 translativ de proprietate, împrumutatul devenind proprietarul bunului împrumutat;
 gratuit, dar poate fi şi oneros atunci cînd împrumutătorul urmăreşte un interes material percepînd
o dobîndă ca preţ al transferului de proprietate;
 real, ca şi în cazul contractului de comodat fiind necesară remiterea bunului împrumutat pentru
încheierea sa valabilă.
Elementele contractului de împrumut sunt:
a) Obiectul contractului, care, potrivit Codului Civil, poate fi atît sub formă de bani, cît şi sub
formă de bunuri fungibile consumptibile.
b) Cauza, care trebuie să fie licită şi morală.
c) Părţile, adică împrumutătorul şi împrumutatul.
8. Natura juridică a contractului de locaţiune.
Contractul de locațiune este definit drept un contract în care, o parte (locator) se obligă să dea
celeilalte părți (locatar) un bun determinat individual în folosință temporară sau în folosință și
posesiune temporară, iar aceasta se obligă să plătească chirie”.

Este un contract consensual, ceea ce inseamna ca se incheie prin simplul acord de vointa al partilor,
verbal sau scris.
b) Este un contract cu titlu oneros. In schimbul folosintei lucrului, se plateste unpret care, ca si la
vinzare, nu trebuie neaparat sa fie determinat in contract, fiindsuficient sa fie si determinant. In
absenta pretului, ne vom afla in prezenta unuiimprumut de folosinta (comodat). De regula, pretul este
stabilit de parti, dar nimic nu lepoate impiedica sa apeleze si la ajutorul unui tert.
c) Este un contract sinalagmatic. Contractul naste obligatii in sarcina ambelorparti. Locatorul
trebuie sa puna la dispozitie locatarului lucrului si sa-l garanteze pelocatar de evictiune si vicii
ascunse. Locatarul, la rindul sau, trebuie sa foloseasca lucrul ca un bun fata de familie si sa plateasca
pretul
d) Contractul este cu executare succesiva. Intr-adevar, durata folosintei lucruluieste de esenta
locatiunii. S-a considerat ca sint "valabile locatiunile cu perioadesuccesive si care pot fi remnoite
dupa facultatea uneia sau celeilalte parti sau aamindurora impreuna". Mai mult, s-a considerat ca este
posibila si stipularea unei clauze care sa cuprinda o conditie potestativa. Locatiunea poate avea loc si
pe o perioada nedeterminata, situatie in care locatorul va pune capat contractului atunci cind va crede
el de cuviinta.

53
 Obiectul locatiunii de lucruri il pot forma toate bunurile aflate in circuitul civil (mobile sau
imobile; corporale sau incorporale; prezente si viitoare).
9. Natura juridică a contractului de arendă
Arenda este contractul încheiat între o parte – proprietar, uzufructuar sau un alt posesor legal de
terenuri şi de alte bunuri agricole (arendator) – şi altă parte (arendaş) cu privire la exploatarea
acestora pe o durată determinată şi la un preţ stabilit de părţi.
Contractul de arendă se încheie în scris. Arendatorul şi arendaşul trebuie să întocmească, la începutul
arendei, un act în care să descrie bunul arendat şi starea în care se află acesta la momentul predării.
Actul de descriere trebuie să cuprindă ziua întocmirii şi să fie semnat de ambele părţi.Termenul
arendei nu poate fi mai mic de un an. Cu 3 luni înainte de expirarea arendei, arendatorul informează
printr-un preaviz arendaşul despre nedorinţa de a prelungi contractul de arendă. Dacă termenul
arendei expiră, iar arendatorul nu cere să i se predea terenul şi arendaşul continuă exploatarea lui,
contractul de arendă se consideră prelungit cu un an, fiind în prezenţa unei prelungiri tacite a
contractului. Plata arendei se face în natură, în bani, sau în natură şi în bani, potrivit acordului dintre
părţi, şi se execută în termenul şi în locul stabilit în contract.
Elementele în funcţie de care se determină arenda pentru fiecare categorie de folosinţă a bunului
pot fi: suprafaţa terenului, potenţialul de producţie, structura parcelară, relieful şi gradul posibilităţii
de efectuare a mecanizării,posibilităţile de acces, distanţa faţă de locurile de depozitare,
industrializare sau de comercializare,starea clădirilor, amenajărilor sau altor dotări, gradul de
amortizare a tehnicii agricole arendate.
Reducerea arendei. Dacă mai mult de jumătate din fructele obţinute prin arendare pier fortuit,
arendaşul poate cere reducerea proporţională a plăţii arendei. Dreptul la reducere subzistă doar pînă
la separarea fructelor.
Caracterele juridice ale contractului de arendă
1. bilateral, obligaţia arendatorului de a transmite şi garanta folosinţa unor bunuri agricole avînd
drept cauză juridică obligaţia arendaşului de a plăti arenda;
2. cu titlu oneros, exploatarea bunurilor agricole de către arendaş făcîndu-se întotdeauna în
schimbul arendei;
3. comutativ, în care existenţa şi întinderea drepturilor şi a obligaţiilor nu depind de hazard. Deşi
contractul de arendare cunoaşte unele riscuri caracteristice, determinate de recoltele obţinute ce pot
fi mai mari sau mai mici, putîndu-se ajunge pînă la pierderea întregii recolte, astfel de împrejurări
nu determină modificări ale obligaţiilor părţilor care să nu le fie cunoscute acestora în momentul
încheierii contractului;
4. generator de drepturi de creanţă deoarece prin încheierea sa nu se transmit drepturi reale
asupra bunurilor agricole;
5. cu executare succesivă, sancţiunea aplicabilă în cazul neexecutării sau executării
necorespunzătoare de către o parte a obligaţiei la care este ţinut fiind rezilierea;
6. contract intuitu personae;
7. solemn;
8. numit.
10. Natura juridică a contractului de leasing
Leasing-ul este o operaţie juridică complexă prin care o persoană (de obicei o societate specializată),
cumpără un bun pentru a-l închiria unei alte persoane (utilizator), care la sfârşitul contractului de
locaţie are posibilitatea de a cumpăra bunul respectiv contra unui preţ rezidual (preţ convenit în aşa
fel încât să se ţină seama, cel puţin în parte, de vărsămintele efectuate cu titlu de chirie, adică de
amortizare a bunului pe această cale).

54
Nu este lipsit de importanţă faptul că utilizatorul nu este obligat să cumpere: el poate continua
contractul de locaţie sau poate să rezilieze acest contract.
Operaţia de leasing presupune trei subiecţi:– vânzătorul lucrului: poate fi un furnizor, un
constructor, un fabricant;– cumpărătorul bunului: în fapt este finanţatorul afacerii, deoarece pune la
dispoziţie banii.– utilizatorul bunului: cel care îl foloseşte în afacerile curente.
Formele operaţiunilor de leasing sunt următoarele:
a) după obiectul său concret– mobiliar. De obicei se utilizează în vânzările de echipament
industrial, de autoturisme. – imobiliar. Au ca obiect bunuri imobile. În regim de carte funciară
operaţiunile se intabulează sau notează, după caz.
b) în raport cu părţile contractante– leasing direct: presupune încheierea nemijlocită a contractului
între producător-furnizor şi utilizator;– leasing indirect: se realizează prin intermediul unor societăţi
finanţatoare sau de intermediere.
c) după conţinutul ratelor:– leasing financiar, prin care în perioada de închiriere se recuperează prin
taxa de leasing, preţul bunului, costurile auxiliare şi un beneficiu. În această perioadă leasing-ul nu
poate fi reziliat. – leasing operaţional. Este un contract de locaţie pur şi simplu a unor materiale pe
termen scurt, încheiat între întreprinderi comerciale care nu au un statut de instituţie financiară, dar
care oferă prestaţii suplimentare, precum service-ul.
d) după elementele cu care se calculează ratele:– leasing net: ratele cuprind numai părţi din preţul
bunului închiriat şi din beneficiu.– leasing brut: ratele cuprind părţi din preţ, cheltuieli de întreţinere,
reparaţii şi beneficiu.
e) după durata închirierii:– pe termen mediu de la 1 an la 2-3 ani– pe termen lung, presupune o
durată medie de 8 ani.
f) după tehnica de realizare– leasing experimental, se foloseşte pentru promovarea vânzărilor de
maşini şi utilaje. Presupune închirierea pe termen scurt cu condiţia să fie achiziţionate de locatari.
11. Natura juridică a contractului de antrepriză
Contractul de antrepriza este acel act juridic in baza caruia o parte, numita antreprenor, se obliga sa
execute pe riscul sau o lucrare determinata pentru o alta parte, numita client, in schimbul unei
remuneratii.
Caracterele juridice ale contractului de antrepriza. Antrepriza este un contract bilateral
(sinalagmatic). b.Contractul de antrepriza este un contract consensual. c.Contractul de antrepriza este
cu titlu oneros.d.Antrepriza este un contract comutativ. e.Contractul de antrepriza este un contract cu
executare succesiva in timp. f.Antrepriza este, in principiu, un contract intuitu personae, clientul
avand in vedere calitatile, aptitudinile si cunostintele personale ale antreprenorului.
12. Natura juridică a contractului de prestări servicii.
Contractul de prestari servicii e actul juridic civil care constă în acordul de voință între 2 părți
(prestatorul de servicii șiclient ) prin care prestatorul se obligă să acorde anumite servicii iar clientul
se obligă să efectueze plata pentru acestea.
Trăsături: E bilateral. Sinalagmatic. Cu titlu oneros, și nu gratuit. Este un contract de diligență (de
mijloace) și nu de rezultat. Prestatotul se obligă să întreprindă toate măsurile necesare pentru
atingerea rezultatului dorit, dar nu se obligă la însuși rezultat. Ca excepție sunt contractele în
domeniul medicinei estetice, stomatologiei. Comutativ și nu aleatoriu. Părțile își cunosc din start
obligațiile și drepturile. Este un contract între vii și nu un act juridic pentru cauză de moarte. Un
contract subiectiv. Părțile nu pot să cedeze drepturile și obligațiile sale contractuale unor terți. Un
contract principal, și nu auxiliar. Existența acestui contract nu depinde de existența unor alte

55
contracte.Se consideră încheiat din momentul atingerii simplului acord de voință a părților fără a fi
necesară vreo formalitate.Condițiile de valabilitate țin de consimțământ, capacitate, obiect, cauză și
formă. Consimțământul pentru a fi valabil trebuie să fie benevol și informat.Forma simplă. Tacită.
Scrisă sau verbală.
13. Natura juridică a contractului de transport de persoane
Prin contract de transport ,o parte (caraus sau transportator ) se oblige fata de cealalta parte (psager
sau client) sa o transporte impreuna cu bagajele ei sau, respective , sa transporte incarcatura la locul
de destinatie ,iar cealalta parte se oblige sa plateasca remuneratia convenita.
Contractul de transport de personae se confirma printr-un bilet de calatorie. Biletul poate fi
eliberat transmisibil sau intransmisibil. Posibilitatea transmiterii inceteaza cel tirziu la începutul
calatoriei. Transportul de personae include operatiunile de imbarcare, transport, si debarcare.
Carausul este tinut sa transporte pasagerul la destinatie in siguranta. – conferă cărăuşului
independenţă juridică faţă de cocontractant;– presupune asumarea unei obligaţii ce se îndeplineşte pe
riscul prestatorului (se asumă o obligaţie de a face, de rezultat);– este un contract cu titlu oneros;–
este un contract sinalagmatic perfect;– este un contract consensual. Are şi particularităţi ce-l disting
de alte contracte de prestări de servicii. Adică:– transportul constă în deplasarea în spaţiu de persoane
şi mărfuri, acţiune ce constituie obligaţia fundamentală a cărăuşului. În consecinţă prestatorul trebuie
să parcurgă un itinerar prestabilit.– activitatea se derulează în chip profesional;– cărăuşul are
gestiunea comercială şi tehnică a mărfurilor şi persoanelor ce fac obiectul contractului;– contractul
are un caracter autonom faţă de operaţiunile de vânzare, închiriere, asigurare, care justifică
transportul. Oricât de strânsă este legătura dintre operaţiunea comercială (raportul fundamental) şi
operaţiunea de transport, contractul îşi păstrează independenţa.
14. Natura juridică a contractului de transport de bunuri.
Contractul de transport de bunuri este supus regulilor generale relative la contractul de transport şi
regulilor speciale prevăzute de Codul civil pentru această varietate a contractului de transport.
De altfel, dintre toate varietăţile transportului, contractul de transport de bunuri beneficiază de cea
mai detaliată reglementare. O particularitate specifică transportului de bunuri o constituie întocmirea
şi predarea documentelor de transport. Potrivit legii, bunurile nu pot circula dintr-un loc în altul fără
anumite înscrisuri care să conţină unele menţiuni speciale cu privire la elementele de identificare a
expeditorului, mijlocul de transport, mărfurile transportate, provenienţa bunurilor ce fac obiectul
transportului etc. Aceste înscrisuri poartă denumirea de documente de transport. Documentele de
transport sunt întocmite de către expeditor şi sunt predate cărăuşului odată cu predarea mărfii spre
încărcare. Contractul de transport este un contract complex, la derularea căruia sunt implicate cel
puţin trei părţi, expeditorul bunurilor ce fac obiectul transportului, transportatorul şi destinatarul
bunurilor transportate. Pornind de la această premisă
15. Natura juridică a contractului de depozit
Prin contract de depozit o parte (depozitar) se obligă să păstreze bunul mobil, predat de cealaltă parte
(deponent), o perioadă determinată sau nedeterminată şi să-l restituie la cerere.
Caracterele juridice: Real, pentru perfectarea sa e necesară, pe lîngă realizarea acordului de voinţă,
predarea efectivă către depozitar a lucrului ce formează obiectul contractului, exceptînd cazul
cînd acesta se află deja, sub orice titlu, la depozitar. Dacă părţile convin doar ca în viitor să încheie
un depozit, suntem în prezenţa unui antecontract de depozit, pentru perfectarea căruia este suficient
acordul de voinţă a părţilor;
Cu titlu gratuit sau cu titlu oneros;

56
Unilateral în varianta cu titlu gratuit, născînd obligaţii numai în sarcina depozitarului. E posibil ca
ulterior încheierii contractului şi în virtutea unor cauze extracontractuale, să apară obligaţii în
sarcina deponentului. Deoarece aceste obligaţii nu îşi au izvorul în contractul de depozit, ele nu
modifică caracterul unilateral al depozitului gratuit.
Sinalagmatic în ipoteza depozitarului remunerat;Creează între părţile contractante raporturi
obligaţionale, el nu transferă proprietatea şi nici posesia asupra lucrului depozitat. Depozitarul fiind
un simplu detentor precar, riscul pieirii fortuite va fi suportat de către deponentul proprietar.
16. Natura juridică a contractului de fidejusiune
Fidejusiunea reprezintă situaţia cînd o parte (fidejusor) se obligă faţă de o altă parte (creditor) să
execute integral sau parţial, gratuit sau oneros, obligaţia debitorului.
Art. 1150 prevede temeiul apariţiei fidejusiunii.a. Fidejusiunea poate să ia naştere cînd creditorul şi
debitorul realizează acordul de fidejusiune, că anume pe debitor îl va reprezenta o persoană.
b. Cînd este prevăzut în textul legii, cînd în contract este stipulat acest fapt.
c. Cînd instanţa de judecată impune, la încheierea contractului să fie stabilit un fidejusor.
Caracterele juridice ale fidejusiunii§ este un contract solemn, forma scrisă fiind indicată pentru a se
putea face proba contractului.
§ este o garanţie expresă, în sensul că obligaţia asumată de către fidejusor faţă de creditor trebuie să
fie certă;
§ este un contract esenţialmente unilateral, dînd naştere la obligaţii numai în sarcina fidejusorului.
Raporturile care se pot naşte între fidejusor şi debitorul a cărui obligaţie este garantată nu rezultă din
contractul de fidejusiune;
§ este un contract cu titlu gratuit deoarece fidejusorul nu urmăreşte să obţină un echivalent al
obligaţiei sale de la creditorul cu care contractează;
§ este un contract cu titlu oneros, fidejusorul urmărind o contraprestaţie;
§ este un contract accesoriu însoţind şi garantînd obligaţia principală a debitorului faţă de creditor.
17. Natura juridică a contractului de servicii turistice
Contractul de turism este instrumentul juridic de realizare a acestei activităţi comerciale complexe –
turismul. şi reprezintă acordul între un agent economic specializat în turism, care se obligă să procure
celeilalte părţi, în schimbul unui preţ, un sejur sau un voiaj, asigurând acestuia reconfortarea şi
agrementul.
Contractul de turism are următoarele caracteristici:– este un contract sinalagmatic, deoarece naşte
obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante, agentul economic de turism pe de o parte, ţinut de
obligaţia de a oferi voiajul sau sejurul şi turistul pe de altă parte, ţinut de obligaţia de plată a preţului;
– este ca un contract cu titlu oneros, întrucât fiecare parte contractantă urmăreşte realizarea unui
folos patrimonial;
– este un contract intuitu personae, identitatea agentului economic de turism, care oferă voiajul sau
sejurul, constituie un element hotărâtor în realizarea scopului individual pentru care încheie
contractul . Agentul economic trebuie să dea dovadă de seriozitate, promptitudine şi calitatea cât mai
bună a prestaţiilor.
– este un contract comutativ, întrucât existenţa şi întinderea prestaţiilor oferite sunt cunoscute din
momentul încheierii contractului;
– este un contract consensual, întrucât cerinţa formei este reclamată numai pentru probaţiune;
18. Natura juridică a tranzacţiei

57
Tranzacţia este contractul prin care părţile previn un proces ce poate să înceapă, termină un proces
început sau rezolvă dificultăţile ce apar în procesul executării unei hotărâri judecătoreşti.
În doctrina sovietică (R.Gukasean) se considera că instituţia tranzacţiei prezintă o natură juridică
procesuală şi acest punct de vedere era argumentat prin faptul că: a) tranzacţia este reglementată de
normele dreptului procesual; b) prin intermediul tranzacţiei poate fi finalizat un proces de judecată;
c) pentru a produce efecte juridice tranzacţia necesită a fi confirmată de instanţa judecătorească.
Tranzacţia este un contract consensual, deoarece pentru încheierea sa valabilă este necesar şi
suficient simplul acord de voinţă al părţilor.
b). Tranzacţia este un contract bilateral (sinalagmatic), deoarece ambele părţi contractante îşi
asumă obligaţii, fiecare dintre ele fiind ţinută la executarea unei prestaţii în schimbul renunţărilor sau
promisiunilor celeilalte părţi.
c). Tranzacţia este un contract cu titlu oneros, deoarece prin încheierea sa, în toate cazurile,
părţile contractante urmăresc un avantaj de natură patrimonială.
d). Tranzacţia este un contract comutativ, deoarece ambele părţi contractante îşi cunosc existenţa
şi întinderea obligaţiilor lor încă de la momentul încheierii contractului.
e). Tranzacţia este, de regulă, un contract încheiat intuitu personae, calităţile persoanei cu care
se contractează având un rol determinant în perfectarea contractului.
f).Tranzacţia este indivizibilă (în ceea ce priveşte obiectul său). Astfel, în lipsa unei stipulaţii
contrare, ea nu poate fi desfiinţată în parte
19. Moştenirea testamentară.
Moştenirea testamentară are loc conform testamentului, în care se exprimă ultima voință în
privința sorții bunurilor a celui ce lasă moştenirea.
Testamentul este un act juridic solemn, unilateral, revocabil şi personal prin care testatorul dispune
cu titlu gratuit, pentru momentul încetării sale din viaţă, de toate bunurile sale sau de o parte din ele”.
Caracterele juridice ale testamentului- a) Un act unilateral şi personal. Testamentul este un act
juridic unilateral întrucât ia naştere exclusiv din voinţa testatorului. În acelaşi timp, el este şi un act
eminamente personal, neputând fi realizat decât de testator, iar nu şi prin mandatar.
b) Un act solemn. Testamentul este un act solemn întrucât manifestarea de voinţă a testatorului
trebuie să îmbrace ad validitatemuna din formeleanume prevăzute de lege.
c) Un act de dispoziţie cu titlu gratuit. Aşa cum am văzut, testamentul este un act juridic din
categoria actelor de dispoziţie cu titlu gratuit mortis causa. Ca acte de dispoziţie cu titlu gratuit,
dispoziţiile testamentare presupun atât un element material (economic), adică o diminuare a
patrimoniului dispunătorului şi o îmbogăţire a patrimoniului beneficiarului testamentar, cât şi un
element moral (intenţional), constând în intenţia de a gratifica (animustestandi).
d) Un act mortis causa. Potrivit dispoziţiilor art. 1449, alin. (1) Cod civil, testamentul este un act
prin care „testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării sale din viaţă,”. Cu alte
cuvinte, este vorba de un act conceput să producă efecte doar la decesul autorului său. Până la
moartea dispunătorului, testamentul nu este „decât un simplu proiect, care nu obligă pe nimeni şi nu
afectează nici un bun”.
e) Un act revocabil. Revocabilitatea testamentului este de ordine publică, astfel încât testatorul nu
poate renunţa la ea printr-o manifestare de voinţă în acest sens. Dreptul testatorului de a-şi revoca
dispoziţiile testamentare anterioare este discreţionar, astfel încât nu se poate pune problema
exercitării sale abuzive.
20. Moştenirea legală

58
Moștenire legală – presupune lăsarea bunurilor lui decujus, fără dispune prin testament, care la
rîndul lor sunt împărţite în baza legii moştenitorilor într-o anumită ordine succesorală.
Va fi moștenire legală în următoarele cazuri: a) Decujus nu a lăsat nici un testament.b) Cînd
testatorul a lăsat testament, dar acesta cuprinde alte dispoziții decît cele cu privire la dispunerea
patrimoniului succesoral.
Condițiile legale pentru a putea moșteni:capacitate, demnitate, vocaţie.

CLASA I DE MOSTENITORI LEGALI

Clasa I de mostenitori, descendentii, sunt primele rude chemate la mostenirea defunctului (cf. art.
669 C.civ.)
In aceasta categorie intra: copii, nepotii, stranepotii si urmasii lor in linie dreapta la infinit.
Nu are relevanta daca acesti descendenti sunt din casatorie sau din afara ei, sunt adoptati sau firesti.
Intre descendenti, succesiunea se imparte pe capete, dupa numarul lor intre descendentii de acelasi
grad chemati la mostenire. Daca descendentii de grad mai indepartat sunt chemati la mostenire prin
reprezentare, opereaza impartirea pe tulpini.
Descendentii sunt mostenitori rezervatari, sezinari iar daca vin la mostenire mai multi descendenti
sau in concurs cu sotul supravietuitor sunt obligati la raportul donatiilor daca liberalitatea nu s-a
facut cu scutire de raport.
CLASA A II-A DE MOSTENITORI LEGALI
Clasa a doua de mostenitori cuprinde reude privilegiate ale defunctului: parintii acestuia - numiti
ascendenti privilegiati; precum si pe fratii/surorile defunctului si descendentii acestora - colateralii
privilegiati.
CLASA A III-A DE MOSTENITORI LEGALi
Clasa a treia de mostenitori cuprinde pe ceilalti ascendenti ai defunctului - ascendentii ordinari, cu
excluderea ascendentilor privilegiati.
Prin urmare intra in aceasta clasa: bunicii, strabunicii... pe linie ascendenta directa fara limita in grad.
CLASA A IV-A DE MOSTENITORI LEGALI
Clasa a patra de mostenitori cuprinde rude mai indepartate in linie colaterala, pana la gradul IV
inclusiv, precum: unchii, matusile, verii primari, fratii/surorile bunicilor defunctului.
Drept financiar și fiscal
1. Procedura elaborării şi adoptării bugetului de stat. Adoptarea legii bugetului de stat.
Elaborarea proiectului bugetului de stat al Republicii Moldova revine Ministerului de Finanţe –
organ administrativ de specialitate financiară.
Ca primă etapă a procedurii bugetare de stat, elaborarea proiectului bugetului anual al statului
nostru, comportă îndrumări metodologice de specialitate financiară, operaţiuni de estimare şi calcul a
veniturilor şi cheltuielilor bugetare de către toate instituţiile şi organele de stat ce au relaţii cu bugetul
de stat, precum şi stabilirea categoriilor principale de venituri şi cheltuieli bugetare anuale de stat sau
cu caracter general.
Autorităţile publice prezintă Ministerului Finanţelor propunerile proprii de bugete ce includ:
- Veniturile şi cheltuielile realizate în anul bugetar precedent;
- Veniturile şi cheltuielile estimate pentru anul bugetar curent;
- Veniturile şi cheltuielile estimate pentru anul bugetar viitor;
- Veniturile şi cheltuielile estimate pentru cel puţin un an după anul bugetar viitor;

59
- Justificările cerinţelor referitoare la estimările preliminare de venituri şi cheltuieli distribuite
de Ministerul Finanţelor şi rezultatelor estimate ale programelor incluse în aceste cerinţe .
Deciziile Ministerului Finanţelor referitoare la partea de venituri şi la partea de cheltuieli ale
bugetului pentru anul bugetar viitor se transmit autorităţilor publice la data stabilită de ministrul
finanţelor.
În temeiul informaţiei primite, autorităţile publice reexaminează propunerile lor de buget şi le
prezintă din nou Ministerului Finanţelor la data stabilită de ministrul finanţelor.
Dacă autorităţile publice nu sînt de acord cu deciziile Ministerului Finanţelor, divergenţele existente
se soluţionează în ultimă instanţă de Guvern.
După definitivarea elaborării proiectului legii bugetare anuale, care cuprinde anexele, Ministerul
Finanţelor, îl prezintă Guvernului împreună cu nota explicativă.
Guvernul examinează proiectul legii bugetare anuale şi nota explicativă înaintea adoptării hotărîrii.
La solicitarea Guvernului, Ministerul Finanţelor prezintă informaţii sau explicaţii adiţionale
referitoare la proiectul legii bugetare anuale şi la nota explicativă.
Guvernul prezintă Parlamentului pînă la 01 octombrie a fiecărui an proiectul legii bugetare anuale.
Proiectul legii bugetare anuale include anexele şi este însoţit de nota explicativă.
Adiţional la proiectul legii bugetare anuale, Ministerul Finanţelor prezintă calculele veniturilor şi
cheltuielilor bugetare.
Examinarea proiectului legii bugetare anuale în Parlament se efectuează în trei lecturi.
În fiecare lectură Parlamentul examinează proiectul legii bugetare anuale şi nota explicativă.
Legea bugetară anuală poate fi adoptată şi în două lecturi, dacă toate chestiunile din lecturile doi şi
trei sunt examinate într-o singură lectură.
Pînă la 5 decembrie a fiecărui an, Parlamentul adoptă legea bugetară anuală, care va fi promulgată de
Preşedintele statului, apoi va fi publicată şi va intră în vigoare la 01 ianuarie a următorului an.
Termenul de 5 decembrie are un caracter de orientare şi nu produce nici un efect juridic dacă a fost
încălcat.
1). Guvernul îşi însuşeşte legile bugetare şi le supune spre aprobare Parlamentului
2). Parlamentul va trece la aprobarea bugetului pe ansamblu, părţi, capitole, subcapitole, titluri,
articole şi alineate.
- în timpul dezbaterilor parlamentare nu pot fi adoptate amendamente care determină majorarea
deficitului bugetar,
- dacă legile bugetare depuse în termenul legal nu sunt aprobate de Parlament până în 15 dec. –
Guvernul poate solicita aplicarea procedurii de urgenţă.
2. Procedura elaborării şi aprobare a bugetelor unităților administrativ-teritoriale.
Procesul bugetar este procesul care începe cu elaborarea bugetului şi se termină cu adoptarea dării
de seamă despre executarea lui pentru anul bugetar respectiv.
Conform acestor noţiuni, putem menţiona că procesul bugetar cuprinde următoarele etape
generale:
• elaborarea proiectului de buget;
• examinarea şi adoptarea legii bugetare anuale; execuţia bugetului;
• încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară;
• controlul bugetar.
Bugetul unităţii administrativteritoriale se elaborează de către autoritatea executivă a
acesteia,ţinându-se cont de următoarele prevederi:

60
-în termenele stabilite de Guvern, Ministerul Finanţelor remite autorităţii executive a unităţii
administrativ- teritoriale de nivelul al doilea, a municipiului Bălţi şi direcţiei finanţe respective.
-în termenele stabilite de Guvern, Ministerul Finanţelor remite autorităţii executive a unităţii
administrativ- teritoriale de nivelul al doilea, a municipiului Bălţi şi direcţiei finanţe respective.
-In termen de 10 zile după primirea notelor metodologice specificate anterior, direcţia finanţe
comunică autorităţilor executive ale unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul întâi principiile de
bază ale politicii statului în domeniul veniturilor şi cheltuielilor bugetare pe anul(anii) următor.
-In termen de 20 de zile după primirea notelor metodologice, autorităţile executive ale unităţilor
administrativ-teritoriale de nivelul întâi asigură elaborarea prognozei tuturor tipurilor de impozite şi
taxe ce urmează a fi colectate în anul(anii) următor(i) în unitatea administrativ-teritorială respectivă.
La capitolul examinării şi adoptării bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, ca şi în cazul
analizei structurii acestora, acestea diferă în dependenţă de nivelul bugetelor, în acest context, să
analizăm procedura examinării şi adoptării bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale de
nivelul întâi.
Proiectul bugetului local prezentat spre aprobare consiliului local include:
a) proiectul deciziei consiliului local privind aprobarea bugetului;
b) anexele la proiectul deciziei, în care se vor reflecta:
• veniturile şi cheltuielile prevăzute pentru anul bugetar următor;
• cotele impozitelor şi taxelor locale ce vor fi încasate în buget;
• mijloacele speciale preconizate spre încasare de către fiecare instituţie publică;
• fondurile speciale;
• efectivul limită al statelor de personal din instituţiile publice finanţate de la buget;
c) cuantumul fondului de rezervă;
d) alte date adiţionale elaborării proiectului bugetidui;
e) nota explicativă la proiectul bugetului.
După prezentarea proiectului, consiliul local examinează proiectul bugetului local în două lecturi la
un interval de cel mult 5 zile şi cel târziu la data de 15 decembrie.
In cazul bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul al doilea, procedura de elaborare
şi adoptare nu diferă esenţial de procedura bugetară parcursă de nivelul întâi.
Autoritatea executivă a unităţii administrativ-teritoriale de nivelul al doilea şi a municipiului Bălţi,
prezintă, printr-o dispoziţie, cel târziu la data de 1 noiembrie.
Proiectele bugetului unităţii administrativ-teritoriale de nivelul al doilea şi bugetului municipal Bălţi,
prezentate spre aprobare autorităţii reprezentative şi deliberative respective, includ:
a) proiectul deciziei autorităţii reprezentative şi deliberative privind aprobarea bugetului;
b) anexele la proiectul deciziei, în care se vor reflecta:
• veniturile şi cheltuielile bugetului respectiv prevăzute pentru anul bugetar următor;
• normativele defalcărilor de la veniturile generale de stat la bugetele locale;
• normativele defalcărilor de la impozitul pe bunurile imobiliare la bugetele locale;
• mijloacele speciale preconizate spre încasare de către fiecare instituţie publică;
• fondurile speciale;
• transferurile de la bugetul respectiv la bugetele locale;
• efectivul limită al statelor de personal din instituţiile publice finanţate de la bugetul respectiv;
c) alte date adiţionale elaborării proiectului bugetului;
d) nota explicativă la proiectul bugetului.

61
Executarea bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale.
Conducerea generală a executării bugetului public naţional ţine de competenţa Guvernului Republicii
Moldova, răspunderea privind executarea bugetului de stat revine Ministerului Finanţelor, ca organ
de specialitate, iar executarea bugetelor locale revine organelor de specialitate ale administraţiei
publice locale.
Procedura executării bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale este compusă din următoarele
etape:
- repartizarea lunară a veniturilor şi cheltuielilor;
- execuţia părţii de venituri;
- execuţia de casă a bugetului;
- execuţia părţii de cheltuieli.
3. Noțiunea și natura juridică a Taxei pe Valoare Adăugată și a accizelor. Aspecte comune.
Taxă pe valoarea adăugată este un impozit de stat care reprezintă o formă de colectare la buget a
unei părţi a valorii mărfurilor livrate, serviciilor prestate care sînt supuse impozitării pe teritoriul
Republicii Moldova, precum şi a unei părţi din valoarea mărfurilor, serviciilor impozabile importate
în Republica Moldova.
Obiecte impozabile constituie:
a) livrarea mărfurilor, serviciilor de către subiecţii impozabili, reprezentînd rezultatul activităţii lor
de întreprinzător în Republica Moldova;
b) importul mărfurilor în Republica Moldova, cu excepţia mărfurilor de uz sau consum personal
importate de persoane fizice, a căror valoare nu depăşeşte limita stabilită de legislaţia în vigoare,
importate de către persoanele fizice;
c) importul serviciilor în Republica Moldova;
Subiectul care desfăşoară activitate de întreprinzător, cu excepţia autorităţilor publice, instituţiilor
publice, exceptînd instituţiile de învăţămînt publice, este obligat să se înregistreze ca contribuabil al
T.V.A. dacă el, într-o oricare perioadă de 12 luni consecutive, a efectuat livrări de mărfuri, servicii în
sumă ce depăşeşte 1,2 milioane de lei, cu excepţia livrărilor scutite de T.V.A.
Obiecte ale impunerii sînt mărfurile supuse accizelor.
Baza impozabilă o constituie:
a) volumul în expresie naturală, dacă cotele accizelor, inclusiv în cazul importului, sînt stabilite în
sumă absolută la unitatea de măsură a mărfii;
b) valoarea mărfurilor, fără a ţine cont de accize şi T.V.A., dacă pentru aceste mărfuri sînt stabilite
cote ad valorem în procente ale accizelor.
c) valoarea în vamă a mărfurilor importate, determinată conform legislaţiei vamale, precum şi
impozitele şi taxele ce urmează a fi achitate la momentul importului, fără a ţine cont de accize şi
T.V.A.
Subiecţi ai impunerii sînt:
a) antrepozitarul autorizat care produce şi/sau prelucrează mărfuri supuse accizelor pe teritoriul
Republicii Moldova;
b) persoanele juridice şi persoanele fizice care importă mărfuri supuse accizelor.
Mărfurile sînt supuse accizelor la momentul:
a) expedierii (transportării) acestora din antrepozitul fiscal;
b) importului acestora în Republica Moldova.
4. Analizaţi impozitul pe venit.

62
Impozitele reprezinta in zilele noastre obligatii pecuniare, pretinse, in temeiul legii, de catre
autoritatea publica, de la persoane fizice si juridice, in raport cu capacitatea contributiva a acestora,
preluate la bugetul statului in mod silit si fara contraprestatie imediata si folosite de catre acesta ca
resurse pentru acoperirea cheltuielilor publice si ca instrumente de influentare a comportamentului
platitorilor, astfel incat interesele acestora sa fie armonizate cu interesul public.Impozitul pe venit
este una din cele mai importante surse de venituri ale bugetului de stat, izvorul principal al formarii
venitului bugetului de stat si al finantarii cheltuielilor publice.
5. Tipurile de taxe locale. Sistemele taxelor locale reglementate de Codul Fiscal al R.M.
Taxă locală - plată obligatorie efectuată la bugetul unităţii administrativ-teritoriale.
Sistemul taxelor locale este reglementat de titlul VII al Codului Fiscal şi cuprinde:
a) taxa pentru amenajarea teritoriului;
b) taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale;
c) taxa de plasare (amplasare) a publicităţii (reclamei);
d) taxa de aplicare a simbolicii locale;
e) taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii;
f) taxa de piaţă;
g) taxa pentru cazare;
h) taxa balneară;
i) taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto de călători pe teritoriul municipiilor, oraşelor şi
satelor (comunelor);
j) taxa pentru parcare;
k) taxa de la posesorii de cîini;
n1) taxa pentru parcaj;
p) taxa pentru salubrizare;
q) taxa pentru dispozitivele publicitare.
Taxele locale enumerate se aplică de către autorităţile administraţiei publice locale.

Dreptul mediului
1. Principiile dreptului mediului.
Principiile dreptului mediului => reprezintă idei călăuzitoare ce exprimă adevăruri faţă de care
activitatea legislativă şi desfăşurarea activităţilor de protecţie şi dezvoltare a mediului trebuie să fie
conforme.
Principiile fundamentale ale dreptului mediului sunt:
a) Principiul prevenirii poluării care presupune atît activităţi de prevenire a producerii poluării sau a
degradării mediului, cît şi activităţi de limitare a efectelor dăunătoare a poluării;
b) Principiul precauţiei în luarea deciziilor de către autorităţile respective cu atribuţii în protecţia
mediului. Precauţia ca măsură de prudenţă trebuie să caracterizeze luarea oricărei decizii în
domeniul protecţiei mediului înconjurător, în scopul excluderii oricăror riscuri de poluare;
c) Principiul conservării bio-diversităţii şi a ecosistemelor, care presupune protecţia ecosistemelor,
conservarea bio-diversităţii precum şi utilizarea şi gospodărirea durabilă a resurselor naturale ale
mediului;
d) Principiul „poluatorul plăteşte”, care exprimă ideea că cel ce poluează mediul ambiant va fi
nevoit să suporte rigorile legii;
e) Principiul cooperării aplicat în domeniul protecţiei mediului între cei ce deţin, administrează şi
folosesc factorii de mediu şi resursele naturale, pornind de la premisa după care lupta împotriva

63
poluării pe plan intern este eficientă numai dacă între stat, agenţii economici, organele nestatale şi
persoanele fizice există o cooperare în acest sens.
f) Principiul priorităţii vieţii şi sănătăţii omului, care se exprimă prin ideea că omul este cel mai
important element al mediului, ocupînd o poziţie centrală în mediul natural, fapt care impune
protecţia vieţii şi sănătăţii oamenilor, prin toate mijloacele posibile;
g) Principiul utilizării durabile care semnifică obligaţia generală de a conserva şi de a proteja
mediul ambiant la fel ca şi patrimoniul comun al umanităţii, în scopul menţinerii sale cel puţin în
starea în care el a fost moştenit şi a transmiterii sale generaţiilor următoare;
h) Principiul dezvoltării armonioase a activităţilor economico-sociale şi de protecţie a mediului
ambiant, care exprimă cerinţa integrării activităţii de protecţie a mediului în complexul activităţilor
economico-sociale şi a realizării unei armonii între aceste activităţi, în scopul satisfacerii intereselor
globale.
2. Sistemul organelor de stat în domeniul protecţiei mediului şi administrării resurselor
naturale
Sistemul organizaţional – element esenţial al sistemului general de protecţie a mediului, constituit
din ansamblul de subiecte împuternicite să realizeze activităţile şi procedeele prevăzute de legislaţie
şi dictate de obiectiva nacasitate a stării de lucruri. Conform legislaţiei mediului a RM, sistemul
organizaţional naţional este format din: autorităţile publice; persoanele juridice, altele decît
autorităţile publice; persoanele fizice.
Autorităţile publice – organe publice care prin competenţă directă sau indirectă exercită atribuţii de
administrare în domeniul protecţiei mediului.
După competenţa ce le revine distingem:
I. Organe de competenţă generală, care deţin drepturi şi obligaţii în toate domeniile sau mai multe
domenii ale vieţii sociale, inclusiv şi în domeniul protecţiei mediului.
Dreptul de gestiune al tuturor resurselor naturale în Republica Moldova este exercitat în numele
statului de către Parlament, acesta: a) aprobă principiile politice generale în domeniul protecţiei
mediului şi folosirii resurselor naturale; b) adoptă acte legislative cu privire la protecţia mediului şi
folosirea resurselor naturale; d) aprobă programe de redresare a mediului;
Preşedintele Republicii: a) reprezintă interesele Republicii Moldova în domeniul protecţiei mediului
în relaţiile internaţionale; b) este responsabil în faţa comunităţii mondiale pentru starea mediului în
republică.
Guvernul: 1) realizează politica Parlamentului în domeniul protecţiei mediului şi asigură folosirea
raţională a resurselor naturale; 2) întocmeşte cadastrul resurselor naturale; 4) asigură în comun cu
autorităţile administraţiei publice locale acţiuni de conservare a diversităţii biologice;
Autorităţile administraţiei publice ale raionului, municipiului în comun cu autorizaţiile locale
pentru mediu şi pentru sănătate: asigură respectarea legislaţiei de protecţie a mediuluii; asigură
informarea sistematică şi operativă a populaţiei, întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor privind
starea mediului în raion, municipiu;
Autorităţile administraţiei publice ale comunei (satului), oraşului în comun cu autorităţile locale
pentru mediu şi pentru sănătate: a) asigură păstrarea unui mediu înconjurător sănătos şi folosirea
raţională a resurselor naturale, exercită un control permanent asupra respectării legislaţiei cu privire
la protecţia mediului . asigură realizarea măsurilor de prevenire şi combatere a alunecărilor de teren,
eroziuni, salinizării, compactării şi poluării solului cu îngrăşăminte minerale şi pesticide; repartizarea

64
de terenuri pentru noi obiective, plantaţii multianuale, masive de irigare care sînt admise numai în
baza autorizaţiei serviciului geologic;
3. Noţiunea, scopurile şi tipurile expertizei ecologice.
expertiză ecologică - gen de activitate îndomeniul protecţiei mediului înconjurător, constînd în
aprecierea prealabilă a influenţei activităţilor economice preconizate asupra stării mediului, a
corespunderii parametrilor acestor activităţi actelor legislative şi altor acte normative, normelor şi
standardelor în vigoare;
Expertiza ecologică se efectuează în scopul:
a) adoptării unor decizii argumentate şi aprobării actelor care prevăd utilizarea resurselor naturale şi
măsuri de protecţie a mediului înconjurător şi componentelor lui;
b) prevenirii sau minimizării eventualului impact direct, indirect sau cumulativ al obiectelor şi
activităţilor economice preconizate asupra mediului înconjurător, componentelor lui, ecosistemelor şi
sănătăţii populaţiei;
c) menţinerii echilibrului ecologic, fondului genetic şi biodiversităţii, creării condiţiilor optime de
viaţă pentru oameni;
d) corelării dezvoltării social-economice cu capacităţile ecosistemelor.
Expertiza ecologică se efectuează de Agenția de Mediu – autoritate emitentă a actelor permisive în
domeniul mediului – sau de asociaţiile obşteşti, în modul stabilit de prezenta lege şi de alte acte
normative în domeniu.
Expertiza ecologică de stat este efectuată pentru obiectele şi activităţile economice preconizate care
nu au fost supuse evaluării impactului asupra mediului și influenţează mediul şi/sau prevăd folosirea
resurselor naturale.
4. Reglementarea juridică a vânatului
Dreptul de vînătoare cu arme de foc de vînătoare pe teritoriul republicii se acordă persoanei care
domiciliază permanent pe teritoriul ţării, dacă acesta a atins vîrsta de 18 ani, este membru al unei
societăţi de vînători, a susţinut probele minimumului vînătoresc, a îndeplinit minimumul de
participări obligatorii prin muncă, a achitat în modul stabilit cotizaţia de membru şi taxa/plăta
vînătorească.
Vînătorii se unesc în societăţi de vînători. Numărul lor se reglează în dependenţă de suprafaţa de
terenuri de vînătoare nu mai puţin de 200 ha la un vînător.
Drept adeverinţă pentru dreptul de vînătoare servesc carnetul de vînător, aprobat de Societatea
Vînătorilor şi Pescarilor din Republica Moldova, permisul (foaia, fişa pentru recoltare) eliberate de
Societatea Vînătorilor şi Pescarilor din Republica Moldova pentru vînătoarea sportivă a păsărilor de
baltă şi a animalelor cu blană sau autorizaţia de a vîna animale sălbatice copitate, eliberată de
autoritatea silvică centrală.
Procurarea, păstrarea, transportarea şi folosirea armelor de foc de vînătoare şi muniţiilor aferente se
efectuează în conformitate cu Legea privind controlul asupra armelor individuale.
Dreptul de vînătoare nu se acordă persoanelor:
a) care nu au vîrsta de 18 ani;
b) care suferă de boli psihice şi stau la evidenţă în unităţi medico-sanitare;
c) care nu dispun de autorizaţia de deţinere a armei de vînătoare;
e) condamnate la privaţiune de libertate, inclusiv condiţionat cu antrenarea obligatorie în muncă,
pentru comiterea infracţiunilor premeditate;
f) eliberate condiţionat din detenţiune, cu antrenarea obligatorie în muncă;

65
5. Regimul juridic al ariilor naturale protejate de stat
Regimul de administrare a fondului ariilor protejate reprezintă un ansamblu unitar de măsuri de
protecţie, ecologice şi tehnico-organizatorice care reglementează activitatea, desfăşurată în cadrul
fondului, de conservare, optimizare şi dezvoltare raţională durabilă a reţelei de arii naturale protejate.
Rezervaţiile ştiinţifice, parcurile naţionale, rezervaţiile biosferei, grădinile dendrologice şi grădinile
zoologice au statut de persoană juridică.
Terenurile şi bazinele acvatice din componenţa rezervaţiilor ştiinţifice, zonelor cu protecţie integrală
ale parcurilor naţionale şi rezervaţiilor biosferei, grădinilor dendrologice se sustrag din circuitul
economic şi se transmit în folosinţă pe termen nelimitat instituţiilor corespunzătoare. În limitele
parcurilor naţionale şi rezervaţiilor biosferei se pot afla terenuri şi bazine acvatice ale altor
beneficiari sau proprietari. În acest caz, beneficiarii şi proprietarii sînt obligaţi să respecte restricţiile
cu privire la protecţia mediului şi interdicţiile la genurile de activitate prevăzute de prezenta lege.
Obiectele naturale (arbori seculari, izvoare etc.) care se află în aria naturală protejată şi care au un alt
regim special de protecţie sînt supuse şi regimului de protecţie al ariei naturale respective.
În cazul în care rezervaţia ştiinţifică, parcul naţional şi rezervaţia biosferei sînt administrate de o altă
autoritate a administraţiei publice centrale decît autoritatea centrală pentru mediu, ele prezintă
acesteia dări de seamă informative semestriale şi dări de seamă anuale detaliate, precum şi "Analele
naturii" pe care le editează. Deţinătorii de alte obiecte şi complexe din fondul ariilor protejate
prezintă anual informaţii despre starea ariilor naturale respective şi despre activitatea desfăşurată în
ele

Dreptul familiei
1. Analizaţi principiul monogamiei.
principiul monogamiei, fundamentat fie pe sentimentul dragostei, despre care se afirmă că este
exclusivist şi - drept urmare - o căsătorie întemeiată pe dragoste nu ar putea fi decât monogamă, fie
pe valorile morale tradiţionale şi religioase ale societăţii româneşti, principiul monogamiei este
consacrat expres în art. 273 C. civ., care interzice încheierea unei noi căsătorii de către persoana care
este căsătorită. Sancţiunile care intervin în cazul încălcării acestui principiu sunt de natură civilă
[nulitatea căsătoriei încheiate în dispreţul său - art. 293 alin. (1) C. civ.] şi penală (art. 303 C. pen.
incriminează bigamia).
2. Analizați principiul susținerii morale și materiale în cadrul familiei:
Principiul susținerii morale și materiale în cadrul familiei - Acest principiu este prevăzut, în
privinţa relaţiilor dintre soţi, în noul Cod civil la art. 309 alin. (1) (soţii ĩi datorează reciproc respect,
fidelitate ĩi sprijin moral) ĩi art. 325 alin. (1) (soţii sunt obligaţi să îĩi acorde sprijin material
reciproc). Normele morale cer ca între membrii familiei să existe o comunitate de interese spirituale
ĩi materiale, care trebuie să fie în concordanţă nu numai cu interesele personale ale familiei, ci ĩi cu
interesele societăţii Relaţiile de familie, conform celor de mai sus, se întemeiază pe prietenie ĩi
afecţiune reciprocă.
În Codul civil se află dispoziţii legale care sunt pătrunse de acest principiu – sprijin moral ĩi material
pe care trebuie să ĩi-l acorde reciproc membrii familiei, sprijin moral ĩi material ca rezultat al
prieteniei ĩi afecţiunii reciproce, la care am făcut referire. Astfel, se prevede că soţii hotărăsc de
comun acord în tot ce priveĩte căsătoria ĩi, totodată, hotărăsc asupra măsurilor privitoare la persoana
ĩi bunurile copiilor. Ei (soţii) sunt obligaţi să contribuie la nevoile căsătoriei în raport cu mijloacele
fiecăruia. Bunurile dobândite în timpul căsătoriei au regimul juridic de bunuri comune, atât când este

66
vorba de regimul comunităţii convenţionale, cât ĩi când este vorba despre regimul matrimonial al
comunităţi legale (cu excepţii prevăzute expres de lege sau în situaţia în care soţii optează pentru
regimul separaţiei de bunuri). Aceste bunuri se administrează ĩi se folosesc împreună ĩi se dispune de
ele aidoma.
De asemenea, vom găsi în normele dreptului familiei, reglementate pe larg, obligaţia de întreţinere
între anumiţi membrii ai familie.
3. Analizați principiul soluționării pe cale amiabilă a tuturor conflictelor în cadrul familiei:
Principiul soluționării pe cale amiabilă a tuturor conflictelor în cadrul familiei, acest principiu
reiese din principiul egalităţii în drepturi a soţilor. El are o sferă de acţiune ce cuprinde toate
domeniile vieţii de familie, despre ce ne vorbeşte art. 16 alin. 1, art. 21 alin. 1, art. 62 alin. 3 Codul
Familiei
Articolul 16. Egalitatea soţilor în relaţiile familial
(1) Toate problemele vieţii familiale se soluţionează de către soţi în comun, în conformitate cu
principiul egalităţii lor în relaţiile familiale.
Articolul 21. Dreptul soţilor de a poseda, folosi şi dispune de bunurile comune

(1) Soţii, de comun acord, posedă, folosesc şi dispun de bunurile comune.

Articolul 62. Exercitarea drepturilor părinţilor

(3) La determinarea domiciliului copilului minor, instanţa judecătoreasă va cere şi avizul autorităţii
tutelare teritoriale în a cărei rază teritorială se află domiciliul fiecăruia dintre părinţi.
4. Analizați principiul egalității soților în cadrul familiei:
Principiul egalității soților în cadrul familiei - Acest principiu considerăm că depăĩeĩte limitele
relaţiilor de familie, întrucât el trebuie să guverneze toate domeniile vieţii sociale ĩi economice.
Susţinem aceasta având în vedere că, din păcate, nu este aplicat ferm nici în relaţiile de familie, dar
nici în societate, motiv pentru care au apărut manifestări de organizare a femeilor pentru promovarea
acestui principiu, cunoscute sub denumirea de miĩcări feministe, ĩi chiar statul, prin organele
administraţiei sau cele de represiune, au luat măsuri pentru implementarea riguroasă în viaţa publică
a acestui principiu (apeluri de urgenţă la poliţie, consilierea femeilor cu probleme). În noul Cod civil
regăsim câteva dispoziţii care se referă expres la egalitatea între sexe: art. 258 alin. (1), art. 308, art.
342, art. 344 ĩ.a.m.d. În conformitate cu textele de lege amintite, relaţiile personale ĩi patrimoniale
dintre soţi ĩi cele dintre aceĩtia ĩi copiii lor, indiferent dacă sunt din cadrul sau din afara căsătoriei,
sunt evident reglementate în aplicarea practică a egalităţii dintre bărbat ĩi femeie în societatea
noastră.
5. Analizați principiul căsătoriei liber consimțite între bărbat și femeie:
Principiul căsătoriei liber consimțită între bărbat și femeie - Noul Cod civil prevede la art. 258
alin. (1) că familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi. De asemenea, Constituţia prevede
la art. 48 alin. (1) că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi. În sensul legii,
considerăm că oamenii trebuie să se îndrepte spre căsătorie numai datorită afecţiunii ĩi înclinaţiei lor
reciproce, fiind vorba despre bărbat ĩi femeie. Liberul consimţământ la căsătorie, ca principiu,
trebuie să fie înţeles ĩi prin respectarea legilor cu privire la această instituţie juridică, plecând ĩi de la
prevederea constituţională de la art. 48 alin. (1) că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită

67
între soţi, pe egalitatea acestora ĩi pe dreptul ĩi îndatorirea părinţilor de a asigura creĩterea, educaţia ĩi
instruirea copiilor.
Drept procesual civil
1. Obiectul, natura juridică și sistemul dreptului procesual civil
Obiectul este constituit din:
Obiect general (se referă la examinarea şi soluţionarea cauzei civile);
Obiect special (constă în acţiuni concrete din partea subiecţilor procesului civil).
Metoda de reglementare. Relaţiile dreptului procesual civil sînt reglementate prin 2 metode:
1. Metoda disponibilităţii (decizia aparţine părţilor, adică reclamantul poate decide dacă porneşte
procesul civil sau poate să-l oprească);
2. Metoda admisibilităţii (comportamentul admis).
Sistemul. Este compus din totalitatea normelor cu:
1. Caracter general. Aici se reglementează relaţiile din cadrul procesului civil şi se referă la toate
aspectele procesului. Aceste norme determină sarcinile dreptului procesual civil, stabilesc cercul de
persoane participante la proces, precum şi dovezile administrate în perioada dezbaterilor judiciare;
determină termenele de procedură şi regulile de citare şi comunicare a actelor procesuale.
2. Caracter special. Aici normele speciale formează grupe aparte. Astfel, deosebim norme ce se aplică
la judecarea cauzei în fond, norme ce reglementează exercitarea căilor de atac, norme ce prevăd ordinea
de executare a hotărîrii judecătoreşti.
2. Definiția, fazele, sarcinile și funcțiile procesului civil ca mijloc de înfăptuire a justiției civile.
Faza a procesului civil este o totalitate de acte procedural indeplinite de catre instanta de judecata si
participantii la process, la o anumita etapa a desfasurarii procesului, indreptate spre atingerea unui scop
apropiat.
Faza judecăţii
1. intentarea procesului – se face prin cerea de chemare în judecată depusă de către reclamant în
apărarea intereselor sale sau de către procuror, organele autorităţilor publice, organizaţii şi persoane
fizice în apărarea drepturilor şi interesele altor persoane;
2. pregătirea cauzei pentru dezbateri – etapă la care se prezintă referinţa sau o eventuală cerere
reconvenţională de către pîrît. La aceeaşi etapă se fixează termenul pentru dezbateri şi se soluţionează şi
alte chestiuni de pregătire cauzei pentru dezbateri;
3. dezbaterile judiciare – ce se desfăşoară, de regulă, la mai multe termene de judecată, dînd
posibilitate părţilor să-şi susţină în mod real şi contradictoriu pretenţiile şi apărările şi să administreze
probe;
4. deliberarea şi pronunţarea hotărîrii – deliberarea făcîndu-se prin retragerea completului de judecată
în camera de consiliu, iar pronunţarea hotărîrii făcîndu-se în public.
Faza executării silite intervine în cazul hotărîrilor sau altor titluri executorii susceptibile de a fi puse-n
executare cu ajutorul forţei coercitive a statului în măsura în care debitorul nu-şi execută benevol
obligaţia.
3. Izvoarele dreptului procesual civil.
Izvor, în sens material, reprezintă voinţa poporului ridicată la rang de lege, fiind bazată pe condiţiile materiale
ale societăţii.
Prin izvor de drept, în sens formal, înţelegem forma de exprimare a normei juridice, a dreptului, pentru a căpăta
putere obligatorie.
Clasificare: Izvoare interne, Izvoarele int-le; Jurisprudenta civila.
Constituţia.

68
Primul loc printre izvoarele dreptului procesual civil, îi revine legii, iar în ierarhia lor – Constituţiei RM,
care asigură temeiurile de organizare şi activitate a instanţelor judecătoreşti.
Legile organice
Conţin dispoziţii cu caracter procesual reprezintă un important izvor de Drept procesual civil. Ca
exemplu de astfel de legi, pot servi: „Legea privind organizarea judecătorească”, „Legea cu privire la
statutul judecătorului”, „Legea cu privire la taxa de stat”. Legea organică de drept comun în materie
este Codul procesual civil, care reglementează amănunţit desfăşurarea procesului.
Norme de procedură civilă întîlnim şi în legile de drept material.
a) Codul Civil cuprinde dispoziţii privind regimul probelor, în special, admisibilitatea lor.
b) Codul Familiei cuprinde dispoziţii privind desfacerea căsătoriei, stabilirea paternităţii.
c) Codul Muncii cuprinde un întreg capitol consacrat jurisdicţiei muncii, respectiv soluţionării litigiilor,
izvorînd din contractul de muncă.
Tratatele şi convenţiile internaţionale ratificate de RM, reprezintă un izvor de drept procesual civil,
atunci cînd cuprind reguli de procedură civilă. De ex: Tratatul între RM şi Lituania cu privire la asistenţa
juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 09.02.1993.
4. Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil.
Principiul de drept procesual civil reprezintă o idee, regulă esenţială care determină structura internă a
procesului civil şi pe temeiul căruia se stabilesc raporturile procesuale dintre părţile în litigiu, precum şi
cele dintre acestea şi instanţa de judecată.
principiul judecarii unipersonale si colegiale a pricinilor civile prevazut la art.21, alin.1CPC unde
este indicat ca pricinile civile se judeca in prima instanta de un singur judecator sau de un complet din 3
judecatori ai aceiasi instante.
Principiul dreptului la aparare – art 26, alin.1 Constitutia RM. Prevede ca dreptul la aparare este
garantat , fiecarea dreptul sa reactioneze independent prin mijloace legitime, la incalcarea drepturilor si
libertatilor sale, in tot cursul procesului partile au dreptul sa fie asistate de un avocet, ales sau numit din
oficiu. barourile sunt obligate sa organizeze servicii de asistenta judiciara la sediul tuturor instantelor de
judecata din raza teritoriale in care sunt constituite.
Principiul infaptuirii justitiei in limba de stat dreptul la interpret- procedura judiciara se desfasoara in
limba moldoveasca , deasemenea se poate desfasura si intr-o alta limba acceptabila pentru majoritatea
persoanelor care participa la proces. In cazul in care procedura judiciara se efectueaza in alta limba,
documentele procersuale judiciare se intocmesc in mod obligatoriu si in limba moldoveneasca.
Principiul disponibilitatii in drepturi a participantilor la proces- disponibilitatea ofera persoanelor o
garantie in plus in vederea ocrotirii drepturilor si intereselor lor legitime, incalcate sau nerecunoscute,
prin aceea ca se pot adresa (ori nu) organelor competente, iar dupa sesizarea instantei pot fie sa staruie in
realizarea sau valorificarea lor pe cale procesuala, fie sa renunte la drepturile respective sau la mijloacele
procesuale puse de lege la dispozitia lor.
Principiul contradictorialitatii si egalitatii partilor in drepturi procedurale-
Acest principiu este consacrat in art 26 CPC, si presupune organizarea procesului astfel incit partile si
ceilalti participanti la proces sa aiba posibilitattea de asi formula, argumenta si dovedi pozitia in proces,
de a alege modalitatile si mijloacele sustinerii ei de sine statator si independent de instanta, de alte
organe si persoane, de asi expune opinia asupra oricarei oroble de fapt si de drept care are legatura cu
pricina data judecatii si desi expune punctul de vedere asupra initiativelor instantei. Exceptia: procedura
neconticioasa.

69
Principiul nemijlocirii si oralitatii in dezbaterile judiciare- consta in obligatia instantei de a cerceta
direct si nemijlocit toate elementele care servesc la lamurirea imprejurarilor cauzei. Nemijocirea consta
in obligatia instantei de a cerceta in mod direct intreg materialul probatoriu.
Principiul caracterului public si dezbaterilor judiciare- art23.CPC mentioneaza: in toate instantele ,
sedintele de judecata sunt publice. In sedinta de judecata nu se admit minorii de pina la virsta de 16 ani,
daca nu sunt citati in calitate de participant la proces sau de martor.
Principiul continuitatii- presupune ca judecarea pricinii sa se faca de la inceput si pina la sfirsit de
acelasi complet de judecat, intr-o singura sedinta, care sa se incheie prin deliberarea judecatorilor si
pronuntarea hotaririi. Deci hotarirea trebuie sa fie pronuntata de aceeasi judecatori in fata carora sa
pus concluziile in fond.
Principiul adevarului- acest principiu exprima cerinta ca toate faptele pricinii ce se judeca sa fie
stabilite intocmai asa cum sau petrecut in realitatea lor obiectiva. In felul acesta intreaga activitate a
organelor de judecata urmareste sa lamureasca si sa stabileasca in mod precis si complet
5. Participanții la procesul civil.
Se consideră participanţi la proces: părţile(reclamant și pîrît), intervenienţii, procurorul, petiţionarii,
persoanele care, în conformitate cu art.7 alin.(2), art.73 şi 74, sînt împuternicite să adreseze în
instanţă cereri în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane sau
care intervin în proces pentru a depune concluzii în apărarea drepturilor unor alte persoane, precum
şi persoanele interesate în cauzele privind aplicarea măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în
familie şi în cauzele cu procedură specială.
Persoanele care contribuie la înfăptuirea justiției în cauzele civile
1.Reprezentanții-(Conform art.75 ) În proces civil, persoanele fizice îşi pot apăra interesele
personal, prin avocat sau avocat stagiar. Participarea personală în proces nu face ca persoana fizică
să decadă din dreptul de a avea avocat.
Persoanele fizice pot fi reprezentate în instanţa de judecată de către soț/soție, părinți, copii, fraţi,
surori, bunei, nepoţi dacă aceștia sînt licențiați în drept și sînt împuterniciți printr-o procură
autentificată notarial.
2.Grefierul-(conform art.47)- la însărcinarea judecătorului, îndeplineşte unele acte procedurale prin
care contribuie la pregătirea şi dezbaterea cauzei în şedinţa de judecată, înştiinţează participanţii la
proces despre locul, data şi ora dezbaterilor, verifică prezenţa lor în şedinţa de judecată, clarifică
motivele neprezentării lor şi le notifică judecătorului, întocmeşte procesul-verbal al şedinţei,
îndeplineşte indicaţiile judecătorului în vederea bunei organizări şi desfăşurări a acesteia.
3. Expertul (conform art.149)- în calitate de expert judiciar poate fi recunoscută ad-hoc o persoană
competentă în specializarea solicitată pentru efectuarea expertizei judiciare.
4. Martorul –(conform art.132)- Martor poate fi orice persoană care nu are interes în proces şi
căreia îi sînt cunoscute, direct sau indirect, fapte referitoare la cauză. Depoziţiile martorului nu pot fi
considerate probă dacă el nu a cunoscut personal faptele.
5.Interpretul( conform art.199)-are obligaţia de a traduce explicaţiile, dispoziţiile şi demersurile
persoanelor care nu cunosc limba procesului, precum şi obligaţia de a le traduce explicaţiile,
depoziţiile şi demersurile participanţilor la proces, depoziţiile martorilor conţinute în dosar,
documentelor cărora li s-a dat citire, înregistrările audio, concluziile experţilor, consultaţiile şi
explicaţiile specialiştilor, dispoziţiile preşedintelui şedinţei, încheierile judecătoreşti şi hotărîrea
judecătorească.
6. Specialistul (conform art.230).

70
6. Competența instanțelor judecătorești
Competenţa instanţelor judecătoreşti este aptitudinea recunoscută de lege instanţelor judecătoreşti de
a examina şi soluţiona o anumită pricină civilă.
Clasificarea normelor de competenţă
1. După cum se raportează la organe din sisteme diferite sau la organe de acelaşi fel, avem:
a) Competenţă generală. În dependență de faptul dacă legea atribuie competența unui organ sau mai
multor organe jurisdicționale, competența generală se subclasifică în:
-competenţă exclusivă;
-competenţă cu pluralitate de organe.
Competenţa generală exclusivă ţine numai de instanţele judecătorești și constă în aptitudinea exclusivă
a instanțelor judecătorești de a examina şi soluţiona nemijlocit anumite categorii de cauze, care prin
esenţa lor nu pot fi examinate şi soluţionate de alte organe cu activitate jurisdicţională.
Competenţa generală cu pluralitate de organe, în dependenţă de modalitatea de alegere a organului
competent, poate fi:
*Competenţa generală alternativă reprezintă aptitudinea dată prin lege de a examina și soluționa o
anumită cauză mai multor organe cu activitate jurisdicțională, persoana interesată avînd dreptul de a
alege unul dintre organele menționate în lege;
*Competenţa generală imperativă (condiţionată) reprezintă aptitudinea dată prin lege de a examina
şi soluţiona o anumită pricină mai multor organe cu activitate jurisdicţională într-o anumită ordine
succesivă, fie prin stabilirea unei proceduri prealabile de soluţionare pe cale extrajudiciară a litigiului;
*Competenţa generală convenţională (contractuală) reprezintă aptitudinea dată prin lege de a
examina şi soluţiona o anumită cauză mai multor organe cu activitate jurisdicţională, alegerea organului
competent avînd loc prin acordul părţilor, cu condiţia că au convenit asupra acestui fapt prin încheierea
unei convenţii.

b) Competenţă jurisdicţională. După cum delimitarea se face între instanţele judecătoreşti de grad
diferit sau între instanţele de acelaşi grad, competenţa jurisdicţională se subclasifică în:
-competenţă jurisdicţională materială (de gen);
-competenţă jurisdicţională teritorială (de loc).
Competenţa jurisdicţională materială determină între instanţele de grad diferit, pe linie verticală. Ea
cuprinde:
*Competenţa jurisdicţională materială funcţională se stabileşte după felul atribuţiilor ce revin
fiecărei categorii de instanţe (instanţa de fond, de apel sau de recurs);
*Competenţa jurisdicţională materială procesuală se stabileşte în funcţie de obiectul sau natura
litigiului.
Competenţa jurisdicţională teritorială poate fi:
*competenţa jurisdicţională teritorială generală (de drept comun);
*competenţa jurisdicţională teritorială alternativă;
*competenţa jurisdicțională teritorială excepţională;
*competenţa jurisdicțională teritorială după existenţa legăturii între pricini.
2. În funcţie de caracterul normei care reglementează competenţa, avem:
a) competenţa absolută – reglementată de normele cu caracter imperativ;
b) competenţa relativă – reglementată de normele cu caracter dispozitiv.
7. Reprezentarea în procesul civil.
Reprezentarea judiciară –situația în care o anumită persoană numită reprezentant în limita
împuternicirilor acordate îndeplinește acte de procedură în numele și în interesul altei persoane, numită
reprezentat.
În dependenţă de temeiul apariţiei reprezentării, avem:
* reprezentare contractual(convențională),
*reprezentare legală,

71
 *reprezentare din oficiu,
*reprezentarea statutară.
Reprezentarea din oficiu-are loc la inițiativa instanței de judecată în cazuri expres prevăzute de
lege.Deparece se produce în cazuri prevăzute de lege ,reprezentarea din oficiu poate fi considerată pe
categorie a reprezentării legale .
Reprezentarea statutară –presupune situația în care actele de procedură sunt îndeplinite în numele și în
interesul persoanei juridice de către organelle sale de conducere ,în virtutea actului de constituire a
persoanei juridice sau a actelor normative .
Reprezentarea contractuală (convenţională) apare în baza unui contract de mandat, prin care
mandantul împuterniceşte o altă persoană – mandatarul (avocat) – pentru a-i prezenta interesele în
instanţa de judecată.
Instanţa judecătorească solicită Oficiului teritorial al Consiliului Național pentru Asistență Juridică
Garantată de Stat desemnarea unui avocat pentru parte sau intervenient:
1. în cazul în care partea sau intervenientul sunt lipsiţi sau limitaţi în capacitatea de exerciţiu şi nu au
reprezentanţi legali;
2. când domiciliul pârâtului nu este cunoscut;
3. dacă instanţa constată un conflict de interese între reprezentant şi reprezentatul lipsit ori limitat în
capacitatea de exerciţiu;
4. în procesele privind limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu sau declararea incapacităţii ei,
dacă aceasta nu este asistată în judecată de avocat;
Reprezentarea legală (art. 79) se instituie la apărarea drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale
minorilor, persoanelor incapabile şi ale celor cu capacitate de exerciţiu limitată.
Subiectii reprezentarii sunt persoanele fizice si persoanele juridice.
8. Actele și termenele de procedură.
Actul de procedură este orice act (operaţiune juridică, manifestare de voinţă sau înscris concretizat într-o
anumită formă prevăzută de lege), realizat pentru declanşarea procesului de către instanţa de judecată,
participanţii la proces şi auxiliarii justiţiei în vederea producerii unor efecte juridice determinate.
Condiţiile de valabilitate ale actelor de procedură se împart în 2 categorii:
1. De fond (conţinut);
2. De formă.
Actele de procedură trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) Actele de procedură trebuie să îmbrace forma scrisă pentru a se putea dovedi mai uşor existenţa lor
şi pentru a asigura conservarea acestor acte. Actele de procedură făcute verbal în faţa completului de
judecată vor fi consemnate în scris, în procesul verbal al şedinţei de judecată.
b) Actele de procedură trebuie îndeplinite în limba de stat chiar dacă procedura se desfăşoară într-o altă
limbă.
c) Actele trebuie să fie întocmite în termenele stabilite de lege sau de instanţă.
d) Pe lîngă aceste condiţii generale, unele acte de procedură trebuie să îndeplinească un şir de condiţii
speciale stabilite de lege pentru fiecare în parte. Exemplu: art. 66, Cod procedură civilă.(exclus)
Clasificare
1. În raport de organele sau persoanele care le întocmesc:
a) Actele persoanelor. Exemplu: explicaţiile părţilor.
b) Actele instanţei. Exemplu: încheieri, hotărîri, decizii, etc.
c) Actele auxiliarilor justiţiei. Exemplu: raportul de expertiză, procesul verbal întocmit de grefier.
2. După natura lor:
a) Acte judiciare, care se îndeplinesc în cadrul procesului şi în faţa instanţei. Exemplu: depoziţiile
martorilor în sala de şedinţe.

72
b) Acte extrajudiciare, care se îndeplinesc în cadrul procesului, dar în afara instanţei. Exemplu:
delegaţiile judecătoreşti, asigurarea dovezilor, etc.
3. În funcţie de conţinut:
a) Ce conţin o manifestare de voinţă. Exemplu: renunţarea la acţiune, cererea de chemare în judecată.
b) Care constată o operaţiune procesuală. Exemplu: citaţia, procesul verbal al şedinţei de judecată.
4. În funcţie de modul de executare:
a) Scrise. Exemplu: expertul prezintă raportul de expertiză.
b) Orale. Exemplu: depoziţiile martorilor.
5. După caracterul lor:
a) Judiciare, ce privesc soluţionarea litigiilor. Exemplu: pronunţarea hotărîrii.
b) Administrative, legate de soluţionarea litigiului. Exemplu: formarea completului de judecată.
Termen de procedură este intervalul, stabilit de lege sau de judecată (judecător), în interiorul căruia
instanţa (judecătorul), participanţii la proces şi alte persoane legate de activitatea instanţei trebuie să
îndeplinească anumite acte de procedură ori să încheie un ansamblu de acte.
Importanţa termenelor procedurale este justificată prin faptul că acestea stabilesc regimul temporal
optim pentru realizarea justiţiei: pe de o parte, mobilizează cercetarea cauzei, iar pe de alta, contracarează
urgența nejustificată a realizării drepturilor şi obligaţiilor procesuale. Termenele procedurale sunt o
modalitate de ordonare a realizării acţiunilor procesuale, de asigurare a celerităţii înfăptuirii actului de
justiţie şi de fortificare a securităţii raporturilor juridice. Dintr-o perspectivă opusă, termenele
procedurale anihilează tendinţele de urgentare a înfăptuirii justiţiei, astfel că acţiunile subiecţilor
procesuali trebuie efectuate în mod calculat şi logic, fapt care presupune trecerea unei perioade de timp.
9. Acțiunea civilă.
Acţiunea civilă este mijlocul legal cel mai important de apărare a drepturilor încălcate sau a intereselor
ocrotite de lege, prin intermediul căruia se inițiază activitatea instanței de judecată cu privire la
examinarea și soluționarea litigiului.
Dreptul la intentarea acțiunii.
Condițiile de intentare a acțiunii civile pot fi grupate în două categorii:
a) premisele – care constituie acele împrejurări de fapt și de drept de care depinde apariția dreptului
la acțiune;
b) condițiile – care constituie acele împrejurări de fapt și de drept de care depinde valorificarea
dreptului la acțiune.
Premisele dreptului la intentarea acțiunii sunt:
 competența generală a instanțelor judecătorești;
 absența unei hotărâri judecătorești irevocabile sau a unei încheieri judecătorești irevocabile pe
același litigiu;
 absența unei hotărâri a judecății arbitrale pe același litigiu;
 capacitatea de folosință a drepturilor procedurale civile.
În caz de absență a unei premise de intentare a acțiunii, instanța refuză în primirea cererii sau încetează
procesul.
Condițiile de exercitare a dreptului la acțiune sunt:
 respectarea regulilor de competență jurisdicțională;
 capacitatea de exercițiu a drepturilor procedurale;
 respectarea formei și conținutului cererii de chemare în judecată;
 dovada achitării taxei de stat pentru cererea de chemare în judecată;
 formularea împuternicirilor reprezentantului conform cerințelor legale.

73
În caz de absență a unei condiții de intentare a acțiunii, instanța restituie cererea de chemare în judecată,
fie nu dă curs cererii, fie scoate cererea de pe rol.
10. Mijloacele de apărare ale pârâtului
a) mai întâi, pârâtul se poate apăra într-un mod strict defensiv, negativ, urmărind ca acţiunea
reclamantului îndreptată împotriva sa să eşueze; în concret, să fie respinsă pe baza unei excepţii care
să împiedice judecata (de exemplu, ca prescrisă, ca netimbrată, inadmisibilă etc.) ori, în fond, ca
neîntemeiată (de exemplu, pentru că dreptul pretins nu există, s-a stins printr-o cauză legală, n-a
devenit actual etc.);
b) apoi, dacă este cazul, pârâtul poate să se apere şi într-un mod ofensiv, pozitiv, formulând, la
rândul lui, pretenţii proprii faţă de reclamant, conexe sau distincte de pretenţia ridicată împotriva sa,
pe calea unei cereri reconvenţionale, solicitând condamnarea acestuia din urmă. în faţa instanţelor de
control, partea care adoptă poziţia de apărare este intimatul. Interesul său de a se apăra în această
fază procesuală este justificat de menţinerea soluţiei favorabile obţinute în faţa instanţei inferioare.
M.a. de care intimatul se poate folosi sunt:
a) excepţiile pe care le poate ridica la cererea de apel sau recurs, de exemplu, tardivitatea, lipsa de
calitate, netimbrarea etc.;
b) răspunsurile la fiecare motiv de apel sau recurs în parte, argumentând necesitatea respingerii lor şi
a menţinerii hotărârii atacate. în mod corespunzător, aceste m.a. pot fi folosite de părţile interesate şi
în cazul în care împotriva hotărârilor care le sunt favorabile se exercită celelalte căi de atac [v. şi
apărări de fond; excepţii de procedură; respingerea acţiunii; respingerea recursului; cerere
reconvenţională].
11. Excepția prescripției dreptului material la acțiune (tardivitatea).
Codul de procedură civilă a fost completat cu un nou articol care se referă la execepția de tardivitate.
Modificările au fost votate de Parlament în lectură finală. Excepția de tardivitate va fi prevăzută la
articolul 186¹. Astfel, cererile depuse în instanța de judecată peste termenul de prescripție extinctivă,
a căror tardivitate a fost invocată de partea în proces, persoana în a cărei favoare a curs prescripţia,
creditorul persoanei sau la cererea oricărei alte persoane care are interes legitim, la faza pregătirii
cauzei pentru dezbateri, se vor examina în fond doar după examinarea de către instanța de judecată a
excepției de tardivitate. Dacă reclamantul va solicitat repunerea în termenul de prescripție sau va
solicita repunerea la ridicarea excepției, instanța de judecată va examina excepția de tardivitate
concomitent cu cererea de repunere în termen. Noul articol mai prevede că excepția de tardivitate și,
după caz, repunerea în termen se vor soluționa în ședință de judecată convocată la faza pregătirii
cauzei pentru dezbateri judiciare. Lipsa participanților citați legal nu va împiedica examinarea
cererilor. În cazul în care nu se va dispune repunerea în termenul de prescripție și/sau se va admite
excepția de tardivitate, instanța de judecată va respinge acțiunea ca fiind tardivă printr-o încheiere
motivată, care va putea fi contestată cu recurs. Instanţa de recurs, după ce va examina recursul
împotriva încheierii adoptate, va fi în drept:
● să respingă recursul şi să menţină încheierea;
● să admită recursul şi să caseze integral încheierea, restituind cauza spre rejudecare în fond
În cazul în care se va dispune repunerea în termen şi/sau excepția de tardivitate se va respinge,
instanța de judecată va emite o încheiere motivată pasibilă de contestare odată cu fondul și va
continua examinarea cauzei.
12. Probațiunea judiciară în procesul civil

74
Probațiunea judiciară poate fi definită ca activitatea logico-juridică pe care o desfășoară
participanții la proces și, tangențial, instanța de judecată, cu ajutorul mijloacelor procesuale
prevăzute de lege în vederea aflării informației veridice despre circumstanțele de fapt ale apariției,
modificării și stingerii raporturilor juridice, înfăptuită într-o anumită formă procesuală.
Probațiunea judiciară constă din patru etape consecutive: 1) determinarea circumstanțelor de fapt
ce urmează a fi dovedite (circumstanțele de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile
părților); 2) identificarea, colectarea și prezentarea probelor; 3) cercetarea probelor; 4) aprecierea
probelor. Totalitatea etapelor menționate în această consecutivitate formează procesul probațiunii.
13. Probele în procesul civil
Probele în pricinile civile sunt elementele de fapt, dobîndite în modul prevăzut de lege, care servesc
la constatarea circumstanțelor ce justifică pretențiile și obiecțiile părților, precum și altor
circumstanțe importante pentru justa soluționare a pricinii.
Probele judiciare civile sunt clasificate după mai multe criterii. Dintre toate clasificările existente în
literatura de specialitate le vom menționa pe cele mai semnificative.
1) În funcție de sursa probației se deosebesc: probe personale și probe materiale.
Probele personale sunt relatări ale omului făcute în forme prescrise de lege (explicațiile părților și
altor persoane interesate, depozițiile martorilor, concluziile expertului). Probele personale implică
factorul subiectiv al persoanei care a perceput faptele și ulterior le-a relatat în ședința de judecată,
ceea ce urmează a lua în considerare la aprecierea probelor.
Probele materiale după sursa de formare cuprind informații ce se percep prin intermediul unor
obiecte ale lumii material (probele materiale, înscrisurile și înregistrările audio-video).
2) În funcție de legătura conținutului probei cu circumstanțele car urmează a fi dovedite deosebim:
probe directe și probe indirecte.
Probele directe au o legătură nemijlocită cu circumstanțele ce urmează a fi dovedite. Aceste probe
dau posibilitatea de a fi formulată o singură concluzie privind circumstanțele relevante. De exemplu,
certificatul de naștere este o probă directă ce dovedește nașterea persoanei la o anumită dată.
Probele indirecte au o legătură multiplă cu circumstanțele ce urmează a fi dovedite. Aprecierea
acestor probe nu permite instanței de judecată și participanților la proces de a-și formula o concluzie
unitară privind existența sau inexistența anumitor circumstanțe de fapt.
14. Cererea de chemare în judecată și finele de neprimire a acesteia.
Cererea de chemare în judecată este forma de manifestare a acţiunii civile prin care se investeşte
instanţa de judecată sau mijlocul procedural prin care cel vătămat într-un drept civil solicită
concursul organelor specializate ale statului în vederea restabilirii situaţiei de drept încălcate.
Cererea de chemare în judecată se fac în forma scrisă.
În cererea de chemare în judecată se indică: art. 166 CPC
a) instanţa căreia îi este adresată;
b) numele sau denumirea reclamantului, domiciliul ori sediul lui, numărul de identificare de stat
(IDNO) – pentru persoane juridice și întreprinzători individuali și numărul de identificare personal
(IDNP) – pentru persoane fizice; dacă reclamantul este o persoană juridică, datele bancare, numele
reprezentantului şi adresa lui, în cazul în care cererea se depune de reprezentant dacă reclamantul
locuiește în străinătate, adresa din Republica Moldova unde urmează a i se face comunicările despre
proces;

75
b1) numărul de telefon şi alte date de contact ale reclamantului persoană fizică; numărul de telefon,
adresa electronică înregistrată în Programul integrat de gestionare a dosarelor şi alte date de contact
ale reclamantului persoană juridică;
c) numele sau denumirea pîrîtului, domiciliul ori sediul lui;
c1) numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de contact ale pîrîtului, în
cazul în care reclamantul dispune de aceste date;
c2) numele, prenumele, adresa, numărul de telefon, adresa electronică înregistrată în Programul
integrat de gestionare a dosarelor şi alte date de contact ale reprezentantului reclamantului;
d) esenţa încălcării sau a pericolului de încălcare a drepturilor, libertăţilor sau intereselor legitime ale
reclamantului, pretenţiile lui;
e) circumstanţele de fapt şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile şi toate probele de
care acesta dispune în momentul depunerii cererii;
e1) lista probelor anexate;
e2) lista probelor reclamate;
e3) cererile de reclamare a probelor, efectuare a expertizei, numire/recuzare a expertului, alte cereri
formulate;
f) pretenţiile reclamantului către pîrît;
g) valoarea acţiunii, dacă aceasta poate fi evaluată;
h) date despre respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a litigiului pe cale extrajudiciară dacă
pentru un astfel de litigiu îndeplinirea procedurii este prevăzută de lege sau de contractul părţilor;
i) documentele anexate la cerere.
Cererea se depune la instanţa însoţită de atîtea copii cîţi pîrîţi și intervenienți sunt, dacă aceștia nu
dispun de ele. Cînd dovada se face prin înscrisuri, la cerere se vor alătura atîtea copii autentificate
cîţi pîrîţi şi intervenienţi sunt şi una pentru instanţă. De asemenea se va anexa dovada de plată a taxei
de stat şi documentele ce legalizează împuternicirile reprezentanţilor.
Reclamantul poate într-o singură cerere să formuleze mai multe pretenţii dacă acestea sunt legate
între ele. Judecătorul care primeşte cererea are dreptul să separe într-un proces una sau mai multe
pretenţii cuprinse în ea, dacă consideră că judecarea lor separată ar fi mai raţională.
În cazul când reclamantul sau reprezentantul lui nu a respectat forma şi conţinutul cererii de
chemare în judecată, n-a depus numărul necesar de copii sau nu a achitat taxa de stat, judecătorul în
termen de 5 zile de la repartizarea cererii pronunţă o încheiere de a nu da curs cererii, acordându-i
persoanei care a depus cererea, un termen rezonabil pentru înlăturarea neajunsurilor, care începe a
curge din momentul când persoana a luat cunoștință de încheiere. Dacă le va înlătura în termen
aceste neajunsuri, cererea se va considera depusă în ziua primei prezentări instanţei. În caz contrar ea
nu se consideră depusă şi, împreună cu actele anexate se restituie reclamantului printr-o încheiere
judecătorească, susceptibilă de recurs.
15. Pregătirea cauzei civile pentru dezbaterile judiciare
Pentru atingerea scopului de restabilirea dreptului lezat sau interesului contestat printr-o hotărâre
legitimă şi întemeiată a instanţei de judecată litigiul urmează a fi examinat într-un proces civil,
constituit din mai multe etape. Fiecare etapă a procesului însumează o totalitate de acte procedurale
în vederea atingerii unui anumit scop concret care să contribuie la justa soluţionare a cauzei civile în
întregime.
Sarcinile etapei de pregătire a pricinii pentru dezbateri constau în asigurarea unei judecăţi juste şi
în termen rezonabil a cauzei.

76
Pregătirea pentru dezbatere judiciară este obligatorie pentru orice cauză civilă şi are ca scop:
Art.183 CPC.
a) precizarea legii care urmează a fi aplicată şi determinarea raporturilor juridice dintre părţi;
b) constatarea circumstanţelor care au importanţă pentru soluţionarea justă a cauzei;
c) stabilirea componenţei participanţilor la proces şi implicarea în proces a altor persoane;
d) prezentarea tuturor probelor;
e) evaluarea oportunităţilor de soluţionare a litigiului prin mediere;
f) examinarea și deciderea în privința cererilor depuse și neexaminate de instanța de judecată privind
efectuarea expertizei, numirea/recuzarea expertului, reclamarea probelor, asigurarea acțiunii;
g) stabilirea termenelor pentru efectuarea actelor procedurale;
Actele procesuale ale părților în faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare.
Referinţa este actul procesual prin care pârâtul, mai înainte de dezbaterea orală a procesului, îşi
poate formula obiecţiile şi apărările sale faţă de cererea reclamantului, arătând totodată mijloacele şi
dovezile pe care se sprijină.
În referință se indică: Art.186 CPC.
a) instanţa căreia îi este adresată;
b) numele sau denumirea reclamantului, domiciliul ori sediul lui;
c) numele sau denumirea pîrîtului, domiciliul ori sediul lui; datele bancare și numărul de identificare
de stat (IDNO) – pentru persoane juridice şi întreprinzători individuali; numărul de identificare
personal (IDNP) – pentru persoane fizice, dacă pîrîtul locuieşte în străinătate – adresa din Republica
Moldova unde urmează a i se comunica datele de procedură;
d) numărul de telefon şi alte date de contact ale pîrîtului persoană fizică; numărul de telefon, adresa
electronică şi alte date de contact ale pîrîtului persoană juridică;
e) numele, prenumele, adresa, numărul de telefon, adresa electronică şi alte date de contact ale
reprezentantului pîrîtului;
f) obiecțiile la toate pretențiile reclamantului, circumstanţele de fapt şi de drept;
g) toate probele împotriva fiecărei pretenții;
Actele procesuale ale judecătorului în faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare.
Judecătorul, în faza de pregătire a cauzei pentru dezbateri judiciare, îndeplineşte următoarele
acte: Art. 185 CPC.
a) soluţionează problema intervenirii în proces a coreclamanţilor, copîrîţilor şi intervenienţilor;
a1) concretizează dacă reclamantul a prezentat toate probele, oferind, la solicitare, un termen
suficient pentru prezentarea sau reclamarea probelor;
b) expediază pîrîtului şi, după caz, intervenientului copiile de pe cererea de chemare în judecată şi de
pe înscrisurile anexate la;
c) remite reclamantului şi, după caz, intervenientului copiile de pe referinţă şi de pe înscrisurile
anexate la ea şi stabileşte data pînă la care urmează să fie prezentate toate probele suplimentare;
c1) remite pîrîtului şi, după caz, intervenientului principal copiile de pe înscrisurile prezentate
suplimentar de către reclamant sau intervenientul principal după studierea referinţei;
d) ia măsuri pentru concilierea părţilor, explică părţilor dreptul de a recurge la mediere, le
informează despre esenţa, avantajele şi efectele medierii sau le propune să participe la o şedinţă de
informare cu privire la soluţionarea litigiilor prin mediere;
e) explică părţilor dreptul de a recurge la arbitraj pentru soluţionarea litigiului şi efectele unui astfel
de act;

77
h) la solicitarea părţilor sau în cazurile prevăzute de lege, dispune din oficiu efectuarea expertizei;
16. Dezbaterile judiciare.
1. Partea pregătitoare a şedinţei de judecată
Pricinile civile se judecă în primă instanţă în termen rezonabil. Criteriile de determinare a termenului
rezonabil sunt:
● complexitatea pricinii
● comportamentul participanţilor la proces
● conduita instanţei judecătoreşti şi a autorităţilor relevante
● importanţa procesului pentru cel interesat.
Conform C. P. C., judecarea procesului civil are loc în şedinţă de judecată, participanţii la proces
fiind înştiinţaţi despre aceasta în mod obligatoriu.
La ora fixată pentru judecarea pricinii, preşedintele deschide şedinţa de judecată şi anunţă ce proces
urmează să fie examinat. Grefierul raportează instanţei, cine din cei citaţi nu s-au prezentat la şedinţă
şi ce se ştie despre motivele neprezentării lor. Dacă instanţei judecătoreşti nu i s-a comunicat motivul
neprezentării în şedinţă de judecată a participantului la proces citat legal sau dacă instanţa consideră
neîntemeiat motivul neprezentării, pricina se examinează în lipsa acestuia.
2. Examinarea cauzei în fond
Examinarea cauzei în fond începe cu un raport asupra cauzei, în baza cererii de chemare în judecată,
prezentat către preşedintele şedinţei sau judecător, după care preşedintele îl întreabă pe reclamant
dacă îşi susţine pretenţiile sau dacă nu vrea să renunţe la ele, întreabă pîrîtul dacă recunoaşte
pretenţiile reclamantului şi ambele părţi dacă nu vor să încheie o tranzacţie de împăcare, explicîndu-
le efectele acestor acte de dispoziţie. Instanţa ascultă mai întîi explicaţiile reclamantului şi ale
intervenientului care participă de partea lui, apoi ale pîrîtului şi ale intervenientului care participă de
partea lui şi ale celorlalţi participanţi.
Procurorul şi organele autorităţii publice, organizaţiile şi persoanele fizice care au intentat procesul
în apărarea drepturilor şi intereselor altor persoane dau explicaţii primii. După ce o parte dă explicaţii
ceilalţi participanţi au dreptul să-i pună întrebări de concretizare, constatare. Judecătorul are dreptul
să pună întrebări în orişice moment.
1. Audierea martorilor. Fiecare martor se audiază separat. Preşedintele, înainte de a lua
depoziţia va cere martorului să arate numele, domiciliul, vîrsta, profesia, dacă se află în
serviciul uneia din părţi şi dacă este în judecată în duşmănie sau în legături de interes cu
vreuna din părţi, iar apoi îi va explica obligaţia de a spune sincer tot ce ştie cu privire la
pricină şi-l previne sub semnătură că va purta răspundere penală pentru refuzul de a depune
mărturii şi pentru depunerea intenţionată de mărturii false. Partea care a solicitat citarea
martorului, poate renunţa la audierea lui, însă partea adversă poate cere audierea martorului
prezent.
2. Cercetarea înscrisurilor. Înscrisul se depune în original sau în copie autentificată, se citesc în
şedinţa de judecată, apoi ele se prezintă participanţilor la proces, iar în cazurile necesare – de
asemenea martorilor, experţilor şi specialiştilor.
3. Dovezile materiale se examinează de instanţă şi se prezintă spre examinare participanţilor la
proces, iar în cazurile necesare – de asemenea experţilor, specialiştilor şi martorilor.
4. Reproducerea înregistrărilor audio–video are loc în sala de şedinţe sau într-o altă încăpere
special amenajată, consemnîndu-se în procesul – verbal al şedinţei de judecată semnele

78
 distinctive ale surselor de probă reproductivă şi data reproducerii. Reproducerea
înregistrărilor audio – video ce conţin date personale se face în şedinţă închisă.
5. Concluziile expertului. Concluziile expertului se citesc în şedinţa de judecată. Expertului i se
pot pune întrebări în scopul clarificării sau completării concluziilor. Mai întîi pune întrebări
persoana la cererea căreia a fost numită expertiza şi reprezentantul ei, iar după aceasta –
ceilalţi participanţi la proces. Judecătorii au dreptul să pună întrebări expertului în orice
moment al audierii lui.
6. Concluziile specialistului. La cercetarea înscrisurilor sau a probelor materiale, la audierea şi
vizionarea înregistrărilor audio – video, la dispunerea unei expertize, la audierea martorilor,
la adoptarea de măsuri privind asigurarea probelor, precum şi în probleme de drept litigios,
instanţa judecătorească poate atrage printr-o încheiere adoptată din oficiul sau la cererea
oricărui participant la proces, specialişti în domeniul respectiv pentru consultaţii, explicaţii şi
ajutor tehnic (la fotografieri, la elaborare de planuri şi scheme, etc.).
3. Susţinerile orale. Replicile
Susţinerile orale constau din cuvîntările participanţilor la proces care vor cuprinde pe scurt numai
rezultatele cercetării probelor, referindu-se la faptele şi împrejurările care au importanţă pentru
soluţionarea pricinii. Se vor indica şi dovezile pe care părţile şi-au întemeiat cererea, care confirmă
sau infirmă circumstanţele de fapt. Şi în final fiecare participant expune soluţia care ar trebui să fie
dată de instanţă în hotărîre.
Mai întîi au cuvîntul reclamantul şi reprezentantul lui. Intervenientul principal are cuvîntul după ce
au vorbit părţile, iar intervenienţii accesorii au cuvîntul după ce au vorbit reclamantul sau pîrîtul de
partea căruia au intervenit în proces. Procurorul şi reprezentanţii autorităţilor publice, organizaţiilor
şi persoanele fizice care au pornit procesul în apărarea drepturilor şi intereselor altor persoane au
primii cuvîntul.
După ce au vorbit toţi participanţii la dezbateri, fiecare din ei poate lua cuvîntul a doua oară avînd
dreptul la replică în legătură cu cele expuse în susţinerile orale, dreptul la ultima replică revenindu-i
totdeauna pîrîtului şi reprezentantului lui. În replică, participantul la proces poate face scurte
concluzii sau poate expune contraargumente dacă acestea au fost omise din propriile susţineri orale.
4. Procesul verbal al şedinţei de judecată
Procesul verbal al şedinţei de judecată reprezintă unul dintre cele mai importante documente
procesuale, care oglindeşte desfăşurarea şedinţei pas cu pas. Lipsa procesului verbal duce la casarea
hotărîrii.
Participanţii la proces au dreptul să ceară consemnarea în procesul verbal a împrejurărilor
considerate de ei ca esenţiale pentru soluşionarea pricinii, pot solicita instanţei să dea citire unor părţi
din procesul verbal.
5. Formele trecerii procesului într-o altă şedinţă
Cursul normal al judecăţii poate fi influenţat de apariţia unor incidente procesuale, care ar determina
întreruperea şedinţei, amînarea sau suspendarea procesului.
Întreruperea procesului. În condiţiile în care şedinţa de judecată a fost deschisă şi examinarea
pricinii în fond a început, pot apărea incidente procesuale care fac imposibilă continuarea examinării
în aceeaşi zi şi determină întreruperea şedinţei de judecată cu posibilitatea continuării acesteia la o
altă dată şi oră, ce vor fi fixate de instanţa de judecată, în funcţie de timpul necesar efectuării actului
procedural. Întreruperea şedinţei de judecată se dispune printr-o încheiere protocolară şi nu afectează
integritatea procesului verbal.

79
Amînarea procesului. Amînarea procesului se dispune prin încheiere judecătorească care nu poate fi
atacată cu recurs. Amînarea procesului se admite în cazurile în care instanţa judecătorească
recunoaşte imposibilitatea soluţionării pricinii în şedinţa respectivă din cauza neprezentării
participantului la proces sau martorului, expertului, specialistului, interpretului, fie din cauza
intentării unei acţiuni reconvenţionale, necesităţii de a prezenta sau reclama probe suplimentare, de a
atrage în proces alte persoane sau de a efectua alte acte procedurale.
Suspendarea procesului. Prin suspendarea judecăţii se înţelege oprirea cursului acesteia datorită unor
împrejurări voite de părţi sau independente de voinţa lor, cînd sunt în imposibilitate fizică sau
juridică de a se prezenta la judecată.
6. Terminarea procesului fără adoptarea hotărîrii
Pe lîngă regula generală, legiuitorul mai prevede două modalităţi de terminare a procesului fără
adoptarea unei hotărîri şi anume:
● încetarea procesului
● scoaterea cererii de pe rol.
Instanţa va dispune încetarea procesului în următoarelor cazuri:
● dacă pricina nu urmează a fi judecată în procedură civilă
● dacă într-un litigiu între aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri s-a
dat o hotărîre rămasă irevocabilă încheiere prin care s-a întărit renunţarea reclamantului la
acţiune sau tranzacţia de împăcare a părţilor
● dacă în litigiul între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri s-a emis
o hotărîre a judecăţii arbitrale care a devenit obligatorie pentru părţi, cu excepţia cazului cînd
instanţa refuză eliberarea titlului executoriu sau desfiinţează hotărîrea arbitrală;
● dacă reclamantul a renunţat la acţiune sau părţile au încheiat o tranzacţie de împăcare ce au
fost admise de către instanţă;
● dacă reclamantului şi/sau pîrîtului îi lipseşte capacitatea de folosinţă;
● dacă după decesul părţii nu este posibilă succesiunea în drepturi;
● dacă cererea de chemare în judecată este depusă de un organ, o organizaţie sau o persoană în
vederea apărării drepturilor, libertăţilor sau intereselor legitime ale unei alte persoane fără ca
legea să le confere acest drept.
Scoaterea cererii de pe rol reprezintă cea dea două modalitate de terminare a procesului fără
adoptarea unei hotărîri, dar cu rezervarea dreptului de a se adresa din nou cu asemenea cerere
instanţei judecătoreşti.
Pentru scoaterea cererii de pe rol servesc următoarele temeiuri:
● nu s-a respectat procedura prealabilă a cauzei, cînd aceasta este cerută de lege sau contractul
părţilor;
● cererea a fost depusă de către o persoană incapabilă, sau de către o persoană care nu are
împuterniciri de a duce procesul;
● dacă litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri, se află
în curs de judecată la aceiaşi sau altă instanţă
● dacă părţile au încheiat un contract prin care litigiul urmează a fi soluţionat pe cale arbitrală
● părţile citate legal nu s-au prezentat la şedinţa de judecată după a doua citare şi nici nu au
solicitat examinarea pricinii în absenţa lor
● în cazul neprezentării repetate reclamantului la şedinţa de judecată, dacă el nu a adus la
cunoştinţa instanţei motivele neprezentării sau dacă instanţa le consideră neîntemeiate sau

80
 dacă el nu a solicitat examinarea cauzei în lipsa sa şi pîrîtul nu solicită soluţionarea pricinii în
fond
● soţul a înaintat acţiune de divorţ, fără consimţămîntul soţiei în timpul sarcinii ei sau în
decursul unui an de la naşterea copilului, iar cererea de chemare în judecată nu i-a fost
restituită;
17. Hotărârea judecătorească.
Hotărâre judecătorească, este actul de dispoziţie final şi cel mai important al judecăţii, prin care
instanţa judecătorească pune capăt litigiului dintre părţi.
Importanţa hotărîrii judecătoreşti rezidă nu doar în faptul de a fi soluţionat un raport juridic litigios,
dar şi în rezonanţa socială pe care o produce. Instituind ordinea de drept, o hotărîre judecătorească
impune respect tuturor, astfel încît se consolidează conştiinţa juridică şi încrederea oamenilor în
justiţie. Deci, hotărîrii îi revine un rol de apărare a drepturilor, libertăţilor şi intereselor ocrotite de
lege, precum şi un rol educativ.
Articolul 241 CPC. Hotărîrea judecătorească constă din partea introductivă, partea descriptivă,
motivare şi dispozitiv.
În partea introductivă se indică locul şi data adoptării, denumirea instanţei care o pronunţă, numele
membrilor completului de judecată, al grefierului, al părţilor şi al celorlalţi participanţi la proces, al
reprezentanţilor, obiectul litigiului şi pretenţia înaintată judecăţii, menţiunea despre caracterul public
sau închis al şedinţei.
În partea descriptivă se indică succint pretenţiile reclamantului, obiecţiile pîrîtului şi explicaţiile
celorlalţi participanţi la proces.
În motivare se indică: circumstanţele cauzei, constatate de instanţă, probele pe care se întemeiază
concluziile ei privitoare la aceste circumstanţe, argumentele invocate de instanţă la respingerea unor
probe, legile de care s-a călăuzit instanţa.
Dispozitivul cuprinde concluzia instanţei judecătoreşti privind admiterea sau respingerea integrală
sau parţială a acţiunii, repartizarea cheltuielilor de judecată, calea şi termenul de atac al hotărîrii.
Clasificarea hotărârilor judecătorești.
După puterea legală şi forţa executorie a hotărârii:
• Hotărâri definitive.
• Hotărâri nedefinitive.
• Hotărâri irevocabile.
În funcție de clasificarea tripartită:
• Hotărâri în constatare, acțiunea de constatre a nulității.
• Hotărâri în realizarea unui drept.
• Hotărâri în constatarea unui drept, se constituie o situație juridică nouă, inexistentă până la
proces.
După durata acțiunii:
• Hotărâri propriu-zise, acțiune nelimitată în timp.
• Hotărâri provizorii, au efecte limitate în timp ex. Alocații, obligația de întreținere.
Sunt irevocabile urmatoarele categorii de hotarari:
 hotararile pronuntate in prima instanta, fara drept de apel, nerecurate;
 hotararile pronuntate in prima instanta, care nu au fost atacate cu apel;
 hotararile pronuntate in apel, nerecurate;
 hotararile pronuntate in recurs chiar daca prin acestea s-a solutionat fondul pricinii;

81
  orice ale hotarari care , potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
Dupa continutul condamnarii:
 Hotarâre cu condamnare unica - De exemplu, predarea bunului.
 Hotarâre cu condamnare alternativa.
18. Căile de atac în procesul civil.
Caile de atac sunt mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul carora se poate solicita
verificarea legalitatii si temeiniciei hotararilor judecatoresti si in final remedierea erorilor savarsite.
Clasificarea cailor legale de atac
1 Cai ordinare si cai extraordinare de atac
Caile ordinare de atac sunt acelea cate pot fi exercitate de oricare dintre parti si pentru orice motiv .
Sunt incluse in aceasta categorie, de legiuitor, apelul si recursul.
Caile extraordinare de atac sunt acelea care pot fi exercitate numai in conditiile si pentru
motive strict determinate de lege .Sunt incluse in aceasta categorie contestatia in anulare , revizuirea,
recursul in interesul legii si recursul in anulare .
2. Cai de atac de reformare si cai de atac de retractare
Caile de atac de reformare sunt considerate acelea care se solutioneaza de o instanta superioara
spre a declansa controlul judiciar .Sunt considerate cai de atac de reformare apelul, recursul si
recursul in anulare . In schimb, caile de retractare sunt de competenta instantei care a pronuntat
hotararea atacata . Fac parte din aceasta din urma categorie contestatia in anulare si revizuirea .
3. Cai de atac devolutive si cai de atac nedevolutive
Caile de atac devolutive sunt acelea care pot judecat in fond . Calea de atac devolutiva tipica
este apelul . Celelalte cai de atac au un caracter nedevolutiv ,caci ele nu pot determina, in principiu, o
noua judecata in fond . In aceasta categorie se includ recursul si recursul in interesul legii .
4. Cai de atac comune si cai de atac speciale
Criteriul acestei distinctii vizeaza dreptul de a exercita caile de atac . Cand acest drept apartine
partilor sau procurorului ne aflam in prezenta unei cai de atac comune . Cand un atare drept este
recunoscut unui subiect de drept ne aflam in prezenta unei cai de atac speciale .
5. Cai de atac suspensive si cai de atac nesuspensive de executare
Aceasta distinctie se face in functie de efectele e care le produce declararea caii de atac asupra
posibilitatilor de declansare imediata a executarii silite . In sistemul procesual in vigoare numai
apelul se infatiseaza ca o cale suspensiva de executare . Recursul, recursul in anulare , contestatia in
anulare si revizuirea sunt cai de atac nesuspensive de executare .
19. Procedura contenciosului administrativ
Articolul 277. Acţiunile în contenciosul administrativ
Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept, recunoscut de lege, de către o autoritate
publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionare în termen legal a unei cereri se poate
adresa instanţei judecătoreşti competente pentru anularea actului, repunerea în drept şi repararea
prejudiciului.
Principiile procedurii contenciosului administrativ.
 Supremația dreptului.
 Independența judecătorilor.
 Audierea juridică și dreptul la un proces echitabil.
 Accesul liber la justiție.
 Dreptul la apărare.
 Oralitatea.
 Nemijlocirea.
 Contradictorialitatea și egalitatea în drepturi procedurale a participanților la proces.
Subiecţi cu drept de sesizare în contenciosul administrativ sînt:

82
a) persoana, inclusiv funcţionarul public, militarul, persoana cu statut militar, care se consideră vătămată într-
un drept al său.
b) Guvernul, Cancelaria de Stat, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat, preşedintele raionului şi primarul - în
condiţiile Legii privind administraţia publică locală;
c) procurorul care, în condiţiile Codului de procedură civilă, atacă actele emise de autorităţile publice;
d) Avocatul Poporului sau, după caz, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului, care, la sesizarea
persoanei vătămate într-un drept al său, atacă actele administrative;
d1) Autoritatea Națională de Integritate.
e) instanţele de drept comun şi cele specializate, în cazul ridicării excepţiei de ilegalitate.
O acțiune în contencios administrativ poate fi depusă pentru:
a) anularea în tot sau în parte a unui act administrativ individual (acțiune în contestare);
b) obligarea autorității publice să emită un act administrativ individual (acțiune în obligare);
c) impunerea la acțiune, la tolerare a acțiunii sau la inacțiune (acțiune în realizare);
d) constatarea existenței sau inexistenței unui raport juridic ori nulității unui act administrativ
individual sau a unui contract administrativ (acțiune în constatare);
e) anularea în tot sau în parte a unui act administrativ normativ (acțiune de control normativ).
Termenul general în care o procedură administrativă trebuie finalizată este de 30 de zile, dacă legea
nu prevede altfel.
20. Faza executării hotărârii judecătorești civile
Hotărîrea judecătorească constă din partea introductivă, partea descriptivă, motivare şi dispozitiv.
În partea introductivă se indică locul şi data adoptării, denumirea instanţei care o pronunţă, numele
membrilor completului de judecată, al grefierului, al părţilor şi al celorlalţi participanţi la proces, al
reprezentanţilor, obiectul litigiului şi pretenţia înaintată judecăţii, menţiunea despre caracterul public
sau închis al şedinţei.
În partea descriptivă se indică succint pretenţiile reclamantului, obiecţiile pîrîtului şi explicaţiile
celorlalţi participanţi la proces.
În motivare se indică: circumstanţele cauzei, constatate de instanţă, probele pe care se întemeiază
concluziile ei privitoare la aceste circumstanţe, argumentele invocate de instanţă la respingerea unor
probe, legile de care s-a călăuzit instanţa.
Dispozitivul cuprinde concluzia instanţei judecătoreşti privind admiterea sau respingerea integrală
sau parţială a acţiunii, repartizarea cheltuielilor de judecată, calea şi termenul de atac al hotărîrii.

Efectele hotărârii judecătorești.

Prin efecte ale hotararii judecatoresti trebuie sa intelegem consecintele juridice ce decurg din
solutionarea litigiului dintre parti .
Un prim efect al hotararii judecatoresti vizeaza dezinvestirea instantei . Acest efect se produce din
chiar momentul pronuntarii hotararii , dupa pronuntarea hotararii nici un judecator nu poate reveni
asupra parerii sale .
Al doilea efect important al hotararii este acela de a constitui un inscris autentic . Este o consecinta
a elaborarii unui act juridic cu „ solemnitatile cerute de lege , de un functionar public, care are
dreptul de a functiona in locul unde actul s-a facut ”. Hotararea judecatoreasca are forta probanta a
unui act autentic .
Un efect important al hotararilor judecatoresti este cel executoriu . Hotararile judecatoresti devin
titluri executorii numai in masura in care sunt investite cu formula executorie .

83
Hotararea judecatoreasca produce, de regula, si un efect declarativ . Prin urmare, hotararea doar
constata existenta unui drept , acesta preexistand judecatii . Efectul declarativ al hotararii se produce
insa de la data introducerii cererii de chemare in judecata .
Un ultim efect al hotararilor judecatoresti vizeaza prescriptia extinctiva . Cu alte cuvinte, prescriptia
dreptului la actiune este inlocuita cu prescriptia dreptului de a cere executarea silita.

Drept procesual penal

1. Definiția și semnele raporturilor procesual penale.
Este relaţia ce se stabileşte în cadrul procesului penal între organul judiciar, care are funcţia de
conducere a procesului, şi alte organe sau persoane, în scopul stabilirii adevărului în soluţionarea
cauzei.
Condiţiile raportului juridic:
1. Existenţa normei juridice;
2. Existenţa subiecţilor de drept;
3. Existenţa faptelor juridice.
Trăsăturile specifice a raporturilor procesual penale sînt:
a) Mijloc prin care se realizează dreptul statului de a-l pedepsi pe infractor;
b) Organul de stat participant la raport are putere de constrîngere statală;
c) Organul de stat îşi îndeplineşte din iniţiativa proprie obligaţiile care-i revin;
Raporturile procesual penale sînt compuse din 3 elemente:
1. Subiect – participanţii la activitatea procesuală, organe şi persoane între care se stabilesc relaţii
reglementate de normele procesual – penale. Exemplu: procurorul, partea vătămată, învinuitul, etc.;
2. Conţinut – constă din totalitatea drepturilor, prerogativelor sau dorinţelor pe care le au potrivit
legii subiecţii care participă la desfăşurarea procesului penal. Exemplu: învinuitul a fost chemat prin
citaţie de către procuror de a se prezenta.;
3. Obiect – constă din acţiunea sau conduita asupra căreia sînt îndreptate drepturile şi obligaţiile
părţilor la raportul respectiv. Exemplu: conduita învinuitului sau procurorului.
2. Aplicarea legii procesual penală în timp, spaţiu şi asupra persoanelor străine.
Aplicarea legii procesual penale în spaţiu
Principiul de bază aici este cel al teritorialităţii, adică legea procesual penală se aplică doar la nivel
de ţară. Ea nu se aplică pe teritoriul altui stat, după cum nici legea străină de procedură nu acţionează
pe teritoriul nostru.
Aplicare legii procesual penale în timp
Toate normele juridice se aplică din momentul intrării în vigoare şi pînă în momentul ieşirii din
vigoare. Din momentul intrării în vigoare, legea devine obligatorie pentru toţi şi nimeni nu se poate
apăra, invocînd necunoaşterea legii. În desfăşurarea procesului penal se aplică legea care este în
vigoare în timpul urmăririi penale sau al judecării cauzei în instanţa judecătorească.
Ea poate avea următoarele caractere
§ Ultraactiv – unele dispoziţii din legea anterioară vor rămîne aplicabile şi pentru legea nouă.
§ Retroactiv – dispoziţiile din legea veche se vor aplica pentru trecut.
Aplicarea legii procesual penale asupra persoanelor
Ea se aplică asupra tuturor persoanelor, deoarece toţi sînt egali în faţa legii. Excepţie sînt persoanele
vulnerabile care necesită o procedură specială. Exemplu: minorii, reducerea sancţiunii la jumătate,
persoanele incapabile care sînt internate în instituţii specializate.

84
3. Particularităţile, structura şi clasificarea normelor procesual penale.
Normele juridice procesual penale reprezintă reguli de conduită comune şi obligatorii, pentru
reglementarea şi desfăşurarea procesului penal, şi în caz de încălcare a acestora, se aplică forţa de
constrîngere a statului.
Structura normelor procesual – penale
Ipoteza reprezintă condiţiile şi împrejurările în care aceasta se aplică, precum şi categoriile de
subiecţi de drept cărora norma li se adresează. Exemplu: persoana citată trebuie să se prezinte
conform citaţiei, iar în caz de imposibilitate de a se prezenta, ea este obligată să informeze organul
respectiv despre aceasta, indicînd şi motivul imposibilităţii.
Dispoziţia reprezintă conduita ce trebuie respectată, în condiţiile şi împrejurările prevăzute de
ipoteză. Exemplu: citarea în procesul penal constituie acţiunea procedurală, prin intermediul căreia,
organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată, asigură prezenţa unei
persoane, pentru desfăşurarea normală a procesului penal.
Sancţiunea reprezintă măsurile aplicate datorită încălcării ipotezei şi dispoziţiei. Exemplu: cînd
persoana citată nu se prezintă şi nici nu aduce la cunoştinţă motivul neprezentării în instanţa de
judecată, aceasta este amendată sau este adusă cu forţa.
Clasificarea normelor procesual penale
1. După obiectul de reglementare sînt:
a) De organizare – stabilesc organizarea şi activitatea organelor de drept;
b) De competenţă – reprezintă stabilirea împuternicirilor sau a drepturilor pe care le au subiecţii;
c) De procedură – norme care stabilesc cum se desfăşoară un anumit proces.
2. După conţinut:
a) Declarative – stabilesc sarcinile şi principiile procesului penal;
b) Determinative – definesc şi explică instituţiile şi categoriile procesului penal. Exemplu: flagrantul
delict;
c) Speciale:
§ De prohibiţie – interzic săvîrşirea unor acţiuni, recomandă abţinerea de la săvîrşirea lor. Exemplu:
la audierea martorului este interzis a pune întrebări care în mod evident urmăresc insultarea şi
umilirea persoanei;
§ De autorizare – indică permisiunea, recomandarea sau chiar obligaţia săvîrşirii unor acţiuni
procesuale. Exemplu: participarea obligatorie a apărătorului în procesul penal.
3. După sfera de aplicabilitate:
a) Generale – se aplică tuturor cazurilor penale cu caracter general. Exemplu – percheziţia.
b) Speciale – se aplică în cazuri speciale. Exemplu: procedura percheziţiei în localurile misiunilor
diplomatice.
4. Interpretarea normelor de drept procesual penal.
Interpretarea normelor procesual penale – operaţiunea prin care se caută sensul exact al legii.
Interpretarea în cazul dat, urmăreşte lămurirea formei, conţinutului, scopului, a tuturor aspectelor de
bază a dispoziţiilor legii.
Clasificarea interpretării
1. După subiectul care face interpretarea:
§ Legală (autentică) – această interpretare este făcută de legiuitor, aceasta fiind obligatorie;
§ Judiciară (cauzală) – este interpretarea făcută de organele judiciare competente să aplice legea.
Această interpretare nu are caracter general obligatoriu, deoarece organele judiciare sînt chemate

85
doar să aplice legea, nu să o edicteze şi de aceea, interpretarea judiciară este obligatorie doar pentru
cazul care a făcut obiectul soluţionării;
§ Doctrinară (ştiinţifică) – este făcută de teoreticienii dreptului procesual penal, prin tratate de drept,
cursuri, manuale, etc. Aceasta nu este obligatorie, iar valoarea ei depinde de argumentele ştiinţifice a
cercetătorilor.
2. După procedeele folosite pentru lămurirea normelor procesual penale
§ Gramaticală (literară) – este utilizată pentru a verifica corectitudinea aplicării regulilor
gramaticale în cadrul activităţilor procesuale.
§ Sistemică – se utilizează atunci cînd norma procesual penală este insuficient de precisă şi constă în
explicarea înţelesului unei norme juridice prin legătura ei cu alte dispoziţii din aceeaşi ramură de
drept sau alte ramuri de drept. Exemplu: printre condiţiile necesare pentru arestarea învinuitului nu
este prevăzută şi condiţia începerii în prealabil a urmăririi penale.
§ Logică – se utilizează atunci cînd dispoziţia legală lasă îndoială privind unele situaţii şi se ocupă cu
explicarea înţelesului unei norme juridice cu ajutorul raţionamentelor logice, adică deducţia,
inducţia, analiza, silogismul, etc.
§ Istorică – studierea dreptului procesual penal pe baza evoluţiei istorice a lui.
5. Partea apărării în procesul penal
Organele de stat împuternicite de a exercita activitatea procesual penală.
1.Apărătorul este persoana care pe toată durata desfăşurării procesului penal reprezintă interesele
bănuitului, învinuitului, inculpatului şi îi acordă asistenţă juridică prin toate mijloacele şi metodele
care nu sînt interzise de lege. În cadrul procesului penal, în calitate de apărător, pot participa:
Avocatul.
2. Procurorul este persoana care, în limitele competenţei sale, exercită sau conduce în numele
statului urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţă, etc. Procurorul are dreptul să pornească o
acţiune civilă împotriva învinuitului, inculpatului sau a persoanei care poartă răspundere materială
pentru fapta învinuitului, inculpatului:în interesele persoanei vătămate,în interesul statului.
Atribuţiile procurorului în instanţa de judecată
§ Reprezintă învinuirea din numele statului şi prezintă în şedinţa de judecată probele acuzării.
§ Examinează probele prezentate de partea apărării.
§ Poate întrerupe examinarea cauzei penale pe un anumit termen.
3. Statutul ofiţerului de urmărire penală.
Atribuţiile acestuia sînt:
§ Asigură înregistrarea sesizării privind pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni, atunci cînd
sesizarea nu a fost înregistrată de conducătorul organului de urmărire penală.
§ Poartă răspundere pentru efectuarea urmăririi penale.
§ Citează şi audiază persoane în calitate de bănuit, parte vătămată, martori.
4. Judecătorul.
Drepturile judecătorilor
§ să beneficieze de drepturile şi libertăţile consacrate de Constituţia şi legislaţia Republicii Moldova;
§ să fie aleşi în organele autoadministrării judecătoreşti;
§ să beneficieze, în procesul înfăptuirii justiţiei, de drepturile procesuale stabilite de legislaţia
procesuală;
Obligaţiile judecătorilor
§ să fie imparţiali;

86
§ să asigure apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor, onoarei şi demnităţii acestora;
§ să respecte întocmai cerinţele legii la înfăptuirea justiţiei şi să asigure interpretarea şi aplicarea
uniformă a legislaţiei;
§ să respecte prevederile Codului de etică al judecătorului;
§ să nu divulge secretul deliberării, informaţiile obţinute în şedinţă închisă, precum şi datele urmăririi
penale;
6. Partea acuzării în procesul penal
Procurorul este persoana cu functie de raspundere care, inlimitele competentei sale, exercita in
numele statului urmarirea penala, reprezinta invinuirea in instanta, exercita si alte atributii
prevazutede prezentul cod. Procurorul care participa la judecarea cauzei penaleare functie de
acuzator de stat.
Procurorul este in drept sa porneasca o actiune civila impotriva invinuitului, inculpatului sau a
persoanei care poarta raspunderemateriala pentru fapta invinuitului, inculpatului: 1) in interesul
persoanei vatamate care se afla in stare deimposibilitate sau de dependenta fata de invinuit, inculpat
ori din altemotive nu-si poate realiza singura dreptul de a porni actiune civila; 2) in interesul statului.
3) La exercitarea atributiilor sale in procesul penal, procuroruleste independent si se supune numai
legii.
Procurorul este in drept sa declare apel sau recurs impotrivahotaririlor judecatoresti pe care el le
considera ilegale sauneintemeiate.
Procurorul General si adjunctii lui sint in drept sa atace pe cai extraordinare de atac hotaririle
judecatoresti ramase definitive pe care le considera ilegale sau neintemeiate.
La efectuarea urmaririi penale, procurorul: 8) porneste urmarirea penala si ordona efectuarea
urmaririi penale inconformitate cu prezentul cod, refuza pornirea urmaririi sau inceteazaurmarirea
penala; 9) exercita nemijlocit urmarirea penala in conditiile legii; 10) conduce personal urmarirea
penala si controleaza legalitateaactiunilor procesuale efectuate de organul de urmarire penala; 11)
controleaza permanent executarea procedurii de primire siinregistrare a sesizarilor privind
infractiunile; 12) cere de la organul de urmarire penala, de la procurorii ierarhicinferiori, pentru
control, dosare penale, documente, acte procedurale,materiale si alte date cu privire la infractiunile
savirsite sipersoanele identificate in cauzele penale in care exercita controlul; 13) verifica calitatea
probelor administrate, vegheaza ca oriceinfractiune sa fie descoperita, orice infractor sa fie tras la
raspunderepenala si ca nici o persoana sa nu fie urmarita penal fara sa existeindici temeinici ca a
savirsit o infractiune; 14) fixeaza termenul rezonabil de urmarire penala pentru fiecare cauza; 15)
anuleaza ordonantele ilegale si neintemeiate ale organului deurmarire penala si ale procurorilor
ierarhic inferiori;
La examinarea cauzei penale in instanta de judecata, procurorul are urmatoarele atributii: 1)
reprezinta acuzarea in numele statului si prezinta in sedinta dejudecata probele respective in cauza in
care a condus sau a efectuatpersonal urmarirea penala; 2) participa la examinarea probelor prezentate
de partea apararii,prezinta noi probe necesare pentru confirmarea acuzarii, face demersurisi isi
expune parerea asupra chestiunilor ce apar in timpul dezbaterilorjudiciare; 3) cere de la instanta de
judecata cauza penala pentru a formulainculpatului o acuzare mai grava si a administra noi probe
daca, in urmacercetarii judecatoresti, se constata ca inculpatul a savirsit si alteinfractiuni, iar probele
sint insuficiente; 4) modifica incadrarea juridica a infractiunii savirsite de inculpatdaca cercetarile
judiciare confirma ca inculpatul a savirsit aceastainfractiune;
7. Principiul respectării drepturilor, libertăților și demnității umane în procesul penal.

87
Toate organele şi persoanele participante la procesul penal sînt obligate să respecte drepturile,
libertăţile şi demnitatea persoanei. Limitarea temporară a drepturilor şi libertăţilor persoanei şi
aplicarea de către organele competente a măsurilor de constrîngere faţă de ea se admit numai în
cazurile şi în modul strict prevăzute de prezentul cod. În desfăşurarea procesului penal, nimeni nu
poate fi supus la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante, nimeni nu poate fi
deţinut în condiţii umilitoare, nu poate fi silit să participe la acţiuni procesuale care lezează
demnitatea umană.
8. Principiul independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii.
La înfăptuirea justiţiei în cauzele penale, judecătorii sînt independenţi şi se supun numai legii.
Judecătorii judecă cauzele penale pe baza legii şi în condiţii care exclud orice presiune asupra lor
Judecătorul judecă materialele şi cauzele penale conform legii şi propriei convingeri bazate pe
probele cercetate în procedura judiciară respectivă Judecătorul nu trebuie să fie predispus să accepte
concluziile date de organul de urmărire penală în defavoarea inculpatului sau să înceapă o judecată
de la ideea preconcepută că acesta a comis o infracţiune ce constituie obiectul învinuirii. Sarcina
prezentării probelor învinuirii îi revine procurorului.
9. Scopul și sarcinile judecătorului de instrucție
Conform CPP RM, Articolul 41. Competenţa judecătorului de instrucţie
Judecătorul de instrucţie asigură controlul judecătoresc în cursul urmăririi penale prin:
1) dispunerea, înlocuirea, încetarea sau revocarea arestării preventive şi a arestării la domiciliu;
2) dispunerea liberării provizorii a persoanei reţinute sau arestate, revocarea ei, ridicarea
provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport;
3) autorizarea efectuării percheziţiei, examinării corporale, punerii sub sechestru a bunurilor,
ridicării de obiecte ce conţin secret de stat, comercial, bancar, a exhumării cadavrului;
4) dispunerea internării persoanei în instituţie medicală;
5) autorizarea interceptării comunicărilor, reţinerii, cercetării, predării, percheziţionării sau
ridicării trimiterilor poştale, înregistrării de imagini;
6) examinarea cererilor privind accelerarea urmăririi penale;
7) autorizarea, la demersul procurorului, a efectuării măsurilor speciale de investigaţii, date prin
lege în competenţa sa;
8) examinarea contestaţiilor depuse de către părţile în proces privind acţiunile procurorului
ierarhic superior;
9) examinarea excluderii din hotărîre a unor capete de învinuire dacă persoana condamnată a
fost extrădată;
10) efectuarea altor acţiuni procesuale prevăzute de prezentul cod.
10. Noțiunea de probă în procesul penal și clasificarea lor
Probele sînt acele elemente dobîndite care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei
infracţiunii, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăţiei, precum şi la stabilirea altor
împrejurări importante pentru soluţionarea cauzei.
1. După caracterul sau natura lor:
§ Probe în acuzare, care servesc la dovedirea vinovăţiei învinuitului sau inculpatului sau a existentei
unor circumstanţe agravante.
§ Probe în apărare, care servesc la dovedirea nevinovăţiei învinuitului sau inculpatului sau a
existentei unor circumstanţe atenuante.
2. După sursa lor:

88
§ probe imediate, obţinute din sursa lor originară (se mai numesc şi primare).
§ probe mediate, obţinute dintr-o altă sursă decît cea originară, cum ar fi: declaraţiile martorilor (se
mai numesc şi secundare sau derivate).
3. După legătura lor cu obiectul probării:
§ probe directe, care dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia sau nevinovăţia învinuitului sau
inculpatului, cum ar fi prinderea făptuitorului în flagrant delict, etc..
§ probe indirecte, care nu dovedesc în mod direct vinovăţia sau nevinovăţia făptuitorului, însă pot
conduce la anumite concluzii legate cu alte probe directe sau indirecte, cum ar fi găsirea unui obiect
de o persoana care nu poate justifica provenienţa acestuia, etc.
11. Tipurile, structura și clasificarea documentelor în procesul penal.
Prin acte procesuale se inteleg acele manifestari de vointa princare organele judiciare si partile din
proces dispun, in limitele dreptuluilor, cu privire la desfasurarea procesului penal.
Pot fi mentionate: inceperea urmaririi penale, punerea in miscare a actiunii penale, trimiterea in
judecata, luarea masurilor preventive sau a ma-surilor asiguratorii, dispozitia de citare a unor
anumite persoane etc. Sunt considerate acte procesuale si solutiile de netrimitere in judecata, care,
practic, finalizeaza procesul penal prin oprirea sa numai la faza de urmarire penala: clasarea,
scoaterea de sub urmarire penala, incetarea urmaririi penale etc. Alaturi de organele judiciare, si
partile pot indeplini anumite acte procesuale, cum ar fi: introducerea plangerii prealabile de catre
persoana vatamata, declaratia de participare a persoanei vatamate ca parte civila, declararea apelului,
retragerea plangerii prealabile, impacarea partilor, propunerea administrarii de noi probe etc. Actele
procedurale sunt acele mijloace juridice prin intermediul carora se aduc la indeplinire sarcinile ce
decurg din actele si masurile procesuale . Ele pot fi: ascultarea unui martor, ridicarea unor obiecte
sau inscrisuri, mandatul de arestare preventiva, procesul-verbal de perchezitie.
12. Structura și importanța rechizitoriului ca document procedural.
Rechizitoriu – act procesual prin care procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului şi pune
în mişcare acţiunea penală în cazul în care aceasta nu fusese pusă în mişcare. Rechizitoriul constituie
actul de sesizare a instanţei.
Rechizitoriul se compune din două părţi:
1. expunerea
2. dispozitivul.
Expunerea cuprinde informaţii despre fapta şi persoana în privinţa căreia s-a efectuat urmărirea
penală, analiza probelor care confirmă fapta şi vinovăţia învinuitului, argumentele invocate de
învinuit în apărarea sa şi rezultatele verificării acestor argumente, circumstanţele care atenuează sau
agravează răspunderea învinuitului, precum şi temeiurile pentru liberarea de răspundere penală
conform prevederilor art.53 din Codul penal dacă constată asemenea temeiuri.
Dispozitivul cuprinde date cu privire la persoana învinuitului şi formularea învinuirii care i se
incriminează cu încadrarea juridică a acţiunilor lui şi menţiunea despre trimiterea dosarului în
instanţa judecătorească competentă.
Rechizitoriul se semnează de procurorul care l-a întocmit, indicîndu-se locul şi data întocmirii lui. La
acesta se anexează o informaţie cu privire la durata urmăririi penale, măsurile preventive aplicate,
durata arestării preventive, corpurile delicte şi locul lor de păstrare, acţiunea civilă, măsurile de
ocrotire, alte măsuri procesuale, precum şi cheltuielile judiciare. Copia de pe rechizitoriu şi
informaţia cu privire la durata urmăririi penale, la măsurile preventive aplicate, la durata arestării
preventive, la corpurile delicte şi locul lor de păstrare, cu privire la acţiunea civilă, la măsurile de

89
ocrotire, la alte măsuri procesuale, precum şi la cheltuielile judiciare se înmînează sub recipisă,
învinuitului şi reprezentantului lui legal.
13. Circumstanțele care urmează a fii dovedite în procesul penal și limitele probării.
În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale trebuie să se dovedească:
1) faptele referitoare la existenţa elementelor infracţiunii, precum şi cauzele care înlătură caracterul
penal al faptei;
2) circumstanţele prevăzute de lege care atenuează sau agravează răspunderea penală a făptuitorului;
3) datele personale care caracterizează inculpatul şi victima;
4) caracterul şi mărimea daunei cauzate prin infracţiune;
5) existenţa bunurilor destinate sau utilizate pentru săvîrşirea infracţiunii sau dobîndite prin
infracţiune, indiferent de faptul cui ele au fost transmise;
6) toate circumstanţele relevante la stabilirea pedepsei.
Concomitent cu circumstanţele care urmează să fie dovedite în procesul penal, trebuie să fie
descoperite cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii.
Probarea – este activitatea desfăşurată în modul prevăzut de lege, de organele de urmărire penală,
pentru cercetarea şi descoperirea la timp a infracţiunilor şi stabilirii adevărului obiectiv.
Probarea în PP este reglementată de LPP ce conţine o totalitate de norme care reglementează ordinea
descoperirii, acumulării, verificării şi aprecierii probelor.
LPP stabileşte de asemenea scopul şi limitele probării cât şi conţinutul activităţii de probare, toate
aceste norme sunt într-o strânsă corelaţie şi formează un sistem unic art. 99-164 CPP. Totalitatea
normelor DPP ce reglementează scopul, ordinea, obiectul şi limitele probării, constituie dreptul
probelor, care este o parte componenta a DPP.
14. Noțiunea și procedura de aplicare a arestului preventiv.
Arestarea preventivă constă în deţinerea bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de arest în
locurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Arestarea preventivă poate fi aplicată în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art.176, precum şi
dacă:
1) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are loc permanent de trai pe teritoriul Republicii Moldova;
2) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu este identificat;
3) bănuitul, învinuitul, inculpatul a încălcat condiţiile altor măsuri preventive aplicate în privinţa sa.
La soluţionarea chestiunii privind arestarea preventivă, judecătorul de instrucţie sau instanţă de
judecată este în drept să dispună arestare la domiciliu, liberare provizorie sub control judiciar sau
liberare provizorie pe cauţiune.
Încheierea privind arestarea preventivă poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară.
15. Competențele în materie penală a instanțelor judecătorești
Competenţa judecătoriei
Judecătoria judecă în primă instanţă cauzele penale privind infracţiunile prevăzute de Partea specială
a Codului penal, cu excepţia celor prevăzute la art. 39 alin. (1), demersurile şi plîngerile împotriva
hotărîrilor şi acţiunilor procurorului, ale organului de urmărire penală, precum şi examinează
chestiunile legate de executarea sentinţei şi alte chestiuni date prin lege în competenţa sa.
Competenţa judecătoriei militare
Judecătoria militară judecă în primă instanţă cauzele privind infracţiunile, prevăzute de Partea
specială a Codului penal săvîrşite de:
1) persoane din efectivul de soldaţi, din corpul de sergenţi şi din corpul de ofiţeri ale Armatei
Naţionale, din efectivul Trupelor de Carabinieri ale Ministerului Afacerilor Interne, al

90
Departamentului Situaţii Excepţionale, Serviciului de Informaţii şi Securitate, Serviciului de
Protecţie şi Pază de Stat;
2) persoane atestate din efectivul instituţiilor penitenciare;
3) supuşi ai serviciului militar în timpul concentrărilor;
4) alte persoane referitor la care există indicaţii exprese în legislaţie.
Curtea de apel are următoarele componente:
1) ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărîrilor judecătoriilor, care, potrivit legii, nu
pot fi atacate cu apel;
2) soluţionează conflictele de competenţă apărute între judecătorii;
3) judecă cazurile de revizuire, date prin lege în competenţa sa.
Curtea Supremă de Justiţie:
1) judecă în primă instanţă cauzele penale privind infracţiunile săvîrşite de Preşedintele Republicii
Moldova;
2) ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărîrilor pronunţate de către instanţele de
apel; 3) judecă, în limitele competenţei sale, cauzele supuse căilor extraordinare de atac, inclusiv
recursurile în anulare;
31) judecă recursurile în interesul legii;
6) soluţionează cererile de strămutare.
Articolul 40. Competenţa teritorială în materie penală
Cauza penală se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia a fost săvîrşită infracţiunea. Dacă
infracţiunea este continuă sau prelungită, cauza se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia s-a
consumat ori a fost curmată infracţiunea.
Dacă este imposibil de a constata locul unde a fost săvîrşită infracţiunea, cauza se judecă de instanţa
în raza teritorială a căreia a fost terminată urmărirea penală.
Cauza penală asupra infracţiunilor săvîrşite în afara hotarelor ţării sau pe o navă se judecă de către
instanţa în raza teritorială a căreia se afla ultimul loc permanent de trai al inculpatului sau, dacă
acesta nu este cunoscut -în raza teritorială a căreia a fost terminată urmărirea penală.
Judecătorul de instrucţie asigură controlul judecătoresc în cursul urmăririi penale prin:
1) dispunerea, înlocuirea, încetarea sau revocarea arestării preventive şi a arestării la domiciliu;
2) dispunerea liberării provizorii a persoanei reţinute sau arestate, revocarea ei, ridicarea provizorie a
permisului de conducere a mijloacelor de transport;
4) dispunerea internării persoanei în instituţie medicală;
5) autorizarea interceptării comunicărilor, reţinerii, cercetării, predării, percheziţionării sau ridicării
trimiterilor poştale, înregistrării de imagini;
16. Competențele exclusive în materie penală a procurorului și a Curții Supreme de Justiție.
Procurorul este persoana care, în limitele competenţei sale, exercită sau, după caz, conduce în
numele statului urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţă, exercită sau, după caz.
Procurorul este în drept să pornească o acţiune civilă împotriva învinuitului, inculpatului sau a
persoanei care poartă răspundere materială pentru fapta învinuitului, inculpatului:
1) în interesul persoanei vătămate care se află în stare de imposibilitate sau de dependenţă faţă de
învinuit, inculpat ori din alte motive nu-şi poate realiza singură dreptul de a porni acţiune civilă;
2) în interesul statului.

91
La exercitarea atribuţiilor sale în procesul penal, procurorul este independent şi se supune numai
legii. El, de asemenea, execută indicaţiile scrise ale procurorului ierarhic superior privind înlăturarea
încălcărilor de lege şi omisiunilor admise la efectuarea şi/sau la conducerea urmăririi penale.
Procurorul este în drept să declare apel sau recurs împotriva hotărîrilor judecătoreşti pe care el le
consideră ilegale sau neîntemeiate.
În faza executării hotărîrilor judecătoreşti, procurorul exercită atribuţiile prevăzute de prezentul cod.
Competenţa Curţii Supreme de Justiţie
Curtea Supremă de Justiţie are următoarele componente:
1) judecă în primă instanţă cauzele penale privind infracţiunile săvîrşite de Preşedintele Republicii
Moldova;
2) ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărîrilor pronunţate de către instanţele de
apel;
3) judecă, în limitele competenţei sale, cauzele supuse căilor extraordinare de atac, inclusiv
recursurile în anulare;
31) judecă recursurile în interesul legii;
6) soluţionează cererile de strămutare.
17. Autoritatea de lucrul judecat în procesul penal
Autoritatea de lucrul judecat pune capăt, irevocabil, oricărui litigiu în care părţile au uzat de toate
căile de atac deschise şi puse la dispoziţia lor de către lege.
Din punct de vedere procesual, a.l.j. îndeplineşte două funcţii: una de excepţie şi alta de
prezumţie.
1) Excepţia a.l.j. are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată: non bis in
idem. Excepţia a.l.j. impune condiţia identităţii de acţiuni care, potrivit legii, reclamă acelaşi obiect,
aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi. Excepţia interzicând judecata repetată a aceleiaşi pricini, efectul ei
fiind peremptoriu, îndeplineşte funcţia extinctivă a a.l.j.
2) Prezumţia a.l.j. are la bază regula că o constatare (nu neapărat în sens de soluţie privind
raporturile litigioase dintre părţi) făcută printr-o hotărâre definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o
altă hotărâre: res iudicata pro veritate habetur. Spre deosebire de excepţie, prezumţia a.l.j. reclamă
diversitate de acţiuni şi identitate de chestiuni. Asemenea situaţii sunt întâlnite, mai ales, în acţiunile
conexe, în cazul cărora, în privinţa soluţionării, una îi succede celeilalte. întrucât prezumţia impune
consecvenţă şi unitate în judecarea acţiunilor succesive (de exemplu, autoritatea de lucru judecat a
hotărârilor penale în procesele civile), îndeplineşte funcţia normativă a a.l.j.
18. Apelul - cale ordinară de atac în procesul penal și efectele lui.
Sentinţele pot fi atacate cu apel în vederea unei noi judecări în fapt şi în drept a cauzei, cu excepţia
sentinţelor pronunţate de către instanţele judecătoreşti privind infracţiunile pentru a căror săvîrşire
legea prevede exclusiv pedeapsă nonprivativă de libertate.
Pot declara apel:
1) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
2) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Sentinţele de achitare sau de încetare a
procesului penal pot fi atacate şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal;
3) partea vătămată, în ce priveşte latura penală;
4) partea civilă şi partea civilmente responsabilă, în ce priveşte latura civilă;
5) martorul, expertul, interpretul, traducătorul şi apărătorul, în ce priveşte cheltuielile judiciare
cuvenite acestora;

92
6) orice persoană ale cărei interese legitime au fost prejudiciate printr-o măsură sau printr-un act al
instanţei.
Termenul de apel este de 15 zile de la data pronunţării sentinţei integrale.
Apelul se declară prin cerere scrisă.
Cererea de apel se depune la instanţa a cărei sentinţă se atacă, cu atîtea copii cîţi participanţi la
proces sînt. Persoana arestată poate depune cererea de apel la administraţia locului de deţinere, fără a
anexa copii.
19. Noțiunea și temeiurile căilor extraordinare de atac în procesul penal.
Căile extraordinare de ataç sunt:
1. Recursul în anulare.
2. Revizuirea.
Recursul în anulare este mijlocul procesual prin care se ajunge la un control judecătoresc al
hotărârilor penale definitive prin care s-a adus o încălcare esențială a legii sau prin care cauza penală
a fost în mod vădit netemeinic soluționată.
Revizuirea este un mijloc procesual prin folosirea căruia sunt înlăturate erorile judiciare ce ar putea
fi cuprinse în hotărârile penale definitive.
Revizuirea în procesul penal ca cale extraordinară de atac.
Revizuirea poate fi folosită în orice cauză penală indiferent de gravitatea faptei la care se referă
hotărârea definitivă, fiind nedeferențiată.
Revizuirile potn fi supuse hotărțrii de condamnare, achitare sau încetare a procesului în întregime sau
separare, la unele fapte ori numai la unele persoane.
Cazuri cînd poate fi cerută revizuirea:
 S-a stabilit prin hotărîre irevocabilă că martorul sau alte persoane au dat declaraţii mincinoase
sau au prezentat concluzii false.
 S-a stabilit prin hotărîre judecătorească definitivă că judecătorii şi procurorii au comis, în
cursul judecării cauzei, abuzuri ce constituie infracţiuni.
 S-a stabilit prin hotărîre definitivă că persoanele care au efectuat urmărirea penală au săvîrşit
abuzuri ce constituie infracţiuni, şi care au dus la pronunţarea unei hotărîri neîntemeiate sau
contrare legii.
 S-au stabilit noi circumstanţe care sunt importante pentru cauză.
Cerere de revizuire poate declara:
1) oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale;
2) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după decesul acestuia.
Cererea de revizuire se face în scris, cu arătarea motivului de revizuire pe care se întemeiază şi a
mijloacelor de probă în dovedirea acestuia.
Finalitatea revizuirii constă în înlăturarea erorii juridice, iar funcţia procesuala a instituţiei se
concentrează în descoperirea, acumularea şi deducerea în faţa instanţei cu totul inedit sau cel puţin
necunoscut instanţei, care să permită constatarea erorii juridice şi înlăturarea ei.
Recursul în anulare ca cale extraordinară de ataç.
Recursul în anulare este cea de a treia cale de atac extraordinara acuma este prima cale, care are
menirea, în sistemul nostru procesual penal, sa reprezinte nivelul maxim al judecăţii, încheind în
cazuri prevăzute de lege, parcursul către adevăr al actului de justiţie.
Putem considera ca recursul în anulare este calea de atac ce înlocuieşte recursul extraordinar ce
realiza un rol asemănător în vechiul sistem al procesului penal.

93
20. Asistența juridică internațională în materie penală și comisia rogatorie
În cazul în care Republica Moldova este parte la mai multe acte internaţionale de asistenţă juridică
la care este parte şi statul de la care se solicită asistenţa juridică sau statul care o solicită şi între
normele acestor acte apar divergenţe sau incompatibilităţi, se aplică prevederile tratatului care
asigură o protecţie mai benefică a drepturilor şi libertăţilor omului.
Ministerul Justiţiei poate decide neexecutarea unei hotărîri judecătoreşti privind admiterea acordării
asistenţei juridice internaţionale în cazul cînd interesele naţionale fundamentale sînt în discuţie.
Această atribuţie se exercită întru respectarea drepturilor justiţiabililor la executarea hotărîrilor
pronunţate în favoarea lor.
Cererea privind comisia rogatorie se întocmeşte în formă scrisă.
În informaţia despre faptă urmează a fi expusă detaliat fapta constatată de către organul de urmărire
penală sau de către instanţă, inclusiv data, locul, mijloacele şi modului de săvîrşire a infracţiunii şi
consecinţele ei, caracterul vinei, motivele şi semnele calificative pentru încadrarea juridică a faptei,
circumstanţele în virtutea cărora infracţiunea nu a fost consumată în cazul pregătirii sau tentativei de
infracţiune, formele de participaţie, dacă infracţiunea a fost săvîrşităde un grup de persoane şi textul
din Codul penal al RM în baza căruia se încadrează fapta respectivă. Această informaţie va da
posibilitate organului din statul solicitat care va executa comisia rogatorie să verifice dacă fapta
expusă constituie infracţiune conform legislaţiei penale a statului solicitat, adică dacă se respectă
principiul dublei incriminări.
Informaţia despre persoana în privinţa căreia se solicită comisia rogatorie trebuie să fie cît mai
detaliată şi concretă, astfel ca să asigure în deplină măsură executarea ei.
O mare importanţă are pentru executarea eficientă a comisiei rogatorii expunerea concretă a
obiectului obiectul cererii şi datele necesare pentru îndeplinirea ei, cu expunerea detaliată a
circumstanţelor care urmează vor fi constatate, lista documentelor, corpurilor delicte şi a altor
probe solicitate, circumstanţele în legătură cu care urmează să se administreze proba. În cazul în
care se solicită audierea persoanei se menţionează statutul procesual al acestei persoane şi întrebările
care urmează a-i fi puse în cadrul audierii pentru a primi răspuns.
Organul de urmărire penală poate solicita informaţie despre data şi locul îndeplinirii comisiei
rogatorii şi persoanele respective vor putea să asiste la îndeplinirea cererii dacă Partea solicitată va
consimte aceasta.
Comisia rogatorie şi documentele anexate urmează a fi semnate de către persoana oficială care le-a
întocmit sau de către preşedintele şedinţei de judecată şi de grefier şi autentificate cu ştampila
oficială a instituţiei competente solicitante.
Criminalistica
1. Noţiunea şi bazele ştiinţifice ale identificării criminalistice
Identificarea criminalistică prezină o activitate de examinare comparativă a obiectelor materiale şi a
imaginilor acestora în scopul stabilirii identităţii lor şi obţinerii datelor utile pentru descoperirea şi
cercetarea infracţiunilor.
Premisele:
Individualitatea constă în aceea că chiar şi printre obiectele similare cuprinse în clase, genuri, tipuri
etc. nu există şi nici nu pot exista asemenea, care ar coincide între ele pe deplin. Fiecare obiect este
strict individual, irepetabil, la singular, adică se distinge prin ceva de altele, asemănătoare lui.
Stabilitatea relativă, cu scurgerea timpului obiectele şi fiinţele suferă prefaceri. Nimic nu este
constant, neschimbător. Totul se modifică şi se consumă. Identificarea este obiectiv posibilă numai

94
dacă schimbările sunt neînsemnate, adică dacă ele nu modifică esenţa obiectului, proprietăţile lui. În
caz contrar, obiectul încetează de a mai fi acelaşi, el devine alt obiect.
Reflectivitatea, adică capacitatea obiectelor de a se reflecta şi de a fi reflectate.
Identificarea în criminalistică a următoarelor trăsături:
 În identificarea criminalistică se stabilește identitatea individuală a obiectelor.
 Rezultatele acestor identificări îmbracă niște forme strict determinate de lege (procese
verbale, raport de expertiză).
 Identificarea se realizează cu scopul de a identifica anumite infracțiunii.
2. Noţiunea şi clasificarea urmelor de împuşcătură
Prin urme de impuscatura se intelege, urmele formate de proiectil, urme care sint denumire si
„ factori primari” sau „ urme principale ale tragerii”.
De asemenea in cazul impuscaturilor exista si „ urme secundare” si „ factori suplimentari ai
tragerii”, formate, in special, in cazul tragerilor de la o anumita distnata.
Urmele principale ale tragerii, sint rezultatul actiunii directe, exercitate de catre proiectil si se
intilnesc sub 3 forme respective;
- urme de porforare, existente in situatia in care, proiectilul a traversat intreg corpul, fiindu-le
specifice 3 elemente; orificiul de intrare, canalul si orificiul de iesire.
- Urmele de patrundere sau canale oarbe- cind glontul patrunde in corp, fara a mai iesi.
- Urme de ricosare,cind glontul este deviant de catre un obiect dur, in functie de destinatatea
obiectului respectiv si de unghiul de lovire a acestuia. Acest tip de urme constau din adincituri sau
zgirieturi, un functie de unghiul de lovire.
Urmele secundare ale tragerii , sint rezultatul actiunii unor factori suplimentari ao tragerii, altii decit
cei specifici proiectilului.
Urmele secundare se impart in 2 categorii;
1. Urme secundare formate indiferent de distanta de tragere, cum sint;
- inelul de frecare.
- inelul de metalizare.
2. Urme secundare formate la tragerile cu teava armei lipita de corp sau la mica distanta,
anume;
- rupturile- provocate de gaze, care apar la tragerile efectuate de la distante mai mici de 10
cm.
- urmele gurii tevii armei- care se formeaza prin lipirea acesteaia de corp.
- Urmele de unsoare- existente pe tiava armei, care apar sub forma de stropi, depusi in jurul
orificiului de intrare.
3. Etapele cercetării la faţa locului şi mijloacele de fixare a rezultatelor
Cercetarea propiu zisa se desfasoara in doua etape ; a) etapa statica si b) etapa dinamica.
Etapa statica , aici ofiterul de urmărire penală trebuie să delimiteze locul faptei conform 2 repere,
adică colțul unei clădiri, copac, stîlp, se indică directia și distanța de la locul faptei pînă la acest
reper. După care se determină hotarele teritoriului ce urmează a fi cercetat. Se execută fotografia de
orientare, schiță și se determină procedura realizării cercetării la fața locului.
Aici sunt 2 metode;
1. Metoda subiectivă aici organul de urmărire penală examineaă doar acele obiecte sau porțiuni
de teren pe care sa deplasat infractorul.

95
 2. Metoda obiectivă aici se cercetează locul în întregime indiferent de poziția în care sa mișcat
infractorul.
După ce a fost fixată poziția obiectelor începe faza a doua de cercetare, cea genrală. Aici fiecare
obiect se cercetează minuțios, acestea se pot strămuta, dezasambla, se caută urmele de pe ele, se
fixează și se ridică, iar la necesitate se fotografiază în detaliu.
Procesul verbal este compus din trei părți;
1. Partea introductivă cuprinde- baza legală de cercetare a locului faptei, locul și data
efectuării, ora începerii și ora finisării ;funcția, numele, prenumele persoanei care îl
întocmește ; numele/prenumele persoanei care participă ; mențiunea asupra explicării
drepturilor și obligațiilor specialistului.
2. Partea descriptivă cuprinde- hotarele locului faptei ; căile de acces și de părăsire a locului,
intrările și ieșirile din încăpere; toate urmele și obiectele găsite cu mențiunea că ele au fost
fotografiate; împrejurările negative ale locului faptei.
3. Partea finală cuprinde- obiectele ridicate de la fața locului; modul de amabalare, unde sunt
expediate spre păstrare; schița și desenul întocmit ; obiecțiile participanților; mijloacele
tehnice utilizate.
Schita, este o modalitate de reprezenta graphic cimpul infractiunii prin prezentarea in ansamblu a
locului cercetat, a pozitiei obiectelor principale si a urmelor gasite, raportul dintre acestea ( distantele
dintre principalelel obiecte) .
Schita se prezinta fie sub forma planului-schita, fie sub forma desenului-schita. Diferenta este ca;
planul schita reprezinta cu rigoroportul distantelor dintre obiecte, pozitionarea acestora ( dimensuni,
distnate, unghiuri).
4. Particularităţile audierii bănuitului şi învinuitului.
Ascultarea bănuitului se desfăşoară de regulă, la sediul organului judiciar.Ascultarea martorului
se incepe cu stabilirea identitatii, nume, prenume, adresa, ocupaţie, cetăţenia, studiile, situaţia
familială, persoanele pe care le întreţine, ocupaţia, domiciliul şi altă informaţie necesară. După
aceea, persoana care efectuează urmărirea penală întreabă dacă acesta acceptă să facă declaraţii
asupra bănuielii care i se încriminează.Dacă bănuitul acceptă să facă declaraţii, persoana care
efectuează audierea îl întreabă dacă recunoaşte bănuiala şi îi propune să facă în scris explicaţii
asupra acesteia.Audierea bănuitului se face numai în prezenţa unui apărător ales sau numit din
oficiu.
La etapa ascultarea propriu-zisă bănuitul, este lăsat mai întîi să declare tot ce ştie în cauza.In caz
cind el se abate de la tema, atunci noi intervenim pentru al indrepta,si al reintoarce la situatia
anterioara.
După ce bănuitul a declarat tot ce ştie în legătură cu cauza, organul judiciar pune întrebări prin care
să poată obţine informaţii noi sau prin cară să verifice exactitatea celor relatate. Se interzice
categoric obţinerea declaraţiilor bănuitului prin folosirea de ameninţări,violenţe, promisiuni sau alte
mijloace de constrîngere.
Declaraţiile bănuitului se fixeaza în procesul-verbal al audierii si se semneaza de catre banuit
pe fiecare pagină şi la sfîrşit,de către organul de urmărire.
5. Particularităţile efectuării acţiunilor procesuale la etapa iniţială de cercetare a infracţiunilor
săvârşite de grupuri criminale organizate.
Grupul criminali organizat este o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil
pentru a comite una sau mai multe infracţiuni (art.46 CP Republicii Moldova).

96
 Organizaţia (asociaţi) criminală se consideră o reuniune de grupuri criminale organizate într-o
comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe diviziune, între membrii organizaţiei 147 şi
structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi executare a intenţiilor criminale ale
organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea economică şi de altă natură a persoanelor fizice sau
de o controla în alte forme în vederea obţinerii de avantaje şi realizării de interese economice,
financiare sau politice. (art.47 CP Republicii Moldova).
După nivelul organizării toate grupurile criminale pot fi clasificate următoarele tipuri:
a) situative(întîmplătore),
b) tipul companiei,
c) grupările organizate,
d) organizaţiile criminale.
2. Referitor la infracţiunile comise în grup, inndependent de tipul lor, este necesar de a stbili
următoarele circumstanţe:
a) tot cercul de persoane ce au luat parte la comiteria infracţiunilor în grup şi toată activitatea
criminală a acestui grup,
b) caracterul, componenţa , tipul criminalistic şi structura grupărilor criminale, particularităţile
infracţiunii între membrii grupului, legăturile sale exterioare,
c) liderul grupărilor criminale
d) rolul şi vina fiecărui membru a grupei criminale, pricinele şi condiţiile ce favorizează formarea
grupei criminnale.
3. Cerinţele metodice ce asigură eficacitatea cercetării infracţiunilor comise de grupurile
criminale:
a) stabilirea preliminară a preocopărilor primordiale a grupei criminale organizate, descoperirea
altor infracţiuni comise de membrii grupului,
b) etapele cercetării, prevenirea reacţiunii din partea infractorilor 148
c) utilizarea raţională a situaţiilor de anchetă tipice, caracteristice pentru cercetarea unor tipuri aparte
de infracţiuni comise de grupurile criminale,
d) evidennţa la planificarea cercetării a infracţiunilor deja comise de grupa criminală, structurale,
teritoriale şi alte patrticularităţi ale activităţii a grupei criminale date.
Dreptul protecției sociale
1. Efectuați descrierea asigurării sociale pe bază de contract individual
Asigurări sociale - sistem de protecţie socială a persoanelor asigurate, constînd în acordarea de
indemnizaţii, ajutoare, pensii, de prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii
de muncă şi de alte prestaţii, prevăzute de legislaţie; Dreptul la asigurări sociale este garantat de stat
şi se exercită, în condiţiile legii, prin sistemul public de asigurări sociale.
Declarația privind evidența nominală a asigurărilor (cuprinde numele persoanei care achită).
Declarația privind calcularea și utilizarea contribuțiilor de asigurări sociale de stat obligatorii
(calculul care este prevăzut și trebuie achitat).
Aceste două tipuri de declarație fac parte componentă a dării de seamă privind reținerea impozitului
pe venit a primelor de asigurări sociale obligatorii, de asistență medicală și contribuții de asigurări
sociale obligatorii, care se calculează și se completează condorm formularului și modului de
calculare și de reflectare de către Ministerul Finanțelor și sunt raportate Serviciului Fiscal de Stat pe
suport de hîrie sau email, fax cu aplicarea semnături digitale.

97
La rândul său Serviciului Fiscal de Stat furnizează Casei Naționale datele despre persoanele care
achită contribuțiile de asigurări sociale sau varsa aceste contribuții în bugetul asigurărilor sociale de
stat.
Aceste declarații se depun pînă la data de 25 a lunii următoare de gestionare.
2. Analizați dreptul la pensie și efectuați descrierea categoriile de pensii.
Pensiile publice reprezintă toate categoriile de pensii, sub formă de drepturi bănești, ale căror
stabilire și plată sînt garantate prin lege de către stat.
În sistemul public, se acordă următoarele categorii de pensii:
a) pensie pentru limită de vîrstă;
b) pensie de dizabilitate;
c) pensie de urmaş;
d) pensie specială;
e) pensie anticipată pentru carieră lungă.
Dreptul la pensie:
Persoanele care, la data stabilirii pensiei, nu au calitatea de asigurat, dar îndeplinesc condiţiile legale;
Persoanele care activează în domeniul agriculturii;
Persoanele asigurate în baza contractului individual de asigurare încheiat cu CNAS;
Persoanele asigurate obligatoriu.
Persoanele asigurate obligatoriu:
- persoana care desfăşoară activitate pe bază de contract individual de muncă;
- persoana care desfăşoară activitate în funcţie electivă sau este numită la nivelul autorităţii
executive, legislative sau judecătoreşti, pe durata mandatului;
- persoana care realizează un venit anual echivalent cu cel puţin 4 salarii medii lunare pe economie şi
se regăseşte în una din situaţiile următoare:
- este asociat unic, comanditar, acţionar sau manager în societate comercială cu care nu a încheiat
contract individual de muncă;
- este manager cu contract de management;
- este membru al unei asociaţii familiale;
- este autorizată să desfăşoare activitate independentă;
- este angajată în o instituţie internaţională dacă nu este asiguratul acesteia;
3. Descrieți atribuțiile Casei Naționale de Asigurări Sociale
a) exercită îndrumarea şi controlul privind aplicarea dispoziţiilor legale de către structurile sale
teritoriale;
g) ia măsuri, în condiţiile legii, pentru dezvoltarea şi administrarea eficientă a patrimoniului
sistemului public, precum şi pentru asigurarea integrităţii acestuia;
i) asigură evidenţa la nivel naţional a tuturor plătitorilor contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale
de stat;
k) certifică anual stagiul de cotizare pentru fiecare asigurat;
l) crearea, implementarea, exploatarea şi dezvoltarea Sistemului Informaţional Naţional (S.I.N.)
pentru toate nivelurile Casei Naţionale;
m) stabilirea unor relaţii reciproce cu sistemele informaţionale ale altor organizaţii în cadrul S.I.N.
"Populaţia şi asigurarea socială";
n) analiza necesităţilor condiţionate de efectuarea reformei sistemului de asigurări sociale şi
întreprinderea măsurilor de implementare a reformei;

98
e) atribuirea codului personal de asigurări sociale şi ţinerea evidenţei drepturilor şi obligaţiilor ce ţin
de asigurările sociale la nivel naţional şi local;
f) certificarea anuală a stagiului de cotizare pentru fiecare asigurat;
4. Efectuați caracteristica sistemului de asistență socială.
asistenţă socială – componentă a sistemului naţional de protecţie socială, în cadrul căruia statul şi
societatea civilă se angajează să prevină, să limiteze sau să înlăture efectele temporare sau
permanente ale unor evenimente considerate drept riscuri sociale, care pot genera marginalizarea ori
excluderea socială a persoanelor şi a familiilor aflate în dificultate;
Organizarea și funcționarea sistemului de asistență socială.
Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale este autoritatea din cadrul administraţiei publice
centrale care coordonează activitatea de acordare a asistenţei sociale şi evaluează funcţionarea
sistemului de asistenţă socială.
Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale exercită următoarele atribuţii principale:
a) elaborează şi promovează politica de asistenţă socială la nivel naţional;
b) elaborează şi promovează actele normative pentru implementarea politicilor în sistemul de
d) reglementează şi organizează sistemul de acreditare şi inspecţie în domeniu;
e) coordonează şi evaluează activitatea structurilor teritoriale de asistenţă socială;
Autorităţile administraţiei publice locale de nivelul al doilea organizează structura teritorială de
asistenţă socială, care, în comun cu autorităţile administraţiei publice locale de nivelul întîi şi în
colaborare cu reprezentanţii societăţii civile, realizează politica de asistenţă socială şi asigură
aplicarea legislaţiei la nivel teritorial.
Autorităţile administraţiei publice locale de nivelul al doilea, prin intermediul structurii teritoriale de
asistenţă socială, exercită următoarele atribuţii:
a) identifică problemele sociale în raza administrativ-teritorială şi elaborează strategii de dezvoltare
şi prestare a asistenţei sociale în conformitate cu politica socială a Guvernului, promovată de
Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale;
b) organizează şi acordă asistenţă socială în funcţie de necesităţile identificate;
b2) asigură protecţia copiilor în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi;
c) generalizează şi sistematizează informaţia privind asistenţa socială acordată şi analizează eficienţa
acesteia;
Asistenţa socială se realizează de către:
a) asistentul social;
b) lucrătorul social;
c) asistentul parental profesionist cu formare specială;
d) părintele-educator cu formare specială;
e) asistentul personal.
5. Descrieți Rolul Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă în realizarea politicii
statului în domeniul ocupării forței de muncă.
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (în continuare – Agenţie Naţională) este
autoritate administrativă, subordonată Ministerului Sănătății, Muncii și Protecției Sociale, cu statut
de persoană juridică, responsabilă de implementarea politicii în domeniul promovării ocupării
forței de muncă.
Agenția Națională are următoarele atribuții de bază:
a) participă la elaborarea politicilor în domeniul promovării ocupării forţei de muncă;

99
b) asigură implementarea măsurilor de ocupare a forței de muncă.
c) organizează, coordonează și controlează activitatea subdiviziunilor teritoriale;
e) monitorizează piața muncii și prognozează schimbările acesteia la nivel național;
f) dezvoltă și administrează sistemul informațional al pieței muncii;
La nivel local, subdiviziunile teritoriale au următoarele atribuții:
a) implementează măsuri de ocupare a forței de muncă prin furnizarea de servicii pe piața muncii,
prin realizarea măsurilor active de ocupare a forței de muncă, prin stabilirea și acordarea ajutorului
de șomaj, conform prezentei legi;
b) înregistrează persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă și locurile de muncă vacante;
c) cooperează cu angajatorii în vederea identificării locurilor de muncă vacante și a implementării
măsurilor de promovare a ocupării forţei de muncă;
d) monitorizează menținerea în activitate a persoanelor angajate în urma implementării măsurilor
active de ocupare a forței de muncă;
e) monitorizează șomerii aflați în evidență;
f) elaborează și propun Agenţiei Naţionale spre aprobare planul anual al măsurilor de ocupare a
forței de muncă;

Dreptul contravențional
1. Definiţi răspunderea contravenţională
Răspunderea contravenţională este o formă de răspundere juridică, reglementată de normele
dreptului contravenţional, ea se ocupă de date reale şi concrete ca: contravenţia, persoanele ce pot fi
trase la răspundere,cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei, sancţiunile
contravenţionale, organele competente dea aplica sancţiunea.
Trasaturile raspunderii contraventionale sunt: 1. Singurul temei juridic il constituie contraventia
2. Pentru savirsirea contraventiilor sunt prevazute sanctiunii administrative care se aplica pe
caleextrajudiciara 3. Aplicarea sanctiunilor se face prin intermediul unii proceduri speciale si anume
proceduracontraventionala 4. Intre organu care aplica sanctiunea pe de o parte si contravenient pe de
alta parte nu existarelatii de subordonare, aceasta este o deosebire esentiala de dreptul disciplinar
5. Aplicarea sanctiunii contraventionale se reduce doar la suportarea unor consecinte negative strict
determinate de codul contraventional si nu atrage dupa sine alte lucrari negative cum ar
fi :concedierea de la serviciu , antecedente penale si altele.
2. Principiile răspunderii contravenţionale.
Principiile dreptului contravenţional se clasifică în: generale şi speciale.
La principiile generale, se raportează:
- principiul legalităţii, care presupune că întreaga activitate în domeniul dreptului contranveţional se
desfăşoară în strictă conformitate cu prevederile legislaţiei contravenţionale. Acest principiu are două
aspecte : a) legalitatea contravenţionalizării, ceea ce înseamnă că nici o persoană nu poate fi trasă la
răspundere contravenţională pentru o faptă care, la momentul comiterii ei, nu era prevăzută de lege
ca ocontravenţie şi b) legalitatea sancţiunii şi a măsurilor de asigurare, ceea ce înseamnăcă persoanei
care a săvîrşit o contravenţie trebuie să i se aplice măsurile de asigurare şisancţiunea numai în
limitele şi condiţiile stabilite de legea contravenţională.
-principiul umanismului, care presupune că întreaga reglementare în materiacontravenţională trebuie
să exprime interesele fundamentale ale omului. Acest principiu acţionează într-un dublu sens: a)
asigură protecţia persoanei parte vătămată, drepturile şi interesele căreia sunt lezate prin contravenţie

100
şi b) constrîngerea contravenţională poartă un caracter uman, respectîndu-se dreptul persoanei trase
larăspundere contravenţională la asistenţă juridică, asistenţă medicală, demnitatea acesteia etc.;
-principiul egalităţii, care presupune că toţi oamenii se află într-o poziţie egalăvizavi de prevederile
legii contravenţionale, atît în calitate de beneficiari ai ocrotirii juridico-contravenţionale, cît şi în
calitate de destinatari ai exigenţelor acestei legi.
La principiile speciale, care au un caracter restrîns, fiind limitate la materiacontravenţională, se
raportează:
-contravenţia – ca unic temei al răspunderii contravenţionale, care presupune cănimeni nu poate fi
tras la răspundere contravenţională decît dacă a săvîrşit o faptă prevăzută de lege ca fiind
contravenţie.
-răspunderea contravenţională personală, care presupune că pot fi trase larăspundere
contravenţională numai persoanele care au săvîrşit o contravenţie şi caresunt vinovate de aceasta.
- prevenirea şi combaterea contravenţiilor , care presupune că întreagareglementare juridico-
contravenţională trebuie să asigure prevenirea săvîrşiriicontravenţiilor atît prin convingere, cît şi prin
constrîngere faţă de cei vinovaţi decomiterea acestor fapte, precum şi combaterea promtă a
fenomenului contravenţional.
3. Demonstraţi că contravenţia este unicul temei juridic de aplicare a răspunderii
contravenţionale
Articolul 10. Contravenţia
Constituie contravenţie fapta – acţiunea sau inacţiunea – ilicită, cu un grad de pericol social mai
redus decît infracţiunea, săvîrşită cu vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege, este
prevăzută de prezentul cod şi este pasibilă de sancţiune contravenţională.
4. Circumstanțe care exclud caracterul contravențional al faptei comise: 5. Circumstanțele
care exclud răspunderea contravențională.
Articolul 19. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei
Se consideră cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei:
b) legitima apărare;
c) starea de extremă necesitate;
d) constrîngerea fizică şi/sau psihică;
e) riscul întemeiat;
f) cazul fortuit;
g) executarea ordinului sau dispoziției superiorului.
Articolul 21. Legitima apărare
Este în stare de legitimă apărare persoana care săvîrşeşte o faptă pentru a respinge un atac direct,
imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, împotriva unei alte persoane sau împotriva unui
interes public.
Articolul 22. Starea de extremă necessitate
Este în stare de extremă necesitate persoana care săvîrşeşte acţiuni pentru a salva viaţa, integritatea
corporală ori sănătatea sa, precum şi viaţa, integritatea corporală ori sănătatea unei alte persoane, un
bun preţios al său ori al unei alte persoane, sau interesele publice de la un pericol grav iminent, care
nu poate fi înlăturat altfel.
Articolul 23. Constrîngerea fizică şi/sau psihică
(1) Nu constituie contravenţie fapta prevăzută de prezentul cod săvîrşită din cauza unei constrîngeri
fizice căreia persoana nu i-a putut rezista şi care nu putea fi înlăturată în alt mod.

101
(2) Nu constituie contravenţie fapta, prevăzută de prezentul cod, săvîrşită din cauza unei constrîngeri
psihice exercitată prin ameninţare cu un pericol iminent, pentru sine ori pentru o altă persoană, care
nu putea fi înlăturat în alt mod.
Articolul 24. Riscul întemeiat
(1) Nu constituie contravenţie fapta, prevăzută de prezentul cod, care a cauzat daune intereselor
ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat în atingerea unor scopuri socialmente utile.
(2) Se consideră întemeiat riscul fără de care scopul socialmente util nu a putut fi atins, iar persoana
care a riscat a luat măsuri de prevenire a cauzării de daune intereselor ocrotite de lege.
(3) Nu poate fi considerat întemeiat riscul îmbinat cu bună ştiinţă cu pericolul pentru viaţa persoanei
sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social.
Articolul 25. Cazul fortuit
(1) Nu constituie contravenţie fapta, prevăzută de prezentul cod, al cărei rezultat este consecinţa unei
împrejurări care nu putea fi prevăzută.
(2) Nu constituie caz fortuit împrejurările create prin concursul contravenţiilor.
Articolul 251. Executarea ordinului sau dispoziției superiorului
Nu constituie contravenție fapta prevăzută de legea contravențională, săvârșită de persoană în
vederea executării unui ordin sau dispoziții a superiorului care sunt obligatorii pentru aceasta, dacă
ordinul sau dispoziția nu sunt vădit ilegale și dacă persoana care le-a executat nu a știut că ordinul
sau dispoziția sunt ilegale. Răspunderii contravenționale pentru fapta săvârșită este supusă persoana
care a emis ordinul sau dispoziția ilegală.
6. Noţiunea de sancţiune contravenţională şi scopul aplicării ei.
Sancţiunea contravenţională este o măsură de constrîngere statală şi un mijloc de corectare şi
reeducare ce se aplică, în numele legii, persoanei care a săvîrşit o contravenţie.
Sancţiunile contravenţionale aplicabile persoanei fizice sînt:
a) avertismentul;
b) amenda;
c) privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate;
d) privarea de dreptul de a deţine anumite funcţii;
e) aplicarea punctelor de penalizare;
f) privarea de dreptul special (dreptul de a conduce vehicule, dreptul de a deţine armă şi de
portarmă);
g) munca neremunerată în folosul comunităţii;
h) arestul contravenţional.
Sancţiunile contravenţionale aplicabile persoanei juridice sînt:
a) amenda;
b) privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate.
Scopul legii contravenţionale constă în apărarea drepturilor şi libertăţilor legitime ale persoanei,
apărarea proprietăţii, ordinii publice, a altor valori ocrotite de lege, în soluţionarea cauzelor
contravenţionale, precum şi în prevenirea săvîrşirii de noi contravenţii.
7. Sistemul sancţiunilor contravenţionale
Codul contravențional în art.32 prevede următorul sistem de sancțiuni contravenționale:
Sancțiunile contravenționale aplicabile persoanei fizice sunt: a) avertismentul; b) amenda; c)
privarea de dreptul de a desfășura o anumită activitate; d) privarea de dreptul de a deține anumite
funcții; e) aplicarea punctelor de penalizare; f) privarea de dreptul special (dreptul de a conduce

102
vehicule, dreptul de deținere sau port și folosire a armei); g) munca neremunerată în folosul
comunității; h) arestul contravențional. Privarea de dreptul de a desfășura o anumită activitate,
privarea de dreptul de a deține anumite funcții, privarea de dreptul special și punctele de penalizare
pot fi aplicate și ca sancțiuni complementare. Minorii pot fi sancționați complementar doar cu
privarea de dreptul de a desfășura o anumită activitate.
Sancțiunile contravenționale aplicabile persoanei juridice sunt: a) amenda; b) privarea de dreptul
de a desfășura o anumită activitate. Privarea de dreptul de a desfășura o anumită activitate poate fi
aplicată și ca sancțiune complementară.
După caracterul sancțiunii, destinația, modul de aplicare etc. acest sistem de sancțiuni
contravenționale poate fi clasificat potrivit diverselor criterii, după cum urmează:
1. Potrivit subiectului răspunderii contravenționale, sancțiunile sunt divizate în: a) aplicate persoanei
fizice; b) aplicate persoanei juridice.
2. Potrivit destinației, sancțiunile se divizează în: a) principale; b) complementare.
3. Potrivit intereselor afectate, sancțiunile se grupează în: a) morale (avertismentul – art.33 CC al
RM); b) materiale (amenda – art.34 CC al RM; munca neremunerată în folosul comunității – art.37
CC al RM); c) sancțiuni ce afectează alte drepturi fundamentale ale persoanei (privare de dreptul de a
desfășura o anumită activitate – art.35 CC al RM; privare de dreptul de a deține anumite funcții –
art.35 CC al RM; privarea de dreptul special – art.36 CC al RM; arestul contravențional – art.38 CC
al RM); d) sancțiuni de prevenire (acumulatoare) – aplicarea punctelor de penalizare (art.36 CC al
RM).
4. Potrivit competenței de aplicare, sancțiunile contravenționale pot fi: a) aplicate numai de către
instanța de judecată (privarea de dreptul de a desfășura o anumită activitate, privarea de a deține
anumite funcții, privarea de dreptul special, munca neremunerată în folosul comunității, arestul
contravențional); b) aplicate numai de către agentul constatator (avertismentul, aplicarea punctelor de
penalizare); c) aplicate atât de către instanța de judecată, cât și de către comisia administrativă,
procuror, agentul constatator (amenda).
8. Regulile de bază de aplicare a sancţiunilor contravenţionale.
APLICAREA SANCŢIUNII CONTRAVENŢIONALE
Articolul 41. Criteriile generale de individualizare a sancţiunii
(1) Sancţiunea contravenţională se aplică în funcţie de caracterul şi de gradul prejudiciabil al
contravenţiei, de caracteristica persoanei şi de circumstanţele atenuante şi agravante.
(2) Faţă de persoana a cărei vinovăţie este dovedită se aplică o sancţiune echitabilă, în limitele şi în
conformitate cu dispoziţiile prezentului cod.
Articolul 42. Circumstanţele atenuante
(1) La aplicarea sancţiunii contravenţionale faţă de persoana a cărei vinovăţie este dovedită se
consideră circumstanţe atenuante:
a) prevenirea consecinţelor prejudiciabile sau repararea benevolă a prejudiciului;
b) contribuţia la descoperirea contravenţiei;
c) săvîrşirea contravenţiei într-un concurs de împrejurări personale sau familiale;
d) săvîrşirea contravenţiei de către un minor, o femeie gravidă sau o persoană care întreţine copil cu
vîrsta de pînă la 8 ani;
e) acţiunile ilegale sau imorale ale victimei care au provocat contravenţia.
Articolul 43. Circumstanţele agravante

103
(1) La aplicarea sancţiunii contravenţionale faţă de persoana a cărei vinovăţie este dovedită se
consideră circumstanţe agravante:
a) continuarea comportării ilicite, contrar somaţiei de a se pune capăt unei astfel de comportări;
b) săvîrşirea contravenției de către o persoană care anterior a fost sancționată pentru o contravenție
similară sau pentru alte fapte care au relevanță pentru cauză;
c) instigarea sau atragerea minorilor la săvîrşirea contravenţiei;
d) săvîrşirea contravenţiei de către un grup de persoane;
e) săvîrşirea contravenţiei profitîndu-se de condiţiile unor calamităţi naturale sau ale altor stări
excepţionale;
Articolul 431. Aplicarea sancțiunii contravenționale în cazul tentativei
de contravenție
(1) La aplicarea sancțiunii pentru tentativa de contravenție se ține cont de circumstanțele în virtutea
cărora fapta nu şi-a produs efectul.
(2) Mărimea sancțiunii pentru tentativa de contravenție nu poate depăşi trei sferturi din maximul
celei mai aspre sancțiuni prevăzute la articolul corespunzător din partea specială a cărții întîi pentru
contravenția consumată.
Articolul 44. Aplicarea sancţiunii contravenţionale în cazul pluralităţii
de contravenţii
(1) În cazul în care una şi aceeaşi persoană săvîrşeşte două sau mai multe contravenţii, se aplică
sancţiune pentru fiecare contravenţie în parte.
(2) Dacă persoana este declarată vinovată de săvîrşirea a două sau mai multor contravenţii, se aplică
sancţiune pentru fiecare contravenţie în parte, stabilindu-se definitiv sancţiunea pentru concurs de
contravenţii prin absorbţia sancţiunii mai uşoare de sancţiunea mai gravă ori prin cumulul
sancţiunilor aplicate în limitele stabilite de articolul care prevede sancţiunea mai gravă.
Articolul 441. Aplicarea sancţiunii mai blînde decît cea prevăzută de lege
(1) Ţinînd cont de circumstanţele excepţionale ale cauzei, legate de scopul şi motivele faptei, de rolul
contravenientului în săvîrşirea contravenţiei, de personalitatea contravenientului, de comportarea lui
în timpul şi după consumarea contravenţiei, de alte circumstanţe care micşorează esenţial gravitatea
faptei şi a consecinţelor ei, precum şi de contribuirea activă a participantului unei contravenţii
săvîrşite în grup la descoperirea acesteia, agentul constatator, după caz, procurorul, instanţa de
judecată sau comisia administrativă poate aplica o sancţiune sub limita minimă, prevăzută de partea
specială a cărţii întâi pentru contravenţia respectivă.
9. Conţinutul procesului-verbal cu privire la contravenţie
Procesul-verbal cu privire la contravenţie va cuprinde:
a) data (ziua, luna, anul), ora şi locul încheierii;
b) calitatea, numele şi prenumele agentului constatator, denumirea autorităţii pe care o reprezintă;
c) numele, prenumele, domiciliul, ocupaţia persoanei în a cărei privință a fost pornit procesul
contravențional, datele din buletinul ei de identitate sau, după caz, din alt act care stabileşte
identitatea persoanei, iar în cazul persoanei juridice, denumirea, sediul, codul ei fiscal, datele
persoanei fizice care o reprezintă;
d) fapta contravenţională, locul şi timpul săvîrşirii ei, circumstanţele cauzei care au importanţă
pentru stabilirea faptelor şi consecinţelor lor juridice, evaluarea eventualelor pagube cauzate de
contravenţie;

104
e) încadrarea juridică a faptei, norma materială contravenţională şi indiciile calificative ale
elementelor constitutive ale contravenţiei;
f) aducerea la cunoştinţa persoanei în a cărei privință a fost pornit procesul contravențional şi a
victimei a drepturilor şi obligaţiilor lor prevăzute la art.384 şi 387;
g) obiecţiile şi probele pe care persoana în a cărei privință a fost pornit procesul contravențional le
aduce în apărarea sa, precum şi obiecţiile şi probele victimei;
h) informații despre instituția bancară şi despre modul de plată a amenzii.
Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină de agentul constatator, de persoană în a cărei privinţă
a fost pornit procesul contravenţional şi de victimă când există. În procesul-verbal nu se admit
rectificări, adăugiri, alte modificări. În cazul necesității unor astfel de acțiuni, se încheie un nou
proces-verbal, în care se face consemnarea respectivă.
Copia de pe procesul-verbal se înmânează persoanei în a cărei privinţă a fost pornit procesul
contravenţional şi victimei la cerere. În cazul procesului-verbal încheiat în absenţa persoanei în a
cărei privinţă a fost pornit procesul contravenţional, copia de pe procesul-verbal se înmânează în
modul prevăzut la art.382 alin.(6).
10. Definiţi şi analizaţi calea ordinară de atac în procesul contravenţional
Hotărîrile judecătoreşti contravenţionale pot fi atacate cu recurs, pentru a se repara erorile de drept,
în următoarele temeiuri:
a) nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei;
b) şedinţa de judecată nu a fost publică;
c) cauza a fost judecată fără citarea legală a unei părţi sau care, legal citată, s-a aflat în
imposibilitatea de a se prezenta sau de a înştiinţa instanţa despre imposibilitate;
d) hotărîrea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei
contrazice dispozitivul hotărîrii sau acesta este expus neclar, sau dispozitivul hotărîrii redactate nu
corespunde dispozitivului pronunţat după deliberare;
Articolul 467. Persoana care are dreptul de a declara recurs
(1) Hotărîrea judecătorească contravenţională poate fi atacată cu recurs de către contravenient,
agentul constatator, victimă, procuror, după caz.
(2) Recursul poate fi declarat în numele părţilor şi de către apărător, iar în numele contravenientului
arestat, şi de către soț/soție.
Articolul 469. Repunerea în termen a recursului
(1) Recursul declarat cu omiterea termenului prevăzut de lege, dar nu mai tîrziu de 15 zile de la
începutul executării sancţiunii sau perceperii despăgubirii materiale, se consideră depus în termen
dacă instanţa a constatat că întîrzierea a fost determinată de motive întemeiate sau de neinformarea
despre adoptarea hotărîrii a participantului la proces, care nu a fost prezent la judecarea cauzei, nici
la pronunţarea hotărîrii asupra ei.
Articolul 473. Decizia instanţei de recurs
(1) După examinarea recursului, instanţa de recurs adoptă una dintre următoarele decizii:
1) respinge recursul şi menţine hotărîrea atacată dacă recursul:
a) este tardiv;
b) este inadmisibil;
c) este nefondat;
2) admite recursul, casînd hotărîrea atacată, parțial sau integral, şi adoptă una dintre următoarele
soluții:
a) dispune achitarea persoanei sau încetarea procesului contravențional.
b) rejudecă cauza cu adoptarea unei noi hotărîri, însă fără a înrăutăți situația contravenientului;

105
c) dispune rejudecarea cauzei în primă instanță dacă este necesară administrarea de probe
suplimentare, dacă a constatat încălcări ale normelor de procedură privind formarea completului
instanței de judecată
Articolul 475. Deschiderea procedurii de revizuire
(1) Procedura de revizuire se deschide în favoarea contravenientului în termen de cel mult 6 luni.
(2) Revizuirea procesului contravenţional poate fi cerută dacă:
a) instanţa de judecată internaţională, prin hotărîre, a constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor
omului care poate fi reparată la o nouă judecare fie Guvernul Republicii Moldova a recunoscut,
printr-o declaraţie, o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale care poate fi remediată, cel
puţin parţial, prin anularea hotărîrii pronunţate de o instanţă de judecată naţională;
b) Curtea Constituţională a declarat neconstituţională prevederea legii aplicată în cauza respectivă;
c) legea nouă înlătură caracterul contravenţional al faptei sau ameliorează situaţia contravenientului
în a cărui privinţă nu a fost executată integral sancţiunea contravenţională;
e) prin hotărîre definitivă s-a stabilit că, la constatarea şi examinarea faptei contravenţionale şi la
judecarea acestei cauze contravenţionale, s-au comis abuzuri ce constituie infracţiuni;

106