DREPT CONSTITUȚIONAL

ȘI INSTITUȚII POLITICE TEORIA GENERALĂ.

DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI
Tematica
I. Noțiuni introductive
II. Dreptul constituțional – ramură a dreptului public
III. Elemente de istorie constituțională a României
IV. Statul și dreptul
V. Supremația Constituției
VI. Separația puterilor în stat
VII. Trăsăturile statului român
VIII. Controlul constituțional al legilor
IX. Cetățenia
X. Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor
României.
XI. Drepturile și libertățile inviolabilității
XII. Drepturile și libertățile economice și social politice
XIII. Îndatoririle cetățenilor
XIV. Garantarea drepturilor fundamentale. Avocatul Poporului
I.Noțiuni introductive

• Conceptul de drept și diviziunile sale.

• În doctrină, dreptul este definit ca ansamblul regulilor de conduită, instituite
sau sancționate de stat, reguli ce exprimă voința poporului ridicată la rangul de
lege, care se aplică de bună voie, sau, în ultimă instanță, prin forța coercitivă a
statului.
• Într-o altă opinie, dreptul reprezintă ansamblul regulilor de conduită umană
edictate și sancționate de către autoritatea statală și destinate să asigure
domnia ordinii și libertății în relațiile sociale.

Dreptul cunoaște două accepțiuni:

- dreptul obiectiv prin care se înțelege totalitatea normelor juridice;
- dreptul subiectiv care poate fi definit ca puterea garantată de lege voinței
unei persoane în temeiul căreia aceasta este în măsură, în vederea valorificării
unui interes personal direct, să desfășoare o conduită determinată sau să ceară
unui terț să îndeplinească o acțiune sau să se abțină de la o anumită activitate.

• Dreptul obiectiv se clasifică în:

- dreptul public care satisface interesele colective ale statului;
- dreptul privat care satisface interesele individuale.
• Dreptul public cuprinde norme juridice care privesc statul, colectivitățile
publice, pe când dreptul privat cuprinde norme juridice aplicabile persoanelor
particulare, fizice sau juridice, și raporturilor dintre ele.
• Din punct de vedere al obiectului imediat al normelor juridice dreptul se
clasifică în:
- drept material care reglementează modul de comportare al persoanelor;
- drept procedural care reglementează modalitățile prin care dreptul
material este aplicat de către organele statului sau de către organele
internaționale.
• În funcție de sursa de formare dreptul este divizat în:
- drept intern care este rezultatul voinței unei anumite societăți organizată în
stat;
- drept internațional public, expresie a acordurilor de voință dintre state în
raporturile dintre ele.
Norma juridică
• Este o regulă de conduită generală și obligatorie, al cărei scop este acela de a
asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în
caz de nevoie prin constrângere.

• Trăsăturile normei juridice – caracterele

a) Caracterul general - se adresează tuturor membrilor grupului social
fără nici o deosebire ; Papinian – Lex est comunae praeceptum (Legea
este o dispoziție generală)

b) Caracterul tipic. Norma juridică creează identicul, repetabilul,

continuitatea, ceea ce este universal într-un mănunchi de relații
sociale;

c) caracterul impersonal
d) caracterul prescriptiv și nu descriptiv ;
e) caracterul abstract ;
f) caracterul obligatoriu ;
g) este un comandament al puterii publice a cărui respectare este
obligatorie ;

Normele de drept constituțional sunt acele reguli de drept care

reglementează conduita oamenilor în relațiile sociale ce apar în procesul de
instaurare, menținere și exercitare a puterii în stat.
• Toate normele din Constituție sunt de drept constituțional, pentru că ele
consfințesc esența statului.
• Este respinsă teoria bivalenței noțiunii de drept constituțional, care susține
că acesta ar cuprinde și alte ramuri de drept (lato sensu) sau ar avea un obiect
mai limitat (stricto sensu).
 Raportul juridic
• O relație socială reglementată de drept, de normă juridică
• Intenții personale – nu-s rapoarte juridice
• - când intrăm în relație cu o altă persoană cu interes de a obține ceva cu
intenția de a se produce efecte = rap. juridic
• Caracteristici
a.social
b.volițional
c.valoric
d.de suprastructură
e.istoric
• Rap. juridic se stabilește numai între persoane nu și între obiecte

Conținutul raportului juridic

Drepturile

Subiectelor raportului juridic (persoanele)

Obligațiile

• Raporturile juridice de drept constituțional reprezintă obiectul de reglementare

al dreptului constituțional, adică al normelor juridice, care formează această
ramură de drept, înțeleasă în accepțiunea sa de jus.
• Raporturile juridice de drept constituțional sunt acele relații sociale, care apar
în procesul de instaurare, menținere și exercitare a puterii în stat.
 Instituție juridică – instituție politică

• Pentru a înțelege această noțiune se pornește de la noțiunea de instituție de

drept, care are multe accepțiuni și sensuri:
I. Într-un sens restrâns (care este și cel juridic), prin instituție de drept se
înțelege un grup de norme juridice reunite datorită obiectului comun de
reglementare.
• •Instituția de drept, în acest sens, este o parte a unei ramuri de drept.
• •În această disciplină interesează instituțiile politice, care reprezintă o
parte a instituțiilor de drept
• •În alte cuvinte, instituția politică este o instituție de drept care se referă
la putere.

II. Într-un sens larg, instituțiile politice cuprind sensul restrâns al acestora,
viața și aplicarea normelor juridice, care le constituie, precum și formele
organizatorice, care le realizează.
• Spre exemplu, sunt instituțiile politice: Președintele României, Guvern,
Parlament, primul-ministru etc.
• •Există astfel o strânsă legătură între dreptul constituțional și instituțiile
politice, dar și o serie de deosebiri, care ar putea să pună sub semnul întrebării
asocierea lor.
• •Totalitatea instituțiilor politice și conținutul politic, care se adaugă lor,
apropie sensibil semnificația acestora de regimul politic
Ramura de drept
• Ramura de drept poate fi definită ca un ansamblu distinct de norme juridice,
legate organic între ele, care reglementează relațiile sociale ce au același specific,
folosesc aceeași metodă sau același complex de metode.
• Diviziunea dreptului în ramuri se obține prin raportarea grupurilor de norme
juridice la relațiile sociale pe care le reglementează. Sunt ramuri ale dreptului:
dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul civil,
dreptul comercial, dreptul penal, dreptul familiei, dreptul procesual penal, dreptul
procesual civil, dreptul muncii etc.
• Ramura principală a dreptului românesc este dreptul constituțional care, prin
normele sale, consacră și ocrotește cele mai importante valori sociale, economice
și politice și exercită influențe notabile asupra celorlalte ramuri ale dreptului.
• Dreptul public – acele reguli juridice care au ca obiect de reglementare raportul
dintre guvernanți precum si raportul dintre guvernanți si guvernați.
• Prin dreptul public se ocrotește interesul general, comunitar sau interesul
public.
• Dreptul privat – ansamblu normelor juridice care au ca obiect de reglementare
raporturile dintre guvernați (particulari), prin dreptul public ocrotindu-se
interesele particularilor.
• Dreptul constituțional este o ramura de drept si totodată o știință juridica
aparținătoare dreptului public.

Sistemul general al dreptului

Ramuri de drept

Instituții juridice

Normele juridice
• Sistemul de drept cuprinde două domenii distincte:
 Dreptul public – organizează relațiile dintre stat și indivizi, relații care au
un caracter inegalitar, deoarece statul are o poziție proeminentă,
superioară față de cetățeni.
Principalele ramuri ale dreptului public: dreptul constituțional, administrativ,
financiar, penal, procesual, internațional etc.

 Dreptul privat – are ca premisă egalitatea juridică a subiectelor de

drept.
EX: dreptul civil, comercial, familiei, internațional privat, comerțului
internațional etc.
 II.Dreptul constituțional – ramură a dreptului public

II. Dreptul constituțional – ramură a dreptului public

1. Obiectul și specificul dreptului constituțional
2. Subiectele raportului de drept constituțional
3. Izvoarele dreptului constituțional
a. Actele normative
b. Actele normative internaționale
c. Cutuma
d. Jurisprudența
e. Dreptul Uniunii Europene
 1. Obiectul și specificul dreptului constituțional
• Dreptul constituțional grupează două categorii de norme și principii generale:
- prima categorie se referă la constituirea și funcționarea puterilor statului:
puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească;
- a doua categorie cuprinde norme și principii generale care definesc drepturile și
libertățile individuale și reglementează exercițiul lor.
• Formează, așadar, obiectul dreptului constituțional relațiile sociale care se nasc
în activitatea de instaurare, menținere și exercitare a puterii de stat.
• Sunt norme de drept constituțional acele norme care reglementează conduita
oamenilor în relațiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,
menținerii și exercitării puterii.
• Normele dreptului constituțional pot fi clasificate în:
- norme cu aplicație mijlocită în categoria cărora urmează a fi cuprinse acele
norme care dau reglementări de principiu și care, pentru a fi puse în aplicare, la
cazuri concrete, sunt urmate de reglementări suplimentare prin alte ramuri de
drept. -De exemplu, norma cuprinsă în constituție în sensul că statul ocrotește
căsătoria și familia și apără interesele mamei și copilului este urmată de
reglementările Codului civil;
- norme cu aplicație nemijlocită, directă, în care se cuprind normele care
reglementează direct, nemijlocit relațiile sociale fără a mai fi precizate prin alte
acte normative. - De exemplu: norma cuprinsă în constituție privind egalitatea în
drepturi a cetățenilor.

2. Subiectele raportului de drept constituțional

• Subiectele raporturilor juridice de drept constituțional sunt oamenii luați
individual sau grupați în forme organizate, dar cu condiția ca statul să le
recunoască această calitate.
• Subiectele raporturilor juridice de drept constituțional – forme organizate sunt:
1. poporul;
2. statul;
3. autoritățile publice;
4. partidele și alte formațiuni politice;
• Subiectele – luate individual sunt:
1. cetățenii;
2. străinii;
3. Apatrizii

3. Izvoarele dreptului constituțional

• Actele normative
- Constituția și legile de modificare a Constituției care constituie principalul izvor
al dreptului constituțional. Întrucât toate normele cuprinse în Constituție și în
legile de modificare a Constituției sunt norme de drept constituțional, acestea
constituie în totalitate izvor al dreptului constituțional;
- Legea ca act juridic al Parlamentului (De exemplu: legea privind cetățenia
română, legile electorale);
- Ordonanțele de Guvern – pot fi izvoare ale dreptului constituțional dacă
îndeplinesc condiția de a reglementa relații sociale fundamentale privind
instaurarea, menținerea și exercitarea puterii;

• Actele normative internaționale

- Tratatul internațional, dacă este de aplicație directă, nemijlocită, ratificat și

cuprinde reglementări specifice dreptului constituțional
. - Dacă tratatul internațional contravine unor norme constituționale, atunci poate
fi ratificat numai după modificarea constituției.
• Regulamentele Parlamentului
- Regulamentele Parlamentului – sunt izvoare de drept constituțional pentru că
reglementează relațiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,
menținerii și exercitării puterii.
- Astfel sunt Regulamentul Camerei Deputaților, Regulamentul Senatului,
Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului. - Pentru
dreptul constituțional este important deoarece detaliază reglementări ale
Constituției cu privire la Parlament.
• Cutuma (Obiceiul)
- Cutuma reprezintă ansamblul normelor nescrise, cu semnificație juridică,
statuate pe calea tradiției sau aplicării îndelungate.
- Codul civil și chiar Constituția recunosc normele cutumiare ca izvoare de drept
îndeosebi în reglementarea unor raporturi de vecinătate dintre proprietari.
• Jurisprudența
• Jurisprudența reprezintă totalitatea hotărârilor judecătorești și ale unor
autorități cu activitate jurisdicțională (Curtea Constituțională).
• În principiu, hotărârile judecătorești nu au obligativitate generală, ci numai
pentru părțile implicate în proces. De aceea nu sunt considerate izvoare de drept.
• Totuși, fac excepție deciziile Curții Constituționale pentru că se pronunță cu
privire la constituționalitatea unor legi, OG-uri sau regulamente ale
parlamentului. De asemenea, deciziile pronunțate de instanțele de contencios
administrativ prin care se desființează acte administrative cu caracter normativ.
Mai prezintă aspecte de izvor de drept deciziile pronunțate de Înalta Curte de
Casație și justiție în materia recursului în interesul legii pentru că aceste hotărâri
sunt obligatorii pentru instanțele judecătorești și devin astfel obligatorii și pentru
ceilalți cetățeni.

• Dreptul Uniunii Europene

• Dreptul UE poate fi izvor de drept constituțional ca specie a tratatelor
internaționale.
• Fiecare stat care a intrat în procedurile de aderare la UE a trebuit să realizeze
modificări constituționale pentru a acorda normele constituțiilor naționale cu
legislația UE. Romania a realizat aceste modificări în anul 2003.
III.Elemente de istorie constituțională a României
III.1. Regulamentele organice
• în vigoare în anii 1831-1832, în timpul celei de-a doua mari ocupații rusești
(1828- 1834).
• Nu separau puterile în stat cu scopul de a le limita
• Nu prevăd garantarea unor drepturi ale omului
• Cuprind (și) norme juridice ce reglementează acele relații sociale fundamentale
care sunt esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii (pe lângă
norme ce ține de dreptul administrativ, civil, financiar și procesual)
• Convenția de la Paris (7/19 august 1858)
• Al treilea act cu valoare constituțională din istoria modernă a românilor,
Convenția de la Paris realiza o construcție instituțională a Principatelor edificată
ca un melanj ciudat între principiile constituționalismului modern și neo-
absolutismul mascat în cadrul Regulamentelor Organice.
• Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris - 2/14 mai 1864 și legitimat, în
premieră, prin plebiscit, dădea concret viață noului regim autoritar.
• Executivului i se dădeau puteri suplimentare menite să limiteze puterile
legislativului și să permită Domnului să legifereze singur atunci când era necesar:
Domnul avea singur inițiativa legilor, se permitea acestuia ca, până la convocarea
noii Adunări, să dea, la propunerea Consiliului de Miniștri și Consiliului de stat,
decrete cu putere de lege și s-a dat în sarcina Guvernului dreptul de a întocmi
regulamentele celor două Camere.
• Constituția de la 1/13 iulie 1866 - prima constituție a românilor, în sensul
modern al conceptului.
• a consacrat valorile liberalismului burghez, la modă în Europa vremii. Acest
lucru s-a datorat, în mare parte, și surselor de inspirație ale proiectului printre
care s-a situat, la loc de frunte, direct sau indirect, Constituția belgiană de la 1831.
Importul nu a constituit, însă, un simplu exercițiu de copiere și traducere, ci o
operă de selecție riguroasă determinată de factori multipli în scopul adaptării ei
cât mai bine unor tradiții și realități românești.
• garanta drepturile românilor (titlul II) și reglementa separația puterilor statului
(titlul III).
• Cu toate acestea, sub aspect substanțial ea nu era românească. Chiar dacă
introducerea unor principii ale constituționalismului modern era necesară,
Constituția a renunțat la o serie din tradițiile constituționale românești.
• Constituția din 29 martie 1923 - Legea fundamentală a României Mari
• Noua organizare a statului a fost întemeiată, așa cum și-a propus I. I. C.
Brătianu, pe o constituție ieșită din voința întregii Românii Mari.
• Vastă revizuire a constituției de la 1866. Acest fapt este evidențiat de păstrarea
în proporție de 60% a vechilor texte constituționale precum și a întregii structuri
tehnico-juridice.
• Noutatea era legată de contextul social, politic și economic apărut după primul
război mondial și după realizarea Marii Uniri. Tocmai de aceea, noul text
constituțional a recuperat într-o structură unitară toate modificările aduse, dar a
marcat și o reaccesare a surselor belgiene tradiționale de inspirație, conturate
acum sub forma Constituției din 25 februarie 1885.
• Constituția carlistă din 1938 – dictatura lui Carol al II lea
• Lovitura de stat de la 10 februarie 1938 punea punct celor 72 de ani de firavă
democrație parlamentară românească. “Era nouă” a României, inaugurată acum,
urma să se realizeze prin așezarea unor noi baze constituționale care să corecteze
greșelile trecutului. Greșelile trecutului se identificau cu regimul parlamentar și
jocurile electorale murdare ale partidelor politice. În consecință, acestea trebuiau
desființate. Noul regim politic avea la bază ideea de salvare a nației, în consecință,
noua Constituție a României trebuia să reglementeze oficial un “Salvator” dotat
cu puterile necesare înfăptuirii operei de regenerare și de promovare a
“intereselor permanente ale patriei”.
• Pe bazele principiale stabilite de Constituție, s-a recurs la cel de-al doilea mijloc:
la 31 martie 1938 s-au dizolvat toate „asociațiunile”, grupările și partidele politice
din România.
• renunțarea la viața parlamentară dominată, de la 1859, de partidele politice .
 Constituțiile comuniste (1948, 1952, 1965)

• Legea nr. 363/1947 pentru constituirea statului român în Republica Populară

Română
• statul român a devenit un stat de tip socialist, de „dictatură a clasei
muncitoare”
• Forma de guvernământ: republica.
Articolul 1 al legii arăta că Adunarea Deputaților ia act de abdicarea Regelui Mihai
I, pentru el și urmașii săi, iar articolul 3 stabilea că „România este Republică
Populară”. Prin art. 2, „Constituția din 1866 cu modificările din 29 martie 1923 și
acelea din 1 septembrie 1944 și următoarele, se abrogă”, urmând ca, potrivit art.
5, adunarea constituantă să hotărască asupra noii constituții.

• Constituția din 1948 •

Adoptată de Marea Adunare Națională, aleasă în urma autodizolvării vechii
Adunări a Deputaților. Proiectul de constituție a fost luat în discuție de Marea
Adunare Națională la 6 aprilie 1948, iar la 13 aprilie, cu o uimitoare rapiditate, a și
fost adoptată noua constituție.
• Proclama existența statului „popular”, unitar, independent și suveran (deși
România se afla sub ocupația trupelor sovietice, în urma Acordului de armistițiu
încheiat cu Uniunea Sovietică), stat ce a luat naștere „prin lupta poporului
împotriva fascismului, reacțiunii și imperialismului”.
• Prin celelalte titluri se organiza aparatul de stat. „Organul suprem al puterii de
stat” era Marea Adunare Națională a Republicii Populare Române, care era și
unicul organ legislativ al țării. Organul suprem executiv era Guvernul (Consiliul de
Miniștri), numit de Marea Adunare Națională.

• Constituția din 1952

• În perioada 1948-1952 fuseseră luate o serie de măsuri pentru instaurarea
proprietății socialiste, prin naționalizarea mijloacelor de producție, etatizarea
băncilor, instituirea monopolului statului asupra comerțului exterior și a
controlului etatic în comerțul intern ș.a.
• Constituția din 1952 proclamă pentru prima dată „rolul conducător al clasei
muncitoare” și al partidului comunist. De asemenea, art. 6 al constituției stabilea
că „fundamentul formațiunii social-economice socialiste este proprietatea
socialistă asupra mijloacelor de producție (...). În formațiunea socialistă a
economiei naționale este lichidată exploatarea omului de către om”.

• Constituția din 21 august 1965

• consacrarea regimului totalitar în România, regim bazat pe desființarea
proprietății private, pe instaurarea partidului unic ca „forță politică conducătoare”
și pe grava violare a drepturilor și libertăților care, paradoxal, erau „generos”
proclamate de textul constituțional.
• Prin această constituție, statul primea o nouă denumire – Republica Socialistă
România (RSR) – și era proclamat „stat al oamenilor muncii de la orașe și sate”.
• Limbajul textului constituțional se situează în sfera aberantei construcții politice
a regimului totalitar: „întreaga putere în RSR aparține poporului liber și stăpân pe
soarta sa”; „puterea poporului se întemeiază pe alianța muncitorească-
țărănească”; „în RSR, forța politică conducătoare a întregii societăți este Partidul
Comunist Român”; „cetățenii cei mai înaintați și mai conștienți din rândurile
muncitorilor, țăranilor, intelectualilor și ale celorlalte categorii de oameni ai
muncii se unesc în Partidul Comunist Român, cea mai înaltă formă de organizare a
clasei muncitoare, detașamentul ei de avangardă”.
• Nu este surprinzător că pe baza unui asemenea act care cu greu poate fi
încadrat în noțiunea modernă de constituție – cea care asigură garanția
drepturilor și separația puterilor – s-a edificat cel mai atroce regim totalitar din
estul Europei în acea vreme.

• Constituția din 1991 •

În perioada 22 decembrie 1989 – 21 noiembrie 1991 au fost adoptate, la început
de către organele puterii revoluționare și apoi de către primul parlament ales
după revoluție, o serie de acte cu caracter constituțional, marcând trecerea la o
nouă ordine constituțională ce a culminat cu adoptarea Constituției din 1991:
• - Comunicatul către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale, din 22
decembrie 1989;
• - Decretul Lege nr. 2 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului
Frontului Salvării Naționale și a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării
Naționale;
• - Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea și funcționarea
partidelor politice și a organizațiilor obștești în România;
• - Decretul-lege nr. 6/1990 pentru abolirea pedepsei cu moartea;
• Decretul-lege nr. 81 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Națională;
• - Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului și a
Președintelui României.

Statul și dreptul

• Teorii despre stat

a. Teoria statului națiune - identifică statul cu națiunea, poporul, o anumită
comunitate. Puterea statului decurge de la popor, iar legătura dintre popor și stat
este foarte strânsă. În zilele noastre legătura dintre stat și națiune este pusă în
discuție în contextul integrării în UE unde există concomitent o identitate
națională care dă suveranitate statului, dar și una europeană prin valori și scopuri
comune.
b. Teoria instituțională - statul este o formă instituționalizată a puterii politice
prin intermediul dreptului. Există o legătura strânsă între stat și drept care nu pot
exista unul fără altul.
c. Teoria normativistă - (Hans Kelsen) recunoaște personalitatea juridică a
statului ca pe o creație a gândirii juridice, îi neagă realitatea în dreptul pozitiv și îl
identifică cu ordinea juridică.
d. Teoria statului ca putere politică - teorie politică (Leon Duguit) după care
elementul definitoriu al statului este puterea politică organizată. Aceasta asigură
ordinea socială în acord cu cetățenii. Statul devine entitate juridică înzestrată cu
capacitatea de a emite acte juridice, de a realiza fapte juridice cu scopul de a-și
impune puterea.
 Elementele statului
a. Teritoriul
- Elementele teritoriului: solul, subsolul, spațiul aerian, apele interioare, marea
teritorială.
- Caracteristicile teritoriului: inalienabil, indivizibil
- Frontierele (OUG 105/2001 privind frontiera de stat a României)
- Organizarea administrativ teritorială a teritoriului (legea 2/1968): comuna,
oraș, județ.
b. Suveranitatea
- Dreptul statului de a decide liber în problemele sale externe și interne.
c. Populația
- Este grupul de oameni supuși ordinii juridice a unui stat.
- Distincție: populație-popor, populație-națiune
o Teoria normativistă consideră că între populație și popor există o identitate din
perspectivă juridică deoarece sunt compuse din persoanele aflate sub jurisdicția
unui stat (poporul fiind format din persoanele existente pe teritoriul statului, iar
populația este comunitatea cu limbă, tradiții, origine, cultură comune.)
o Teoria statului națiune identifică populația cu națiunea, adică comunitatea
solidară prin valori, rasă, limbă, religie, cultură, tradiții, națiunea fiind o entitate
juridică specială de la care decurge suveranitatea statului. Această teorie este
criticată de G. Bourdeau deoarece identifică populația cu statul, care sunt entități
distincte, populația fiind obiectul regimului etatic, nu substanța acestuia.
o În prezent, se consideră că populația este doar un element al statului și
cuprinde cetățenii proprii, străinii și apatrizii aflați sub jurisdicția statului.
Funcțiile statului
- După raporturile cu alte entități: funcții etatice interne și externe;
- După obiect și scop: funcții regaliene (referitoare la suveranitate) și celelalte
funcții;
- După modalitățile de exercitare a puterii: funcția legislativă, executivă și
jurisdicțională.

Structura de stat
• Structura de stat reprezintă modul de organizare a puterii statale în raport cu
teritoriul. Distingem două forme ale structurii de stat: statul unitar sau simplu și
statul compus.
- statul unitar;
- statul compus;
- statul federal
- asociațiile de state;
- uniunea personală;
- uniunea reală;
- confederația de state;
• Statul unitar prezintă următoarele caracteristici:
• este format dintr-un ansamblu unic de organisme constituţionale prin care
se exercită puterea politică la nivel central şi local;
• activitatea de guvernare se difuzează de la centru pe cale ierarhică;
• există o singură ordine juridică întemeiată pe o constituţie unică;
• populaţia are o singură cetăţenie;
• este unicul subiect de drept internaţional.
• Ideea de unitate este relevată în unele texte constituţionale prin consacrarea
principiului indivizibilităţii republicii, statului, a naţiunii sau a suveranităţii
• ex. Franţa, Luxemburg, Italia, Spania, Portugalia, Norvegia, Finlanda, România
 • In unele state există o tăcere a textului constituţional, însă se consacră implicit
unicitatea puterii
- ex. Marea Britanie, Irlanda, Danemarca
• În alte state, fără a se face referire în mod explicit la unitatea teritorială, se
proclamă ataşamentul cu privire la principiul descentralizării sau la cel al
autonomiei locale (Grecia, Suedia, Islanda).
• In Olanda nu se face nici un fel de precizare cu privire la unitatea teritorială.
Această recunoaştere a unităţii teritoriale este strâns legată şi de momentul în
care au fost adoptate Constituţiile statelor respective.
• Constituţia Franţei, art.1: „Franţa este o Republică indivizibilă, laică,
democratică şi socială. Ea asigură egalitatea în faţa legii tuturor cetăţenilor fără
deosebire de origine, de rasă sau de religie. Ea respectă toate credinţele.
Organizarea sa este descentralizată"
• Constituţia Italiei în art. 5 dispune: „Republica, una şi indivizibilă, recunoaşte
şi favorizează autonomiile locale...".
• Dispoziţiile constituţionale spaniole prevăd în art. 2: „unitatea indisolubilă a
naţiunii spaniole, patria comună şi indivizibilă a tuturor spaniolilor, recunoaşte şi
garantează dreptul la autonomie a naţionalităţilor şi regiunilor care o compun şi
solidaritatea dintre acestea".
• Constituţia portugheză proclamă mai întâi indivizibilitatea suveranităţii în art.
3 şi defineşte ulterior forma statului: „Statul este unitar şi respectă, în organizarea
sa, principiile autonomiei colectivităţilor locale şi descentralizarea democratică a
administraţiei publice"
• In Marea Britanie, afirmarea unităţii teritoriale se face în mod indirect,
întrucât aceasta nu dispune de o Constituţie scrisă.

Statul compus
• Statul compus este format din mai multe entităţi statale reunite într-un stat
suprapus lor şi legate între ele prin raporturi juridice mai mult sau mai puţin
strânse.
• În istoria politică a unor state au existat, însă, forme rudimentare de state
compuse, state regrupate sub numele generale de uniuni de state şi confederaţii
de state.
 • Uniunea personală - reprezintă asocierea a două sau mai multe state prin
existenţa unui monarh sau şef de stat comun, fie ca o consecinţă a legilor de
succesiune la tron sau a combinaţiilor matrimoniale dinastice.
• Formă istorică, inexistentă azi
• Uniunea reală - reprezintă asocierea a două sau mai multe state nu doar prin
existenţa unui monarh sau şef de stat comun, dar şi prin crearea unuia sau mai
multor organe comune. De obicei, aceste organe comune sunt în domeniul
afacerilor externe, armatei, finanţelor.
• Principatele Unite Române între anii 1859-1862
• Uniuni inegale – legături ierarhizate între două state aflate în relaţia de
subordonare (stat vasal, stat protejat)

Confederaţia de state
• formulă suplă, care precede adesea instituirea unei federații.
• În literatura de specialitate se apreciază că acest tip nu este un stat compus, ci
o compunere de state. Ea este o asociere relativ durabilă dintre două sau mai
multe state, care, păstrându-şi suveranitatea şi calitatea de subiecte ale dreptului
internaţional convin să-şi creeze unele organe comune şi să-şi unifice legislaţia, în
anumit domenii. Confederaţia de state reprezintă o asociaţie de state bazată pe
drept internaţional, nu pe dreptul constituţional
. • Uneori confederaţia funcţionează similar federaţiei şi tinde spre constituirea
unui stat federativ (ex. Confederaţia Statelor Unite ale Americii de Nord care s-a
transformat în stat federal în 1787).

Statul federal
• Cea mai cunoscută formă de stat compus
• Conform lui Georges Bourdeau, statul federal, cu toate că apare ca un singur
subiect de drept internaţional public, este constituit din state membre ce îşi
pastrează anumite atribute ale suveranităţii interne şi în special o parte
importantă a puterii legislative.
• Statele membre (federate) se deosebesc de colectivităţile locale din statul
unitar, prin faptul că posedă o competenţă proprie fixată prin constituţia federală,
în materie legislativă şi jurisdicţională şi participă la formarea voinţei statului
federal.
• Federalismul are la bază pluralismul
• Există o ordine constituţională comună statelor federate, consacrată prin legea
fundamentală a federaţiei;
• Există o legislaţie comună statelor federate, emanând de la organele cu
competenţă normativă constituite la nivelul federaţiei;
• Există organe legiuitoare, administrative şi de justiţie la nivelul federaţiei
• Populaţia reprezintă un corp unitar, deşi persoanele ce o alcătuiesc deţin două
cetăţenii
• De obicei, statul federal are un organ legislativ bicameral, o Cameră reprezintă
întreaga naţiune, în timp ce, cea de a doua (Senatul) reprezintă statele federate
care participă la adoptarea deciziilor pe bază de egalitate, indiferent de întinderea
teritoriului sau de numărul populaţiei;
• statul federal este subiect distinct de drept internaţional, acţionând ca atare în
relaţiile internaţionale.
• Are o Constituţie dificil de amendat
• Curte supremă sau o curte constituţională specială care poată proteja
Constituţia prin intermediul puterii sale de control constituţional
• Statul federal este compus din mai multe formaţiuni statale care beneficiază de
statut de autonomie în materie constituţională, lingvistică şi judecătorească şi se
subordonează acestuia.
• Federalismul este descris, adesea, ca divizarea spaţială sau teritorială a puterii,
în care unităţile componente sunt definite din punct de vedere geografic. Aceste
unităţi cunosc denumiri variate:
• state (ex. S.U.A., India, Australia, Venezuela, Brazilia)
• provincii (Canada, Argentina)
• land (Germania şi Austria)
• cantoane (Elveţia • regiuni (Belgia),
• entităţi federate (subiecţi): republici, ţinuturi, regiuni, oraşe de importanţă
federală, regiuni autonome, districte autonome
• Uniunea Europeană – spre o nouă formă de stat?
• Uniunea Europeană și construcția sa reprezintă unul din cele mai importante
fenomene politico-juridice ale Europei contemporane.
• În cadrul Uniunii Europene (denumire ce datează din 1992, anterior era vorba
de cele trei comunități europene distincte: Comunitatea Europeană a Cărbunelui
și Oțelului (CECA), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) și
Comunitatea Economică Europeană (CEE)), statele membre – astăzi, în număr de
27 – au decis transferul unor competențe ale statelor suverane unor instituții
comune, create în vederea îndeplinirii unor scopuri comune.
• Uniunea Europeană, mai ales în etapa actuală, când a fost adoptat Tratatul
privind Uniunea Europeană (decembrie 2009), prezintă trăsături care o situează
între confederație și un stat federal.
 Forma de guvernământ
• Forma de guvernământ reprezintă modul de formare și organizare a puterii,
prin prisma instituției șefului statului și a raporturilor acestuia cu puterea
legiuitoare. Principalele forme de guvernământ, din această perspectivă, sunt
monarhia și republica.

• Monarhia
 Formele monarhiei:
- Monarhia absolută
- Monarhia limitată sau constituțională
- Monarhia parlamentară dualistă
- Monarhia parlamentară contemporană
• Monarhia ca formă de guvernământ se caracterizează prin aceea că şeful
statului este un monarh (rege, împărat, emir, prinţ) absolut sau nu, ereditar sau
desemnat după proceduri specifice în funcţie de tradiţiile regimului constituţional.
• Monarhia absolută, ca cea mai veche formă de monarhie se caracterizează prin
puterea discreţionară în stat a monarhului.
• Monarhia limitată (constituţională), aşa cum o arată chiar denumirea, se
caracterizează prin limitarea puterilor monarhului prin legea fundamentală a
statului (constituţia).
• Monarhia parlamentară dualistă este o formă a monarhiei constituţionale prin
care monarhul şi parlamentul stau din punct de vedere legal pe o poziţie egală.
• Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită astăzi în Anglia, Belgia,
Olanda, ţările scandinave, etc. este o expresie a tradiţiei şi istoriei acestor ţări și
are mai mult un caracter simbolic.

• Republica este acea formă de guvernământ în care cetăţenii își

desemnează, de obicei prin alegeri, un şef de stat denumit de regulă preşedinte.
• Republica parlamentară se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către
parlament în faţa căruia de altfel şi răspunde.
• Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către
cetăţeni fie direct prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat, fie indirect prin
intermediul colegiilor electorale (electori, S.U.A. de exemplu). Regimul politic
 • Regimul politic reprezintă ansamblul instituțiilor, metodelor și mijloacelor
prin care se realizează puterea.
• În doctrină se distinge între următoarele tipuri de regimuri politice:
- regimuri prezidențiale;
- regimuri semiprezidențiale;
- regimuri parlamentare;
- regimuri dictatoriale
. • Regimul prezidențial este acel regim în care puterea este consacrată în mâinile
șefului de stat (exemplu: S.U.A.).
Regimul prezidențial are următoarele trăsături:
• stricta repartizare a atribuțiilor între puterea legislativă și cea executivă și
independența celor două puteri;
• președintele este ales prin sufragiu universal direct sau printr-un grup de
electori dispunând de o majoritate parlamentară;
• membrii guvernului răspund individual în fața șefului statului;
• șeful statului nu poate fii demis din funcție de către Parlament după cum nici el
nu poate să dizolve parlamentul.

• Regimul parlamentar - acest sistem acordă o însemnătate considerabilă

parlamentului, autoritatea executivă decurge din autoritatea legislativă.
 Caracteristici :
• șeful de stat nu răspunde politicește în fața Parlamentului. El poate fi un
monarh sau președinte. Președintele are atribuții mai restrânse decât
președintele republicii prezidențiale în competența sa intrând promulgarea
legilor, convocarea Parlamentului, primirea și acreditarea reprezentanților
diplomatici;
• Guvernul ca organ colegial răspunde politic în fața Parlamentului care poate
determina demisia acestuia prin moțiune de cenzură;
• Guvernul se sprijină în activitatea sa pe o majoritate parlamentară provenită
printr-un sufragiu universal direct din interiorul propriului partid sau pe o coaliție
parlamentară constituită în scopul desemnării Guvernului pentru a sprijini
activitatea acestuia;
• Guvernul poate prin intermediul șefului statului să dizolve Parlamentul.
 Tipuri de regim parlamentar

1.Regimul parlamentar dualist - se caracterizează prin responsabilitatea colectivă

a Guvernului atât în fața Adunării cât și în fața șefului statului.
2. Regimul parlamentar monist - se caracterizează prin responsabilitatea
Guvernului numai în fața Adunării alese prin vot universal.
1. Regimul parlamentar bipartid - caracterizat prin existența unei majorități
parlamentare confortabile, de regulă, pe durata întregii legislaturi precum și
alternanța la putere a celor două formațiuni politice.
2. Regimul parlamentar multipartid - caracterizat prin existența mai multor
partide și, în consecință, printr-o majoritate parlamentară fluctuantă și
instabilitatea Guvernului.
• Regimul semiprezidențial se caracterizează prin aceea că președintele este ales
prin vot universal, acesta devenind practic un arbitru între puterile statului, însă
puterea executivă aparține Guvernului în fruntea căruia se găsește primul
ministru, iar puterea legislativă este încredințată Parlamentului.
• În regimul semiprezidențial președintele poate dizolva Parlamentul.
• La fel ca în regimul prezidențial în cel semiprezidențial președintele nu are
inițiativa legislativă, dar poate opri adoptarea anumitor proiecte de legi
exercitând dreptul de veto dispunând trimiterea lor pentru o nouă discutare de
către autoritatea legislativă.
• Regimul autoritar este o varietate a regimului politic care rezultă din confuzia
puterilor.
• Regimul dictatorial este un regim autoritar instituit și menținut prin
constrângerea în care puterea se personalizează excesiv în condițiile existenței
unui șef de stat mergând în direcția instaurării unui sistem totalitarist.
 Supremația Constituției
• Supremația constituției este o noțiune complexă, în conținutul căreia intră
trăsături și valori politice și juridice, care determină poziția sa supraordonată față
de toată legislația și de tot sistemul social – politic al unui stat. • Terminologic
există diferite denumiri, care exprimă același lucru: poziția de lege supremă a
Constituției, și anume: • valoarea juridică supremă; • superlegalitate; • lege
supremă etc.

Fundamentarea supremației Constituției

• pe principiul legalității, datorită legăturii dintre legalitate și constituționalitate,
iar prima se sprijină pe a doua.
• pe conținutul și forma constituției. Ar exista o supremație materială (întreaga
ordine juridică se bazează pe constituție) și una formală (redactarea constituției
subliniază forța sa juridică deosebită, care atrage clasificarea constituțiilor în suple
și rigide).
• pe democrație, constituția fiind un mijloc principal de realizare a sa.

Apariția Constituției
• Momentul apariției constituției scrise nu este același cu cel al apariției
constituției cutumiare, cu toate că au aceeași cauză de apariție – lupta burgheziei
de a prelua și puterea politică.
• În ceea ce privește prima constituție din lume sau din Europa există o diversitate
de opinii.
• Anglia: Magna Charta Libertatum (1215); Bill-ul drepturilor (1628); Habeas
Corpus Act (1679); Bill-ul drepturilor (1689); Legea succesiunii la tron (1700);
Legea parlamentului (1911, 1931 și 1949).
• Prima constituție scrisă din lume a fost cea americană federală din 1787/1789.
Anterior statele federate își adoptaseră constituții la 1776 (Virginia), 1777 (New
Jersey)
• În Europa prima constituție scrisă este cea franceză de la 1791.
•Au existat altele, considerate de unii autori ca anterioare, anume:
• Constituția suedeză de la 1350;
• Constituția poloneză din 1791.
• Criteriul pentru alegerea celei franceze a fost influența sa asupra altor
constituții din alte state: Suedia (1809), Norvegia (1814), Olanda (1815) etc.

Cauzele apariției constituției constau în:

• dorința îngrădirii puterii absolute monarhice;
• ajungerea la putere a burgheziei, care a sistematizat regulile constituționale
anterioare.

- Constituții cutumiare și constituții scrise -

• Normele constituționale pot fi sistematizate într-un act unic ori în mai multe
acte, la care uneori se adaugă reguli cutumiare (obiceiuri).
• În prezent nu există constituție cutumiară pură, dar denumirea s-a păstrat
datorită tradiției.
• Constituția cutumiară este rezultatul, experiența practicii și tradiției în
domeniul relațiilor sociale fundamentale statale ale unui popor.
Exemple sunt:
• Constituția britanică;
• Noua Zeelandă;
• Israel.
• Constituția scrisă apare ca o reacție împotriva cutumei (obiceiului).
• Cutuma era considerată incertă, incompletă, greu de dovedit întinderea și
numărul cutumelor, în continuă mișcare.
• Cutumele nu erau limite redutabile pentru puterea constituită.
• Burghezia dorea reguli scrise, clare, fără incertitudini, permanente și intangibile
(dacă nu erau revizuite), superioare guvernanților.
• Ele ofereau precizie burgheziei, care avea nevoie de așa ceva în lupta sa contra
feudalismului cutumiar.
• Au existat multe teorii care au justificat apariția Constituției. Trei sunt foarte
importante:
• teoria contractelor scrise;
• teoria domniei legii (prima formă a teoriei statului de drept);
• teoria contractului social (J.J. Rousseau).
• Contractele scrise, domnia legii și contractul social trebuiau înscrise într-un
document cu forță juridică supremă și care să îndeplinească și celelalte trăsături
ale unei legi fundamentale, pentru că numai așa puteau să fie favorabile
burgheziei și să-i sprijine scopurile în menținerea și exercitarea puterii, deja
instaurate.

- Funcțiile Constituției -

- Funcții juridice
o Fundamentul tuturor legilor
o Stabilește modul de desemnare a autorităților și atribuțiile acestora
o Enunță principiile funcționării statului de drept (suveranitatea,
reprezentarea, separația puterilor)
- Funcții politice
o Organizează transmiterea și exercițiul puterii
o Este fundamentul legitimității guvernaților
o Elemente de identitate națională și este producătoare de cetățenie.
 -Consecințele juridice ale supremației Constituției-

• Adoptarea Constituției
• Adoptarea, modificarea, suspendarea efectelor și abrogarea constituției trebuie
să valorifice supremația acesteia.
• Adoptarea constituției presupune lămurirea noțiunii de “adunare
constituantă”, care trebuie diferențiată de cea de “putere constituantă”, pentru
că puterea constituantă poate aparține și unei singure persoane. Cele două
noțiuni trebuie diferențiate și de noțiunea de “parlament” datorită funcțiilor lor
diferite. Adunarea constituantă are menirea doar de a adopta constituția, iar
parlamentul doar legile, altele decât constituția.
• Adoptarea constituției presupune examinarea:
• inițiativei adoptării - trebuie să aparțină organismului statal, politic, social
care ocupă locul cel mai înalt într-o societate ori poporului;
• autoritatea competentă să adopte constituția - adunarea constituantă
originară sau instituită;
• modurile de adoptare și procedura solemnă utilizată.
• Constituanta română din 1991 a fost o adunare instituită, pentru că anterior
exista o constituție, cea din 1965
. • Modurile de adoptare a constituției sunt: constituția acordată, statutul, pactul
și convenția. După al doilea război mondial și doar temporar, a fost utilizat și
modul constituției parlamentare.
• Constituția acordată (de origine franceză) este adoptată de monarh, ca stăpân
absolut și acordată poporului. Este cea mai rudimentară.
• Statutul (constituția plebiscitară). Este o variantă mai evoluată a primeia, este
adoptată de rege și aprobată prin plebiscit.
• Pactul este o convenție între rege și popor (reprezentat prin parlament).
• Convenția este adunarea special aleasă (desemnată) pentru adoptarea
constituției. Ea este o modalitate de exercitare a suveranității naționale, pentru că
națiunea decide deasupra parlamentului.

- Adunarea constituantă putea decide în dezacord cu cei care au desemnat-o.

 - Pentru îndreptarea acestei situații s-au propus ca metode:
• referendumul;
• insurecția, care nu a putut fi acceptată datorită caracterului său violent și
care este dincolo de drept. Exemplu ar putea fi referendumul din 8 decembrie
1991 pentru adoptarea Constituției României.
• Constituția parlamentară adoptată datorită condițiilor existente după al
doilea război mondial.

Modificarea, suspendarea și abrogarea Constituției

• Modificarea Constituției
• În legătură cu modificarea constituției trebuie examinate: inițiativa revizuirii,
autoritatea competentă, procedura de urmat.
• De regulă, autoritatea care a adoptat constituția o poate și revizui. Autoritatea
competentă diferă de la un sistem constituțional la altul și de felul constituției.
Procedura de revizuire este asemănătoare uneori cu cea de adoptare, dar nu
identică. În țara noastră ea este prevăzută în art. 151 din Constituție.
• În funcție de procedura de modificare, constituțiile sunt:
• rigide; se modifică conform unei proceduri specifice
• suple; se modifică conform unei proceduri asemănătoare cu cea pentru
legi.
• Rigidizarea s-a realizat în practica constituțională prin mai multe modalități
(reguli constituționale)
. • O primă modalitate este aceea a imposibilității modificării, în total sau în
parte, a constituției după adoptarea sa;
• A doua modalitate constă în aceea că, modificarea constituției nu se poate
realiza o perioadă prestabilită de chiar însăși constituție.
• A treia modalitate constă în utilizarea unor proceduri greoaie de revizuire.
• A patra modalitate prin care se interzice orice procedură de revizuire, în caz de
ocupație militară, parțială sau totală.

• Abrogarea și suspendarea efectelor juridice ale Constituției

 • Suspendarea în total sau în parte și temporară a efectelor constituției
intervine, de regulă, în:
• perioade de criză politică;
• este fundamentată pe teoria necesității;
• nu are justificare, pentru că înlătură starea de legalitate, iar guvernanții
renunță la formele democratice de conducere, guvernând prin decrete – legi.
• este uneori interzisă de constituții (în România – 1866 și 1923).
• suspendarea se realizează prin proclamarea stării de urgență, de asediu, de
necesitate și ca urmare a unor lovituri de stat.
• Abrogarea se realizează, tot prin constituție sau prin legi cu forță juridică egală
cu cea a unei constituții.
 Garanții ale supremației Constituției

cele generale ale

sistemului de drept
Garanţiile juridice ale
supremaţiei constituţiei

cele specifice

supremaţiei constituţiei

controlul general al controlul

constituţionalităţii legii
aplicării dreptului (constituţiei)

Controlul aplicării Constituției

• Se realizează prin instituții statornicite și este consecința principiului
supremației constituției.
• Întreaga activitate statală este determinată și organizată prin constituție.
• Constituția, prin textul său, organizează un sistem complex și eficient de control
al aplicării sale. Acest control este general, cuprinzând toate formele activității
statale și este efectiv adică uzează de toate formele și căile de control statornicite
într-un stat.

Controlul constituționalității legilor

• Este activitatea organizată de verificare a conformității legilor cu constituția.

• Ca instituție de drept constituțional, cuprinde normele aplicabile organelor
competente să facă această verificare, procedurile de urmat, precum și măsurile
care sunt luate după parcurgerea procedurilor