Nota : Persoana fizic` (persoana fizic` ) Persoana Juridica (persoana juridic` )

Exemplu (ex)

TITLUL I

1. CONCEPTE FUNDAMNETALE ALE TEORIEI DREPTULUI

SI STATULUI

I Originea, înţelesul şi definiţia dreptului

Dreptul, ca şi statul, este o categorie istorică aparută pe o anumit ă treaptă de

dezvoltare a societaţii omene şti, şi anume în orânduirea sclavagistă pentru apărarea
intereselor publice ale formaţiunilor statale, precum şi cele particulare ale cetăţenilor
întemeiate pe proprietatea privată asupra bunurilor.
Cuvântul “drept” are mai multe înţelesuri
a) Prin “drept” înţelegem totalitatea normelor juridice adoptate de organele statului
în scopul reglementării relaţiilor dintre oameni în cadrul societăţii. Acesta este dreptul
obiectiv.
Totalitatea normelor de drept în vigoare la un moment dat formează dreptul pozitiv,
acesta este dreptul obiectiv privit în dinamica sa.
b) In al doilea rînd prin “drept” se înţelege prerogativa (facultatea, posibilitatea) unei
persoane de a avea o anumita conduită, de a îndeplinii anumite acte juridice, de a exercita
drepturile prevăzute şi ocrotite de dreptul obiectiv şi de a pretinde persoanei obligate să aibă
o comportare corespunzătoare dreptului său, ce poate fi impusă la nevoie prin forţa de
constrângere a statului. Acesta este dreptul subiectiv.
c) In a treia accepţiune, cuvântul “drept” desemnează sintagma “]tiinţa dreptului” -
ştiinţă sociala, care studiaz ă legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului, instituţiile
politico-juridice, şi formuleaz ă principiile generale de conducere ale societăţii, studiază
fenomenul juridic în toate formele sale de manifestare.

SISTEMUL DREPTULUI
DIVIZIUNEA SI RAMURILE DREPTULUI

Normele juridice sunt legate între ele şi alcătuiesc un sistem, care reflectă:
- atât unitatea dintre norme;
- cât şi diferenţele dintre ele.

Sistemul de drept

-reprezintă un ansamblu de norme juridice legate între ele organic prin:

- obiectul de reglementare ,adică grupul de relaţii sociale supuse
reglementării şi
- metoda de reglementare.
In cadrul ramurii de drept, normele juridice sunt legate în cadrul instituţiilor juridice
Instituţia juridic ă - cuprinde totalitatea normelor ce reglementează o anumită
categorie de relaţii sociale, ce dau naştere la raporturi juridice.
Exemplu : - normele juridice care reglementează proprietatea formează - instituţia
dreptului de proprietate, altele alcatuiesc instituţia precripţiei extinctive, a nulităţii, a
contractului etc.

DIVIZIUNEA DREPTULUI

Sistemul dreptului intern se împarte în:

- drept public şi,

1
 - drept privat
Dreptul public se ocupă :
- de organizarea statului şi a autorităţilor publice
- de raporturile dintre stat si cetăţeni şi de actele făcute de persoanele
investite cu atribuţii speciale pentru realizarea unor interese generale.

Dreptul privat are ca obiect raporturile private dintre cetăţenii aceluiaşi stat.
Deosebirea dintre ele - consta în natura intereselor ocrotite şi natura raporturilor
sociale reglementate prin normele de drept.
In dreptul public - se regăsesc raporturile
- între individ şi colectivitate
şi
- între individ şi organele autorităţii statale.
In dreptul privat - găsim raporturi între indivizi.
Dreptul public cuprinde următoarele ramuri de drept:

1. Dreptul constituţional ce [nsumeaz`:

- principiile şi normele referitoare la - organizarea
- alcatuirea şi
- componentele
autorităţilor statale

- sistemul electoral, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Principalul

izvor de drept al normelor de drept constituţional este Constituţia - legea fundamentala a
statului.
2. Dreptul administrativ - cuprinde norme care privesc organizarea şi desfăşurarea
activităţii organelor administraţiei de stat, a serviciilor publice.
3.Dreptul financiar - cuprinde norme care reglementeaza relaţii referitoare la :
- întocmirea
- aprobarea şi
- executarea bugetului de stat.
4.Dreptul penal - cuprinde totalitatea normelor care stabilesc faptele sociale cu un
grad de pericol social ridicat - infracţiuni, precum şi pedepsele ce se aplică infractorilor.
5.Dreptul procesual civil - cuprinde norme juridice ce reglementeaza activitatea de
judecare a cauzelor civile, şi de executare a hotărârilor pronunţate în aceste cauze.
6.Dreptul procesual penal - cuprinde ansamblu normelor juridice ce reglementează
desfăşurarea procesului penal atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii.
Ramuri ale dreptului privat
1. Dreptul civil - cuprinde norme ce reglementează :
a)- raporturile patrimoniale dintre persoane fizice, dintre persoane juridice ori între
persoanele fizice şi juridice;
- raporturi în care subiectele se află pe poziţii de egalitate juridică,
b)-raporturi personale nepatrimoniale referitoare la nume, domiciliu, onoare,
libertate etc.
2. Dreptul comercial cuprinde normele ce reglementează raporturile patrimoniale având
caracte comercial izvorât din natura actelor şi faptelor juridice (acte şi fapte de comerţ), ori
din calitatea specială a participanţilor (comercianţi) la raporturile juridice respective.
3. Dreptul familiei - cuprinde normele care reglementează raporturile decurgând din
instituţia juridica a căsătoriei, a rudeniei, filiaţiei, iniţierii precum şi a normelor privind
ocrotirea minorilor şi a celor lipsiţi de capacitatea (alienaţii şi debilii mintali).
Dreptul muncii - cuprinde norme ce reglementează
- raporturi sociale de muncă dintre patroni şi salariaţi;
- raporturi dintre cel ce angajează (de regulă persoana juridic` ]i angajat privind: felul
]i natura muncii, locul de muncă, drepturile şi obligaţiile părţilor, răspunderea materială şi
disciplinară, protecţia şi igiena muncii - jurisdicţia muncii.

2
 Noţiunea de stat
Statul de la apariţia sa a fost şi rămâne principala instituţie publică a societăţii.Criteriul
dominant al organizării sociale prestatale îl reprezintă criteriul legăturilor de sânge.
Statul are la bază trei criterii: - teritoriu
- populaţia
- forţa publică (puterea de stat)
Voinţa este esenţa dreptului.
Forţa este esenţa statului.
TIPUL DE STAT - cuprinde totalitatea trăsăturilor caracteristice tuturor statelor din
cadrul aceleiaşi orânduirii sociale (tip de stat sclavagist, feudalist, capitalist, socialist).
FORMA DE STAT - se referă la modul de organizare şi funcţionare a puterii de stat.

FORMA DE STAT - cuprinde trei componente:

a) forma de guvernământ
b) structura de stat
c) regimul politic.
Forma de guvernământ este de două feluri:
- monarhie - absolută - puterea absolută aparţine monarhului
- constituţională - puterea monarhului este limitată prin
constituţie
- republică - democratică - poporul deţine suveranitatea
- autocratică - puterea aparţine unei părţi din popula\ie.

Structura de stat - exprimă organizarea puterii de un teritoriu. In acest sens se

disting mai multe puteri statale:
1. Statul unitar în care exist` un singur parlament
exist` un singur guvern
-România este stat unitar exist` un singur rând de organe judecătoreşti
exist` o singură constituţie
exist` o singură cetăţenie
2. Statul compus - care poate fi:
a) federaţie - pe plan intern statul îşi păstrează o relativă independenţă.

b) confederaţia - statele din confederaţia îşi păstrează - independenţa şi

suveranitatea, iar pentru anumite interese îşi aleg anumite organe
comune.
Legătură între state se realizează pe bază de tratat.

3. Uniunea de state poate fi:

a) uniunea reală - două sau mai multe state au aceleaşi şef de stat şi îşi crează
anumite - organe comune
- statele au constituţii proprii, legi proprii, dar pe plan extern apar ca un
singur stat (exemplu Uniunea Austro-Ungară 1967/1918 Muntenia şi Moldova 1862-1864).

b) uniunea personal ă - două sau mai multe state se unesc sub conducerea unui
singur şef de stat (Anglia şi Regatul Hanovrei 1714-1837).
REGIMUL POLITIC - reprezintă ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a
societăţii, cu referire la echilibrul existent între stat şi drepturile asigurate şi garantate
cetăţenilor.
Acesta, îmbracă forme diferite:
- regimuri politice democratice (sau regimuri politice constituţionale, specifice:

cum sunt - regimul politic parlamentar şi

- monarhiilor constituţionale şi
- republicilor democratice
- regimul politic prezidenţial

3
 - regimuri politice nedemocratice - sunt:
a) autoritare (prin care se restrâng drepturile cetăţeneşti şi sporeşte puterea
personală a şefului statului.
b) autocratice (despotism, absolutism, tiranie puterea nelimitată aparţine
şefului statului rege ori monarh.
c) fasciste (dictatură teroristă)
d) militare
e) socialiste.

Regimurile democratice sunt clădite şi dezvoltate pe existenţa parlamentului ce are

la bază principiile reprezentativităţii , separaţiei puterilor , şi legalităţii sunt în măsură să
asigure existenţa statului de drept
Reprezentativitatea - presupune că poporul titular al suveranităţii, deleagă întreaga
putere organului reprezentativ. Deputaţii şi senatorii apar ca reprezentanţi ai naţiunii.
Separaţia puterilor o găsim în Anglia lui John Locke, iar Charles Louis Montesquieu
este adevăratul teoreticial al concepţiei separaţiei puterilor în stat). In cartea sa “Despre
spiritul legilor” arată că suveranitatea poporului trebuie exercitată de trei puteri: -
puterea legislativă
- puterea executivă
- puterea judecătorească.
{n acest sens subliniaz` Montesqui: “puterea trebuie limitată prin putere”. Astfel, nu
ar exista libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de cea legislativă şi de cea
executivă.
Legalitatea - este cel de-al treilea pilon al regimurilor democratice - înseamnă că
întreaga activitate economică - socială şi politică statală trebuie aşezate pe norme legale.

Concepţia statului de Drept

Statul de drept exprimă, istoriceşte, o simbioză dintre “stat” şi “drept” ca forţe ce
acţionează intercondiţionat pentru guvernarea societăţii pe baza democraţiei.
Statul de drept desemnează un sistem de organizare socială în care relaţia dintre stat
şi drept este într-un echilibru favorabil majorităţii populaţiei.
Statul este forţa:
- care edictează regulile juridice, adică dreptul
- şi garantează aplicarea dreptului.
Dreptul limitează puterea statului şi menţine un echilibru între puterea statului şi
drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

CAPITOLUL II

Caracterizarea general ă a dreptului civil român

Noţiunea şi obiectul dreptului civil

Dreptul civil este acea ramură a dreptului care reglementează raporturi patrimoniale
şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţie de
egalitate juridică.
Câteva explicaţii sunt necesare
a) Dreptul civil este o ramură a dreptului privat
b) Dreptul civil este principala ramură de drept privat şi ocupă un loc central în
sistemul dreptului (exemplu folosirea sintagmei “drept comun” ).
c) normele de drept civil sunt grupate pe instituţii de drept civil.

Instituţiile dreptului civil sunt în ordinea studiului, următoarele:

1. raportul juridic civil - ce reune]te norme care stabilesc:părţile, conţinutul şi obiectul

acestui raport; principalele norme din această instituţie sunt cele care reglementează
drepturile subiective civile şi obligaţiile civile (adică conţinutul raportului juridic ( şi bunurile
ce intră în obiectul acestui raport).

4
 In această instituţie încadrăm şi normele dreptului civil ce reglementează izvoarele
raportului juridic civil concret (adică actele şi faptele juridice) şi proba (dovada raportului
juridic civil).

2. actul juridic civil - care reuneşte norme ce stabilesc:

- categorii de acte juridice civile
- condiţiile actului juridic civil
- efectele actului juridic civil
- nulitatea actului juridic.

3. prescripţia extinctivă - reuneşte norme ce reglementează:

- efectul, domeniul, termenele şi cursul prescripţiei extinctive în dreptul civil.

4. subiectele dreptului civil - această instituţie are două componente:

- persoana fizic` (subiect individual de drept civil)
- persoana juridic` (subiect colectiv de drept civil)

5. drepturile reale principale – institu\ia reglementează principalul drept real - dreptul

de proprietate - în diferitele sale forme (publică şi privată) şi dezmembramintele dreptului de
proprietate - uzul
- uzufructul
- abitaţia
- superficia
- servitutea
- administrarea (folosinţa)
6. obliga ţiile civile - instituţia reuneşte normele care privesc izvoarele obligaţiilor
civile - contractul civil
- actul juridic civil unilateral
- fapta juridică licit`
- răspunderea civilă delictuală (fapta ilicită)
- stingerea obligaţiilor civile
- transmiterea şi tranformarea obligaţiilor civile
- garantarea obligaţiilor civile.

7. contractele civile speciale

(îndeosebi cele reglementate de (Codul civil).

Obiectul dreptului civil este format din raporturi patrimoniale şi raporturi

nepatrimoniale numite şi (“personale nepatrimoniale ”) stabilite între persoane fizice şi
persoane juridice.
Este patrimonial acel raport al cărui conţinut poate fi evaluat în bani adică pecuniar
(exemplu raportul ce are în conţinut dreptul de proprietate).
Este nepatrimonial - acel raport al cărui conţinut nu poate fi evaluat în bani (exemplu
raport ce are în conţinutul său dreptul la nume ori denumire, dreptul la domiciliu ].a.).
Raporturile patrimoniale civile sunt alcătuite din:
-raporturi reale - adică raporturi ce au în conţinutul lor drepturile reale (dreptul de
proprietate şi celelalte drepturi reale principale).
- raporturi obliga ţionale (sau de obligaţii - raporturi ce conţin drepturile de creanţă
indiferent de izvorul lor - act sau fapt juridic).
Raporturile nepatrimoniale sunt formate din:
- raporturi ce privesc existenţa şi integritatea subiectelor de drept civil (dreptul la
viaţă, sănătate, reputaţie)
- raporturi de identificare cuprind în conţinutul lor: dreptul la nume, domiciliu,
reşedinţă, denumire)
- raporturi generatoare de drepturi de creaţie intelectuală (au în conţinut drepturile
personale nepatrimoniale ce au ca izvor opera ştiinţifică literară sau artistică - exemplu
dreptul la paternitatea operei).

5
 Raporturile civile pot fi grupate în :
- raporturi numai între persoana fizic`
- raporturi numai între persoana juridic`
- raporturi mixte - între persoana fizic` şi persoana juridic`
Al treilea element al definiţiei priveşte subiectele raporturilor de drept civil -persoana
fizic` şi persoana juridic` .
Al patrulea element - se referă la poziţia juridică a subiectelor care este de egalitate
juridic ă care reprezint` - atât metoda de reglementare specifică dreptului civil
- cât şi o trăsătură caracteristică a raportului de drept
civil.

Principiile dreptului civil

Sunt : a) principiile fundamentale ale dreptului civil şi
b) principiile instituţiilor dreptului civil
a) sunt - principiul proprietăţii
- principiul egalităţii în faţa legii civile
- principiul îmbinării intereselor personale, individuale cu cele
obşteşti generale
- principiul ocrotirii drepturilor subiective civile ori al garantării
lor
b) Principiile instituţiilor dreptului civil - evocăm numai câteva:
- principiul consensualismului, care priveşte forma actului juridic civil
- principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanta)
- principiul irevocabilităţii
- principiul relativităţii (res inter alios acta, alüs neque nocere, neque prodesse
potest) care prive]te efectele actului juridic civil
- principiul ocrotirii bunei credinţe întâlnit în materii de drep civil drepturi reale,
răspundere civilă.

Delimitarea dreptului civil de unele ramuri de drept

Vom evidenţia - corelaţii, asemănări şi deosebiri existente între diferitele ramuri de

drept.

Delimitarea faţă de dreptul constituţional

- principalele drepturi şi libertaţi, înscrise în Constituţie sunt drepturi subiective civile
ale persoana fizic`
- organele de stat menţionate în Constituţie sunt în marea lor majoritate persoane
juridice , subiecte ale raportului juridic civil.

Asemănările şi deosebirile sunt:

- în dreptul constituţional predomină raporturile personale nepatrimoniale

- în dreptul civil majoritatea raporturilor juridice au caracter patrimonial.

- normele dreptului constituţional pretind subiectelor sale o calitate specială - de

organ de stat sau cetăţean român
- normele dreptului civil nu cer o calitate specială ci numai simpla calitate de
persoana fizic` sau persoana juridic`

- majoritatea normelor de drept constituţional sunt imperative

- majoritatea normelor de drept civil sunt sispozitive.

Ambele conţin sancţiuni specifice, dar sancţiunile civile se aplică în cadrul unui proces
civil.

Delimitarea faţă de dreptul administrativ

6
 - dreptul civil reglementează în cea mai mare parte raporturi patrimoniale
- dreptul administrativ reglementează în majoritate raporturi personale
nepatrimoniale

- în dreptul civil subiectele se află pe poziţie de egalitate juridică

- în dreptul asministratic părţile se află în relaţie de subordonare

- în dreptul civil - subiectele nu au o calitate specială

- în dreptul administrativ - este necesar măcar un subiect să aibă calitatea de organ
al administraţiei publice.

- în dreptul civil sunt preponderent norme dispozitive

- în dreptul administrativ sunt preponderent norme imperative

- sancţiunile în dreptul civil sunt : repararea prejudiciului cauzat, nulitatea,

rezilierea contractelor etc.
- în dreptul administrativ - amenda contravenţională şi confiscarea.

Delimitarea faţă de dreptul financiar

- în dreptul ∗ financiar majoritatea raporturilor au caracter partimonial (ca în

dreptul civil)
∗ subiectele raportului juridic sunt în poziţie de subordonare
∗ obligatoriu, cel puţin o parte are o calitate specială, fiind un
organ financiar
∗ majoritatea normelor sunt imperative
∗ are sancţiuni proprii: majorările sumelor stabilite cu titlu de
impozit sau taxă, amenzi.

Delimitarea faţă de dreptul comercial

- ambele reglementează raporturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale între

persoane fizice şi persoane juridice.
- ambele au instituţia centrală - contractul, dar cu deosebiri de regim juridic între
contractul civil şi contractul comercial
- subiectele au poziţie de egalitate juridică (în ambele )
- în ambele, subiectele sunt persoana fizic` şi persoana juridic` , iar în dreptul
comercial, cel puţin una dintre părţi are calitatea de comerciant
- ambele cunosc sancţiunea răspunderii - însă cu deosebiri de regim juridic
- în ambele, majoritatea normelor au caracter dispozitiv.

Delimitarea faţă de dreptul muncii şi securităţii sociale

- ambele reglementează atât raporturi patrimoniale cât şi nepatrimoniale

- în dreptul civil poziţia de egalitate există atât la încheierea contractului cât şi la
executarea lui
- în dreptul muncii această poziţie este prezentă numai la încheierea contractului,
iar în cadrul executării trebuie să existe o disciplină a muncii care implică - răspunderea
materială
- răspunderea disciplinară

- în dreptul civil majoritatea normelor sunt dispozitive

- în dreptul muncii majoritatea normelor sunt imperative

- în dreptul muncii, sfera obiectelor este mai restrânsă

7
 - decât în dreptul civil deoarece minorii sub 14 după caz 15 ani nu pot încheia
contracte de muncă

Delimitarea faţă de dreptul familiei

- în dreptul familiei preponderente sunt raporturile personale nepatrimoniale

- deşi părţile se găsesc pe poziţie de egalitate juridică, în raporturile părţi-copii-poziţia
subiectelor este de subordonare
- în dreptul familiei, subiectele trebuie să aibă o calitate specială: soţ, părinte, rudă,
înfiat etc
- în dreptul familiei majoritatea normelor sunt imperative
- în dreptul familiei sancţiunile sunt proprii sunt decăderea din drepturi părinteşti,
îndepărtarea tutorelui de la exercitarea tutelei etc.

Delimitarea faţă de dreptul internaţional privat

Acesta are ca obiect de reglementare raporturi de drept civil, dar care cuprind - un
element de extremitate care poate fi: cetăţenia străină, naţionalitatea străină etc.
Deosebirea dintre cele două ramuri - constă în faptul că dreptul internaţional
soluţionează - conflictul de legi ori conflictul de jurisdic ţii precum şi condiţia juridică a
străinului.
Conflictul de legi - situaţia în care - cu privire la un raport juridic cu element străin -
sunt susceptibile să se aplice două sau mai multe legi aparţinând unor state diferite.
Situaţia se rezolvă, prin indicarea normei conflictuale, care este legea aplicabilă
raportului juridic cu element de extraneitate.

Delimitarea faţă de dreptul procesual civil

Dreptul procesual civil cuprinde un ansamblu de norme juridice care reglementează:
- modul de judecată şi de soluţionare a cauzelor civile, şi
- modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în aceste cauze.
Intre ele există o legătură de la conţinut la formă, pentru că dreptul material (dreptul
civil) ar fi ineficient dacă nu s-ar asigura realizarea lui pe calea procesului civil.

CAPITOLUL III
Despre norma juridică

Noţiune şi trăsături specifice

Cuvântul “normă” desemnează în general o regulă de conduită pe care oamenii
trebuie să o aibă în relaţiile dintre ei sau în relaţiile lor cu natura.
Normele care se adresează conduitei oamenilor în raporturile dintre ei sunt denumite
norme sociale.
Normele sociale după care oamenii îşi desfăşoară activitatea în societate sunt de mai
multe feluri : norme morale, politice, juridice, religioase, cu caracter de obicei etc.
Normele juridice nu sunt decât - o varietate a normelor sociale care se deosebesc de
acestea din urmă prin carcterul lor imperativ.
Defini\ie : Norma juridic ă reprezintă o regul ă de conduită, general ă, impersonal ă şi
obligatorie, expresie a voin ţei de stat, ce poate fi îndeplinită la nevoie prin forţa de
constrângere a statului.
Din această definiţie se pot desprinde trăsăturile caracteristice ale normei juridice.
a) este general ă - prescrie o conduită tipică care se adresează tuturor persoanelor,
unor grupuri sociale, şi se aplică pe întregul teritoriu al ţării.
b) este impersonal ă - nu se adresează unei persoane individuale (concrete) ci unui
cerc nedeterminat, (norme ce privesc pe Preşedintele României, Procurorul general,
Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, etc) - norma are în vedere instituţia nu persoana care
ocupă funcţia respectivă

8
 c) este obligatorie - conţine prevederi ce pot fi impuse subiectului prin diferite
mijloace Obligativitatea este asigurată, în caz de nevoie prin forţa de constrângere a
statului.

Structura normei juridice

a) Structura sa logico-juridică cuprinde trei elemente:
** - ipoteza normei juridice, indic ă domeniul situaţiilor, al împrejurărilor
în care se aplică norma juridică
** - dispozi ţia - prescrie conduita oamenilor, indicând acţiunile care
sunt - impuse
- interzise
- permise în cadrul condiţiilor prevăzute de ipoteză.
** - Sanc ţiunea - precizează consecinţele nerespectării dispoziţiei, adică măsurile
ce pot fi luate împotriva celor ce au nesocotit dispoziţia.

b) Structura tehnico-legislativă
Normele juridice apar sub forma de texte concise, redactate pe articole şi alineate.
In cazul actului normativ, articolele pot fi grupate: paragrafe, secţiuni, capitole,
titluri, părţi, cărţi).
- Elementul structural de bază al actului normativ îl constituie articolele
- Un singur articol poate conţine mai multe norme juridice, după cum o normă juridică
poate fi cuprinsă în mai multe articole.
Norma juridică este cuprinsă deci într-un act normativ: lege, decret etc. elaborat după
o metodologie specială.
Referitor la structura logică juridică - ordinea elementelor de structură este
indiferentă.
Poate lipsi din structura ei ipoteza sau sancţiunea, niciodată dispoziţia.

Clasificarea normelor juridice

- se face după mai multe criterii:

a) După obiectul de reglementare : norma juridică se clasifică în tot atâtea categorii

de norme câte ramuri de drept există; adică norme de drept constituţional, civil, penal etc.
b) Din punct de vedere al forţei juridice , clasificarea se face în raport cu natura şi
locul organului de la care emană norma juridică
- Se poate vorbi chiar de o ierarhie a normelor juridice, ce corespunde ierarhiei
organelor de stat. Deci normele sunr exprimate în: legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale
Guvernului, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor.
c) După caracterul conduitei pe care o prescrie pot fi:
- imperative - care exclud orice derogare, trebuiesc aplicate întocmai şi
pot fi
- onerative - care prevăd în mod expres obliga ţia de a săvârşi anumite
acţiuni (exemplu vânzătorul cu două obligaţii principale, a preda lucrul şi a
răspunde de dânsul - art. 1313 Codul.civil)
- prohibitive - interzic săvârşirea unor acţiuni sunt prin excelenţă norme
de drept penal)

2. - n. dispozitive - sunt acelea a căror aplicare este lăsată la aprecierea (dispoziţia )

persoanei respective. Deci părţile hotărăsc conduita. Acestea sunt de două feluri:
- n. permisive (de împuternicire) - prevăd anumite drepturi în beneficiul
persoanelor fizice sau juridice. Deci nici nu impun, nici nu interzic săvârşirea unei acţiuni
(“proprietarul poate face asupra pământului toate plantaţiile şi clădirile ce găseşte de cuvinţă”
art.490 Codul civil)
- n supletive , sunt acele norme care permit subiectelor să-şi aleagă singure
conduita, de urmat, şi numai dacă acestea nu şi-au determinat singure conduite se va aplica

9
prevederea normei care va suplini voinţa părţii. Deci înlocuiesc manifestarea de voinţă a
părţilor.
Cele mai multe norme de acest fel le întâlnim în dreptul civil, unde se face aplicare
principiul fundamental, potrivit căruia “convenţiile legale făcute au putere de lege între
părţile contractante” art.969 Codul civil (vezi art.1317-1320 Codul civil)
Din punct de vedere al sferei de aplicare, normele juridice pot fi împărţite în :
- norme generale
- norme speciale
- norme de excepţie
Normele juridice generale - se aplică tuturor relaţiilor sociale din ramura respectivă, şi
este cea mai cuprinzătoare
Norme juridice speciale - curprind o anumită categorie de relaţii din cadrul aceleiaşi
ramuri , se referă deci la o sferă mai restrânsă de relaţii sociale.
Totuşi o normă juridică poate să apară generală în raport cu o a doua normă, dar poate
fi specială în raport cu o a treia normă.
In cazul aplicării normelor de drept pot fi situate când sunt susceptibile de aplicare
două norme în acest caz va avea prioritate norma specială.
- normele de excepţie - admit derogări de la conduita prescrisă de normele generale
sau normele speciale. Ele sunt de strictă interpretare şi aplicare, deci nu pot fi extinse prin
interpretare.
Ca exemplu art.4 din Codul familiei.
“Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit 18 ani, iar femeia numai dacă a
împlinit 16 ani - este normă permisivă, - în continuarea negăsirii în prezenţa unei norme de
excepţie pentru motive temeinice se poate încuvinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani”.

Din punct de vedere al tehnicii de alcătuire normele pot fi:

- n determinate - când conţinutul lor este exprimat clar în actul normativ şi cuprind
cele trei elemente ipoteză, dispoziţie, sancţiune)
- complete (cu toate elementele de structură)
- de trimitere (fac trimitere la un alt act normativ sau la altă normă)
- n. în alb - urmează a fi întregite printr-un act normativ ce va fi adoptat în viitor, în
vederea aplicării lor.
Criteriile de clasificare nu au fost epuizate, această opertaţie de clasificare poate să
aibă în vedere şi alte criterii.
Stiinţa dreptului deosebeşte normele juridice de cele tehnice.
Normele tehnice încorporează reguli de conduită ale oamenilor în procesul de
producţie ( Giosan).
Uneori acestea dobândesc valoarea juridică când statul este interesat în respectarea
cu stricteţe a prescripţiilor lor - când fiind desconsiderate sunt urmate de accidente de
muncă şi drept urmare atrag după sine sancţiunii de natură juridică.

IZVOARELE DREPTULUI CIVIL

Sensurile expresiei “izvor de drept civil”

Intr-un prim sens, prin izvor de drept civil înţelegem condi ţiile materiale de existen ţă -
în sens material.
In cel de al doilea sens, juridic, expresia “izvor de drept civil” desemnează formele
specifice de exprimare a normelor de drept civil - în sens formal.
Prima noţiune priveşte actele normative , cea de a doua se referă la actele şi faptele
juridice (individuale) (Belein).

Formele de exprimare a izvoarelor dreptului

In dreptul civil, normele sale îmbracă forma - generică - de acte normative, adică acte
ce emană de la organele de stat investite cu prerogativa legisferării.
Legea fundamentală - Constituţia - stabileşte prerogativele legisferării.

10
 Astfel, în art.64 se prevede că: “Camera deputaţiilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi
moţiuni în prezenţa majorităţii deputaţilor”
- art.72(1) dispune “Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi
legi ordinare”.
- art.78: “Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare
la data prevăzută în textul ei”.
- sau art.7 din aceiaşi lege se dispune “Guvernul adoptă hotărâri în
exercitarea atribuţiilor proprii, şi regulamente de aplicare a legilor, când prin lege s-a
prevăzut aceasta - acestea se publică în M.O”.
- art. 107 (1) (2) şI (3) Constituţie “Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe”.
Constituţia şi L.69/1991 privind autorităţile administraţiei publice locale sunt :
- a) consiliile locale
- b) primarii aleşi şi
- c) prefecţii numiţi de guvern
a) adoptă hotărâri
b), c) emite dispoziţii, respectiv ordine

Deci principalele forme juridice în care se exprimă izvoarele de drept civil sunt:
- legile - acte normative adoptate de Parlamentul României şi
- hotărârile Guvernului României.
Amintim că potrivit art.99(1) din Constituţie “In exercitarea atribuţiilor...., Preşedintele
României emite decrete ” (sunt izvoare de drept acele decrete care conţin norme generale
( nu şi decrete individuale) şi dacă are ca obiect relaţii sociale care intră în “obiectul dreptului
civil”.
- Caracter de izvor al dreptului civil îl are şi actul normativ adoptat de
- ministru ori
- şeful unui alt organ al administraţiei de stat - indiferent de denumire:
ordin, instrucţiune, regulament etc. (dacă are ca obiect de reglementare
rel. sociale ce intră în “obiectul dreptului civil”.
- Constituie izvoare ale dreptului civil şi actele normative anterioare Revoluţiei din
1989 în măsura în care n-au fost abrogate - care reglementau raporturi civile : legi, decrete,
oridne, instrucţiuni .
- In categoria izvoarelor de drept civil trebuie încadrate şi reglementările
internaţionale - convenţii, pacte, acorduri, etc. - cu condiţia ca România să fie parte la ele
( prin aderare sau ratificare) şi binenţeles să privească relaţii sociale ce intră în obiectul
dreptului civil român.
- Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului (ratificat prin
Decretul nr.212/1974 şi Convenţia cu privire la drepturile copilului (aprobată prin Decretul
47/1990 şi ratificată prin Legea nr.18/1990).
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale.

Acte normative în vigoare care sunt izvoare de drept civil

1. Legile
2. Decretele
3. Hotărârile şi ordonan ţele Guvernului
4. Acte normative emise de conducătorii organelor centrale ale administraţiei de stat
şi
Acte normative adoptate de organele locale executive.

1. Legile

a) Constituţia

11
 In doctrină se face deosebire între legea fundamental ă care este Constituţia şi
legile celelalte numite ordinare, care includ şi codurile (Belein)
Deşi este principalul izvor de drept constituţional, Constituţia este şi izvor
important pentru dreptul civil.

b) Codul civil român

- Are ca model Codul civil francez din 1804 (numit şi Codul Napoleon)
- A fost adoptat în 1864 şi a intrat în vigoare la 1 Decembrie 1865,
- Acesta reprezintă principalul izvor al dreptului civil.
Ca structură, Codul civil este alcătuit dintr-un titlu preliminar “Despre efectele şi
aplicarea legilor în genere” şi trei cărţi
- Cartea I “Despre persoane (în prezent abrogată)”
- Cartea II - “Despre bunuri şi despre deosebitele modificări ale proprietăţii (ce
are 4 titluri)”.
- Cartea III - “Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea (cu
XX titluri)”.
Codul civil a suferit unele abrogări (exprese sau implicate) sau modificări, în decursul
celor 128 ani.

c. Alte legi civile

- Codul familiei (L.nr.4/1954, cu modificările suferite).
- L.nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor ec.de stat
ca R.A şI S.C cu modificările ulterioare (M.Of.98/90).
- L.nr.31/90 privind soc.com.republicată (M.Of.33)
- L. fondului funciar 18/1991 republicată (m.Of.1/1998)
- L. privind brevetele de invenţie, nr.64/1991
d) Decrete legi - cu titlu de exemplu
- Decretul 66/1990
- Decretul 61/1990
- Decretul 100/1990

2. Decretele
- Stricto sensu - termenul Lege desemnează actul normativ ce emană de la puterea
legislativă - Parlamentul României.
- Lato-sensu, prin lege se desemnează şi celelalte acte normative: decrete, hotărâri
ale Guvernului, ordine ale miniştrilor etc.
Exemplu de decrete:
D.31/1954 privitor la persoana fizic` şi persoana juridic`
D.32/1954 de punere în aplicare a Codului familiei şi Decretul nr.31/1954
D.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă
D.975/1968 cu privire la nume
D.212/1974 de ratificare a Pactelor internaţionale privind drepturile omului.

3. Hotărârile şi Ordonan ţele Guvernului României

Cu titlu de exemplu, menţionăm:
a) H.nr.280/1990 privind vânzarea de mărfuri, prestarea de servicii şi executarea de
lucrări, cu plata în rate (M.Of.46/1990).
- H.nr.216/1990 pentru aprobarea normelor metodologice - cadru de aplicare a Legii
nr.219/1998 privind regimul consecinţelor (M.Of.140/1999).
H.nr.525/1996 pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism
(M.Of.149/1996).

b) Ordonanţe ale Guvernului României

- pot fi simple (în temeiul unei legi abilitate)
- sau de urgen ţă (în lipsa unei legi de abilitare emise de Parlament, în cazul ivirii unor
împrejurări excepţionale).

12
 - Ord.68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional, cu modificările
ulterioare (M.Of.247/1994).
- Ord.de urgenţă 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei, cu modificările
ulterioare (M.Of.120/1991).

4. Acte normative
- Ordinul 710/C./1995 al ministrului justiţiei pentru adoptarea Regulamentului de
punere în aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr.36/1995
(M.Of.176/1995).

Problema altor izvoare de drept civil

In mod concret, problema care se pune este aceea dacă s-ar atribui sau nu calitatea
de izvoare ale dreptului civil : - obiceiului
- moralei
- jurisprudenţei
- doctrinei şi
- principiilor de drept
1. Obiceiul (cutuma) reprezintă o regulă de conduită stabilită în practica vieţii sociale
şi respectată un timp îndelungat, în virtutea deprinderii, ca o normă socotită obligatorie
(Belein) (Longa, inveterata, diuturna consuetudo, opinia necessitatis).
Trebuie să se facă următoarea distincţie:
- obiceiurile la care trimit anumite texte din acte normative în mod expres, nu pot fi
socotite ca izvoare de drept distincte de aceste acte normative, ele fac prin încorporare
parte din dispoziţia normelor juridice respective.
- obiceiurile la care normele juridice cuprinse în acte normative nu fac trimitere, dar
au valoare de izvor de drept, distinct şi pot fi folosite în interpretarea unor acte juridice.
Exemple de obiceiuri din prima categorie se găsesc în legislaţia cerută în vigoare
(Codul civil).
Dintre acestea amintim:
- art.970 alin.2 C.civil convenţiile “obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele,
dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”.
- art.980 C.civil, “Dispoziţiile îndoioase se interpretează după obiceiul locului unde s-a
încheiat contractul”.
- în privinţa gardului şi zidului comun, art.600 C.civil, precizează că înălţimea se
hotăreşte după “regulamentele particulare”.
Exemple de obiceiuri din a doua categorie - adică cele care au valoare de izvor de
drept - se găsesc, îndeosebi în, dreptul maritim şi se numesc “uzuri interpretative”. Acestea
din urmă se manifestă în două moduri :
- fie prin explixarea expresiilor şi termenilor din contract
- fie prin completarea clauzelor contractului cu ceea ce în mod obişnuit se presupune
că părţile au voit.

2. Morala (regulile de convieţuire socială) urmează soluţia de la obicei. Nu sunt izvor

de drept distinct, dar în măsura în care legea face trimitere la ele, atunci sunt încorporate
sau notificate de actul normativ respectiv (Belein).

3. In principiu nici jurispruden ţa nu reprezintă izvor al dreptului civil, deoarece

organul de judecată nu are atribuţia de a edicta norme ci de a soluţiona cauza cu care a fost
sesizat prin aplicarea normelor de drept.
Hotărârile judecătoreşti produc efecte numai între părţile din proces, potrivit
principiului relativităţii, pe când izvorul de drept reprezintă o normă generală, opozabilă
tuturor.
Dar un judecător poate să ia în consideraţie, în speranţa pe care o judecă, o soluţie
pronunţată anterior de aceeaşi instanţă, într-un proces analog, însă această soluţie, nu se
transformă într-o normă obligatorie.

13
 4. Doctrina - este formată din lucrările scrise prin care se comentează sau
interpretează normele juridice, sunt opinii formulate de specialişti de tehnicieni ai dreptului
care contribuie la perfecţionarea normelor de drept.

5. Principiile de drept - în general, iar cele de drept civil în special, nu pot fi

considerate izvoare de drept, ele se aplică în calitatea lor de dispoziţii ale actelor normative.

APLICAREA LEGII CIVILE

Aplicarea legii în timp

Ca orice lege, legea civilă acţionează concomitent sub trei aspecte:
1) o anumită durată în timp
2) pe un anumit teritoriu
3) aplicarea legii civile asupra persoanelor.
Deci legile, se succed, coexistă şi au determinate categoriile de subiecte la care se
aplică.
Legea civilă se aplic ă cât timp este în vigoare.
Legea civilă intră în vigoare:
** - la data precizată în cuprinsul ei
** - sau la data public ării ei în M.Of.al României.
Prin abrogare. legea iese din vigoare şi nu se mai aplică. Abrogarea poate fi expresă -
atunci când se precizează expres că legea se abrogă.
Abrogarea expresă poate fi: - directă şi
- indirectă
Abrogarea directă - este aceea care nominalizează legea sau capitolele sau articolele
dintr-o lege care se abrogă.
Abrogarea indirectă - prevede ieşirea din vigoare a legilor sau actelor normative,
contrare legii noi, formulându-se “orice alte dispoziţii contrare se abrogă”.
Abrogarea implicită (tacită) când legea nouă conţine dispoziţii incompatibile cu legea
veche fără să prevadă care dispoziţii contrare se abrogă.
Desuectudnea nu este mod de ieşire din vigore, şi intervine în acele situaţii în care
datorită dispariţiei raţiunilor pentru care actul normativ a fost adoptat, acesta nu mai este
aplicat, fără a fi abrogat.
O situţie specială priveşte legile temporare pentru care nu este necesară abrogarea,
fiind suficientă scurgerea perioadei de timp pentru care au fost adoptate.

- Principii şi excepţii privind acţiunea legii civile în timp

Sunt dou ă principii care guvernează aplicarea legii în timp:

1) principiul neretroactivităţii legii civile noi;

2) principiul aplicării imediate a legii civile noi.

Ele se presupun şi se completează reciproc.

1) este regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc
dup ă adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare .

Constituţia dispune în art.15 (2) că “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia
legii penale mai favorabile”.
Acest principiu, este consacrat şi în Codul civil în art.1. “Legea dispune numai pentru
viitor; ea n-are putere retroactivă”.

2. Principiul aplicării imediate a legii civile noi - adică, de îndată ce a fost adoptată,
legea nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzându-se astfel
aplicarea legii vechi.
Acest principiu nu este consacrat expres, el este o consecinţă firească a principiului
neretroactivităţii.

14
 Excepţiile de la aceste principii sunt:
1. retroactivitatea legii civile noi, adică legea civilă nouă se aplică şi pentru situaţii
anterioare adoptării ei.
- această excepţie se aplică dacă este consacrată expres în legea nouă, deoarece
excepţiile nu se prezumă, ele fiind de strictă interpretare şi aplicare.
In prezent este inadmisibilă această excepţie datorită textului imperativ al art.15 (2)
dinConstituţie.
2. ultraactivitatea legii civile vechi, adică legea veche îşi mai produce efectele un
timp oarecare, deci a intrat în vigoare o lege nouă, binenţeles la situaţii determinate,
precizate de legea nouă. Aceasta trebuie prevăzută expres în legea nouă fiind o excepţie.
Referitor la retroactivitatea legii - legea penală mai favorabilă, retroactivează.
Dacă de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a faptei au intervenit una
sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă (Angheni).
Un alt aspect al retroactivităţii îl reprezintă legile interpretative. Legea interpretativă
se integrează în actul normativ interpretat care este anterior.
Legile interpretative au caracter retroactiv, deoarece se aplică din momentul intrării
în vigoare a legii pe care o interpretează.

Aplicarea legii în spaţiu - principiul teritorialităţii

Există două aspecte ale problemei:
** - unul intern, vizează situaţia raporturilor civile stabilite între subiecte de drept civil
de cetăţenie ori naţionalitate română, pe teritoriul României.
** - unul internaţional , care are în vedere ipoteza raporturilor civile cu un element de
extraneitate - cetăţenie, naţionalitate, locul încheierii şi executării contractului etc.
Aspectul intern ţine seama de regula: actele normative civile care emană de la
organele centrale de stat se aplică pe întregul teritoriu al ţării, iar cele ce emană de la un
organ de stat local se aplică doar pe teritoriul respectivei unităţii aministrativ-teritoriale
(judeţ).
Aspectul internaţional se rezolvă de către “normele conflictuale” ale dreptului
internaţional privat, care presupun aşa zisul “conflict de legi” în spaţiu. Normele conflictuale
sunt conţinute în prezent în Legea 105/1992.
Cu titlu de exemplu amintim (Belein):
- imobilele sunt supuse legilor ţării pe teritoriul căreia se află: lex rei sitae;
- starea civilă şi capacitatea civilă a persoana fizic` sunt supuse legii cetăţeniei - lex
personalis este lex patriae, iar capacitatea persoana juridic` este supusă legii naţionalităţii,
determinată de sediul său ca regulă.
- formarea actului juridic este cârmuită de legea locului unde se încheie: locus regit
actum.
Aplicarea legii civile asupra persoanelor
Legile civile pot fi împărţite în trei categorii, din punct de vedere al sferei subiectelor
la care se aplică:
- legi civile cu vocaţie general ă de aplicare: adică se aplică atât persoana fizic` cât şi
persoana juridic` , exemplu Codul civil, D.31/1954 privitor la persoana fizic` şi persoana
juridic` şi D.167/1958 - prescripţia extinctivă.
- legile civile cu vocaţia aplic ării numai persoana fizic` ; exemplu L.15/1990 privind
reorganizarea unităţilor economice de stat ca RA şi SC, sau Decretul 66 şi L.109/1996 privind
organizarea şi funcţionarea cooperaţiei meşteşugăreşti şi cooperaţiei de consum şi de credit
sau L.31/1990 privind soc.comeriale, republicată.
INTERPRETAREA LEGII CIVILE

Defini ţie - Prin interpretarea legii civile “înţelegem operaţiunea logico-raţională de

lămurire, explicare a conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în scopul justei lor
aplicări prin corecta încadrare a diferitelor situaţii din viaţa practică” (Belein).
Această definiţie - conţine trei elemente:
- interpretarea legii este o etapă a procesului de aplicare a legii civile.
- conţinutul interpretării este lămurirea sau explicarea sensului.

15
 -scopul interpretării - este corecta încadrare a diferitelor situaţii din circuitul civil,
ceea ce asigură justa aplicare a legii civile.
Clasificarea interpretării civile
1. In funcţie de forţa sa (obligatorie sau neobligatorie) se
distinge : - interpretarea oficială (obligatorie)
- interpretarea neoficială (neobligatorie)

2. In funcţie de rezultatul interpretării deosebim:

- interpretarea literală (declarativă)
- interpretarea extensivă
- interpretarea restrictivă
3. După metoda de interpretare folosită
- interpretarea gramaticală
- interpretarea sistematică
- interpretarea istorico teleologică
- interpretarea logică

Interpretarea oficial ă - este realizată, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin potrivit legii
de către un organ de stat ce aparţine puterii legislative, executive sau judecătoreşti.
Dacă interpretarea provine chiar de la organul de stat care a editat actul normativ -
interpretarea oficială se numeşte autentică şi se caracterizează în norme interpretative.
Tot interpretare autentică este şi cea care provine de la un organ obştesc (exemplu
art.15 din Decretul lege 66/90: Uniunea Centrală a Cooperativelor Meşteşugăreşti emite, în
condi ţiile legii , norme obligatorii pentru toate organizaţiile cooperaţiei meşteşugăreşti cu
privire la....).”
Interpretarea oficial ă este şi cea realizată de organele puterii judecătoreşti -
numită şi interpretare juridică; care este obligatorie numai la speţă.
Este neoficial ă interpretarea care se dă legii civile în doctrină (literatura de
specialitate) ori de un avocat în pledoariile sale. Această interpretare nu are putere juridică
obligatorie.

Interpretarea literală, extensivă, restrictivă

Interpretarea “literală este determinată de faptul că între formularea textului legal

interpretat şi cazurile din practică ce se încadrează în ipoteza sa există concordanţă. Această
interpretare este impusă de texte clare, ori de dispoziţii ce conţin enumerări limitative.
Interpretarea “extensivă” - este necesară atunci când între formularea textului legal
intepretat şi cazurile din practică la care se aplică acest text nu există concordanţă, în acest
caz textul trebuie extins şi asupra unor cazuri care nu se încadrează în litera textului; deci
când un text legal este formulat prea restrictiv faţă de intenţia reală legiuitorului.
Interpretarea restrictivă - este impusă de faptul că între formularea unui text legal şi
cazurile de aplicare în practică, există neconcordanţă, în acest caz formularea textului legal
este prea largă faţă de situaţiile care se pot încadra în text (exemplu art.1 din L.31/1990 :
“Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”; în sensul că
priveşte doar societăţile comerciale înfiinţate potrivit acestei legi.

3. Interpreatera gramatical ă , sistematică şi istorico-teologic ă

Interpretarea gramaticală - presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale civile

pe baza regulilor gramaticii, ţinându-se seama de sintasca şi morfologia propoziţiei ori frazei,
ca şi de semnele de punctuaţie.
Interpretarea sistematică - presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale
ţinându-se seama de legăturile sale cu alte dispoziţii din acelaşi act normativ ori din alt act
normativ (Belein).
Această interpretare este întâlnită frecvent în practică, - plecînd de la calificarea unei
dispoziţii ca normă generală ori normă specială, prin respectarea următoarelor două reguli:

16
 - norma generală nu derogă de la norma specială
- norma specială derogă de la norma generală. Intre aceste reguli, “norma generală”
reprezintă regula, iar norma specială constituie excepţia.
Interpretarea istorico teleologic ă presupune stabilirea sensului unei dispoziţii legale,
ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care
face partea acea dispoziţie, într-un context istoric dat.

Interpretarea logic ă a legii civile

Această interpretare a normelor juridice a dobândit o înflorire aparte în dreptul
român, ceea ce a dus la formularea unor reguli şi argumente de interpretare logică, adesea
exprimate în adogii.
1. Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare.
In interpretarea sistematică a legii civile se "ţine seama de raportul dintre legea
generală (regula) şi legea specială (excepţia). Sunt supuse aceste interpretări:
- textele legale care conţin enumerări limitative;
- textele legale care institue prezumţii legale;
- textele care conţin o excepţie.
2. Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Această regulă ţine
seama de faptul că, unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o
aplicare a sa tot generală, fără a introduce distincţii pe care legea nu le conţine.
3. Legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării.
Această regulă de interpretare este conţinută în art.978 Codul civil pentru interpretarea
convenţiilor, dar, pentru identitate de raţiune ea este extinsă şi la interpretarea normei de
drept civil.

Argumente de interpretare logic ă

- Argumentul per a contrario. Acest argument înseamnă că ori de câte ori un text de
lege prevede un anumit lucru, se poate prezuma că el neagă contrariul (Angheni).
- Argumentul a fortiori. Pe baza acestui argument se ajunge la extinderea aplicării
unei norme, edictată pentru o anumită situaţie, la un caz neregulamentar expres, deoarece
raţiunile care au fost avute în vedere la adoptarea acelei norme se regăsesc, şi mai evident,
în cazul dat Belein p.72).
- Argumentul de analogir. Acest argument are în vedere faptul că, unde există
aceleaşi raţiuni trebuie aplicată aceeaşi soluţie. Acest argument este folosit îndeosebi,
pentru rezolvarea “lacunelor legii” ceea ce se realizează prin aplicarea “prin analogiei” a
normelor de drept civil (Belein).
4. Argumentul reducerii la absurd. Pe baza acestui argument se are în vedere că
numai o anumită soluţie este admisibilă raţional, soluţia contrară fiind o absurditate, care nu
poate fi acceptată.

TITLUL II

Raportul juridic civil

Cap.I Noţiune, caractere şi structură

“Raportul juridic civil” este o specie de “raport”(social) (Belein).

Raportul juridic civil este o relaţie social ă-patrimonial ă ori nepatrimonial ă -
reglementată de norma de drept civil. Dacă orice raport juridic civil este o relaţie socială, nu
orice relaţie socială este un raport juridic civil.
O condiţie a raportului juridic civil o reprezintă reglementarea unei relaţii sociale prin
norme ce intră în conţinutul dreptului civil.
Caractere
a) Raportul juridic civil are caracter social, evident, care nu trebuie demonstrat,
doarece toate raporturile juridice se stabilesc între oameni, fie priviţi ca persoane fizice, fie
priviţi ca persoane juridice. Chiar dacă “legea vorbeşte” despre “regimul juridic al bunurilor”,
în realitate se are în vedere conduita oamenilor cu privire la bunuri sau lucruri (Nicolae
Titulescu, Observaţiuni asupra reorganizării facultăţilor de drept, Bucureşti, 1904, p.47-48).

17
 b) Raportul juridic civil are caracter voli ţional . Se poate vorbi de un caracter dublu
voliţional (doctrine). Pe lângă voinţa exprimată de legiuitor din norma de drept civil care
reglementează actul juridic civil, există şi voinţa autorilor sau autorului actului juridic civil
după cum suntem în prezenta unui act bilateral sau unilateral).
c)Raportul juridic civil se caracterizează prin pozi ţia de egalitate juridic ă a părţilor.
Această poziţie de egalitate este nu numai metoda de reglementare a dreptului civil,
ci şi un caracter propriu raportului juridic civil.
Aceasta se exprimă în nesubordonarea unei părţi faţă de cealaltă.
Elementele de structură ale raportului juridic civil
Raportul juridic cuprinde în structura sa trei elemente: părţile, conţinutul şi obiectul.
1. Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoanele
juridice care sunt titulare de drepturi şi obligaţii civile.
2. Conţinutul raportului juridic este dat de totalitatea drepturilor subiective şi
obligaţiilor civile pe care le au părţile.
3. Obiectul raportului juridic civil - constă în conduita părţilor, adică acţiunile sau
inacţiunile la care sunt îndrituite părţile.
Aceste elemente trebuie să fie întrunite cumulativ.

Cap.II Părţile raportului juridic - noţiuni generale

Definiţia persoanei fizice
“Persoana fizică” este subiectul individual de drept, adică omul, privit ca titular de
drepturi şi obligaţii civile.
Definiţia persoanei juridice
“Persoana juridică” este subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care,
întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile.
Aceste expresii de “persoană fizică şi persoană juridică” sunt folosite de legea de bază
în materia subiectelor de drept civil, care este Decretul 31/1954 (“privind persoanele fizice
şi persoanele juridice)”.
Rezultă că există două mari categorii de subiecte de drept civil:
- persoanele fizice;
- persoanele juridice expresie echivalentă cu persoanele morale.
In categoria persoanelor fizice se pot deosebi următoarele subcategorii:
- minorii sub 14 ani, persoane fizice lipsite de capacitate de exerciţiu.
- minorii între 14 şi 18 ani, persoane fizice cu capacitate de exerciţiu
restrânsă.
- majorii care sunt persoane fizice peste 18 ani, cu capacitate de
exerciţiu deplină.
După criteriul cetăţeniei, persoanele fizice mai pot fi împărţite în:
- persoana fizic` de cetăţenie română;
- persoana fizic` de cetăţenie străină; aici includem şi:
- persoana fizic` fără cetăţenie - apatrizii
- persoana fizic` cu cetăţenie dublă - din care nici una nu este română.
In categoria persoanelor juridice, deosebim:
- persoana juridic` particulari sau private;
- persoana juridic` cooperatiste sau obşteşti;
- persoana juridic` mixte;
- persoana juridic` de stat.
După criteriul naţionalităţii, deosebim:
- persoana juridic` de naţionalitate română (în principiu, cu sediul în România)
- persoana juridic` de altă naţionalitate, străină.
Pluralitatea de subiecte
Raportul juridic civil de regulă se stabişte între două persoane (raport juridic simplu),
care presupune “determinarea” subiectele raportului juridic civil.
Această determinare presupune cunoaşterea părţilor acestui raport, şi se realizează
diferit după cum este vorba de raporturi civile ce au în conţinutul lor: - drepturi absolute
ori
- drepturi relative

18
 In primul caz (al dreptrului absolut) după cum vom vedea într-un capitol ulterior,
numai subiectul activ care este titularul dreptului subiectiv civil este determinat sau
cunoscut (exemplu proprietarul unui bun). Subiectul pasiv este nedeterminat şi este format
din toate celelalte subiecte de drept civil (Belein).
In al doilea caz este determinat atât subiectul activ ( numit creditor), cât şi subiectul
pasiv (debitorul) (exemplu raportului juridic născut din contractul de vânzare-cumpăre cele
două părţi sunt determinate: vânzătorul şi cumpărătorul.
Există însă cazuri în care raportul juridic civil este stabilit între mai multe persone, fie
ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, fie sub ambele aspecte. In acest caz deosebim:
- pluralitate activă - mai mulţi creditori,
- pluralitate pasivă - mai mulţi debitori,
- pluralitate mixtă - mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.
Capacitatea civilă a persoanelor
Capacitatea civilă este expresia care desemnează capacitatea în dreptul civil
(Belein).
In structura capacităţii civile intră două elemente:
- capacitatea de folosinţă
- capacitatea de exerciţiu
Capacitatea de folosinţă a persoana fizic` este aptitudinea, generală şi abstractă, a
omului, de a avea drepturi şi obligaţii civile (art.5 alin.2 din D.nr.31/2954).
Inceputul şi sfârşitul acestei capacităţi sunt stabilite, de art.7 din D.31/1954:
“Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea
acesteia”.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este aptitudinea omului de a-şi exercita
drepturuile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile
(art.5 alin.3 D.31/1954).
Capacitatea civilă a persoanelor juridice
Capacitatea de folosinţă a persoana juridic` este aptitudinea subiectului colectiv de
drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Capacitatea de exerciţiu a persoana juridic` este o aptitudine a sa de a-şi exercita
drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice, de către
organele sale de conducere.

Cap. III
Conţinutul raportului juridic civil

După cum am arătat conţinutul raportului juridic civil este alcătuit din:
- drepturi subiective civile
- obligaţii civile
Drepturile subiective civile formează latura activă iar obligaţiile civile formează latura
pasivă a raportului juridic civil.
Oricărui drept subiecti civil îi corespunde o anumită obligaţie civilă.
Defini ţia dreptului subiectiv civil (Beleiu)
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ -
persoana fizic` sau persoana juridic` în virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului
şi moralei, să aibă o anumită conduită, să pretind ă, o conduită corespunzătoare - să dea, să
facă, ori să nu facă ceva - de la subiectul pasiv, şi să ceară concursul forţei coercetive,
statului, în caz de nevoie.

Clasificarea drepturilor subiective civile

Criterii de clasificare
- în func ţie de opozabilitate - drepturile subiective sunt: - absolute şi
- relative
- în func ţie de natura conţinutului lor: - patrimoniale
- nepatrimoniale
- dup ă corelaţia dintre ele: - principale

19
 - accesorii
- în funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor:- pure şi simple
- afectate de modalităţi
Drepturile subiective civile - absolute şi
- relative
Dreptul subiectiv civil absolut - este acel drept în virtutea căruia titularul său poate
avea o anumită conduită, fără a face apel la altcineva pentru a şi-l realiza (Beleiu).
Sunt absolute - drepturile personale nepatrimoniale
- drepturile reale
Dreptul subiectiv civil relativ - este acel drept în virtutea căruia titularul poate
pretinde subiectului pasiv o conduită determinată, fără care dreptul nu se poate realiza
(Beleiu).
Tipic, relativ, sunt drepturile de creanţă.

Caracteristicile dreptului absolut

- titularul dreptului absolut este cunoscut

- titularul obligaţiei corelative este necunoscut, format din toate celelalte subiecte de
drept civil
- dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce
atingere - a nu face.
- este opozabil era omnes - tuturor persoanelor
- sunt prevăzute de lege, limitate.

Caracteristicile dreptului relativ

- sunt cunoscute atât titularul dreptului, cât şi al obligaţiei (subiectul activ şi subiectul
pasiv).
- îI corespunde o obligaţie ce are ca obiect: a da, a face ori a nu face (ceva ce s-ar fi
putut face în lipsa obligaţiei pe care şi-o asumă subiectul pasiv determinat)
- este opozabil numai subiectului pasiv determinat
- sunt nelimitate ca număr.

Drepturile subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale

Este patrimonial dreptul subiectiv ce are conţinut exprimat băneşte, precuniar

sunt - drepturile reale
- drepturile de creanţă
Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv ce nu are
conţinut bănesc

Clasificare
Dreptul real - jus in re - este acel drept în virtutea căruia titularul său îşi poate
exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva.
Dreptul de creanţă - jus ad personam - este acel drept în temeiul căruia subiectul
activ - creditorul - poate pretinde subiectului pasiv - debitor - să dea, să facă sau să nu facă
ceva.

Asemănările dintre cele dou ă drepturi

- sunt patrimoniale
- au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active

Deosebiri
- sub aspectul subiectului pasiv
- în cazul dreptului real - nu este cunoscut
- în cazul dreptului de creanţă - este cunoscut.
- sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative

20
 - în cazul dreptului real - îi corespunde obligaţia generală şi negativă de
nonfacere
- în cazul dreptului de creanţă - îi corespunde obligaţia : - de a da
- de a face
- de a nu face

- ca număr - drepturile reale sunt limitate

- drepturile de creanţe - nelimitate
- numai dreptul real - are prerogativele:
a) urmăririi = care constă în posibilitatea titularului de drept real (exemplu creditor
ipotecar) de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar găsi.
b) preferinţei = constă în posibilitatea titularului dreptului real cu a-şi realiza drepul
său cu întâietate ori preferinţă.

Categoriile de drepturi personale nepatrimoniale

1. Drepturi care privesc existenţa şi integritatea (fizică şi morală) ale persoanei:

dreptul la viaţă, la sănătate, onoare, reputaţie etc.
2. Drepturi care privesc identificarea persoanei
- pentru persoana fizic` : dreptul la nume, pseudonim, domiciliu, la stare civilă
- pentru persoana juridic` ; dreptul la denumire, la sediu, etc.
3. Drepturi decurgând din creaţia intelectual ă - adică numai drepturile nepatrimoniale
ce izvorăsc din opera literară, artistică ori ştiinţifică.

Drepturile subiective civile principale şi accesorii

este principal - dreptul subiectiv civil care are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa
nedepinzând de vreun alt drept.
Este accesoriu - dreptul subiectiv civil a cărui soartă juridică depinde de existenţa
altui drept subiectiv civil cu rol principal.
Această clasificare are importanţă pentru că dreptul accesoriu depinde de dreptul civil
principal potrivit adagiului: accesorium seqmtur principale.
Drepturile nepatrimoniale, sunt drepturi principale.

Drepturile reale principale sunt:

- dreptul de proprietate
a) dreptul de proprietate public ă ce E statului sau unităţilor administrativ-teritoriale-
asupra bunurilor din domeniu public.
b) dreptul de proprietate privată în toate formele sale:
- dreptul de proprietate privată E persoana fizic`
- dreptul de proprietate privată persoana juridic` de stat.
[ntre (ca exemplu regiile autonome şi societ`\ile comerciale cu adaos unic statul Român
potrivit 45/90).
- dreptul de proprietate al persoana juridic` cooperatiste sau obşteşti potrivit
L.66/90 şi 109/1996.
- dreptul de proprietate al persoana juridic` particulare (potrivit L.31/90
republicată).
- dreptul de proprietate al persoana juridic` mixte cum sunt societăţile
comerciale cu participare străină în România (art.6 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr. 92/1997 combinat cu art.65 din L.31/90).
- dreptul de proprietate al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale asupra
bunurilor din domeniul privat (art.4 din L.213/1998).

2. drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată : dreptul de

uz, de uzufruct, de servitute, de superficie, de abitaţie.

21
3. dreptul de administrare (folosinţă) al RA şi instituţiilor publice ( ca dreptul real
corespunzător dreptului de proprietate publică al statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale - L.213/1998 art.12.

4. dreptul de folosin ţă al cetăţenilor care şi-au construit locuinţe proprietate personală pe

terenuri atribuite de stat - prin efectul L.nr.18/1991, a.c. - dr. s-a tranformat la cerere în
drept de proprietate privată ( art.36).

5. dreptul de folosin ţă gratuită al persoana fizic` fără scop lucrativ care-şi desfăşoară activităţi
de binefacere asupra unor imobile proprietate publică sau privată de stat ori a unităţilor
adminstrativ-teritoriale (art.17 din L.213/1998).

6. dreptul de folosin ţă , conferit de stat persoana juridic` cooperatiste, obşteşti asupra unor
bunuri proprietate de stat.

7. dreptul de folosin ţă conferit de persoana juridic` cooperatiste, obşteşti, particulare ori

mixte persoana juridic` anexe.

8. dreptul de concesiune reglementat de Constituţie (art.135) L.18/1991 (art.17 al.3 şi art.26

al.1); L.50/1991 (art.10); L.219/1998 privind regimul concesiunilor.

9. dreptul de p..... reglementat de art.5-10 din L.54/1998 privind articulaţia juridică a

terenurilor sau art.52 din Codul Silvic (L.26/1996 şi
dreptul de preferinţă reglementat de Legile 64/1991 şi L.129/1992 (art.5).

Drepturile reale accesorii sunt:

1. dreptul de ipotecă - drept de garanţie reală imobiliară
2. dreptul de gaj - drept de garanţie reală mobiliară
3. privilegiile
4. dreptul de retenţie
Aceste drepturi reale accesorii - presupun ca drept principal - un drept de creanţă.

Drepturi subiective civile - pure şi simple

- afectate de modalităţi

Dreptul civil pur şi simplu - conferă maximă certitudine titularului său, deoarece nici
existenţa şi nici exercitarea lui nu depinde de vreo împrejurare viitoare - el poate fi
exercitat imediat după naşterea lui, necondiţionat (Belein).
Dreptul civil afectat de modalit ăţi este dreptul civil a cărui existenţă sau exercitare
depinde de o împrejurare viitoare, certă ori incertă.
Modalităţile sunt: termenul, condiţia şi sarcina şi vor fi studiate într-un capitol viitor.

Obliga ţia civilă

Defini ţie . Obligaţia civilă este îndatorită subiectului pasiv al raportului juridic civil de
a avea o anume conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate
consta în a da, a face ori a nu face ceva şi care poarte fi impusă la nevoie prin forţa
coercitivă a statului.
Obligaţia civilă are trei sensuri:
1. - îndatorirea subiectului pasiv de a da, a face, a nu face ceva (sensul definiţiei de
mai sus)
2. - raport obligatoriu ce conţine sensul definiţiei de mai sus
3. - obligaţie - înscris constatator al unei creanţe (obligaţiunea CEC).

Clasificarea obliga ţiilor civile

22
 In funcţie de obiectul lor se fac trei subclasificări:
a) obligaţia de a da, de a face, de a nu face ceva
b) positivă şi negativă
c) obligaţia de rezultat (determinată) şi obligaţia de diligenţă (de mijloace).
După opozabilitatea lor: obligaţiile se împart în :
1) obişnuite (opozabile numai “între părţi ”)
2) opozabile terzilor (scriptae in rem)
3) reale (propter rem)
In funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiilor civile, se disting:
- obligaţia civilă perfectă
- obligaţia civilă imperfectă (naturală).

-Obliga ţiile de a da, a face şi a nu face

- de a da = este îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept real (obligaţia
vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul
cumpărătorului).
- de a face = este îndatorirea de a executa o lucrare, a presta un serviciu, ori de a
preda un lucru.
- a nu face ceva = are conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept absolut
ori unui drept relativ (de creanţă).
- corelativă unui drept absolut = este îndatorirea de a nu face nimic de natură
a aduce atingere acelui drept.
- corelativă unui drept de creanţă = a nu face ceva, ce ar fi putut să facă, dacă
debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere.

Obliga ţii civile pozitive şi negative

Sunt pozitive - obligaţiile de “a da” şi “a face”.

Este negativă - a nu face ceva.

Obliga ţii de rezultat şi obliga ţii de diligen ţă

Este de rezultat - este obligaţia care constă în îndatorirea debitorului de a obţine un

rezultat determinat (exemplu obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vândut).
Este de diligen ţă (mijloace) - obligaţia ce constă în îndatorirea debitorului de a
depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat (exemplu obligaţia medicului
de a-l vindeca pe pacient).

Obliga ţii obi şnuite, opozabile terţilor şi obliga ţii reale

Obligaţia obi şnuită este, opozabilă între părţi ca şi dreptul de creanţă. Marea majoritate
a obligaţiilor civile sunt de acest fel. Această obligaţie i......debitorului faţă de care s-a născut.

Obliga ţia opozabil ă şi terţilor (scriptae in rem) este acea obligaţie strâns legată de un
bun, astfel încât creditorul nu-şi poate realiza dreptul său decât cu concursul titularului actual
al dreptului real asupra acelui bun, care este ţinut şi el, de îndeplinirea unei obligaţii născute
anterior, fără participarea sa (exemplu...cumpărătorul este datorat să respecte locaţiunea
făcută înainte de vânzare).

Obliga ţia reală (propter rem), este îndatorirea ce revine potrivit legii, deţinătorului
unui bun, în considerarea importanţei deosebite a unui astfel de bun pentru societate
(exemplu obligaţia deţinătorului de teren agricol de a-l cultiva L .18/1991).

Obliga ţiii civile perfecte şi imperfecte

Majoritatea obligaţiilor civile este formată din obligaţiile perfecte.

23
 Obligaţia perfectă - este acea obligaţie civilă a cărei executare este asigurată în caz de
neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie, obţinându-se un titlu executor
pentru a fi pusă în executare silită.
Este imperfectă obligaţia a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, şi odată
executată de bună voie de către debitor, nu este permisă restituirea ei, această obligaţie se
mai numeşte şi naturală.
Obligaţia imperfectă nu se confundă cu obligaţia morală, care se realizează din
conştiinţă (obligaţia copiilor ajunşi la maturitate de a-şi întreţine părinţii bolnavi).

CAPITOLUL IV
Obiectul raportului juridic

După cum am precizat, prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita
părţilor, adică acţiunea la care este îndrituit subiectul-activ şi cea de care este ţinut subiectul
pasiv.
Deşi este în strînsă legătură obiectul şi conţinutul raportului juridic civil nu se
confundă
Suntem în prezenţa a dou ă elemente ale raportului juridic civil.
- In raporturile patrimoniale, conduita părţilor se referă deseori la lucrări cu care
oamenii intră în contact, numite şi bunuri. Aceste bunuri nu intră însă în structura raportului
juridic.
“Bunul” este luat în considerare ca obiect derivat al raportului juridic civil (Beleiu).

Bunurile

In legislaţie nu găsim o definiţie a “bunului”, deşi sunt numeroase textele care

folosesc cuvântul “bun” ori cel de “lucru”.
Doctrina defineşte bunul ca fiind o valoare economică ce este utilă pentru
satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului şi este susceptibilă de apropriere sub
forma dreptului patrimonial.

Corelaţia dintre noţiunile “bunuri ” şi patrimoniu

In strânsă legătură cu noţiunea de bun, este şi aceea de patrimoniu.

Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care
aparţin unei persoane fizice ori juridice.
Intre bun şi patrimoniu există legătura de la parte la întreg.
Deci bunul poate fi privit:
- atât individual - ut suiguli
- cât şi ca element activ al patrimoniului.

Clasificarea bunurilor

1. In funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în:

- mobile (mişcătoare)
- imobile (nemişcătoare)
In dreptul nostru civil, există trei categorii de bunuri mobile, şi trei de bunuri imobile.

a) Categoriile de bunuri mobile:

- mobile prin natura lor, prevăzute în articolul 473 Codul civil “Sunt mobile prin
natura lor, corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele care se mişcă de la
sine precum sunt animalele precum şi cele care nu se pot strămuta din loc decât printr-o
putere străină, precum lucrurile neânsufleţite (Belein p.107)”.
- mobile prin determinarea legii (prevăzute de art.474 Codul civil “Sunt mobile prin
determinarea legii obligaţiile şi acţiunile care au ca obiect sume exigibile sau efecte
mobiliare, acţiunile sau interesele unor companii financiare”.

24
 Sunt mobile prin determinarea legii, veniturile perpetue sau pe viaţă asupra statului
sau asupra particularilor.
- mobile prin anticipa ţie - este nu-s prevăzute de codul civil, ci de doctrină, şi se
admite că sunt mobile prin anticipaţile acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar
pe care părţile unui act juridic le consideră mobile în considerarea a ceea ce vor deveni
(exempluM.O.227/1997 - Ord. G.69/97) precizează că bunurile mobile prin anticipaţie sunt,
bunuri care prin natură sunt imobile, dar părţile contractante le consideră ca fiind mobile
cum sunt recoltele neculese, dar înstrăinate prin act juridic, cu anticipaţie (Belein p.107).

Categoriile de bunuri imobile sunt:

1.imobile prin natura lor (art.462, 464, 465 al.1 Cod civil) “Fondurile de pământ şi
clădirile sunt imobile prin natura lor”.
“Morile de vânt, sau de apă, aşezate pe stâlpi sunt imobile prin natura lor”.
“Recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori, neculese încă, sunt
asemenea imobile”.
2. imobile prin obiectul la care se aplic ă (art.417 Codul civil) “Sunt uzufructul
lucrurilor imobile, servituţile, acţiunile care tind a revendica un imobil”.
3. imobile prin destina ţie sunt enumerate în art.468-470 din Codul civil: Obiectul ce
proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond. Sunt imobile
prin destinaţie, când ele s-au pus de proprietar pentru serviciu şi exploatarea fondului:
- animale afectate de cultură;
- instrumente arătoare;
- porumbii din porumbare;
- lapinii ţinuţi pe lângă casă;
- stupii cu roi;
- seminţele date arendaşilor;
- peştele din iaz;
- teascuri, cozi, alambicuri, vase;
- paie şi gunoaie.
Imobile prin destinaţie sunt toate efectele mobiliare cu proprietarul a aşezat către
fond în perpetue (oglinzile într-un apartament, statuile).
Importanţa clasificării (Belein) 109
- regimul juridic al acestor bunuri este diferit
- în ce priveşte efectele posesiei:
- pentru imobile posesia poate conduce la uzucapiune (prescripţie achizitivă);
- pentru mobile posesia de bună credinţă valorează proprietate (art. 1909
Codul civil).
-în ce priveşte drepturile reale accesorii:
- ipoteca are ca obiect un imobil
- gajul priveşte un mobil
-în ce priveşte dreptul internaţional privat
- imobilului i se aplică - legea ţării pe teritoriul căreia este situat (lex rei sitae).
- mobilului I se aplică legea proprietarului bunului lex personales care este :
- ori lex patrie
- lex domiciliu
(Vezi Legea 105/1992 (art.49-65)).
- în ce priveşte competenţa teritorială
- litigiul cu privire la un imobil se judecă de instanţă în raza căreia se află
bunul;
- litigiul cu privire la un mobil este competentă instanţa domiciliului pârâtului
(actor se quitur forum rei);
- în ce priveşte prescripţia extrictivă
- în ce priveşte regimul înstrăinării lor ( Legea 18/1991, Legea 54/1998,
Ordonanţele 27/1992 şi nr.15/1993).

2. Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil

25
 Bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi dobândite şi înstrăinate
prin act juridic.
Aceste bunuri formează regula, iar legea trebuie să prevadă excepţiile, în mod expres.
Ca exemplu art.963 Codul civil : “Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui
contract”.
Din această categorie fac parte:
- bunuri care pot circula liber, neângrădit;
- bunuri care pot fi dobândite, deţinute ori înstrăinate condiţional (exemplu
arme de foc şi muniţii Legea 17/1996; produse şi substanţe stupefiante Legea 73/69; deşeuri
toxice Legea 137/1993 ş.a.)

Bunurile scoase din circuitul civil nu pot forma obiectul actului juridic civil: se spune
că sunt inabinabile.
Exemplu teritoriul României (art.3(1) din Constituţie)
ExempluLegea 18/1991 republicată potrivit art.5 alin.2: “Terenurile care fac parte din
domeniul public inabienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în
circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”.
Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor privind regimul juridic al bunurilor
din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.
Importanţa clasificării rezidă tocmai pe planul valabilităţii actelor juridice civile sub
aspectul obiectului lor.

3. Bunuri - determinate individual (res certa)

- determinate generic (res genera)

Bunurile individuale determinate sunt acelea care potrivit naturii lor sau voinţei
exprimată în actul juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, special. Individual
determinate sunt, prin excelenţă, unicatele.
Determinate generic sunt acele bunuri care se individualizează prin însuşirile speciei
ori categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin cântărire, măsurare, numărare
etc.

Importanţa juridică a clasific ării

- momentul transmiterii dreptului real, în actele translative de drepturi reale;

- dacă obiectul este res certa, dreptul real se transmite în momentul realizării
acordului de voinţă, chiar dacă nu s-a predat bunul;
- dacă obiectul este res genera, dreptul real se transmite în momentul
individualizării ori predării (în lipsă de stipulaţie contrară).
- suportarea riscului contractului
- pentru res certa, dacă piere fortuit înainte de predare, debitorul este liberat
de obligaţia predării
- pentru res genera, dacă piere fortuit înainte de predare, debitorul nu este
liberat de obligaţia de predare, deoarece el trebuie să procure alte bunuri, potrivit regulii -
genera non pereunţ
- locul predării bunului
- bunul res certa trebuie predat în locul unde se găsea la data contractării
(art.1319 Codul civil) (în lipsă de stipulaţie contrară).
- bunul de gen trebui e predat la domiciliu debitorului, pentru că plata este
cheşabilă, nu portabilă (art.1104 Codul civil).

4. Bunuri fungibile şi nefungibile

Bunul fungibil este acel bun care, în executarea unei obligaţii, poate fi înlocuit cu
altul, fără să afecteze valabilitatea plăţii.

26
 Bunul nefungibil este acel bun care nu poate fi înlocuit cu altul, în executarea unei
obligaţii, astfel că, debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat.
Ca regulă:
- bunurile certe sunt nefungibile
- bunurile generice sunt fungibile
Caracterul fungibil ori nefungibil al unui bun este dat atât de natura bunului, cât şi de
voinţa părţilor unui act juridic.
Importanţa clasificării - are semnificaţia juridică practică în valabilitatea plăţii.

5. Bunuri consumptibile şI bunuri neconsumptibile

Este consumptibil acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuinţare să nu
implice consumarea substanţei ori înstrăinarea lui.
Este neconsumptibil - bunul care poate fi folosit repetat fără ca prin aceasta, să fie
necesară consumarea substanţei ori înstrăinarea lui.
Bunuri consumptibile sunt: banii, combustibilii, alimentele etc
Bunuri neconsumptibile sunt: construcţii, terenuri, maşini etc.
Importanţa clasificării rezidă în materia contractului de împrumut.
Obiectul împrumutului de folosinţă - se numeşte comodat - şi este reprezentat de un
bun neconsumptibil
Obiectul împrumutului de consumaţie se numeşte mutu.... - şi-l formează bunuri
consumptibile.

6. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere

** Este frugifer bunul care poate produce periodic, fără consumarea substanţei sale, alte
bunuri sau produse, numite fructe.
Este nefrugifer bunul care nu are însuşire de a da naştere, periodic, la produse fără
consumarea substanţei sale.
Se disting trei categorii de fructe potrivit art.483 Codul civil.
Potrivit art.522 Codul civil:
- Fructele naturale sunt acelea ce pământul produce de la sine: producţia şi praşila
(sporul animalelor);
- Fructele industriale ale unui fond sunt acelea care se dobândesc prin cultură.
Potrivit art.523:
- Fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor,
arende.
Fructele nu se confundă cu productele
** Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea substanţei sale, exemplu
piatra dintr-o căruţă, nisipul dintr-o albie.
Fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere; pe când cele civile se
dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului).
Importanţa clasificării:
- în materie de uzufruct - izufructuarul are dreptul doar la fructe, nu şi la producte
care se cuvin .....proprietar
- posesia de bună-credinţă conduce numai la dobândirea proprietăţii fructelor, nu şi a
productelor.

7. Bunuri divizibile şi bunuri nedivizibile

Bunul divizibil este acela care poate fi împărţit, fără să-şi schimbe, prin aceasta,
destinaţia sa economică.
Bunul indivizibil este acela care nu poate fi împărţit fără a nu-şi schimba, prin aceasta
destinaţia sa economică.
Exemplu: o bucată de stofă poate fi împărţită - fiind bun divizibil, pe când un
autoturism este un bun indivizibil.

27
 Importanţa clasificării se găseşte în materie:
- de partaj şi
- de obligaţii
Bunul indivizibil fie se atribuie unei singure părţi, cu obligaţia la o sultă către cealaltă,
fie scos la vânzare prin licitaţie.
Bunul indivizibil, care formează obiectul unei obligaţii cu mai multe subiecte
(pluralitate pasivă) determină o indivizibilitate naturală.

8. Bunuri principale şi bunuri accesorii

Bunul principal este acela care poate fi folosit independent fără a servi la
întrebuinţarea altui bun.
Bunul accesoriu este acela care este destinat să servească la întrebuinţarea unui alt
bun, principal.
Ca bunuri accesorii menţionăm: cureaua pentru ceas, antena pentru televizor, cutia
pentru vioară.
Importanţa clasificării se regăseşte în materia executării obligaţiilor civile : în cazul
cînd se datorează un bun, debitorul trebuie să predea atât bunul principal, cât şi pe cel
accesoriu (în lipsă de stipulaţie contrară) conform principiului (accesorium sequitur
principale).

9. Bunuri corporale şi bunuri necorporale

Este corporal acel bun care are o existenţă materială, fiind uşor perceptibil simţurilor
omului.
Este incorporal acel bun ce nu are o existenţă materială ideală, abstractă, putând fi
percepută cu ochii minţii. Drepturile patrimoniale sunt asemenea bunuri, făcând excepţie
dreptul de proprietate care în vorbirea obişnuită se confruntă cu bunul care formează
obiectul său.

Pe lângă drepturile reale (altele decât drepturile de proprietate, se disting trei

categorii de bunuri incorporale)
- proprietăţile incorporale (fondul de comerţ, drepturile de proprietate industrială,
drepturile de autor);
- titlurile de valoare ( valorile mobiliare, acţiunile, obligaţiunile);
- creanţele.

Importanţa clasificării

- dobândirea proprietăţii mobiliare ca efect al posesiei de bună credinţă operează doar

pentru bunurile mobile corporale (art.1909 Codul civil)
- dobândirea proprietăţii prin simpla tradiţie (remitere), operează pentru bunurile
corporale nu pentru cele incorporale.
- titlurile de valoare, se transmit diferit după cum sunt:
- la purtător - prin tradituine
- nominale - prin cesiune
- la ordin - prin gir sau andosare.

10. Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile

Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul executării silite a debitorului

(enumerarea făcută de art.409 Codul proc.civ.).
Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata unei datorii.

28
 CAPITOLUL V
PROBELE IN DREPTUL CIVIL
Noţiune
Cuvîntul probă are ca sinonim pe acela de dovadă.
Termenul “probă” este folosit cu mai multe sensuri:
1 - este mijloc folosit pentru stabilirea existenţei unui fapt juridic, a existenţei
drepturilor subiective şi obligaţiilor civile.
2. - este operaţiunea de prezentare în faţa justiţiei a mijloacelor de probă: înscrisuri,
mărturii, mărturisiri, probe materiale exptertixe.
3. - este folosit pentru a desemna rezultatul obţinut al acestui demers.

Obiectul probei şi sarcina probei

a) Obiectul probei îl constituie elementul de dovadă pentru a demonstra existenţa

unui drept subiectiv civil şi a obligaţiei corelative (Belein p.121).
Obiectul probei este reprezentat de toate împrejurările - acte ori fapte juridice - care
au dat naştere la dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă.
b) Sarcina probei este reglementată în art.1169 Codul civil “Cel ce face o propunere
înaintea judecăţii trebuie să se dovedească. Reclamantul este cel căruia îI revine mai întâi
sarcina de a dovedi cele pretinse. După ce reclamantul s-a conformat, în apărare revine
rândul pârâtului să dovedească faptele pe care-şi sprijină cererile sale”.
In apărare, pârâtul devine reclamant.
A treia regulă privind sarcina probei se referă la judecător care trebuie să aibă rol activ
în stabilirea completă a adevărului care poate să ordone din oficiu administrarea probelor
necesare.

Condi ţiile de adminsibilitate a probei

Proba trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele condiţii:
- să nu fie oprită de lege;
- să fie verosimilă (adică să tindă la dovedirea unor fapte credibile);
- să fie utilă;
- să fie pertinentă - să aibă legătură cu pricina;
să fie concludentă - să conducă la rezolvarea cauzei.

Conven ţiile asupra probelor

Se admite în general, în lumina principiilor judiciare, că sunt admisibile (valabile)

convenţiile asupra probelor dacă nu se aduce atingere unor norme imperative.

MIJLOACE DE PROBA

1. Inscrisurile

Codul civil defineşte speciile de înscrisuri: autentic, sub semnătură privată, începutul
de probă scrisă, fără să conţină o definiţie generală.
In sens juridic, prin înscris se desemnează consemn ările făcute pe: hârtie, sticlă,
carton, scândură, peliculă sau bandă magnetică.
Prin înscris se înţelege consemnarea, de date despre acte şi fapte juridice, cu un
mijloc adecvat pe un anumit suport material (Beleiu p.123).

Clasificarea mijloacelor de probă

- După scopul urmărit la întocmirea lor, înscrisurile se împart în:

29
 - preconstituite - întocmite special pentru a servi ca probe;
- nepreconstituite - sunt celelalte înscrisuri.
- După efectul lor:
- originare - întocmite pentru a dovedi încheierea, modificarea ori încetarea
unui act juridic civil;
- recognitive - întocmite pentru a recunoaşte a existenţei înscrisurilor originare
pierdute ori distruse;
- confirmative - prin aceste înscrisuri se înlătură anulabilitatea unui act juridic
civil (făcându-l valabil).

După raportul dintre ele, se împart în:

- originale;
- copii.
După criteriul semnăturii:
- semnate;
- nesemnate.
Cele mai importante înscrisuri sunt: înscrisul autentic şI înscrisul sub semnătură
privată.

Inscrisul autentic

Art.1171 Codul civil: “Actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute
de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut.”
Principalele categorii de acte autentice sunt:
- înscrisurile autentice notariale (potrivit L.36/1995);
- hotărârile organelor jurisdic ţionale (exemplu hotărârile judecătoreşti).
- actele de stare civil ă (potrivit L.119/1996).
Intocmirea înscrisului autentic are de cele mai multe ori un caracter facultatic, afară
de cazurile expres prevăzute de lege când se cere forma autentică (exemplu contractul
vânzare-cumpărare a bunurilor imobile (case) - nerespectarea cerinţei legale atrage
nulitatea actului.
Inscrisul autentic care prin formă şi aparenţă îndeplineşte cerinţele esenţiale de
regularitate se bucură de prezumţia de autenticitate care operează erga orunes.
Documentul este socotit că provine de la cei care l-au semnat.
Puterea doveditoare este opozabilă tuturor.
In caz contrar, există procedura înscrierii în fals a celui care contestă înscrisul.

Inscrisul sub semnătură privată

Definiţie. Se numeşte “înscris sub semnătură privată” acel înscris care este semnat de
cel, ori cei de la care provine.
Singura condiţie cu caracter general pentru valabilitatea înscrisului de acest fel este -
semnătura autorului ori autorilor actului, înscrisului.
Semnătura - este numai cea executată de mâna autorului înscrisului ( nu îndeplineşte
această condiţie “semnătura” dactilografiată, litografiată sau punere de deget.
Condi ţii speciale pentru valabilitatea anumitor înscrisuri sub semnătură privată.
1. Condiţia pluralităţii de exemplare (sau cerinţa multiplului exemplar).
Codul civil în art.1179 reglementează această condiţie - “Actele sub semnătură
privată, care cuprind convenţii sinolagmatice trebuie întocmite în atâtea exemplare originale
câte părţi cu interes contrar sunt. Pentru cele care au acelaşi interes este suficient un singur
exemplar original”.
Fiecare exemplar trebuie să facă menţiune de numărul originalelor ce s-au făcut.
2. Condiţia scrierii în întregime ori punerii formulei “bun şi aprobat” înainte de
semnare.
Codul civil reglementează această cerinţă în art.1180: “Actul sub semnătură privată
prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare , trebuie
să fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puţin acesta, înainte de a

30
subsemna, să adauge la finele actului cuvintele bun şi aprobat, arătând totdeauna în litere
suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să iscălească”
Practica judiciară a precizat în legătură cu acet art. (1180) “Acest text cuprinde
dispoziţii de protecţie pentru cel ce se obligă, împiedicând practica semnăturilor date în alb,
care lasă posibilitatea deţinătorilor de rea credinţă de a nu completa înscrisul contrar
înţelegerii între părţi.
Sancţiunea nerespectării formalităţii cerute de art. 1180 Codul civil este aceea că
înscrisul este lipsit de putere probatoare.

3. Condiţia cerută testamentului olograf: să fie scris, semnat şi datat de mâna

testatorului.
O regulă specială, privind puterea doveditoare a datei înscrisului sub semnătură
privată, este conţinută în art.1182 Codul civil - dată acelui înscris dobândeşte valoarea
juridică de dată certă. Ea poate di dată şi de notarul public.
Puterea doveditoare a datei înscrisului sub semnătură privată, comportă următoarea
distincţie:
a) între părţi ea are aceeaşi valoare ca şi celelalte menţiuni ale înscrisului
b) faţă de terţi ea face dovadă din ziua în care a devenit “dată certă”.

Mărturia (Proba cu martori ori testimonial ă)

Defini ţie. Mărturia este relatarea orală, făcută de o persoană, în faţa instanţei de
judecată, cu privire la acte sau fapte litigioase, săvârşite în trecut, despre care are
cunoaştere personal.
Martorul trebuie să fie o persoană străină de proces.
Art.119 Codul civil stabileşte două reguli în primele sale alineate
“Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte 250 lei (chiar
pentru depozit voluntar) nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub
semnătură privată.
Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde
actul.
Excepţiile de la aceste reguli sunt prevăzute de art.1197: “Reguli precizate mai sus
nu se aplică în cazul când există un început de dovadă scrisă”.

Puterea doveditoare

Depoziţia martorilor are o putere mai scăzută decât înscrisurile autentice, deoarece
declaraţiile martorilor sunt subiective (Giosan). Ea este lăsată la libera apreciere a instanţei.
Mărturisirea (recunoa şterea)

Definiţie - Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui act sau fapt pe
care o altă persoană îşi întemeiază o pretenţie şi care este de natură să producă efecte contra
autorului ei.

Clasificare
- mărturisirea judiciară - se face înaintea judecătorului de partea prigonitoare
- mărturisirea extrajudiciară - nu poate servi de dovadă când obiectul contestaţiei nu
poate fi dovedit prin martori.
După modul de exprimare:
- expresă;
- tacită (art.174 Codul civil; 225 C pro.civ.)
După structură:
- mărturisirea simpl ă - recunoaşterea pretenţiei reclamantului, făcută de către
pârât recunosc că am împrumutat de la reclamant 10.000 lei şi nu i-am restituit.
- mărturisirea calificată - recunoaşterea de către pârât a pretenţiei
reclamantului dar şi a altor împrejurări, strâns legate de faptul invocat, anterioare ori
concomitente cu acesta.

31
 - mărturisirea complexă - recunoaşterea de către pârât a pretenţiei reclamantului dar
şi a altei împrejurări ulterioare care o anihilează pe prima.
Mărturisirea este indivizibilă potrivit art.1206 alin.2 “Mărturisirea nu poate fi luată
decât în întregime împotriva celui care a mărturisit”.
Intr-o opinie dominantă însă: “după cum se coroborează cu alte probe administrate în
cauză, judecătorul poate diviza mărturisirea calificată ori complexă, luând numai o parte a ei,
care poate fi în favoarea ” ori “împotriva ”autorului ei.

Interogatoriul
- Este mijlocul procesual de adminstrare a probei mărturisirii ce numeşte (este
reglementat în art.218-225 - Cod proced.civilă)
Mărturisirea poate fi :
- spontană - fără interogator
- provocată - realizată pe calea interogatorului.

PREZUMTIILE

“Prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt

cunoscut la un fapt necunoscut”.
In esenţă, prezumţia este o presupunere făcută de legiuitor sau judecător.

Clasificare
După autorul lor prezumţiile se împart în :
- prezumţii legale - care sunt opera legiuitorului (art.1200 Codul civil - “Sunt
prezumţii legale acelea care sunt determinate prin lege”.
- prezumţii simple - sunt stabilite de magistrat (judecător art.1203 Codul civil
“Prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea
magistratului”.
- Prezumţiile legale sunt limitate numeric
- Prezumţiile simple sunt nelimitate sub aspectul numărului lor.
După forţa probandă:
- prezumţiile absolute - juris et de jure - adică cele ce nu pot fi răsturnate prin proba
contrarie, se mai numesc irefragabile (exemplu ce a puterii lucrului judecat)
- prezum ţiile relative - juris tantum - adică cele ce pot fi răsturnate prin proba
contrară, fie mai uşor, fie mai greu (majoritatea prezumţiilor legale e formată din prezumţiile
relative.

TITLUL II
ACTUL JURIDIC CIVIL

Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile

Defini ţie - Manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice,

respectiv, de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic concret - reprezintă actul juridic
civil.

Sensurile expresiei “act juridic civil”

Intr-un prim sens, actul juridic civil - deasemnează tocmai manifestarea de voinţă cu
intenţia de a produce efecte juridice civile - pentru acest sens se utilizează formula
negotium juris - adică operaţiune juridică.
In al doilea sens - se desemnează înscrisul constatator al manifestării de voinţă, adică
suportul material. Pentru acest al doilea sens, se foloseşte formula de instrumentum
probationis (adică înscrisul autentic sau sub semnătură privată).

Clasificarea actelor juridice civile

32
 1. După numărul părţilor: - unilaterale
- bilaterale
- multilaterale
a) Unilaterale
Este act juridic unilateral cel care rezultă dintr-o singură voinţă - exemplu
testamentul, acceptarea succesiunii, renunţarea la o moştenire, oferta, promisiunea publică
de recompensă.
Este bilateral - actul juridic civil care reprezintă voinţa concordantă a două părţi.
Exemplul tipic de act civil bilateral este - contractul civil: vânzarea cumpărarea, împrumutul,
depozitul etc.
Este multilateral - actul juridic rezultat din acordul de voinţă ce provine de la trei sau
mai multe părţi - exemplu contractul civil de societate.
Nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile în unilaterale şi bilaterale, cu
clasificarea contractelor civile în unilaterale (ce dau naştere la obligaţii numai pentru una
din părţi) - donaţia, împrumutul şi bilaterale sau sinalagmatice care dau naştere la obligaţii
pentru ambele părţi - vânzarea cumpărarea).

2. Acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit

- Este cu titlu oneros acel act juridic civil în care, în schimbul folosului patrimonial
procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial. - Art.945 Codul
civil “Contractul oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj
(exemplu contractul de vânzare cumpărare, antrepriza, locaţiunea etc).”
Este cu titlu gratuit este acel act juridic civil prin care se procură un folos patrimonial
fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb (exemplu donaţia, comodatul,
împrumutul fără dobândă, mandatul gratuit).

Actele cu titlu oneros se subclasific ă în

- act comutativ - la a cărui încheiere părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor
lor (exemplu:contractul de vânzare cumpărare, contractul de antepriză etc).
- act obligatoriu - la a cărui încheiere părţile nu cunosc întinderea obligaţiilor, existînd
şansa unei pierderi şi a unui câştig. (exemplu: contractul de rentă viageră, contractul de
vânzare cu clauză de întreţinere).

Actele cu titlu gratuit se clasifică în

- liberalităţii şi
- acte dezinteresate
Este liberalitate acel act cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează
patrimoniul prin folosul patrimonial procurat. Sunt liberalităţi donaţiile şi legatele.
Este act dezinteresat acel act cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un
avantaj patrimonial fără a-şi micşora patrimoniul. Sunt acte dezinteresate: mandatul gratuit,
depozitul nerenumerat, comandatul etc.

3. Acte juridice civile:

- constitutive
- translative
- declarative
Este constitutiv - actul juridic civil care dă naştere la un drept subiectiv civil care n-a
existat anterior. exemplu: ipoteca convenţională, amanetul ori gajul).

Este translativ actul civil care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv civil
dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu (exemplu:donaţia, vânzarea-cumpărarea).

Este declarativ actul civil care are ca efect consolidarea ori definitivarea unui drept
subiectiv preexistent (exemplu: partajul (împărţeala este un asemenea act.)
O specie aparte de act declarativ este actul confirmativ - este acel act prin care o
persoană renunţă la dreptul său de a ataca cu acţiunea în anulabilitate un act juridic civil, la

33
a cărui încheiere a fost încălcată o dispoziţie legală ce ocroteşte un interes personal,
individual.
Actul constitutiv şi cel translativ îşi produc efectele numai pentru viitor
(exemplu.nunc), pe când actul declaraţiei îşi produce efectele pentru trecut (exemplutunc).

4. Acte juridice de: - conservare

- administrare
- dispoziţie
Este act de conservare - acel act juridic care are ca efect preîntâmpinarea pierderii
unui drept subiectiv civil. Este avantajos pentru autorul său deoarece, cu o cheltuială mică,
se salvează un drept de o valoare mai mare (Exemplu: întreruperea unei prescipţii prin
acţiunea în justiţie, somaţia, înscrierea unei ipoteci.).

Actul de administare - este acel act juridic prin care se realizează o normală punere în
valoare a unui bun ori a unui patrimoniu (exemplu închirierea unui bun, culegerea fructelor,
asigurarea unui bun etc.).
Actul de dispozi ţie este acel act juridic civil care are ca rezultat ieşirea din patrimonoi
a unui bun sau drept ori grevarea unui bun cu o sarcină reală (ipotecă, gaj).

5. Acte juridice civile patrimoniale şi nepatrimoniale

Este patrimonial actul juridic civil care are un conţinut evaluabil în bani, asemenea
acte sunt cele care privesc drepturile reale şi de creanţă (Exemplu: contractul de vînzare-
cumpărare, donaţie, îmrumut etc.).
Este nepatrimonial - actul juridic civil care are un conţinut neevaluabil în bani.
(Exemplu: convenţia părnţilor unui copil din afara căsătoriei, în sensul stabilirii numelui de
familie al acestuia).

6. Acte juridice - consensuale

- solemne
- reale
Este consensual actul juridic civil care se încheie prin simpla manifestare de voinţă.
Actul consensual reprezintă regula, din punctul de vedere al formei în care se încheie actele
juridice civile.
Solemn este acel act juridic care trebuie să îmbrace o formă prescrisă de lege. Forma
specială, solemnă pentru un asemenea act este o condiţie de valitate (de valabilitate)
(Exemplu: donaţia, ipoteca, convenţională, testamentul).
Este real este actul juridic civil care se încheie în mod valabil dacă manifestarea de
voinţă este însoţită de remiterea( predarea) bunului. Exemplu: (împrumutul, depozitul, darul
manual).
Un act juridic consensual (ca regulă) poate fi uneori solemn (vânzarea-cumpărarea
unui teren).

7.Acte juridice civile între vii şi pentru cauză de moarte

Actul între vii - inter vinos - este actul juridic civil care-şi produce efectele
necondiţionat de moartea autorului ori autorilor. Majoritatea actelor civile sunt acte între
vii..
Actul pentru cauză de moarte - mortis cauza - este actul juridic care nu-şi produce
efectele decât la moartea autorului - exemplutestamentul.

8. Acte juridice civile -subiective

- condiţie

Este act subiectiv - actul juridic civil al cărui conţinut este determinat prin voinţa
autorului sau autorilor lui. Majoritatea actelor civile intră în această categorie.

34
 Este act condi ţie - actul juridic la a cărui încheiere părţile îşi exprimă voinţa doar în
privinţa naşterii actului, conţinutul lui fiind predeterminat de norme de la care părţile nu pot
deroga (exemplucăsătoria).

9. Acte civile - pure şi simple şi

- acte afectate de modalităţi

Este pur şi simplu actul civil care nu cuprinde o modalitate (termen, condiţie, sarcină).
(Exemplu: acceptarea ori renunţarea la moştenire).
Este afectat de modalităţi - actul civil care cuprinde o modalitate (exemplu:
contractul de asigurare, donaţia cu sarcini, vânzarea cumpărarea cu clauză de întreţinere - în
care e prezent termenul).

10. Acte juridice civile -principale

- accesorii
Este principal - actul juridic civil care are o existenţă de sine stătătoare soarta sa
nepretinzând de soarta juridică a altui act juridic.
Majoritatea actelor juridice intră în această categorie.

Este accesoriu - actul a cărui soartă juridică depinde de soarta altui act juridic,
principal. Exemplu: clauza penală, fidejusiunea, gajul, ipoteca convenţională, arvuna).

11. Acte cauzale şi acte abstracte

Este cauzal - actul juridic a cărui valabilitate implică analiza cauzei ori scopului (dacă
scopul este imoral actul juridic este lovit de nulitate).
Este abstract (necauzal) actul juridic civil care este detaşat de elementul cauză,
valabilitatea sau neimplicând analiza acestui element.
Sunt abstracte actele juridice constatate prin titlurile de valoare - înscrisuri care
încorporează operaţiuni juridice (obligaţiunea CEC).

12. Acte juridice civile - strict personale

- şi acte ce pot fi făcute şi prin reprezentare

Strict personal este actul juridic civil care nu poate fi făcut decât personal fără a putea
fi încheiat prin reprezentare exemplu: testamentul.
Majoritatea actelor juridice civile este formată din actele ce pot fi încheiate personal,
dar pot fi încheiate şi prin reprezentant (mandatar).
Normele care reglementează actul strict personal sunt de strictă interpretare şi
aplicare - deoarece constitue excepţia.

13. Actele juridice civile numite (tipice) şi acte nenumite atipice

Este numit - actul juridic civil care are o denumire stabilită de legea civilă, precum şi
o reglementare proprie. Majoritatea actelor juridice civile sunt tipice.

Este nenumit - actul juridic care nu are o denumire şi o reglementare proprie

(exemplucontractul de vânzare cumpărare cu clauză de întreţinere.

14. Acte juridice civile cu executare dintr-o dată (uno ictu) şi cu executare succesivă

Cu executarea dintr-o dată este actul juridic a cărui executare presupune o singură
prestaţie din partea debitorului. Se mai numeşte şi act cu executare instantanee (darul
manual).

Cu executare succesivă este acel act a cărui executare presupune mai multe prestaţii
eşalonate în timp (contractul de rentă viageră, contractul de încheiere).

35
 - Consecinţele neexecutării culpabile - pentru contractul cu executare dintr-o dată - a
contractului sinalogmatice - se aplică rezoluţiunea; iar pentru contractele cu executare
succesivă - refilierea.

Cap.II Condi ţiile actului juridic

Condiţiile actului juridic sunt elementele care alcătuiesc acest act.

In funcţie de aspectul la care se referă distingem:
- Condi ţii de fond - cele care privesc conţinutul actului juridic civil.
- Condi ţii de formă - cele care se referă la exteriorizarea voinţei.
In funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, aceste condiţii se împart în :
- esenţiale - cele cerute pentru valabilitatea actului
- neesenţiale - întâmplătoare, cele care pot fi prezente ori pot lipsi fără să pună
în discuţie valabilitatea actului.
Condiţiile de font, esenţiale ale actului juridic sunt prevăzute în art.948 Cod civil, care
dispune:
1) capacitatea de a contracta
2) consimţământul valabil al părţii ce se obligă
3) un obiect determinat
4) o cauză licită.

1. Capacitatea de a încheia actul juridic civil

Definiţie : Capacitatea de a încheia actul juridic civil “reprezintă acea condiţie de fond
şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de
drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor de drept civil.”.
Aceasta reprezintă o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.
- In legătură cu această condiţie de fond este de reţinut - că principiul sau regula este
capacitatea de a face actul juridic civil, excepţia fiind incapacitatea.
Acest principiu se desprinde din D.31/1954 art.6 alin.1 “Nimeni nu poate fi îngrădit în
capacitatea de folosinţă şi nici lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în
cazurile şi în condiţiile stabilite de lege”.
Capacitatea este o stare de drept - de jure (aşa cum o vede legea (Belein), iar
discernământul este o stare de fapt.

Consim ţământul

Stim că actul juridic civil este manifestarea de voinţă cu intenţia de a produce efecte
juridice.
Sub aspect juridic, voinţa este complexă, în structura sa intrând: consimţământul şi
cauza sau scopul.

Principiile voinţei juridice în dreptul civil

Codul civil consacră două principii care cârmuiesc voinţa juridică

- principiul libertăţii actelor juridice civile numit şi principiul autonomiei de

voinţă;
- principiul voinţei reale (principiul voinţei interne).

Principiul libertăţii actelor juridice - poate fi exprimat astfel (Belein)

- subiectele de drept civil sunt libere să încheie ori nu un act juridic; civil
- părţile sunt libere să stabileasc ă, conţinutul (clauzele) actului juridic civil;
- părţile sunt libere, prin acordul lor, să modifice, ori să pun ă capăt actului juridic civil
pe care l-au încheiat.

Limitele principiului libertăţii actelor juridice civile sunt:

36
 a) ordinea publică (norme care reglementează ordinea economică, socială şi
politică de stat)
b) morala (bunele moravuri)
c) normele imperative (de la care nu se poate deroga).

2. Principiul voinţei reale (interne)

In soluţionarea acestei probleme există două concepţii:
- concepţia subiectivă - care dă prioritate voinţei interne, reale
- concepţie obiectivă - preferă voinţa declarată exteriorizată.
Codul civil român a consacrat principiul voinţei interne sau reale.
In sprijinul acestui principiu se îndemeiază pe argumentele:
- art.977 Codul civil “Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor
contractante, nu după sensul literal al termenului”.
- art 953: “Consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smulsul prin
violenţă, sau surprins prin dol.”.
- art.1175 : în materie de simulaţie “Actul secret modifică un act public, nu poate
avea putere decât între părţile contractante şi succesoriilor universali”.

Defini ţia consimţământului

Consimţământul reprezintă hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în
exterior.
Condiţiile de valabilitate a consimţământului.
1. Să provină de la o persoană cu discernământ
2. să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice
3. să fie exteriorizat
4. să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

1. Consim ţământul trebuie să provin ă de la o persoan ă cu discernământ

Această condiţie decurge din caracterul conştient al actului juridic civil.
Persoana fizică cu deplin ătate capacitate cu exerciţiu este prezumată că are
discernământ juridic necesar pentru a încheia acte juridice civile.
Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani şu cel pus sub
interdicţie judecătorească, este prezumată a nu avea discernământ.
Minorul între 14 şu 18 ani are discernământul juridic în curs de formare.
Pentru persoana juridică nu se pune probleme deoarece reprezentantul ei este, o
persoană fizică cu deplină capacitate de exerciţiu.
In afară de incapacităţile legale - cazuri în care legea prezumă persoana ca lipsită de
discernământ există şi cazuri de incapacităţi naturale - în care se găsesc persoane capabile
după lege, în drept capabile cu discernământ), iar în fapt persoana lipsită temporar de
discernământ, exemplu: beţie, hipnoză, somnambulism, mânie puternică.

2. Consim ţământul trebuie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice

- aceasta decurge din esenţa actului juridic civil.
Această condiţie nu este îndeplinită când:
- manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă, prietenie, curtoazie;
- când s-a făcut sub condiţie pur potestativă “din partea celui care se obligă” “mă
oblig dacă vreau”;
- când manifestarea de voinţă este prea vagă;
- când manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mintală (exemplu: actul fictiv în
caz de simulaţie.

3. Consim ţământul trebuie să fie exteriorizat

Principiul aplicabil exteriorizării consimţământului este acela al consensualismului,
care înseamnă că părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor.
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată într-o formă expres ă sau tacită
(implicată) (acceptării moştenirii art.689 Codul civil).

37
 Modalităţile de exteriorizare a consimţământului sunt : în scris, verbal prin gesturi ori
fapte concludente, neechivoce.
In principiu în dreptul civil tăcerea nu valorează consimţământ exteriorizat. Prin
excepţie, tăcerea valorează consimţământ:
1. când legea prevede expres aceasta
2. când, prin voinţa expresă a părţilor, se atribuie o anumită semnificaţie juridică tăcerii
3. cînd tăcerea are valore de consimţământ potrivit obiceiului.

4. Consim ţământul trebuie să nu fie alterat printr-un viciu de consimţământ

Sunt vicii de consimţământ : eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea.

a) Eroarea
Defini\ie : Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic
civil
Eroarea este reglementată în art.953 Codul civil, 954.

Clasificare
- După criteriul consecinţelor care intervin, eroarea este de trei feluri:
1. - eroarea obstacol (distructivă de voinţă) este cea mai gravă formă a erorii -
fiind şi ea de două feluri:
2. - asupra naturii actului juridic (o parte crede că încheie un anumit act juridic,
iar cealaltă parte, are greşita credinţă că încheie alt act juridic) ;
- asupra identităţii obiectului – (o parte crede că tratează cu privire la
un anumit bun pe când cealaltă parte are în vedere alt bun) .
3. - eroarea viciu de consimţământ - este falsa reprezentare a realităţii ce cade
- fie asupra calităţilor substan ţiale ale obiectului actului (error in
substantiam);
- fie asupra persoanei contractante (error in personam).
4. - eroarea indiferentă - este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin
importante care nu afectează valabilitatea actului.
In cazul erorii obstacol - sancţiunea ce intervine este nulitatea absolută pentru că nu
s-a format acordul de voinţă.
In cazul erorii viciu de consimţământ (în ambele forme) - sancţiunea este nulitate
relativă.
Pentru cazul de eroare indiferentă - sancţiunea este diminuarea valorică a prestaţiei,
fără nici o consecinţă juridică.

După criteriul naturii realităţii fals reprezentată, întâlnim:

- eroare de fapt - este valoarea de o reprezentare falsă a unei situaţii faptice
la încheierea actului juridic (obiectul actului, valoarea etc);
- eroarea de drept - pentru care se formulează opinia atât a neadmiterii cât şi a
admiterii acesteia ca viciu de consimţământ. Eroarea de drept este reprezentarea falsă a
existenţei ori consimţământului unei norme de drept civil.

Condi ţiile cerute pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ

- se cer întrunite două condiţii cumulative:
1. elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor,
determinant pentru încheierea actului, astfel încât, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul
nu s-ar fi încheiat.
2. în cazul actelor bilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca şi contractantul
să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare a
realităţii este determinant.
In actele bilaterale, nu e necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare.

2. Dolul sau viclenia

- Def. - Este viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persone,
prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic

38
 - Dolul este o eroare provocată
După consecinţele pe care le are, ori nu, asupra valabilităţii actului juridic, distingem:
- dolul principal - care este dolul ce cade asupra unor elemente importante la
încheierea actului şi care atrage anularea actului
- dolul incident (sau secundar), cade asupra unor împrejurări nedeterminante
pentru încheierea actului juridic, şi care nu atrage nevalabilitatea actului.

Elementele dolului
1. un element material, obiectiv - ce constă în utilizarea de mijloace viclene pentru a
induce în eroare, şiretenii, manopere dolosive)
2. un element subiectiv , intenţional , ce constă în intenţia de a induce în eroare o
persoană, pentru a determina să încheie un act juridic.

Condi ţii
Dolul trebuie să îndeplinească, condiţiile:
- să fie determinant pentru încheierea actului juridic
- să provină de la cealaltă parte.
De reţinut, însă, că aria elementelor determinante, pentru dol, este mai întinsă decât
la eroare unde trebuie să fie vorba ori de calităţile substanţiale ale obiectului ori de “calităţile
persoanei” contractante.
In doctrină se admite în legătură cu condiţile şi următoarele două situaţii:
1. dolul să provină de la un terţ, iar cocontractantul are cunoştinţă de această
împrejurare (un fel de complicitate la dol)
2. dolul să provină de la reprezentantul (exemplu mandatarul acestuia)
cocontractantului.

Dovada dolului
Potrivit art.960 al.2 Codul civil “Dolul nu se presupune” ceea ce înseamnă că
persoana care-l invocă trebuie să-l dovedească.
Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin orice mijloc de probă inclusiv martori
sau prezumţii simple.

3.Violen ţa
Este un viciu de consimţământ ce constă în ameninţarea unei persoane cu un rău
care îi produce o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi
încheiat.
Violenţa este reglementată în Codul civil prin articolele 955, 956, 957, 958.

Clasificare
După natura răului cu care se ameninţă, distingem între:
- violenţa fizică - vis - când ameninţarea priveşte integritatea fizică sau bunurile
persoanei;
- violenţa morală - metus - când ameninţarea se referă la onoarea, cinstea ori
sentimentele persoanei.
După caracterul ameninţării, deosebim între:
- ameninţarea legitimă, justă, care nu este viciu de consimţământ (creditorul îl
ameninţă pe debitor cu darea în judecată în cazul în care nu-şi îndeplineşte îndatorirea pe
care o are).
- ameninţarea nelegitimă, injustă, cu un rău – care are semnificaţia juridică a viciului
de consimţământ.

Elementele violen ţei

Violenţa este alcătuită din două elemente:
- un element obiectiv exterior - ce constă în ameninţarea cu un rău
- un element subiectiv - constă în insuflarea unei bunuri persoanei
ameninţate.

39
 Condi ţiile violenţei
Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să întrunească cumulativ, două
condiţii:
- să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil
- să fie injustă (nelegitimă, ilicită).

Leziunea
Def. Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în dispropor\ia vădită de
valoare între două prestaţii. Codul civil reglementează în numeroase dispoziţii leziunea:
art.951, 1157, 1158, 1160, 1162, 1163, 1164, 1165.
Există două concepţii care stă la baza reglementării leziunii:
- concepţia subiectivă - leziunea presupune două elemente:
- unul obiectiv constând în disproporţia de valoare între
contraprestaţii;
- unul subiectiv - constând în profitarea de stare de nevoie în
care se găseşte cealaltă parte.
- concepţia obiectivă - leziunea are un singur element - paguba egală cu
dispropor\ia de valoare între contraprestaţii.

Condi ţiile leziunii

1. leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv
2. leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului
3. disproporţia de valoare între contraprestaţii trebuie să fie vădită.

Domeniu de aplicare
Leziunea este un domeniu de aplicare mai restrâns atât din punctul de vedere al
persoanelor care o pot invoca drept cauză de anulare, cât şi din punctul de vedere al actelor
susceptibile de anulare pentru leziune.
Leziunea priveşte minorii între 14 şi 18 ani - adică minorii cu capacitate de exerciţiu
restrânsă.
In legătură cu al doilea aspect, sunt anulate pentru leziune numai actele juridice
civile care, în acelaşi timp:
- sunt acte administrative
- au fost încheiate de minorul între 14 şi 18 ani, singur, fără încuviinţarea
ocrotitorului legal
- sunt lezionare pentru minor
- sunt comutative.

3. Obiectul actului juridic

Defini ţie - Prin obiect al actului juridic se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel
act juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care
sunt ţinute
art.962 Codul civil face referire doar la convenţii “Obiectul convenţiiloer este acela la
care părţile sau numai una din părţi se obligă”.
Iar ca obiect derivat al actului juridic considerăm, obiectele, lucrurile, bunurile. Cu
privire la acest înţeles art.963 dispune “Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui
contract”.
Când conduita părţilor priveşte “lucrurile” ori “bunurile” , acestea sunt privite ca
“obiect derivat” al actului juridic civil. După cum vom arăta unele “condiţii de modalitate” ale
obiectului actului juridic civil se referă tocmai la “bunuri” .

Condi ţii de valabilitate

Pentru a fi valabil, obiectul juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- Condiţii generale:
- să existe;
- să fie în circuitul civil;
- să fie determinat sau determinabil;

40
 - să fie posibil;
- să fie licil şi moral.
Condiţiile speciale sunt:
- cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului subiectiv;
- să existe autorizaţie administrativă prevăzută de lege;
- obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.

Conţinutul condi ţiilor de validitate

Obiectul actului juridic civil trebuie să existe:

- este o condiţie primordială pentru valabilitatea obiectului;
- dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului juridic, condiţia nu
mai este [ndeplinit`;
- bunul,prezent în momentul încheierii actului juridic îndeplineşte condiţia “să existe”.
- un bun viitor poate forma obiect valabil al actului juridic civil, cu o excepţie - cea a
succesiunilor viitoare (nedeschise [nc`).
2. Obiectul trebuie să fie în circuitul civil , este prevăzută expres de art.963 Codul civil
şi reluată de art.1310 Codul civil.
Sintagma “circuit civil” în plan juridic, are două înţelesuri:
- în sens larg, prin circuit civil se înţelege totalitatea actelor şi faptelor juridice, în
virtuţea cărora se nasc raporturi de drept civil;
- în sens restrâns “circuitul civil” se reduce la actele şi faptele juridice succeptibile să
conducă la înstrăinarea sau dobândirea valabilă a unui avut sau bun.

3. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat ori determinabil (condiţie
prevăzută de art.948 pct.3 cât şi de art.964 Codul civil).
- Când obiectul constă în res certa (bun individual determinat), condiţia este
îndeplinită prin ipoteză;
- Când obiectul constă în res genera (bun de gen), condiţia este îndeplinită numai prin
stabilirea unor criterii de determinare a cantităţii, calităţii, care se vor folosi la momentul
executării actului.

4. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil

Este o condiţie impusă de regula de drept potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat la
imposibil. Imposibilitatea trebuie apreciată dinamic, în funcţie de progresul tehnico-ştiinţific
(pentru că, ceea ce nu este posibil azi, poate fi posibil mâine).

5. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit şi moral

Această condiţie cere ca acţiunea ori inacţiunea părţilor actului juridic civil să fie în
concordanţă cu legea şi morala.
- în actele cu titlu gratuit - scopul imediat îl reprezintă intenţia de a gratifica;
- în actele reale - scopul imediat îl reprezintă prefigurarea remiterii lucrului;
- în contractele aleatorii - o cauză imediată este riscul constă în motivul determinant
al încheierii unui act juridic civil.

CAUZA
Condi ţiile de valabilitate a cauzei actului juridic civil
a) să existe
b) să fie reală
c) să fie licită şi morală

a) Să existe : Această condiţie a cauzei actului juridic civil - este consacrată expres, în
art.966 Codul civil “Obligaţia fără cauză....nu poate avea nici un efect”.
Când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, ambele elemente ale cauzei -
scopul mediat şu scopul imediat – lipsesc; iar lipsa cauzei va atrage nulitatea relativă a
actului juridic civil.
- Când lipsa cauzeu se datorează:

41
 - lipsei contraprestaţiei (în contr.sinalagmatice);
- lipsei predării bunului (în actele reale);
- lipsei riscului (în contr.aleatorii);
- lipsei intenţiei de a gratifica în contr. cu titlu gratuit).
sancţiunea aplicabilă este aceea a nulităţii absolute.
b) Să fie reală prevăzută în art.966 Codul civil “Obligaţia....fondată pe o cauză falsă...nu
poate avea nici un efect”. Cauza este falsă când există eroare asupra motivului determinant
care este tocmai scopul mediat.
Falsitatea cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic civil.
c) Să fie licită şi moral ă prevăzută expres în acelaşi art.966 Codul civil :“Obligaţia
nelicită, nu poate avea nici un efect”.
Art.968 Codul civil prevede “Cauza este nelicită când este prohibită de lege, când este
contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.
Ilicit poate fi doar scopul mediat.

Proba cauzei
Cauza este prezumată pînă la dovada contrarie art.967 Codul civil prevede.
“Convenţia este valabilă , cu toate că, cauza nu este expresă”.
Se institue astfel două prezumţii:
- prezumţia de valabilitate a cauzei , indiferent că se menţionează sau nu
- prezumţia de existenţă a cauzei ; cauza nu trebuie dovedită (ea este prezumată de
lege).
Prin urmare, cine invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei actului juridic, acela trebuie
să dovedească aceasta.

FORMA ACTULUI JURIDIC

Forma actului juridic civil
Defini ţie. Prin forma actului juridic civil, se înţelege acea condiţie care constă în
modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă cu intenţia de a crea, modifica sau
stinge un raport juridic civil concret.
In doctrină expresia “forma actului juridic civil” este folosită în sens restrâns şi în sens
larg şi anume:
- în sens restrâns - prin forma actului juridic civil se desemnează tocmai
modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice
- în sens larg - prin forma actului .. se desemnează trei cerinţe de formă:
1. forma cerută pentru însăşi valabilitatea actului - ad validitatem
2. forma cerută pentru probarea actului - ad probativ
3. forma cerută pentru opozabilitatea actului faţă de ter'e persoane.

Principiul consensualismului
Acest principiu poate fi definit şi în sensul că este regula de drept potrivit căreia,
pentru a produce efecte juridice, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă
specială.
Acest principiu nu este consacrat expres, cu caracter general, de către Codul civil.
Clasificarea condi ţiilor de formă ale actului juridic civil
Principala clasificare este în funcţie de consecinţele juridice ale nerespectării lor:
- forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil - nerespectarea ei aterage
nulitatea actului;
- forma cerută pentru probarea actului juridic civil - nerespectarea ei atrage
imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc de probă;
- forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi - nerespectarea ei se sancţionează cu
inopozabilitatea faţă de terţ ( o persoană terţă poate să ignore acest act).

Forma cerută ad. validitatem

Caracterele juridice ale acestei forme:
- este un element constitutiv, esenţial al actului juridic - care atrage nulitatea
absolută în caz de nerespectare;

42
 - este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă - deoarece această formă
presupune manifestarea expusă de voinţă;
- este exclusivă - adică pentru un anumit act juridic civil solemn trebuie îndeplinită o
anumită formă, cea autentică (excepţie face testamentară)
Condiţii ce trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem.
- întregul act trebuie să îmbrace forma cerută pentru valabilitatea sa;
- actul aflat în interdependenţa cu actul solemn trebuie să îmbrace şi el forma
specială;
- actul care determină ineficienţa unui act solemn trebuie, în principiu să îmbrace şi el
forma specială solemnă.

Aplicaţii ale formei ad validitatem

In câmpul larg al actelor juridice civile, sunt acte solemne:
- donaţia art.813 Codul civil;
- subrogarea în drepturile creditorului consimţită de debitor;
- ipoteca convenţională (art.1772 Codul civil);
- testamentul;
- actele juridice între vii de înstrăinare a terenurilor de orice fel;
- contractele de arendare scrise;
- revocarea expresă a unui legat
- renunţarea expresă la succesiune;
- acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar;
- actele constitutive ale asociaţiilor şi fundaţiilor;
- actul constitutiv al societăţilor comerciale.

Forma cerută ad probationem

Această formă reprezintă acea cerinţă care constă în întocmirea unui înscris care să
probeze actul juridic civil.

Caracteristicile formei ad probationem

- este obligatorie, sub acest aspect se aseamănă cu cerinţa ad validitatem
- nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii actului cu alt mijloc de
probă;
- reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului (deoarece actul trebuie să
îmbrace forma scrisă.
Sancţiunea nerespectării acestei formalităţi cerute de art.1180 Codul civil este aceea
că înscrisul este lipsit de putere probatorie, ceea ce nu afectează convenţia ca act juridic.

Aplicaţii ale formei ad probationem

- art. 1191 alin.1 Codul civil : “” Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare
ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act
autentic, sau prin act sub semnătură privată;
- depozitul voluntar (art.1597);
- tranzacţia (art.1705);
- contractul de închiriere de locuinţe;
- acordul petrolier (L.134/1995 art.13 al.4(;
- contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor (L.8/1996 art.42 şI art.68
al.2);
- contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală (L.8/1996 art.69 al.1);
- contractul de asigurare (L.136/1996 art.10).

Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi

Această formă înseamnă acele formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a
face actul juridic opozibil şi persoanelor care n-au participat la încheierea lui, în scopul
ocrotirii drepturilor ori intereselor lor.
Această cerinţă îşi găseşte justificarea în ideea de protecţie a terţilor.

43
 Prin nerespectarea acestei cerinţe de formă - sancţiunea constă în inopozabilitatea
actului juridic. Inseamnă că, actul juridic produce efecte între părţi, dar este ineficace faţă de
terţi.

Aplicaţii
- publicitatea imobiliară prin cărţile funciare (L.7/1996 art.21);
- publicitatea constituirii gajului şi a oricărei garanţii reale (art.3 1.99/1999);
- notificarea cesiunii de creanţă (L.99/1999 art.2);
- darea de dată certă înscrisului sub semnătură privată (art.1182 Codul civil);
- înregistrarea în materia invenţiilor, desenelor şi modelelor industriale (L.64/1991,
L.129/1992, L.84/1998);
- menţiunile cu caracter de protecţie şi înregistrările în materia dreptului de autor şi a
drepturilor conexe (art.126 şI 148 din L.8/1996);
- înregistrarea contractelor de arendare (L.16/1994 art.6);

Modalităţile actului civil

Modalităile actului juridic civil sunt :
- termenul;
- condiţia;
- sarcina.

Termenul
Termenul - dies - este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare, până la care este
amânată fie începerea, fie încetarea exerciţiului drepturilor subiective şi executării obligaţiilor
civile.
Regulile generale privind termenul, se găsesc în Codul civil, art.1022-1025. Regulile
speciale privind această modalitate se găsesc fie în Codul civil, fie în alte acte normative -
izvoare de drept civil.

Clasificare şi efecte
1. După criteriul efectului său, termenul este:
- suspensiv, şi
- extinctiv.
Termenul suspensiv - amână începutul exerciţiului dreptului subiectiv şi executării
obligaţiei corelative, până la îndeplinirea lui.
Termenul extinctiv - amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv şi executării
obligaţiei corelative, până la împlinirea lui.
2. In funcţie de titularul beneficiului termenului distingem:
- termen în favoarea debitorului, care este regula (art.1024 Codul civil);
- termen în favoarea creditorului (în cazul contractului de depozit, în care termenu
este în favoarea deponentului ca regulă;
- termen în favoarea atât a debitorului, cât şi a creditorului (exemplu termenul dintr-
un contract de asigurare).
Importanţa acestei clasificări constă în faptul că - numai cel ce are de partea sa,
beneficiul termenului poate renunţa la acest beneficiu.
3. In funcţie de izvorul său, termenul este:
- termen voluntar sau convenţional (în această categorie intră majoritatea
termenelor), şi este stabilit de părţi prin actul juridic;
- termen legal, este stabilit prin lege;
- termen judiciar (jurisdicţional); este acordat de instanţă debitorului.

4. După criteriul cunoaşterii :

- termen cert, a cărui împlinire este cunoscută (îţi împrumut 100.000 lei până la 1
iunie 2001);
- termen incert , a cărui împlinire nu este cunoscută ca dată calendaristică (dar se va
[mplini data morţii creditorului într-un contract de vânzare cu clauză de întreţinere).

44
 De reţinut este faptul că: termenul afectează numai executarea actului nu şi existenţa
sa.
Termenul suspensiv întârzie începutul :
- executării dreptului subiectiv şi
- executării obligaţiei corelative.
termenul extinctiv marchează stingerea:
- dreptului subiectiv şi
- obligaţiei corelative.
Exemplu: împlinirea termenului închirierii marchează încetarea dreptului de a folosi
bunul ce-i formează obiectul şi [ncetarea obliga ţiei de a asigura liniştita folosinţă.

CONDITIA - ca modalitate a actului juridic

Condiţia - este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa
(naşterea ori desfiinţarea) actului juridic civil.
Deci: Condiţia este eveniment - viitor şi
- nesigur
Termenul este eveniment - viitor şi
- sigur
Regulile generale privind condiţia sunt stabilite în Codul civil : “Despre obligaţiile
condiţionale” (Secţiunea I-a Cap.VI din Titlul III - “Despre contracte şi convenţii.”

Clasificare şi efecte
1. După criteriul efectului, este de două feluri suspensivă şi rezolutorie.
Este suspensiv ă acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde naşterea actului juridic
(art.1017 Codul civil prevede : “de care depinde perfectarea actului”).
“Iţi vând, dacă mă mut cu domiciliul şi serviciul până la începutul anului viitor, în
Ploieşti”.
Este rezolutorie acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea actului
juridic civil. Exemplu - Prezentul contract se desface dacă “vânzătorului i se naşte un copil în
doi ani de la încheierea contractului”.
2. După criteriul legăturii cu voinţa părţilor a realizării evenimentului condiţia este:
- cauzală;
- mixtă;
- potestativă.
Este cauzal ă acea condiţie a cărei realizare depinde de hazard, de întâmplare,
independenţă de voinţa părţilor.
Este mixtă condiţia a cărei realizare depinde de :
- voinţa uneia din părţi şi
- voinţa unei alte persoane, determinată.

Condi ţia potestativă este de două feluri:

1. potestativă pură - a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa unei părţi;
- dacă depinde de voinţa debitorului, condiţia este nulă (îţi
vând dacă vreau).
2. potestativă simpl ă, a cărei realizare depinde de voinţa unei părţi şi de un fapt
exterior sau de voinţa unei persoane nedeterminată.
După modul de formulare, condiţia este:
- pozitivă;
- negativă.

Efecte
Două sunt principiile care generează efectele condiţiei:
- condiţia afectează însăşi existenţa actului - adică naşterea ori desfiinţarea lui (spre
deosebire de termen care afectează numai executarea);
- condiţia îşi produce efectele retroactiv – exemplu tunc.

Sarcina ca modalitate a actului juridic civil

45
 Sarcina este o obliga ţie: - de a da
- de a face
- de a nu face
- impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit – (liberalităţi).
Reglementare - Codul civil nu conţine o reglementare generală a sarcinii, aşa cum
există pentru termen şi condiţie.
Codul cuprinde numai aplicaţii ale acestei modalităţi, în materia donaţiei şi în cea a
legatului.

Clasificare
In funcţie de persoana beneficiarului, sarcina este:
- în favoarea dispunătorului;
- în favoarea gratificatului;
- în favoarea unei terţe persoane.
Efecte
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil în caz de neexecutare a ei, ci
numai eficacitatea acestuia.
Neexecutarea sarcinii atrage, în principal, sacţiunea revocării (mai precis rezoluţiunii)
actului juridic cu titlu gratuit.
Cap.III
Efectele actului juridic civil
Noţiunea şi determinarea efectelor actului juridic civil
Defini ţie
Prin efectele actului juridic civil se înţeleg drepturile subiective şi obligaţiile civile la
care dă naştere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act.
Intre efectele actului juridic şi conţinutul raportului juridic civil există identitate.

Determinarea efectelor
Prin “determinarea efectelor actului juridic civil” înţelegem stabilirea ori fixarea
drepturilor subiective şi obligaţiilor civile pe care le-a generat, modificat ori stins un astfel de
act.
Faza prealabilă şi obligatorie a stabilirii efectelor actului juridic civil este aceea a
dovedirii actului.
Următoarea fază constă în interpretarea clauzelor actului.
Principalele reguli de interpretare a actului juridic civil, sunt:
- “Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar
nu după sensul literal al termenilor ” (art.977 Codul civil);
- “Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce
poate acea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul” (art.978 Codul civil);
- “Termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte
mai mult cu natura contractului” (art.979 Codul civil).
- “Dispoziţiile îndoioase se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat
contractul” (art.980 Codul civil);
- “Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt exprese într-însul”
(art.981 Codul civil);

- “Toate cauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei

înţelesul ce rezultă din actul întreg” (art. 982 Codul civil);
- “Când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă”
(art.983 Codul civil);
- “Convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările,
ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa”.

Principiile efectelor actului juruidic civil şI eccepţiile lor

Principiile efectelor actului juridic civil sunt regulile de drept civil care arată cum şi
faţă de cine se produc aceste efecte.
Excepţiile de la principii sunt acele situaţii, în care regulile menţionate nu se aplică.

46
 Principiile efectelor actului juridic civil sunt trei:
- principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanta);
- principiul irevocabilităţii;
- principiul relativităţii, (res inter alios, acta, alüs neque nocere, neque prodesse
potest).

Principiul forţei obligatorii

Se defineşte acest principiu pornind de la art.969 alin.1 Codul civil - “Convenţiile
legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.

Defini ţie. Este acea regulă a efectelor actului juridic civil potrivit căreia actul juridic
civil legal încheiat se impune autorilor sau autorului actului întocmit ca legea, sau
contractul este legea părţilor.

Cazuri de restr@ngere a forţei obligatorii

Excepţii
- încetarea contractului de mandat din cauza morţii, interdicţiei, insolubilităţii şi
falimentului mandamtului ori mandatarului, după caz (art.1552 pct.3 Codul civil);
- încetarea contractului de locaţiune “când lucrul a pierit în total sau s-a făcut
netrebnic spre obişnuita întrebuinţare ” (art.1439 alin.1 Codul civil);
- prorogarea (prelungirea) efectelor actului juridic, prin efectul legii, peste termenul
stipulat de părţi; exemplu cazul prelungirii contractelor de închiriere la care se referă art.1
din Legea nr.17/1994.
- prelungirea efectelor actului cu executare succesivă datorită suspendării temporare
a executării lui (exempluun caz de forţă majoră, când intervine tot o prelungire, dar forţată a
efectelor actului;
- revizuirea efectelor actului juridic din cauza ruperii echilibrului contractual în
schimbarea împrejurărilor avute în vedere de părţi, la data încheierii actului juridic - exemplu
teoria impreviziunii (rebus, sic non stantibus) a împrejurărilor care nu mai stau aşa.
Ca aplicaţie legislativă a teoriei impreviziunii cităm prevederile imperative ale art.43
alin.3 din L.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe “în cazul unei disproporţii
evidente între renumeraţia autorului operei şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea
drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente
revizuirea contractului sau urmărirea convenabilă a renumeraţiei”.

Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

Acest principiu este prevăzut expres de al.2 art.969 Codul civil “Convenţiile nu pot fi
revocate prin voinţa unei din părţi ci prin consimţământu mutual (prin acordul părţilor)”.

Principiul irevocabilităţii poate fi deţinut ca regula de drept potrivit căreia:

- actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi,
- iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar,
din partea autorului actului.
Irevocabilitatea este o consecin ţă şi o garanţie a principiului forţei obligatorii a actului
juridic civil.

Excepţii de la principiu
Distingem două categorii de excepţii:
- excepţia în categoria actelor bilaterale (sau multilaterale);
- excepţia în categoria actelor unilaterale.
Excepţiile de la irevocabilitate, pentru convenţii, se încadrează în formula art.969 al.2
Codul civil “Ele se pot revoca....din cauze autorizate de lege”.
De aici, rezultă că revocarea convenţiei prin consimţământul mutual al părţilor nu
constitu excepţie de la principiul irevocabilităţii, ci reprezintă un aspect al principiului
libertăţii actelor juridice civile.

47
 Excepţiile de la irevocabilitate în categoria actelor bilaterale
- art.937 Codul civil. “Orice donaţie între soţi în timpul maritagiului este revocabilă ”
(alin.1);
- art.1436 Codul civil. “Dacă contractul de locaţiune a fost fără termen, concediul
(adică denunţarea, trebuie să se dea de la o parte la alta, observându-se termenele defipte
de obiceiul locului” (alin.2);
- art.1523 Codul civil. “Societatea încetează : prin voinţa expresă de unul sau mai
mulţi asociaţi de a nu voi a continua societatea”;
- art.1616 Codul civil.“Dreptul trebuie să se restituie deponentului îndată ce s-a
reclamat, chiar când s-a fi stipulat prin contract un anume termen pentru restituirea lui”;
- art.1552 pct.1 şI 2 Codul civil, “Mandatul se stinge:
1. prin revocarea mandatului;
2. prin renunţarea mandatarului la mandat”.
- denunţarea contractului de închiriere a unei locuinţe la cererea chiriaşului, cu
condiţia notificării prealabile într-un termen de minimum 60 de zile (L.114/1996 art.24 lit.a şi
b, republicată);
- denunţarea unor contracte de către judecătorul sindic (art.46 aln.1,3 şi 5 din L
64/1995 privind ponderea reorganizării şi a falimentului modif. prin L.99/1999);
- încetarea contractului petrolier prin renunţarea titularului său (art. 19 pct.b şi art.21
din L 134/1995);
- denunţarea de comandă a unei opere viitoare (L.8/1996, art.46 alin.2);
- încetarea contractului de concesiune prin denunţa unilaterală de către consesionar
(art.35 lit.b L.219/1998).

Excepţii de la irevocabilitate în categoria actelor unilaterale

- testamentul este esenţialmente revocabil art.922 Codul civil;
- retractarea (retragerea) renunţării la moştenire (art.701 Codul civil);
- oferta poate fi revocată, până în momentul ajungerii ei la destinatar (art.37 Codul
civil);
- consimţământul părţilor său, după caz, al părintelui exprimat la adopţia copilului
poate fi revocat în termen de 30 de zile de la data întocmirii înscrisului autentic prin care
acesta a fost exprimat (art.8 alin.2 din O.U.G.nr.25/1997).
Principiul obligativităţii şi principiul irivocabilităţii dobândesc anumite particularităţi în
cazul contractelor sinalagmatice, contracte ce produc următoarele efecte specifice:
1. excepţia de neexecutare (excepţia non adimpleti contractus)
2. rezoluţiunea sau reziliere pentru neexecutarea culpabilă
3. riscul contractului.
Aceste efecte vor fi analizate în partea a II-a a dreptului civil, la teoria obligaţiilor.

3. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil - res inter alios acto, alüs neque
nocere, neque prodesse potest.
Acest principiu este consacrat în art.973 Codul civil care prevede “Convenţiile n-au
efect decât între părţile contractante”.
Acest act produce efecte numai faţă de autorii sau autorul actului, el neputând să
profite ori să dăuneze actor persoane.
Iar traducerea din latină a principiului = un act încheiat între anumite persoane nici
nu avantajează şi nici nu dezavantajează pe altcineva.
Inţelegerea acestui principiu ca şi a excepţiilor sale presupune, precizarea noţiunilor
de:
- părţi;
- avânzi cauză ;
- terţi
deoarece în raport cu un anumit act juridic toare subiectele de drept civil se plasează în una
din aceste trei noţiuni.
1. Parte = este persoana care încheie actul, fie personal, fie prin reprezentare, şi în
patrimoniul ori persoana căreia se produc efectele actului juridic întrucât a exprimat un
interes personal în acel act.

48
 Termenul “parte” desemnează atât una din părţile unu act bilateral sau multilateral
cât şi pe autorul actului unilateral.
“Parte” este persoana nu numai care încheie direct şi personal actul juridic civil, ci
parte este şi persoana care îl încheie prin reprezentantul său.
2. Având cauză este persoana care, deşi n-a participat la încheierea actului, totuşi
suportă efectele acestuia, datorită legăturii sale juridice cu părţile actului.

Există 3 categorii de avânzi - cauză:

- succesorii universali şi succesorii cu titlu universal;
- succesorii cu titlu particular;
- creditorii durografori.
- Este succesor universal persoana care dobânde şte un patrimoniu , adică o
universalitate (universitas bonorum):
- moştenitorul legal unic;
- legatorul universal;
- persoana juridică ce dobândeşte un patrimoniu prin efectul comasării
(fuziune şi absorbţie).
- este succesor cu titlu universal persoana ce dobândeşte o fracţiune dintr-un
patrimoniu
- moştenitorii legali;
- legatarii cu titlu universal;
- persoana juridic` ce dobândeşte o parte din patrimoniul unei persoana
juridic` divizată (total sau parţial)
Succesorii universali şi cu titlu universal formează o singură categorie de avânzi-cauză
deoarece între ei există numai o deosebire cantitativă, nu calitativă.
Din punct de vedere juridic, succesorii universali şi cu titlu universal sunt continuatori
ai personalităţii autorului lor.
Calitatea lor de a fi avânzi- cauză constă în aceea că actul juridic încheiat de autorul
lor îşi produce efectele şi faţă de ei. Aceşti succesorii preiau în principiu toate drepturile şi
obligaţiile autorului, sau o parte a lor (spunem în principiu pentru că nu se transmit
drepturile strâns legate de persoana autorului care sunt drepturi incesibile).
- Succesorii cu titlu particular - sunt persoane care dobândesc un anumit drept, privit
individual (ut singuli):
- cumpărătorul;
- donatarul;
- legatarul cu titlu particular;
- persoana juridic` ce dobândeşte activul net ca efect al dizolvării altei
persoana juridic` .
Calitatea sa de având cauză nu se apreciează în raport cu actul prin care a dobândit
un anumit drept (în acest caz având poziţia juridică de parte), ci în raport cu acte anterioare
ale autorului, referitoare la acelaşi drept sau bun, încheiate cu alte persoane, respectându-
se şi cerinţele de publicitate, dacă legea le cere.
Exemplu prevăzut de art.1441 Codul civil; privindu-l pe cumpărătorul unui bun ce
formează obiectul unui contract de locaţiune anterior.

3. Creditorii chirografori - sunt acei creditori care nu au o garanţie reală pentru creanţa
lor (gaj ori ipotecă). Aceşti creditori au garantată creanţa doar cu un drept de “gaj general”,
potrivit art.1718 Codul civil care prevede “oricine este obligat personal, este ţinut de a
îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.
Ei au calitate de avânzi cauză faţă de debitorii lor deoarece ei suportă influenţa actelor
juridice patrimoniale încheiate de debitori cu alte persoane, prin care activul patrimonial
deci “gajul general”, se măreşte sau se micşorează.
Totuşi, calitatea de având cauză a creditorului încetează faţă de actele încheiate de debitor în
frauda intereselor sale.
Impotriva acestor acte (faţă de care devine terţ), creditorul chirografor poate intenta
acţiunea revocatorie sau pauliană (potrivit art.975 Codul civil) sau acţiunea în declararea
simulaţiei (art.1175 Codul civil).

49
 Terţii sunt persoanele străine de actul juridic - pentrus extranei - şi faţă de care nu se
produc efectele unui act juridic la care n-au participat.
Putem menţiona că, între “avânzi cauză” şi “terţi” poate exista un transfer, în sensul
că, aceeaşi persoană poate fi având cauză în raport cu un anumit act juridic civil al autorului
său şi să fie terţ în raport cu alt act juridic, încheiat de acelaşi autor.

Excepţii de la principiul relativităţii

Excepţiile de acest principiu sunt tocmai cazurile în care actul juridic civil ar produce
efecte şi faţă de alte persoane decât părţile, prin voinţa părţilor actului.
Excepţiile prevăzute de literatura juridică sunt aparente şi reale, deşi nu există o
unanimitate de opinii cu privire la calificarea anumitor situaţii ca fiind excepţii reale sau
aparente.

Excepţii aparente
1) Situaţia avânzilor cauză
- succesorii universali şi cu titlu universal sunt “continuatori” ai autorilor lor, fiind,
deci, asimilaţi părţilor;
- succesorii cu titlu particular, iau locul (în măsura arătată) părţii actului juridic;
-creditorii chirografori - pe de o parte, actul încheiat de debitor nu dă naştere la
drepturi şi obligaţii pentru ei, direct ci pentru debitor, şi pe de altă parte, dreptul de a ataca
actul fraudulos izvoreşte lege, iar nu din actul debitorului încheiat cu terţul.
2. Promisiunea faptei altuia (numită şi convenţie de porte-fort).
Aceasta constă în convenţia prin care o parte - promitentul - se obligă faţă de cealaltă
parte - creditorul promisiunii - să determine pe o a treia persoană - terţ - să ratifice actul
încheiat în absenţa sa.
Este o excepţie aparentă, deoarece, ceea ce se promite este propria faptă a
promitentului, de a determina pe cineva să adere la un act.
Deci terţul va fi obligat numai dacă se obligă personal ori prin reprezentant, ratificând
actul care, până la acel moment, îI era inopozabil; deci “terţul” devine “parte” în act prin
voinţa sa iar dacă terţul nu ratifică actul, promitentul este ţinut să-l despăgubească pe
creditor.

3. Simula ţia
Simula ţia este operaţiunea în care ptrinr-un act aparent public, ostensibil, dar
mincinos, nereal se crează o altă situaţie decât cea stabilită printr-un act ascuns, secret, dar
adevărat.
Simulaţia îmbracă trei forme:
a) actul fictiv (actul public e încheiat numai de formă, fiind contrazis de actul secret,
numit şi “contraînscris”);
b) actul deghizat (în actul public se indică un anumit act - spre exemplu vânzare-
cumpărare, pe când în actul secret se arată adevăratul act dorit de părţi - spre exemplu o
donaţie);
c) interpunerea de persoane - prete-nom (prin actul secret se determină adevăratele
“părţi”, altele decât cele din actul public - ambele ori măcar una din ele)
Includem simulaţia printre excepţiile aparent, şi nu reale, deoarece dreptul terţului de
a invoca actul public, ori acela de a opta între actul public şi cel secret are ca izvor legea, iar
nu convenţia părţilor creatoare de simulaţie.

4. Reprezentarea
Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, numită
reprezentant, încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane numită
reprezentat, astfel încât efectele actului se produc direct şi nemijlocit în persoana
reprezentatului.
Reprezentarea poate fi:
- convenţională - cea care este generată de contractul de mandat (dându-se procură);
- legală - cea care izvorăşte din lege, în sensul că reprezentantul are dreptul de a
reprezenta de la lege.

50
 Reprezentarea este o excepţie aparentă deoarece:
1) în cazul reprezentării convenţionale - reprezentantul intră în noţiunea de parte a
actului juridic;
2) în cazul reprezentării legale - dreptul de a reprezenta este dat de lege, nu prin
actul altcuiva, fără voia reprezentantului.

5. Acţiunile directe
Acţiunea directă, reprezintă dreptul la acţiune conferit în unele cazuri creditorului,
printr-o dispoziţie expresă a legii, de a pretinde executarea creanţei sale direct de la un
debitor al debitorului său, deşi creditorul n-a fost parte la contractul încheiat între debitorul
său şi debitorul acestuia.
Codul civil reglementează două astfel de cazuri:
- în art.1488 Codul civil - în cazul contractului de antepriză de clădiri, lucrătorii
angajaţi de antreprenor (care sunt terţi fără de contract de antepriză) au dreptul de a acţiona
direct pe beneficiarul construcţiei (client, acesta fiind terţ faţă de contractul dintre
antreprenor şi lucrător) pentru plata sumelor ce li se cuvin, dar numai în măsura în care
clientul s-ar găsi dator către antreprenor, în momentul intentării acţiunii;
- art.1542 Codul civil alin.2 - dacă prin executarea contractului de mandat,
mandatarul şi-a substituit, pe baza unui contract separat, o altă persoană, mandantul (în
primul contract) are dreptul de a acţiona în instanţă pe submandatar, deşi este terţ faţă de
contractul prin care s-a produs substituirea.
Sunt excepţii aparente, pentru că izvorul dreptului îl constitue legea, iar nu actul
individual, încheiat de alte persoane decât titularul dreptului subiectiv de a exercita
“acţiunea directă”.
Stipula ţia pentru altul - excepţie veritabilă de la principiul relativităţii (contractul în
favoarea unei terţe persoane).
Stipulaţia pentru altul este actul bilateral prin care o parte - stipulantul - convine cu
cealaltă parte - promitentul - ca acesta din urmă să efectueze o prestaţie în favoarea unei a
treia persoane - terţul beneficiar, care nu participă la încheierea actului, nici direct, nici prin
reprezentare.
Dreptul terţului se naşte direct şI în puterea convenţiei dintre stipulant şi promitent.
Doar exerciţiul dreptului subiectiv astfel născut depinde de voinţa terţului beneficiar.
O aplicaţie a acestui contract o găsim în Codul civil prin reglementarea rentei viagere
(art.1642) şi a donaţiei cu sarcini (art.828 şi 830).
Cap.IV
NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL
Legislaţia noastră nu cuprinde o definiţie a nulităţii literatura de specialitate a
formulat mai multe definiţii din care amintim:
Nulitatea este acea sancţiune de drept civil, care lipseşte actul juridic de efectele
contrării normelor juridice editate pentru încheierea sa valabilă
Nulitatea intervine în cazul în care nu se respectă condiţiile de validitate ale actului
juridic civil.
Funcţiile nulităţii:
- func ţia preventivă, constă în efectul inhibitoriu pe care-l exercită asupra subiectelor
de drept civil, tentate să încheie actul juridic civil cu nerespectarea condiţiilor sale de
validitate;
- func ţia sancţionatorie - aceasta presupune tocmai înlăturarea efectelor contrare
legii;
- func ţia de mijloc de garan ţie a principiului legalităţii - apare ca un mijloc de
asigurare a respectării ordinii publice şi bunelor moravuri.
Delimitarea nulităţii
Pentru o mai bună înţelegere a nulităţii este necesar să o delimităm de alte cauze de
ineficacitate a actului juridic civil cum ar fi: rezoluţiunea, rezilierea, conducitatea,
revocarea, inopozabilitatea.

a) Nulitate - rezoluţiune

51
 Delimitarea presupune cunoaşterea conceptelor în cauză, semnalând asemănările şi
deosebirile de regim juridic dintre ele.
Nulitatea reprezintă lipsirea de efecte a unui act juridic încheiat cu nerespectarea
normelor privind condiţiile de validitate.
Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalogmatic, cu executare uno ictu,
pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.

Asemănări
- ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil;
- ambele produc efect retroactiv (exemplutunc);
- ambele sunt (în principiu) judiciare, deoarece presupun o hotărâre a organului de
jurisdicţie competent.

Deosebiri
- dacă nulitatea presupune un act nevalabil;
- dacă rezoluţiunea presupune un act valabil încheiat;
- dacă nulitatea se aplică oricărui act juridic civil;
- rezoluţiunea priveşte doar contrctele sinalogmatice cu executare uno-ictu;
- dacă la nulitate cauzele sunt contemporane momentului încheierii actului;
- la rezoluţie cauza - neexecutarea culpabilă de către una dintre părţi - este ulterioară
momentului încheierii;
- prescripţia extinctivă este supusă reguli diferite, în ce priveşte începutul ei.

b) Nulitate-reziliere
Rezilierea este încetarea - desfacerea - unui contract sinologmatic, cu executare
succesivă, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi. Intre nulitate şi
reziliere există, în esenţă aceleaşi asemănări şu deosebiri ca şu în cazul nulitate-rezoluţiune,
cu menţiunea că efectele, de data asta, nu sunt retroactive, ci numai pentru viitor -
exemplununc.

c) Nulitate-caducitate
Caducitatea este o cauză de ineficacitate constând în faptul că lipseşte actul juridic
civil de orice efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale şI independent
de voinţa autorului actului.
Exemplu - neacceptarea ofertei de către destinatarul şu determină conducitatea
ofertei.
Asemănări
- ambele sunt cazuri de ineficacitate.

Deosebiri
- nulitatea presupune un act nevalabil;
- canducitatea presupune un act valabil;
- nulitatea retroactivează (exemplutunc);
- canducitatea produce efecte nuami pentru viitor (exemplununc) deoarece pentru
trecut nu s-au produs nici un fel de efecte ale actului;
- nulitatea presupune cauze contemporane încheierii actului;
- canducitatea presupune o cauză ulterioară încheierii şi străină de voinţa autorului
actului.

d) Nulitate-revocare
Revocarea desemnează acea sancţiune de drept civil care constă în înlăturarea
efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a
sarcinii.

Asemănări
- ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil
deosebiri

52
 - nulitatea presupune un act nevalabil;
- revocarea presupune un act valabil încheiat;
- nulitatea presupune cauze contemporane momentului încheierii actului;
- revocarea presupune cauze ulterioare încheierii actului
- nulitatea este aplicabilă oricărui act juridic civil;
- revocarea se aplică, în principiu, actelor cu titlu gratuit (liberalităţi);
- şu prescripţia extinctivă a acţiunilor (sunt reguli diferite).

Nulitate-inopozabilitate
Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii unor cerinţe de
publicitate faţă de terţi sau a lipsei ori depăşirii puterii de a reprezenta.

Deosebirile
- nulitatea presupune un act nevalabil;
- inopozabilitatea presupune un act valabil încheiat;
- pentru nulitate - efectele privesc atât părţile cât şi terţii;
- pentru inopozabilitate - efectele actului se produc faţă de părţi, dar nu se produc faţă
de terţi;
- cauzele care determină nulitatea sunt contemporane încheierii actului;
- cauzele ce determină inopozabilitatea constau în neîndeplinirea unor formalităţi
ulterioare încheierii lui (ca regulă);
- nulitatea relativă poate fi “confirmată”;
- inopozabilitatea poate fi înlăturată prin “ratificare” (termenii nu sunt sinonimi.

53