1.

Definiția dreptului

Dreptul este ansamblul reglementărilor cu caracter obligatoriu instituite sau recunoscute de

stat, a căror finalitate este ordonarea relațiilor sociale, care se îndeplinește pe baza conștiinței juridice a
membrilor societății, iar la nevoie prin intermediul forței de constrângere a statului.

În sistemul juridic conceptul de ,,drept” are următoarele accepțiuni:

 Dreptul obiectiv - reprezintă ansamblul normelor juridice adoptate de stat cu scopul de a

reglementa relațiile dintre oameni în cadrul societății;

 Dreptul pozitiv - reprezintă componenta activă a dreptului obiectiv, respectiv totalitatea

normelor juridice aflate în vigoare la un moment dat pe un anumit teritoriu;

 Dreptul subiectiv – reprezintă posibilitatea unei persoane, recunoscută și ocrotită de dreptul

obiectiv (de lege), de a avea o anumită conduită și de a pretinde persoanei obligate să
aibă o comportare corespunzătoare dreptului său, comportare care poate fi impusă la
nevoie prin forța de constrângere a statului;

2. Apariţia şi dezvoltarea dreptului

Este cunoscut şi recunoscut că omul nu poate trăi decât în societate şi că orice societate ori
colectivitate umană, în general, are nevoie de organizare, ordine şi disciplină, în care scop apar anumite
reguli de conduită, norme menite a organiza convieţuirea, a armoniza şi orienta într-un anumit mod şi
sens interesele lor.

Dreptul nu este static, imuabil, dat odată pentru totdeauna. Dimpotrivă, ca fenomen social el
este în evoluţie istorică şi poartă amprenta epocilor istorice ca şi a particularităţilor spirituale ale
popoarelor. Pornind de la existenţa dinamică a dreptului, ştiinţa juridică încearcă să ordoneze şi să
clasifice pe anumite categorii – tipuri sau familii, dreptul existent de-a lungul istoriei.

 O primă familie este reprezentată de dreptul romano-germanic sau continental – caracterizat

prin descendenţa sa romană şi forma de exprimare predominantă în legi şi tendinţa de
codificare, cum este dreptul francez, cel german, cel spaniol.

 O alta este familia sau sistemul de common-law (specific pentru Anglia, S.U.A. şi alte ţări ce au
urmat exemplul englez) în care predomină forma necodificată, cutumiară şi juristprudenţială,
alături bineînţeles de legile scrise.

 Mai există o grupare, a sistemelor filozofice sau religioase de drept (sau tradiţionale) unde s-ar
încadra sistemul islamic, sistemul hindus, sistemul chinez tradiţional.

3. Ramurile dreptului contemporan şi ale dreptului românesc actual

În sistemul dreptului contemporan distingem ca ramuri de drept, ramurile corespunzătoare

diviziunii în drept public şi drept privat. În dreptul public intră dreptul constituţional, dreptul
administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual (penal şi civil), dreptul internaţional
public iar în dreptul privat, dreptul civil, dreptul comercial, dreptul comerţului internaţional, dreptul
internaţional, privat etc. S-a conturat, aşa cum menţionam, existenţa unui drept mixt (dreptul muncii,
dreptul familiei, legislaţie socială, legislaţie rurală etc.).

Aspecte referitoare la obiectul unor ramuri de drept

 Dreptul constituţional cuprinde totalitatea normelor juridice ce stabilesc principiile

fundamentale ale structurii social-economice şi ale organizării de stat, sistemul, principiile de
organizare şi de funcţionare ale organelor statului, precum şi drepturile şi, îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor.

 Dreptul administrativ cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează

raporturile sociale ce formează obiectul administraţiei de stat. El se referă la organizarea
organelor administraţiei de stat, la raporturile lor reciproce şi cu alte organe de stat precum şi la
modalităţile de exercitare a competenţei cu care sunt înzestrate organele administraţiei de stat.

 Dreptul financiar cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea

financiară a organelor de stat, întocmirea bugetului, perceperea impozitelor stabilite, modul de
cheltuire a mijloacelor băneşti ale statului, creditul, asigurările.

 Dreptul civil cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile

patrimoniale în care părţile se află pe poziţii de egalitate juridică. De asemenea dreptul civil
include şi norme juridice care reglementează relaţiile sociale nepatrimoniale în care se
manifestă individualitatea persoanei cum ar fi numele, dreptul de autor, domiciliul, starea civilă.

 Dreptul muncii cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile

sociale de muncă. Relaţiile din acest domeniu apar în legătură cu folosirea dreptului la muncă,
condiţiile muncii, ale salarizării, ale angajării, concedierii, în legătură cu drepturile salariaţilor.

 Dreptul penal cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc în conformitate cu

interesele societăţii, ce fapte sunt considerate infracţiuni şi care este măsura pedepsei pe care
trebuie să o aplice justiţia, celor care s-au făcut vinovaţi de săvârşirea acestor fapte socialmente
periculoase prevăzute de legea penală.

 Dreptul internaţional are o situaţie specială el neintrând în sistemul intern de drept al

vreunui stat. Aceasta nu reprezintă în condiţiile actuale, voinţa unui singur stat, ci a mai multor
state. Dreptul internaţional contemporan este definit ca totalitatea normelor care se creează
prin acordul dintre state, suverane şi egale în drepturi, care exprimă voinţele concordante ale
acestor state, reglementează relaţiile dintre ele, aceste norme fiind asigurate în caz de
necesitate prin constrângere exercitată de către state individual sau colectiv.

4. Conceptul de izvor al dreptului

În teoria dreptului, precum şi în general, în ştiinţele juridice conceptul de izvor al dreptului este
folosit într-un sens specific, strict juridic, prin care se au în vedere formele de exprimare a normelor
juridice – actele normative (legi, decrete), obiceiul juridic, practica judiciară etc.

 Izvoarele materiale desemnează faptul social, forţele creatoare sau factorii care configurează
dreptul, geneza dreptului.
  Izvoarele formale au în vedere mijlocul cu ajutorul căruia se exprimă izvorul material, forma pe
care o îmbracă dreptul în ansamblul normelor sale. Pe acestea le avem, de regulă, în vedere
atunci când vorbim de izvoarele dreptului.

Puterea de stat fie că formulează direct, nemijlocit normele în diferite acte normative – legi,
decrete, hotărâri etc., fie că recunoaşte valoarea juridică a unor reguli formulate pe alte căi, având alte
forme – obiceiuri, precedentul judiciar, actele unor organisme nestatale etc. Din această împrejurare s-a
ajuns şi la diferenţierea izvoarelor dreptului în directe şi indirecte (mediate sau complexe). Sunt
considerate izvoare directe actele normative – legea, decretul, hotărârea etc. – deoarece acestea sunt
elaborate nemijlocit de organele de stat, câtă vreme obiceiul sau actele organizaţiilor nestatale pentru a
căpăta forţă juridică şi a deveni izvoare de drept au nevoie şi de recunoaşterea sau sancţionarea lor de
către autoritatea publică.

5. Legea şi celelalte acte juridice normative

Legea şi actele normative, în general, reprezintă categoria foarte importantă a izvoarelor

dreptului în toate sistemele de drept căpătând un caracter predominant, cu deosebire în epoca
modernă şi contemporană.

Este potrivit să facem unele precizări terminologice privind categoria generică de act juridic
normativ şi cea de lege. Primul concept defineşte toate formele sub care apar normele juridice edictate
de organele statului – lege, decret, hotărâre, ş. a.

Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor al dreptului,
adoptat de Parlament, ca organ suprem al puterii de stat şi exponent al puterii suverane a poporului.
Legea se distinge de celelalte acte normative atât prin poziţia ei superioară în sistemul izvoarelor
dreptului, fiind edictată de organul suprem reprezentativ al puterii de stat, potrivit unei proceduri
anume stabilite, cât şi prin conţinutul normativ al reglementărilor instituite de ea.

Din punct de vedere al forţei juridice se disting următoarele categorii de legi:

 constituţionale sau fundamentale;

 organice (adoptate cu două treimi din voturi);

 ordinare – celelalte legi (adoptate cu majoritate simplă).

Constituţia are o poziţie deosebită în ierarhia legilor şi a celorlalte acte normative, a tuturor
izvoarelor dreptului, întrucât dispune de forţa juridică superioară faţă de toate acestea; conţinutul
acestora trebuie să fie totodată, conform prevederilor Constituţiei.

Respectarea Constituţiei şi a legilor date în temeiul ei devine un principiu fundamental al statului de

drept, obligatoriu pentru toţi, fără excepţie, inclusiv pentru organele supreme – parlament, şef de stat,
guvern şi celelalte organisme ale puterii politice. Desigur modificarea legii fundamentale poate avea loc,
dar numai în condiţiile stabilite de Constituţia însăşi

În analiza legii, menţionăm că teoria dreptului şi practica unor ţări, inclusiv a ţării noastre,
distinge şi categoria legilor organice, adică acele legi care iniţial se refereau la organizarea, funcţionarea
şi structura diferitelor organe ale statului, dar care pot cuprinde şi alte domenii şi care au o poziţie
distinctă în ierarhia legislativă, ele situându-se între Constituţie şi legile ordinare.
 Codurile ca o formă anume sistematizată într-un domeniu dat, sunt tot legi. De altfel, în practica
legislativă românească adoptarea codurilor s-a făcut prin legi. După ce am evidenţiat conţinutul
normativ al legii ca izvor de drept, este necesar să adăugăm, de asemenea, ca o caracteristică ce ţine de
formă, dar foarte importantă, faptul că legea se adoptă după o anumită procedură precis stabilită (de
Constituţie, Regulamentul Parlamentului) şi a cărei respectare este obligatorie, ca o condiţie a validităţii
ei. Astfel procedura de adoptare a legii cunoaşte ca momente distincte şi precis determinate, iniţiativa
legislativă, dezbaterea proiectului de lege, votarea şi adoptarea legii.

În caracterizarea legilor este cunoscută de asemenea, clasificarea lor în: generale, speciale şi
excepţionale. Distincţia între legea generală şi specială trebuie văzută în mod complex, în sensul că legea
specială intervine cu o reglementare aparte, deosebită, particulară faţă de reglementările legii generale,
comune denumită şi dreptul comun.

Pe de altă parte, aceeaşi lege sau dispoziţie poate să aibă caracter general sau special după cum
o raportăm la o altă reglementare mai generală sau specială. Importanţa distincţiei în lege generală şi
specială priveşte procesul de interpretare şi aplicare. Legea specială se aplică materiei pe care o
reglementează, iar în caz de concurs, cu legea generală se aplică legea specială.

Actele normative subordonate legii

Actele normative subordonate legii au denumiri şi forme diferite în sistemul de drept al fiecărui
stat. Ele pot fi, totuşi, clasificate ca: acte ale şefului statului, purtând denumirea de regulă, de decrete,
acte ale organelor centrale executive (Guvern, Consiliu de miniştri, ministere etc.) având denumirea de
hotărâri, ordonanţe, regulamente, ordine, instrucţiuni, decizii, precum şi acte ale organelor locale,
(hotărâri, decizii, ordine).

Decretele – de regulă, acte ale şefului statului (la noi ale Preşedintelui), potrivit domeniilor în
care sunt date, precum şi practicii conducerii de stat – sunt în principiu acte concrete, individuale
(denumiri sau rechemări în funcţie, de acordări şi avansări în grade militare, graţieiri etc.).

Guvernul, ca organ al puterii executive adoptă în îndeplinirea atribuţiilor sale, hotărâri, pe baza
şi în vederea executării legilor.

Ordonanţele se emit în temeiul unei legi temporare de abilitare, în condiţiile “delegării

legislative”, în domenii ce ţin de legile ordinare. Aceste ordonanţe sunt supuse aprobării ulterioare prin
lege.

Sunt izvoare ale dreptului, de asemenea, instrucţiunile, ordinele şi alte asemenea acte (cu
denumiri diferite) cu caracter normativ ale miniştrilor şi celorlalţi conducători ai organelor centrale ale
administraţiei de stat.

Hotărârile organelor locale ale administraţiei de stat, în măsura în care au caracter normativ,
sunt de asemenea, izvoare de drept.

Alte izvoare de drept

Jurisprudenţa, (precedentul judiciar sau practica judiciară) ca izvor de drept, admite ca o

hotărâre judecătorească, mai ales când este dată de instanţele superioare să devină obligatorie în
soluţionarea unor cauze similare viitoare.
 Cutuma, spre deosebire de uzanţă sau practică, ca izvor de drept, este o regulă de conduită ce
se formează ca urmare a aplicării ei repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată într-o
colectivitate umană.

6. Conceptul de normă juridică

Norma juridică ca element constitutiv al dreptului este o regulă de conduită, generală şi

impersonală, cu aplicare repetată, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta a cărei
respectare este asigurată la nevoie de forţa coercitivă a statului.

Scopul normei juridice sau regulii de drept corespunde finalităţii dreptului şi anume de a asigura
convieţuirea socială, orientând comportarea oamenilor în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor
sociale potrivit idealurilor şi valorilor ce guvernează societatea respectivă.

Prin natura sa, norma juridică este o regulă cu caracter general şi impersonal. De aici decurge
faptul că regula de conduită prescrisă de normă este o regulă tipică, menită să se aplice la un număr
nedefinit de cazuri şi de persoane. Conduita tipică prescrisă de norma juridică stabileşte drepturile şi
obligaţiile participanţilor la viaţa juridică, ale subiecţilor raporturilor juridice, în mod generic.

Norma juridică este de asemenea impersonală, aceasta subliniind faptul că norma juridică nu se
adresează unei sau unor persoane anume, prestabilite şi identificate ca atare. Caracterul impersonal nu
înseamnă însă că fiecare normă vizează absolut pe toată lumea. Unele norme pot viza toţi cetăţenii,
altele vizează numai o anumită categorie de persoane ca de exemplu cei care se încadrează într-un
anumit statut social cum ar fi cel de alegători, funcţionari publici, proprietari, chiriaşi, pensionari etc.

Norma juridică este obligatorie. Fiind destinate să stabilească în societate o anumită ordine de
drept, în mod necesar regulile de drept trebuie să aibă un caracter obligatoriu, altfel n-am mai avea
certitudinea că în societate se va instaura ordinea socială dorită de legiuitor. Normele de drept,
conţinând precepte de conduită nu sunt simple indicaţii sau doleanţe, ci reprezintă o poruncă, un ordin,
o dispoziţie obligatorie.

Clasificarea normelor juridice

Există diferite clasificări ale normelor juridice, în funcţie de criteriul avut în vedere.

 După obiectul pe care-l reglementează, adică relaţiile sociale la care se referă normele juridice,
se constituie şi disting ramurile de drept şi instituţiile juridice (drept constituţional, drept penal,
drept civil, dreptul electoral, dreptul de proprietate etc.). Acesta poate fi şi un criteriu de
clasificare a normelor juridice, ca norme de drept constituţional, penal, civil, comercial etc.

 După forţa juridică pe care o au normele juridice, ţinând seama de ierarhia şi forma de
exprimare ca acte normative, distingem norme din legi, norme din decrete, din hotărâri ale
guvernului, ş.a.m.d.

 După sfera de aplicare şi gradul de generalitate avem norme generale, norme speciale şi norme
de excepţie.

 După modul în care sunt redactate normele, distingem norme juridice complete, şi norme
juridice incomplete care se completează cu trimitere la alte norme.
  O clasificare de importanţă deosebită este făcută din punct de vedere al caracterului conduitei,
a naturii conduitei pe care o prescriu. În general, literatura juridică contemporană clasifică
normele juridice, având în vedere acest criteriu, în onerative, prohibitive şi permisive.

Normele juridice onerative (onus, oneris = sarcină) sunt acelea care prescriu în mod expres obligaţia de a
săvârşi o acţiune.

Normele prohibitive sunt acelea care interzic săvârşirea unei acţiuni, a unei fapte. Acestei categorii de
norme juridice îi aparţine marea majoritate a normelor de drept penal, numeroase norme de drept
administrativ, ş.a.

Normele juridice permisive sunt acelea care, fără a obliga sau interzice în mod categoric o acţiune, o
conduită, prevăd posibilitatea ca subiectul să-şi aleagă singur o conduită, acţionând după propria
apreciere.

Raportul juridic

Prin intermediul reglementării juridice, relaţiile sociale capătă o fizionomie specifică şi devin raporturi
juridice. Într-o formulare lapidară, se poate spune că, raportul juridic este o relaţie socială
reglementată de norma juridică.

Premisele fundamentale ale apariţiei raportului juridic sunt: existenţa normei juridice, subiectele de
drept şi faptele juridice.

Înţelegerea conceptului raportului juridic implică abordarea trăsăturilor sale definitorii.

Raportul juridic este un raport social, stabilindu-se de fiecare dată, între oameni. Este de esenţa
dreptului, alteritatea, existenţa altei persoane.

Raportul juridic este, totodată un raport de voinţă.

Caracterul voliţional al raportului juridic este dat de faptul că aici intervine, pe de o parte voinţa statală,
exprimată în normele juridice cât şi voinţa subiecţilor participanţi la raportul juridic.

Istoricitatea reprezintă o altă trăsătură a raportului juridic, fizionomia acestuia fiind puternic marcată de
istoria societăţii, atât în ceea ce priveşte subiecţii de drept, drepturile şi obligaţiile pe care le cuprinde
cât şi cu privire la faptele cărora li se acordă semnificaţie juridică, variabilitatea acestor elemente
constitutive putându-se constata cu uşurinţă de la o etapă la alta a dezvoltării sociale, de la o ţară la alta.

Subiectele raportului juridic

Numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic fie în mod individual, ca persoane fizice, fie
organizaţi în diverse grupuri ca subiecte colective de drept. Pentru a fi subiect de drept persoana fizică
trebuie să aibă capacitate juridică. Aceasta desemnează aptitudinea generală şi abstractă a persoanei
de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic.

Capacitatea juridică este generală, când nu vizează un anumit domeniu, şi specială când se referă la un
anumit domeniu, ramură, instituţie (exemplu capacitatea juridică a militarilor, funcţionarilor).

În general capacitatea juridică este unică. În ramura dreptului civil se disting două aspecte. Capacitatea
juridică de folosinţă şi capacitatea juridică de exerciţiu.
Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de-aşi exercita drepturile şi de-aşi asuma
obligaţiile săvârşind acte juridice. Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana
devine majoră. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă,
prezumându-se că el nu are suficientă experienţă a vieţii şi nici suficient discernământ. Nu au capacitate
de exerciţiu:

a. minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;

b. persoana pusă sub interdicţie

Conţinutul raportului juridic

Drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială formează conţinutul
raportului juridic. Aceste drepturi şi obligaţii sunt prevăzute de norma juridică.

În cadrul raportului juridic dreptul subiectiv apare ca o posibilitate conferită de norma juridică titularului
dreptului (persoană fizică sau subiect colectiv de drept) de a pretinde subiectului pasiv să facă sau să nu
facă ceva, realizarea acestei posibilităţi fiind garantată de forţa de constrângere statală la care poate
recurge titularul dreptului în caz de nevoie.

După criteriul provenienţei lor drepturile subiective se clasifică în trei mari categorii:

- drepturi fundamentale care derivă din apartenenţa la societatea umană a fiecărui individ
(dreptul la viaţă, demnitate, libertate etc.)

- - drepturi care decurg din inserţia individului în viaţa socială (dreptul la nume, la domiciliu etc.);

- - drepturi ce derivă din însăşi voinţa indivizilor (exemplu dreptul de a încheia contracte).

După gradul de opozabilitate distingem:

- drepturi absolute cărora le corespunde obligaţia tuturor subiecţilor de a le respecta (dreptul la viaţă);

- drepturi relative care sunt opozabile unei anumite persoane (dreptul cumpărătorului de a primi bunul
este opozabil faţă de vânzător – persoana căreia i-a achitat preţul bunului);

După conţinutul lor, drepturile subiective pot fi împărţite în:

- drepturi patrimoniale care au un caracter economic;

- drepturi reale (titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva);

- drepturi de creanţă (subiectul activ-numit creditor – poate pretinde subiectului pasiv numit debitor să
dea, să facă sau să nu facă ceva).

- drepturi nepatrimoniale care nu au caracter economic, al căror conţinut nu poate fi exprimat în general
în bani.

- drepturi care privesc existenţa şi integritatea persoanei;

- drepturi care privesc identificarea persoanei;

- drepturi care decurg din creaţia intelectuală.

Obligaţia juridică, ca terminologie, are o semnificaţie multiplă, dreptul civil distingând un sens larg, care
semnifică raportul juridic de obligaţie; un sens restrâns, pentru a desemna obligaţia subiectului pasiv
faţă de subiectul activ; şi obligaţia, în sensul de înscris constatator.

Ca element corelativ al raportului juridic obligaţia juridică poate fi definită ca îndatorire a subiectului
pasiv al unui raport juridic, pretinsă de subiectul activ, de a da, a face sau a nu face ceva, conduită care
poate fi impusă, în caz de necesitate, prin forţa coercitivă a statului.

Obiectul raportului juridic

Conduita umană ce se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi
îndeplinirii obligaţiilor constituie obiectul raportului juridic. Acesta este rezultatul realizării drepturilor şi
obligaţiilor cu care nu se confundă. În literatura juridică nu există unanimitate de păreri în această
privinţă înregistrându-se şi opinii în conformitate cu care obiectul raportului juridic îl constituie lucrul
material implicat în raportul juridic. Unele raporturi juridice ca de exemplu în cazul exercitării dreptului
la vot nu vizează un lucru material.

Se poate considera că în raporturile juridice în care intervine un lucru material acesta formează
obiectul raportului juridic, de esenţa raportului juridic rămânând conduita subiecţilor.

Faptele juridice

În literatura juridică, având în vedere criteriul voliţional, faptele juridice se clasifică în evenimente şi
acţiuni.

Evenimentele sunt fapte juridice care se petrec independent de voinţa oamenilor (un cutremur poate
produce anumite pagube materiale sau chiar pierderi de vieţi omeneşti, deci anumite consecinţe juridice
fiind prin aceasta un fapt juridic).

Acţiunile umane ca fapte juridice sunt manifestări de voinţă ale oamenilor care nasc, modifică sau sting
raporturi juridice. Ele pot fi licite când respectă normele juridice sau ilicite când le încalcă (contravenţiile,
infracţiunile).

Răspunderea juridică

Conduita umană poate să fie conformă normelor juridice sau, dimpotrivă, să contravină acestora. În
primul caz, conduita este licită, legală, iar în al doilea caz, ea este ilicită sau ilegală.

Conduita licită este exprimată în anumite acţiuni sau în abţinerea de a săvârşi anumite acţiuni prin care
subiectele de drept folosesc în limitele prescrise drepturile subiective sau îşi îndeplinesc obligaţiile
juridice pe care le au. Deci, conduita licită este dată de acţiunile sau inacţiunile conforme sau chiar
determinate de normele juridice.

Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor juridice, săvârşite de
o persoană care are capacitatea de a răspunde pentru faptele sale. În principiu, încălcarea prevederilor
normelor juridice atrage răspunderea juridică a persoanei vinovate.

Răspunderea juridică poate fi definită ca un raport statornicit de lege, de norma juridică, între autorul
încălcării normelor juridice şi stat, reprezentat prin agenţii autorităţii, care pot să fie instanţele de
judecată, funcţionarii de stat sau alţi agenţi ai puterii publice. Conţinutul acestui raport este complex,
fiind format în esenţă din dreptul statului ca reprezentant al societăţii de a aplica sancţiunile
prevăzute de normele juridice persoanelor care încalcă prevederile legile şi obligaţia acestor persoane
de a se supune sancţiunilor legale, în vederea restabilirii ordinii de drept.

Formele răspunderii juridice

Se pot distinge mai multe forme ale răspunderii juridice în funcţie de o serie de factori care trebuie
consideraţi interdependenţi şi interferenţi ca de pildă, valorile sociale lezate, tipul de normă juridică a
cărei dispoziţie a fost încălcată, gradul de pericol social al faptei ilicite, vinovăţia făptuitorului etc.

Astfel, în domeniul fiecărei ramuri de drept s-au conturat forme specifice ca: răspunderea penală,
răspunderea civilă, răspunderea contravenţională, răspunderea disciplinară etc.

Răspunderea penală este definită ca “însuşi raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a
săvârşirii infracţiunii, între stat pe de o parte, şi infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui
conţinut îl formează dreptul statului ca reprezentant al societăţii de a trage la răspundere pe infractor,
de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute,
precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate în
vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii”.

Răspunderea civilă delictuală are drept conţinut obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat printr-
o faptă ilicită. S-a apreciat că natura juridică a acestei răspunderi este dată de faptul că ea atrage o
sancţiune specifică dreptului civil aplicată pentru săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, ea
având un caracter reparator, fără a dicta, în acelaşi timp, o pedeapsă.

Răspunderea civilă contractuală are faţă de răspunderea civilă delictuală, care este dreptul comun al
răspunderii civile, un caracter special, derogator. Dacă în cazul răspunderii delictuale, obligaţia încălcată
este o obligaţie legală, cu caracter general, care revine tuturor – obligaţia de a nu vătăma drepturile
altuia prin fapte ilicite, în cazul răspunderii contractuale, obligaţia încălcată este o obligaţie concretă,
stabilită printr-un contract preexistent, valabil, încheiat între cel păgubit şi cel care şi-a încălcat
obligaţiile, - contractuale.

Răspunderea contravenţională este atrasă în cazul comiterii unei contravenţii care este definită ca o
faptă ce prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea, faptă care este prevăzută ca atare, de
lege, sau alt act normativ şi care este săvârşită cu vinovăţie

Răspunderea disciplinară a fost definită ca “o instituţie specifică dreptului muncii şi constă într-un
ansamblu de norme legale privind sancţionarea faptelor de încălcare cu vinovăţie de către orice
persoană încadrată, indiferent de funcţie sau de postul pe care îl ocupă, a obligaţiilor asumate prin
contractul de muncă”.

Noţiunea de act juridic civil şi elementele sale

Actul juridic civil este definit ca fiind manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice, respectiv, de a da naştere, modifica ori stinge raporturi juridice civile.

Termenul de “act juridic” are două sensuri:

- ca operaţiune “negotium juris” – deci manifestarea de voinţă făcută cu scopul de a produce

efecte juridice;
 - ca mijloc de probă “instrumentum probationis” – deci înscris constatator al operaţiunii juridice

Actele juridice civile se clasifică după mai multe criterii:

- după numărul părţilor care îşi manifestă voinţa de ale încheia, ele se împart în acte juridice
unilaterale şi acte juridice bi- sau multilaterale.

- după scopul urmărit de părţi la încheierea lor, ele se împart în acte juridice cu titlu oneros (acte
comutative aleatoare) şi cu titlu gratuit (libertăţi şi acte dezinteresate).

- după efectele produse, actele juridice se clasifică în acte juridice constitutive, translative şi
declaratoare de drepturi.

- după importanţa lor în raport cu un bun sau cu un patrimoniu, actele juridice se împart în acte
juridice de conservare, de administrare şi de dispoziţie.

Elementele actului juridic sunt:

- consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza

Consimţământul poate fi viciat prin eroare, violenţă şi leziune.

Capacitatea de a încheia un act juridic civil reprezintă aptitudinea unui subiect de drept civil de a deveni
titular de drepturi şi obligaţii prin încheierea de acte juridice civile.

Obiectul actului juridic îl reprezintă acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite ori de care sunt ţinute
părţile actului juridic.

Cauza (scopul) actului juridic constă în scopul urmărit de părţi la încheierea unui asemenea act.

Condiţia formei actului juridic este cerută uneori de lege pentru însăşi valabilitatea sa (ad validitatem),
alteori doar ca o condiţie de probă (ad probationem), iar alteori pentru opozabilitatea faţă de terţi.

Nulitatea actului juridic civil

Nulitatea reprezintă sancţiunea de drept civil ce constă în desfiinţarea cu efecte retroactive – de la data
încheierii – a unui act juridic încheiat cu încălcarea cerinţelor legale cerute pentru valabilitatea sa.

Nulităţile se pot clasifica după mai multe criterii, dintre care reţinem:

În funcţie de întinderea efectelor sale, nulitatea poate fi parţială sau totală.

Nulitatea este parţială atunci când desfiinţează numai în parte efectele actului juridic şi anume efectele
care contravin legii, menţinându-le pe cele care nu contravin legii.

Nulitatea totală este aceea care desfiinţează actul juridic civil în întregime, lipsindu-l în totalitate de
efectele sale.

În funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil,
nulitatea este de două feluri: absolută şi relativă.

Nulitatea absolută este acea nulitate care intervine în cazul încălcării, cu ocazia încheierii actului juridic,
a unei dispoziţii legale care ocroteşte un interes public.
Nulitatea relativă este acea nulitate care intervine în cazul încălcării cu ocazia încheierii actului juridic, a
unei dispoziţii legale care ocroteşte un interes individual, personal.

Cauzele care atrag nulitatea absolută a actului juridic sunt:

- lipsa consimţământului;

- nerespectarea regulilor privind capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice şi juridice

(încheierea actului juridic cu depăşirea capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice sau prin
care nu se ţine seama de îngrădirile aduse prin lege capacităţii de folosinţă a persoanelor fizice);

- lipsa obiectului actului juridic ori acesta este ilicit sau imoral;

- lipsa cauzei actului juridic ori aceasta este ilicită sau imorală;

- încheierea actului juridic cu nerespectarea formei cerute de lege ca o condiţie „ad validitatem”;

- încheierea actului juridic în lipsa autorizaţiei cerute de lege;

Cauzele care atrag nulitatea relativă a actului juridic sunt:

- consimţământul a fost viciat (prin unul din viciile de consimţământ);

- lipsa consimţământului datorită lipsei de discernământ;

- încălcarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice

Scurtǎ privire istoricǎ asupra dreptului afacerilor

Dreptul afacerilor este teoretizat într-o variantǎ nuanțatǎ a dreptului comercial, care cuprinde, alǎturi
de informațiile specifice acestei din urmǎ ramuri, şi elemente din dreptul civil, drept comun în materie,
norme cu privire la managementul firmelor cat şi elemente de drept financiar, bancar şi fiscal, toate
acestea guverneazǎ activitatea economicǎ.

In sens juridic, traditional, a fost utilizata notiunea de activitate comerciala, activitate ce includea
producerea de bunuri, circulatia bunurilor si a capitalului si prestarea de servicii cu exceptia activitatilor
specifice profesiilor liberale si agriculturii.

La desfasurarea activitati economice participa in principal, profesionistii comercianti astfel incat, in

obiectul dreptului comercial includem nu numai activitatea economica sipersoanele ce o desfasoara ci si
raporturile juridice la care participa aceste persoane,profesionistii comercianti.

Fata de aceste argumente, putem defini dreptul comercial ca un ansamblu de norme juridice ce
reglementeaza desfasurarea activitatii economice, precum si raporturilor juridice la care participa
persoanele ce au calitatea de profesionisti agenti economici.

Prima reglementare moderna a activitatii comerciale din tara noastra s-a realizat in anul 1887, prin
adoptarea Codului Comercial Roman, in vigoare pana la 1 octombrie 2011.

Sursa de inspiratie a acestei prime codificari a legislatiei comerciale din tara noastra a fost reprezentata
de Codul comercial italian, apreciat ca cea mai moderna si completa reglementare a timpului.
Codul Comercial Roman, ca si cel italian, a fost inscris pe linia traditiei franceze, intemeindu-se pe
sistemul obiectiv de determinare a sferei sale de aplicatie; dispozitiile codului comercial roman
reglementau raporturile juridice nascute din savarsirea actelor, faptelor si operatiunilor calificate ca fiind
fapte de comert, indiferent de calitatea persoanei ce savarseste aceste fapte de comert.

Astfel, in chiar textul sau, codul comercial roman indica enuntiativ care sunt actele, faptele si
operatiunile pe care le considera a fi fapte de comert obiective indiferent de calitatea de comerciant
sau nu a persoanei ce le savarsea.

Toate raporturile juridice nascute din savarsirea de fapte de comert erau guvernate de legile comerciale:
"Daca un act este comercial numai pentru una din parti, toti contractantii sunt supusi incat priveste
acest act, legii comerciale, afara de dispozitiunile privitoare la chiar persoana chiar a comerciantilor si de
cazurile in care legea ar dispune altfel" (art.56 c.com.).

In temeiul acestei conceptii, stabilindu-se faptele de comert se determina si calitatea de comerciant si,
in esenta, domeniul dreptului comercial. Aceasta deoarece, conform art.7 c.com.: "Sunt comercianti
aceia care fac fapte de comert avand comertul ca profesiune obisnuita, si societatile comerciale", s-a
considerat ca, va fi comerciant orice persoana ce savarseste fapte de comert, cu titlu de profesie si in
nume propriu.

Dupa 1990, s-a produs o reforma profunda a dreptului romanesc, reforma ce a vizat si legile ce
reglementeaza activitatea economica. S-au adoptat legi speciale privind societatile comerciale,
falimentul, societatile bancare, activitatea de asigurari si reasigurari, registrulcomertului s.a., fara ca
acestea sa fie incluse in corpul Codului Comercial chiar daca, prin aceasta, prevederi corespondente
materiilor astfel reglementate, au fost abrogate

Avand in vigoare aproximativ 60% articolele sale, Codul Comercial Roman din 1887 a fost abrogat
partial prin Legea nr.71/2011 pentru punerea in aplicare a Codului Civil Roman de la 1 octombrie
2011.

Prin Noul Cod Civil se incearca trecerea la conceptia monista asupra dreptului privat, cel putin din punct
de vedere al corpului unic al reglementarii acestuia: un singur cod pentru ambele domenii ale dreptului.

In acest context legislativ, dreptul comercial reprezinta o ramura a dreptului privat, suficient de bine
conturata pentru a-si continua existenta.

Dupa 230 de ani, procesul codificarii dreptului romanesc a condus la adoptarea formala a sistemului
unitatii dreptului privat fara a elimina complet divizarea dreptului privat in drept civil si drept comercial.

Instrument modern de reglementare a aspectelor fundamentale ale existenţei individuale şi sociale,

noul Cod civil valorifică experienţa reformelor recente în domeniul dreptului civil realizate de alte state
(Italia, Franţa, Canada- provincia Quebec, Olanda, Spania), precum şi prevederile din instrumente de
drept european şi internaţionale.

Noul Cod civil a modificat radical concepţia de ansamblu asupra materiei, optând, după modelul
Codurilor civile italian, elveţian şi, mai recent, olandez, pentru o concepţie monistă de reglementare a
raporturilor de drept privat.
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil dispune abrogarea Codului comercial şi
înlocuirea, în cuprinsul legii societăţilor comerciale, a termenului „act de comerţ” cu o sintagmă
enumerativă „activităţi de producţie, comerţ sau prestări servicii” şi integrarea în conceptul de
„profesionist” a mai multor termeni care se subsumează definiţiei de „persoană care exploatează o
întreprindere” („comerciant, întreprinzător, agent economic, precum şi orice alte persoane autorizate să
desfăşoare o activitate cu sau fără caracter economic, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege,
la data intrării în vigoare a Codului civil” - art. 8 din Legea 71/2011

Cu toate acestea, notiunea de profesionist este o notiune generala ce include in ea atat pe profesionistii
ce exploateaza o intreprindere economica cat si o intreprindere neeconomica si, pentru acest motiv,
trebuie stabilite criteriile distinctiei necesare dintre profesionistii

Existenta unui regim juridic distinct al profesionistilor comercianti si cel al profesionistilor necomercianti
este sugerat si intr-un act normativ recent: O.G. nr.13/2011 prin care se mentioneaza direct distinctia
intre raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei intreprinderi cu scop lucrativ si cele care
decurg din exploarea unei intreprinderi cu scop lucrativ.

Întreprinderea şi tipuri de întreprindere

Existǎ trei tipuri principale de profesionisti comercianti: persoane fizice, persoane fizice
asociate sub forma unei întreprinderi şi persoanele juridice, toate aparţinând în fapt, aceleiaşi mari
categorii de gen: întreprinderea.

Persoanele juridice, persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi intreprinderile familiale,

sunt desemnate generic prin noţiunea de întreprindere.

Întreprinderea economică, este activitatea economică desfășurată în mod organizat, permanent și

sistematic, combinând resursele financiare, forța de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice și
informație, pe riscul întreprinzatorului, in condițiile și în cazurile prevăzute de lege.

Tipul de activitate, economică sau civilă, exercitată în exploatarea întreprinderii este criteriul distincției
dintre profesioniștii comercianți și profesioniștii necomercianți.

Profesioniștii necomercianți sunt cei ce exploatează o întreprindere, ce desfășoară o activitate civilă, o

activitate ce nu poate fi calificată ca activitate economică.

Profesionisti comercianți sunt cei ce exploateaza o intreprindere ce desfasoara activitate economica cu

scop lucrativ, o intreprindere economica.

În interesul bunei desfășurări a activității economice, legea institutie anumite obligații ale
profesioniștilor comercianți, considerate obligații profesionale ale profesioniștilor comercianți.

Profesioniștii comercianți au obligația ca la începutul activității economice să se înregistreze în

Registrul Comerțului și, pe parcursul desfășurării activitatii economice să ceară efectuarea de mențiuni
in Registrul Comerțului, ori de câte ori intervin modificări în activitatea acestora. La incetarea
desfășurării activităților economice, profesioniștii comercianți au obligația să solicite radierea lor din
Registrul Comerțului.

Deasemenea, orice comerciant sau profesionist agent economic trebuie să țină evidența contabilă a
activității economice, prin ținerea unor registre contabile în care să consemneze toate operațiunile
economice. Și, în cele din urmă, comerciantul sau profesionistul agent economic are obligația de a
desfășura activitatea economică în limitele unei concurențe licite, permise.

Formele de desfășurare a activităților economice de către profesioniștii comercianți sunt speciale si

expres prevăzute de lege, atât pentru persoanele fizice cât și pentru persoanele juridice. În toate
cazurile, prin reglementări speciale corespunzatoare se stabilește statutul juridic al acestora, distinct de
cel al profesioniștilor necomercianți.

Art.1 al Legii nr.26/1990, privind registrul comerțului, enumeră următoarele categorii de

profesioniști care, activând in domeniul economic, au obligația de a se înregistra în Registrul

Comerțului :

a) persoanele fizice autorizate

b) întreprinderile individuale

c) întreprinderile familiale

d) societățile comerciale

e) companiile naționale și societățile naționale

f) regiile autonome

g) grupurile de interes economic

h) societățile cooperative

i) alte persoane fizice si juridice prevăzute de lege

Persoana fizică

Spre deosebire de societatea comercială, care „se naște” comerciant, în sensul că este înființată cu
scopul de a realiza operațiunile economice determinate prin actele sale constitutive, o persoana fizică
dobândește această calitate, dacă întrunește cumulativ următoarele condiții:

a) realizează activitati economice la modul profesional, cu caracter de continuitate, in nume si pe risc

propriu.

b) solicita si obtine inregistrarea in registrul comertului si autorizarea desfasurarii activitatii

In prezent, procedura de inregistrare si autorizare este reglementata de Ordonanta de Guvern nr.44

din 2008. Potrivit acestui act normativ, obtinerea de catre persoanele fizice a autorizatiei necesare
desfasurarii activitatii lor economice se poate solicita astfel:

a) individual si independent, ca persoane fizice autorizate, (identificate cu abrevierea PFA)

b) ca intreprinzatori titulari ai unei intreprinderi individuale

c) ca membri ai unei intreprinderi familiale

Anterior inceperii activitatii, persoana fizica va solicita :

a) inregistrarea in registrul comertului

b) acordarea autorizatiei de functionare

Pot desfasura activitati economice, in una din cele trei forme enumerate, persoanele fizice care:

a) au implinit varsta de 18 ani, respectiv de 16 ani, in cazul membrilor intreprinderii familiale;

b) nu au savarsit fapte sanctionate de legile financiare, vamale si cele care privesc disciplina financiar-
fiscala, de natura celor care se inscriu in cazierul fiscal;

c) au un sediu profesional declarat intr-un imobil asupra caruia au un drept de folosinta dobandit in
conditiile legii;

d) declara pe proprie raspundere ca indeplinesc conditiile de functionare prevazute de legislatia

specifica in domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protectiei mediului si al protectiei muncii.

Ca efect al solutionarii cererii de inregistrare si autorizare a functionarii se elibereaza certificatul de

inregistrare continand codul unic de inregistrare al persoanei fizice. Este documentul care atesta
inregistrarea acesteia in registrul comertului, autorizarea functionarii precum si luarea in evidenta de
catre autoritatea fiscala competenta. Altfel spus, este documentul care confera legalitate activitatii
economice realizate de o persoana fizica.

Regimul juridic al persoanelor fizice autorizate, (PFA)

 are dreptul de a colabora cu alte persoane fizice autorizate ca PFA, cu intreprinzatori titulari ai
unei intreprinderi individuale, cu reprezentantii unei intreprinderi familiale, cu alte persoane
fizice sau juridice, in scopul desfasurarii activitatii pentru care a fost autorizată

 poate angaja cu contract de munca terte persoane pentru desfasurarea activitatii pentru care a
fost autorizata;

 poate cumula calitatea de persoana fizica autorizata cu cea de salariat al unei terte persoane
indiferent ca functioneaza in acelasi domeniu sau intr-unul distinct, in schimb nu poate cumula
aceasta calitate cu cea de intreprinzator persoana fizica titular al unei intreprinderi individuale;

 este asigurata in sistemul public de pensii si are dreptul de a fi asigurata in sistemul asigurarilor
sociale de sanatate si al asigurarilor pentru somaj

 poate fi supusa procedurii simplificate a insolventei, in conditiile Legii nr.85/2006;

 raspunde pentru obligatiile sale cu patrimoniul de afectațiune, daca aceasta a fost constituit, si,
in completare, in masura in care acesta nu este suficient, cu averea sa personala

Regimul juridic al intreprinzatorului persoana fizica titular al unei intreprinderi individuale

 poate angaja terte persoane cu contract individual de munca, poate colabora cu alte PFA, cu alti
intreprinzatori persoane fizice titulari ai unor intreprinderi individuale sau reprezentanti ai unor
intreprinderi familiale, cu alte persoane juridice;
  poate cumula calitatea de intreprinzator titular al unei intreprinderi individuale cu cea de
salariat al unei terte persoane, indiferent ca activitatea acesteia este in acelasi domeniu sau intr-
unul distinct;

 este asigurat in sistemul public de pensii si are dreptul de a fi asigurat in sistemul asigurarilor
sociale de sanatate si al asigurarilor pentru somaj;

 poate fi supus procedurii simplificate a insolventei, in conditiile Legii nr.85/2006;

 raspunde pentru obligatiile sale cu patrimoniul de afectatiune, daca acesta a fost constituit, si, in
completare, cu averea sa personala

Regimul juridic al intreprinderii familiale

 Este constituita din 2 sau mai multi membri ai unei familii care pot fi simultan PFA sau titulari ai
unor intreprinderi individuale sau pot cumula calitatea de salariat al unei terte persoane cu
activitate in acelasi domeniu sau unul distinct de cel al intreprinderii familiale; membrii familiei
incheie un acord de constituire, a carui forma scrisa este o conditie de validitate

 In continutul lui va fi indicat numele membrilor, al reprezentantului intreprinderii, data,

participarea fiecarui membru la întreprindere, cotele procentuale in care se vor imparti
veniturile intre acestia, raporturile dintre ei, conditiile de retragere.

 Elementele obligatorii ale acordului sunt comparabile cu cele ale actelor constitutive ale
societatii comerciale, desigur intr-o forma simplificata, corespunzatoare structurii mai putin
complexe si lipsite de personalitate juridica a intreprinderii familiale

 Membrii intreprinderii familiale sunt asigurati in sistemul public de pensii si au dreptul de a fi

asigurati in sistemul asigurarilor sociale de sanatate si al asigurarilor pentru somaj;

 Nu poate angaja terte persoane cu contract de munca;

 Poate colabora cu toate tipurile de comercianti ( PFA, intreprinzatori titulari ai unei intreprinderi
individuale, intreprinderi familiale, societati comerciale, etc.)

 Nu are personalitate juridica si nu are, ca urmare, un patrimoniu propriu; prin acordul de

constituire, membrii acesteia pot insa conveni asupra constituirii unui patrimoniu de
afectatiune reglementand si cotele fiecarui membru la constituirea acestui patrimoniu;

 Membrii răspund solidar si indivizibil, cu patrimoniul de afectatiune, pentru datoriile

contractate de reprezentantul intreprinderii; in lipsa patrimoniului de afectatiune sau, in
completarea lui, raspund cu intreg patrimoniul, corespunzator cotelor de participare convenite
prin acordul de constituire.

Patrimoniul de afectatiune

 Reprezinta ansamblul bunurilor, drepturilor si obligatiilor alocate de persoana fizica autorizata

in oricare din cele trei forme permise de lege, desfasurarii activitatii sale economice. Ca
urmare, creditorii personali ai persoanei fizice autorizate,(PFA), intreprinzatorului titular al unei
intreprinderi individuale sau ai membrilor intreprinderii familiale nu vor putea sa urmareasca, in
scopul recuperarii creantelor lor, bunurile din patrimoniul de afectatiune, ci doar pe cele
 personale ale respectivelor persoane. La fel, creditorii comerciali vor urmari cu prioritate
bunurile din patrimoniul de afectatiune si doar in mod complementar pe cele personale ale
debitorului lor comerciant persoana fizica. Se face astfel distinctia intre doua categorii de
creditori ai comerciantului persoana fizica, creditorii comertului si respectiv creditorii
personali.

Contractul

Contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a
constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic.

Clasificarea contractelor

1. Contracte consensuale, solemne și reale

Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voință al părților. În dreptul
nostru, contractele consensuale constituie regula.

Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalități prevăzute de
lege. Astfel, potrivit legii, anumite contracte se pot încheia doar în formă autentică, fiind necesar, de
regulă autentificarea lor de un notar public. Înscrisul notarial este cerut nu pentru proba contractului ci
pentru însăși validitatea contractului. Nerespectarea formei solemne atrage nulitatea absolută a
contractului (ex. contractul de înstrăinare a unui imobil, contractul de donație, contractul de ipotecă
imobiliară).

Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară predarea unui bun al debitorului
(ex. contractul de transport de mărfuri, împrumutul, depozitul, gajul etc).

2. Contracte sinalagmatice și contracte unilaterale

Contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt reciproce și
interdependente. Obligația fiecărei părți își are cauza juridică în obligația celeilalte. (ex. contractul de
vânzare – cumpărare, contractul de închiriere etc)

3. Contracte cu titlu oneros și contracte cu titlu gratuit

Contractul este cu titlu oneros atunci când fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în
schimbul obligațiilor asumate.

a. Contractul comutativ este acel contract în care la momentul încheierii sale, existența drepturilor
și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă (ex.
contractul de închiriere, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu un preț determinat etc)

b. Contractul aleatoriu este acel contract care, prin natura lui sau prin voința părților, oferă cel
puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind
de un eveniment viitor și incert (ex. contractul de asigurare, contractul de rentă viageră)

Contractul este cu titlu gratuit atunci când una dintre părți urmărește să procure celeilalte
părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj (ex contractul de donație, contractul de
comodat).
 a. Contractele dezinteresate sunt acele contracte prin care se urmărește a se face un serviciu
cuiva, fără a se micșora niciun patrimoniu (ex. împrumutul fără dobândă, mandatul gratuit,
comodatul etc.)

b. Liberalitățile sunt acele contracte prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se
urmări un contraechivalent. (Ex. contractul de donație)

4. Clasificarea contractelor după durata de executare

După criteriul menţionat, contractele se împart în contracte cu executare imediată şi cu executare

succesivă. Spre deosebire de contractele cu executare imediată, a căror îndeplinire se produce într-un
singur moment, contractele cu executare succesivă se execută treptat, în timp (contractul de închiriere,
de asigurare etc.). Este posibil ca, prin voinţa lor, părţile să convină ca un contract, care în mod obişnuit
se execută dintr-o dată, să capete o execuţie succesivă (vânzarea-cumpărarea cu plata în rate).

5. Clasificarea contractelor după legătura dintre ele

După unele corelaţii existente între ele, contractele se împart în: contracte principale şi accesorii.
Contractele principale au existenţă de sine stătătoare, pe când cele accesorii nu există decât ca anexe
ale acestora, fiind destinate să le asigure executarea (garanţia mobiliară, ipoteca, cauţiunea). Stingerea
obligaţiilor care formează obiectul contractului principal produce de drept stingerea acelora care
constituie obiectul contractului accesoriu.

6. Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor.

Doctrina şi jurisprudenţa contemporană consideră că este necesar să se reţină şi o clasificare după

modul în care se exprimă voinţa părţilor: contracte negociabile si contracte de adeziune.

În cazul contractelor negociabile părţile, de comun acord, stabilesc conţinutul clauzelor contractuale.

În contractul de adeziune conţinutul este stabilit în mod unilateral, cealaltă parte poate adera sau nu la
contract (de exemplu, contractul de asigurare).

Majoritatea contractelor de adeziune sunt tipizate (contractul de transport de mărfuri, contractul bancar
etc.). Clauzele esenţiale sunt dinainte fixate, pe formulare imprimate, întocmite de autoritatea
respectivă.

2. Condiţiile validării contractelor

Pentru validarea contractelor trebuie îndeplinite următoarele patru condiţii: capacitatea

părţilor de a contracta; consimţământul valabil al părţilor ; un obiect determinat şi licit; o cauză licită
şi moralǎ.

Capacitatea părţilor de a contracta

Capacitatea contractuală. Această capacitate îmbracă două aspecte: capacitatea de folosinţă, care
începe la data înfiinţării şi încetează la data desfiinţării persoanei juridice, şi capacitatea de exerciţiu,
care se dobândeşte în momentul alegerii organelor conducătoare. Capacitatea contractuală a
profesionistului se manifestă conform cu principiul specialităţii, adică fiecare profesionist în parte poate
avea numai acele drepturi care corespund scopului sau obiectului activităţii. Scopul este stabilit, după
caz, prin lege, prin actul de înfiinţare sau prin statut.
Aspecte specifice privind capacitatea părţilor în contractele comerciale. Calitatea de parte în contract o
pot avea atât profesioniştii, dar şi celelalte subiecte de drept civil. Persoanele fizice pot încheia, în
calitate de consumatori, orice contract comercial. Chiar şi minorii sub 14 ani pot încheia în mod valabil
acele contracte care sunt uzuale şi cotidiene (de exemplu, cumpărarea unui bilet de transport în
comun).

Consimţământul părţilor

Consimţământul este necesar la formarea tuturor contractelor. În lipsa lui contractul este nul.

În teoria juridică consimţământul înseamnă mai întâi voinţa internă, individuală, distinctă a fiecărei părţi
de a contracta. În al doilea rând, reprezintă însăşi acordul de voinţă al părţilor la formarea unui
contract sau adeziune la propunerea de a contracta a celeilalte părţi. La contractele negociate
consimţământul este necesar şi pentru stabilirea conţinutului acestora, iar dacă legea prevede o condiţie
de formă, consimţământul intervine şi pentru stabilirea formei contractelor.

Manifestarea consimţământului presupune îndeplinirea mai multor condiţii: să provină de la o persoană

cu discernământ; să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie declarat, exteriorizat,
întrucât numai voinţa internă nu produce efecte juridice; să nu fie alterat de vreun viciu.

Viciile consimţământului

Pentru a fi valabil consimţământul trebuie să fie neviciat. Viciile consimţământului sunt: eroarea, dolul şi
violenţa.

Eroarea. Este definită ca o falsă reprezentare a realităţii, o părere greşită cu privire la anumite
împrejurări legate de încheierea contractelor. Se manifestă o opoziţie între scopul urmărit şi rezultatul
obţinut. Eroarea este considerată viciu de consimţământ când se referă la următoarele aspecte:
calităţile obiectului; identitatea obiectului; natura juridică a contractului. Eroarea determină nulitatea
contractului.

Dolul. Este o manoperă frauduloasă pentru a determina o persoană fizică sau juridică să contracteze.
Fără folosirea unor mijloace viclene persoana nu ar fi contractat. Dolul este, prin urmare, o eroare
provocată. Mijloacele viclene folosite trebuie să prezinte o anumită gravitate şi să poată induce în
eroare partea cu care se contractează. El trebuie să emane de la cealaltă parte contractantă ori de la
mandatarul lui. De asemenea, trebuie să fie anterior încheierii contractului. Dolul are ca efect atât
anularea actului, cât şi acordarea de despăgubiri.

Violenţa. Constă în faptul că o persoană încheie un contract sub constrângere sau cu ameninţarea unui
rău însemnat şi imediat, de natură să-i provoace o temere. Răul poate viza: integritatea fizică, morală
sau patrimonială.

Violenţa presupune două condiţii: să fie determinantă pentru încheierea unui contract, adică să aibă un
anumit grad de intensitate care să inspire cu adevărat frică; să fie nelegitimă.

Spre deosebire de eroare şi dol, care împiedică voinţa de a se manifesta în cunoştinţă de cauză, violenţa
împiedică voinţa de a se manifesta în mod liber. Violenţa vizează voinţa, dar nu o distruge.

Obiectul contractului
Obiectul contractului il reprezinta operatiunea juridica, precum vanzarea, locatiunea, imprumutul si
altele asemenea, convenita de parti, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor si obligatiilor
contractuale.

Obiectul unui contract trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie determinat sau determinabil
la încheierea contractului (determinat prin datele de identificare, determinabil prin elementele cu
ajutorul cărora va fi determinat în viitor); să fie în circuitul civil sau comercial (bunurile proprietate
publică sunt scoase din circuitul civil sau comercial); bunul să existe în momentul încheierii contractului
(bunurile viitoare pot forma, uneori, obiectul contractului de vânzare-cumpărare, cum ar fi cazul vânzării
unei recolte ce urmează să fie strânsă); bunul sǎ fie licit.

Cauza (scopul) contractului

Este o altă condiţie de validitate a contractului. Cauza este finalitatea, scopul urmărit de o persoană
prin încheierea contractului. Astfel, într-un contract de vânzare cauza obligaţiei cumpărătorului este
dobândirea bunului, iar cauza obligaţiei vânzătorului este obţinerea preţului.

Antecontractul sau promisiunea de a contracta

Încheierea unui contract poate fi precedată de un acord prealabil al părţilor, prin care se obligă să
încheie în viitor contractul dorit. Un asemenea act juridic obligaţional, preliminar este denumit
antecontract, promisiune de a contracta, contract provizoriu, contract-cadru etc.

Antecontractul este un act juridic bilateral prin care părţile se obligă să încheie în viitor un anumit
contract, în conformitate cu prevederile legale şi voinţa părţilor.

Promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate elementele esenţiale ale convenţiei proiectate.
Dacă este o vânzare-cumpărare trebuie să conţină, neapărat, obiectul şi preţul. Promisiunea este utilă
când, de exemplu, părţile nu dispun de toate condiţiile pentru a realiza un contract definitiv.

Nerespectarea promisiunii de a contracta antrenează răspunderea contractuală a vinovatului.

3. Forma şi dovada contractului

Forma şi dovada exteriorizează acordul de voinţă al părţilor contractante. Ele sunt cerinţe distincte:
forma priveşte existenţa contractului iar dovada se referă la confirmarea existenţei contractului.

La unele contracte forma include dovada, la altele sunt separate. De exemplu, contractul sub formă
verbală poate fi dovedit prin orice mijloc de probă: cu martori, prin mărturisirea celui vinovat etc.

Contractele solemne pot fi dovedite numai prin înscris întocmit cu ocazia încheierii acestora. Înscrisul
constituie atât forma cât şi dovada contractului. Celelalte contracte, nesolemne, pot fi întocmite fie
verbal, fie printr-un înscris, după voinţa părţilor.

Nulitatea contractului

Nulitatea este o sancţiune care intervine în cazul încheierii contractului cu nerespectarea dispoziţiilor
legale. Sancţiunea constă în desfiinţarea contractului cu efect retroactiv. sancţionatorie, nulitatea are
şi funcţia de garanţie a principiului legalităţii şi funcţie preventivă.
Nulitatea se aplică oricărui contract şi provine din cauze anterioare sau concomitente încheierii
contractului. Ea se poate întemeia pe considerente de apărare a intereselor generale sau pe necesitatea
protejării intereselor particulare.

În situaţia în care contractul se încheie prin fraudarea legii sau când contractului îi lipsesc una sau mai
multe condiţii de validitate (de exemplu, lipsa consimţământului) sau nu s-a respectat forma solemnă
prevăzută de lege pentru valabilitatea contractului, nulitatea este absolută. În acest caz, nulitatea poate
fi invocată în faţa instanţei de către orice persoană interesată ca actul să nu producă efecte.

Nulitatea absolută este imprescriptibilă, adică actul nu poate deveni niciodată valabil, oricât timp ar
trece, deoarece nu se poate admite ca ceea ce este oprit de lege să devină valabil prin scurgerea
timpului. Instanţa de judecată chemată să se pronunţe asupra validităţii actului nu va face decât să
constate nulitatea absolută a actului.

Nulitatea este relativă în următoarele situaţii: consimţământul exprimat la încheierea contractului a fost
viciat prin eroare, dol sau violenţă; una din părţi a încheiat contractul fără să aibă capacitate de exerciţiu
sau având capacitate restrânsă. Nulitatea relativă poate fi invocata numai de cel al carui interes este
ocrotit prin dispozitia legala incalcata. Nulitatea relativa nu poate fi invocata din oficiu de instanta
judecatoreasca.

Efectul principal al nulităţii absolute şi al nulităţii relative este desfiinţarea contractului cu efect
retroactiv. Prestaţiile care au fost efectuate în baza actului lovit de nulitate vor fi restituite, părţile fiind
repuse în situaţia anterioară încheierii contractului.

4. Contractul de vânzare

Vanzarea este contractul prin care vanzatorul transmite sau, dupa caz, se obliga sa transmita
cumparatorului proprietatea unui bun in schimbul unui pret pe care cumparatorul se obliga sa il
plateasca.

Obiectul contractului

Orice bun poate fi vandut în mod liber, daca vanzarea nu este interzisǎ ori limitatǎ prin lege sau prin
convenție ori testament. Daca obiectul vanzǎrii il constituie un bun viitor, cumpǎrǎtorul dobandeşte
proprietatea in momentul in care bunul s-a realizat.

Obligatiile principale ale vanzatorului sunt:

 a. sǎ transmitǎ proprietatea bunului sau, dupǎ caz, dreptul vandut;

 b. sǎ predea bunul;

 c. sǎ îl garanteze pe cumpǎrǎtor contra evicțiunii şi viciilor bunului

Transmiterea proprietatii sau a dreptului vandut

Vanzǎtorul este obligat sǎ transmitǎ cumpǎrǎtorului proprietatea bunului vandut iar odatǎ cu
proprietatea cumpǎrǎtorul dobandeste toate drepturile şi actiunile accesorii ce au apartinut
vanzǎtorului. Cu excepția cazurilor prevazute de lege ori daca din vointa partilor nu rezultǎ contrariul,
proprietatea se strǎmutǎ de drept cumpǎrǎtorului din momentul încheierii contractului, chiar dacǎ
bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plǎtit încǎ.
Obligaţia de predare a mărfii vândute

Predarea se face prin punerea bunului vandut la dispoziția cumpǎrǎtorului, impreunǎ cu tot ceea ce este
necesar, dupǎ imprejurǎri, pentru exercitarea liberǎ şi neîngraditǎ a posesiei.

Termenul de predare este cel convenit de către părţile contractante, iar în lipsa unui termen,
cumpǎrǎtorul poate cere predarea bunului de îndatǎ ce prețul este plǎtit. Dacǎ însǎ, ca urmare a unor
împrejurari cunoscute cumpǎrǎtorului la momentul vanzǎrii, predarea bunului nu se poate face decat
dupǎ trecerea unui termen, pǎrțile sunt prezumate cǎ au convenit ca predarea sa aiba loc la expirarea
acelui termen.

Locul predării. În principiu, predarea lucrului se execută la locul stabilit prin contract de către părţile
contractante. Dacă contractul nu cuprinde nici o prevedere în acest sens, predarea trebuie să se facă la
locul care a rezultat din natura operaţiei. În situaţia în care condiţiile de mai sus nu sunt îndeplinite,
predarea se va face la locul în care vânzătorul îşi are sediul comercial sau cel puţin domiciliul ori
reşedinţa, la momentul încheierii contractului.

Obligaţia de garanţie. Predarea lucrului vândut de către vânzător implică şi garanţia contra evicțiunii
(pentru liniştita stăpânire a bunului) şi pentru viciile lucrului, dar şi pentru buna funcționare.

Vanzǎtorul este de drept obligat sǎ îl garanteze pe cumpǎrǎtor împotriva evicțiunii care l-ar impiedica
total sau parțial în stǎpanirea netulburatǎ a bunului vandut. Chiar dacǎ s-a convenit cǎ vanzatorul nu
va datora nicio garanție, el rǎspunde totuşi de evicțiunea cauzatǎ ulterior vanzǎrii provenitǎ din cauze pe
care, cunoscandu-le în momentul vanzǎrii, le-a ascuns cumpǎrǎtorului.

Vanzǎtorul garanteaza cumpǎrǎtorul contra oricaror vicii ascunse care fac bunul vandut impropriu
întrebuințǎrii la care este destinat sau care îi micşoreazǎ în asemenea mǎsurǎ întrebuințarea sau
valoarea încat, dacǎ le-ar fi cunoscut, cumpǎrǎtorul nu ar fi cumpǎrat sau ar fi dat un preț mai mic

Obligaţiile cumpărătorului

Obligaţia cumpărătorului de a lua în primire bunul vandut constă în îndeplinirea oricărui act care poate
fi cerut în mod rezonabil de cumpărător, care să permită vânzătorului să efectueze livrarea. Luarea în
primire a lucrului vândut se face la data şi locul convenite de părţi în contract. Dacă părţile nu au stabilit
un termen, predarea mărfii se face, potrivit principiilor generale, imediat după realizarea acordului de
voinţă sau la cererea vânzătorului.

Plata preţului. Cuprinde şi obligaţia de a lua măsurile necesare referitoare la formalităţile prevăzute în
contract spre a permite plata preţului (virament, cec etc.). Preţul este cel stabilit prin contract,
determinat direct sau implicit.

Locul plăţii. Plata preţului se face la locul determinat de părţi în contract. În absenţa unei înţelegeri a
părţilor, preţul trebuie plătit la locul unde se predă lucrul vândut (prin urmare o excepţie de la regula
generală potrivit căreia plata se face la domiciliul debitorului).

Data plăţii preţului se stabileşte de părţi, prin contract. În lipsa unei stipulaţii contractuale în acest sens,
preţul trebuie plătit în momentul predării lucrului de către vânzător, ca o derogare de la regula generală
potrivit căreia, în lipsa unui termen, plata se poate cere imediat.

Consecinţele nerespectării obligaţiilor contractuale

Obligaţiile părţilor trebuie executate în strictă conformitate cu clauzele contractului. Neexecutarea
obligaţiilor contractuale de către una din părti, dă dreptul celeilalte părţi de a cere, pe cale
judecătorească, rezoluţiunea contractului. În contract părţile pot conveni printr-o clauză accesorie şi
implicită la rezoluţiunea de drept a contractului, pentru neexecutarea obligaţiei asumate de către una
din părţi (pact comisoriu).

Contractul de credit bancar

Contractul de credit bancar este definit ca fiind acordul de voinţǎ prin care o societate bancară, în
calitate de creditor (împrumutător), dă o sumă de bani unei persoane fizice sau juridice, care
dobândeşte astfel calitatea de debitor (împrumutat) şi care se obligă să restituie împrumutul la un
anumit termen (scadenţă) şi a plăti un preţ, numit dobândă, pentru această operaţie.

Contractul bancar, este, de regulă, de adeziune, adică viitorul debitor aderă la un contract tip stabilit de
către bancă. Banca îşi rezervă libertatea de a perfecta contractul după aprecierea sa asupra clientului,
mai ales asupra posibilităţilor de a fi solvabil, adică de a putea restitui împrumutul şi dobânda la
scadenţă.

Orice credit implică un decalaj între momentul acordării creditului şi cel al scadenţei, când se
îndeplineşte termenul rambursării datoriei şi dobânzii.

Creditul se bazează pe încrederea pe care creditorul o are cu privire la cel creditat sau referitor la
valorile pe care debitorul le-a transmis creditorului, pentru a obţine creditul.

Pentru evitarea sau atenuarea riscului, băncile îşi iau măsuri de precauţie (de siguranţă) :

a. Mai întâi ele verifică situaţia financiară şi personală a debitorului. În acest scop, băncile consultă
bilanţul şi contul de profit şi pierderi ale întreprinderii debitorului, apelând la sistemele de informare.

b. Banca poate solicita de la debitor garanţii reale sau/şi garanţii personale.

c. Instituţia bancară îşi rezervă dreptul de a urmări utilizarea creditului. Sumele acordate trebuie să fie
folosite pentru operaţiuni comerciale în scopul cărora au fost împrumutate. Eventual, obiectivele
realizate cu împrumutul vor reprezenta garanţii.

Dobânda

Ceea ce determină şi stimuleză acordarea creditului este beneficiul realizat de părţi. Beneficiul
creditorului se numeşte dobândă şi reprezintă preţul plătit de către debitor creditorului său pentru
acordarea împrumutului. Nivelul dobânzii este determinat de preţul la care banca îşi procură resursele
de creditare.

Rezilierea contractului

Societăţile bancare nu pot rezilia contractul decât cu unele excepţii:

a) banca poate anula sau reduce creditul acordat dacă clientul a furnizat date nereale la încheierea
contractului

b) rezilierea fără preaviz se poate face dacă clientul a încălcat condiţiile de credit şi dacă situaţia sa
economică şi financiară nu asigură certitudinea rambursării.
Contractul de leasing

Prin contract de leasing se înţelege acea convenţie prin care o parte, denumită locator/finanţator,
transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este,
către cealaltă parte - denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită
rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune
al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile
contractuale.

Leasingul este o modalitate de finanţare a întreprinderilor care doresc să achiziţioneze utilaje şi

echipamente de folosinţă îndelungată dar care nu au posibilităţi financiare. Acest fel de finanţare vine în
întâmpinarea agenţilor economici care nu pot obţine credite de la bănci sau nu vor să-şi greveze
bunurile imobile şi mobile prin instituirea de ipoteci sau gajuri.

Contractul de leasing presupune participarea următoarelor părţi:

a) locatorul sau finanţatorul, societate comercială specializată în operaţiuni de leasing, care se

obligă faţă de beneficiar să procure bunul solicitat şi să-i transmită posesia şi folosinţa. În cele
mai multe cazuri, locatorul cumpără bunul de la furnizor şi devine proprietarul lui, înstrăinând
beneficiarului doar posesia şi folosinţa.

b) beneficiarul sau utilizatorul, partea care solicită locatorului achiziţionarea unui bun de la o terţă
persoană şi transmiterea în favoarea sa a posesiei şi folosinţei bunului respectiv, contra unei
sume de bani numită rată de leasing.

Diverse forme de leasing

a. în raport de modul în care părţile contractante îşi stabilesc relaţiile dintre ele leasingul poate fi
direct, ceea ce presupune încheierea nemijlocită a contractului între furnizor şi clientul utilizator,
sau indirect, ceea ce presupune încheierea contractului prin societăţi specializate.

b. în funcţie de obiectul concret, leasingul este mobiliar şi imobiliar. În activitatea comercială este
practicat, mai ales, leasingul mobiliar care se referă indeosebi la echipamentul industrial.
Leasingul imobiliar este operaţiunea prin care societăţile de leasing dau în locaţie imobile de
folosinţă profesională, cumpărate sau construite pe contul său, cu promisiunea de vânzare la
expirarea contractului de închiriere sau reînchiriere.

c. leasing: financiar şi operaţional

Leasingul financiar este operaţiunea de leasing care îndeplineşte una sau mai multe din
următoarele condiţii:

a. riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul
încheierii contractului de leasing;

b. părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului

dreptul de proprietate asupra bunului;

c. utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului

 d. perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75% din durata normală de
utilizare a bunului, chiar dacă, în final, dreptul de proprietate nu este transferat.

Contractul de locațiune

Contractul de locațiune este contractul prin care o parte, numitǎ locator, se obligǎ sǎ asigure celeilalte
pǎrți, numite locatar, folosința unui bun pentru o anumitǎ perioadǎ, în schimbul unui preț, denumit
chirie.

Locațiunea bunurilor imobile si aceea a bunurilor mobile se numeşte închiriere, iar locatiunea bunurilor
agricole poartǎ denumirea de arendare.

Contractul de locaţiune are ca obiect numai bunul determinat şi neconsumabil, întrucât locatarul va
trebui să-l restituie la expirarea contractului în aceeaşi stare în care l-a primit.

Preţul locaţiunii. Chiria constituie preţul locaţiunii şi se fixează în raport cu durata contractului, fie
global, fie pe unitate de timp. Ea se determină în momentul încheierii contractului şi se plăteşte la
termenele stipulate, de regulă în mod succesiv.

Obligaţiile locatorului

Locatorul are urmǎtoarele obligații principale:

a. Sǎ predea locatarului bunul dat în locațiune la locul şi termenul stabilit în contract;

b. Sǎ menținǎ bunul în stare corespunzǎtoare de folosințǎ pe toata durata locațiunii. Locatorul este
obligat sǎ efectueze toate reparațiile care sunt necesare pentru a menține bunul în stare
corespunzǎtoare de întrebuințare pe toatǎ durata locatiunii, conform destinatiei stabilite.

c. Sǎ asigure locatarului liniştita şi utilǎ folosințǎ a bunului pe tot timpul locațiunii, abţinându-se de
la orice fapt personal de natură a tulbura folosinţa lucrului de către locatar.

Obligațiile principale ale locatarului sunt:

a. Sǎ ia în primire bunul dat în locațiune;

b. Sǎ plǎteasca chiria în cuantumul şi la termenul stabilite prin contract;

c. Sǎ foloseascǎ bunul cu prudențǎ şi diligențǎ, potrivit destinației stabilite prin contract sau, în
lipsǎ, potrivit celei prezumate dupǎ anumite împrejurari, cum ar fi natura bunului, destinația sa
anterioarǎ ori cea potrivit cǎreia locatarul îl foloseşte.

d. Sa restituie bunul la încetarea, din orice cauzǎ, a contractului de locațiune

Contractul de mandat

Mandatul este contractul prin care o parte, numita mandatar, se obligǎ sǎ încheie unul sau mai multe
acte juridice pe seama celeilalte pǎrți, numita mandant.

Mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activitǎți profesionale prezintǎ unele elemente care-l
diferențiazǎ de mandatul dintre douǎ persoane fizice:
 a. este întotdeauna cu titlu oneros. Mandatul fiind plătit, mandatarul este răspunzător atât pentru
dol cât şi pentru culpa comisă în executarea mandatului;

b. are ca obiect încheierea actelor juridice în legǎturǎ cu activitǎțile de producție, comerț sau
prestǎri servicii ale mandantului;

c. mandatarului îi este permisă o mai mare libertate în acţiune, datorită situaţiei schimbătoare a
pieţei. Mandatarul poate angaja pe mandant chiar peste prevederile mandatului primit, dacă
aceasta duce la îndeplinirea în bune condiţii a afacerii încredinţate;

Obligaţiile mandatarului:

a. Mandatarul este obligat să trimită mandantului sumele cuvenite ca urmare a executării

mandatului. În caz contrar trebuie să plătească dobânzile cuvenite mandantului de la data
naşterii acestei obligaţii.

b. Mandatarul este răspunzător de stricăciunile lucrurilor încredinţate. Dacă se constată că

bunurile primite prezintă semne de stricăciune suferite în timpul transportului, mandatarul
trebuie să ia toate măsurile pentru păstrarea drepturilor mandantului faţă de cel care a facut
transportul.

c. Mandatarul este răspunzător de daunele produse, dacă acestea au provenit din depăşirea, fără
o justificare plauzibilă, a mandatului primit.

d. La terminarea operaţiunilor încredinţate, mandatarul este obligat să înştiinţeze de această

situaţie pe mandant, pentru acceptarea executării mandatului.

e. Mandatarul este ţinut să-şi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun
comerciant, ca şi cum afacerile ar fi ale sale.

Obligaţiile mandantului

a. Mandantul se obligă să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru executarea

mandatului.

b. El trebuie să plătească mandatarului remuneraţia datorată pentru executarea mandatului.

c. Mandantul este obligat să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea

mandatului.

Contractul de comision

Contractul de comision este tot un mandat, dar fără reprezentare sau cu reprezentare indirectă. Părţile
contractante sunt comisionarul şi comitentul. Comisionarul îl reprezintă pe comitent în stabilirea şi
realizarea de afaceri, în numele său, dar pe seama comitentului. Comisionul are ca obiect tratarea de
afaceri comerciale de către comisionar în beneficiul comitentului. Pentru această activitate,
comisionarul primeşte o remunerație ce poartă numele de comision.

Împuternicirea comitentului prin care comisionarul poate să încheie acte juridice poartă numele de
procură.
Din contractul de comision se nasc obligaţii în raporturile comisionarului atât cu comitentul, cât şi cu
terţul. Aşa, de pildă, dacă comitentul însărcinează pe comisionar să cumpere pentru el anumite bunuri,
comisionarul se află într-un raport de obligaţie cu comitentul şi cu terţul. Între comitent şi terţ nu există
nici-un raport juridic.

Întrucât acţionează în nume propriu şi încheie acte juridice ca o profesiune obişnuită, comisionarul
dobândeşte calitatea de comerciant.

Domenii de aplicare. Obligaţia pe care şi-o asumă comisionarul este aceea de a încheia acte juridice.
Contractul de comision este folosit pentru realizarea unor operaţii de vânzare-cumpărare de mărfuri, de
prestǎri servicii, de operaţiuni cu valori mobiliare şi altele.

Obligaţiile comitentului:

a. să plătească remuneraţia (comisionul), cuvenit comisionarului, stabilită pe bază de convenţie a

părţilor, sub forma unui procent calculat la valoarea afacerilor realizate. Obligaţia curge din
momentul în care comisionarul a încheiat actele juridice cu terţii, indiferent dacă acestea au fost
sau nu executate;

b. să restituie cheltuielile suportate de comisionar cu îndeplinirea însărcinării primite, inclusiv să

suporte prejudiciul suferit de acesta din urma, dacă e cazul.

Obligaţiile comisionarului:

a. să execute mandatul încredinţat de comitent, conformându-se instrucţiunilor acestuia, în ceea

ce priveşte termenul, preţul, calitatea, cantitatea etc;

b. să dea socoteala comitentului asupra îndeplinirii mandatului primit, cum ar fi o informare asupra
mersului operaţiunilor şi a împrejurărilor de natură a modifica împuternicirea primită;

c. să îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă şi calităţile unui profesionist, răspunzând pentru

neîndeplinirea obligaţiilor, chiar şi în cazul unei culpe uşoare.

Contractul de societate

Contractul de societate este acel contract prin care, două sau mai multe persoane, denumite asociați,
se obligă să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie la aceasta prin aporturi
bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau prestări, cu scopul de a împărți beneficiile sau de a se
folosi de economiile ce ar putea rezulta.

Contractul de societate are următoarele elemente specifice:

a. fiecare asociat se obligă să pună în comun anumite aporturi în numerar, în bunuri sau în
prestații necesare desfășurării unei activități

b. asociații se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități ( affectio societatis)

c. toți asociații participă la împărțirea beneficiilor ori se folosesc de economia ce ar putea rezulta și
fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor

Caracterele juridice ale contractului de societate

 a. Contractul de societate este un contract bilateral (sinalagmatic) sau plurilateral; la încheierea
contractului participă două sau mai multe persoane, care își asumă obligații reciproce

b. Contractul de societate este un contract cu titlu oneros, fiecare asociat urmărește realizarea
unui folos patrimonial, adică obținerea unui beneficiu

c. Contractul de societate este un contract comutativ, întinderea obligației fiecărui asociat este
cunoscută din momentul încheierii contractului

d. Contractul de societate este un contract consensual

Contractul de societate se încheie în formă scrisă. Forma scrisă este necesară pentru dovada
contractului. În cazul aportului unor bunuri imobile, contractul de societate trebuie încheiat în formă
autentică.

Atunci când contractul privește înființarea unei societăți cu personalitate juridică, acesta trebuie încheiat
în formă scrisă și trebuie să prevadă asociații, aporturile, forma juridică, obiectul, denumirea și sediul
societății.

Societățile pot fi: simple, în participație, în nume colectiv, în comandită simplă, cu răspundere
limitată, pe acțiuni, în comandită pe acțiuni.

Prin contractul de societate, asociații pot conveni constituirea unei societăți cu personalitate juridică.
Societatea dobândește personalitate juridică de la data înmatriculării în registrul comerțului.

Efectele contractului de societate

Asociații contribuie la formarea capitalului social al societății prin aporturi bănești sau în bunuri.
Capitalul social se divide în părți egale, numite părți de interes, care se distribuie asociaților proporțional
cu aporturile fiecăruia, dacă prin contractul de societate nu se prevede altfel.

Scopul societății este acela de a realiza profit și de a-l împărți între asociați. Partea fiecărui asociat la
profit și pierderi este proporțională cu aportul său la capitalul social, dacă nu s-a convenit altfel prin
contractul de societate.

Adunarea asociaților

Hotărârile privind societatea se iau de asociați în cadrul adunării asociaților. Hotărârile cu privire
la societate se iau cu majoritatea voturilor asociaților, dacă prin contractul de societate sau prin lege nu
se stabilește altfel.

Administrarea societății

Administratorii sunt numiți prin contractual de societate sau în condițiile stabilite prin acest
contract. Administratorii pot fi asociați sau neasociați. Ei pot fi persoane fizice ori persoane juridice.
Administratorul, în absența opoziției asociaților, poate face orice act de administrare în interesul
societății. Societatea este reprezentată prin administratorii cu drept de reprezentare.

Societatea comerciala poate fi definita ca fiind entitatea cu personalitate juridica, constituita potrivit
legii, prin asocierea mai multor persoane in conditiile reglementate prin actul constitutiv, pentru a
realiza activitati economice deci, cu scopul de a obtine profit.
Potrivit legii, societatea comerciala devine persoana juridica din momentul inregistrarii ei in registrul
comertului. Ea dobandeste asadar, o identitate proprie, distincta de cea a asociatilor care o constituie,
configurata de urmatoarele elemente care o personalizeaza:

a. are o organizare de sine statatoare, convenita de asociati prin actul constitutiv, cu respectarea
conditiilor impuse de lege, in functie de forma juridica;

b. are un patrimoniu propriu, ca ansamblu de drepturi si obligatii cu continut economic, distinct si

independent de patrimoniul oricarei alte persoane, inclusiv al asociatilor si afectat realizarii
activitatii comerciale proprii; element specific al patrimoniului societatii comerciale este
capitalul social;

c. are propriile elemente de identificare, decurgand din calitatea sa de subiect de drept distinct,
(denumire, sediu ) ;

d. are capacitate juridica, (responsabilitate juridica) proprie, distincta de cea a asociatilor, ceea ce
ii permite sa participe in nume propriu la raporturile juridice, corespunzatoare realizarii
obiectivelor si scopurilor sale

Legea societatilor comerciale reglementeaza cinci forme juridice in care se poate constitui
societatea comerciala si anume :

1. societatea in nume colectiv

2. societatea in comandita simpla,

3. societatea pe actiuni;

4. societatea in comandita pe actiuni

5. societatea cu raspundere limitata

Clasificarea societatilor comerciale

I. In functie de natura asocierii sunt :

a) societati de persoane; cele in care asocierea este consecinta relatiei dintre asociati, a increderii
reciproce pe care si-o acorda; societatea este constituita, asadar, in considerarea persoanei asociatilor,
(intuitu personae). Relevanta relatiei dintre asociati, imprima societatilor din aceasta categorie o serie
de elemente specifice, cum ar fi cele legate de atribuirea denumirii, numarul relativ restrans de
asociati, raspunderea nelimitata si solidara a acestora, conditiile rigide de transmitere a partilor de
interes, deci, de dobandire sau incetare a calitatii de asociat, cauzele de dizolvare a societatii, etc. Fac
parte din acesta categorie societatea in nume colectiv, (cea mai reprezentativa), si societatea in
comandita simpla.

b) societati de capitaluri; in care relevanta relatiei dintre asociati se estompeaza in favoarea

importantei marimii aportului adus la capitalul social ; determinanta este investitia de capital a
asociatilor. Ca urmare, sunt societati care reunesc un numar mare de asociati, care, de cele mai multe
ori, nici nu se cunosc intre ei. Dobandirea calitatii de actionar nu mai este conditionata, in cazul
societatilor din aceasta categorie, de acordul celorlalti actionari, si nu mai reprezinta, ca urmare,
element de modificare a actelor lor constitutive. In aceasta situatie se regaseste societatea pe actiuni.
c. Societatea cu raspundere limitata nu este integrata complet in nici una din categoriile mentionate.
Ea reprezinta o forma intermediara, creata din imbinarea de trasaturi proprii atat societatilor de
persoane cat si celor de capitaluri. De exemplu, ca si in cazul celor de persoane, infiintarea ei este
bazata pe relatia dintre asociati, ceea ce justifica dealtfel, limitarea numarului maxim al acestora la 50.
Raspunderea asociatilor este limitata, ca si in cazul actionarilor societatilor de capitaluri si regulile de
organizare si functionare sunt, la randul lor, asemanatoare acestei din urma categorii. Prin vointa
asociatilor, exprimata in actul constitutiv, pot fi accentuate trasaturile proprii societatilor de capitaluri
sau, dimpotriva, celor de persoane.

II. In functie de intinderea raspunderii asociatilor sunt:

1. societati in care asociatii raspund nelimitat si solidar; societatea in nume colectiv si societatile in
comandita (simpla si pe actiuni) in privinta asociatilor comanditati.

a) Nelimitata: asociatii raspund pentru obligatiile societatii nu doar in limita aportului lor patrimoniul ci,
in subsidiar, si cu propriul patrimoniu, in masura in care cel al societatii este insuficient pentru a acoperi
integral obligatiile sociale.

b) Solidara; fiecare dintre asociati va raspunde pentru intreaga obligatie a societatii, neacoperita din
valorificarea patrimoniului acesteia. Raspunderea fiecarui asociat fata de creditorii societatii nu este,
asadar, dimensionata la valoarea aportului sau la capitalul social. Acest aport primeste relevanta
numai in relatia cu ceilalti asociati, de la care asociatul poate pretinde, pe cale de regres, recuperarea
sumei corespunzatoare cotei lor de participare la capital, dupa ce el a achitat creditorilor intreaga
datorie a societatii.

2. societati in care asociatii raspund limitat, societatea pe actiuni, societatea cu raspundere limitata,
societatile in comandita, (simpla si pe actiuni), in privinta asociatilor comanditari.

Raspunderea limitata consta in obligatia fiecarui asociat de a raspunde pentru obligatiile societatii
numai in limita aportului sau la capitalul social. Creditorii nu au dreptul de a-si extinde urmarirea, in
vederea recuperarii creantelor lor fata de societate, asupra patrimoniului personal al asociatilor.

Societatea în nume colectiv

Este cea mai veche şi mai simplă formă de societate comercială.

Societatea în nume colectiv se defineşte ca fiind societatea constituită prin asocierea, pe baza deplinei
încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o
activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate şi ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social şi cu răspundere nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.

Caracterul nelimitat al răspunderii constă în faptul că asociaţii pot fi urmăriţi de creditorii societăţii şi
asupra patrimoniului propriu. Desigur, aceasta numai în subsidiar dacă creditorii nu-şi pot îndestula
creanţele din patrimoniul societăţii.

Particularitatea menţionată se explică prin faptul că societatea în nume colectiv este bazată pe
încrederea între asociaţi. De cele mai multe ori ei fac parte din aceeaşi familie. Ceea ce prevalează la
constituirea asociaţiei este elementul personal şi nu valoarea aportului adus de asociaţi. De regulă,
societatea în nume colectiv, datorită numărului redus de membri, are resurse financiare limitate. Ea se
constituie, de obicei, pentru exploatarea unei mici afaceri comerciale sau industriale.

Administrarea societăţii se realizează de unul sau mai mulţi administratori, care pot fi membri asociaţi
sau specialişti neasociaţi, persoane fizice sau juridice.

Administratorul sau administratorii sunt aleşi de către asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a
capitalului. Cu această ocazie li se fixează puterile, durata însărcinării şi eventuala lor remuneraţie, afară
dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel. Dacă actul constitutiv dispune ca administratorii să
lucreze împreună, deciziile lor trebuie luate în unanimitate. În caz de divergenţe între administratori, vor
hotărâ asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.

Societatea în comandită simplă

Societatea în comandită simplă reuneşte două categorii de asociaţi: comanditarii (împrumutătorii) şi

comanditaţii (comercianţii). Comanditaţii au aceeaşi poziţie în societate ca şi asociaţii în nume colectiv,
ei răspund nelimitat şi solidar pentru întregul pasiv. Comanditarii, dimpotrivă, se asociază doar pentru o
sumă limitată. Ei formează patrimoniul iniţial al societăţii, mărginindu-şi riscurile la nivelul aporturilor
lor. Asocierea se realizează având la bază încrederea deplină între asociaţi.

Deoarece societatea în comandită simplă se apropie de societatea în nume colectiv, Legea nr. 31/1990
face trimitere la norme valabile pentru ambele tipuri de societăţi sau numai pentru asociaţii
comanditaţi.

Deciziile societăţii

În ceea ce priveşte problemele societăţii, toţi asociaţii, comanditari şi comanditaţi, deliberează şi

decid, proporţional cu participarea la capitalul social, cu excepţia cazului când prin contractul de
asociere s-a prevăzut altfel.

Administrarea societăţii

Calitatea de administrator o pot avea numai asociaţii comanditaţi, deoarece ei sunt comercianţi.

Drepturile comanditarului

Comanditarul are dreptul la control şi la supravegherea activităţii societăţii. El poate participa la numirea
şi la revocarea administratorilor, în cazuri prevăzute de lege.

Societatea pe acţiuni

Societatea pe acţiuni este cea mai complexă şi mai evoluată formă de societate. Societatea pe acţiuni
este acea societate constituită prin asocierea mai multor persoane, care contribuie la formarea
capitalului social prin anumite cote de participare reprezentate prin titluri, numite acţiuni, pentru
desfăşurarea unei activităţi comerciale, în scopul împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile
sociale numai în limita acţiunilor lor.

Acţionarii nu au calitate de comercianţi şi răspund numai până la concurenţa acţiunilor pe care le

deţin.
Numărul minim de acţionari trebuie să fie de 2, iar capitalul social minim trebuie să fie de 90.000 lei.
Nerespectarea acestor cerinţe duce la dizolvarea societăţii.

Capitalul social al societăţilor pe acţiuni este împărţit în părţi egale, numite acţiuni. Acţiunile sunt
înscrisuri de valoare care constituie titluri ce atestă participarea la capitalul social al unei societăţi.
Acţiunile dau dreptul deţinătorilor să primească un dividend. Dividendul este partea din profitul
societăţii pe acţiuni care se repartizează pentru fiecare acţiune.

Acţionarii deţin un număr diferit de acţiuni. Acţiunile pot circula cu uşurinţă de la un deţinător la altul
fără să fie nevoie de întocmirea unui act juridic. Prin urmare, persoana acţionarului nu contează şi, din
această cauză, societatea pe acţiuni are un caracter anonim.

Organele de conducere

Organul decizional cel mai important îl constituie adunarea generală a acţionarilor. Ea funcţionează
după principiul majorităţii. Ca regulă, dreptul de vot este ataşat unei acţiuni, toţi acţionarii având drept
de vot. Dar, majoritatea nu se calculează după numărul acţionarilor, ci în funcţie de capitalul deţinut de
acţionari. Acţionarul sau grupul de acţionari care va poseda aproximativ jumătate din acţiuni va putea
să-şi impună voinţa masei de acţionari, între care este împărţit restul de capital.

Adunarea generală desemnează celelalte organe de conducere: administratorii sau consiliul de

administraţie, organ de conducere permanent şi cenzorii, organ de control.

Administratorii şi cenzorii pot fi persoane fizice şi persoane juridice care desemnează persoane fizice.

Societatea în comandită pe acţiuni

Societatea în comandită pe acţiuni împrumută reguli de funcţionare atât de la societatea în

comandită simplă cât şi, mai ales, de la societatea pe acţiuni.

Ca şi societatea în comandită simplă, ea are două categorii de asociaţi: comanditaţii, care răspund
nemărginit şi solidar pentru datoriile societăţii şi comanditarii, care răspund numai cu aportul lor.
Întregul capital social este împărţit pe acţiuni al căror regim juridic este acelaşi ca şi în cazul societăţilor
pe acţiuni.

Toţi asociaţii, atât cei comanditaţi cât şi comanditarii, sunt acţionari.

Conform Legii nr. 31/1990, societatea în comandită pe acţiuni este reglementată de dispoziţiile
referitoare la societatea pe acţiuni, cu excepţia acelora care privesc administrarea societăţii.

Administrarea societăţii poate fi încredinţată numai acţionarilor comanditaţi, cărora li se vor aplica
dispoziţiile din Legea nr. 31/1990 privind asociaţii societăţii în nume colectiv. Revocarea
administratorilor comanditaţi este de competenţa adunării generale extraordinare.

Societatea cu răspundere limitată

Societatea cu răspundere limitată este societatea constituită, pe baza deplinei încrederi, de două sau
mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în
vederea împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale în limita aporturilor lor.

Cronologic această formă de societate este ultima venită, atât în ţara noastră cât şi în alte ţări.
Societatea cu răspundere limitată este un tip de societate, care împrumută unele trăsături, atât de la
societatea în nume colectiv, cât şi de la societatea pe acţiuni. Societatea cu răspundere limitată este, în
acelaşi timp, o societate de persoane şi de capitaluri. Constituie o societate de persoane pentru că
părţile sociale nu sunt reprezentate prin titluri negociabile (cum sunt acţiunile) şi nu pot fi cedate unor
neasociaţi decât dacă aceştia sunt primiţi de majoritatea celorlalţi asociaţi. Societatea cu răspundere
limitată este şi o societate de capitaluri, deoarece asociatul aduce o sumă de bani în cadrul societăţii, în
raport cu care îşi limitează riscul (de unde şi denumirea de societate cu răspundere limitată). Ca urmare,
fiecare asociat va fi ţinut pentru datoriile societăţii numai până la limita capitalului subscris personal.

Legea stabileşte condiţia ca societatea cu răspundere limitată să nu poată depăşi 50 de asociaţi. În

schimb, poate fi constituită şi de o singură persoană. Capitalul social nu poate fi mai mic de 200 lei şi
este divizat în fracţiuni egale, numite părţi sociale. Toate părţile sociale se distribuie asociaţilor şi
trebuie să fie acoperite cu vărsăminte, în bunuri sau în numerar. Părţile sociale pot fi transmise liber şi
necondiţionat numai între asociaţi.

Organele de conducere

Hotărârile asociaţilor se iau în adunarea generală, care decide prin votul majorităţii absolute a asociaţilor
şi a părţilor sociale. Pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului constitutiv este necesar
votul tuturor asociaţilor, în afară de cazul când legea sau actul constitutiv prevede altfel.

Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulţi administratori, asociaţi sau
neasociaţi, numiţi prin contractul de societate ori prin hotărârea adunării generale.

Administratorul nu poate primi, fără autorizaţia adunării asociaţilor, mandat de administrare la alte
societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate. Nu au voie nici să facă acelaşi fel de comerţ
ori altul concurent, pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice. Sancţiunea este
revocarea administratorului şi plata de daune.

Controlul gestiunii societăţii se realizează prin cenzori ori chiar de către asociaţi. Dacă numărul
asociaţilor este mai mare de 15, alegerea cenzorilor este obligatorie.

Beneficiile societăţii se împart între asociaţi, sub formă de dividende.

Societatea cu răspundere limitată prezintă numeroase avantaje şi, din acest motiv, este foarte
răspândită.

Caracteristici :

a. asociatii, persoane fizice sau juridice, sunt animati de afectio societatis, ca si in cazul
societatilor in nume colectiv si au raspundere limitata, asemeni actionarilor din societatile pe actiuni;
este singura societate care se poate constitui in forma atipica de societate cu unic asociat si singura al
carei numar maxim de asociati este limitat la 50;

b. actele constitutive ale societatii sunt contractul de societate si statutul care pot fi redactate si
sub forma unui inscris unic, act constitutiv ;

c. firma societatii se compune dintr-o denumie proprire, in masura sa o diferentieze de a altor

societati, insotita de sintagma societate cu raspundere limitata sau de initialele S.R.L
 d. capitalul social minim este de 200 lei si este divizat in fractiuni numite parti sociale, cu o
valoare minima de 10 lei. In actul constitutiv se va indica aportul fiecarui asociat si numarul partilor
sociale detinute ; este obligatorie varsarea integrala a capitalului social la constituirea societatii, ca si in
cazul societatilor de persoane ; Sursele capitalul social la constituirea societatii, vor fi : aporturi in
numerar, obligatorii, si, eventual, aporturi in natura, constand in bunuri evaluabile economic. Nu sunt
permise aporturile in creante. In cazul aporturilor in natura, in actul constitutiv va fi indicat modul de
evaluare a lor, prin intelegerea asociatilor sau prin expertiza;

Spre deosebire de actiuni, partile sociale nu sunt titluri negociabile, nu pot fi tranzactionate
liber, societatea pastrand trasaturi ale societatilor de persoane. Ca urmare, transmiterea lor in favoarea
unor terte persoane se poate face numai cu acordul asociatilor care detin cel putin trei patrimi din
capitalul social.

Constituirea societăților comerciale

Actul constitutiv

Constituirea societăţilor comerciale prezintă o serie de caracteristici comune, precum şi particularităţi

dependente de forma juridică a societăţii.

Indiferent de forma juridică adoptată de societatea comercială, aceasta dobândeşte o existenţă de fapt
şi de drept printr-un înscris denumit act constitutiv.

Potrivit Legii nr. 31/1990, actul constitutiv desemnează atât un înscris unic, cât şi contractul de
societate sau/şi statutul. Precizarea este necesară pentru că unele societăţi se pot constitui numai
printr-un contract (societatea în nume colectiv şi în comandită simplă), în timp ce altele se constituie
printr-un contract şi statut (societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni), iar societatea cu
răspundere limitată cu un singur asociat se constituie numai prin statut.

Persoana care participă, ca parte într-o societate, se numeşte asociat. La societatea pe acţiuni persoana
asociată se mai numeşte şi acţionar.

Din dispoziţiile Legii nr. 31/1990, rezultă că procesul constituirii societăţilor comerciale implică
îndeplinirea a două formalităţi: întocmirea actului constitutiv sau al statutului în forma cerută de lege
şi înregistrarea şi autorizarea funcţionării societăţii.

Întocmirea actului constitutiv. Această formalitate se realizează de către părţile care urmează să se
asocieze. Viitorii asociaţi analizează şi întreprind următoarele activităţi: utilitatea socială şi obiectul de
activitate al viitoarei societăţi; vadul şi mărimea societăţii care urmează să se înfiinţeze; capitalul social
necesar; sediul şi spaţiul necesar realizării obiectului de activitate; stabilirea numelui, în care scop, se
verifică la registrul comerţului dacă acesta nu aparţine altei societăţi.

Înregistrarea şi autorizarea funcţionării societăţii comerciale. Potrivit Legii 359/2004, completată şi

modificată, procedura înregistrării şi autorizării este o procedură unică realizată de Biroul unic din cadrul
Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă tribunalul din raza judeţului unde-şi va avea sediul
societatea comercială. Biroul unic realizează toate operaţiunile necesare pentru înregistrarea şi
autorizarea funcţionării societăţii comerciale. În plus, el are obligaţia să presteze anumite servicii, care
privesc înregistrarea şi autorizarea funcţionării societăţii, la cererea şi pe cheltuiala solicitantului. Pentru
înregistrarea, ca şi pentru autorizarea funcţionării societăţii comerciale, legea impune anumite avize,
autorizaţii şi/sau acorduri emise de organele competente.

Certificatul de înregistrare. După procedura obţinerii avizelor necesare, potrivit Legii 359/2004,
completată şi modificată, societăţii comerciale i se eliberează certificatul de înregistrare. Acesta îi dă
dreptul să îşi înceapă activitatea, având personalitate juridică.

Actul constitutiv trebuie să îndeplinească anumite condiţii generale. Ele se referă la condiţiile esenţiale
de existenţă şi valabilitate a contractelor: capacitatea de a contracta, consimţământul, un obiect
determinat şi o cauză licită.

Capacitatea asociaţilor. Pot avea calitate de asociaţi atât persoanele fizice cât şi persoanele juridice,
române şi străine. În materie de societate, capacitatea juridică trebuie să fie de natură specială.
Asocierea implică un act de dispoziţie asupra patrimoniului propriu, ceea ce impune capacitatea de
exerciţiu deplină a persoanei fizice sau juridice contractante.

Consimţământul. Consimţământul trebuie să fie liber şi neviciat. Este necesar ca voinţa juridică a
părţilor să fie o voinţă specifică de cooperare pentru constituirea şi funcţionarea societăţii. Astfel,
consimţământul nu trebuie denaturat de simulaţie. Simulaţia poate fi utilizată pentru a masca o altă
operaţiune juridică sub paravanul unei societăţi comerciale, în scopul de a eluda drepturile terţilor sau
obligaţiile fiscale.

Obiectul actului constitutiv. Este un ansamblu de acte de comert pe care societatea urmează să le
îndeplinească în vederea realizării de beneficii. Prin urmare, comercialitatea obiectului este dată de
operaţiunile pentru care este constituită societatea, cu scopul ce şi-l propune a-l realiza prin acele
operaţiuni.

Cauza. Cauza contractului este scopul urmărit de asociaţi prin acel contract. Este un element de natură
psihologică, spre deosebire de obiectul contractului care este un element de natură materială. Cauza, ca
şi obiectul contractului, trebuie să fie licită, adică să nu fie prohibită de lege şi să contravină ordinii
publice

Condiţiile de fond specifice actelor constitutive

Condiţiile de fond specifice sunt impuse de raţiunea constituirii societăţii comerciale şi sunt
următoarele:

A) obligaţia asociaţilor de a contribui la constituirea unui fond special din aporturile lor;

B) participarea tuturor asociaţilor la beneficii şi pierderi ce ar rezulta din activitatea ce face obiectul
societăţii comerciale;

C) voinţa de a colabora cu ceilalţi asociaţi pentru obţinerea de beneficii şi împărţirea acestora.

Constituirea unui fond social prin aporturile asociaţilor

Societatea comercială trebuie să aibă un patrimoniu iniţial, adică un fond social care să stea la baza
activităţii comerciale. De mărimea fondului comun depinde puterea economică cu care demarează
societatea comercială. Fondul social sau miza socială se constituie din aporturile individuale ale
asociaţilor. El va aparţine exclusiv societăţii.

Prin aport se înţelege valoarea patrimonială cu care fiecare asociat convine să contribuie la înfiinţarea
societăţii sau prin subscripţie ulterioară, la majorarea fondului social, în condiţiile şi termenele stipulate.

Aportul în bani. Acest fel de aport este obligatoriu la constituirea oricărei forme de societate.

Aportul în natură. Are ca obiect bunuri imobile, bunuri mobile corporale sau incorporale (fond de
comerţ, creanţe etc.). Aportul în natură se referă la aducerea în societate a oricărui bun în afară de bani.
De regulă, asociaţii prevăd în contractul de societate, dacă înţeleg să aducă numai folosinţa bunului sau
chiar proprietatea lui.

Capitalul social. Totalitatea valorilor aporturilor individuale subscrise de asociaţi formează capitalul
social. Capitalul social său nominal este, la constituirea societăţii, suma aporturilor făcute de asociaţi.

Capitalul social este fix, intangibil, el nu va putea fi modificat decât prin hotărârea adunării generale a
asociaţilor, în sensul majorării cu noi aporturi, ori reducerii ca urmare a pierderilor suferite de societate.
Capitalul social are o pondere diferită în funcţie de natura societăţii şi plafonul minim este stabilit prin
lege.

Capitalul social nu poate fi confundat cu patrimoniul social. Patrimoniul societăţii se compune din
aportul fiecărui asociat la constituirea capitalului social şi din profiturile realizate de societate în
activitatea sa comercială. Capitalul social este expresia valorică a aporturilor asociaţilor. Patrimoniul este
o universalitate juridică în care sunt cuprinse toate drepturile şi obligaţiile societăţii, inclusiv bunurile
societăţii care se constituie în timpul funcţionării ei.

Patrimoniul societăţii, ca şi al persoanei fizice, are o latură activă, cuprinzând drepturile patrimoniale
(reale sau de creanţă) şi o latură pasivă, cuprinzând obligaţiile patrimoniale ale societăţii.Patrimoniul
este gajul general al creditorilor societăţii dar nu şi al celor personali ai asociaţilor. Patrimoniul se
măreşte, când societatea realizează profituri şi se diminuează, în cazul creşterii pasivului.

Divizarea capitalului social. Capitalul social se divizează în anumite fracţiuni, denumite diferit după
forma juridică a societăţii: părţi de interes, în societatea în nume colectiv şi în comandită simplă; părţi
sociale, în societatea cu răspundere limitată; acţiuni, în societatea pe acţiuni şi în societatea în
comandită pe acţiuni.

Capitalul social este sursa repartiţiei puterii între asociaţi. Puterea în societatea de capitaluri aparţine
celor care controlează capitalul, de unde rezultă supremaţia asociaţilor care deţin capitalul cel mai mare
(aproximativ jumătate) şi implicit au cele mai multe voturi în adunarea generală. Ei hotărăsc modul de
conducere al societăţii.

Drepturile asociaţilor

 dreptul la egalitate de tratament, ceea ce constituie premisa tuturor celorlalte drepturi şi

obligaţii ale asociaţilor

 dreptul la dividende, adică de a obţine o cotă-parte din beneficiul societăţii. Manifestarea

acestui drept este diferită după: forma societăţii, rezultatele activităţii economice, voinţa
părţilor şi în raport cu cota de participare la capitalul social. Distribuirea de dividende este decisă
 de adunarea generală a asociaţilor şi, din momentul respectiv, dividendele devin drepturi de
creanţă exigibile ale asociaţilor

 dreptul de a participa la elaborarea voinţei sociale, adică la adoptarea deciziilor societăţii;

 dreptul de a se împotrivi hotărârilor adunării generale, când acestea ar fi contrare actului

constitutiv ori dispoziţiilor imperative ale legii. Acest drept aparţine numai asociatului care n-a
fost prezent la adunarea generală sau a votat contra şi a cerut înscrierea opiniei şi a votului său
în procesul-verbal al şedinţei;

 dreptul de informare şi control asupra gestiunii societăţii. Acţionarii îşi pot exercita acest drept,
între şedinţele adunării generale, cel mult de două ori în cursul unui exerciţiu financiar;

 dreptul la transmitere, cedare şi donare a părţilor sociale când se execută în condiţiile legii şi
fără să aducă atingere celorlalţi asociaţi

 dreptul de a participa la împărţirea finală a patrimoniului, adică de a obţine o cotă

proporţională cu aportul fiecăruia, în caz de lichidare a societăţii

Obligaţiile asociaţilor:

 depunerea şi completarea aportului la care s-au angajat;

 obligaţia de a participa la suportarea pierderilor;

 obligaţia de a nu se folosi de bunurile societăţii în interes propriu;

 obligaţia de a nu face concurenţă neloială;

Executarea în comun a unor activităţi comerciale (affectio societatis)

Voinţa de conlucrare, intenţia de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale, suportând toate

riscurile, poartă numele de affectio societatis. Ea este motorul societăţii comerciale. Este firesc ca în
societăţile comerciale să existe o convergenţă de interese pentru asigurarea prosperităţii societăţii, fără
de care societatea nu ar putea asigura dividende. La alte contracte părţile nu se călăuzesc după acest
principiu.

Cuprinsul actul constitutiv

Actul constitutiv cuprinde anumite clauze care reglementează relaţia dintre asociaţi, drepturile şi
obligaţiile lor.

Clauze privind identificarea părţilor contractante

În cazul persoanelor fizice în contract se menţionează: numele, prenumele şi domiciliul; locul şi data
naşterii; cetăţenia asociaţilor. Pentru persoanele juridice în contract se menţionează denumirea
societăţii, sediul şi naţionalitatea. Societatea va avea cel puţin doi asociaţi, afară de cazul în care legea
prevede altfel.

Clauze privind caracteristicile societăţii. Se referă la obiectul de activitate, durata societăţii şi capitalul
social
  În ceea ce priveşte obiectul de activitate se precizează faptele de comerţ pe care le va săvârşi
societatea. Obiectul nu trebuie formulat generic, ci stabilit concret, prin fixarea activităţii ce
urmează a fi desfăşurată de către societate.

 Referitor la durata societăţii, prin contract asociaţii urmează să hotărască asupra acestui
eveniment. Ei se pot înţelege asupra unui termen în cadrul căruia să existe societatea sau pot
conveni ca durata să fie nelimitată. Precizarea duratei societăţii prezintă interes practic
deoarece la expirarea termenului

 În ceea ce priveşte capitalul social, în contract se arată care este capitalul social subscris şi
vărsat. Desigur, asociaţii trebuie să respecte plafoanele minime prevăzute de lege pentru
societatea respectivă. Se va arăta contribuţia fiecărui asociat, ca aport, în numerar sau în natură.
Dacă este în natură se precizează valoarea bunului şi modul de evaluare.

Clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul gestiunii societăţii de către organele
statutare.

 În societăţile de persoane şi societăţile cu răspundere limitată se va indica în actul constitutiv:

numărul, numele şi prenumele administratorului sau administratorilor societăţii şi limita
puterilor lor. La societăţile pe acţiuni şi societăţile în comandită pe acţiuni se va menţiona şi
cetăţenia administratorilor, garanţia pe care sunt obligaţi s-o depună, puterile şi drepturile lor.
În continuare se va menţiona numărul, numele şi cetăţenia cenzorilor sau felul cum se va face
controlul activităţii societăţii în interiorul ei.

Clauze privind drepturile şi obligaţiile asociaţilor

 La societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere

limitată se prevede modul de repartizare a părţilor sociale şi cota fiecăruia la beneficii şi pierderi.
La societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni se arată numărul de acţiuni acordate fiecărui
acţionar în schimbul aportului subscris. Asociaţii îşi asumă obligaţia de a efectua vărsămintele în
termene precise.

Clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii comerciale

 Cel mai adesea asociaţii reproduc dispoziţiile legale ori fac trimitere la ele.

Organele de conducere si control

Adunarea generală a asociaţilor este organul cel mai important de conducere şi este formată din
totalitatea asociaţilor. Administrarea societăţii este o formă de executare a voinţei adunării generale,
prin săvârşirea de acte de gestiune, în vederea atingerii obiectului şi scopului social.Conducerea
problemelor curente este încredinţată unuia sau mai multor administratori. Controlul gestiunii
administratorilor se realizează de către asociaţi, în anumite cazuri, sau de un organ specializat format din
cenzori.

În cazul societăţii pe acţiuni şi al societăţii în comandită pe acţiuni, există toate cele trei organe de
conducere menţionate.
În ceea ce priveşte societatea cu răspundere limitată organele societăţii sunt aceleaşi ca şi la societăţile
pe acţiuni, dar cu unele particularităţi. De exemplu, cenzorii sunt numiţi în mod obligatoriu numai la
societatea cu răspundere limitată constituită într-un număr mai mare de 15 asociaţi.

Adunarea ordinară

Se întruneşte cel puţin o dată pe an, la cel mult 5 luni de la încheierea exerciţiului bugetar. Adunarea
ordinară discută şi decide asupra oricărei probleme ce ţine de activitatea curentă a societăţii comerciale.
Potrivit art. 111 din Legea nr. 31/1990 adunarea generală este obligată: să voteze bilanţul, inclusiv sub
aspectul dividendelor; să aleagă şi, dacă este cazul, să revoce administratorii şi cenzorii, precum şi să le
dea descărcare de gestiune; să stabilească remuneraţia administratorilor şi cenzorilor; să voteze bugetul
de venituri şi cheltuieli.

Adunarea extraordinară

Se întruneşte ori de câte ori este necesar pentru a se lua o hotărăre în probleme care presupun
modificarea actului constitutiv, şi anume: schimbarea formei societăţii; schimbarea obiectului de
activitate; prelungirea duratei de funcţionare a societăţii; fuziunea cu alte societăţi sau divizarea ei etc.
Condiţiile de cvorum şi majoritate sunt mai riguroase.

Dreptul de vot

La şedinţele adunării generale au dreptul să participe toţi asociaţii. Dreptul de vot este strâns legat de
participarea la capitalul social. În societăţile de capitaluri, orice acţiune dă drept la un vot, astfel că
acţionarii îşi vor exercita dreptul de vot proporţional cu numărul de acţiuni. Prin excepţie actele
constitutive pot să limiteze numărul voturilor aparţinând acţionarilor care posedă mai mult de o acţiune.

Hotărârile adunării generale

Hotărările adunării generale se iau prin vot deschis. În mod excepţional, votul secret este obligatoriu,
pentru alegerea sau revocarea membrilor consiliului de administraţie şi a cenzorilor sau pentru hotărâri
referitoare la răspunderea administratorilor.

În cazul societăţii cu răspundere limitată, votarea se face şi prin corespondenţă, dacă prin statutul
societăţii s-a prevăzut o atare modalitate.

Hotărârile luate de adunarea generală, cu respectarea legii şi a actului constitutiv sunt obligatorii pentru
toţi acţionarii, chiar şi pentru cei care nu au luat parte la adunare sau au votat contra. Hotărârile
adoptate cu încălcarea legii ori a actului constitutiv pot fi anulate pe cale judecătorească.

Adunarea generala si extraordinara a actionarilor. Organizare și funcționare

 In timp ce in cazul adunarii ordinare, pentru a fi valabil intrunita, la prima convocare este
necesara prezenta actionarilor reprezentand cel putin o patrime din numarul total de drepturi
de vot, la cea de–a doua convocare, daca prima nu intruneste conditiile de cvorum legale sau
statutare spre a se putea desfasura valabil, sau nu poate lucra valabil in lipsa majoritatii
necesare pentru adoptarea hotararilor, sedinta este statutara indiferent de ponderea capitalului
prezent sau reprezentat, hotararile urmand a fi adoptate cu votul majoritatii acestui capital.
  Adunarea generala extraordinara, in schimb, are nevoie de un cvorum minim atat la prima cat si
la cea de-a doua convocare, respectiv o patrime din numarul total de drepturi de vot, la prima
convocare si o cincime din drepturile de vot, la cea de-a doua, daca prima nu se poate intruni
valabil din lipsa cvorumului sau nu poate adopta hotarari in lipsa intrunirii majoritatii necesare.

 Dat fiind faptul ca in competenta adunarii ordinare sunt inscrise probleme ce tin de activitatea
curenta a societatii, a nu putea adopta hotarari in privinta lor echivaleaza cu blocarea activitatii.

 Actionarii pot conveni, prin actul constitutiv, cvorumuri mai rigide, mai ridicate decat cele legale,
dar nicidecum inferioare acestora

 Numarul mare de actionari specific societatilor pe actiuni impune reguli exacte pentru
convocarea lor la adunarile generale, in masura sa garanteze astfel respectarea dreptului
fiecaruia de a participa si a vota in cadrul lucrarilor acestora.

 Ca urmare, regula consacrata de lege ca cea mai eficienta pentru realizarea procedurii de
convocare consta in publicarea convocatorului in Monitorul Oficial si intr-un ziar de larga
raspandire in localitatea sau zona sediului social al societatii. De la aceasta regula pot fi
reglementate alternative aplicabile in cazul societatilor pe actiuni cu actiuni nominative, (ex.
scrisoare recomandata, scrisoare transmisa pe cale electronica).

 Convocatorul, publicat cu cel putin 30 de zile inainte de data fixata pentru tinerea adunarii, va
cuprinde informatiile necesare si utile desfasurarii acesteia, (data si locul sedintei, ordinea de zi,
etc). Materialele vor fi puse la dispozitia actionarilor, prin grija administratorilor/directoratului,
spre a li se oferi astfel posibilitatea de a se documenta in scopul exercitarii corecte a drepturilor
lor in cadrul adunarii. Cu acelasi scop, completarea ordinii de zi de catre actionarii interesati se
poate face numai in primele cincisprezece zile ce au urmat publicarii convocatorului,
completarea fiind, la randul ei publicata.

 Obligatia convocarii adunarii revine administratorilor/directoratului societatii, din proprie

initiativa, sau la solicitarea actionarului/actionarilor reprezentand cel putin 5% din capitalul
social sau chiar mai putin, daca un astfel de prag a fost determinat ca atare prin actul constitutiv.

Adunarea asociatilor la societatea cu răspundere limitată

 Numarul restrans de asociati caracteristic societatilor de persoane si chiar celei cu raspundere

limitata genereaza, firesc, consecinte semnificative asupra regulilor incidente forului cu
competente depline de decizie. Astfel, in cazul societatilor cu raspundere limitata nu mai sunt
institutionalizate cele doua forme de lucru ale adunarii generale, ordinara si extraordinara, ci
doar adunarea asociatilor. Ca regula, aceasta hotaraste valabil cu majoritate de asociati si parti
sociale, cu exceptia hotararilor avand ca obiect modificarea actului constitutiv, pentru care
devine necesara unanimitatea acordului asociatilor, daca prin actul constitutiv nu s-a creat
regula de rezerva, si anume ca modificarea sa poata fi realizata cu o anume majoritate de
asociati si parti sociale.

 Regula unanimitarii acordului de vointe pentru modificarile aduse actului constitutiv s-a impus
pana la standardizare, incat, in raport cu ea, varianta derogatorie a ramas aproape necunoscuta,
 desi, adesea ar fi mult mai adecvata pentru functionalitatea societatii, in raport cu modul de
distribuire a partilor sociale intre asociatii acesteia.

 Trebuie retinuta, tot ca regula particulara pentru acest tip de societate, reglementarea unei
duble majoritati, a partilor socile si a asociatilor, necesara in adoptarea hotararilor.

 Administratorii indeplinesc in principiu, un mandat general incredintat de adunarea generala a

asociatilor, avand ca obiect realizarea efectiva a obiectivelor si scopurilor societatii. In relatia
statornicita intre diferitele categorii de organe ale societatii, ei reprezinta, ca urmare, organul
structurat la al doilea nivel de competente, subordonat adunarii generale a asociatilor.

Sisteme de administrare a societatilor pe actiuni

Aceleasi principii ale guvernarii corporatiste au condus la reglementarea a doua sisteme

distincte de administrare in cazul societatilor pe actiuni, si anume:

a) sitemul unitar, inspirat din legislatia franceza

b) sistemul dualist; consacrat initial de legislatia germana

Sistemul unitar (monist) de administrare a societatii

Administrarea societatii revine administratorului/administratorilor, (intotdeauna in numar

impar), desemnati prin vot secret de adunarea generala ordinara. In cazul societatilor ale caror situatii
financiare sunt auditate, numarul administratorilor nu va fi mai mic de trei. Cand sunt mai multi
administratori, acestia alcatuiesc consiliul de administratie, organ colegial al carui instrument de lucru
devin deciziile adoptate cu majoritatea membrilor, (spre deosebire de situatia pluralitatii de
administratori care, neorganizati in consiliu decid independent).

 Membrii consiliului de administratie pot fi actionari sau neactionari. Consiliul va fi prezidat de un

presedinte desemnat dintre membrii sai. Administratorii pot decide ca o parte din atributiile ce
le revin sa fie delegate in sarcina unor directori, persoane fizice, dintre care, unul va fi numit
director general. Reprezentarea societatii in relatiile cu tertii apartine presedintelui consiliului de
administratie sau directorului general, cand consiliul a recurs la delegarea de atributii. Directorii
pot fi administratori sau neadministratori.

Sistemul dualist de administrare a societatii

 Mecanismul conducerii societatii este reglementat pe doua nivele, cu atributii bine delimitate
prin lege, si anume a) consiliul de supraveghere si b) directoratul. In timp ce membrii
directoratului exercita conducerea societatii, ca manageri profesionisti, in masura sa asigure
dezvoltarea sustenabila a societatii, consiliul de supraveghere devine supraveghetorul,
controlorul activitatii directoratului. El nu exercita atributii efective de conducere.

Dispozitii comune celor doua sisteme de administrare

 Durata mandatului administratorilor, directorilor, respectiv al membrilor consiliului de

supraveghere si directoratului este de maxim patru ani, cu exceptia mandatului primilor membri
ai consiliului de administratie respectiv ai consiliului de supraveghere, care este de 2 ani;
  Directorii, in sistemul unitar si membrii directoratului, in sistemul dualist, sunt persoane fizice; in
schimb, administratori sau membri ai consiliului de supraveghere pot fi si persoane juridice;

 o persoana fizica nu poate cumula concomitent mai mult de cinci mandate de administrator
si/sau membru al consiliului de supraveghere in societati comerciale cu sediul in Romania, cu
exceptia cazurilor in care detine cel putin o patrime din totalul actiunilor societatii sau este
membru in consiliul de supraveghere sau de administratie al unei societati care detine aceasta
patrime;

 atat consiliul de administratie cat si cel de supraveghere lucreaza in sedinte care adopta hotarari
cu majoritatea numarului membrilor si care se intrunesc ori de cate ori este nevoie dar nu mai
putin de o data la trei luni. Ambele categorii de organe au dreptul de a crea consilii consultative
in scopul informarii si documentarii, utile in adoptarea deciziilor;

 raporturile juridice stabilite intre cele patru categorii de organe si structurile care le-au
desemnat sunt specifice contractului de mandat ;

 pe durata indeplinirii mandatului, administratorii, directorii, membrii consiliului de supraveghere

si ai directoratului nu pot fi salariati ai societatii;

Controlul gestiunii societatii

Este realizat prin organe specializate, in cadrul societatilor de capitaluri si a celei cu raspundere
limitata cu mai mult de cincisprezece asociati. Cele doua structuri specializate pentru a realiza acest
control sunt comisia de cenzori si auditorul financiar. Optiunea pentru una dintre ele este permisa cu
exceptia situatiilor in care societatea este supusa obligatiei legale de auditare sau cand a optat pentru
sistemul dualist de administrare, cand obligatorie devine desemnarea auditorului financiar.

Cenzorii

Desemnarea lor corespunde solutiei traditionale de exercitare a controlului gestiunii societatii, iar
competenta in acest sens revine adunarii generale ordinare. Potrivit legii, comisia de cenzori este
alcatuita din trei membri, plus un supleant, desemnati pentru o perioada de trei ani, cu posibilitatea de a
fi realesi. Cenzorii pot fi alesi dintre actionari. In mod obligatoriu, cel putin unul dintre ei va fi contabil
autorizat sau expert contabil. Principalele lor atributii se refera la supravegherea gestiunii societatii, la
verificarea situatiilor financiare, informand adunarea generala asupra modului in care a fost administrat
patrimoniul societatii de catre administratorii acesteia, si, daca este cazul, asupra abaterilor constatate
in aceasta activitate manageriala.

Auditorii financiari

Sunt specialisti, persoane fizice sau juridice, care dobandesc aceasta calitate in conditiile unei
reglementari specifice profesiei, si care sunt, ca urmare, inscrisi in Camera Auditorilor Financiari din
Romania. Auditorul financiar este extern societatii, angajeaza relatii contractuale cu aceasta, in urma
alegerii sale de catre adunarea generala ordinara. Societatile comerciale care au optat sau au fost
obligate sa desemneze auditorul financiar au complementar obligatia de a-si numi si un auditor intern.
Spre deosebire de auditorul financiar care nu este salariatul societatii, cel intern poate detine o atare
calitate. Atributiile specifice fiecareia dintre aceste profesii sunt reglementate prin dispozitii legale
exprese. In ansamblu, ele sunt similare cu cele ale cenzorilor. Societatea supusa obligatiei legale de
auditare va respecta, complementar, o serie de reguli specifice in materia administrarii.

Modificarea actelor constitutive ale societatii comerciale

 Intrucat actul constitutiv al societatii este cel care o personalizeaza, ii defineste conditiile
specifice si regulile de organizare si functionare, modificarea societatii se concretizeaza, in
ultima instanta, in modificarea actului ei constitutiv. In general, pot face obiectul modificarii
oricare din clauzele inserate in cuprinsul acestuia, ca, de exemplu, cele referitoare la asociati,
forma juridica, obiect de activitate, capital social, durata de functionare, etc.

 Fiind expresia vointei asociatilor, actul constitutiv va putea fi modificat tot ca rezultat al
exprimarii vointei lor, in cadrul adunarii generale a societatii. O astfel de hotarare va fi adoptata
cu unanimitate de voturi, in cazul societatilor de persoane si a celei cu raspundere limitata,
respectiv, cu majoritatea necesara adoptarii hotararilor in cadrul adunarii generale
extraordinare, in cazul societatilor de capitaluri.

 Pentru a dobandi opozabilitate fata de terti, hotararea modificatoare va fi inregistrata in

registrul comertului, dupa prealabilul control de legalitate exercitat de catre personalul cu
atributii in acest sens din cadrul oficiului registrului comertului, sau, in functie de natura
modificarii, de catre tribunal, si va fi publicata in Monitorul Oficial.

Excluderea si retragerea asociatilor

 Institutia excluderii este operabila numai in cazul societatilor de persoane precum si a celei cu
raspundere limitata si a celei in comandita pe actiuni, deci, in general, a tipurilor de societati
la care are relevanta elementul affectio societatis. Nu este aplicabila societatilor pe actiuni,
caracterizate prin lipsa relevantei relatiei dintre actionari. Or, excluderea, este, adesea, tocmai
rezultatul alterarii acestor relatii, infrangerii iremediabile a convergentei de interese ce a reunit
asociatii la momentul constituirii societatii si care trebuie mentinuta petoata durata existentei
acesteia.

 Legea enumera urmatoarele cauze de excludere a asociatului unei societati in nume colectiv, in
comandita simpla, cu raspundere limitata sau a comanditatului dintr-o societate in comandita
pe actiuni :

a) refuzul asociatului de a aduce aportul la capital la care s-a obligat, desi a fost pus

in intarziere;

b) falimentul asociatului cu raspundere nelimitata sau starea de incapacitate legala a acestuia;

cauza este aplicabila numai asociatilor cu raspundere nelimitata. Principalul argument al excluderii
devine, in acest caz, protejarea intereselor societatii prin eliminarea riscului pe care asociatul falit sau
incapabil il poate reprezenta pentru aceasta;

c) in cazul asociatului cu raspundere nelimitata care se amesteca fara drept in administratie,

utilizeaza capitalul societatii in interesul sau fara consimtamantul celorlalti asociati sau realizeaza acte
de concurenta neloiala fata de societate;
 d) in cazul asociatului administrator care comite o frauda in dauna societatii sau a folosit
capitalul societatii sau a semnat in numele acesteia in operatiuni contrare intereselor ei.

Titlurile comerciale de valoare

Diversitatea bunurilor care fac obiectul circulaţiei (bunuri mobile, imobile, corporale şi incorporale)
determină o varietate a formelor juridice prin care se realizează circulaţia. O formă juridică modernă a
circulaţiei bunurilor o constituie circulaţia înscrisurilor (titlurilor) care încorporează anumite valori
patrimoniale.

Pentru desemnarea titlurilor care încorporează anumite valori patrimoniale este folosită noţiunea
generică de „titluri de credit” sau „titluri de valoare”.

- înscrisul are caracter constitutiv; dreptul este încorporat în titlu şi, în consecinţă, dreptul poate fi
exercitat numai în temeiul înscrisului

- înscrisul are caracter formal; el trebuie să îmbrace forma determinată de lege şi să cuprindă
elementele care îi sunt proprii. Numai prin respectarea strictă a condiţiilor de formă cerute de
lege, înscrisul este valabil şi produce efecte.

- înscrisul are caracter literal, în sensul că întinderea şi natura dreptului, ca şi obligaţia corelativă
dreptului, sunt determinate exclusiv de menţiunile cuprinse în înscris. În consecinţă, elementele
înscrisului nu pot fi nici completate şi nici interpretate cu ajutorul altor înscrisuri ori a unor
împrejurări de fapt.

- înscrisul conferă un drept autonom. Caracterul autonom al dreptului trebuie înţeles într-un
dublu sens. În primul rând, dreptul şi obligaţia corelativă născute din titlu sunt independente
faţă de actul juridic din care decurg (raportul juridic fundamental); de exemplu, un contract de
vânzare-cumpărare.

Efectele de comerţ

Acestea sunt înscrisuri care dau posesorilor legitimi dreptul la plata unei sume de bani. Intră în această
categorie: cambia, biletul la ordin şi cecul.

Cambia este un înscris prin care o persoană dă dispoziţie altei persoane să plătească o sumă de bani, la
scadenţă, unei a treia persoane sau la ordinul acesteia.

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană se obligă să plătească o sumă de bani la scadenţă
altei persoane sau la ordinul acesteia.

Cecul este un înscris prin care o persoană dă ordin unei bănci la care are un disponibil să plătească o
sumă de bani unei persoane sau la ordinul acesteia.

Întrucât efectele de comerţ sunt înscrisuri care exprimă în monedă valoarea pe care o încorporează, ele
îndeplinescfuncţia de numerar, de instrument de plată. Efectele de comerţ sunt şi titluri de credit; ele
dau dreptul titularului de a încasa suma arătată în înscris, iar până la scadenţă debitorul beneficiază de
credit.
Valorile mobiliare. Acestea sunt înscrisuri care atribuie titularilor anumite drepturi complexe,
patrimoniale şi personal nepatrimoniale. Fac parte din această categorie acţiunile şi obligaţiunile emise
de societăţile comerciale.

Acţiunile sunt titluri reprezentative ale contribuţiei asociaţilor, constituind fracţiuni ale capitalului social,
care conferă posesorilor calitatea de acţionar. Aceste înscrisuri dau titularului anumite drepturi: dreptul
la dividende, dreptul la vot în adunarea generală, dreptul la restituirea valorii nominale, în caz de
dizolvare şi lichidare a societăţii etc. Acţiunile sunt titluri de credit negociabile, care circulă în condiţiile
legii.

Obligaţiunile sunt înscrisuri emise de o societate comercială în schimbul sumelor de bani împrumutate,
care încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti dobânzile aferente.
Titularii înscrisurilor sunt creditori ai societăţii şi, în această calitate, au dreptul la restituirea sumei
datorate, la scadenţă, şi la plata dobânzilor cuvenite. Obligaţiunile sunt şi ele titluri de credit negociabile,
care circulă în condiţiile legii.

După modul în care circulă, titlurile comerciale de valoare se împart în trei categorii: titluri nominative,
titluri la ordin şi titluri la purtător.

Titlurile nominative. Sunt titluri nominative acele înscrisuri care individualizează pe titularul dreptului
prin arătarea numelui acestuia. Determinarea persoanei care este titulara dreptului în chiar titlu,
permite identificarea fără nici un fel de dubii a celui îndreptăţit să exercite în mod legitim dreptul care
decurge din titlu. Potrivit legii, titlul nominativ se poate transmite prin cesiune. Aceasta se efectuează
prin înscrierea unei menţiuni pe titlu şi predarea titlului către cesionar.

În privinţa transmiterii acţiunilor nominative, legea instituie formalităţi speciale. Dreptul de proprietate
asupra acţiunilor nominative se transmite prin declaraţia făcută în registrul acţionarilor emitentului,
subscrisă de cedent şi de cesionar sau de mandatarii lor, şi prin menţiunea făcută pe acţiune.

Titlurile la ordin. Sunt titluri la ordin acele înscrisuri care cuprind drepturi care pot fi exercitate numai de
o persoană determinată (primul beneficiar) sau de o altă persoană căreia i-au fost transmise aceste
drepturi printr-o formalitate numită gir. Dobânditorul exercită drepturile „la ordinul” beneficiarului.

Titlurile la purtător. Sunt titluri la purtător înscrisurile care încorporează anumite drepturi, fără să
determine persoana titularului drepturilor. În consecinţă, titularul drepturilor menţionate în înscris este
posesorul legitim al înscrisului. Transmiterea titlurilor la purtător se realizează prin simpla remitere
materială a înscrisurilor.

Cambia, biletul la ordin şi cecul

Cambia este un înscris prin care o persoană, denumită trăgător sau emitent, dă dispoziţie altei persoane,
numită tras, să plătească la scadenţă o sumă de bani unei a treia persoane numită beneficiar, sau la
ordinul acesteia.

Aşa cum rezultă din definiţie, cambia implică participarea a trei persoane:

- trăgătorul (emitentul) este persoana care emite titlul; el dă dispoziţia să se plătească o sumă de
bani. Prin semnătura sa, trăgătorul îşi asumă obligaţia de a face să se plătească suma de bani
 beneficiarului de către tras. Emitentul înscrisului poartă denumirea de trăgător, deoarece
„trage” titlul asupra debitorului care este obligat să efectueze plata;

- trasul este persoana căreia i se adresează dispoziţia (ordinul) de a plăti o sumă de bani;

- beneficiarul este persoana căreia sau la ordinul căreia urmează să se facă plata de către tras.

În mod obişnuit, emiterea unei cambii are la bază existenţa unor raporturi juridice anterioare între
persoanele în cauză, care au ca izvor anumite acte juridice. În temeiul acestor raporturi juridice,
denumite raporturi fundamentale, fiecare persoană are calitatea de creditor sau debitor în raporturile
juridice la care participă. Prin emiterea cambiei şi efectuarea plăţii se execută obligaţiile din raporturile
juridice preexistente.

Raporturile juridice care preexistă cambiei (raporturile fundamentale) explică şi justifică emiterea
cambiei. Dar, odată emisă cambia, ea trebuie privită prin ea însăşi, ca un titlu de sine-stătător. Totodată
operaţiile privind cambia fac abstracţie de existenţa raporturilor fundamentale. Aceste operaţii sunt
guvernate de reguli speciale, care sunt diferite de regulile care reglementează raporturile fundamentale.
Regulile speciale privind crearea raporturilor juridice cambiale, circulaţia, garantarea şi plata cambiei
sunt cuprinse în Legea nr. 58/1934, modificată şi completată prin Lg. 163/2009.

Biletul la ordin

Biletul la ordin este un titlu comercial de valoare asemănător cambiei. De aceea, reglementarea sa se
află în aceeaşi lege care reglementează cambia, adică „Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la
ordin”, modificată şi completată prin Lg. 163/2009.

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, numită emitent ori subscriitor, se obligă să plătească
o sumă de bani la scadenţă unei alte persoane numită beneficiar, sau la ordinul acesteia.

Cum se poate observa, spre deosebire de cambie, care implică raporturi juridice între trei persoane
(trăgător, tras şi beneficiar), biletul la ordin presupune raporturi juridice numai între două persoane:
emitentul (subscriitorul) şi beneficiarul.

Biletul la ordin se aseamănă cu o recunoaştere de datorie de către debitor, faţă de creditorul său.
Emitentul are calitatea de debitor: prin emiterea titlului, el se obligă să plătească o sumă de bani la
scadenţă.

Beneficiarul are calitatea de creditor; el este îndreptăţit să primească plata ori plata se face la ordinul
său. Emiterea biletului la ordin este determinată, ca şi în cazul cambiei, de existenţa între părţi a unui
raport juridic (raportul fundamental). Specificul raporturilor juridice care se nasc din emiterea biletului la
ordin determină şi particularităţile acestui titlu de credit.

Caracterele biletului la ordin

Fiind un titlu comercial de valoare, biletul la ordin este un titlu de credit, la ordin, formal şi complet, care
încorporează o obligaţie abstractă, autonomă şi necondiţionată, de plată a unei sume de bani de către
semnatarii săi, ţinuţi solidar pentru executarea obligaţiei.

Cecul
În mod obişnuit, cecul este considerat ca făcând parte din categoria titlurilor de credit, alături de cambie
şi biletul la ordin. În realitate, cecul are numai funcţia de instrument de plată, fiind lipsit de funcţia de
instrument de credit. Includerea cecului în categoria titlurilor de credit se explică prin aceea că unele
principii care guvernează cambia şi biletul la ordin sunt aplicate şi cecului.

Ca instrument de plată, cecul creează posibilitatea unei persoane, care are la o bancă anumite fonduri,
de a efectua plăţi prin intermediul acestei bănci. Prin folosirea cecului, plătitorul evită plăţile în numerar.
Beneficiarul cecului poate să încaseze suma de bani menţionată în titlu, de la banca desemnată, sau să
gireze titlul pentru plata datoriilor sale.

Cecul este un înscris prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin unei bănci la care are un disponibil
bănesc, numită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani altei persoane, numită
beneficiar.

Din definiţie rezultă că cecul implică, la fel ca şi cambia, trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul.
De remarcat că în calitate de tras poate fi desemnată numai o societatea bancară.

Caracterele cecului

 Cecul este un titlu la ordin, complet şi formal. El încorporează o obligaţie abstractă de a plăti
necondiţionat „la vedere”(imediat) o sumă de bani menţionată în titlu.

 Emiterea cecului implică existenţa unor premise juridice. Potrivit legii, cecul nu poate fi emis
decât dacă trăgătorul are un disponibil la tras, iar între trăgător şi tras există o convenţie privind
emiterea de cecuri

 Existenţa disponibilului la bancă. Trăgătorul poate emite cecul numai dacă are la bancă (tras) un
disponibil bănesc pentru efectuarea plăţii de către bancă. Acest disponibil (fonduri băneşti)
poartă denumirea deprovizion sauacoperire. El poate fi un depozit bancar al trăgătorului ori o
deschidere de credit în favoarea acestuia.

 Disponibilul trebuie să existe prealabil emiterii titlului şi să aibă cel puţin valoarea cecului.
Potrivit legii, disponibilul trebuie să reprezinte o sumă de bani lichidă, certă şi exigibilă asupra
căreia trăgătorul are dreptul să dispună prin cec.

 Emiterea cecului fără acoperire constituie infracţiune şi se sancţionează

 Dreptul trăgătorului de a emite cecuri are ca temei convenţia încheiată între client şi bancă.
Această convenţie reprezintă raportul fundamental care explică şi justifică emiterea titlului de
către trăgător. Prin convenţie, banca autorizează pe client (trăgător) să tragă asupra ei cecuri,
obligându-se să efectueze din disponibil plăţile, la ordinul trăgătorului. Convenţia poate fi
expresă sau tacită. Ea poate constitui o clauză a contractului privind serviciul de casă pentru
client sau a unui credit în numerar acordat de bancă. Emiterea de cecuri fără autorizarea băncii
reprezintă infracţiune şi se sancţionează în condiţiile legii

Insolvența comercială

Potrivit art.3 din Legea nr.85/2006, prin insolventa se intelege „acea stare a patrimoniului debitorului
care se caracterizeaza prin insuficienta fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor certe lichide
si exigibile”.
Starea de insolventa corespunde, asadar, incapacitatii de plata a debitorului, datorata lipsei
disponibilitatilor banesti necesare efectuarii platii. Nu se confunda cu refuzul de plata; de exemplu,
debitorul care refuza efectuarea platii pentru nerespectarea condtiilor de calitate convenite pentru
marfa ce i-a fost livrata nu poate fi considerat in insolventa. In schimb, este in insolventa daca neplata se
datoreaza strict lipsei lichiditatilor banesti necesare efectuarii ei.

Spre deosebire de insolventa, starea de insolvabilitate corespunde unui dezechilibru financiar produs in
patrimoniul debitorului, concretizat in valoarea mai mare a elementelor de pasiv decat a celor de activ
patrimonial. Pentru declansarea procedurii insolventei nu este necesar ca debitorul sa fie insolvabil, e
suficient ca el sa fie in insolventa, adica:

a) sa nu poate face fata obligatiei de plata a unei sume de bani din lipsa de lichiditati banesti;

b) datoria sa constea intr-o suma de bani certa, lichida si exigibila.

Este certa datoria a carei existenta nu este contestata, este neindoielnica, nu face obiectul unui litigiu.
Este lichida datoria al carei cuantum este determinat. Este exigibila datoria a carei scadenta s-a implinit,
creditorul fiind indreptatit sa pretinda plata

Nu se iau, in considerare, asadar, pentru deschiderea procedurii, datorii care nu au ca obiect o suma de
bani. Nu prezinta relevanta natura juridica a datoriilor debitorului; procedura poate fi declansata
indiferent daca e vorba de datorii bugetare, comerciale, salariale, etc. In plus, pentru pentru declansarea
procedurii insolventei, suma neplatita la scadenta trebuie sa aiba o valoare de minim 45.000 lei, (valoare
prag). Datorii situate sub aceasta valoare „prag” nu pot justifica deschiderea procedurii.

Notiunea de procedură a insolventei; caile ei de realizare

Procedura insolventei consta in ansamblul normelor juridice prin care se urmareste plata catre creditori
a datoriilor debitorului aflat in stare de insolventa.

Aceste norme reglementeaza doua categorii de proceduri, si anume:

a) procedura generala potrivit careia, dupa perioada de observatie, debitorul este supus succesiv,
procedurii de reorganizare judiciara si procedurii falimentului sau, separat, numai uneia din cele doua
proceduri;

Perioada de observatie este cea cuprinsa intre momentul deschiderii procedurii si cel al aprobarii
planului de reorganizare, sau, dupa caz, intrarii in faliment. Se poate observa ca nu este obligatorie
succesiunea celor doua proceduri, ca spre a fi deschisa procedura falimentului nu este invariabil
necesara parcurgerea si esuarea in prealabil a procedurii de reorganizare judiciara.

b) procedura simplificata; este aplicabila debitorilor expres prevazuti de lege; ei intra direct in
procedura falimentului, fie odata cu deschiderea procedurii insolventei, fie dupa o perioada de
observatie de maximum 50 de zile.

Procedura insolventei este unica, dar realizabila pe caile si prin modalitatile expres reglementate. Ca
modalitati, legea distinge intre:

a) procedura reorganizarii judiciare, care presupune intocmirea, aprobarea si implementarea unui plan
de reorganizare cu scopul de a asigura restructurarea operationala si/sau financiara a debitorului sau
lichidarea unora din bunurile din averea acestuia in vederea continuarii activitatii specifice a debitorului
pentru ca, din sumele obtinute sa fie platiti creditorii;

b) procedura falimentului; consta in lichidarea averii acestuia in scopul platii creditorilor sai, atrasi in
procedura, cu efectul incetarii activitatii si radierii debitorului din registrul comertului.

Caracterele procedurii insolventei:

a) este o procedura judiciara, intrucat se deruleaza sub control judiciar, in instanta de judecata, de catre
organele anume investite cu atributii in aplicarea procedurii;

b) este o procedura concursuala, colectiva; caracterul este imprimat de aducerea, in cadrul procedurii,
la masa credala, a tuturor creditorilor debitorului, cu scopul satisfacerii creantelor acestora; practic,
acestia intra in concurs, fiecare urmarind plata creantelor proprii din patrimoniul debitorului;

c) este o procedura cu caracter personal, intrucat in functie de persoana debitorului, de categoria din
care face parte, se va putea determina daca i se aplica procedura generala sau simplificata;

d) are caracter de remediu, atunci cand se aplica procedura reorganizarii judiciare si are caracter de
executare silita, cand, in cadrul falimentului, se executa averea debitorului.

Potrivit legii, procedura generala poate fi deschisa impotriva urmatoarelor categorii de debitori:

a) societati comerciale, indiferent de forma lor juridica;

b) societati cooperative;

c) organizatii cooperatiste, ca forme asociative din domeniul agriculturii ;

d) societati agricole, constituite potrivit Legii nr.36/1991, ca societati de tip privat, cu capital variabil,
numar nelimitat si variabil de membri, avand ca obiect exploatarea agricola a pamantului, uneltelor si a
altor mijloace aduse in societate;

e) grupuri de interes economic;

f) orice alta persoana juridica de drept privat care desfasoara si activitati economice; este cazul
asociatiilor si fundatiilor constituite in temeiul Ordonantei Guvernului nr.26/2000, care, pentru
realizarea scopurilor lor neprofitabile, (umanitare, sportive, culturale, etc.) pot desfasura si activitati
economice din ale caror venituri urmeaza sa fie sustinute scopurile si obiectivele asociatiei/fundatiei.

Procedura simplificata

Se aplica urmatoarelor categorii de debitori aflati in stare de insolventa:

a) comercianti persoane fizice;

b) comercianti persoane fizice titulari ai unei intreprinderi individuale;

c) intreprinderi familiale;

d) societatile comerciale, societatile cooperative, organizatiile cooperatiste si grupurile de interes

economic care indeplinesc una din urmatoarele conditii :1) nu detin nici un bun in propriul patrimoniu;
2) nu pot fi gasite actele lor constitutive sau contabile; 3) administratorul nu poate fi gasit; 4) nu mai au
sediu social sau acesta nu corespunde adresei din registrul comertului;

e) toate categoriile de debitori care au solicitat ei insisi deschiderea procedurii dar care, in termen de 10
zile de la inregistrarea cererii, nu depun urmatoarele acte: lista completa a tuturor bunurilor detinute in
patrimoniu, lista creditorilor, a activitatilor curente pe care au intentia de a le desfasura in perioada de
observatie, declaratia privind intentia de a intra in procedura simplificata sau de reorganizare;

f) societatile comerciale dizolvate anterior cererii introductive; daca in faza de lichidare voluntara a
societatii se constata ca aceasta este in insolventa, ea va fi supusa procedurii falimentului; se modifica,
astfel procedura de lichidare, derulata in temeiul Legii nr.31/1990, intr-o procedura judiciara, de
faliment.

g) debitorii care, prin cererea introductiva, si-au declarat intentia de a intra in faliment sau cei care,
datorita faptului ca in ultimii 5 ani au mai fost supusi procedurii de reorganizare judiciara, au pierdut
dreptul de a mai beneficia de aceasta procedura, intrand direct in faliment;

Participantii la procedura insolventei

O prima categorie de participanti este reprezentata de instantele de judecata, respectiv tribunalul in a

carei raza teritoriala se afla sediul debitorului si curtea de apel, ca instanta de control, menita sa
cenzureze pe calea recursului hotararile pronuntate de judecatorul sindic in exercitarea atributiilor sale
in cadrul procedurii.

Cerera de deschidere a procedurii este adresata tribunalului iar solutionarea ei va reveni unuia din
judecatorii acestei instante, denumit judecator sindic. Prin atributiile ce ii revin el are rolul decisiv pe
toata durata derularii procedurii insolventei, de la deschidere pana la finalizarea ei; dispune deschiderea
procedurii, judeca eventuala contestatie a debitorului impotriva cererii de incepere a procedurii
formulata de creditor/creditori, desemneaza provizoriu administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar,
dupa caz, (desemnarea lui definitiva revenind primei adunari a creditorilor), judeca cererile de ridicare a
dreptului debitorului de a-si mai conduce activitatea, de a-i fi atrasa raspunderea pentru culpa dovedita
in modul de exercitare a atributiilor sale, judeca actiunile administratorului sau lichidatorului judiciar
avand ca obiect anularea unor acte frauduloase intreprinse de debitor, pronunta hotararea de inchidere
a procedurii, etc.

Administratorul judiciar; este persoana fizica sau juridica, autorizata in conditiile legii ca practician in
insolventa; desemnarea lui provizorie revine judecatorului sindic, prin sentinta de deschidere a
procedurii generale; adunarea creditorilor, in prima sa intrunire, fie il va confirma, fie va desemna un alt
administrator judiciar. Ii revine un ansamblu complex de atributii; in urma examinarii situatiei
economice a debitorului va intocmi un raport privind cauzele care au generat starea de insolventa,
indicand eventualele persoane vinovate si a caror raspundere ar putea fi angajata, va examina si va
propune fie continuarea perioadei de observatie in cadrul procedurii generale, fie intrarea in procedura
simplificata; va elabora planul de reorganizare a activitatii debitorului, va supraveghea operatiunile de
gestionare a patrimoniului debitorului, ii va conduce partial sau integral activitatea, va convoca, prezida
si asigura secretariatul sedintelor adunarii creditorilor, va formula cererile privind anularea actelor
frauduloase incheiate de debitor in dauna creditorilor, va decide asupra continuarii sau denuntarii unor
contracte incheiate de debitori, va urmari incasarea creantelor acestuia, etc.
Lichidatorul judiciar. Daca in perioada de observatie si pe durata procedurii de reorganizare actorul
principal este administratorul judiciar, in schimb, in cazul procedurii falimentului, (fie in procedura
generala fie in cea simplificata), acest rol apartine lichidatorului judiciar, la randul sau desemnat din
randul practicienilor in insolventa. Regulile de numire a lui sunt cele urmate si in cazul administratorului
judiciar. Exercita atributii comparabile cu ale acestuia, adaptate insa, firesc, procedurii falimentului, pe
care o guverneaza sub controlul judecatorului sindic. Astfel, prioritatile sale sunt orientate si
subordonate lichidarii averii debitorului in conditii eficiente spre a permite plata creditorilor inscrisi in
procedura.

Adunarea creditorilor este alcatuita din totalitatea creditorilor cunoscuti ai debitorului supus procedurii
insolventei. Lucrand in sedinte convocate de administratorul sau lichidatorul judiciar, dupa caz, ea ofera
cadrul juridic in care creditorii au posibilitatea de a discuta si aproba actele si operatiunile proprii
procedurii. Comitetul creditorilor, desemnat de judecatorul sindic sau ales de adunarea creditorilor,
dintr-un numar de 3-7 sau 3-5 creditori dintre cei cu creante garantate si cei chirografari, in ordinea
valorii, are competenta: de a analiza situatia debitorului si de a face recomandari adunarii creditorilor cu
privire la continuarea activitatii debitorului si la planurile de reorganizare propuse, de a intocmi rapoarte
pe care le va prezenta adunarii creditorilor privind masurile luate de administratorul judiciar sau de
lichidator, de a solicita ridicarea dreptului de administrare al debitorului, etc.

Administratorul special este persoana fizica sau juridica desemnata de adunarea generala a
actionarilor/asociatilor debitorului aflat in insolventa, mandatata sa-i reprezinte interesele in cadrul
procedurii. El va administra activitatea debitorului, cata vreme acest drept nu i-a fost ridicat. Din
momentul ridicarii dreptului de administrare si preluarii lui de catre administratorul sau lichidatorul
judiciar, dupa caz, administratorul special va avea doar rolul de a reprezenta interesele
actionarilor/asociatilor debitorului.

Procedura insolventei este deschisa in temeiul unei cereri adresate tribunalului fie de catre debitor, fie
de catre oricare dintre creditorii acestuia, sau de catre persoanele sau institutiile expres prevazute de
lege.

Cererea debitorului, de deschidere a procedurii, este:

a) obligatorie, cand debitorul constata ca este in insolventa, respectiv ca din lipsa disponibilitatilor
banesti este incapabil sa faca fata obligatiiilor sale de plata a unor/unei datorii certe, lichide, exigibile de
cel putin 45.000 lei;

Neintroducerea cererii, sau introducerea ei cu o intarziere mai mare de 90 de zile este sanctionata de
lege, fiind calificata ca infractiune, (bancruta simpla).

b) facultativa, cand insolventa este iminenta, debitorul fiind in masura sa demonstreze, in sustinerea
cererii, ca nu isi va putea onora la scadenta datoriile exigibile angajate; Prin cererea de deschidere a
procedurii insolventei, debitorul are dreptul de a opta pentru aplicarea procedurii simplificate sau a celei
de reorganizare judiciara, in cadrul procedurii generale, cu exceptia acelora dintre debitori care au mai
fost supusi procedurii in ultimii cinci ani care au precedat deschiderea ei.

Cererea creditorilor
Dreptul de a cere deschiderea procedurii revine oricarui creditor care detine o creanta de minim 45.000
lei valoare, certa, lichida si a carei scadenta s-a implinit de cel putin 90 de zile. In practica, creditorii sunt
cei mai frecventi initiatori ai cererilor de deschidere a procedurii. Cererea de deschidere a procedurii
este solutionata de judecatorul sindic, care, daca constata indeplinirea conditiilor legale, o va admite. In
cazul cererii creditorilor, debitorul are un termen spre a o contesta, daca apreciaza si poate proba ca nu
este in insolventa. In schimb, daca contestatia sa este respinsa, nu va mai putea solicita reorganizarea
judiciara, acest drept avandu-l numai administratorul judiciar sau creditorii care detin impreuna sau
separat minim 20% din valoarea masei credale.

Efectele deschiderii procedurii:

a) debitorul pierde dreptul de a-si mai conduce activitatea si a administra si a dispune de bunurile din
propriul patrimoniu, cu exceptia cazului in care el, prin cererea introductiva, si-a declarat intentia de
reorganizare. Aceste drepturi urmeaza a fi exercitate, asa cum am mai aratat, de catre administratorul
sau lichidatorul judiciar;

b) se suspenda actiunile judiciare si extrajudiciare initiate in mod individual de catre creditorii

debitorului, anterior deschiderii procedurii, in vederea recuperarii creantelor lor; legea interzice atat
continuarea actiunilor incepute cat si initierea unora noi;

c) se suspenda cursul prescriptiei actiunilor pentru realizarea creantelor impotriva debitorului, pe toata
durata procedurii insolventei

d) se suspenda curgerea dobanzilor, a majorarilor si penalitatilor; ele nu mai pot fi adaugate creantelor
nascute anterior deschiderii procedurii, cu exceptia creantelor garantate;

e) se suspenda tranzactionarea pe pietele reglementate a actiunilor debitorului, (cand debitorul este o

societate comerciala de tip deschis);

f) orice act juridic fraudulos sau prin care au fost transmise drepturi patrimoniale catre terti, incheiate
de debitor in paguba creditorilor in cei trei ani care au precedat deschiderea procedurii, poate fi anulat
de catre judecatorul sindic, la cererea administratorului sau lichidatorului judiciar. Ca efect al anularii,
prestatiile efectuate in temeiul actului anulat vor fi restituite in patrimoniul debitorului;

g) administratorul judiciar are dreptul de a mentine sau denunta contractele debitorului aflate in
derulare la data deschiderii procedurii

Procedura de reorganizare judiciara

Procedura generala de insolventa poate sa constea, asa cum am mai aratat, in reorganizarea judiciara
sau in faliment. Procedura de reorganizare judiciara presupune elaborarea, aprobarea, implementarea si
respectarea unui plan de reorganizare propus de debitor, administratorul judiciar sau unul sau mai multi
creditori care detin cel putin 20% din valoarea totala a creantelor cuprinse in tabelul definitiv. Planul
poate prevedea fie restructurarea si continuarea activitatii debitorului, fie lichidarea unora din bunurile
sale, cu efectul restrangerii corespunzatoare a activitatii, fie o varianta combinata a celor doua
alternative. El va indica, in mod obligatoriu, programul de plata a creantelor inscrise in tabel. Durata de
aplicare a planului nu poate depasi 3 ani, cu incepere de la data confirmarii lui. Judecatorul sindic va
confirma planul care a fost acceptat de trei din cele patru categorii de creante reglementate de lege, si
anume; 1) creditorii cu creante garantate, 2) creditorii bugetari, 3-4) creditorii chirografari, grupati in
doua categorii. Asadar, procedura de reorganizare judiciara presupune realizarea planului de
reorganizare confirmat. Nerealizarea lui va determina inceperea procedurii falimentului. Aceeasi
consecinta se va produce si in cazul in care debitorul nu se conformeaza planului sau cand acesta nu este
eficient, nu asigura redresarea. Intrarea in faliment nu obliga creditorii la restituirea sumelor primite in
cadrul procedurii de reorganizare judiciara.

Falimentul

Procedura falimentului este definita ca fiind procedura de insolventa concursuala, colectiva si egalitara
care se aplica debitorului in vederea lichidarii averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmata de
radierea debitorului din registrul in care a fost inmatriculat.

Potrivit legii, falimentul poate fi dispus in urmatoarele cazuri:

a) la cererea debitorului de a intra in procedura simplificata, declarata prin cererea introductiva;

b) cand debitorul nu si-a declarat prin cererea introductiva intentia de reorganizare, sau

cand contestatia sa imporiva cererii creditorului de deschidere a procedurii a fost

respinsa;

c) cand nu a fost propus un plan de reorganizare de nici una din persoanele care aveau

acest drept, potrivit legii, sau cand nici unul din planurile propuse nu a fost acceptat si

confirmat;

d) cand debitorul si-a declarat intentia de reorganizare dar nu a propus un plan de reorganizare sau
acesta nu a fost acceptat si confirmat

e) planul de reorganizare s-a dovedit ineficient;

f) la propunerea administratorului judiciar, in cazurile prevazute de lege

Hotararea judecatorului sindic privind intrarea in faliment va fi notificata tuturor creditorilor, debitorului
si oficiului registrului comertului. Intrucat in cadrul procedurii urmeaza a fi lichidat patrimoniul
debitorului, in scopul producerii numerarului necesar platii creditorilor, devine necesara, inventarierea,
in prealabil, a averii acestuia, mai exact a valorii activelor patrimoniale care pot oferi sursa de plata a
creantelor.

Bunurile care alcatuiesc aceasta avere vor fi inventariate, sigilate si conservate, in scopul valorificarii lor
in cadrul procedurii. Lichidarea lor va fi realizata de catre lichidatorul judiciar, sub controlul
judecatorului sindic.

Vanzarea se poate realiza fie in bloc – ca un ansamblu in stare de functionare, fie individual, prin licitatie
publica, negociere directa sau o combinatie a celor doua solutii.

Solutia adoptata va fi insa supusa aprobarii adunarii creditorilor. Banii obtinuti din vanzarea bunurilor
vor fi depusi in contul deschis la banca in contul averii debitorului in scopul utilizarii lor pentru plata
creditorilor.
Distribuirea lor urmeaza a fi realizata pe baza planului intocmit in acest scop de catre lichidator si cu
respectarea ordinii impuse de lege, in functie de natura creantelor.

Potrivit art.123 din Legea nr.85/2006, distribuirea sumelor se va face in urmatoarea ordine: 1) taxele,
timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea si
administrarea bunurilor din averea debitorului, precum si plata remuneratiilor persoanelor implicate,
angajate in procedura, ( ex.administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, etc.); 2) creantele izvorate din
raaportul de munca, 3) creantele reprezentand creditele, cu dobanzile si cheltuielile aferente, acordate
de institutii de credit dupa deschiderea procedurii, precum si creantele rezultand din continuarea
activitatii debitorului dupa deschiderea procedurii; 4) creantele bugetare, 5) creantele reprezentand
sumele datorate de catre debitor unor terti, in baza unor obligatii de intretinere, alocatii pentru minori
sau de plata a unor sume periodice destinate asigurarii mijloacelor de existenta; 6) creantele
reprezentand sumele stabilite de jduecatorul sindic pentru intretinerea debitorului sai a familiei sale,
daca acesta este persoana fizica; 7) creantele reprezentand credite bancare, cu cheltuielile si dobanzile
aferente, cele rezultate din livrari de produse, prestari de servicii sau alte lucrari, precum si din chirii; 8)
alte creante chirografare

Titularii de creante dintr-o anumita categorie vor putea beneficia de suma numai dupa plata celor din
categoria ierarhic superioara, iar la nivelul aceluiasi rang de prioritate sumele vor fi distribuite
proportional cu suma alocata pentru fiecare creanta, prin tabelul definitiv consolidat. Daca sumele ce
urmeaza a fi distribuite sunt insuficiente pentru plata integrala a creantelor cu acelasi rang de prioritate,
titularilor acestor creante li se va distribui o cota falimentara constand intr-o suma proportionala cu
procentul pe care creanta il detine in categoria creantelor respective. Distribuirea finala a sumelor, cu
respectarea regulilor mai sus mentionate, se va face de catre lichidator dupa aprobarea de catre
judecatorul sindic a raportului sau final cu privire la lichidare.

Inchiderea procedurii insolventei

Procedura insolventei va fi inchisa in urmatoarele situatii:

a) nu s-a depus nici o cerere de admitere a creantelor de catre creditori, cand deschiderea procedurii a
fost ceruta de catre debitor;

b) cand nu exista bunuri in averea debitorului sau acestea sunt insuficiente pentru acoperirea
cheltuielilor administrative si nici un creditor nu se ofera pentru a le achita; in aceste caz, odata cu
inchiderea procedurii, judecatorul sindic va dispune si radierea respectivului debitor din registrul in care
este inmatriculat;

c) procedura reorganizarii judiciare se poate inchide de catre judecatorul sindic prin sentinta, daca au
fost achitate toate obligatiile de plata asumate prin planul de reorganizare confirmat;

d) procedura falimentului se va inchide dupa distribuirea integrala a sumelor rezultate din averea
debitorului si eventuala depunere la banca a sumelor nereclamate, debitorul urmand a fi radiat; b)
procedura poate fi inchisa chiar inainte ca bunurile din averea debitorului sa fi fost lichidate in
intregime, dupa plata creditorilor, daca asociatii respectivului debitor solicita acest lucru. Bunurile
ramase vor trece in proprietatea indiviza a asociatilor/actionarilor, corespunzator cotelor lor de
participare la capitalul social; c) in celelalte cazuri, procedura va fi inchisa numai dupa lichidarea
completa a averii debitorului care va fi radiat.
Raspunderea membrilor organelor de conducere

Cand starea de insolventa a debitorului este imputabila membrilor organelor sale de conducere, legea
permite antrenarea raspunderii acestora, in anumite conditii, la cererea administratorului judiciar sau
lichidatorului, sau a comitetului creditorilor, cand administratorul judiciar sau lichidatorul nu isi exercita
aceste prerogative. Potrivit legii, poate fi antenata raspunderea oricarei persoane din categoria celor
care au detinut functii de conducere sau supraveghere in cadrul debitorului persoana juridica si care,
prin faptele proprii, au cauzat starea de insolventa a debitorului. In categoria faptelor imputabile
acestora, de natura sa le antreneze raspunderea, legea are in vedere:

a) folosirea bunurilor sau creditelor persoanei juridice in folosul propriu sau al altor persoane;

b) savarsirea de acte de comert in interes personal, dar sub acoperirea persoanei juridice;

c) au dispus, in interes personal, continuarea unei activitati care ducea in mod evident persoana juridica
la incetarea de plati;

d) au tinut o contabilitate fictiva, au facut sa dispara documente contabile sau nu au tinut contabilitatea
potrivit legii;

e) au deturnat sau au ascuns o parte a activului persoanei juridice sau au marit fictiv pasivul acesteia

f) in luna precedenta incetarii platilor au dispus sa se plateasca sau au platit in mod preferential un
anumit creditor, in dauna celorlalti

Angajarea raspunderii impune dovedirea savarsirii oricareia dintre aceste fapte. Starea de incetare de
plati nu este prin ea insasi dovada culpei organelor de conducere. Pentru ca ea sa le fie imputabila si,
deci, in masura sa-i faca raspunzatori pentru pasivul debitorului, trebuie probate fapte de natura celor
mai sus enumerate si care fac evidenta contributia, culpa lor la starea de insolventa a debitorului.

Competenta solutionarii cererii privind angajarea raspunderii organelor de conducere revine

judecatorului sindic, in cursul procedurii insolventei, dupa cunoasterea pasivului debitorului. Potrivit
probelor administrate, acestia pot fi obligati la plata pasivului debitorului sau a une parti din acest pasiv,
ramasa neacoperita prin lichidarea averii lui. Dimensiunea raspunderi va fi, deci, corelata cu faptele ce ii
sunt imputate. Se mentine regula solidaritatii raspunderii in cazul in care se stabileste vina mai multor
persoane.

DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢII COMERCIALE

Societatea comercială se constituie pentru a desfăşura o activitate comercială pe o durată stabilită în

actele constitutive. Uneori durata se prelungeşte. Totuşi, societăţile comerciale pot să dispară fie dorit,
fie silit, prin faliment.

Încetarea existenţei societăţii comerciale reclamă realizarea unor operaţiuni juridice care să aibă drept
rezultat încetarea societăţii ca persoană juridică şi lichidarea patrimoniului ei. În consecinţă, societatea
comercială parcurge, pentru realizarea acestui scop, două faze: dizolvarea şi lichidarea.

Faza dizolvării societăţii cuprinde anumite operaţiuni juridice care declanşează şi pregătesc încetarea
existenţei societăţii.
Faza lichidării societăţii cuprinde operaţiunile de: lichidare a patrimoniului; plata creditorilor; împărţirea
soldului între asociaţi.

Dizolvarea societăţii comerciale

Dizolvarea societăţii se referă la acele operaţiuni care declanşează acest proces şi asigură premisele
lichidării patrimoniului social.

Aceste operaţiuni implică hotărârea de dizolvare şi aducerea ei la cunoştinţa celor interesaţi. Potrivit
legii, hotărârea privind dizolvarea este luată, după caz, de adunarea asociaţilor (voluntară) sau de
instanţa de judecată. Operaţiunea de dizolvare are numai rolul de a declanşa procesul de încetare a
existenţei societăţii prin lichidare.

Cauze generale de dizolvare

Cauzele care duc la dizolvare sunt prevăzute de art. 227 din Legea nr. 31/1990 şi anume:

 a) trecerea timpului stabilit pentru durata societatii;

 b) imposibilitatea realizarii obiectului de activitate al societatii sau realizarea acestuia;

 c) declararea nulitatii societatii;

 d) hotararea adunarii generale;

 e) hotararea tribunalului, la cererea oricarui asociat, pentru motive temeinice, precum

neintelegerile grave dintre asociati, care impiedica functionarea societatii;

 f) falimentul societatii (insolvenţa);

 g) alte cauze prevazute de lege sau de actul constitutiv al societatii.

Dizolvarea societăţii comerciale trebuie să fie înscrisă în registrul comerţului şi publicată în Monitorul
Oficial, afară de cazul trecerii timpului stabilit pentru durata societăţii (art. 232 din lege). Din momentul
dizolvării, societatea nu poate decât să continue realizarea operaţiunilor comerciale aflate în curs, fără
să mai poată începe alte operaţiuni. Activitatea societăţii nu mai este normală pentru că nu se mai
urmăreşte realizarea de beneficii, ci desfăşurarea unei activităţi orientată spre lichidare. Administratorii
au obligaţia să înceapă procedura de lichidare dacă legea, actul constitutiv sau autoritatea
judecătorească nu hotărăşte altfel.

Dizolvarea are loc fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a societăţii, dar numai dacă nu a
început repartiţia între asociaţi a părţilor ce li s-ar cuveni prin lichidare. De asemenea, dizolvarea nu va
merge spre lichidare în cazul dizolvării societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, precum şi în alte
cazuri prevăzute de lege.

Lichidarea societăţii comerciale

Încetarea existenţei societăţii reclamă îndeplinirea unor operaţiuni care să pună capăt activităţii ei. În
final, lichidarea trebuie să ducă la încetarea statutului de persoană juridică al societăţii.Ca rezultat al
dizolvării, societatea nu mai poate angaja noi operaţiuni comerciale. Prin urmare, lichidarea societăţii
comerciale este un ansamblu de operaţiuni care au ca scop:
a)finalizarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii;

b) încasarea creanţelor societăţii;

c) transformarea bunurilor societăţii în bani;

d) plata datoriilor societăţii;

e) împărţirea activului net între asociaţi, dacă există.

Lichidatorii societăţii comerciale

Activitatea de lichidare este de competenţa lichidatorilor şi nu a instanţei judecătoreşti. Competenţa

tribunalului în această fază se limitează la: numirea lichidatorilor, dacă nu o face adunarea generală;
soluţionarea opoziţiilor creditorilor sau asociaţilor, în cazurile prevăzute de lege. Lichidatorii societăţii
vor putea fi persoane fizice sau juridice, care au calitatea de practicieni în reorganizare şi lichidare

Actul de numire a lichidatorilor sau sentinţa judecătorească care-i ţine locul se va înscrie, prin grija
lichidatorilor, în registrul comerţului marcând momentul intrării lor în funcţiune. Din acest moment,
orice acţiune pentru societate sau în favoarea ei se poate exercita numai în numele sau împotriva
lichidatorilor.

Operaţiunile de lichidare

Lichidarea societăţii comerciale impune efectuarea unor operaţiuni care au drept rezultat lichidarea
activului şi pasivului patrimonial.

Operaţiunile de lichidare a activului societăţii cuprind transformarea bunurilor societăţii în bani şi

încasarea creanţelor pe care societatea le are de primit.

Lichidarea pasivului se realizează prin plata datoriilor societăţii faţă de creditorii săi. Plata datoriilor se
face cu sumele rezultate din activ. Creditorii societăţii, care nu au fost satisfăcuţi în drepturile lor, pot
acţiona societatea în judecată, prin lichidatori, pentru a urmări bunurile existente în patrimoniul social.

Terminarea lichidării

Lichidarea societăţii trebuie să se facă în cel mult 3 ani de la data dizolvării. Registrele şi actele societăţii
se depun la unul dintre asociaţi ori la registrul comerţului. După terminarea lichidării, lichidatorii trebuie
să ceară radierea societăţii din registrul comerţului. Radierea se poate face şi din oficiu. Din acest
moment societatea comercială nu mai există

Noțiuni generale despre dreptul muncii

Libertatea muncii este garantată prin Constituţie. Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, orice persoană
fiind liberă în alegerea locului de muncă şi a profesiei.

Contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, în limba
română şi cuprinde:

 identitatea părţilor;
  locul de muncă sau, în lipsa unui loc de muncă fix, posibilitatea ca salariatul să muncească în
diverse locuri;

 sediul sau, după caz, domiciliul angajatorului;

 atribuţiile postului;

 riscurile specifice postului;

 data de la care contractul urmează să îşi producă efectele;

 în cazul unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract de muncă
temporară, durata acestora;

 durata concediului de odihnă la care salariatul are dreptul;

 condiţiile de acordare a preavizului de către părţile contractante şi durata acestuia;

 salariul de bază, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale, precum şi periodicitatea
plăţii salariului la care salariatul are dreptul;

 durata normală a muncii, exprimată în ore/zi şi ore/săptămână;

 indicarea contractului colectiv de muncă ce reglementează condiţiile de muncă ale salariatului;

 durata perioadei de probă.

Orice discriminare directă sau indirectă faţă de un salariat bazată pe criterii de sex, orientare sexuală,
caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică,
origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă sau activitate sindicală este
interzisă.

Contractul individual de muncă

Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se
obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în
schimbul unei remuneraţii denumite salariu. El se încheie pe durată nedeterminată, iar prin excepţie se
poate încheia şi pe durată determinată, în condiţiile expres prevăzute de lege.

Persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la îndeplinirea vârstei de 16 ani, dar poate încheia un
contract individual de muncă la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinţilor sau al reprezentanţilor
legali.

Prin angajator se înţelege persoana fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forţă de muncă
pe bază de contract individual de muncă.

În afara clauzelor generale prevăzute, mai pot fi cuprinse în contractul individual de muncă şi alte clauze
specifice:
  clauza cu privire la formarea profesională;

 clauza de neconcurenţă;

 clauza de mobilitate;

 clauza de confidenţialitate.

Executarea contractului individual de muncă

Drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc potrivit legii,
prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă.

Drepturile şi obligaţiile salariatului:

 dreptul la salarizare pentru munca depusă;

 dreptul la repaus zilnic şi săptămânal;

 dreptul la concediu de odihnă anual;

 dreptul la egalitate de şanse şi de tratament;

 dreptul la demnitate în muncă;

 dreptul la securitate şi sănătate în muncă;

 dreptul la acces la formarea profesională;

 dreptul la informare şi consultare;

 dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de

muncă;

 dreptul la protecţie în caz de concediere;

 dreptul la negociere colectivă;

 dreptul de a participa la acţiuni colective;

 dreptul de a constitui sau de a adera la un sindicat;

 obligaţia de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a îndeplinii atribuţiile ce îi revin
conform fişei postului;

 obligaţia de a respecta disciplina muncii;

 obligaţia de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern, în contractul colectiv de

muncă aplicabil, precum şi în contractul individual de muncă;

 obligaţia de fidelitate faţă de angajator în executarea atribuţiilor de serviciu;

 obligaţia de a respecta măsurile de securitate şi sănătate a muncii în unitate;

 obligaţia de a respecta secretul de serviciu.

Drepturile şi obligaţiile angajatorului:

 să stabilească organizarea şi funcţionarea unităţii;

 să stabilească atribuţiile corespunzătoare pentru fiecare salariat, în condiţiile legii;

 să dea dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalităţii lor;

 să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu;

 să constate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să aplice sancţiunile corespunzătoare, potrivit

legii, contractului colectiv de muncă aplicabil şi regulamentului intern;

 să informeze salariaţii asupra condiţiilor de muncă şi asupra elementelor care privesc

desfăşurarea relaţiilor de muncă;

 să asigure permanent condiţiile tehnice şi organizatorice avute în vedere la elaborarea normelor

de muncă şi condiţii corespunzătoare de muncă;

 să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă
aplicabil şi din contractele individuale de muncă;

 să comunice periodic salariaţilor situaţia economică şi financiară a unităţii;

 să se consulte cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor în privinţa deciziilor

susceptibile să afecteze substanţial drepturile şi interesele acestora;

 să plătească toate contribuţiile şi impozitele aflate în sarcina sa, precum şi să reţină şi să vireze
contribuţiile şi impozitele datorate de salariaţi, în condiţiile legii;

 să înfiinţeze registru general de evidenţă a salariaţilor şi să opereze înregistrările prevăzute de

lege;

 să elibereze la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului;

 să asigure confidenţialitatea datelor cu caracter personal ale salariaţilor.

Modificarea contractului individual de muncă

Contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor, şi în mod excepţional, în
condiţiile prevăzute în codul muncii, în mod unilateral.

Modificarea contractului individual de muncă se referă la:

 durata contractului;

 locul muncii;

 felul muncii;

 condiţiile de muncă;

 salariul;
  timpul de muncă şi timpul de odihnă.

Locul muncii poate fi modificat unilateral de către angajator prin delegarea sau detaşarea salariatului
într-un alt loc de muncă decât cel prevăzut în contractul individual de muncă. Pe durata delegării,
respectiv a detaşării, salariatul îşi păstrează funcţia şi toate celelalte drepturi prevăzute în contractul
individual de muncă

Timpul de muncă reprezintă timpul pe care salariatul îl foloseşte pentru îndeplinirea sarcinilor de
muncă şi este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână. În cazul tinerilor în vârstă de până la 18 ani
durata timpului de muncă este de 6 ore pe zi şi de 30 de ore pe săptămână.

Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă, de 8 ore pe zi, timp de 5
zile, cu două zile de repaus. În funcţie de specificul unităţii sau al muncii prestate, se poate opta şi
pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă
de 40 de ore pe săptămână.

Durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână.

Când munca se efectuează în schimburi, durata timpului de muncă va putea fi prelungită peste 8 ore pe
zi şi peste 48 de ore pe săptămână, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă
maximă de 3 săptămâni, să nu depăşească 8 ore pe zi sau 48 de ore pe săptămână.

Răspunderea disciplinară

Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni
disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară.

Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune
săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern,
contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale
ale conducătorilor ierarhici.

Sancţiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul în cazul în care salariatul săvârşeşte o abatere
disciplinară sunt:

 avertismentul scris;

 suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă ce nu poate depăşi 10 zile

lucrătoare;

 retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus
retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile;

 reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%;

 reducerea salariului de bază şi, după caz, şi a îndemnizaţiei de conducere pe o perioadă de 1-3
luni cu 5-10%;

 desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

Răspunderea patrimonială
Angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl
despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa
angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

La rândul lor, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile
contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

Salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră, de alte cauze neprevăzute şi care nu
puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.

Când paguba a fost produsă de mai mulţi salariaţi, cuantumul răspunderii fiecăruia se stabileşte în raport
cu măsura în care a contribuit la producerea ei.

Răspunderea penală

Răspunderea penală intervine în cazuri limitativ prevăzute de lege pentru:

 neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive privind plata salariilor adresată angajatorului
de către partea interesată - constituie infracţiune;

 neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive privind reintegrarea în muncă a unui salariat
– constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 1 an sau cu amendă.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea părţii vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală.