1. CE REPREZINTĂ „IZVOARELE DREPTULUI”?

În teoria dreptului, modalităţile specifice de exprimare a conţinutului dreptului

poartă denumirea de „izvoare ale dreptului” sau „surse ale dreptului”.
Pentru ca o regulă de comportare să devină normă juridică este necesar ca ea să
capete o anumită formă. În baza unei asemenea axiome propuse de teoria generală a
dreptului, formele de exprimare a normelor juridice au căpătat denumirea de izvoare
ale dreptului.
În timpurile primitive, în societăţile încă amorfe şi neorganizate, izvoarele
lipsesc, în mare măsură: legi nu sunt sau, dacă şi sunt, atunci puţine, cutumele nu sunt
încă nici formate. În aceste condiţii, judecătorul era liber să aprecieze de la caz la caz,
după chibzuinţa şi credinţa sa. Uneori, judecata lui apare ca o relevaţie divină. Dar,
treptat, precedentele se fixează, legile apar cu normele lor, poruncitoare ale unei
aplicaţiuni invariabile. În actuala concepţie, judecătorul trebuie să ia în consideraţie
normele pe care i le relevează izvoarele formale şi să se supună lor în judecăţile
individuale pe care le emite.
Generalizînd accepţiunile ce există în literatura de specialitate cu privire la
izvoarele de drept, menţionăm că prin izvoare de drept avem în vedere formele de
exprimare ale normelor juridice în cadrul unui sistem de drept.
În teoria dreptului, precum şi, în general, în ştiinţele juridice, conceptul de
izvoare de drept este folosit într-un sens specific, strict juridic, prin care se au în
vedere formele de exprimare a normelor juridice - actele normative (legi, decrete),
obiceiul juridic, practica judiciară, doctrina ş.a.
Pornindu-se însă de la sensul etimologic al termenului ,,izvor”, în ştiinţa juridică
prin el au fost denumite, de asemenea, sursele, originea, factorii de determinare şi
creare a dreptului
Analiza izvoarelor de drept a pus în lumină două accepţiuni ale acestei noţiuni.
Astfel, după criteriul raportului dintre conţinut şi formă deosebim:
a) izvor de drept în sens material;
b) izvor de drept în sens formal.
Prin „izvoare materiale” („sociale” sau „reale”) se exprimă un conţinut mai
apropiat celui etimologic, în care sunt cuprinşi, în mod generic, ansamblul factorilor şi
condiţiilor de configurare, de determinare a dreptului: social-politici, istorici,
economici, materiali şi spirituali, inclusiv faptele, acţiunile, relaţiile interumane etc. În
acest înţeles generic, izvorul material al dreptului- în sens larg îl constituie însăşi
existenţa social-istorică.

1
 În limbaj juridic şi într-o formulare mai directă, prin izvoare materiale se înţeleg
faptele omeneşti (acţiuni, inacţiuni) de care norma de drept leagă naşterea, modificarea
şi stingerea unui raport juridic. Cu alte cuvinte, în acest înţeles, nu orice fapt uman
constituie prin el însuşi un izvor material (social sau real) al dreptului, ci numai acele
fapte care sunt cuprinse sau supuse unei reglementări a unei norme juridice.
În majoritatea sistemelor juridice contemporane - cu anumite diferenţieri în
denumiri şi în ierarhia forţei lor juridice - principalele izvoare ale dreptului îmbracă
forma legilor, decretelor, hotărârilor, ordonanţelor, ordinelor, deciziilor, dispoziţiilor
etc.
Noţiunea de „izvor de drept formal” este proprie limbajului juridic şi exprimă
un alt conţinut. Astfel, prin izvor formal al dreptului (sau, exprimat mai direct - „izvor
de drept”) se înţelege forma pe care o îmbracă norma juridică elaborată de un anumit
factor competent al puterii, respectiv, forma în care este exprimată norma juridică
respectivă, ştiut fiind că în elaborarea lor normele juridice nu apar ca acte normative
sub o singură formă (uniforme) ci sub forme diferite (poliforme sau multiforme),
acestea fiind în funcţie de mai mulţi factori, ca de exemplu: organul de stat care o
emite şi competenţa acestuia, domeniul pe care îl reglementează, ierarhia forţei
juridice a actului normativ respectiv, procedura sau tehnica legislativă prin care este
elaborată etc.
De-a lungul istoriei, dezvoltarea dreptului ne demonstrează existenţa pluralităţii
izvoarelor în sistemul de drept al fiecărei ţări. Explicaţia acestei situaţii trebuie să o
căutăm, pe de o parte, în complexitatea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice,
iar pe de altă parte, în varietatea formelor de organizare şi guvernare a societăţii, a
organizării activităţii şi competenţei organelor de stat, a autorităţii publice.

2. CLASIFICARE

Izvoarele formale ale dreptului se diferenţiază în funcţie de caracterul sursei

normative, după natura şi eficacitatea lor, în izvoare principale, directe sau propriu-
zise şi izvoare subsidiare sau indirecte.
Izvoarele principale care sunt: actul normativ (legea) şi cutuma, reprezintă forme
de exprimare nemijlocită (imediată), independente şi principale.
Izvoarele subsidiare sau indirecte ori mediate, ca de exemplu, practica judiciară,
doctrina sau normele elaborate de organizaţii nestatale sunt cele care trebuie să fie
„validate” de lege pentru a deveni izvoare de drept. Ele sunt considerate, adesea, ca
fiind mijloace de interpretare a dreptului şi servesc ca un îndreptar pentru judecător şi
legiuitor. Ele sunt izvoare ale dreptului numai când legea o spune în mod expres.

2
 Izvoarele dreptului se deosebesc şi după criteriul sursei de cunoaştere a dreptului
în: izvoare scrise- legea, doctrina, practica judecătorească şi izvoare nescrise- cutuma,
principiile generale de drept.
Se mai face distincţie între izvoare de drept oficiale şi izvoare neoficiale. De
exemplu, legea şi jurisprudenţa sunt considerate izvoare oficiale, spre deosebire de
cutumă, doctrină care sunt considerate izvoare neoficiale. Se mai vorbeşte de izvoare
documentare, prin care se desemnează publicaţiile oficiale care conţin textul autentic
al actelor legislative.
Izvor documentar oficial este Monitorul Oficial al României.

3. IZVOARELE DREPTULUI NAȚIONAL

În mod tradiţional, se deosebesc patru izvoare formale ale dreptului intern şi

anume: cutuma, legea, jurisprudenţa şi doctrina, dar, atunci când sunt examinate
izvoarele formale ale dreptului intern, trebuie avute în vedere şi ceea ce este denumit
„drept autonom” şi „actele norme” (contractul normativ), precum şi principiile
generale ale dreptului.
1. ACTELE NORMATIVE
a) Constituția
Constituţia este legea fundamentală a ţării, este norma juridică supremă, căreia
trebuie să i se subordoneze toate celelalte acte normative ale statului (celelalte legi
votate de către puterea legislativă se numesc ordinare). Ea ocupă locul principal în
ierarhia izvoarelor dreptului.
b) Legea
Noţiunea de lege este cunoscută în sub două accepţiuni. Una în sens larg, potrivit
căreia prin lege se înţelege oricenormă de drept sau regulă cu caracter obligatoriu,
provenind de la un organ de stat şi exprimată într-un act normativ. Potrivit accepţiunii
juridice în sens restrâns, prin lege este desemnat actul normativ al puterii legislative,
carereglementează cele mai importante raporturi sociale şi are forţa juridică superioară
tuturor celorlalte acte normative.
Există:
a) Legile organice- dezvoltă şi detaliază principiile fundamentale ale dreptului
prevăzute în Constituţie, intervenind în domeniile stabilite expres de aceasta (art. 73,
alin. (3)).
b) Legile ordinare- sunt toate celelalte legi adoptate de Parlament şi pot
reglementa orice materie care nu ţine de domeniul legilor constituţionale sau organice.

3
 Spre deosebire de cutumă, legea este fixă şi conţinutul ei poate fi determinat, în
majoritatea cazurilor, relativ uşor şi cu un înalt grad de certitudine.
c) Decretele
Decretele sunt izvoare de drept doar dacă şi în măsura în care conţin reguli de
conduită generale şi impersonale. De obicei, decretul prezidenţial are caracter
individual, deoarece priveşte reglementarea juridică a situaţiei profesionale a unui
subiect individual de drept (persoană fizică), o amnistie sau o graţiere individuală.
d) Ordonanţa Guvernului (conform art. 108 al. (3) din Constituţia
României).
Conform Constituţiei, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al
poporului român si unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 61). Totuşi, date fiind
complexitatea realităţii şi rapiditatea cu care sistemul legislativ trebuie adaptat
acesteia, pe de o parte şi încetineala procedurilor legislative, pe de altă parte, tot
Constituţia permite, prin art. 115, delegarea funcţiei legislative către Guvern.
În baza delegării legislative, Guvernul emite ordonanţe, care sunt acte cu caracter
legislativ ce emană de la un organ al administraţiei publice.
Guvernul emite două feluri de ordonanţe: ordonanţe obişnuite şi ordonanţe de
urgenţă.
e) Hotărârile de Guvern (conform art. 108 al. (2) din Constituţia
României).
Acestea sunt acte emise de obicei de Guvern pentru organizarea şi clarificarea
aplicării unor legi adoptate de Parlament şi au forţă juridică inferioară Constituţiei,
legilor organice şi ordinare, dar superioară celorlaltor izvoare de drept.
f) Actele normative adoptate de către conducătorii organelor centrale
ale administraţiei de stat şi actele normative adoptate de organele executive
ale administraţiei locale.
Din această categorie fac parte:
- hotărârile cu caracter normativ adoptate de Consiliile Judeţene şi Consiliul
General al Capitalei, consilii municipale, orăşeneşti şi comunale, în limitele
competenţelor acestora;
- ordinele şi instrucţiunile miniştrilor.
Acestea au forţă juridică inferioară tuturor celorlaltor izvoare de drept, ceea ce
înseamnă că reglementările juridice pe care le conţin trebuie să fie conforme normelor
de drept existente în legi şi celelalte surse ale dreptului.

4
2. CUTUMA SAU „OBICEI JURIDIC”
Norma cutumiară poate avea valoarea unui izvor de drept numai dacă legeacivilă
face trimitere expresă la această normă (la obiceiul respectiv) ) - Codul civil. Art. 1
alineatul (3) . Aşadar, cutumaeste obiceiul consacrat juridic sau „obiceiul juridic”
(Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 136).
Obiceiul juridic (cutuma), care s-a numit în trecutul ţării noastre obiceiul
pământului, este o regulă de conduită nescrisă, care s-a format prin repetarea unei
practici, pe o îndelungată perioadă de timp (longa diuturna inveterata consuetudo),
în credinţa că se respectă o regulă de drept (opinio iuris sive necessitatis). Autoritatea
cutumei îşi află temei într-o „practică imemorială considerată ca lege din strămoşi”.
Astfel, condiţia cutumei este o constatare de fapt, inveterata consuetudo, care dă
conştiinţa ce este drept şi necesar, opinio necessitatis .
Obiceiul juridic se bazează pe cazuri concrete care s-au soluţionat anterior în
mod repetat, a căror valoare trebuie să se recunoască juridic „întocmai cum se
recunoaşte valoarea juridică a unei legi în sistemul nostru". În fiecare din aceste
cazuri este analizat complexul de relaţii juridice care-l compun, constatându-se că
unele se repetă. Pe această cale, se desprinde ce este comun întro multitudine de
cazuri concrete. Obiceiul juridic se caracterizează prin mobilitate, dând, uneori,
sentimentul de nesiguranţă, dar are şi avantajul că regulile sale se adaptează cu
uşurinţă „necesităţilor sociale”.

3. JURISPRUDENŢA SAU „PRACTICA JUDICIARĂ”

Aceasta constă în totalitatea soluţiilor date de instanţele de judecată în
cauzelesoluţionate, având ca obiect raporturile juridice dintr-un anumit domeniu (de
exemplu, succesiuni, divorţuri, omucideri,furturi etc.). Dreptul contemporan
românesc nu recunoaşte jurisprudenţei româneşti calitatea de izvor de
drept.
Jurisprudenţa poate constitui sursă de inspiraţie pentru judecarea altor cauze
similare, dar nu are caracter obligatoriu. Cu toate acestea, atunci când practica
judiciară înregistrează o interpretare şi o aplicare diferenţiată de la instanţala instanţă
pentru cauze similare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrunită în secţiuni reunite,
are sarcina de a îndrumainstanţele în aplicarea uniformă şi unitară a legii, înlăturând
posibilităţile de interpretare diferită a aceloraşi prevederilegale. Au caracter
obligatoriu pentru instanţele româneşti jurisprudenţa Curţii Europene de
Justiţie şi ale CurţiiEuropene a Drepturilor Omului.
În România, practica judiciară este izvor subsidiar de drept.

5
4. DOCTRINA
Prin doctrină se înţelege ansamblul opiniilor exprimate în ştiinţa juridică având
ca obiect de studiu fenomenuljuridic sub toate aspectele sale de manifestare. Se
concretizează în opiniile, teoriile, interpretările dreptului exprimate narticole, studii,
monografii, cursuri universitare, alte materiale care nu au caracter oficial, nu emană de
la o autoritatestatală, nu au caracter imperativ. Cei mai mulţi neagă caracterul de izvor
de drept al doctrinei, alţii, însă, îi recunoscaceastă funcţionalitate1

DREPTUL AUTONOM ŞI CONTRACTUL NORMATIV.

În legătură cu izvoarele formale ale dreptului, trebuie să avem în vedere şi ceea
ce în literatura de specialitate se numeşte „dreptul autonom”. Spre deosebire de dreptul
care emană de la stat, dreptul autonom provine de la formaţiuni sociale, care au fie un
caracter economic (de exemplu, cooperative, corporaţii economice), fie caracter social
(de ex.: sindicatele profesionale), fie un caracter ştiinţific, cultural-sportiv (de ex.:
asociaţiile ştiinţifice, federaţiile sportive).
El îmbracă forma unor statute, regulamente, ca de exemplu, regulamentele
federaţiilor sportive, cutume, contracte colective între organizaţiile patronale şi
organizaţiile sindicale.
Izvoarele „dreptului autonom” sunt subsidiare, în raport cu izvoarele dreptului de
provenienţă statală, cărora li se subordonează.
În dezvoltarea istorică a izvoarelor de drept, contractul normativ ocupă un loc
secundar în comparaţie cu celelalte izvoare- obiceiuri juridice, acte normative (legi).
Contractul este, de regulă, un act individual, care stabileşte drepturile şi
obligaţiile unor subiecte precis determinate.
În cazul în care contractul nu vizează un raport juridic concret, ci stabileşte, în
urma acordului între două sau mai multe părţi, o regulă generală după care se vor
conduce aceste părţi, el poate căpăta valoare de izvor de drept.
În dreptul intern, contractul cu caracter normativ a jucat un rol mai important în
dreptul feudal. Se pot cita, ca exemple, Magna Charta Libertatum, încheiată în 1215
între feudali şi regele Angliei.
Contractul normativ, ca izvor de drept, îşi găseşte o largă aplicabilitate în dreptul
internaţional. Subiectele principale ale dreptului internaţional, statele, îşi
reglementează relaţiile reciproce prin diferite acte, purtând denumirea de acord, cartă,
pact, tratat, convenţie etc.

1
Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 193)
6
 PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI.
Cuvântul „principiu” provine din grecescul „arhe”, pe care latinii l-au tradus cu
„principium”, și înseamnă: început, obârşie, având şi sensul de element fundamental.
În domeniul dreptului, prin principiu, înţelegem atât un fundament al sistemului
de drept, cât şi o modalitate de coordonare a normelor juridice din cadrul sistemului în
jurul unor idei călăuzitoare.
Din dreptul roman pot fi reţinute numeroase principii a căror exprimare îmbracă
forma unor figuri de stil, precum: „nemo censetur ignorare legem”, potrivit căruia
legea este cunoscută de toţi, nimeni neavând voie să nu o cunoască; „nulla poena sine
legem”- nu există pedeapsă fără lege; „pacta sunt servanda”, în conformitate cu care
înţelegerile (pactele) trebuie respectate; „nemo judex in causa sua”- nimeni nu poate fi
judecător în propriul său proces; „in dubio pro reo”, în virtutea căruia se înlătură
„anticiparea” vinovăţiei unei persoane.
Principiile generale constituie fundamentul principiilor de ramură, căci plecând
de la principiile generale, ştiinţele juridice de ramură formulează o serie de principii
specifice, cum ar fi: principiul legalităţii incriminării - în dreptul penal, principiul
reparării integrale a prejudiciului - în dreptul civil, principiul respectării tratatelor - în
dreptul internaţional public.
Evoluţia dreptului a consacrat, însă, o serie de principii de largă aplicaţie,
principii care se regăsesc în concepţiile unor filosofi şi gânditori din diferite epoci,
printre care pot fi enumerate: principiul justiţiei, echităţii, egalităţii, libertăţii,
legalităţii, responsabilităţii.

3. IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL

În relaţiile internaţionale nu există un guvern mondial care să creeze normele de

drept şi apoi să le impună statelor. Statele sunt cele care făuresc aceste norme şi le
exprimă în formă juridică corespunzătoare. Principalele izvoare ale dreptului
internaţional sunt:
- cutuma internaţională - definită ca o practică generală şi repetată în timp în
raporturile dintre state, acceptată de acestea ca regulă obligatorie este cel mai vechi
izvor al dreptului internaţional;
Pentru ca o practica a statelor saua altor subiecte de drept internaţional sa fie
considerată cutuma, potrivit dreptului internaţional, aceasta trebuie sa întrunească
cumulativ elemente de ordin material si subiectiv:
- sa aibă un caracter nescris si general, relativ îndelungat si repetat;

7
 - sa fie acceptata de către subiectele dreptului internaţional public ca o regulă
de conduita cu forţa juridica obligatorie.
Prin aceste elemente, cutuma se deosebeşte de alte practici, cum sunt obiceiul si
curtoazia internaţionala
- tratatul internaţional definit ca acordul intervenit între două sau mai multe
state, încheiat în scopul creării, modificării sau încetării normelor existente;
- principiile generale de drept fixate în Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie, sunt considerate principii generale comune diferitelor sisteme juridice
naţionale;
- jurisprudenţa internaţională.
Izvoarele dreptului internațional se caracterizează prin următoarele trăsături:
1. Voința comună a două sau mai multe state care stabilesc într-un mod precis o
regulă juridică menită a guverna relațiile dintre acestea;
2. Exteriorizarea acordului de voință prin intermediul unei norme juridice
existente, cutumă, tratat etc.;
3. Existența unei norme juridice care guvernează relațiile între state.

8
 BIBLIOGRAFIE

 Teoria generală a dreptului - Curs universitar (Motoroiu, A. L. -2023)

 Teoria generală a dreptului - Curs Universitatea din Craiova
 Noţiunea şi clasificarea izvoarelor de drept Mariana PAVLENCU, Academia
„Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M
 Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca,
1999, p. 193)