UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA- SIBIU”

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUȚIU”

SPECIALIZAREA: DREPT ID
CENTRU TUTORIAL: SIBIU

TITLUL PROIECTULUI:
IZVOARELE DREPTULUI

PROFESOR DE DISCIPLINĂ:
POPA CARMEN MARILENA

STUDENT:
CROITORU IOAN-GABRIEL
ANUL1

ANUL UNIVERSITAR 2021-2022

SEMESTRUL 1
 IZVOARELE DREPTULUI
Izvorul de drept reprezintă sursa Dreptului într-o societate care asigură
organizarea. Principalul izvor de drept în societatea modernă este actul
normativ, adică actul autorității publice competente cuprinzând norme juridice,
reprezentat prin noțiunea de lege, ce constituie ansamblul de reguli a căror
aplicare este garantată de stat.
Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebește izvoarele de
drept scrise (actul normativ) de izvoarele de drept nescrise (obiceiul, norma
socială, cutuma). De asemenea există o distincție între izvoarele de drept
oficiale (legea sau jurisprudența) de cele neoficiale (obiceiul și doctrina).
Prin izvor de drept, în sens material, întelegem viata sociala,
economica si culturala în complexitatea ei, progresul social care determina
nasterea unor reguli de drept si institutii, precum și factorii de configurare
aidreptului cum ar fi: cadrul natural si ratiunea umana, constiinta juridica etc.

În funcţie de caracterul sursei izvorului de drept, desprindem:

– izvoare directe – reprezintă forma de exprimare nemijlocită din care
reiese norma, adică provenienţa dreptului nemijlocit de la un organ competent
de stat;
– izvoare indirecte –reprezintă forma de exprimare care nu este cuprinsă
în acte normative, dar se face trimitere la ele și le include (obiceiurile), sînt
surse secundare de drept.

În funcţie de sfera de aplicare a izvoarelor de drept, distingem:

– izvoare internaţionale de drept – norme ce conţin dispoziţii comune de
nivel internaţional, rezultate din acordul de voinţă al statelor;
– izvoare naţionale de drept – mijloace juridice de exprimare ce cuprind
dispoziţii aplicabile la nivel intern, naţional.

În funcţie de caracterul cerinţelor izvoarelor de drept, remarcăm:

– izvoare oficiale ale dreptului – surse ale dreptului care emană de la
autoritatea publică competentă și care exprimă sau interpretează normele
juridice;
– izvoare neoficiale ale dreptului – sursele care contribuie atît la
elaborarea normelor juridice, cît și la interpretarea știinţifică a dreptului
(doctrina juridică).
Izvoarele materiale ale dreptului – denumite și izvoare reale – sînt
concepute ca adevărate «dat»-uri ale dreptului, realităţi exterioare acestuia și
care determină acţiunea legiuitorului sau dau naștere unor reguli izvorîte din
necesităţile practice (dacă este vorba de obicei). Sunt condiţii materiale ale
comunităţii care fundamentează opţiunile statului privind crearea dreptului,
repere de studiere pe care puterea statului le schimbă în norme de drept. Altfel
zis, realităţile societăţii determină voinţa statului care se transformă în drept.
Pot fi considerate ca izvoare materiale ale dreptului condiţiile de
structurare a dreptului, adică factorii care au contribuit la organizarea dreptului,
cum ar fi: tradiţiile, factorul uman, factorul politic, condiţiile materiale ale
societăţii etc. Totodată, unii autorii români afirmă: „Este evident că analiza
știinţifică a dreptului nu poate ignora rolul izvoarelor materiale (sociale,
economice, culturale, ideologice etc.). Ele reprezintă factorii ce dau conţinut
concret dreptului pozitiv, concentrând nevoile reale ale vieţii și relevându-se
legiuitorului sub forma unor comandamente sociale (comenzi sociale)”.
Izvoarele formale ale dreptului pun în evidenţă formele definitorii de
prezentare a normelor juridice care au valoare din punct de vedere juridic.
Adică, acestea exprimă norma juridică în cadrul unui sistem de drept în
fenomenul de formare a dreptului.
Izvoarele dreptului la etapa contemporană.
Având în vedere procesul de formare a statului Republica Moldova, ca
stat tânăr, cel mai răspândit izvor de drept este utilizat actul normativ, dat fiind
faptul că acesta s-a înrădăcinat în toate statele lumii devenind sui generis și ius
scriptum (unic în felul său și un drept scris). În progresul său juridic, societatea
a trecut de la deprinderi, reguli de conduită obligatorii la dreptul scris.
După cum afirmă teoreticianul Nicolae Popa, schimbările rapide,
dinamica transformărilor sociale specifice societăţii actuale își pot găsi
reflectarea operativă în actul normativ și nu în obicei, care este forma
conservatoare a dreptului . Mai mult ca atât el este foarte util de a fi stocat și
sistematizat prin metode informatice.
Obiceiul juridic nu-și poate regăsi un loc în calitate de izvor de drept,
deoarece acesta, după cum am menţionat supra, s-a transformat în ius scriptum,
căci legiuitorul a prevăzut la art.4 din Codul civil uzanţa ca izvor de drept.
În sistemele de drept romano-german și anglo-saxon sunt specifice
anumite izvoare de drept. Din sistemul de drept a familiei romano-germane, din
care face parte și sistemul nostru de drept, practica judiciară poate constitui un
izvor de drept, reieșind din faptul că jurisprudenţei i se atribuie un rol creator,
prin care statul încearcă să-l implementeze în acest sens.
În sistemele de drept anglo-saxon, precedentului judiciar îi este
recunoscut de la rolul izvorului de drept, adică obiceiurile juridice și hotărârile
judecătorești alcătuiesc dreptul comun – Common Law.
La etapa contemporană, încep să se dezvolte ca izvor de drept contra cele
normative, pornind de la faptul că mai multe state tind să formeze anumite
comunităţi, stipulând anumite condiţii și negocieri, transformîndu-le în tratate,
acorduri, convenţii.
Pentru Republica Moldova, ca izvor de drept, un loc aparte îl ocupă
hotărârile Curţii Europene pentru Drepturile Omului, reieșind din prevederile
art.4 alin.(2) din Constituţia Republicii Moldova precum și din hotărârea Curţii
Constituţionale nr.55 din 14 octombrie 1999 „Privind interpretarea unor
prevederi ale art.4 din Constituţia Republicii Moldova”. Rezultă că Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului constituie o parte integrantă a sistemului intern
de drept și respectiv urmează a fi aplicată direct ca oricare altă lege a Republicii
Moldova, cu deosebirea că Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are
prioritate faţă de restul legilor interne care îi contravin. Considerăm oportun de
a caracteriza izvoarele formale ale dreptului în funcţie de forţa juridică a
acestora, dat fiind faptul că acestea se aplică în practică în ordinea în care vor fi
analizate.
Principalele izvoare de drept.
A. Actul normativ. Cel mai important izvor de drept este actul
normativ, care conţine reguli cu caracter obligatoriu, învestite cu forţă juridică
superioară altor izvoare ale dreptului şi tinzând să acopere întreaga sferă a
relaţiilor sociale ce necesită reglementare juridică.
1. Constituţia. Constituţia este fundamentul întregului sistem juridic,
apărând ca o sumă de principii de bază, ca o stare de spirit care comandă şi
controlează orice activitate de normare. Aşadar, toate celelalte izvoare ale
dreptului, indiferent de felul sau poziţia lor ierarhică, trebuie elaborate pe baza
şi în conformitate cu prevederile legii fundamentale. Normele contrare
Constituţiei, prevăzute în orice act normativ, sunt anulate de Curtea
Constituţională.
Constituţia este, deci, ansamblul regulilor ce privesc instaurarea,
exercitarea şi menţinerea puterii de stat. Din punct de vedere juridic, orice stat,
indiferent de forma sa de guvernământ, are o Constituţie.
Din punct de vedere politic, Constituţia este un contract social între
naţiune şi putere prin care se determină atât drepturile pe care naţiunea şi le
rezervă (drepturile omului şi ale cetăţeanului), cât şi prerogativele cu care tot
naţiunea mandatează, în mod limitativ, puterea să la exercite în numele ei şi
pentru ea, precum şi modalitatea de a le exercita, respectiv separaţia puterilor în
stat. Cu alte cuvinte, Constituţia trebuie să reprezinte un pact fundamental
emanând de la naţiune.
Teza filosofică pe care se întemeiază orice stat de drept este că, pentru ca
puterea să nu devină totalitară, ea trebuie controlată tot de către puterea însăşi,
pe calea separării puterilor în stat.
Astfel, conform principiului separaţiei puterilor, în orice stat există trei
puteri:
a) puterea legislativă, exercitată de către reprezentanţa naţională care este
Parlamentul;
b) puterea executivă, aparţinând guvernului, care o exercită împreună cu
şeful statului, la nivel central, şi organelor administraţiei publice locale, la nivel
local;
 c) puterea judecătorească, aparţinând instanţelor de judecată. În ordine
ierarhică crescătoare, instanţele de judecată din ţara noastră sunt: Judecătoriile,
Tribunalele, Curţile de Apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Normele juridice cuprinse în Constituţie sunt elaborate şi modificate după
o procedură specială, superioară celei utilizate la elaborarea şi modificarea
celorlaltor legi. De aceea se afirmă că norma constituţională este privilegiată şi
protejată: privilegiată deoarece are un caracter unic în genul său şi protejată
deoarece modificarea ei, numită revizuire, este în mod intenţionat îngreunată,
pentru a i se asigura un plus de stabilitate. De altfel, procedurile de adoptare şi
cele de revizuire a Constituţiei sunt identice.
2. Legea. În sens larg, prin termenul „lege” se înţelege orice act normativ,
iar în sens restrâns este vorba doar de actele normative emise de Parlament
(organul legislativ al statului). Accepţiunea care ne interesează din punct de
vedere al unei analize riguroase a surselor dreptului este cea de-a doua.
După importanţa lor, modalitatea formală a adoptării şi materiile pe care
le reglementează, legile se clasifică în legi constituţionale, legi organice şi legi
ordinare.
Adoptarea legilor se poate face pe cale parlamentară sau prin referendum.
În cazul legilor parlamentare, procedura de elaborare cuprinde următoarele faze:
a)iniţiativa legislativă,
b)fazele preliminare ale procedurii legislative,
c)dezbaterea şi votul,
d)medierea
e) promulgarea.
Pentru legile referendare, procedura cuprinde următoarele faze:
a) iniţierea consultării populare,
b) consultarea populară
c) confirmarea rezultatelor referendumului.
3. Decretele. Decretele sunt izvoare de drept doar dacă şi în măsura în
care conţin reguli de conduită generale şi impersonale. De obicei, decretul
prezidenţial are caracter individual, deoarece priveşte reglementarea juridică a
situaţiei profesionale a unui subiect individual de drept (persoană fizică), o
amnistie sau o graţiere individuală.
4. Ordonanţele Guvernului. Conform Constituţiei, Parlamentul este
organul reprezentativ suprem al poporului român si unica autoritate legiuitoare a
ţării (art. 61). Totuşi, date fiind complexitatea realităţii şi rapiditatea cu care
sistemul legislativ trebuie adaptat acesteia, pe de o parte şi încetineala
procedurilor legislative, pe de altă parte, tot Constituţia permite, prin art. 115,
delegarea funcţiei legislative către Guvern. În baza delegării legislative,
Guvernul emite ordonanţe, care sunt acte cu caracter legislativ ce emană de la
un organ al administraţiei publice.
Guvernul emite două feluri de ordonanţe: ordonanţe obişnuite şi
ordonanţe de urgenţă. Ordonanţele obişnuite presupun că Guvernul este
împuternicit de Parlament, prin intermediul unei legi speciale de abilitare, să
exercite funcţia legislativă. Delegarea se face precizându-se limitele sale în timp
şi cu privire la domeniul reglementării. Parlamentul nu poate delega Guvernului
competenţa de reglementare în materiile pentru care art. 73 alin. (3) din
Constituţie impune reglementarea în forma legilor organice. Ordonanţele de
urgenţă sunt adoptate de Guvern în cazuri excepţionale, fără a mai fi necesară
abilitarea parlamentară. Aceste ordonanţe nu pot privi domeniile rezervate
legilor organice.
6. Actele normative adoptate de către conducătorii organelor centrale ale
administraţiei de stat şi actele normative adoptate de organele executive ale
administraţiei locale. Din această categorie fac parte:
- hotărârile cu caracter normativ adoptate de Consiliile Judeţene şi
Consiliul General al Capitalei, consilii municipale, orăşeneşti şi comunale, în
limitele competenţelor acestora;
- ordinele şi instrucţiunile miniştrilor.
Acestea au forţă juridică inferioară tuturor celorlaltor izvoare de drept,
ceea ce înseamnă că reglementările juridice pe care le conţin trebuie să fie
conforme normelor de drept existente în legi şi celelalte surse ale dreptului.
Primele acte normative au aparut in statele sclavagiste si ele au cuprins pe
langa reguli cutumiare stravechi, reglementari noi privind proprietatea, familia,
statutul persoanei. Cele mai vechi legi au aparut la popoarele Orientului antic si
ele au fost cele din Summer (Codurile Lipit - Istar, Ur - Nammu), Codul lui
Hammurabi, Mesopotamia (Babilon), Egipt (Legea lui Bokoris). Aceste
reglementari au avut o larga aplicare in Orientul antic, apropiat si mijlociu.
Trebuie sa adaugam, de asemenea, ca fiind reprezentative pentru perioada in
discutie: Legile lui Manu (India), Legea Mu (China), Legile lui Moise -
Decalogul (la evrei), Legea celor 12 table (Roma Antica), Legile lui Solon si ale
lui Dracon - in Grecia antica.
B. Cutuma. Cutuma reprezintă un uzaj (obicei) social constant şi
uniform, conştientizat ca fiind obligatoriu la nivelul grupului social. Este, deci,
vorba de un „obicei cu valoare juridică”. Convingerea juridică diferenţiază
cutuma de simplul uzaj de fapt, care este o practică urmată în mod constant, fără
însă a se simţi o obligaţie în acest sens. De exemplu, obiceiul bacşişului nu este
o cutumă, deoarece, deşi este adesea practicat, nu este conştientizat ca o
obligaţie cu caracter juridic, dar aşezarea arborilor la o anumită distanţă de hotar
este o cutumă, pentru că implică şi o obligaţie în acest sens.
Aşadar, cutuma poate constitui izvor de drept numai dacă şi în măsura în
care legea sau un alt act normativ cu valoare de izvor de drept îi conferă acest
caracter, cum ar fi, spre exemplu, reglementările Codului civil privind aşezarea
unei construcţii la o depărtare de hotarul despărţitor a două proprietăţi, depărtare
stabilită de obiceiul locului. În acest caz, legea (Codul civil) face trimitere
expresă la obiceiul locului, adică la cutumă.

In dreptul romanesc cutuma juridica a continuat sa se aplice pe toata

durata epocii medii. Dreptul cutumiar (obisnuielnic) cunoscut in izvoarele
istorice ca 'Jus Valachicum' se intalnea atat la populatia romana din Tarile
Romane, cat si la romanii din statele vecine (Bulgaria, Polonia, Serbia,
Ungaria). Odata cu formarea statelor feudale romanesti Jus Valachicum este
recunoscut ca 'legea tarii' (lex terrae), ceea ce consfinteste legatura acestui drept
cu populatia romaneasca si teritoriul pe care ea era asezata.

Obiceiul juridic isi pastreaza importanta si in dreptul modern si

contemporan, dar locul si rolul acestuia nu este acelasi in toate statele ce cunosc
acest drept. In sistemul dreptului romanesc cutuma juridica se mentine mai ales
in dreptul civil (in materie de servitute, raporturi de vecinatate). In materie de
raporturi de vecinatate, de exemplu, Codul Civil face trimitere la obiceiuri care ,
in acest fel, devin un izvor de drept, fiind incorporate in mod indirect in
reglementarea juridica respectiva.

C. Jurisprudenţa sau precedentul judiciar cuprinde deciziile judiciare

pronunţate anterior în cazuri asemănătoare celui judecat. Precedentul sau
practica judiciară nu are valoare de sursă efectivă a dreptului, ci doar de sursă
interpretativă, iar judecătorul are dreptul de a se pronunţa doar în mod 6
particular asupra cauzei, fără dispoziţii generale sau cu caracter de
reglementare.

Rolul precedentului judiciar nu a fost acelasi in toate timpurile si

sistemele de drept. Prezenta sa printre izvoarele dreptului este semnalata inca
din dreptul sclavagist.

Pentru ca cele mai importante relatii sociale sunt acum reglementate prin
legi scrise, prin coduri cuprinzatoare, precedentul judiciar decade, fiind chiar
interzis in unele legislatii. Codul penal german (de la 1794), de exemplu,
continea o dispozitie expresa in acest sens: 'In hotararile care urmeaza sa fie
pronuntate - preciza codul mentionat - nu trebuie luate in considerare nici
parerile oamenilor de stiinta, nici hotararile precedente aduse de tribunale'.

In epoca moderna problema precedentului judiciar s-a pus diferit de la un

sistem de drept la altul.

Cat priveste doctrina si practica dreptului romanesc, acestea oscileaza

intre a contesta valoarea de izvor de drept a precedentului judiciar si a
recunoaste forta obligatorie solutiilor practicii judiciare.

Intr-o opinie mai veche (mai ales dupa al doilea razboi mondial) practicii
judiciare nu i s-a recunoscut valoarea de izvor de drept. In mod constant
doctrina juridica s-a exprimat in sensul ca o regula de conduita, conturata in
practica judecatoreasca, nu este echivalenta cu regula propriu-zisa de drept. Este
adevarat ca uneori, in activitatea organelor judecatoresti se pot cristaliza
anumite reguli de conduita, dar ele au o importanta scazuta in raport cu normele
juridice propriu-zise. Regulile jurisprudentei nu au autoritatea normelor
elaborate de legiuitor, ele putand fi modificate ori de cate ori apar cazuri sau
imprejurari noi.

Cum este cunoscut, in cadrul competentei sale de control a activitatii

instantelor judecatoresti, instanta noastra suprema elaboreaza decizii de
indrumare, in vederea interpretarii si aplicarii uniforme a legilor. Aceste decizii
nu sunt solutii de speta, ci indrumari de principiu pentru solutionarea unor cauze
de catre instante. Asa privite ele nu pot fi incadrate in ceea ce am denumit, mai
sus, jurisprudenta.

D. Doctrina de specialitate (doctrina juridică) nu constituie izvor al

dreptului, dar, prin tezele teoretice pe care le elaborează şi valoarea
argumentaţiilor folosite, poate influenţa şi contribui la dezvoltarea dreptului şi a
surselor sale.

Notiunea de doctrina juridica poate fi abordata intr-un sens larg sau intr-
un sens restrans. In sens larg, notiunea desemneaza totalitatea lucrarilor
elaborate si publicate in sfera vietii juridice (cursuri universitate, tratate,
monografii, articole, comunicari stiintifice). In acest inteles orice lucrare de
natura juridica indiferent de autoritatea stiintifica a celui ce a elaborat-o si de
calitatea sa, s-ar circumscrie notiunii de 'doctrina juridica'. Intr-un sens
restrans doctrina juridica retine doar elaborarile celor mai calificati, mai
prestigiosi autori. Dar in conceptia dreptului romanesc, doctrina nu poate avea
rol direct creator de drept (izvor de drept) si sub acest aspect exista unanimitate
de pareri. Punctul de vedere al unui specialist, oricata autoritate stiintifica ar
avea si oricat de fundamentat ar fi, nu poate imbraca trasaturile unei reguli de
drept: generalitatea si obligativitatea.
 Chiar daca nu are valoare de izvor de drept, doctrina juridica a
reprezentat dintotdeauna o importanta sursa de inspiratie pentru legiuitor, ca si
pentru judecatori sau ceilalti interpreti ai dreptului. Influenta doctrinei asupra
elaborarii, perfectionarii si aplicarii dreptului nu se exercita prin caracterul sau
obligatoriu pentru ca acesta lipseste.

In epoca moderna stiinta juridica si-a mentinut si chiar adancit rolul in

unificarea, dezvoltarea si adaptarea la realitatile sociale in continua schimbare.
Dar functia de izvor de drept a doctrinei juridice a incetat practic. Numai in
cazuri izolate, legea permite instantei judecatoresti sa adopte solutii inspirate
din doctrina, daca reglementarile existente sunt lacunare.

BIBLIOGRAFIE:
a) https://legeaz.net/dictionar-juridic/izvoarele-sursele-dreptului-
civil
b) https://ro.wikipedia.org/wiki/Izvor_de_drept
c) https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/109-116_4.pdf
d) https://www.rasfoiesc.com/legal/drept/Sistemul-izvoarelor-
dreptului38.php