UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA- SIBIU”

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUȚIU”

SPECIALIZAREA: DREPT ID
CENTRU TUTORIAL: SIBIU

TITLUL PROIECTULUI:
CURTEA PENALĂ INTERNAȚIONALĂ

PROFESOR DE DISCIPLINĂ:
Laura-Maria CRACIUNEAN-TATU
STUDENT:
CROITORU IOAN-GABRIEL
ANUL2

ANUL UNIVERSITAR 2022-2023

SEMESTRUL 1
 CURTEA PENALĂ INTERNAȚIONALĂ

Crearea şi dezvoltarea unei justiţii penale internaţionale a fost una din preocupările
constante ale comunităţii internaţionale, chiar dacă o concretizare a acestor preocupări s-a
realizat abia în urma celui de-al doilea război mondial. În anul 1877, juristul elveţian Gustav
Moynier a conceput organizarea unei Jurisdicţii criminale internaţionale pentru represiunea
crimelor comise împotriva dreptului ginţilor; competenţa tribunalului avea ca obiectiv
judecarea crimelor de război comise prin încălcarea dispoziţiilor Convenţiei de la Geneva din
1864. Dispoziţiile art. 227 din Tratatul de la Versailles prevedea înființarea unui tribunal
special format din cinci judecători, care proveneau din ţările victorioase în război pentru a
judeca pe Wilhelm al II-lea de Hohenzolern, împăratul Germaniei, vinovat de „ofensă adusă
moralei internaţionale” şi „forţei sfinte a tratatelor”.
În anul 1920, în cadrul Societăţii Naţiunilor, Comitetul de jurişti constituit din
Consiliul Ligii Naţiunilor a întocmit un proiect de organizare a unei Înalte Curţi de Justiţie
Internaţională, separată de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, competentă de a
judeca crimele împotriva dreptului ginţilor deferite de Adunarea sau de Consiliul Legilor.
Adunarea a decis că ideea unei jurisdicţii penale internaţionale este prematură. Juristul roman
Vespasian Pella a întocmit în anul 1928 un proiect de Statut al unui tribunal penal internaţional,
acest Statut fiind aprobat de Asociaţie. Apreciind ideile lui V. Pella, care, în anul 1934 a propus
crearea unei Curţi Penale Internaţionale, remarcabilul jurist Iulian Poenaru considera că „putem
afirma fără teamă de a greşi că ideile, concepţiile şi atitudinea înaintată ale lui Vespasian Pella,
benefice întregii omeniri, îşi au sursa în inteligenţa nativă şi în sclipirile de geniu ale poporului
roman, al cărui prestigios ambasador a fost pe toate meridianele şi paralelele globului
pământesc”.
Abia în urma atrocităţilor comise în timpul celui de-al doilea război mondial, ideea
instituţionalizării justiţiei penale internaţionale a devenit o prioritate. Timp de mai bine de 50
de ani, această instituţionalizare s-a realizat prin tribunale ad-hoc: Tribunalele Militare
Internaţionale de la Nürnberg şi Tokyo, Tribunalele Internaţionale pentru Fosta Iugoslavie şi
pentru Ruanda.
Adunarea Generală a ONU, prin rezoluţia nr. 52/160 din 15 decembrie 1997, stabileşte
sarcina Conferinţei ONU în a finaliza şi a adopta Convenţia pentru înfiinţarea unei Curţi Penale
Internaţionale (CPI).
Conferinţa diplomatică a plenipotenţiarilor Naţiunilor Unite şi-a început lucrările la
15 iunie 1998. Lucrările Conferinţei s-au desfăşurat aproape cinci săptămâni. În acest răstimp
au avut loc nenumărate dezbateri, fiecare articol fiind supus unor discuţii separate.
Astfel, la 17 iulie plenara Conferinţei a redactat un Act final ce consfinţeşte adoptarea
„Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale”. Din 148 de state prezente la vot pentru
adoptarea statutului au votat 120 de state, 7 au fost împotriva şi 21 s-au abţinut.
Sediul Curţii este la Haga.
Convenţia, care cuprinde textul Statutului a fost deschisă spre ratificare, urmând să
intre în vigoare, conform art. 126 din Statut, în prima zi după ce-a de-a 60-a zi de la data
depunerii celui de-al 60-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, la
Secretarul General ONU.
 La 7 ani de la intrarea în vigoare a acestui Statut (şi conform prevederilor acestuia) a
fost organizată prima Conferinţă de revizuire pentru a examina orice amendament adus acestui
Statut.(Anexa 1)
De asemenea, este interesantă prevederea că, chiar dacă un stat devine parte la Statut
şi acceptă competenţa Curţii, totuşi poate declara că, pentru o perioadă de 7 ani de la intrarea
în vigoare a Statutului pentru statul respectiv, nu acceptă jurisdicţia Curţii cu privire la crimele
de război atunci când se presupune că o atare crimă a fost săvârşită de cetăţenii săi sau pe
teritoriul său.
Până la data ratificării de către România (ţara noastră a semnat Statutul Curţii Penale
Internaţionale la data de 9 iulie 1999), textul Convenţiei fusese semnat de 139 de state ( printre
statele semnatare ale Statutului de la Roma s-a aflat şi S.U.A. Ulterior, la 6 mai 2002, S.U.A.,
sub administraţia Bush, şi-a retras semnătura în mod oficial). Ulterior, textul Convenţiei a fost
ratificat de 78 de state. Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate juridică
internaţională, fiind competentă să-şi exercite funcţiile pe teritoriul oricărui stat-parte la Statut.
România a ratificat acest Statut prin Legea nr. 111/2002- publicată în „Monitorul
Oficial al României”, Partea I, nr. 211 din 28 martie 2002. Cu prilejul ratificării
România a formulat următoarele declaraţii:
„ 1. În temeiul articolului 87 paragraful 1 litera a) din Statut:
Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală română competentă să primească cererile Curţii
Penale Internaţionale, să le transmită neîntârziat spre rezolvare organelor judiciare române
competenţe şi să comunice Curţii Penale Internaţionale documentele aferente.
2. În temeiul articolului 87 paragraful 2:
Cererile Curţii Penale Internaţionale şi documentele aferente vor fi transmise în limba engleză
sau însoţite de traduceri oficiale în această limbă. “
Un moment politic delicat l-a constituit semnarea, în august 2002, a unui Acord între
România şi SUA, pentru excluderea cetăţenilor americani de la jurisdicţia CPI, decizie criticată
de Uniunea Europeană, care a stabilit în septembrie 2002 un set de reguli, cu caracter de
recomandare, care să fixeze parametrii în care astfel de acorduri pot fi încheiate fără afectarea
CPI. În mare parte, Acordul româno-american încheiat în temeiul art.98 din Statutul CPI
răspunde acestor parametri. Totuşi, Acordul, primul de acest gen încheiat de SUA şi urmat de
alte câteva zeci, nu a fost transmis spre ratificare Parlamentului României şi nu a intrat în
vigoare.
Prin urmare, Curtea Penală Internaţională a fost înfiinţată în baza art. 1 din Statutul
de la Roma. La 1 iulie 2002, Statutul de la Roma a intrat în vigoare şi, astfel, s-a înfiinţat prima
jurisdicţie internaţională penală cu caracter permanent din istoria omenirii, care a început să
funcţioneze, efectiv, la Haga, cu începere de la mijlocul anului 2003.
Statutul Curţii Penale Internaţionale cuprinde numeroase reglementări (128 articole)
care se pot grupa pe următoarele categorii: organizarea şi funcţionarea, competenţă, jurisdicţie,
admisibilitate şi drept aplicabil, procedura de cercetare şi judecare a cauzelor, adunarea
statelor-parti, cooperarea cu statele părţi şi cu alte entităţi internaţionale.
ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA
Organele Curţii, prevăzute în art. 34 al Statutului, sunt următoarele:
a) Preşedinţia;
b) Secţiunea apelurilor, Secţiunea de Judecată şi Secţiunea Pre-Judecată;
c) Biroul procurorului;
d) Grefa.
 Curtea este alcătuită din 18 judecători, organizaţi în: Prezidiu, Secţiunea de Judecată şi
Secţiunea de Pre-Judecată, Biroul Procurorului şi Grefa. Judecătorii sunt aleşi de către
adunarea statelor părţi, şi se au în vedere pentru alegerea lor criterii precum: reprezentarea
principalelor sisteme de drept din lume, reprezentarea geografică echitabilă (7 judecători din
grupul vest-european şi alte state, 4 din grupul latino-american şi caraibian, 3 din grupul asiatic,
3 din grupul african şi unul din Europa de Est) şi repartizarea echitabilă între bărbaţi şi femei
(dintre primii judecători ai Curţii aleşi în 2003, 7 erau femei iar 11 bărbaţi).
Judecătorii sunt aleşi pentru un mandat de 9 ani şi, potrivit art.36, pct. 9, lit. b, la „prima
alegere o treime din numărul judecătorilor aleși, desemnați prin tragere la sorți, sunt numiți
pentru un mandat de 3 ani, o treime din numărul judecătorilor aleși, desemnați prin tragere la
sorți, sunt numiți pentru un mandat de 6 ani; ceilalți judecători aleși sunt numiți pentru un
mandat de 9 ani”. Atât Președintele, cât și primul și al doilea vicepreședinte sunt aleși cu
majoritatea absolută a judecătorilor. Ei sunt aleși pentru 3 ani sau până la expirarea mandatului
lor de judecător. Judecătorii Curții nu pot fi realeși. Primul vicepreședinte înlocuiește
președintele atunci când acesta nu se poate prezenta sau când este recuzat. Al doilea
vicepreședinte înlocuiește președintele când acesta și primul vicepreședinte nu se pot prezenta
nici unul sau când sunt recuzați. Președintele, primul vicepreședinte și al doilea vicepreședinte
compun Președenția, care se ocupă cu bună administrare a Curții, exceptând Biroul
procurorului, dar și cu alte funcții care îi sunt conferite conform Statutului. După alegerea
judecătorilor, Curtea se organizează în secțiuni. Secţiunea apelurilor se compune din președinte
și alți 4 judecători; Secţiunea de Judecată și Secţiunea Pre-Judecată sunt compuse fiecare din
cel puțin 6 judecători.
Biroul procurorului va acţiona independent ca organ separat al Curţii. El va răspunde
de primirea referatelor şi a oricăror informaţii privind crimele de competenţa Curţii. Biroul va
fi condus de un procuror, care poate fi ajutat de unul sau de mai mulţi procurori adjuncţi.
Grefa este condusă de un grefier, care este respomsabilul principal al administrației
Curții. Grefierul și grefierul adjunct trebuie să fie persoane de o înaltă moralitate și de o mare
competență, având o excelentă cunoaștere și o practică curentă în cel puțin una dintre limbile
de lucru ale Curții. Grefierul este ales pe o perioadă de 5 ani, este reeligibil o dată şi îşi exercita
funcţiile cu normă întreaga.
Judecătorii aleg grefierul cu majoritatea absolută prin vot secret, ținând seama de
eventualele recomandări ale Adunării statelor părți. Dacă este necesar, ei aleg în același mod
un grefier adjunct la recomandarea grefierului, (pentru o perioadă de 5 ani sau pentru un mandat
mai scurt). Grefierul înființează în cadrul grefei o diviziune de ajutor a victimelor și martorilor.
Această diviziune are ca scop, în consultare cu Biroul procurorului, să sfătuiască și să ajute în
orice mod potrivit martorilor, victimele care se prezintă în fața Curții și celelalte persoane pe
care depozițiile acestor martori pot să le facă să se confrunte cu un risc , precum și să prevadă
măsurile și dispozițiile de luat pentru a le asigura protecția și securitatea.
Procesul de judecată se va desfăşura la sediul Curţii, în afară de cazurile în care s-a
prevăzut altfel.
Limbile oficiale de lucru sunt araba, chineza, engleza, franceza, rusă, şi spaniola.
Procesul se desfăşoară public şi sentinţa la fel se pronunţă în public şi, dacă e posibil, în
prezenţa acuzatului.
Finanţarea Curţii
 În afara unei dispoziţii contrare exprese, toate problemele financiare care se referă la
Curte şi la reuniunile Adunării statelor părţi, inclusiv ale biroului şi ale organelor subsidiare
ale acesteia, sunt reglementate de Statut, Regulamentul financiar şi de regulile de gestiune
financiară adoptate de Adunarea statelor părţi.
Cheltuielile Curţii şi ale Adunării statelor părţi, inclusiv ale biroului şi organelor
subsidiare ale acesteia, înscrise în bugetul hotărât de Adunarea statelor părţi, sunt finanţate din
următoarele surse:
a)contribuţiile statelor părţi;
b)resursele financiare furnizate de Organizaţia Naţiunilor Unite, sub rezerva aprobării
date de adunarea generală îndeosebi în cazul cheltuielilor legate de sesizarea Curţii de către
Consiliul de Securitate;
c)contribuţii voluntare.

COMPETENŢĂ, JURISDICŢIE, ADMISIBILITATE ŞI DREPT APLICABIL

Competenţa Curţii Penale Internaţionale este calificată ca fiind complementara
jurisdicţiilor penale naţionale (art.1). Relaţiile dintre CPI şi jurisdicţiile naţionale vor fi
guvernate de principiul fundamental al complementarităţii, conform căruia Curtea nu intervine
decât în cazul în care tribunalele naţionale nu sunt în măsură sau nu doresc să angajeze
procedurile penale respective. Ca atare, în cazul comiterii unor infracţiuni prevăzute în Statut,
Curtea nu va uzurpa competenţa unui anumit stat, în condiţiile în care autorităţile judiciare
naţionale îşi asumă responsabilităţile specifice.
Competenţa CPI se divizează în: competenţa ratione materiae, competenţa ratione
temporis şi competenţa ratione loci et ratione personae.
Fără a avea efect retroactiv, competenţa Curţii Penale Internaţionale nu se va limita la
infracţiunile internaţionale grave comise în cadrul unui anumit conflict sau de către un anumit
regim într-o perioadă dată (aşa cum este cazul tribunalelor penale internaţionale pentru fosta
Iugoslavie şi Ruanda); Curtea va avea competenţă asupra persoanelor fizice (spre deosebire de
Curtea Internaţională de Justiţie, care are în competenţă numai cauzele ce implică
responsabilitatea statelor).
Sub aspectul competentei ratione materiae, Curtea Penală Internaţională poate judeca
şi pedepsi persoanele fizice vinovate de comiterea unor infracţiuni deosebit de grave - definite
prin exemplificare în Statutul CIP - care aduc atingere intereselor ansamblului comunităţii
internaţionale:
a) crime de genocid;
b) crime împotriva umanităţii;
c) crimele de război;
d) crimele de agresiune.
a) Crima de genocid este una dintre cele mai grave fapte penale incriminate potrivit
dreptului internaţional.Crima de genocid este condamnată de mai multe instrumente juridice
internaţionale:
-Conventia cu privire la prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid (1948),
-Statutul Tribunalului Internaţional pentru urmărirea şi pedepsirea persoanelor vinovate de
violări grave ale dreptului international umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii (1994),
- Statutul Tribunalului International Penal pentru Ruanda (1994),
-Statutul Curţii Penale Internaţionale.
 Conform art.6 din Statut, prin crimă de genocid se înţelege „oricare dintre faptele
menţionate mai jos, săvârşită cu intenţia de a distruge, în întregime sau în parte, un grup
naţional, etnic, rasial său religios, şi anume:
- uciderea de membri ai grupului;
- vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale privind membri ai grupului;
- supunerea cu intenţie a grupului unor condiţii de existenţă care să antreneze distrugerea sa
fizică totală sau parţială;
- măsuri vizând împiedicarea naşterilor în sânul grupului;
- transferarea forţată de copii aparţinând unui grup în alt grup”.
b) Potrivit art. 7 din Statut, prin crimă împotriva umanităţii se înţelege „una dintre
faptele menţionate mai jos, când aceasta este comisă în cadrul unui atac generalizat sau
sistematic lansat împotriva unei populaţii civile şi în cunoştinţă de acest atac: a) omorul; b)
exterminarea; c) supunerea la sclavie; d) deportarea sau transferarea forţată de populaţie; e)
întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate fizică, cu violarea dispoziţiilor
fundamentale ale dreptului internaţional; f) tortură; g) violul, sclavajul sexual, prostituţia
forţată, graviditatea forţată, sterilizarea forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală de o
gravitate comparabilă; h) persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivităţi identificabile
din motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau sexual, în sensul
paragrafului 3, ori în funcţie de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul
internaţional, în corelare cu orice act prevăzut în prezentul paragraf sau orice crimă de
competenţa Curţii; i) dispariţiile forţate de persoane; j) crima de apartheid; k) alte fapte
inumane cu caracter analog cauzând cu intenţie suferinţe mari sau vătămări grave ale integrităţii
fizice ori ale sănătăţii fizice sau mintale”.
c) Crimele de război, în special cele care se înscriu în cadrul unui plan
sau al unei politici elaborate, potrivit Convenţiilor de la Geneva din 1949 privind dreptul
umanitar şi a altor convenţii şi cutume internaţionale: omuciderea intenţionată;
tortură sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice;
provocarea cu intenţie a unor suferinţe puternice sau a unor atingeri
grave a integrităţii fizice; distrugerea şi însuşirea de bunuri, nejustificata de necesităţi militare
şi executată pe o scară largă, în mod ilicit; constrângerea unui
prizonier de război să servească interesele unei armate străine; privarea intenţionată a
unui prizonier de război de dreptul la un proces echitabil; deportarea sau arestarea ilegală;
luarea de ostateci; lansarea de atacuri deliberate împotriva populaţiei civile şi a bunurilor
acesteia; lansarea de atacuri deliberate
împotriva misiunilor umanitare şi de menţinere a păcii; lansarea unui atac
deliberat atunci când este evident ca acesta va produce pierderi de vieţi şi
pagube materiale în rândul populaţiei civile; uciderea sau ranirea combatanţilor inamici
după ce aceştia s-au predat; portul unor însemne militare sau a uniformei inamice,
atunci când are drept urmare pierderea de vieţi sau ranirea gravă a adversarului; stabilirea
de către puterea ocupantă a unei părţi din populaţia sa în teritoriul ocupat, precum şi transferul
în interiorul acestui teritoriu sau în afara lui a unei părţi sau a totalităţii populaţiei băştinaşe;
lansarea de atacuri deliberate împotriva construcţiilor destinate uzului religios, educativ,
artistic, ştiinţific sau caritabil, precum şi împotriva monumentelor istorice şi a spitalelor, atunci
când acestea nu sunt obiective militare; supunerea prizonierilor la experienţe medicale şi
ştiinţifice; distrugerea sau confiscarea bunurilor inamice, atunci când nu sunt impuse de
necesităţi militare; obligarea naţionalilor părţii adverse la participarea
la operaţiuni de război îndreptate împotriva propriei tari; jefuirea localităţilor
ocupate; utilizarea otrăvurilor, a gazelor asfixiante, precum şi a armelor de
natura să provoace inamicului suferinţe inutile; atingerea demnităţii persoanei,
prin tratamente umilitoare şi degradante; violul, sclavia sexuală, prostituţia
forţată, sterilizarea forţată; utilizarea ostaticilor civili pentru a proteja zone sau forţe militare;
atacurile deliberate împotriva clădirilor, materialelor, unităţilor şi
mijloacelor de transport sanitare care utilizează semnele distinctive prevăzute
prin Convenţiile de la Geneva; înfometarea deliberată a civililor; înrolarea tinerilor sub 15
ani.
d) Crima de agresiune este prevăzută ca intrând în competenţa Curţii Penale
Internaţionale. Exercitarea acestei competente este însa puţin probabilă un timp destul de
îndelungat după intrarea în vigoare a Statutului. Deşi în dreptul internaţional exista încă din
1974 o definiţie a agresiunii adoptata prin rezoluţia nr. 3314 (XXIX) a Adunării Generale a
ONU, în cuprinsul căreia sunt menţionate elementele definitorii ale actelor de agresiune,
Statutul cuprinde o dispoziţie de trimitere, în sensul că jurisdicţia Curţii în ce priveşte crima de
agresiune se va exercita numai după ce se va adopta o prevedere în concordanţă cu art. 121 şi
123 ale Statutului care să definească această crimă şi să stabilească condiţiile în care Curtea să-
şi poată exercita jurisdicţia. Adoptarea unei asemenea definiţii va fi posibilă după expirarea
unei perioade de 7 ani de la intrarea în vigoare a Statutului, prin procedura depunerii de
amendamente prevăzută de art. 121, care să fie analizate apoi de o Conferinţă de revizuire a
Statutului la care să participe membrii Adunării statelor părţi (art. 123). O asemenea conferinţa
ar putea să modifice şi lista crimelor prevăzute de Statut ca intrând în jurisdicţia Curţii Penale
Internaţionale, inclusiv în sensul lărgirii acesteia.
Competenţa ratione temporis, potrivit dispoziţiilor articolului 11, Curtea nu poate
judeca decât crimele comise după intrarea în vigoare a Statutului, adică după data de 1 iulie
2002, sau după intrarea în vigoare a Statutului pentru statul care a devenit parte la acesta după
data de 1 iulie 2002. O competenţă retroactivă a Curţii ar fi contribuit la redeschiderea a
numeroase „ cutii ale Pandorei “ şi ar fi dezlănţuit, într-un sfârşit de secol marcat de o inflaţie
a actelor de căinţă, numeroase plângeri, în mare parte poate chiar justificate, dar care ar fi
dăunat eficacităţii şi chiar credibilităţii Curţii.
Competenţa ratione loci et ratione personae
Conform prevederilor statutare (art.4 alin(2), Curtea Penală Internaţională are
competenţa de a judeca acele crime care au fost săvârşite pe teritoriile Statelor Părţi sau care
au fost săvârşite de către cetăţenii unui asemenea Stat.
Curtea are, de asemenea, competenţă, atunci când un Stat, care nu este parte la Statut,
acceptă jurisdicţia Curţii asupra crimelor comise pe teritoriul său ori asupra crimelor
săvârşite de către un cetăţean al său.
Curtea poate avea jurisdicţie, în urma extrădării de către un Stat, care nu este Parte, a
unei persoane care nu este cetăţean al acelui Stat, dar care a comis o crimă pe teritoriul acestuia;
extrădarea către Curte este similară cu extrădarea către alt Stat, acesta fiind un exerciţiu de
suveranitate. Un asemenea transfer trebuie, totodată, să fie realizat în concordanţă cu normele
internaţionale privind drepturile omului şi libertăţile fundamentale.
Ca principii generale de drept penal, care sunt utilizate, putem menționa: nullum
crimen sine lege ( o persoană nu răspunde penal potrivit Statutului, doar în cazul în care
comportamentul său constituie, în momentul în care se produce, o crimă ce ține de competența
Curții; nulla poena sine lege ( o persoană care a fost condamnată de Curte nu poate fi pedepsită
decât în conformitate cu dispozițiile Statutului).
Curtea este competenţa să judece şi să pedepsească persoanele fizice vinovate de
comiterea infracţiunilor precizate mai sus, dacă au împlinit vârsta de 18 ani. Calitatea oficială
de şef de stat sau de guvern, de preşedinte de parlament, de demnitar sau funcţionar public nu
exonerează pe autorul faptei de răspundere penală în faţa Curţii şi nici nu constituie un motiv
de reducere a pedepsei.
Comandanţii militari, pe lângă responsabilitatea pentru propriile crime, răspund penal
în faţa Curţii şi pentru crimele comise de către forţele plasate sub comanda şi controlul lor
efectiv.
Cu privire la sistemul jurisdicţiei Curţii Penale Internaţionale, a fost reţinut
sistemul complementarităţii sau al subsidiarităţii între jurisdicţiile internaţionale şi naţionale.
Această jurisdicţie internaţională nu poate declanşa o acţiune decât dacă jurisdicţiile naţionale
nu şi-au exercitat ele însele competenţele (din cauza sistemului judiciar dezorganizat sau
inexistent), dacă jurisdicţiile interne nu doresc să se angajeze cu seriozitate în declanşarea
urmăririlor (în statele în care autorităţile oficiale ar proteja pe autorii anumitor infracţiuni), sau
în situaţia în care, din cauza reglementărilor naţionale privind prescripţia sau amnistierea,
jurisdicţiile interne nu pot angaja în mod legal acţiunile (în acest ultim caz, este vorba despre
un obstacol legal care nu ţine nici de incapacitatea materială şi nici de reaua voinţă a
jurisdicţiilor naţionale).
Exercitarea jurisdicţiei Curţii are loc dacă:
a) o situaţie privind comiterea unor crime intrând sub competenţa sa materiala este
sesizata Procurorului de către un stat aparte, cu specificarea circumstanţelor şi însoţită de
documente relevante;
b) o astfel de situaţie este sesizata Procurorului de către Consiliul de Securitate acţionând
în conformitate cu capitolul VII al Chartei ONU;
c) Procurorul a iniţiat o anchetă cu privire la astfel de crime.
În cazurile menţionate la a) sau c) Curtea îşi exercita competenta dacă unul sau mai multe
din statele enumerate mai jos sunt părţi la Statut sau au acceptat jurisdicţia Curţii:
a) Statul pe teritoriul căruia a fost săvârşită infracţiunea, sau dacă aceasta a fost comisă
la bordul unei nave sau aeronave înregistrate în acel stat;
b) Statul al cărui cetăţean este persoană acuzată.
Deşi jurisdicţia Curţii poate deveni universală, prin ratificarea Statutului adoptat la
Roma de către mai multe state, este totuşi în continuare o jurisdicţie penală teritorială. Spre
deosebire de tribunalele penale ad-hoc, cu o competenţă teritorială limitată, Curtea Penală
Internaţionala are o competenţă teritorială extinsă, prin acordul statelor semnatare, iar prin
colaborarea cu ONU, se poate aprecia că are o competenţă universală.
Admisibilitatea unei cauze
O cauză nu este considerată admisibila de către Curte, atunci când:
a) Crima a făcut obiectul unei anchete din partea unui stat competent în cauză, mai puţin
atunci când acest stat nu a dorit sau a fost incapabil să efectueze ancheta.
b) Persoana vizată a fost deja judecată pentru faptele care fac obiectul plângerii; conform
principiului „non bis in idem” nimeni nu poate fi judecat de către Curte sau de către alta instanţă
pentru crime pentru care a fost deja condamnat sau achitat deja de către Curte.
c) Cauză nu prezintă suficientă gravitate pentru a fi judecată de către Curte.
 Dreptul aplicabil
În judecarea cauzelor şi darea hotărârilor, Curtea aplica, potrivit art. 21 al Statutului:
a) Statutul, Elementele crimelor şi Regulamentul de procedura şi de probe;
b) tratatele aplicabile, principiile şi regulile de drept internaţional, inclusiv principiile
stabilite de dreptul internaţional al conflictelor armate;
c) în lipsa, principiile generale de drept desprinse de Curte din legile naţionale
reprezentând diferite sisteme juridice ale lumii, inclusiv, după caz, legile naţionale ale statelor
sub jurisdicţia cărora s-ar afla în mod obişnuit crima, dacă aceste principii nu sunt
incompatibile cu prezentul stătut şi nici cu dreptul internaţional, regulile şi normele
internaţionale recunoscute;
d) principiile şi normele de drept aşa cum ea le-a interpretat în deciziile sale anterioare
(jurisprudenţa proprie).
Ca principii generale de drept penal, care sunt utilizate, putem menţiona: nullum
crimen sine lege ( o persoană nu răspunde penal potrivit Statutului, doar în cazul în care
comportamentul său constituie, în momentul în care se produce, o crimă ce ţine de competenţa
Curţii; nulla poena sine lege ( o persoană care a fost condamnată de Curte nu poate fi pedepsită
decât în conformitate cu dispoziţiile Statutului).
Cauze care înlătura responsabilitatea penală:
a) bolile psihice care împiedică conştientizarea caracterului infracţional al faptei;
b) starea de intoxicaţie provocată involuntar, care împiedică conştientizarea caracterului
infracţional al faptei;
c) legitima apărare;
d) constrângerea prin ameninţarea cu moartea sau atingerea gravă a integrităţii fizice;
e) comiterea crimei de către alte persoane;
) alte cauze a căror constatare rămâne la latitudinea Curţii.
Nimeni nu poate fi răspunzător şi nu poate fi pedepsit pentru o crimă de competenţa
Curţii decât atunci când elementul material al crimei a fost săvârşit cu intenţie şi în cunoştinţă
de cauză.
Eroarea de fapt şi eroarea de drept nu înlătură răspunderea penală. De asemenea, nu îl
exonerează de răspundere pe autorul faptei ordinul unui superior, militar sau civil. Singura
excepţie o constituie cazul în care persoana în cauză nu a realizat că ordinul e ilegal. Potrivit
Statutului Curţii, ordinul de a comite un genocid sau o crimă împotriva umanităţii este evident
ilegal.
Potrivit art. 29 din Statut, crimele ce ţin de competenţa Curţii nu se prescriu.

PROCEDURA DE CERCETARE ŞI JUDECARE A CAUZELOR

Se desfăşoară pe mai multe etape, astfel:
a) sesizarea Procurorului Curţii;
b) procedura în fata Secţiunii de Pre-Judecată;
c) procedura în faţa autorităţilor statului naţional;
d) procedura în fata Secţiunii de Judecată;
e) pronunţarea sentinţei;
f) procedura în fata Secţiunii de Apel.
Dacă în timpul derulării anchetei, Procurorul concluzionează că nu exista o bază
suficientă pentru urmărire, el va informa Secţiunea de Pre-Judecată despre concluzia sa şi
motivele acesteia. Dacă Procurorul hotărăşte că exista o bază rezonabilă pentru a acţiona,
existând suficiente motive considerabile pentru a crede că o anchetă ar servi intereselor justiţiei,
el este obligat să informeze Secţiunea de Pre-Judecată. De asemenea, Procurorul poate să
solicite arestarea persoanei, măsură pe care o dispune Secţiunea de Pre-Judecată, pe baza
formării convingerii că sunt motive rezonabile de a crede că persoană în cauză a comis crima
şi ca arestarea este necesară pentru a garanta prezenta acesteia în faţa instanţei, împiedicarea
obstrucţionării anchetei, precum şi a comiterii unei alte crime.
Statul parte, care primeşte cererea de arestare, trebuie să ia imediat măsuri pentru
punerea în executare a cererii, conform propriei legislaţii şi statutului Curţii. Persoana arestată
este imediat deferita autorităţilor judiciare competente ale statului de detenţie, care va verifica
dacă mandatul de arestare a vizat într-adevăr acea persoană, dacă procedura de arestare a fost
respectată şi dacă au fost respectate drepturile persoanei în cauză. Într-un termen rezonabil,
după predarea persoanei către curte sau înfăţişarea sa voluntară, Secţiunea de Pre-Judecată va
ţine o şedinţă pentru a confirma învinuirile pe care Procurorul înţelege să se bazeze pentru a
cere trimiterea în judecată. Această şedinţă se desfăşoară în prezenţa Procurorului şi a persoanei
care face obiectul anchetei sau a urmăririi, precum şi a avocatului acesteia.
Secţiunea de Pre-Judecată deţinând copia integrală a dosarului cauzei, va decide, în
funcţie de consistenţa sa şi a probelor care vor fi prezentate de părţi, dacă va trimite acuzatul
în faţa unei Secţiuni de Judecată, pentru a fi judecat. Această procedură va fi condusă de un
judecător. În faza următoare a procesului, în cazul verdictului de vinovăţie, Secţiunea de
Judecată va stabili pedeapsa ce va fi aplicată, ţinând seama de concluziile şi de probele
pertinente prezentate în cadrul procesului. Curtea Penală Internaţională poate pronunţa
împotriva unei persoane declarate vinovată, o sentinţă de condamnare de până la 30 de ani de
închisoare, iar pentru crime de extremă gravitate, închisoarea pe viaţă. Pe lângă pedepsele cu
închisoarea, Curtea poate dispune o amendă conform criteriilor stipulate în Regulile de
procedură şi probe, o confiscare a produselor infracţiunii, a proprietăţii şi bunurilor obţinute
direct sau indirect de pe urma acelei infracţiuni.
Sentinţa de condamnare pronunţată de prima instanţă poate să facă obiectul apelului.
Atât condamnatul cât şi Procurorul, pot face apel împotriva sentinţei primei instanţe. Hotărârea
Secţiunii de Apel se dă cu votul majorităţii judecătorilor, în şedinţa publică şi este motivata.
Procesul de judecată se va desfăşura la sediul Curţii, în afară de cazurile în care s-a
prevăzut altfel. Limbile oficiale de lucru sunt araba, spaniolă, engleza, franceza, rusa şi chineza.
Procesul se desfăşoară public şi sentinţa la fel se pronunţă în public şi, dacă e posibil, în
prezenţa acuzatului.
Executarea sentinţelor de condamnare la pedeapsă cu închisoare se realizează pe
teritoriul statului desemnat de Curte, dintre cele care s-au declarat dispuse să primească
condamnaţi. Sentinţa de condamnare este executorie pentru statele-parti, care nu o pot
modifica.

COOPERAREA CU STATELE PĂRŢI ŞI CU ALTE ENTITĂŢI

INTERNAŢIONALE
Conform dispoziţiilor Statutului CPI, statele părţi cooperează deplin cu Curtea în anchetele
şi urmăririle pentru crime ce ţin de competenţa sa (art.86).
Curtea este abilitată să adreseze cereri de cooperare statelor părţi. Aceste cereri sunt
transmise pe cale diplomatică sau pe orice altă cale potrivită pe care fiecare stat parte o alege
în momentul ratificării, acceptării sau aprobării prezentului statut ori de aderare la acesta.
 Fără prejudicierea dispoziţiilor art 87.alin.1 lit a), cererile pot fi, de asemenea,
transmise prin Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală (INTERPOL) sau prin oricare
organizaţie regională competentă.
Statul solicitat este obligat să respecte caracterul confidenţial al cererilor de cooperare
şi de documente justificative aferente, cu excepţia cazului în care divulgarea lor este necesară
pentru a da curs cererii.
În ceea ce priveşte cererile de asistenţă Curtea poate lua, în special în materie de
protecţie a informaţiilor, măsurile care pot fi necesare pentru garantarea securităţii şi bunăstării
fizice şi psihologice a victimelor, martorilor potenţiali şi membrilor familiei lor.
Curtea poate invita orice stat care nu este parte la prezentul statut să acorde asistenţă
conform prezentului capitol pe baza unui aranjament ad-hoc sau a unui acord încheiat cu acest
stat ori pe orice altă bază corespunzătoare.
Dacă, după ce a încheiat cu Curtea un aranjament ad-hoc sau un acord, un stat care nu
este parte la prezentul statut nu acordă asistenţa care i-a fost cerută pe baza acestui aranjament
sau a acestui acord, Curtea poate să informeze despre aceasta Adunarea statelor părţi sau
Consiliul de Securitate când a fost sesizată de acesta din urmă.
Curtea poate cere informaţii sau documente oricărei organizaţii interguvernamentale.
Ea poate, de asemenea, să solicite alte forme de cooperare şi de asistenţă convenite cu o
organizaţie interguvernamentală şi care sunt conforme competenţelor sau mandatului acesteia.
Dacă un stat parte nu este de acord cu o cerere de cooperare a Curţii contrar celor
prevăzute în prezentul statut şi o împiedică astfel să îşi exercite funcţiile şi competenţele care
îi sunt conferite de prezentul statut, Curtea poate lua act de aceasta şi să informeze Adunarea
statelor părţi sau Consiliul de Securitate când a fost sesizată de acesta din urmă.

ADUNAREA STATELOR- PĂRŢI

În cadrul Adunării statelor-părţi, fiecare stat parte are în cadrul ei un reprezentant, care
poate fi asistat de supleanţi şi de consilier. Celelalte state care au semnat statutul sau Actul
final pot să participe cu titlu de observatori.
Referitor la activitatea Adunării, art.112, precizează:
a) examinează şi adoptă, dacă este cazul, recomandările Comisiei pregătitoare;
b) dă preşedinţiei, procurorului şi grefierului orientări generale pentru administrarea
Curţii;
c) examinează rapoartele şi activităţile biroului stabilit în baza paragrafului 3 şi ia
măsurile cerute;
d) examinează şi hotărăşte bugetul Curţii;
e) decide, dacă este cazul, conform art. 36, să modifice numărul judecătorilor;
f) examinează, conform art. 87 paragrafele 5 şi 7, orice problemă referitoare la
necooperarea statelor;
g) se achită de orice altă funcţie compatibilă cu dispoziţiile prezentului statut şi ale
Regulamentului de procedură şi de probe.
Adunarea dispune de un Birou, compus dintr-un preşedinte şi din 18 membri, aleşi
pentru 3 ani, având posibilitatea creării altor organe subsidiare considerate necesare.
Preşedintele Curţii, Procurorul şi Grefierul participa la reuniunile Adunării şi ale
Biroului.
Nu sunt admise rezerve la Statutul Curţii.
 Adunarea statelor părţi se reuneşte o dată pe an şi, când circumstanţele o cer, ea ţine
sesiuni extraordinare la sediul Curţii sau la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite. În afară de
cazul în care prezentul statut dispune altfel, sesiunile extraordinare sunt convocate de către
birou fie din oficiu, fie la cererea unei treimi a statelor părţi.

În prezent, Curtea Penală Internaţională investighează infracţiuni internaţionale (crima

de genocid, crimele de război, crimele împotriva umanităţii) comise în cinci situaţii: trei dintre
acestea au fost înaintate Curţii chiar de către statele în care au avut loc fapte care ar putea fi
incriminate de Statutul de la Roma (situaţiile din Uganda, Republica Democratica Congo şi
Republica Centrafricana), una de către Consiliul de Securitate al ONU (situaţia din Sudan), iar
în cazul celei mai recente situaţii (cea a violentelor postelectorale din Kenya), iniţiativa
deschiderii investigaţiilor a aparţinut procurorului CPI.

Jurisdicţia internaţională penală trebuie privită ca instituţie juridică, ca organism de

implementare a dreptului internaţional penal sau ca mecanism de realizare a justiţiei
internaţionale penale, prin care dreptul internaţional public îşi confirmă printr-o manieră fermă
forţa juridică, prevăzând şi aplicând sancţiuni pentru crimele internaţionale în cadrul unor
organisme internaţionale special create în acest scop.
Această abordare a jurisdicţiei internaţionale penale se întemeiază pe elemente de
drept material esenţiale în constituirea şi funcţionarea acestei jurisdicţii; pe de o parte, crimele
internaţionale care atrag jurisdicţia internaţională penală şi, pe de altă parte, răspunderea
internaţională pentru crimele internaţionale, cu accent asupra răspunderii penale internaţionale
ca singură formă de răspundere aplicabilă până în prezent de jurisdicţia internaţională penală.
Totodată, se au în vedere aspectele organizatorice şi funcţionale ale acestei jurisdicţii,
formele de manifestare ale instanţelor internaţionale penale, precum şi elementele
declanşatoare ale jurisdicţiei internaţionale penale, în cadrul fiecăreia dintre formele de
manifestare cunoscute: jurisdicţiile internaţionale penale ad-hoc şi jurisdicţia internaţională
penală permanentă reprezentată de Curtea Penală Internaţională.
Cooperarea în cadrul jurisdicţiei internaţionale penale reprezintă un element sine qua
non, fără de care această jurisdicţie nu ar putea exista, indiferent de cristalizarea conceptelor
esenţiale de drept internaţional penal material şi procedural.
Bibliografie:
• Bianca Selejan-Gutan, Laura-Maria Craciunean, Drept Internaţional Public, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2008
• B. Onica-Jarka, C. Brumar, D.- A. Deteşeanu, Drept internaţional public caiet de
seminar, Editura C.H. Beck, 2006
• Dumitru Diaconu, Curtea penală internaţională. Istorie şi realitate, Editura All Beck,
Bucureşti, 1999
• Poenaru, Vespasian V. Pella. O viaţă dedicată ideii de justiţie internaţională, Editura
Lumina, Bucureşti, 1992
• http://avocatmuscalu.ro/informatii-utile/legislaţie/legislatie-internationala/
• http://www.mae.ro/