17.

CONȚINUTUL CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

Contractul comercial internaţional este principalul instrument juridic de realizare a

schimburilor economice şi comerciale internaţionale. Contractul comercial internaţional este
acordul de voinţă realizat între doi sau mai mulţi subiecţi ai dreptului comerţului internaţional
din state diferite în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice de comerţ
internaţional. El constituie unicul instrument, care dă naştere la raporturi juridice comerciale
bilaterale între partenerii de afaceri. Sfera contractului de comerţ internaţional cuprinde orice
contract comercial convenit în raport cu străinătatea. Astfel putem menţiona: contractul
comercial de vânzare-cumpărare internaţională, contractul de mandat comercial internaţional,
contractul de transport internaţional de mărfuri şi de persoane, contractul internaţional de
asigurare etc. Specific contractului comercial internaţional (fapt ce rezultă din însăşi denumire) îi
sunt două elemente şi anume: comercialitatea şiinternaţionalitatea. Caracterele juridice ale
contractelor comerciale internaţionale. a) Sunt contracte cu titlu oneros. Toate contractele
comerciale internaţionale urmăresc ca finalitate obţinerea unui profit. Părţile la încheierea unui
contract comercial internaţional urmăresc scopul obţinerii unui profit. b) Sunt contracte
sinalagmatice perfecte. Contractul sinalagmatic, sau bilateral, crează obligaţii reciproce, fiecare
parte având şi drepturi şi obligaţii. c) Sunt contracte comutative, întrucât existenţa şi întinderea
prestaţiilor asumate de părţi sunt certe şi determinate (sau determinabile) din chiar momentul
încheierii contractului. d) Sunt contracte consensuale, deoarece se încheie în mod valabil prin
simplul acord de voinţă al părţilor. Contractul comercial internaţional se încheie, deci, prin
manifestarea de voinţă a părţilor, fără a fi necesară vre-un fel de formă pentru formarea valabilă
a contractulu

18. CURTEA EUROPEANĂ PENTRU DREPTURILE OMULUI DE LA

STRASTBOURG

Prevederi generale. Curtea Europeana a Drepturilor Omului reprezinta un tribunal international

care are sediul la Strasbourg. Conceput ca o perioada pregătitoare, termenul menţionat, de un an,
a permis, între altele, alegerea judecătorilor Aceştia au avut o serie de reuniuni pentru a lua
măsurile organizatorice şi procedurale necesare pentru funcţionarea Curţii. Astfel, ei şi-au ales
preşedintele, doi vicepreşedinti (de asemenea preşedinţi de secţiune), doi preşedinţi de secţiune,
patru vicepreşedinţi de secţiune, un grefier şi doi grefieri adjuncţi. Ei au redactat şi un nou
regulament. Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului a început să funcţioneze la 1 noiembrie
1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr.11. Organizarea Curtii. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, instituită de Convenţia amendată de Protocolul nr. 11, se compune dintr-un
număr de judecători egal cu acela al statelor contractante. Compoziţia Curţii numără 45 de
judecători în prezent. Nu există nici o restricţie în ceea ce priveşte numărul de judecători de
aceeaşi naţionalitate. Judecătorii sunt aleşi de fiecare dată pentru şase ani, de către Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei. reînnoirea mandatelor unei jumătăţi din numărul
judecătorilor să se facă la fiecare trei ani. Mandatul judecătorilor expiră la atingerea vârstei de
şaptezeci de ani. Pentru tratarea plîngerilor Curtea este asistată de o grefă compusă în special din
jurişti care provin din toate statele membre.Sarcina principală a Grefei constă în tratarea şi
pregătirea în vederea deciziei a cererilor menţionate de indivizi Curţii. Juriştii Grefei sunt
repartizaţi în 20 de divizii. În afara diviziilor care se ocupă cu tratarea cererilor, Grefa dispune şi
de o serie de divizii pentru următoarele sectoare de activitate: informatică, informaţie privind
jurisprudenţa şi publicaţiile, cercetare şi bibliotecă, relaţiile cu presa şi publicul, administraţia
internă. În prezent numărul total al personalului de care dispune Grefa este de 500. Curtea aplică
prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului. Procedura în fata Curţii. Generalităţi.
Fiecare stat contractant (cerere statală) sau orice persoană particulară care se consideră victima
violării Convenţiei (cerere individuală) poate adresa direct Curţii de la Strasbourg o cerere
invocând violarea de către un stat contractant a unuia din drepturile garantate de Convenţie.
Procedura în faţa noii Curţi europene a drepturilor omului este adversativă şi pubică. Limbile
oficiale ale Curţii sunt franceza şi engleza, dar cererile pot fi redactate în una din limbile oficiale
ale statelor contractante. Îndată ce solicitarea a fost declarată admisibilă, trebuie utilizată una din
limbile oficiale ale Curţii, dacă preşedintele Camerei/Marii Camere nu autorizeaza folosirea în
continuare a limbii folosite în cerere. Procedura referitoare la admisibilitate. Fiecare cerere
individuală este repartizată unei secţiuni al cărei preşedinte desemnează un raportor. După o
examinare preliminară a cazului, raportorul hotărăşte dacă acesta trebuie examinat de un comitet
de trei membri sau de o cameră. Un comitet poate declara, în unanimitate, o cerere inadmisibilă
sau să o steargă de pe rolul Curţii atunci când o astfel de hotărâre poate fi luată fără altă
examinare. Procedura referitoare la fond. Îndata ce Camera a hotărât să admită cererea, ea
poate invita părţile să supună probe suplimentare şi observaţii scrise, inclusiv în ceea ce îl
priveşte pe reclamant, o eventuală cerere de "satisfacţie echitabilă" şi să asiste la o audiere
publică privind fondul cauzei. Preşedintele Camerei poate, în interesul unei bune administrări a
dreptăţii, să invite sau să autorizeze orice stat contractant care nu este parte la procedură, sau
orice persoană interesată în afara reclamantului, să facă observaţii scrise, sau, în împrejurări
excepţionale, să ia parte la audiere. Hotarârile. Camerele iau hotărâri cu majoritate de voturi.
Fiecare judecator care ia parte la examinarea cazului are dreptul de a anexa hotărârii, fie opinia
sa separata - concordantă sau diferită - fie o simplă declaraţie de dezacord. Hotărârea Camerei
devine definitivă la expirarea termenului de trei luni sau mai înainte dacă părţile declară că nu au
intenţia de a face apel la Marea Cameră sau dacă colegiul de cinci judecatori a respins asemenea
cerere. Dacă colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunţă asupra cazului cu majoritate de
voturi sub forma unei hotărâri care este definitivă. Toate hotărârile definitive ale Curţii sunt
obligatorii pentru statele parte în cauză. Plângerile individuale se referă la chestiuni din ce în ce
mai diverse: - dispariţii şi asasinate; - tortura şi rele tratamente pentru deţinuti; - privarea
arbitrară de libertate; - absenţa accesului la un tribunal; - absenţa unui proces echitabil într-un
timp rezonabil; - ascultarea telefoanelor; - deportarea şi extrădarea; - discriminarea
homosexualilor; - libertatea presei; - drepturile părinţilor copiilor plasaţi în instituţii; - ingerinţe
asupra dreptului la proprietate; - dezvoltarea partidelor politice. Avizele consultative. Curtea
poate, la cererea Comitetului Miniştrilor, să emită avize consultative asupra problemelor juridice
privind interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale. Hotărârea Comitetului Miniştrilor de a
cere avizul Curţii este luată cu majoritate de voturi.

19.CURTEA INTERNAŢIONALĂ DE JUSTIŢIE. COMPETENȚE ȘI ATRIBUȚII

Ideea creării unei structuri judiciare permanente pentru soluţionarea diferendelor internaţionale a
fost evocată pentru prima dată de secretarul de stat american Elihu Root, cu prilejul Conferinţei
de la Haga din 1907, când a propus constituirea unui tribunal internaţional permanent, compus
din magistraţi de renume, cărora să li se încredinţeze "examinarea" şi "judecarea" problemelor
internaţionale potrivit metodei judiciare. Societăţii Naţiunilor. Statutul C.P.J.I. Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională a fost adoptat în unanimitate de Adunarea Generală a
Societăţii Naţiunilor în decembrie 1920 şi a intrat în vigoare în 1921, după întrunirea ratificărilor
necesare. Curtea a început să funcţioneze, având sediul permanent la Haga, din 1922,
desfăşurând până la izbucnirea celui de al doilea război mondial, timp de 18 ani, o activitate
notorie: a emis 88 de decizii dintre care 31 sentinţe, 27 avize consultative şi 30 de ordonanţe.
După cel de al doilea război mondial, iniţiatorii ONU au urmărit să dezvolte rolul organului
jurisdicţional ce urma a fi creat şi să-1 integreze mai strâns în sistemul organizaţiei. S-a hotărât
astfel crearea Curţii Internaţionale de Justiţie (CU) ca organ judiciar principal al ONU (art.
92 din Cartă) şi considerarea statutului său ca anexă a Cartei ONU, ca parte integrantă a acesteia.
Conform statutului său, C.I.J. nu este doar organul judiciar al ONU, ci al întregii comunităţi
internaţionale, în sensul că accesul la jurisdicţia sa este deschis chiar şi statelor care nu sunt
membre ONU şi nici părţi la Statutul C.I.J. Structura Curţii. La analiza structurii C.I.J.
distingem trei elemente: judecătorii permanenţi, judecătorii ad hoc şi camerele Curţii.
Judecătorii permanenţi. Curtea este un corp de 15 magistraţi, aleşi indiferent de cetăţenia lor,
dintre persoanele care se bucură de cea mai înaltă consideraţie morală şi care reunesc condiţiile
cerute pentru exercitarea în ţările lor de origine a celor mai înalte funcţii judiciare, ori care sunt
jurişti având o competenţă recunoscută în domeniul dreptului internaţional. Judecătorii C.I.J. se
aleg pe termene de 9 ani şi pot fi realeşi. Curtea compusă din cei 15 judecători acţionează ca un
ansamblu. Nouă judecători constituie un quorum. Curtea alege un preşedinte şi un vicepreşedinte
pe o perioadă de trei ani. Judecătorii ad-hoc. Orice stat parte la un diferend supus Curţii poate
să numească, pentru soluţionarea acelui diferend, un judecător adJioc, dacă nici unul din cei 15
judecători nu este cetăţean al său. Judecătorii ad hoc sunt deci special desemnaţi pentru un litigiu
bine determinat. Misiunea lor încetează odată cu încheierea procesului care a ocazionat numirea
lor.

Camerele Curţii. în conformitate cu art. 26 din Statut, Curtea poate oricând să constituie una
sau mai multe camere, alcătuite din trei sau mai mulţi judecători, pentru examinarea anumitor
cauze cum ar fi, de exemplu, "conflicte de muncă ori cauze privind tranzitul şi comunicaţiile
Competenţa consultativă a C.I.J. Pe lângă faptul de a da hotărâri ca o instanţă judiciară, Curtea
este împuternicită să emită şi avize consultative, care pot fi cerute pentru orice problemă juridică
de Adunarea Generală sau de Consiliul de Securitate. Cu autorizarea Adunării Generale, mai pot
solicita avize consultative şi alte organe O.N.U

20.DREPTUL CONSULAR: NUMIREA PERSONALULUI CONSULAR, FUNCŢIILE,

PRIVILEGIILE ŞI IMUNITĂTILE, ÎNCETAREA ACTIVITĂŢII CONSULARE.

Personalul posturilor consulare. Posturile consulare diferă după rang şi categorie. Rangul
postului consular este în funcţie de clasa şefului postului consular. Convenţia de la Viena din
1963 stabileşte patru clase ale şefilor posturilor consulare (art. 9): a) consuli generali; b) consuli;
c) viceconsuli; d) agenţi consulari. Rangul postului consular este echivalent clasei şefului
postului consular: consulatul general este condus de un consul general, consulatul este condus de
un consul, viceconsu-latul este condus de un viceconsul şi o agenţie consulară de sine stătătoare
este condusă de un agent consular.  1. Şeful de post consular primeşte de la statul trimiţător un
document, sub formă de patentă sau un act similar, întocmit pentru Fiecare numire, atestând
calitatea şi indicând, ca regulă generală, numele şi prenumele său, categoria şi clasa sa,
circumscripţia consulară şi sediul postului consular.
    2. Statul trimiţător transmite patenta sau actul similar, pe cale diplomatică sau pe altă cale
potrivită, guvernului statului pe teritoriul căruia şeful de post consular trebuie să-şi exercite
funcţiile.
    3. Dacă statul de reşedinţă este de acord, statul trimiţător poate înlocui patenta sau actul
similar printr-o notificare cuprinzând indicaţiile prevăzute în paragraful l din prezentul articol.  
Funcţiile consulare constau în:
    a) a proteja în statul de reşedinţă interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi, persoane
fizice sau juridice, în limitele admise de dreptul internaţional;
    b) a favoriza dezvoltarea relaţiilor comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice între statul
trimiţător şi statul de reşedinţă şi a promova în orice alt mod relaţii amicale între ele în cadrul
dispoziţiilor prezentei Convenţii;
    c) a se informa, prin toate mijloacele licite, despre condiţiile şi evoluţia vieţii comerciale,
economice, culturale şi ştiinţifice a statului de reşedinţă, a face rapoarte în această privinţă către
guvernul statului trimiţător şi a da informaţii persoanelor interesate;
    d) a elibera paşapoarte şi documente de călătorie cetăţenilor statului trimiţător, precum şi vize
şi alte documente corespunzătoare persoanelor care doresc să meargă în statul trimiţător;
    e) a acorda ajutor şi asistenţă cetăţenilor, persoane fizice şi juridice, ai statului trimiţător;
    f) a acţiona în calitate de notar şi de ofiţer de stare civilă şi a exercita funcţii similare, ca şi
unele funcţii de ordin administrativ, în măsura în care legile şi regulamentele statului nu se opun
la aceasta;
    g) a apăra interesele cetăţenilor statului trimiţător, persoane fizice sau juridice, în succesiunile
de pe teritoriul statului de reşedinţă, în conformitate cu legile şi regulamentele statului de
reşedinţă;
    h) a apăra, în limitele fixate de legile şi regulamentele stalului de reşedinţă, interesele
minorilor şi incapabililor, cetăţeni ai statului trimiţător, mai ales atunci când este cerută
instituirea unei tutele sau curatele cu privire la ei;
    i) sub rezerva practicilor şi procedurilor în vigoare în statul de reşedinţă, a reprezenta pe
cetăţenii statului trimiţător sau a lua măsuri în scopul asigurării reprezentării lor adecvate în faţa
tribunalelor sau a altor autorităţi ale statului de reşedinţă pentru a cere, în conformitate cu legile
şi regulamentele statului de reşedinţă, adoptare de măsuri provizorii în vederea apărării
drepturilor şi intereselor acestor cetăţeni atunci când, datorită absenţei lor sau din orice altă
cauză, ei nu-şi pot apăra în timp util drepturile şi interesele;
    j) a transmite acte judiciare şi extrajudiciare sau a efectua comisii rogatorii în conformitate cu
acordurile internaţionale în vigoare sau, în lipsa unor asemenea acorduri, în orice mod compatibil
cu legile şi regulamentele statului de reşedinţă;
    k) a exercita drepturile de control şi de inspecţie prevăzute de legile şi regulamentele statului
trimiţător asupra navelor maritime şi a navelor fluviale având naţionalitatea statului trimiţător şi
asupra aeronavelor înmatriculate în acest stat, ca şi asupra echipajelor lor;
    1) a acorda asistenţă navelor şi aeronavelor menţionate în alineatul k) din prezentul articol,
precum şi echipajelor lor, a primi declaraţiile asupra curselor acestor nave, a examina şi a viza
documentele de bord şi, fără a prejudicia prerogativele autorităţilor statului de reşedinţa, a face
anchete privind incidentele survenite în cursul călătoriei şi a reglementa, în măsura în care legile
şi regulamentele statului trimiţător autoriză aceasta, divergenţele de orice natură între căpitan,
ofiţeri şi marinari;
    m) a exercita orice alte funcţii încredinţate unui fost consular de către statul trimiţător, care nu
sunt interzise de legile şi regulamentele statului de reşedinţă sau la care statul de reşedinţă nu se
opune, sau care sunt menţionate în acordurile internaţionale în vigoare între statul trimiţător şi
statul de reşedinţă.

Imunităţile şi privilegiile consulare sînt acele drepturi, înlesniri şi facilităţi acordate unui post
consular şi membrilor acestuia de către statul de reşedinţă în scopul asigurării îndeplinirii
eficiente a funcţiilor lor. Potrivit prevederilor Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile
consulare din 19631 imunitatile şi privilegiile consulare pot fi clasificate în trei grupuri de norme
juridice şi anume: a) înlesniri, privilegii şi imunităţi privind postul consular; b) facilităţi,
privilegii şi imunităţi privind funcţionarii consulari de carieră şi ceilalţi membri ai postului
consular; c) facilităţile, privilegiile şi imunităţile aplicabile funcţionarilor consulari onorifici şi
posturilor consulare conduse de ei.

Încetarea funcţiilor unui membru al unui post consular

    Funcţiile unui membru al unui post consular încetează îndeosebi prin:
    a) notificarea de către statul trimiţător către statul de reşedinţă despre faptul ca funcţiile lui au
încetat;
   b)retragerea exequaturului;
    c) notificarea statului de reşedinţă către statul trimiţător despre faptul că el a încetat să mai
considere persoana în cauză ca membru al personalului consular.

21.ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL: NOŢIUNEA, TRĂSĂTURI

CARACTERISTICE, PRINCIPIILE.

Arbitrajul comercial internaţional este modalitatea specifică de soluţionare a litigiilor din

comerţul internaţional. Analizînd această denumire putem concluziona că arbitrajul comercial
internaţional are următoarele caractere: 1. Caracterul arbitral; 2. Caracterul comercial; 3.
Caracterul internaţional. Caracterul arbitral presupune că arbitrii sunt investiţi cu puterea de a
judeca, de a tranşa un litigiu, de a-l rezolva. Caracterul comercial rezultă din faptul că obiectul
său îl constituie litigiile care apar în derularea operaţiunilor de comerţ internaţional. Caracterul
internaţional este dat de prezenţa unor elemente de extraneitate. Convenţia de la Geneva 1961
precizează că litigiile supuse spre soluţionare izvorăsc din neînţelegerile comerciale apărute între
părţi care îşi au sediul sau reşedinţa în state diferite. Principiile de bază ale arbitrajului și
anume:  respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;  legalitatea; 
libertatea convenţiilor în arbitraj;  constituirea arbitrajului în conformitate cu convenţia părţilor;
 contradictorialitatea;  respectarea dreptului la apărare;  confidenţialitatea.

22.DREPTUL INTERNAŢIONAL ECONOMIC- definitia, PRINCIPIILE.

Dreptul economic internaţional – reprezintă un sistem al normelor de drept, care

reglementează relaţiile dintre subiecţii dreptului internaţional în legătură cu activitatea lor în
domeniul relaţiilor economice internaţionale (sfera comerţului, financiară, investiţională,
resurselor de muncă).

PRINCIPIILE SPECIALE ALE DREPTULUI ECONOMIC INTERNAŢIONAL. A.

Principiul suveranităţii statelor asupra resurselor lor naturale şi activităţile economice în special:
dreptul de a poseda în mod liber, gestiona, de a exploata resursele naturale, să monitorizeze
utilizarea lor . B. Principiul libertăţii de alegere a formelor organizatorice ale relaţiilor
economice externe înseamnă, în special: dreptul statelor de a stabili în mod independent formele
şi metodele de relaţii economice şi de politică externă, pentru a stabili sau nu a institui control
asupra exporturilor şi importurilor, valută şi alte operaţiuni economice externe, o interdicţie cu
privire la utilizarea de instrumente externe, ca un mijloc ilicite de executare (în special împotriva
ţărilor în curs de dezvoltare). C. Principiul mijloacelor de cooperare economic,în special, dreptul
de a: libertatea de a alege parteneri pentru relaţiile economice internaţionale, şi forme de
cooperare, de a beneficia de diviziunea internaţională a muncii şi a comerţului internaţional,
pentru a participa la rezolvarea problemelor economice lume D. Principiului avantajului
reciprocînseamnă un drept reciproc a unei distribuţii echitabile a beneficiilor şi a obligaţiilor de
dimensiuni comparabile. E. Principiul nedescriminării economice se referă în special la dreptul
statului de a acorda persoanelor fizice şi juridice orice fel de marfa din partea partenerilor străni
pe care le deţine statul respectiv . F. Principiul naţiunii celei mai favorizateînseamnă: obligaţia
statelor de a furniza statelor partenere şi persoanelor sale fizice şi juridice, bunuril în zona
convenită în condiţii favorabile, aşa cum sunt furnizate pentru oricare alt stat terţ, resortisanţii,

23.DREPTUL INTERNAŢIONAL PENAL: NOŢIUNEA, IZVOARELE, SUBIECŢII ŞI

PRINCIPIILE

Dreptul internaţional penal este totalitatea regulilor de fond şi de formă care guvernează modul
de reprimare a infracţiunilor comise de state sau de indivizi, de natură să tulbure ordinea publică
internaţională şi armonia între popoare.

PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PENAL. La baza reglementărilor de drept

internaţional penal stau câteva importante principii cărora li se adaugă , evident, principiile
general recunoscute ale represiunii penale din dreptul intern al statelor. 1) Principiul represiunii
universale. 2) Principiul legalităţii incriminării. 3) Principiul răspunderii penale individuale. 4)
Principiul imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război. 5) Irelevanţa
juridică a scuzei îndeplinirii unui act de stat. 6) Ordinul superiorului ierarhic nu înlătură
răspunderea penală. IZVOARELE  Convenţia europeană privind asistenţa juridică în materie
penală semnată la Strasbourg la 20 aprilie 1959 (ratificată de Parlamentul RM la 26 septembrie
1997 pentru Republica Moldova este în vigoare din 5 mai 1998);  Protocolul adiţional la
Convenţia europeană privind asistenţa juridică în materie penală, întocmit la 17 martie 1978, în
vigoare pentru Republica Moldova din 25 septembrie 2001.  Convenţia CSI privind asistenţa
juridică şi raporturile de drept în procesele civile, familiale şi penale semnată la Mensc la 22
ianuarie 1993 (ratificată de Parlamentul RM la 16 martie 1995, pentru Republica Moldova este
în vigoare din 26 martie 1996);  Convenţia europeană de extrădare semnată la 13 decembrie
1957 (ratificată de Parlamentul RM la 14 mai 1997, pentru Republica Moldova este în vigoare
din 31 decembrie 1997); t Protocolul adiţional la Convenţia europeană de extrădare, întocmit la
15 octombrie 1975, în vigoare pentru Republica Moldova din 25 septembrie 2001; Al doilea
Protocol adiţional, întocmit la Strasbourg la 17 martie 1978, în vigoare pentru Republica
Moldova din 21 iunie 2001;  Tratatul moldo-român privind asistenţa juridică în materie civilă şi
penală, semnat la Chişinău la 6 iulie 1996, în vigoare din 22 martie 1998;  Tratatul moldo-
ucrainean privind asistenţa juridică şi raporturile de drept în materie civilă şi penală, semnat la
Kiev la 13 decembrie 1993, în vigoare din 04 noiembrie 1994;  Tratatul moldo-rus privind
asistenţa juridică şi relaţiile de drept în materie civilă, familială şi penală, semnat la Moscova la
25 februarie 1993, în vigoare din 04 noiembrie 1994;

În cadrul dreptului internaţional subiecte de drept pot fi numai acele entităţi care participă
atât la elaborarea normelor dreptului internaţional, cât şi la desfăşurarea raporturilor juridice
guvernate de aceste norme, dobândind astfel nemijlocit drepturi şi asumându-şi obligaţii în
cadrul ordinii juridice internaţionale.
Statele constituie principalele subiecte  de drept internaţional.Acestea au caracterul de subiecte
originare, tipice, fundamentale ale dreptului internaţional, întrucât numai statele, în virtutea
suveranităţii lor au dreptul nelimitat de a participa la elaborarea  normelor de drept internaţional
şi îşi pot asuma în totalitate drepturile şi obligaţiile prevăzute de dreptul internaţional.

24.DREPTUL ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE: NOŢIUNEA ŞI

CLASIFICAREA.
Organizaţiile internaţionale reprezintă forme de coordonare a colaborării internaţionale în
diferite domenii, pentru care statele au creat un anumit cadru juridico-organizatoric prin
adoptarea unui statut, elaborat de comun acord, în care se prevăd obiectul şi scopurile
organizaţiei, organele şi atribuţiile lor, necesare realizării obiectivelor pentru care au fost
constituite. Clasificarea organizaţiilor internaţionale se poate face după două criterii
principale - raza de acţiune în raport cu numărul statelor, domeniile de activitate şi regiunea
geografică; - posibilitatea statelor de a deveni membre în organizaţie după constituirea ei. După
primul criteriu amintit, se pot distinge următoarele categorii de organizaţii internaţionale: a.
organizaţii internaţionale cu vocaţie universală, în sensul că sunt destinate să cuprindă toate
statele şi care au, în acelaşi timp, un obiect general, privind relaţiile paşnice dintre state şi
colaborarea lor în toate sectoarele vieţii internaţionale, obiect care nu este limitat la o anumită
regiune geografică. b. organizaţii internaţionale cu vocaţie particulară, care se subdivid, la rândul
lor în următoarele grupe: - cu obiect special, cum sunt, spre exemplu, instituţiile specializate, sau
alte organizaţii care-şi desfăşoară activitatea în anumite domenii: politici, militar, economic,
social, cultural, ştiinţific etc.; - cu rază de acţiune limitată la o anumită regiune geografică –
constituind organizaţiile regionale, ca, de exemplu, Liga Arabă, Organizaţia Unităţii Africane,
Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Organizaţiile regionale pot avea un obiect general, ca de
exemplu, Organizaţia Unităţii. În ceea ce priveşte clasificarea organizaţiilor internaţionale
după cel de-al doilea criteriu - organizaţii deschise, la care, pe lângă statele membre originare
(sau fondatoare) pot participa toate statele, în cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de actul
constitutiv şi cu respectarea procedurii de admitere, ca de exemplu, O.N.U.; - organizaţii închise,
în care, potrivit statutului, pot fi membre numai statele fondatoare (de exemplu, BENELUX –
Belgia, Olanda şi Luxemburg).

25.DREPTUL UMANITAR: NOŢIUNEA ŞI PRINCIPIILE

Noţiunea de „dreptul războiului" utilizată cu mult în urmă, este înlocuită mai încoace cu aceea de
„dreptul conflictelor armate",iar recent cu îmbinarea „drept internaţional umanitar", în plan
explicativ şi logic, triada constituie un compartiment, o instituţie a dreptului internaţional public
şi dispune de toate particularităţile acestuia. Prin drept internaţional umanitar înţelegem
totalitatea normelor comune şi convenţionale care reglementează relaţiile dintre participanţii la
diferendul militar şi subiecţii de drept internaţional.  Principiile Dreptului umanitar se bazează
pe distincţia dintre combatanţi şi necombatanţi şi dintre bunurile civile şi obiectivele militare;

- Umanitatea şi necesitatea militară, nevoia de a păstra echilibrul dintre imperativele umanităţii,

pe de o parte, şi necesităţile militare şi de securitate pe de altă parte;
- Prevenirea suferinţei inutile. Dreptul părţilor la conflict de a alege metodele şi mijloacele de
război nu este nelimitat, iar beligeranţii nu au voie să provoace suferinţă şi distrugere depăşind
proporţia impusă de scopul răboiului, care constă în slăbirea sau distrugerea potenţialului militar
al inamicului;

- Proporţionalitatea urmăreşte realizarea unui echilibru între două interese divergente,unul impus
de considerentele necesităţii militare şi celălalt de cerinţele umanității, conform cărora drepturile
şi interdicţiile nu sunt niciodată absolute.

26.DREPTUL UE: NOȚIUNEA ȘI PRINCIPIILE

Dreptul instituţional european reprezintă totalitatea normelor juridice, cuprinse în tratatele

constitutive şi actele adoptate de către instituţiile europene, în care se consacră structurile,
rolurile şi funcţiile instituţiilor europene, precum şi raporturile dintre acestea şi instituţiile
naţionale ale statelor membre în vederea realizării misiunii şi obiectivelor Uniunii Europene.
Principiile rezultate din natura raporturilor ordinii instituţionale europene sunt:  principiul
reprezentării intereselor;  principiul atribuirii de competenţe;  principiul echilibrului
instituţional;  principiul autonomiei instituţiilor;  principiul cooperării loiale între instituţii; 
principiul subsidiarităţii;  principiul proporţionalităţii.

27. ACTELE DE DREPT DERIVAT ALE UE

Dreptul derivat cuprinde actele adoptate de instituţiile comunitare în aplicarea tratatelor. Până la
adoptarea TLisabona, se făceau două clasificări tradiţionale, încă valabile: a) acte tipice sau
numite, care sunt prevăzute de actualul art. 288 TFUE (regulamente, directive, decizii,
recomandări, avize) . b) actele atipice sau nenumite, care sunt născute din practica instituţiilor
(cărţi albe, cărţi verz i, rezoluţii, declaraţii, deliberări, concluzii, comunicări şi multe altele).
Actele tipice reglementate de art. 288 se împart în acte obligatorii şi neobligatorii: a) actele
obligatorii – regulamente, directive, decizii. b) actele neobligatorii – recomandări şi avize.
TLisabona creează o nouă categorie, şi anume actele delegate. Este vorba despre acte adoptate de
Comisie, în baza delegării realizate printr-un act legislativ. Directiva este obligatorie pentru
fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor
naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele pentru atingerea rezultatului.
Caracterizare generală Directiva se întemeiază pe împărţirea sarcinilor, pe colaborarea dintre
autorităţile comunitare şi cele naţionale. Se observă că directiva reprezintă o metodă de legiferare
cu două etaje: la nivelul Uniunii se stabileşte modelul legislativ (obiectivul); în a doua fază,
statele membre sunt obligate să adapteze acest model la specificul dreptului naţional, în termenul
fixat. Autorii directivelor: instituţiile politice – Consiliul, Parlamentul European, Comisia.
Clasificare: Similar regulamentelor, distingem directivele ce constituie acte legislative de
directivele de aplicare. Întinderea efectelor Este mai greu de încadrat directivele în tipologia
clasică: act normativ – act individual. Actul normativ are prin definiţie un caracter general şi
abstract.

28.TRATATELE CONSTITUTIVE ALE CE. CARACTERIZARE ȘI ENUMERARE.

Convenţia de la Viena (1969) defineşte noţiunea de tratat, fără a epuiza, însă, domeniul. Ea
fixează mai degrabă categoria tratatelor cărora le vor fi aplicabile reglementările Convenţiei.
Caracterizare. Potrivit art. 2 din Convenţie, tratatul este „un acord internaţional încheiat în scris
între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument
internaţional unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe, şi oricare ar fi denumirea sa
particulară”. Convenţia de la Viena din 1969 conţine reglementări în acest sens7 . Dacă un act
internaţional se încheie între subiecte de drept internaţional (1), generează drepturi şi obligaţii cu
caracter internaţional (2), atunci intenţia părţilor, indiferent de denumirea particulară a actului,
fără îndoială, se manifestă în sensul încheierii unui tratat internaţional. Tratatul reprezintă un
acord de voinţă stabilit în scris prin care două sau mai multe state sau organizaţii internaţionale
creează sau intenţionează să creeze între ele un raport care operează în sfera dreptului
internaţional8 . Ca urmare, în sens restrâns tratatul presupune îndeplinirea unor condiţii de fond
şi de formă.

Enumerare. Tratatele internaţionale comportă diverse clasificări, în funcţie de criteriile ce stau

la baza distincţiei lor, cum ar fi: obiectul tratatelor, calitatea subiectelor, numărul părţilor, durata
determinată de părţi, posibilitatea de aderare, forma pe care o îmbracă etc. a) în raport cu
obiectul lor de reglementare, tratatele pot fi politice, economice, sociale, culturale etc. Se
consideră că această clasificare nu are o importanţă deosebită, mai puţin în privinţa unor
chestiuni administrative (ex. evidenţa acestora); b) în raport de perioada avută în vedere de părţi
la încheierea tratatului, pentru ca acesta să producă efecte juridice, se deosebesc tratate cu termen
şi tratate încheiate pe durată nedeterminată; c) în raport cu posibilitatea de a deveni parte la tratat
şi alte subiecte decât cele ce l-au negociat şi semnat, deosebim tratate închise şi tratate deschise;
d) în raport cu forma pe care o îmbracă, există tratate propriuzise şi tratate în formă simplificată;
e) în raport cu caracterul conţinutului material, se disting tratate contract şi tratate lege. În
literatura juridică s-a pus întrebarea dacă această categorie a tratatelor internaţionale şi cea a
legilor interne ale unui stat se aseamănă sau sunt diferite. f) în raport cu calitatea subiectelor
participante, există tratate încheiate între state, tratate încheiate între state şi organizaţii
internaţionale şi tratate încheiate între organizaţii internaţionale. Importanţa clasificării constă în
aceea că tratatele interstatale au cadrul de bază reglementat în Convenţia de la Viena din 1969,
iar celelalte două categorii în Convenţia de la Viena din 1986; g) în raport de natura juridică, unii
autori fac distincţia între tratatele creatoare de drepturi şi tratatele administrative. Cele din prima
categorie consacră norme cu un caracter destul de general şi abstract, având în vedere o varietate
de ipoteze în care urmează să se facă aplicarea regulilor cuprinse în acestea. h) în raport cu
numărul părţilor contractante, se cunosc tratate bilaterale şi tratate multilaterale. Clasificarea este
una dintre cele mai importante, deoarece apartenenţa tratatului la una sau alta din categorii
determină şi aplicarea unor reguli juridice diferite privind mecanismul de încheiere şi chiar de
încetare a lor.

29. ETAPELE DE ÎNCHEIERE A TRATATULUI INTERNAŢIONAL ÎN DREPTUL

INTERNAŢIONAL PUBLIC

Practica îndelungaţă a dus la formarea unor reguli cutumiare privind condiţiile în care trebuie să
se facă încheierea tratatelor internaţionale, în parte codificate prin Convenţia de la Viena din
1969 referitoare la tratatele internaţionale. Tratatul poate fi încheiat în formă scrisă sau
verbală, aceasta neavând efect asupra valorii juridice a tratatului, dreptul internaţional
neimpunând în general o formă obligatorie. De regulă, însă, tratatele se încheie în formă scrisă,
întrucât astfel se oferă garanţii mai mari în ce priveşte consemnarea exactă a voinţei părţilor, atât
pentru respectarea lor riguroasă, cât şi pentru probarea conţinutului obligaţiilor atunci când una
din părţi nu le respect. Competente să încheie tratate internaţionale în numele statelor sau
organelor constituţionale ale acestora, dreptul internaţional recunoscând competenţele stabilite
prin legislaţia internă a fiecărui stat. Aceasta se stabileşte de regulă prin constituţia statului, dar şi
prin legi speciale. Practic, însă, spre deosebire de trecut când şefii de stat (împăraţi, regi,
preşedinţi) încheiau direct tratatele internaţionale, astăzi aceştia negociază numai în mod
excepţional, ei participând de regulă prin reprezentanţi împuterniciţi. Procedura de încheiere a
tratatelor se desfăşoară în trei faze principale: negocierea textului tratatului, semnarea tratatului
şi exprimarea consimţământului statului de a fi luat parte la tratat. 1) Negocierea tratatului Este
faza în care prin tratative duse între reprezentanţii statelor abilităţi în acest sens se elaborează
textul unui tratat. Abilitarea de a negocia se dă de către autorităţile competente ale fiecărui stat
conform regulilor de drept intern. Documentul de abilitare poartă denumirea de depline puteri şi
se eliberează de regulă în numele guvernului de către Ministerul Afacerilor Externe, sub
semnătura ministrului. Negocierile propriu –zise încep prin verificarea deplinelor puteri, pentru a
se evita ca ulterior una din părţi să invoce incompetenţa reprezentantului său şi a se stabili de la
început cadrul exact al tratativelor şi rezultatul la care se poate ajunge. Ducerea tratativelor
cuprinde o suită de operaţii legate de prezentarea de către fiecare din părţi a poziţiei asupra
problemelor de reglementat, argumentarea acestora, prezentarea reciprocă de documente
informative privind problemele în discuţie sau de acte normative interne privind aceste
probleme, luarea în discuţie a unor principii şi reglementări internaţionale în materie etc. Pe
această bază, se formulează conţinutul celor trei părţi ale tratatului (preambul, dispozitiv, partea
finală). Parafarea tratatului. Dacă negociatorii nu au împuternicirea de a semna textul
tratatului, acesta se parafează.Parafarea se face prin înscrierea pe fiecare pagină, jos în colţuri, a
iniţialelor numelor persoanelor care au negociat tratatul..Parafarea nu obligă juridic statele, ci
dovedeşte doar faptul că părţile au ajuns la un acord asupra textului parafat. Parafarea poate
interveni şi în cursul tratativelor, pe măsură ce părţile cad de acord asupra unor paragrafe sau
articole ale textului propus. Ulterior, părţile pot fie să semneze textul parafat, fie să ridice noi
probleme în discuţie, continuând negocierile până la acordul final. 2) Semnarea tratatului
Constituie a două fază a încheierii tratatului. Semnarea unui tratat se poate face pur şi simplu sau
„ad referendum” ( în acest caz semnătura este valabilă sub rezerva aprobării de către un organ
superior). Semnarea exprimă voinţa părţilor de a accepta conţinutul tratatului şi a se obliga la
cele prevăzute de acesta. Semnarea poate avea, însă, o valoare juridică diferită, în raport de
voinţa părţilor contractante. Din acest punct de vedere se distinge între: -tratatele care urmează să
dobândească forţă juridică obligatorie numai printr-o procedură ulterioară, distinctă de semnare,
denumită ratificare; -tratatele care dobândesc forţă juridică prin semnarea lor; În primul caz,
semnarea are ca efect juridic numai autentificarea textului tratatului, confirmarea că textul
semnat reprezintă versiunea definitivă. 3) Exprimarea consimţământului statului pentru a fi parte
la tratat. Cea de a treia fază a încheierii tratatelor apare ca necesară pentru tratatele care nu se
consideră încheiate numai prin depunerea semnăturii, în fapt însă majoritatea tratatelor
internaţionale. Textul autentificat al tratatului ca urmare a semnării lui capătă forţă prin
recurgerea la unul din următoarele mijloace juridice: ratificarea, aderarea, acceptarea sau
aprobarea. Ratificarea este operaţiunea juridică prin care tratatul semnat de persoana
împuternicită în acest scop este aprobat de organele de stat competente a angaja statul în relaţii
internaţionale. Ratificarea se justifică prin motive de oportunitate, pentru mai multă siguranţă în
ce priveşte volumul şi caracterul obligaţiilor asumate. Întrucât nu este necesar ca toate tratatele
să fie supuse ratificării, s-a încercat a se stabili o delimitare între acestea, fără a se putea face,
însă, cu destulă precizie. Problema este de competenţa internă a statelor. Aderarea. Este
procedeul juridic la care se recurge în situaţia în care statele nu au semnat un tratat multilateral,
indiferent dacă au participat sau nu la negocierea acestuia, iar ulterior apreciază că este necesar
să devină parte la acel tratat. Aderarea este posibilă numai dacă tratatul în cauză prevede această
în mod expres în textul său, ori dacă din tratat rezultă intenţia părţilor de a permite ca şi alte state
să poată adera la acesta. Acceptarea sau aprobarea tratatului constituie procedee mai noi pe
care statele le pot folosi pentru a deveni părţi la tratat, pentru a se evita procedura mai
îndelungată şi mai complicată a ratificării de către parlament. INTRAREA LUI ÎN VIGOARE
ŞI ÎNREGISTRAREA TRATATELOR Intrarea în vigoare a tratatelor are loc în condiţii
diferite în funcţie de caracterul tratatelor. Tratatele care nu trebuie să fie supuse ratificării intră în
vigoare din momentul in care statelesemnează documentele (dacă, bineînţeles, acestea nu trebuie
să fie supuse aprobării guvernelor sau dacă semnarea nu s-a făcut ad referendum). Tratatele
supuse ratificării intră în vigoare în momentul schimbului instrumentelor de ratificare în cazul
celor bilaterale, dacă statele nu au convenit alt termen. În cazul tratatelor multilaterale părţile vor
hotărâ prin însuşi tratatul respectiv asupra condiţiilor intrării în vigoare.

30.FORMELE ŞI TIPURILE RECUNOAŞTERII INTERNAŢIONALE ÎN DREPTUL

INTERNAŢIONAL PUBLIC

Recunoaşterea are drept obiect apariţia unui nou subiect de drept internaţional, cum sunt statele
sau mişcările de eliberare naţională, dar există şi recunoaşterea guvernelor, a unor modificări
teritoriale, a calităţii de beligerant, a statutului de neutralitate permanentă.

a) Recunoaşterea statelor Recunoaşterea statelor nu priveşte statele deja existente, ci doar

apariţia unui nou stat în legătură cu care se pune problema acceptării lui ca subiect de
drept internaţional de către celelalte state
b) Recunoaşterea guvernelor În mod normal recunoaşterea unui stat înseamnă şi
recunoaşterea guvernului legitim al acestuia.Problema ca un guvern să fie recunoscut
separat nu se pune decât în situaţii speciale, când într-un stat se instalează un nou guvern,
nu pe calea legală prevăzută de Constituţia statului respectiv , ci prin forţă, ca urmare a
unei revoluţii sau a unei lovituri de stat prin care se schimbă regimul politic ori forma de
guvernământ a statului respectiv.
c) Recunoaşterea beligeranţei şi insurecţiei În cazul în care pe teritoriul unui stat are loc o
răscoală armată împotriva guvernului legal constituit, iar aceasta şi-a constituit organe de
conducere politică şi militară, desfăşoară acţiuni militare în formă organizată şi
controlează o parte a teritoriului , se pune problema recunoaşterii calităţii de beligerant
sau insurgent de către guvernul statului respectiv sau de către alte guverne.
d) Recunoaşterea mişcărilor de eliberare internaţională a apărut ca o necesitate în epoca
modernă, iar ca instituţie juridică reprezintă o dezvoltare a recunoaşterii beligeranţei sau
insurgenţei.
 31. FRONTIERILE STATULUI: NOŢIUNE, CLASIFICARE ŞI STABILIREA LOR.

Din punct de vedere geografic – frontierele reprezintă linii reale sau imaginare, trasate între
diferite puncte de pe glob, care stabilesc şi limitele teritoriului terestru ale diferitelor state ori
în înălţime, al spaţiului lor aerian ori care delimitează marea lor teritorială de marea liberă şi
între statele vecine.

În dreptul internaţional public – frontiera semnifică limitele teritoriale în interiorul cărora

fiecare stat îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă. Frontierele reprezintă zona de
contact şi de relaţii de vecinătate între două state. Frontierele naturale se stabilesc potrivit
unor particularităţi geografice (albia unor râuri sau fluvii, anumite înălţimi). Frontierele
geometrice reprezintă linii drepte trasate între anumite puncte care despart teritoriile a două
state. Frontierele astronomice urmează paralelele sau meridianele globului pământesc.
Frontiera terestră desparte uscatul între două state urmând linia crestelor munţilor, mijlocul
văilor sau poate fi stabilită în linie dreaptă geometric sau astronomic. Frontiera fluvială se
stabileşte în general pe mijlocul şenalului navigabil al fluviului ce desparte teritoriul a două
state care se mai numeşte talvegul cursului de apă. Frontiera maritimă delimitează marea
teritorială a statelor cu litoral de marea liberă şi de marea teritorială a statelor vecine.
Frontiera aeriană separă spaţiile aeriene ale statelor prin linii perpendiculare imaginare care
pornesc de la frontierele terestre, fluviale şi maritime până la limita inferioară a spaţiului
cosmic. Frontierele s-au stabilit din punct de vedere juridic fie prin acorduri încheiate între
statele vecine, fie prin tratatele care au marcat sfârşitul unor cuvinte militare. Etapa
delimitării frontierelor constă în operaţiunea politică şi juridică de identificare a direcţiei
principale şi descriere amănunţită în cuprinsul tratatului care se încheie pentru stabilirea
frontierelor. Etapa demarcării constă în efectuarea unor operaţiuni de instalare a bornelor
sau de identificare a altor semne de demarcaţie, forme naturale de relief sau geamanduri.
Această etapă în care frontiera este marcată se efectuează de către o Comisie centrală, care
consemnează operaţiunile într-un proces verbal sau într-un raport.

32. NORMA CONFLICTUALĂ. DEFINIŢIE, FUNCŢIE, STRUCTURĂ.

Norma conflictuală este norma juridică specifică dreptului internaţional privat care
soluţionează conflictul de legi, adică desemnează legea internă competentă să cârmuiască
raportul juridic cu element străin. Sistemul de drept astfel determinat poartă denumirea de „legea
cauzei.

Funcţie Norma conflictuală are rolul de a stabili care dintre sistemele de drept în prezenţă este
chemat să se aplice pe parcursul existenţei raportului juridic. Din momentul desemnării legii
competente rolul normei conflictuale încetează. S-a spus, din acest motiv, că norma conflictuală
apare ca o „normă de trimitere sau de fixare.

Structura normei conflictuale. Referitor la structura normei conflictuale în doctrină s-au

conturat două opinii. După unii autorieste alcătuită din trei elemente: conţinutul normei
conflictuale, legătura şi legea aplicabilă (lex causae). Dimpotrivă, alţi autori apreciază că norma
conflictuală se structurează în două elemente: conţinutul şi legătura. A. Conţinutul normei
conflictuale Este reprezentat de totalitatea raporturilor juridice la care se referă norma
conflictuală. El determină câmpul de aplicare în spaţiu al unei legi. B. Legătura normei
conflictuale Este acea parte a normei ce indică legea aplicabilă raportului juridic în cauză.
Legătura normei conflictuale se concretizează în punctul de legătură. Acesta este elementul prin
care se stabileşte relaţia între un raport juridic şi o lege. C. Principalele puncte de legătură -
cetăţenia constituie punctul de legătură în materia statutului personal (starea civilă, capacitatea si
relaţiile de familie), a succesiunii mobiliare şi a jurisdicţiei competente, în unele azuri. -
domiciliul sau, în subsidiar, reşedinţa este punct de legătură pentru unele raporturi juridice
referitoare la starea şi capacitatea persoanelor şi la jurisdicţia competentă, în unele cazuri. Dacă o
persoană nu are nici o cetăţenie, se aplică legea domiciliului sau, în lipsă, legea reşedinţei.