UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT INTERNATIONAL PUBLIC

- SUPORT DE CURS –

1
 Cuprins

NOȚIUNI INTRODUCTIVE DE DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC..............

1. Definiția și obiectul dreptului internațional public....................................

PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC..........................................................

Tratatul internaţonal.................................................................................................

Cutuma......................................................................................................................

Izvoare subsidiare.....................................................................................................

Codificarea dreptului internațional. Jus cogens.........................................................

SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC.........................................................

TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC........................................................

TRATATUL INTERNAŢIONAL..........................................................................................

Clasificare..................................................................................................................

Conţinutul tratatului..................................................................................................

Condiţii de validitate.................................................................................................

Nulitatea tratatelor internaţionale.............................................................................

Încheierea tratatelor internaţionale...........................................................................

Rezervele şi declaraţiile la tratatele internaţionale...................................................

Limba de redactare a tratatelor internaţionale.........................................................

Intrarea în vigoare şi înregistrarea tratatelor internaţionale.....................................

Efectele juridice ale tratatelor internaţionale............................................................

Modificarea tratatelor internaţionale.........................................................................

Încetarea sau suspendarea tratatelor internaţionale................................................

Interpretarea tratatelor internaţionale......................................................................

MIJLOACE DE SOLUŢIONARE PAŞNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE.................

Mijloacele politico-diplomatice (fără caracter jurisdicţional).....................................

 Mijloacele cu caracter jurisdicţional..........................................................................

NOŢIUNI DE BAZĂ ALE DREPTULUI DIPLOMATIC ŞI CONSULAR.....................................

TEME DE DISCUŢIE.......................................................................................................

1. BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................

3
NOȚIUNI INTRODUCTIVE DE DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

1. Definiția și obiectul dreptului internațional public

Dreptul poate exista doar într-o societate și nu poate exista nicio o societate
fără un sistem de drept care să reglementeze relațiile dintre membrii săi.
Dreptul internațional public a fost definit ca acel corp de reguli obligatorii din punct de vedere
juridic pentru state în relațiile dintre acestea.1 Un alt autor definește dreptul internațional public
pornind de la elementele sale esențiale: un ansamblu de norme juridice chemate să
reglementeze raporturile dintre state și celelalte subiecte ale dreptului internațional,
norme create de aceste subiecte pe baza acordului lor de voință.2
În concluzie, dreptul internațional public este acea ramură a dreptului, acel
sistem de principii și norme juridice, scrise sau nescrise, create de către
state, dar și de către celelalte subiecte de drept internațional, pa baza acordului lor de
voință, în scopul reglementării raporturilor internaționale.

2. Particularitățile și natura juridică a dreptului internațional

public
O serie de particularități deosebesc dreptul internațional public de dreptul intern
al statelor.
A. Modul de elaborare a normelor este prima particularitate. Caracteristic dreptului
internațional public este absența unei autorități superioare cu atribuții legislative.
Procesul de elaborare a normelor este marcat de participarea exclusivă a
statelor, care sunt în același timp și beneficiarii normelor adoptate. Dreptul internațional
public apare ca un drept de coordonare, spre deosebire de dreptul intern al statelor, numit și
drept de subordonare.

1 Tim Hillier, Sourcebook on Public International Law, London, Cavendish Publishing, 1998, p. 5;
2 Marțian Niciu, Drept internațional public, Editura Servosat, Arad, 1997, p. 5;
 B. Modul de aplicare a normelor este și el diferit de cel din dreptul intern,
prin aceea că nu există un sistem de autorități ale administrației publice
însărcinate cu această aplicare.
C. Modul de control al respectării normelor. În această materie nu
există, în dreptul internațional public, un sistem judiciar cu competență generală și
obligatorie. Controlul respectării normelor de drept internațional ține tot de voința
statelor, chiar și în cazul în care competența aparține unor organe jurisdicționale special create în
acest scop.
D. Modul de sancţionare a încălcării normelor este cea mai
controversată trăsătură a dreptului internațional public, deoarece ea poate
pune la îndoială însăși existența sa ca drept. Trăsăturile specifice ale dreptului
internațional public, în mod special caracterul său consensual, fac dificilă
introducerea de sancțiuni împotriva eventualelor încălcări. Esența dreptului ține
mai mult de convingere, de conștiința respectării sale, decât de constrângere. Cu
toate acestea, există și sancțiuni specifice dreptului internațional: de exemplu sancțiuni
economice, dar și sancțiuni militare, aplicate în cadrul stabilit de Organizația Națiunilor Unite
etc.
E. Natura consensuală a dreptului internaţional public este principala
caracteristică a acestuia. Normele dreptului internațional iau naștere prin acordul de
voință al statelor regulile de drept obligatorii pentru toate statele sunt emanația propriei lor
voințe, liber exprimate, așa cum rezultă aceasta din convenții sau cutume general
acceptate ca exprimând principii de drept (Curtea Permanentă de Justiție Internațională,
hotărârea din cauza Lotus, 1927). În dreptul internațional contemporan, acordul de voință al
statelor nu are un caracter absolut. El este limitat de existența unor norme de
drept internațional devenite inderogabile jus cogens.
În ceea ce privește natura dreptului internațional ca drept sau ordine juridică,
pornind de la trăsăturile specifice ale acestuia, au fost exprimate mai multe
puncte de vedere, în încercarea de a răspunde la întrebarea este dreptul
internațional într-adevăr un drept pozitiv?
John Austin, jurist englez din prima jumătate a secolului al XIX lea,
considera dreptul internațional ca un corp de reguli impropriu numite drept

5
sau reguli morale impuse de opinia generală a societății internaționale.
Lassa Oppenheim, pornind de la opinia categorică potrivit căreia
caracteristica esențială a dreptului este aceea că poate fi impus prin forța de
constrângere a unei autorități superioare, contestă caracterul de drept
pozitiv al dreptului internațional.
Hans Kelsen, deși pornea de la aceeași premisă dreptul este o ordine de
constrângere, ajungea la concluzia că dreptul internațional este într-adevăr
drept pozitiv deoarece prevede și unele sancțiuni, chiar dacă în societatea
internațională – societate prin definiție descentralizată / aplicarea dreptului se
realizează de regulă prin autoimpunere.
Răspunsul lui Gerald Fitzmaurice este poate cel mai potrivit nici un
sistem de drept nu depinde exclusiv de existența sancțiunilor. Dacă ar fi așa, nu
ar putea fi niciodată impus în practică. Adevăratul temei al autorității dreptului
internațional rezidă în faptul că statele care formează societatea internațională
îl recunosc ca fiind obligatoriu și, mai mult, ca fiind un sistem care le obligă în calitate
de membri ai societății internaționale, independent de voințele lor individuale.
Raluca Miga Beșteliu este puțin probabil ca statele să elaboreze, în mod
consensual, sau să accepte anumite norme de conduită … cu intenția de a le
încălca.

3. Raportul între dreptul internațional public și dreptul intern al statelor

La diversele eşaloane ale vieţii sociale este însă vizibilă şi ca atare
incontestabilă prezenţa unei multitudini de sisteme juridice care
acompaniază diverse tipuri de ordine socială: un sistem juridic internaţional,
un sistem juridic regional supranaţional (Comunitatea Europeană), sisteme
juridice statale, sisteme juridice ecleziastice (canonice), un sistem juridic
transnaţional al raporturilor comerciale (lex mercatoria) sau sisteme juridice
infra-statale (corporative). Există aşadar o pluralitate de sisteme juridice de
natură diferită, iar existenţa lor ridică două probleme legate de relaţiile dintre
ele, problema permeabilităţii sistemelor şi problema raporturilor de sistem.
 Un sistem este permeabil dacă posedă norme secundare (de
recunoaştere) care să asigure efectivitatea normelor din celelalte sisteme.
Dimpotrivă, este impermeabil în ipoteza în care nu recunoaşte efectivitatea
unor norme concurente din celelalte sisteme3. Teoriile şi practicile
constituţionale dualiste acreditează, în general, impermeabilitatea sistemului
intern în raport cu cel internaţional, cele moniste susţin permeabilitatea. Însă
în practică se observă că, exceptând accidentele istorice de izolare statală
autoimpusă (un fel de carantină politico-juridică), sistemele juridice sunt
relativ permeabile, chiar şi în absenţa unei norme de recunoaştere larg
acceptată privind raporturile de sistem.
În celebrul său Aviz consultativ din 25 mai 1926, Curtea Permanentă de
Justiție Internațională a tranşat în termeni extrem de limpezi chestiunea raporturilor
generale (de sistem) dintre dreptul internațional şi legislaţia statală (dreptul intern):
„Din perspectiva dreptului internațional şi a Curţii care este organul său,
legile naţionale sunt simple fapte, manifestări de voinţă ale statelor, la fel ca
şi hotărârile judecătoreşti sau măsurile administrative”4.
Odată clarificată problema din perspectiva dreptului internațional,
chestiunea raporturilor dintre sisteme a rămas un teren clasic al
controverselor din perspectiva dreptului intern. Au fost avansate două tipuri
de construcţii doctrinale: teoria dualistă şi teoria monistă.
Teoria dualistă, pornind de la deosebirile dintre dreptul
internaţional şi dreptul intern, îndeosebi în ce priveşte izvoarele şi
subiectele lor, consideră că între aceste două sisteme de drept nu sunt decât
raporturi de trimitere, ele fiind egale, independente şi, deci, complet
separate. Pentru ca normele de drept internaţional să devină obligatorii

3 Am utilizat termenii „permeabil” şi „impermeabil” pentru a nu crea o confuzie cu alţi

termeni care ar fi putut fi utilizaţi („închis” şi „deschis”). Orice sistem juridic trebuie
considerat ca închis sau complet în măsura în care orice controversă poate fi soluţionată
făcând apel la normele juridice din sistem. El este deschis, sau permeabil, în sensul în care,
potrivit normelor sale proprii de transformare (modificare), poate încorpora norme din alte
sisteme sau poate întreţine alte raporturi relevate (de ex. raporturi de subordonare).
4 Singura excepţie o constituie un set de norme constituţionale care fac legătura cu sistemul
dreptului internaţional: normele care stabilesc competenţele organelor statului în materia
tratatelor internaţionale.

7
pe plan intern, ele trebuie transformate în norme de drept intern, ceea ce
duce la concluzia că, în acest mod, o normă de drept internaţional
devenită normă internă poate fi modificată sau abrogată printr-o lege
internă ulterioară. Evident, în acest caz intervine, aşa cum s-a subliniat 5,
răspunderea statului, dar important în discuţia de faţă este faptul că legea
internă modificatoare sau abrogantă este contrară dreptului internaţional
şi ea se aplică.
Dacă premiza de la care pornesc adepţii acestei teorii 6 este
corectă, şi anume că dreptul internaţional şi dreptul intern formează două
ordini juridice distincte, concluziile la care ajung sunt în contradicţie cu
realitatea şi cu practica internaţională, negând interferenţele obiective ce
există între aceste două sisteme de drept.
Teoria monistă este construită şi susţinută pe ideea că dreptul
internaţional şi dreptul intern formează o singură ordine juridică, un singur
sistem juridic între normele căruia există o ierarhizare. De aici, şi cele
două variante ale teoriei: monismul cu primatul dreptului intern asupra dreptului
internaţional şi monismul cu primatul dreptului internaţional asupra
dreptului intern.
a. Monismul cu primatul dreptului intern consideră dreptul internaţional
subordonat dreptului intern, un drept extern al statului, deci o derivaţie a
dreptului intern. Teoretizarea acestei construcţii s-a realizat îndeosebi în
Germania, în cadrul Şcolii de la Bonn (Zorn, Wenzel, Kaufman etc.).
Această variantă a monismului, în totală contradicţie cu
esenţa şi principiile dreptului internaţional, teoretizând forţa ca factor
principal în relaţiile internaţionale şi dreptul statelor de a se comporta fără
a ţine seama de normele de drept internaţional, a stat la baza politicii
nazismului german, care, după cum este ştiut, a ignorat şi încălcat flagrant
dreptul internaţional.
b. Monismul cu primatul dreptului internaţional susţine că în
5 Grigore Geamănu, Drept internațional public, volumul I, Editura Didactică și Pedagogică,
București,1981, p. 78;
6 De exemplu, H. Triepel, Volkerrecht und Landesrecht, Leipzig, 1899;
ordinea juridică unică, universală, pe care o formează dreptul intern şi cel
internaţional, ultimul, dreptul internaţional, deţine poziţia superioară,
supremaţia, dreptul intern constituind, de data aceasta, o derivaţie a
primului.
Această variantă a fost argumentată în principal de adepţii Şcolii
de la Viena, H. Kelsen, Kunz, Verdross etc., dar şi de alţi reputaţi autori ca
Guggenheim, Duguit, Scelle etc.
Aşadar, construcţia acestei variante înlocuieşte coordonarea ca
element caracteristic, esenţial, al dreptului internaţional, cu subordonarea,
transformând dreptul internaţional din ceea ce este – un drept interstatal –
într-un drept suprastatal.
După H. Kelsen, norma fundamentală, normă de drept
internaţional, este temeiul existenţei tuturor ordinilor juridice interne ale
statelor.
Considerăm că relaţiile lumii contemporane, evoluţia şi
conţinutul normelor şi instituţiilor dreptului internaţional nu confirmă, cel
puţin deocamdată, veridicitatea acestor teze. De aceea credem că este
îndoielnică opinia potrivit căreia monismul ar reprezenta „un progres considerabil în
raport cu doctrina dualistă”7.
Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern trebuie
abordat prin prisma interferenţei obiective care există între aceste două
ordini de drept de sine stătătoare. Ambele ordini de drept sunt rezultatul
manifestării aceleiaşi puteri de stat, unitatea dintre politica externă şi
internă a statului determină corelaţia dintre ele, normele de drept intern
neputând contrazice normele şi principiile dreptului internaţional pe care
statul în cauză s-a angajat să le respecte, un stat, constituindu-se parte la
un tratat internaţional, îşi asumă implicit obligaţii ca legislaţia sa internă să
nu contrazică normele stabilite.

4. Evoluția dreptului internațional public

7 P. Vellas, Droit international public, Paris, 1967, p.14 şi urm.;

9
 Apariţia şi evoluţia normelor şi instituţiilor dreptului internaţional
sunt, aşadar, în strânsă conexiune cu evoluţia şi conţinutul relaţiilor
internaţionale. Apariţia dreptului internaţional este deci, implicit, legată de
apariţia relaţiilor internaţionale, iar acestea de purtătorii lor, statele. Deşi
admitem principial că dreptul internaţional a apărut odată cu statele, unele
norme şi practici, în formă rudimentară8, l-au precedat în cadrul raporturilor
temporare şi labile dintre comunităţile umane existente înaintea sa.
În mod firesc însă, dreptul internaţional s-a dezvoltat odată cu
apariţia şi existenţa statelor, în speţă a statelor sclavagiste.
Denumirea de „drept internaţional” a apărut însă mult mai târziu în
epoca modernă.
Pentru început, a fost cunoscută şi practicată denumirea de „drept
al ginţilor” (jus gentium) în lucrările lui Puffendorf, Vattel sau Hugo Grotius,
pentru ca, în secolul al XVII-lea, Richard Zouche să folosească denumirea
de „jus inter gentes”, dorind prin aceasta să sublinieze că este vorba de un
drept „între popoare”. Ambele denumiri, reprezentând în fond încercări de
transpunere din dreptul roman, deşi la romani conţinutul lor era mai
amplu şi folosit cu alte nuanţe9.
De abia în secolul al XVIII-lea a fost folosită, se pare, pentru prima
dată denumirea de „drept internaţional” de către Jeremy Bentham într-o
lucrare a sa apărută în anul 1780.
Treptat, s-a încetăţenit denumirea de „drept internaţional”, prin
aceasta delimitându-se obiectul său de reglementare de cel al dreptului
intern – şi anume relaţiile internaţionale.
Oficial şi în doctrină se foloseşte denumirea de „drept
internaţional public” pentru a-1 delimita, în acelaşi timp, de dreptul
internaţional privat.
Norme şi instituţii ale dreptului internaţional erau cunoscute şi

8 Pierre Vellas, Droit international public, Paris, 1970, p.53 şi urm.

9 C. Sofronie, Drept internaţional public, Cluj, 1935
practicate în antichitate, unele chiar înaintea erei noastre. Este cunoscut
faptul că unul din cele mai vechi tratate, conceput şi redactat, surprinzător, într-o
formă şi într-un conţinut foarte apropiate de cele cunoscute şi practicate
astăzi, este acela încheiat, la 1298 î.e.n., între Ramses al II-lea, faraonul
Egiptului, şi Hattuşil al III-lea, regele hitiţilor, tratat cu funcţii diferite:
tratat de pace, de asistenţă mutuală, de extrădare etc.
Reguli şi instituţii de drept internaţional au fost cunoscute şi
practicate în China antică. Aici au existat reguli de purtare a războiului
precum şi modalităţi de rezolvare paşnică a diferendelor. Sunt cunoscute
tratate încheiate între statele chineze în secolul al VI-lea î.e.n., de pildă, care
repudiau războiul stipulând rezolvarea diferendelor dintre ele pe calea
arbitrajului. Este ştiut că practica Chinei antice cunoaşte reguli diplomatice,
îndeosebi în ce priveşte folosirea solilor şi protecţia persoanei acestora.
Necesitatea respectării tratatelor a constituit o preocupare a filosofilor
chinezi.
În India, în Legile lui Manu, ca şi într-o serie de lucrări epice
(Mahabharata, de exemplu), găsim referiri la reguli de purtare a războiului
(protejarea răniţilor, interzicerea distrugerii pomilor etc). Erau cunoscute,
de asemenea, rangurile şi funcţiile diplomatice; se cunoaşte şi se practică
principiul pacta sunt servanda, tratatele fiind considerate sacre, respectarea lor fiind
garantată prin ostateci şi jurăminte religioase.
Egiptul antic a avut o activitate intensă şi organizată în domeniul
relaţiilor externe. Tablele de la Tell-Amarna atestă corespondenţa
diplomatică dintre Egipt şi state ale Orientului Antic. De altfel, Egiptul avea
o cancelarie pentru afacerile externe.
De la Egipt a rămas unul din cele mai vechi tratate, „trat atul
sublim”, de care am amintit, cel încheiat la 1298 între Ramses al II-lea şi
Hattuşil al III-lea, regele hitiţilor.
Practica cetăţilor din Grecia antică atestă o cunoaştere
substanţială a unor reguli şi instituţii de drept internaţional. Este ştiut că
oraşele-state greceşti – polisuri – aveau intense legături între ele, legături

11
politice, economice etc. Între ele au fost încheiate numeroase tratate de
alianţă precum şi tratate de cooperare în diferite domenii. Cunoşteau reguli
de purtare a războiului (protecţia refugiaţilor, declaraţia de război,
protecţia solilor etc), dar, în acelaşi timp, practicau modalităţi de
soluţionare paşnică a diferendelor, îndeosebi arbitrajul.
O contribuţie deosebită la dezvoltarea dreptului internaţional în
antichitate a adus-o practica şi gândirea Romei antice. De altfel, cum s-a
recunoscut, „cu Roma, dreptul internaţional beneficiază de geniul juridic
roman”10. Practica romană cunoştea o varietate de tratate internaţionale:
amicitia – tratat de prietenie, foedera – tratat de alianţă etc. Nu practicau
tratatele de pace, deoarece regulile de purtare a războiului la romani
erau foarte violente, concepţia dominantă fiind distrugerea inamicului sau
supunerea acestuia puterii romane. Totuşi, cunoşteau şi practicau decla-
raţia de război precum şi diferite forme moderatoare de purtare a
războiului – armistiţiul pentru înmormântarea celor ucişi, de exemplu.
Considerau tratatele ca fiind sacre, fiind adepţii principiului pacta
sunt servanda, încălcarea tratatelor de către ei fiind justificată, de regulă, de
unele imperfecţiuni de ordin formal pe care le invocau în apărare11.
În feudalism, normele şi instituţiile dreptului internaţional, deşi cunosc
firesc o dezvoltare în raport cu perioada precedentă, poartă amprenta epocii
respective, cu impactul evident al raporturilor de vasalitate şi, mai cu
seamă, influenţa bisericii în raporturile interstatale.
Aşadar, raporturile de drept internaţional sunt în mare parte
consecinţa relaţiilor personale dintre suverani, iar caracterul religios al unor
evenimente internaţionale, cum sunt, de exemplu, războiul, pacea, relaţiile
diplomatice, încheierea, executarea şi garantarea tratatelor internaţionale,
devine un fapt oficial şi de neînlăturat.
Practica încheierii tratatelor se extinde, având ca obiect, îndeosebi, problematica
războaielor şi transmiterea de teritorii care, de regulă, se realizează pe baza

10 Pierre Vellas, Drept internaţional public, Paris, 1967, p. 55 şi urm.

11 Grigore Geamănu, op. cit., p.11
concepţiei feudale potrivit căreia seniorul (suveranul) era proprietar al
teritoriului şi al locuitorilor. Garantarea tratatelor se înfăptuia prin jurământ
religios şi prin ipotecarea unor teritorii, bunuri sau persoane (cetăţi, bijuterii,
ostateci etc.).
În această perioadă apare instituţia ambasadelor permanente, la
început în practica republicilor italiene şi prin aceasta se îmbogăţesc
instituţiile dreptului diplomatic.
Dezvoltarea comerţului pe mare, mai ales după descoperirile
geografice, a adus în discuţie multiple probleme de drept internaţional.
În această perioadă au loc numeroase întruniri internaţionale care,
deşi organizate sub egida bisericii – acele concilii ecumenice, dezbăteau şi
probleme laice, cum sunt cele legate de război, succesiuni la tron sau
Magna Charta Libertatum (conciliul din 1215). Aceste concilii pot fi considerate ca
momente în apariţia şi evoluţia congreselor şi conferinţelor internaţionale
contemporane, forme de organizare temporară a statelor în dezbaterea
unor probleme de interes comun.
Pirateria, care cunoaşte în această perioadă un moment de vârf,
devine o preocupare a statelor, adoptându-se fie legi naţionale de
combatere a ei (în Franţa şi Anglia), fie chiar încheindu-se tratate
internaţionale în acest sens (de exemplu, capitulaţia încheiată la 1535
între Francisc I şi Soliman Magnificul).
Odată cu destrămarea feudalismului, influenţa bisericii asupra
evoluţiei dreptului internaţional scade treptat. Pacea de la Westfalia (1648)
pune capăt războiului de 30 de ani şi luptelor religioase de până atunci,
contribuind la afirmarea principiului suveranităţii şi egalităţii statelor.
În epoca modernă (capitalism) dreptul internaţional, suportând
influenţa factorilor politici, sociali şi economici din această perioadă, se
dezvoltă atât cantitativ, cât şi calitativ. Dreptul internaţional reflectă
tendinţa dominantă din debutul acestei perioade, a confruntării dintre
principiile noi aduse în prim plan de burghezia în ascensiune şi reacţia
puterilor feudale de a-şi păstra poziţiile şi privilegiile.

13
 Actele şi principiile promovate şi proclamate de revoluţia franceză
de la 1789 aduc elemente noi în domeniul dreptului internaţional,
concretizate îndeosebi în Declaraţia asupra dreptului ginţilor a abatelui
Gregoire. Sunt enunţate, în cadrul Revoluţiei franceze, principii noi, ca acela
al suveranităţii poporului, al inviolabilităţii teritoriale, al neamestecului în
treburile interne, al libertăţii mărilor etc. Noţiunea feudală de supuşenie
este înlocuită cu cea de cetăţenie, iar naţiunea organizată în stat este
recunoscută ca subiect de drept internaţional.
Tratatul de la Paris din 26 septembrie 1815 a instituit Sfânta Alianţă
dintre Austria, Rusia şi Prusia, proclamând datoria statelor de a se ajuta
reciproc în scopul menţinerii religiei, păcii şi justiţiei, ca membri ai aceleiaşi
"familii creştine". Un al doilea tratat, încheiat tot la Paris, la 20 noiembrie
1815, instituia o alianţă militară între marile puteri, introducând un sistem de
securitate colectivă şi un nou mod de soluţionale a problemelor politice, prin
metode diplomatice şi mai ales prin "diplomaţia multilaterală".
Probleme de drept internaţional au fost dezbătute şi în cadrul
Congresului de la Paris din 1856, cum sunt cele referitoare la regimul juridic al Dunării, la
unele reguli de purtare a războiului maritim, neutralizarea Mării Negre cu
implicaţii asupra regimului juridic al strâmtorilor Bosfor, şi Dardanele etc.
În această perioadă, apar primele organizaţii internaţionale, acele
uniuni administrative: Uniunea Telegrafică (1865), Uniunea Poştală
(1874), Uniunea Metrică (1875), Uniunea pentru Protecţia Proprietăţii
Industriale (1883) etc.
Apar primele instituţii ştiinţifice internaţionale în acest domeniu,
cum sunt Institutul de drept internaţional de la Geneva (1873), Academia de
drept internaţional de la Haga (1914), Institutul de înalte studii internaţionale
de la Paris (1921) etc.
În epoca contemporană, dreptul internaţional a fost marcat de unele
mutaţii de esenţă intervenite în viaţa internaţională. S-a modificat astfel
substanţial concepţia asupra unor instituţii de drept internaţional şi au fost
afirmate noi principii de drept internaţional.
 Pacea din Westfalia (1648) a inaugurat "o nouă eră" în relaţiile
interstatale, punând capăt perioadei de conflict între cei doi poli de
autoritate existenţi anterior: Papa – conducătorul Bisericii Catolice şi
Împăratul – conducător al Sfântului Imperiu Roman, conflict căruia îi
corespundea un conflict între două sisteme de drept: cel bisericesc şi cel laic,
între care un drept internaţional nu îşi putea găsi locul.
În perioada situată între prima jumătate a sec. al XIX-lea şi prima
jumătate a sec. al XX-lea, asistăm la dezvoltarea dreptului internaţional
clasic, pe următoarele coordonate:
a) distincţia, în procesul de elaborare a normelor de drept
internaţional, dintre marile puteri şi statele mici;
b) instituirea unor sfere de influenţă ale marilor puteri;
c) impunerea unor principii generale şi speciale ale dreptului
internaţional, dintre care: suveranitatea şi egalitatea statelor, principiul
libertăţii de navigaţie;
d) emergenţa dreptului umanitar, odată cu crearea Comitetului Crucii
Roşii, în 1864 şi cu adoptarea primelor instrumente juridice în materie;
e) instituirea unor reguli privind relaţiile diplomatice şi consulare şi
privind neutralitatea unor state;
f) unele încercări de a limita dominaţia marilor puteri au avut loc la
începutul sec. al XX-lea. De exemplu, clauzele introduse în unele contracte
de concesiune încheiate de statele latino-americane cu cetăţeni ai statelor
occidentale, prin care aceştia din urmă renunţau la dreptul de a se prevala
de protecţia juridică şi diplomatică a statului lor în caz de conflicte rezultate
din contractele respective şi acceptau ca diferendul să fie soluţionat de
instanţele locale (aşa-numita doctrină Calvo, după numele juristului
argentinian Calvo).
g) primele preocupări în domeniul drepturilor omului, în cadrul luptei împotriva
sclaviei.
Primul război mondial a constituit un punct de răscruce al
societăţii internaţionale şi al dreptului internaţional.

15
 Principalele repere în dezvoltarea dreptului internaţional în această
perioadă au fost:
a) introducerea principiului scoaterii războiului în afara legii, prin Pactul
Ligii Naţiunilor şi prin Pactul Briand-Kellogg din 1928 (Pactul de la Paris
privind Interzicerea Războiului);
b) crearea Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, în 1921 şi
recurgerea frecventă la tribunale arbitrale pentru soluţionarea diferendelor
dintre state;
c) abrogarea sistemului capitulaţiilor;
d) dezvoltarea preocupărilor pentru drepturile omului, prin protecţia
acordată minorităţilor naţionale şi prin emergenţa drepturilor sociale datorită
activităţii Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
Adevărata dezvoltare a dreptului internaţional a avut loc abia după
încheierea celui de-al doilea război mondial. Crearea Organizaţiei
Naţiunilor Unite a însemnat începutul unei noi ere a relaţiilor internaţionale,
bazate pe necesitatea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. Dintre
coordonatele majore ale dreptului internaţional începând cu 1945
menţionăm:
a) crearea ONU, ca organizaţie internaţională cu vocaţie universală,
însărcinată cu asigurarea cooperării statelor în vederea menţinerii păcii şi
securităţii internaţionale;
b) concretizarea ideii de justiţie penală internaţională, prin instituirea
Tribunalelor speciale de la Nürnberg şi Tokyo, pentru judecarea criminalilor
de război;
c) sfârşitul perioadei coloniale şi afirmarea dreptului popoarelor la
autodeterminare ca normă imperativă a dreptului internaţional;
d) extinderea fără precedent a preocupărilor în domeniul drepturilor
omului;
e) modificări fundamentale în structura comunităţii internaţionale. În
perioada 1945-1989 aceasta a stat sub semnul "războiului rece" dintre blocul
statelor democratice occidentale şi blocul statelor socialiste;
 f) creşterea numărului organizaţiilor internaţionale interguvernamentale,
inclusiv regionale;
g) creşterea numărului şi rolului organizaţiilor non-guvernamentale
internaţionale;
h) din punct de vedere normativ, codificarea unor domenii importante
ale dreptului internaţional: dreptul tratatelor, dreptul diplomatic şi consular,
dreptul mării ş.a.
Cea mai mare parte a acestor dezvoltări ale dreptului internaţional
contemporan vor face obiectul capitolelor ce urmează.

Întrebări şi cerinţe pentru autoevaluare:

1. Care sunt trăsăturile dreptului internaţional public care îl disting de
dreptul intern?
2. Care este relaţia dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern?
3. Dezvoltarea istorică a dreptului internaţional public.

17
 PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

FUNCŢII:
a) funcţia interpretativă. Această funcţie este larg recunoscută
principiilor constituţionale, în sensul că nici o normă particulară din sistemul
juridic nu poate primi o interpretare contrară acestora;
b) funcţia integratoare. Recursul la principii permite organelor de
aplicare a dreptului să acopere eventualele lacune existente în sistem;
c) funcţia directoare. Această funcţie orientează legislatorul în dreptul
intern. Este de subliniat că respectarea strictă de legislator a principiilor
asigură coerenţa sistemului;
d) funcţia limitativă. Principiile creează cadrul în care se poate realiza
libertatea legislatorului. Ele asigură astfel eficacitatea globală a sistemelor
de drept guvernate de principiul preeminenţei dreptului (rule of law).
Aşa cum se poate observa, toate aceste patru funcţii din dreptul
intern sunt funcţii sistemice, deoarece principiile îşi asumă rolul de norme de
recunoaştere „fundamentale”, atât în raport cu normele primare, cât şi în
raport cu alte norme secundare. Sunt norme fundamentale, în sensul că în
absenţa lor probabil că nici un sistem juridic modern nu şi-ar putea menţine
efectivitatea în timp.
În dreptul intern aplicabilitatea directă a principiilor este relativ
rară, de aceea pare corectă calificarea lor ca fiind norme indirecte. Datorită
gradului de generalitate pe care îl posedă, prin recursul la principii se
determină, pe calea interpretării, conţinutul altor norme. Caracterul general
şi abstract mai conferă principiilor şi calitatea de norme indefinite. Iar
consecinţa este aceea că principiile comportă o serie infinită (nelimitată) de
aplicaţii concrete. De exemplu: principiul contradictorialităţii, principiul
echipolenţei, principiul proporţionalităţii.
Principiile generale recunoscute în dreptul intern sunt considerate "un rezervor de
principii la care judecătorul internaţional este autorizat să recurgă într-o
dispută internaţională, dacă aplicarea lor este relevantă şi potrivită în

19
contextul diferit al relaţiilor interstatale." Aplicarea principiilor generale de
drept are uneori un rol completiv, în cazul existenţei unor lacune în
reglementarea prin norme de drept internaţional.
Principiile dreptului internaţional public sunt acele reguli generale
aplicabile relaţiilor între subiectele acestei ramuri de drept. Alături de
principiile generale de drept intern, aceste principii formează un corpus de
reguli de maximă generalitate şi aplicabilitate şi cu un caracter imperativ
pentru toate subiectele dreptului internaţional. Unele dintre aceste principii
au devenit norme superioare, imperative, ale dreptului internaţional public,
denumite ius cogens. Acestea sunt principiile fundamentale ale dreptului
internaţional.
Conform Declaraţiei AG a ONU referitoare la principiile dreptului
internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, în
conformitate cu Charta ONU (1970), principiile dreptului internaţional sunt
legate între ele şi fiecare principiu trebuie interpretat în contextul celorlalte
principii. Declaraţia citată enunţă următoarele principii:
- principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa;
- soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale;
- neamestecul în treburile interne ale altor state;
- îndatorirea statelor de a coopera între ele;
- dreptul popoarelor la autodeterminare;
- egalitatea suverană a statelor;
- îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt
servanda).
Un alt document, Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa, semnat la Helsinki în 1975, adaugă la această listă încă
trei principii:
- principiul inviolabilităţii frontierelor;
- principiul integrităţii teritoriale;
- principiul respectului drepturilor omului şi al libertăţilor
fundamentale.
21
IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Sfera izvoarelor dreptului internaţional public este determinată de Statutul

Curţii Internaţionale de Justiţie, în art. 38, care statuează asupra dreptului aplicabil
de către această instanţă în litigiile aduse în faţa ei:
(1) Curtea, a cărei funcţie este de a decide în conformitate cu dreptul
internaţional litigiile care îi sunt supuse, va aplica:
a) convenţiile internaţionale, generale sau particulare, care stabilesc reguli recunoscute
de statele în litigiu;
b) cutuma internaţională, ca dovadă a practicii generale a statelor
acceptată ca drept;
c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
d) sub rezerva dispoziţiilor art. 59, hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai
calificaţi specialişti ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare ale normelor de
drept.

Tratatul internaţonal

Tratatul internaţional este considerat ca fiind izvorul cel mai

important al dreptului internaţional public, mai ales datorită faptului că
exprimă consimţământul expres al statelor cu privire la normele sale.
În dreptul internaţional contemporan, tratatele internaţionale, bi-
sau multilaterale, au devenit cea mai utilizată formă de reglementare a
drepturilor şi obligaţiilor statelor în raporturile dintre ele, inclusiv prin
codificarea unor domenii de mare importanţă în cadrul comunităţii
internaţionale: dreptul mării, relaţiile diplomatice şi consulare, dreptul
umanitar ş.a.
O importanţă deosebită o au şi actele constitutive ale
organizaţiilor internaţionale.
 Tratatul dă posibilitatea statelor de a-şi exprima acordul la
crearea, modificarea sau abrogarea unor norme de drept internaţional în
mod direct, fiind, ca atare, instrumentul juridic cel mai potrivit exprimării liberului
consimţământ şi suveranităţii lor. Mai mult, acest liber consimţământ poate
fi exprimat direct în toate fazele de încheiere şi executare a tratatelor
(negociere, semnare, executare, încetare).
În condiţiile societăţii contemporane, a proliferării şi dinamicii
relaţiilor internaţionale, a diversificării acestora, statele au nevoie de un
instrument juridic rapid şi eficient care să răspundă nevoilor lor de
reglementare, iar acest instrument este tratatul internaţional care reflectă deci
interesele imediate şi concordante ale statelor.

Cutuma

Ca şi în dreptul intern, cutuma este cel mai vechi izvor al dreptului

internaţional public. Cutuma poate fi definită ca acea practică urmată de
anumite subiecte de drept cu convingerea că reprezintă o normă cu forţă
juridică obligatorie. În plus, cutuma trebuie să îndeplinească condiţia
constanţei şi a duratei îndelungate a aplicării sale. Pentru a fi considerată
izvor de drept internaţional, cutuma trebuie să întrunească, aşadar, două
elemente principale: elementul material sau obiectiv şi elementul subiectiv sau psihologic.
Elementul material al cutumei este constituit, la rândul său, din mai
multe componente: durata, uniformitatea sau constanţa şi generalitatea practicii.
Dovada cutumei se face prin:
- practica statelor, practica diplomatică
- tratatele multilaterale care recunosc sau codifică norme cutumiare;
- tratate multilaterale cu norme noi,
- tratate repetate cu conţinut asemănător;
- rezoluţii ale organizaţiilor internaţionale;
- hotărâri şi avize ale curţilor de justiţie şi arbitrale internaţionale;

23
 - legi şi practică judiciară internă, dacă sunt uniforme şi concordante.

Izvoare subsidiare

A. Principiile generale de drept şi principiile dreptului internaţional public

Principiile generale recunoscute în dreptul intern sunt considerate "un rezervor de
principii la care judecătorul internaţional este autorizat să recurgă într-o
dispută internaţională, dacă aplicarea lor este relevantă şi potrivită în
contextul diferit al relaţiilor interstatale." Aplicarea principiilor generale de drept are
uneori un rol completiv, în cazul existenţei unor lacune în reglementarea prin
norme de drept internaţional.

Principiile dreptului internaţional public sunt acele reguli generale

aplicabile relaţiilor între subiectele acestei ramuri de drept. Alături de
principiile generale de drept intern, aceste principii formează un corpus de
reguli de maximă generalitate şi aplicabilitate şi cu un caracter imperativ
pentru toate subiectele dreptului internaţional. Unele dintre aceste principii
au devenit norme superioare, imperative, ale dreptului internaţional public,
denumite ius cogens. Acestea sunt principiile fundamentale ale dreptului
internaţional.
Conform Declaraţiei AG a ONU referitoare la principiile dreptului
internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, în conformitate cu
Charta ONU (1970), principiile dreptului internaţional sunt legate între ele şi
fiecare principiu trebuie interpretat în contextul celorlalte principii. Declaraţia
citată enunţă următoarele principii:
- principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa;
- soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale;
- neamestecul în treburile interne ale altor state;
- îndatorirea statelor de a coopera între ele;
- dreptul popoarelor la autodeterminare;
 - egalitatea suverană a statelor;
- îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt
servanda).
Un alt document, Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa, semnat la Helsinki în 1975, adaugă la această listă încă
trei principii:
- principiul inviolabilităţii frontierelor;
- principiul integrităţii teritoriale;
- principiul respectului drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale.
B. Jurisprudenţa
C. Doctrina
Calificarea doctrinei "celor mai calificaţi specialişti" ca mijloc auxiliar de
determinare a normelor dreptului internaţional îşi are originea în rolul jucat
de doctrină la formarea şi dezvoltarea acestei ramuri de drept, prin primii
reprezentanţi ai ştiinţei dreptului internaţional: Grotius, de Vitoria, Suarez,
Vatel, Gentili ş.a. În opinia unor autori, doctrina dreptului internaţional se
bucură şi astăzi de autoritate şi influenţă chiar asupra formării unor norme.
D. Actele unilaterale

În practica statelor sunt identificate următoarele categorii de acte

unilaterale ale statelor:
- notificarea
- recunoaşterea
- protestul
- renunţarea – actul unilateral care are ca obiect abandonarea, de
bunăvoie, a unui drept;
Actele unilaterale ale organizaţiilor internaţionale au, de regulă, caracter de
recomandare, nu impun obligaţii statelor, deci nu sunt izvor de drept. Se face
însă diferenţa între:
a) actele ce se referă la structura şi funcţionarea organizaţiei (dreptul
intern al organizaţiei), de exemplu Regulile de procedură – ele sunt obligatorii;

25
 b) actele care se adresează statelor membre – forţa lor depinde de
Statutul (Carta) Organizaţei, de exemplu: deciziile Consiliului de securitate
conform Cartei ONU (obligatorii, dacă sunt adoptate în temeiul Capitolului VII
– acţiuni în caz de ameninţare la adresa păcii, încălcare a păcii sau agresiune;
recomandative, dacă sunt adoptate în temeiul Capitolului VI) sau deciziile
Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe (care se adoptă prin consens şi sunt
obligatorii) conform Cartei Organizaţiei de Cooperare Economică a Mării Negre,
semnată în iunie 1998, la Yalta.
Carta ONU prevede că Adunarea Generală poate face recomandări
statelor. Declaraţiile Adunării Generale a ONU au fost deseori încorporate şi
dezvoltate în tratate ulterioare (de exemplu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
în cele două Pacte din 1966).

E. Legislaţia internă şi hotărârile judecătoreşti interne

F. Echitatea

Codificarea dreptului internațional. Jus cogens

Prin codificarea dreptului internațional se înțelege sintetizarea, sistematizarea și
ordonarea, prin intermediul unor tratate, a regulilor cutumiare de drept internațional. Prin
codificare, normele cutumiare devin norme juridice convenționale.
Există mai multe tipuri de codificare:
- neoficială (făcută de către doctrinari sau diferite instituții științifice
naționale sau internaționale, având de regulă caracter de lege ferenda);
- oficială (realizată de state).
Codificarea se realizează în prezent, în principal, sub egida O.N.U..
Conform art. 13 alin. 1 lit a din Cartă, Adunarea Generală are obligația să
încurajeze dezvoltarea progresivă a dreptului internațional și codificarea sa.
S-a creat, în acest scop, Comisia de Drept Internațional (1947), compusă din 34
de specialiști desemnați de Adunarea Generală și funcționând în nume propriu.
Comisia desemnează raportori speciali pentru fiecare subiect. Relația cu
guvernele ONU se va face prin intermediul chestionarelor transmise acestora pentru cunoașterea
observațiilor lor, respectiv prin dezbateri în cadrul Comisiei a VI-a juridice a
Adunării Generale a ONU.
S-a creat, de asemenea, Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comerțului
Internațional (1966) – UNCITRAL, compusă din 36 de membri, reprezentanți ai
statelor.
Rezultatele activității de codificare:
- neconvenționale: crearea (mai ales de către UNCITRAL) a unor reguli
cadru în materie arbitrală;
- convenționale: cele patru convenții ale dreptului mării (Geneva, 1958),
cele două Convenții asupra relațiilor diplomatice și consulare (Viena, 1961 și 1963),
Convenția privind reducerea cazurilor de apatridie (New York, 1968), Convențiile privind
dreptul tratatelor (Viena, 1969 și 1986), Convenția privind misiunile speciale (1969) etc.
Deși la elaborarea Statutului CIJ au existat propuneri de instituire a unei ordini de
aplicare a izvoarelor dreptului internațional public enumerată la art. 38, acestea nu
au fost acceptate. A fost încetățenită astfel regula egalității izvoarelor dreptului
internațional.
Cu toate acestea, ideea unei ierarhii a normelor în dreptul internațional public nu a
fost definitiv abandonată. Pe plan teoretic, au apărut clasificări ale normelor
în norme fundamentale și celelalte norme.
Treptat, aceste concepții au dobândit un contur normativ și au fost în final
consacrate formal prin Art. 53 al Convenţiei de la Viena privind dreptul
tratatelor din 1969: "în înţelesul prezentei convenţii, o normă imperativă a
dreptului internaţional general este o normă acceptată şi recunoscută de
comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său, ca o normă de la
care nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decât
printr-o nouă normă a dreptului internaţional general având acelaşi caracter".
Acest text definește conceptul de jus cogens sau normă imperativă a dreptului
internațional public.
Art. 64 al aceleiaşi Convenţii prevede că, în cazul apariţiei unei noi

27
norme imperative de drept internaţional general, orice tratat existent care
este în contradicţie cu această normă devine nul şi încetează. Efectele
normelor de ius cogens nu se limitează însă la dreptul tratatelor. Ele sunt
obligatorii şi în ordinea internă a statelor, încălcarea lor putând antrena
răspunderea internaţională a acestora. Răspunderea pentru încălcarea unei
norme de ius cogens este imprescriptibilă.
Reguli ale dreptului internaţional contemporan considerate ius
cogens sunt:
- interzicerea recurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa;
- interzicerea genocidului, a sclaviei, a apartheidului;
- interzicerea torturii;
- reprimarea crimelor împotriva umanității.
Normele jus cogens au următoarele caractere:
- norme ale dreptului internațional general (cu valoare universală) – un tratat
bilateral nu poate fi jus cogens;
- norme acceptate și recunoscute de comunitatea internațională de state în
ansamblul său;
- norme de la care nu se poate deroga.
Jus cogens nu reprezintă un izvor distinct de drept internațional. Normele
imperative sunt cuprinse în tratate (tratate multilaterale generale) și cutume (sunt excluse
cutumele regionale, locale).
O altă ierarhie a normelor de drept internațional este stabilită prin
prevederile exprese ale cartei ONU, între aceasta și celelalte tratate internaționale
încheiate între statele membre. Astfel, art. 103 al Chartei ONU prevede că:
"în caz de conflict între obligaţiile Membrilor Naţiunilor Unite decurgând din
prezenta Chartă şi obligaţiile care decurg din orice alt acord internaţional,
vor prevala obligaţiile decurgând din Chartă". Prevederi similare conţinea şi
Pactul Ligii Naţiunilor (art. 20). Caracterul prioritar al dispoziţiilor Chartei
ONU decurge, pentru statele membre, din rolul primordial declarat al
organizaţiei în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, ca şi din vocaţia
de universalitate a acesteia.
 Existența lui jus cogens sugerează ideea unei ordini publice a comunității
internaționale.

Întrebări şi cerinţe pentru autoevaluare

1. Care sunt elementele cutumei internaţionale?

2. Există o ierarhie a izvoarelor dreptului internaţional public?
3. Când se aplică echitatea ca izvor de drept internaţional public?
4. Enumeraţi şi explicaţi principiile generale ale dreptului internaţional
public.

SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC

1. Considerații generale. Despre personalitate în dreptul internațional public

În viziunea Curții internaționale de Justiție, în dreptul internațional public, noțiunea
de subiecte de drept, desemnează acele entități care posedă personalitate
juridică internațională, adică sunt capabile de a avea drepturi și obligații pe

29
plan internațional, ca și de a își menține aceste drepturi prin acțiuni în justiție.12
Această definiție a fost completată de doctrină, arătându-se că, și
în lipsa primei condiții, o entitate poate avea personalitate juridică restrânsă,
care depinde de acordul sau acceptarea tacită a altor entități recunoscute. Ian
Brownlie deduce următoarele elemente ale personalității juridice în dreptul
internațional public:
- capacitatea de a încheia tratate internaționale;
- capacitatea de a acționa înaintea instanțelor internaționale;
- beneficiul privilegiilor și imunităților în fața jurisdicțiilor naționale.
Într-o altă definiție, subiectele dreptului internațional sunt acele entități
care participă, pe de o parte, la elaborarea normelor de drept internațional și,
pe de altă parte, la desfășurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme,
dobândind astfel nemijlocit drepturi și asumându-și obligații în cadrul ordinii juridice
internaționale.
În dreptul internaţional public contemporan, identificăm
următoarele categorii de subiecte:
a) statele ;
b) organizaţiile internaţionale interguvernamentale.
Alte entităţi, cum ar fi popoarele şi mişcările de eliberare
naţională, organizaţiile neguvernamentale internaţionale, societăţile
transnaţionale, sunt incluse de unii autori în categoria subiectelor dreptului
internaţional. Acestea au un statut special, putând dobândi anumite drepturi
şi asuma anumite obligaţii internaţionale, dar fără a dispune de o capacitate
juridică deplină pe plan internaţional. De asemenea, o poziţie aparte în
privinţa capacităţii juridice de drept internaţional o ocupă individul.

2. Statele – subiecte primare ale dreptului internațional public

2.1. Criteriile de identificare a statelor în dreptul internațional

12 Cauza Reparații pentru prejudiciile suferite în serviciul Națiunilor Unite. Aviz consultativ al Curții
Internaționale de Justiție, ICJ Reports 1949, p. 174;
 Convenţia de la Montevideo privind drepturile şi îndatoririle
statelor din 193313 cuprinde un set complet de criterii pentru identificarea
statelor. Art. 1 al acestei Convenţii stabileşte că statul, ca persoană în
dreptul internaţional public, trebuie să aibă următoarele caracteristici:
a) o populaţie permanentă (o colectivitate permanentă, organizată și
relativ numeroasă);
b) un teritoriu determinat (cadrul spațial de așezare a colectivității umane);
c) o autoritate guvernamentală (independentă care să dispună de
atributele puterii pe un anumit teritoriu și asupra unei populații stabilite);
d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.
Statul este subiectul primar, direct și nemijlocit al dreptului internațional, având
capacitatea deplină de a-și asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter
internațional.
Statele sunt egale din punct de vedere juridic, indiferent de întindere, popula ție sau
dezvoltare. Calitatea de subiect de drept internațional este rezultatul suveranității
statului. Statele sunt singurele subiecte de drept internațional ce dețin atributele
suveranității.
Statele sunt cele mai importante subiecte ale dreptului internaţional public, în
calitatea lor de colectivităţi umane organizate care se bucură de
suveranitate: de altfel, suveranitatea este cea care asigură "baza politică şi
juridică a calităţii statului ca subiect de drept internaţional"14.
2.2. Suveranitatea și egalitatea statelor
Suveranitatea şi egalitatea statelor reprezintă principii de bază ale
dreptului internaţional şi ale societăţii internaţionale. Doctrina dreptului
internaţional a identificat cele mai importante consecinţe ale celor două
principii:
a) suveranitatea implică în primul rând competenţa exclusivă asupra
unui teritoriu determinat şi asupra populaţiei ce îl ocupă;

13 Adoptată de a 7-a Conferinţă Internaţională a Statelor Americane. Definiţia statului

cuprinsă în această Convenţie este astăzi considerată ca făcând parte din dreptul
internaţional cutumiar.
14 Raluca Miga-Beșteliu, op. cit., p. 85;

31
 b) suveranitatea implică obligaţia de non-ingerinţă a altor state în zona de
competenţă exclusivă a statului;
c) suveranitatea şi egalitatea statelor implică dependenţa oricăror
obligaţii ce decurg din cutumă sau din tratate de acordul statului ce se
obligă;
d) dreptul statelor de a-şi stabili liber regulile interne, de a defini şi
încheia liber relaţiile internaţionale, de a aparţine sau nu organizaţiilor
internaţionale etc.
Tratatele păcii din Westfalia (1648) sunt cele care au recunoscut
pentru prima dată suveranitatea și egalitatea statelor ca principii fundamentale ale
relațiilor internaționale, consacrând sfârșitul raporturilor de vasalitate care dominau comunitatea
internațională până la acel moment.
Concepțiile despre suveranitate au evoluat de-a lungul timpului, ajungându-se azi la
tendințe de adaptare a principiului suveranității la noile realități ale
comunității internaționale. Tot mai des apar consacrate în constituțiile statelor
posibilități de limitare a suveranității (de exemplu, cazul statelor U.E. și țările
candidate) sau posibilități de restrângere a acesteia în vederea ocrotirii unor interese
superioare ale individului (protecția drepturilor omului), a asigurării și menținerii
păcii și securității internaționale.
Egalitatea statelor este cea mai importantă consecință a
suveranității. Egalitatea statelor a fost recunoscută ca normă a dreptului
internațional contemporan prin Carta O.N.U., care în art. 2 alin. 1 prevede că
Organizația se întemeiază pe principiul egalității suverane a tuturor membrilor
săi, iar Declarația privind principiile dreptului internațional asupra relațiilor prietenești și
cooperarea între state potrivit Cartei O.N.U., adoptată prin Rezoluția 2625 din
1970 a Adunării Generale a O.N.U., arată că toate statele se bucură de
egalitate suverană. Ele au drepturi și obligații egale și sunt membri egali ai
comunității internaționale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social,
politic sau de altă natură.
Egalitatea statelor presupune recunoașterea aceleiași capacități juridice în relațiile
convenționale dintre ele.
 2.3. Elementele statului
Din art. 1 al Convenției de la Montevideo, rezultă că elementele
constitutive ale statului sunt: teritoriul, populația, autoritatea guvernamentală, precum
și capacitatea de a intra în relații cu alte state.
Teritoriul reprezintă spaţiul în cadrul căruia se exercită suveranitatea
de stat. Elementele teritoriului sunt: solul, subsolul, apele interioare, marea
teritorială, spaţiul aerian. Pentru recunoașterea calității de stat pe plan
internațional, nu sunt relevante dimensiunea și structura teritoriului.
Populaţia este colectivitatea umană aflată în mod permanent sau
temporar pe un anumit teritoriu, formată din cetăţeni ai statului respectiv,
precum şi din cetăţeni străini şi apatrizi.
Autoritatea guvernamentală reprezintă ansamblul de organe care
exercită prerogativele suveranităţii în limitele teritoriului determinat şi
asupra populaţiei aflate pe acest teritoriu.
Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state, denumită şi
"independenţă", a fost considerată de jurişti ca Charles Rousseau şi
Guggenheim ca fiind criteriul decisiv în determinarea existenţei statului.
Chiar în prezența celorlalte elemente ale statului, dacă nu se poate
determina independența acestuia de orice control străin, calitatea sa de stat
poate fi ignorată. Capacitatea de a intra în relații cu alte state presupune: capacitatea
de a încheia tratate internaționale; capacitatea de a deveni membru al organizațiilor
internaționale interguvernamentale și de a participa la activitatea acestora; capacitatea de a
înainta plângeri în fața instanțelor internaționale; capacitatea de a stabili relații diplomatice și
consulare cu alte state.
2.4. Tipuri speciale de state în dreptul internațional contemporan
Federația nu se deosebește, din punct de vedere al personalității juridice
internaționale, de statul unitar. Cu toate acestea, statul federal poate acorda o
capacitate restrânsă de drept internațional statelor componente. De regulă,
statele federate acționează în numele statului federal, dar li se poate
recunoaște și o personalitate separată.
Asociațiile de state sunt constituite din state independente care intră în

33
diverse forme de cooperare (de exemplu, Commonwealth-ul Britanic sau
Comunitatea Franceză).
Vaticanul datează, ca stat independent, din 1929, anul încheierii
Tratatului de la Lateran între Italia și Sfântul Scaun. Vaticanul întrunește toate
elementele constitutive ale statului și se bucură de recunoaștere internațională.
Vaticanul este o monarhie absolutistă sacerdotală, în care Papa exercită o dublă
funcție: Șef al Bisericii și conducător politic al statului. Teritoriul statului este neutru
și inviolabil, cetățenia este una specială și funcțională, ce se dobândește în
condițiile exercitării unor funcții religioase, condiții de rang și de domiciliu, moneda
este euro, iar statul beneficiază de statutul de observator al O.N.U..

3. Organizațiile internaționale
4. Recunoașterea internațională
5. Succesiunea statelor

5. Succesiunea statelor
Problema succesiunii statelor apare atunci când au loc modificări teritoriale,
indiferent dacă acestea duc sau nu la apariția unor noi state:
a) fuziune sau absorbție într-un singur stat;
b) dezmembrarea unui stat;
c) separarea sau secesiunea (o parte dintr-un stat se constituie în stat separat);
d) transferul de teritoriu.
În aceste situații, se pune problema transmisiunii drepturilor și obligațiilor
vechiului stat, problemă ce face obiectul instituției succesiunii statelor.
În cadrul ONU, Comisia de Drept internațional a elaborat două convenții
multilaterale cu caracter de codificare în materia succesiunii statelor:
- Convenția de la Viena privind succesiunea statelor la tratate (1978), intrată în
vigoare la 6 noiembrie 1996;
- Convenția referitoare la succesiunea statelor cu privire la bunuri, arhive și datorii
(Viena, 1983, nu a intrat încă în vigoare).
Aceste convenții cuprind și o definiție a instituției succesiunii, prin expresia
succesiune a statelor se înțelege substituirea unui stat în locul altuia, în ceea ce privește
răspunderea pentru relațiile internaționale ale unui teritoriu.
Succesiunea statelor presupune înlocuirea suveranității unui stat prin
cea a altui stat și generează probleme de o complexitate deosebită în relațiile
internaționale ( - statul succesor este legat de tratatele încheiate de predecesorul său ?; -
cetățenii vechiului stat sunt considerați în mod automat cetățenii noului stat ?).
Au fost formulate mai multe reguli aplicabile succesiunii statelor.
Asemănarea cu succesiunea din dreptul civil se oprește la denumire: în dreptul
internațional, succesiunea nu se întemeiază în mod absolut pe regula
continuității drepturilor și obligațiilor, iar statul succesor nu devine un simplu moștenitor al
predecesorului său. Aceasta nu înseamnă că statul succesor nu poate el însuși
menține continuitatea prin asumarea unor elemente ale ordinii juridice a statului predecesor.
Domeniul cel mai complex al succesiunii statelor este cel al succesiunii tratatelor.
Dacă numai o parte a unui teritoriu trece de la statul predecesor la statul succesor,
tratatele încheiate de statul predecesor își încetează aplicabilitatea pe acest teritoriu,
în timp ce tratatele încheiate de statul succesor își extind aplicarea și pe teritoriul
care a devenit parte a statului succesor.
O situație specială este aceea a decolonizării, în acest caz se aplică
regula intransmisibilității obligațiilor asumate prin tratate. Astfel, în privința tratatelor
bilaterale încheiate de statul predecesor, statul succesor nu este obligat să
devină parte la acestea. De regulă, în acest caz, între statul succesor și statul
predecesor se încheie acorduri de succesiune în care se precizează condițiile
devoluțiunii. Dacă este vorba de tratate multilaterale, acestea nu vor fi
opozabile statului succesor decât în virtutea unei notificări prin care își
stabilește calitatea de parte la un astfel de tratat, cu excepția cazului când rezultă din
tratat sau în orice alt mod că o astfel de calitate ar fi incompatibilă cu
obiectul sau scopul tratatului sau ar schimba în mod esențial condițiile de
aplicare ale tratatului.
Convenția ONU din 1978 prevede reguli speciale în situația unificării sau
separării de state. Astfel, în cazul separării, are loc menținerea de către fiecare
stat succesor al tratatelor care legau statul predecesor cu privire la

35
ansamblu teritoriului său. În cazul unificării, statul succesor va fi obligat doar prin
tratatele în vigoare referitoare la teritoriul care s-a unificat.
O altă regulă a succesiunii statelor este cea a intransmisibilității
obligațiilor rezultate din tratatele politice, tratate care stabilesc alianțe militare, stabilirea
de baze militare etc. O regulă dedusă din dreptul cutumiar este cea a menținerii în
vigoare a tratatelor care stabilesc frontiere sau un anumit regim juridic teritorial.
Tratatele care creează situații obiective, opozabile erga omnes, rămân
valabile față de statul succesor (tratate privind statutul de neutralitate,
stabilirea libertății navigației în anumite spații marine, stabilirea unor zone demilitarizate).
Tratatele și convențiile care impun norme imperative de drept internațional (jus
cogens) rămân în vigoare pentru statul succesor.
În privința tratatelor constitutive ale unor organizații internaționale, statul succesor
va deveni parte doar printr-o manifestare de voință expresă în acest sens și a
desfășurării procedurii prevăzute de respectivul act privind primirea de noi membri ai
organizației.
Un alt domeniu important al succesiunii statelor este cel al răspunderii
internaționale. Regula este cea a imposibilității imputării actelor ilicite ale statului
predecesor în sarcina statului succesor.
În privința raporturilor dintre statul succesor și statul predecesor, se pune
problema schimbării ordinii juridice a acestuia din urmă, ca și a succesiunii la
bunuri, arhive și datorii.
În privința succesiunii la bunuri, Convenția din 1983 prevede că se consideră
bunuri de stat ale statului predecesor acele bunuri, drepturi și interese care, la
data succesiunii statelor și conform dreptului statului predecesor, erau în
proprietatea acestuia. Această convenție mai consacră și regula, de natură
cutumiară, conform căreia se transmit automat statului succesor toate bunurile care au
aparținut statului predecesor, fără despăgubiri și fără un tratat special în
acest sens. Dacă însă este vorba de un transfer al unei părți din teritoriul
statului predecesor, succesiunea de bunuri se reglementează prin tratat. În
lipsa unui asemenea tratat, vor trece la statul succesor bunuri mobile aflate
pe acel teritoriu, precum și bunuri mobile legate de activitatea statului predecesor pe
acest teritoriu; celelalte bunuri mobile se vor împărți într-o proporție echitabilă.
În cazul unui nou stat independent, acesta va dobândi bunurile imobile ale
statului predecesor aflate pe teritoriul său și alte bunuri imobile ale statului
predecesor situate în afara teritoriului respectiv, dar la crearea cărora acesta
a contribuit, proporțional cu această contribuție. Bunurile mobile ale statului
predecesor trec la statul succesor dacă au fost legate de activitatea statului
predecesor în raport cu teritoriul la care se referă succesiunea sau dacă au
aparținut acelui teritoriu și au devenit proprietatea statului predecesor în timpul perioadei de
dependență, ca și alte bunuri mobile la crearea cărora teritoriul dependent a contribuit,
proporțional cu această contribuție.
Succesiunea la arhivele statului privește ”toate documentele, indiferent de data și
categorie, acumulate sau primite de statul predecesor în exercitarea funcțiilor sale, care la data
succesiunii aparțineau statului predecesor conform legislației sale interne și erau păstrate
direct sau erau sub controlul statului ca arhive, indiferent de obiectul
acestora”. În cazul transferului unei părți a teritoriului unui stat, succesiunea la arhive
se stabilește prin acordul părților, iar în lipsa lui, se aplică regula potrivit căreia
partea din arhivele statului necesară pentru administrarea acelei părți din
teritoriu va fi pusă la dispoziția statului succesor, precum și alte arhive care au o
legătură exclusivă sau principală cu acel teritoriu.
Un domeniu controversat al succesiunii statelor este succesiunea la datorii.
Convenția din 1983 definește datoria de stat ca pe o obligație financiară a statului
predecesor care ia naștere față de un alt stat, o organizație internațională sau
orice alt subiect de drept internațional, în conformitate cu dreptul internațional.
În cazul transferului unei părți din teritoriu, trecerea datoriilor se face
printr-un acord între statul succesor și statul predecesor. În absența unui acord, datoria va trece
la statul succesor într-o proporție echitabilă. Dacă este vorba de un nou stat
independent, acesta nu va moșteni nici o datorie de stat, cu excepția cazului când
există un acord în acest sens între cele două state și dacă sunt îndeplinite
unele condiții: legătura dintre datoria de stat și teritoriul noului stat, respectiv
bunurile, drepturile și interesele care trec la acesta.
Succesiunea statelor mai ridică probleme deosebite și în materia cetățeniei,

37
precum și în cea a drepturilor dobândite de particulari – cetățeni străini în statul
predecesor.
Reglementarea chestiunii cetățeniei indivizilor aflați pe teritoriul afectat de
succesiune trebuie să îmbine aplicarea armonioasă a două principii: evitarea
apatridiei și recunoașterea, în limita posibilului, a unui drept de opțiune al individului
între cetățenia statului succesor și a celui predecesor.
Cât privește drepturile cetățenilor străini în caz de succesiune a
statelor, nu există o soluție general acceptată. Statul succesor nu are
obligația de a respecta principiul menținerii drepturilor câștigate. Convenția din 1983
recunoaște dreptul statelor de a naționaliza bunurile private străine, dar impune
obligația plății unei juste compensații în conformitate cu dreptul intern al statului
în cauză și cu dreptul internațional.
 TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

1. Definiţia şi natura juridică a teritoriului de stat

Definiţie: spaţiul geografic alcătuit din suprafeţe terestre, acvatice şi

marine, din solul, subsolul şi spaţiul aerian, asupra cărora statul îşi exercită
suveranitatea sa deplină şi exclusivă.15
Pentru determinarea naturii juridice a teritoriului este nevoie să se
pornească de la faptul că teritoriul constituie:
a) spaţiul exercitării puterii suverane exclusive a statului ;
b) spaţiul înfăptuirii dreptului poporului la autodeterminare;
c) obiectul suveranităţii pemanente asupra resurselor şi bogăţiilor
naturale.

2. Componenţa teritoriului de stat

Teritoriul de stat este alcătuit din: spaţiul terestru, spaţiul acvatic şi

spaţiul aerian.

Spaţiul terestru este reprezentat de partea terestră ( sol şi subsol) şi

poate fi format dintr-o singură întindere terestră sau din mai multe insule
despărţite de ape maritime, care formează un stat arhipelag.
De exemplu: Indonezia, Filipine

Spaţiul acvatic cuprinde apele interioare şi, pentru statele cu

litoral, apele maritime interioare ( ale porturilor şi golfurilor) şi marea
teritorială.

o apele interioare cuprind: râuri, fluvii, canale, lacuri, mări

interioare şi ape maritime interioare.
o apele porturilor sunt considerate ape maritime interioare până la
linia care uneşte instalaţiile permanente, făcând parte integrantă
din sistemul portuar, şi care înaintează cel mai mult în larg.
o marea teritorială este fâşia de mare adiacentă ţărmului, având o
lăţime de până la 12 mile marine, măsurate de la liniile de bază,
considerate ca fiind liniile celui mai mare reflux de-a lungul
ţărmului sau liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate
ale ţărmului.

1 milă = 1852 metri

15 A Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public,Editura C.H. Beck, Bucureşti

2009, p. 224

39
 Statele cu deschidere la mare exercită asupra unor spaţii marine,
situate dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, anumite drepturi
suverane, precis determinate: zona contiguă, zona economică exclusivă şi
platoul continental.

Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului

terestru şi a spaţiului acvatic al statului.

3. Frontierele de stat şi regimul lor

Frontierele sunt acele linii trasate între diferite puncte care despart teritoriul unui stat de
teritoriul altui stat sau, după caz, de marea liberă şi care se întind în înălţime
până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic, iar în adâncime, în interiorul
pământului, până la limitele accesibile tehnicii moderne.

Clasificarea frontierelor se realizează în funcţie de două criterii:

-al aliniamentelor pe care le urmează

-al naturii spaţiilor pe care le delimitează

După primul criteriu, cel al aliniamentelor, frontierele pot fi: naturale,

geometrice sau

astronomice .

Frontierele naturale sunt determinate de particularităţile geografice

( înălţimi, văi, litoral, râuri sau fluvii).

Frontierele geometrice reprezintă linii drepte trasate între anumite puncte

care despart teritoriile a două state.

Exemplu: frontiera dintre S.U.A şi Mexic, în lugime de 800 km, constă într-
o dreaptă trasată între El Paso şi Oceanul Pacific.

Frontierele astronomice - urmează paralele sau meridiane ale globului

pământesc.

Exemplu: frontiera ce separă S.U.A şi Canada pe o lungeme de 2000 km

Din punct de vedere al naturii spaţiilor componente ale teritoriului, frontierele

sunt:

-terestre-despart uscatul dintre două state

-fluviale- despart apele fluviului sau râului care aparţin a două state

-maritime – marchează limita exterioară a mării teritoriale şi limita laterală

 în raport cu statele vecine

-aeriene

Reglementări privind frontiera de stat a României

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001

4. Modificarea teritoriului statelor

Modificări admise în dreptul internaţional contemporan :

-modalitatea legal admisă de modoficare a teritoriului unui stat este

aceea care se întemeiază pe consimţîmântul liber exprimat al
populaţiei care locuieşte pe teritoriul respectiv.

Astfel, se pot desprinde unele teritorii da la un stat cu formarea unor state noi
sau se pot alătura unele părţi din teritoriul unui stat ori a unor state în
întregul lor la alte state.

Consimţământul se poate exprima prin:

-hotîrârea organului legislativ suprem

-consultarea directă a populaţiei prin intermediul referendumului.

41
 TRATATUL INTERNAŢIONAL

Tratatul este actul juridic ce exprimă acordul de voinţă liber consimţit

intervenit între două sau mai multe state ori alte subiecte de drept
internaţional în scopul naşterii, modificării sau stingerii drepturilor şi
obligaţiilor părţilor în raporturile dintre ele.

Clasificare

a) După numărul participanţilor.

Tratatele bilaterale se încheie între două state sau alte subiecte de drept
internaţional, iar cele multilaterale între mai mult de două subiecte de drept
internaţional.

Există diferite sisteme în care se pot încheia tratatele multilaterale:

– între fiecare din părţi, cu conţinut identic sau similar

– între un stat pe de o parte şi mai multe state pe de altă parte

– între mai multe state, fiecare constituind o parte la tratat.

b) După conţinutul normativ

– tratate-lege (normative); stabilesc norme noi, cu un caracter de

aplicabilitate generală, reguli de conduită pe care părţile la tratat le-au
elaborat în scopul de a fi urmate de un anumit număr de state şi de a
constitui o bază principială a relaţiilor lor în domeniul respectiv.

– tratate-contract (nenormative); se stabilesc obligaţii concrete între părţi

– tratate multilaterale generale cuprind norme generale de drept

internaţional, aplicabile tuturor statelor sau care se ocupă de probleme de
interes general pentru întreaga umanitate

c) După caracterul participării

- tratate deschise, la care participă orice stat care se declară interesat.

- tratate închise, la care din diferite considerente pot fi părţi numai anumite
state.

d) După termenul de valabilitate

– tratate fără termen, cu o valabilitate în principiu nelimitată în timp (Carta

O.N.U., tratatele de interes general umanitar etc.);

– tratate cu termen, în cuprinsul cărora se stabileşte de la început data până

când sunt în vigoare.

Conţinutul tratatului

– preambulul;

– cuprinsul (dispozitivul);

– partea finală;

– semnăturile;

– anexele.

Preambulul cuprinde menţiuni referitoare la scopul tratatului,

hotărârea statelor de a-l încheia, principiile directoare ale reglementării ce
urmează, participanţii, nivelul negocierilor, locul încheierii şi eventual
interpretarea unor termeni din tratat (aceştia pot fi explicaţi şi în primul
articol al tratatului, sau în partea sa finală).

43
 Dispozitivul cuprinde precizarea problemelor de reglementat, într-o
ordine logică a acestora, astfel ca primele formulări să stabilească un cadru
mai general al problemei şi, în continuare, folosindu-se şi prevederile din
partea iniţială, să se dea formularea amănunţită a tuturor aspectelor pe care
părţile doresc să le reglementeze.

Partea finală face referiri la termenul şi condiţiile de intrare în vigoare

a tratatului, durata acestuia, modalităţile prin care se pot stinge efectele lui,
dacă tratatul poate sau nu să fie denunţat, condiţiile de denunţare sau de
prelungire a efectelor tratatului, statul depozitar, dacă e necesară ratificarea,
condiţiile de aderare etc.

Semnăturile se depun după ultima formulare din tratat, astfel: la

tratatele bilaterale, prin metoda alternatului, fiecare parte având prima
semnătură (în stânga) pe exemplarul care îi revine; la tratatele multilaterale,
în ordinea literelor alfabetului asupra căreia părţile cad de acord (în practica
generală internaţională – alfabetul englez); în trecut se folosea tehnica
semnăturii în cerc, pentru a nu dezavantaja pe nici un participant.

Anexele cuprind de obicei probleme tehnice, elemente ilustrative, de calcul

economic, concretizări sau dezvoltări ale unor dispoziţii din cuprins, cifre,
date, scheme, hărţi etc.

Condiţii de validitate

Elementele de fond ale tratatului sunt de două feluri:

- elemente esenţiale, care sunt obligatorii în orice tratat;

- elemente accesorii, a căror includere în tratat este lăsată la voinţa părţilor.

a) Elementele esenţiale ale tratatului sunt:

- părţile la tratat trebuie să aibă capacitatea juridică de a încheia tratatul,
deci să fie subiecte de drept internaţional;

- voinţa părţilor să fie liber exprimată;

- obiectul tratatului să fie licit;

- tratatul să producă efecte juridice;

- tratatul să fie guvernat de normele dreptului internaţional.

b) Elementele accesorii ale tratatului sunt:

- termenul – un eveniment viitor şi sigur de care depinde fie intrarea în

vigoare a tratatului (termen suspensiv), fie ieşirea din vigoare a acestuia
(termen rezolutoriu);

- condiţia – un eveniment viitor şi nesigur (incert) de care depinde începerea

executării obligaţiilor asumate prin tratat (condiţie suspensivă) sau încetarea
executării respectivelor obligaţii (condiţie rezolutorie).

Părţile la tratat

Capacitatea juridică de a încheia un tratat, deci calitatea de subiect de

drept internaţional, o au în principal statele care, în virtutea suveranităţii lor
egale, pot încheia orice fel de tratat internaţional şi în orice domeniu al
relaţiilor internaţionale.

În anumite limite pot încheia tratate internaţionale şi naţiunile şi

popoarele care luptă pentru eliberarea lor şi constituirea de state
independente, în vederea promovării şi realizării acestor idealuri, precum şi
organizaţiile internaţionale, acestea din urmă potrivit principiului specialităţii,
numai în domeniile compatibile cu scopurile şi funcţiile lor, aşa cum rezultă

45
din statutul lor constitutiv

Voinţa liber exprimată a părţilor

Viciile de consimţământ sunt următoarele: eroarea, dolul, coruperea

reprezentantului unui stat, constrângerea împotriva reprezentantului unui
stat, constrângerea exercitată împotriva statului.

a) Eroarea este părerea greşită pe care şi-o face o parte despre o anumită
situaţie. Eroarea, pentru a putea fi invocată de către o parte ca motiv de
anulare a tratatului, trebuie să aibă un caracter esenţial pentru acel tratat
sau pentru consimţământul dat de o parte la încheierea tratatului. Eroarea
nu poate fi acceptată dacă cel care o invocă a contribuit la apariţia ei sau
dacă acesta avea posibilitatea să se informeze pentru a nu fi în eroare.

b) Dolul (viclenia, înşelăciunea) se întâlneşte mai rar în convenţiile

internaţionale. Atunci când există, el constă în prezentarea cu rea credinţă
de către o parte, celeilalte părţi, a unei situaţii de o aşa manieră încât
aceasta acceptă condiţiile convenţiei, dar dacă ar cunoaşte realitatea faptelor nu
ar face acest lucru. Dolul a fost utilizat adesea la încheierea tratatelor coloniale.

c) Coruperea reprezentantului unui stat este greu de dovedit în practică, dar

teoretic nu poate fi exclusă.

d) Constrângerea împotriva reprezentantului unui stat se manifestă destul de

frecvent în practica internaţională.

e) Constrângerea exercitată împotriva statului a fost şi este destul de

frecventă, anumite state impunându-şi condiţiile prin ameninţări sau presiuni
ori prin războaie urmate de tratate în care îşi impun punctul de vedere
anterior formulat şi pe care nu au putut să-l realizeze prin mijloace licite,
conforme cu dreptul internaţional.
Obiectul licit al tratatului

Tratatele încheiate de state trebuie să aibă un obiect licit, să fie în strictă

conformitate cu principiile şi normele recunoscute ale dreptului internaţional,
îndeosebi să nu contravină normelor imperative de la care nici o derogare nu
este permisă, precum şi eticii internaţionale:

- principiile fundamentale ale dreptului internaţional;

- regulile generale umanitare (privitoare la protecţia drepturilor omului, la

interzicerea sclaviei, a genocidului, a apartheidului, la protecţia anumitor
categorii de persoane în perioada de conflict armat etc.);

- normele privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;

- normele dreptului internaţional penal;

- normele privind folosirea de către toate statele acelor spaţii ce nu sunt

supuse suveranităţii (mare liberă, spaţiul cosmic, teritoriile submarine etc.).

Tratatul să producă efecte juridice

Tratatul să fie guvernat de normele dreptului internaţional

Nulitatea tratatelor internaţionale

Nulitatea tratatelor poate fi relativă sau absolută.

47
 Nulitatea relativă poate fi invocată numai de către statul al cărui
consimţământ a fost viciat şi poate fi acoperită prin confirmarea de către
acesta.

Nulitatea absolută poate fi invocată de oricare din părţile la tratat şi

chiar de către alte state interesate sau de către o instanţă internaţională, din
oficiu.

În ce priveşte viciile de consimţământ, nulitatea este relativă în caz de

eroare, dol şi coruperea reprezentantului statului şi absolută în caz de
constrângeri exercitate împotriva reprezentantului unui stat sau asupra
statului însuşi.

Tratatele internaţionale încheiate cu încălcarea unor norme de jus

cogens sunt nule ab initio, din momentul încheierii lor.

Consecinţa normală a recunoaşterii nulităţii unui tratat este că

dispoziţiile acestuia sunt lipsite de orice efect juridic. Dacă unele acte au
fost, totuşi, îndeplinite în conformitate cu dispoziţiile unui tratat care a fost
declarat nul, oricare dintre părţi poate cere celorlalte să se restabilească
situaţia care ar fi existat dacă aceste acte nu ar fi fost îndeplinite.

Actele îndeplinite cu bună-credinţă înainte de invocarea nulităţii nu

devin, însă, ilicite prin simplul fapt al nulităţii tratatelor. În cazul unui tratat
care a devenit nul datorită faptului că s-a încălcat o normă imperativă a
dreptului internaţional părţile sunt ţinute să elimine consecinţele oricărui act
îndeplinit în baza unei dispoziţii a tratatului care este în conflict cu norma
imperativă şi să facă astfel încât relaţiile lor mutuale să fie conforme cu
norma imperativă a dreptului internaţional general

Încheierea tratatelor internaţionale

Tratatul poate fi încheiat în formă scrisă sau verbală, aceasta neavând efect
asupra valorii juridice a tratatului, dreptul internaţional neimpunând în
general o formă obligatorie. De regulă, însă, tratatele se încheie în formă
scrisă, întrucât astfel se oferă garanţii mai mari în ce priveşte consemnarea
exactă a voinţei părţilor, element important atât pentru respectarea lor
riguroasă, cât şi pentru probarea conţinutului şi întinderii obligaţiilor asumate
în situaţia când una din părţi nu le respectă.

Competente să încheie tratate internaţionale în numele statelor sunt

organele constituţionale ale acestora, dreptul internaţional recunoscând
competenţele stabilite prin legislaţia internă a fiecărui stat.

Acordurile şi înţelegerile care prin conţinutul lor nu impun ratificarea

de către parlament sau aprobarea de către guvern, cunoscute sub
denumirea de acorduri în formă simplificată, se încheie de către ministrul
afacerilor externe prin schimburi de note sau de scrisori, precum şi de către
alţi miniştri în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe.

Procedura de încheiere a tratatelor

Procedura de încheiere a tratatelor se desfăşoară în trei faze

principale: negocierea textului tratatului, semnarea tratatului şi exprimarea
consimţământului statului de a fi parte la tratat.

1. Negocierea textului tratatului

Negocierea este faza în care prin tratative duse între

reprezentanţii]statelor abilitaţi în acest sens se elaborează textul unui tratat.
Abilitarea de a negocia se dă de către autorităţile competente ale fiecărui
stat conform regulilor de drept intern. Documentul de abilitare poartă
denumirea de depline puteri şi se eliberează de regulă în numele guvernului

49
de către Ministerul Afacerilor Externe, sub semnătura ministrului. Anumiţi
reprezentanţi ai statelor nu sunt obligaţi să prezinte depline puteri la
efectuarea actelor legate de negocierea şi încheierea unui tratat. Aceştia
sunt: şeful statului, şeful guvernului şi ministrul de externe; şeful misiunii
diplomatice (numai pentru tratatele bilaterale încheiate cu statul unde este
acreditat); reprezentanţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă internaţională
convocată în vederea elaborării unui tratat.

Negocierea textului tratatului este un proces foarte laborios şi adesea îndelungat,

desfăşurat în două etape: cea a actelor cu caracter preliminar şi cea a
negocierilor propriu-zise.

1) Actele cu caracter preliminar durează de obicei mai mult decât negocierile

propriu-zise şi constau în tatonări făcute de organele competente, în special
prin reprezentanţele diplomatice acreditate, pentru a se afla dacă statul sau
organele statului respectiv intenţionează sau acceptă să angajeze negocieri
asupra problemei în cauză, pentru a se stabili nivelul negocierilor, eventual
felul tratatului ce urmează a se negocia, ordinea de zi şi programul
negocierilor, problemele asupra cărora urmează a se duce tratative etc.

2) Negocierile propriu-zise

a) Verificarea deplinelor puteri

b) Ducerea tratativelor cuprinde o suită de operaţii legate de prezentarea de

către fiecare din părţi a poziţiei asupra problemelor de reglementat,
argumentarea acestora, prezentarea reciprocă de documente informative
privind problemele în discuţie sau de acte normative interne privind aceste
probleme, luarea în discuţie a unor principii şi reglementări internaţionale în
materie, prezentarea proiectelor proprii ale actului ce urmează să se
negocieze etc.

c) Parafarea tratatului. Dacă negociatorii nu au împuternicirea de a semna

textul tratatului, acesta se parafează. Parafarea se face prin înscrierea pe
fiecare pagină, jos în colţuri, a iniţialelor numelor persoanelor care au condus
procesul de negociere a tratatului. Parafarea nu obligă juridic statele, ci
dovedeşte doar faptul că părţile au ajuns la un acord asupra textului parafat.
Parafarea poate surveni şi în cursul tratativelor, pe măsură ce părţile cad de
acord asupra unor paragrafe sau articole ale textului propus.

2. Semnarea tratatului

Constituie a doua fază a încheierii tratatului.

3. Exprimarea consimţământului statului de a fi parte la un tratat

Textul autentificat al tratatului ca urmare a semnării lui capătă forţă prin

recurgerea la unul din următoarele mijloace juridice: ratificarea, aderarea,
acceptarea sau aprobarea.

1) Ratificarea. Este operaţiunea juridică prin care tratatul semnat de persoana

împuternicită în acest scop este aprobat de organele de stat competente să
angajeze statul în relaţiile internaţionale. Actul de ratificare se încorporează
ulterior într-un document numit instrument de ratificare, care se comunică,
se schimbă sau se depune spre păstrare statului depozitar (depunerea are
loc în cazul tratatelor multilaterale).

2) Aderarea. Este procedeul juridic la care se recurge în situaţia în care statele

nu au semnat un tratat multilateral, indiferent dacă au participat sau nu la
negocierea acestuia, iar ulterior apreciază că este necesar să devină parte la
acel tratat. Aderarea este posibilă numai dacă tratatul în cauză prevede
aceasta în mod expres în textul său, ori dacă din tratat rezultă intenţia
părţilor de a permite ca şi alte state să poată adera la acesta.

3) Acceptarea sau aprobarea tratatului. Acestea sunt procedee mai noi pe care
statele le pot folosi pentru a deveni părţi la tratat, în scopul de a se evita
procedura mai îndelungată şi mai complicată a ratificării de către parlament.

51
Rezervele şi declaraţiile la tratatele internaţionale

Rezerva modifică înseşi obligaţiile înscrise în tratat, alegând între

dispoziţiile faţă de care statul se angajează să le respecte şi cele cu care nu
este de acord şi pe care nu se angajează să le respecte. Rezerva are astfel
un caracter juridic, fixând cadrul exact al angajamentelor asumate.

Declaraţia are numai semnificaţia unei păreri despre o anumită

dispoziţie din tratat, a unei atitudini negative faţă de această dispoziţie cu
care statul care formulează declaraţia nu poate fi pe deplin de acord.
Neformulând însă o rezervă faţă de acea dispoziţie, statul va fi obligat să o
respecte ca şi pe celelalte; declaraţia are astfel un caracter pur politic, fără
efect juridic.

Rezerva poate fi făcută cu ocazia semnării şi numai până la depunerea

instrumentelor de ratificare, iar declaraţia oricând.

Limba de redactare a tratatelor internaţionale

În evul mediu, tratatele se încheiau în limba latină, iar ulterior locul

acesteia a fost luat de limba franceză. Mai târziu s-au impus şi alte limbi ca
fiind de largă circulaţie, astfel că astăzi în cadrul O.N.U. s-a considerat
necesar să se reglementeze şi această problemă. La O.N.U. sunt stabilite ca
limbi oficiale engleza, franceza, rusa, spaniola şi chineza, iar ca limbi de
lucru engleza, franceza şi rusa. În limbile oficiale se redactează cele mai
importante documente ale O.N.U., inclusiv tratatele elaborate în cadrul sau sub egida
acestuia.

În relaţiile bilaterale părţile pot folosi orice limbă doresc. Ele îşi pot
redacta tratatul fie într-o singură limbă, alta decât a lor proprie, fie în limba
fiecăreia din ele. Practica folosirii limbii fiecăreia din părţi este azi
dominantă, corespunzând mai bine cerinţelor suveranităţii statelor
semnatare. În acest caz, ambele exemplare au caracter autentic şi valoare
egală. Limba de redactare diferită ridică, însă, uneori, probleme de
interpretare, întrucât este posibil ca termenii folosiţi într-un exemplar al
convenţiei să nu aibă sens identic cu cei folosiţi în celălalt exemplar şi
aceasta să împieteze asupra înţelegerii conţinutului exact al obligaţiilor
asumate. De aceea, uneori statele stabilesc dacă unul sau altul din texte
prevalează în caz de dubiu asupra unor formulări, iar alteori părţile
redactează convenţia şi într-o a treia limbă, care serveşte drept mijloc de
referinţă pentru asemenea situaţii. Întotdeauna, însă, pentru a se lămuri
asemenea probleme se recurge la textul autentic, original, al convenţiei şi nu la
traduceri sau la copii, fie chiar şi oficiale. Textul autentic prevalează
întotdeauna asupra celui oficial, iar acesta asupra copiilor sau traducerilor
simple. În cazul în care părţile nu vor stabili un mod de soluţionare a
neclarităţilor de această natură se va recurge la metodele generale de
interpretare a tratatelor. Nu există un for internaţional care să decidă asupra
unei asemenea probleme.

Intrarea în vigoare şi înregistrarea tratatelor

internaţionale

Tratatele care nu trebuie să fie supuse ratificării intră în vigoare din

momentul în care statele semnează documentele (dacă, bineînţeles, acestea
nu trebuie să fie supuse aprobării guvernelor sau dacă semnarea nu s-a
făcut ad referendum).

Tratatele supuse ratificării intră în vigoare în momentul schimbului

instrumentelor de ratificare în cazul celor bilaterale, dacă statele nu au

53
convenit alt termen.

În cazul tratatelor multilaterale părţile vor hotărî prin însuşi tratatul respectiv
asupra condiţiilor intrării în vigoare.

Înregistrarea tratatelor se face potrivit art. 102 al „Cartei O.N.U.” la

Secretariatul general al organizaţiei care asigură publicitatea necesară. În
caz de neînregistrare, tratatul nu poate fi invocat în faţa vreunui organ al
O.N.U., dar efectele sale sunt depline în relaţiile cu alte state sau cu
organizaţiile internaţionale.

Efectele juridice ale tratatelor internaţionale

Efectele juridice ale tratatelor se pot grupa în 3 categorii:

- obligaţia ratelor semnatare de a pune în aplicare şi de a respecta

prevederile tratatului;

- valabilitatea tratatelor în timp;

- întinderea în spaţiu a efectelor, între părţile contractante şi faţă de terţi.

În raport de acestea, efectele tratatelor se exprimă sub forma a 3 principii:

respectarea cu bună credinţă a tratatelor; neretroactivitatea tratatelor;
efectul relativ al tratatelor.

1) Principiul respectării cu bună credinţă a tratatelor (pacta sunt servanda)

2) Principiul neretroactivităţii tratatelor

3) Principiul efectului relativ al tratatelor

Modificarea tratatelor internaţionale

Adaptarea conţinutului unui tratat, transformarea textului acestuia se

pot face prin amendare sau prin revizuire. Amendarea priveşte de regulă
modificări de mai mică amploare, iar revizuirea atrage modificări
substanţiale şi extinse ale textului unui tratat.

Modificarea unui tratat se poate face numai prin voinţa părţilor contractante,
în cazurile şi modalităţile prevăzute de regulă în însuşi cuprinsul tratatului.
Orice modificare adusă unui tratat trebuie să parcurgă, pentru a intra în
vigoare, acelaşi traseu politic şi juridic ca la intrarea în vigoare a tratatului
care a fost modificat, dacă părţile nu prevăd o procedură mai simplificată.

În principiu şi modificarea tratatelor multilaterale impune acordul

tuturor statelor-părţi, dar se poate concepe şi un sistem în care modificările
operate să devină efective numai prin acordul majorităţii părţilor, caz în care
apare un complex de situaţii în ce priveşte opozabilitatea modificării faţă de
statele care nu s-au declarat de acord cu aceasta.

Încetarea sau suspendarea tratatelor internaţionale

Încetarea tratatelor

Potrivit dreptului internaţional cazurile în care tratatele încetează sunt:

a) voinţa comună a părţilor;

b) denunţarea unilaterală;

c) violarea dispoziţiilor tratatului de către una din părţi;

d) survenirea unor fapte sau evenimente ulterioare;

e) imposibilitatea executării tratatului.

55
Suspendarea tratatelor

a) potrivit dispoziţiilor tratatului respectiv;

b) în orice moment, prin consimţământul tuturor părţilor, după consultarea

celorlalte state contractante.

Interpretarea tratatelor internaţionale

Principalele reguli de interpretare a tratatelor sunt:

a) Buna-credinţă

b) Sensul clar.

c) Interpretarea cuvintelor după sensul lor uzual.

d) Excluderea interpretărilor absurde.

e) Interpretarea termenilor tehnici în sensul lor special.

f) Interpretarea termenilor după sensul lor la data încheierii tratatului.

g) Interpretarea prin context.

h) Luarea în considerare a scopului tratatului.

i) Efectul util.

j) Interpretarea în favoarea celui care se obligă.

k) Interpretarea în defavoarea celui care a redactat textul.

 Mijloace de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale

Diferendul internaţional este, potrivit unei definiţii dată în 1924 de

Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională într-una din hotărârile sale, „un
dezacord asupra unei probleme de drept sau de fapt, o opoziţie de teze
juridice sau de interese între state”.

Mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale se

clasifică, în raport de specificitatea modului în care sunt destinate să
contribuie la obţinerea rezultatului, în 3 categorii:

a) mijloace politico-diplomatice (fără caracter jurisdicţional):

tratativele, bunele oficii, mediaţiunea, ancheta şi concilierea;

b) mijloace cu caracter jurisdicţional: arbitrajul internaţional şi

justiţia internaţională;

c) mijloace şi proceduri de soluţionare în cadrul organizaţiilor

internaţionale cu vocaţie universală sau regională (zonală).

Mijloacele politico-diplomatice (fără caracter

jurisdicţional)
Tratativele (negocierile)

Tratativele constituie principala metodă de soluţionare pe cale paşnică,

politico-diplomatică, a problemelor litigioase. Potrivit principiului
primordialităţii tratativelor, statele sunt obligate să recurgă mai întâi la
tratative în vederea aplanării diferendelor dintre ele şi numai în măsura în
care tratativele directe nu au dus la rezultatul dorit să recurgă la celelalte
mijloace de soluţionare paşnică. În raport cu celelalte metode de rezolvare

57
paşnică a diferendelor, metoda tratativelor se caracterizează prin supleţe,
operativitate şi o mai mare eficacitate în căutarea şi găsirea de soluţii, printr-
un grad mai redus de formalism şi o mai mare capacitate de adaptare la
diversitatea situaţiilor conflictuale care apar în planul relaţiilor internaţionale.

Bunele oficii

Bunele oficii constau în acţiunea unui stat terţ, a unei organizaţii

internaţionale sau a unei personalităţi influente de a convinge statele aflate
în diferend să rezolve neînţelegerile dintre ele pe cale paşnică, de a pune în
contact sau a restabili contactele între respectivele state. Angajarea bunelor
oficii se poate face atât la cererea statelor implicate, cât şi la iniţiativa
acelora care, fie că sunt state, organizaţii internaţionale sau persoane
influente, îşi oferă serviciile lor binevoitoare atunci când se constată că pe
calea tratativelor directe nu s-a putut ajunge şi nici nu există perspective să
se ajungă la un acord.

În practica internaţională formularea unei cereri de bune oficii se

întâlneşte mai rar, întrucât statele implicate se tem în general ca partea
adversă să nu interpreteze un asemenea demers drept un semn de
slăbiciune.

Mediaţiunea

Mediaţiunea este definită ca acţiunea unui stat, a unei organizaţii

internaţionale sau a unei persoane oficiale, care se bucură de reputaţie şi de
prestigiul imparţialităţii, de a participa în mod direct la tratativele dintre părţi
şi de a le conduce spre un acord pe baza soluţiilor pe care le propune
acestora.

Acţiunea de mediere poate fi pornită fie la cererea părţilor aflate în

diferend, fie ca urmare a acceptării unei oferte din partea unui terţ.
Angajarea unei asemenea proceduri este, însă, deosebit de delicată, pentru
că în primul caz (mediaţiunea cerută) este destul de greu ca statele
implicate să cadă de acord asupra necesităţii de a apela la un mediator şi
asupra statului terţ, organizaţiei internaţionale sau persoanei mediatoare
care să fie convenabile ambelor părţi şi care să fie dispuse să-şi asume o
asemenea dificilă sarcină, iar în al doilea caz (mediaţiunea oferită) există
riscul ca acela care se oferă ca mediator să se confrunte cu un refuz din
partea statelor aflate în diferend. Mediaţiunea are puternice asemănări cu
bunele oficii în ce priveşte caracterul, obiectivelor urmărite şi unele elemente
procedurale. Între mediaţiune şi bunele oficii există, însă, şi deosebiri
importante, între care esenţială este aceea că dacă la bunele oficii se
urmăreşte doar crearea premizelor necesare pentru angajarea sau reluarea
tratativelor directe, mediatorul ia parte el însuşi în mod oficial şi public la
tratative, pe care le conduce, propunând părţilor propria sa concepţie şi
soluţii concrete asupra modului de rezolvare a diferendului.

Ancheta

Ancheta reprezintă o metodă de soluţionare care constă în clarificarea,

de către o comisie desemnată în acest scop de către părţile aflate în diferend
sau de către o organizaţie internaţională, a unor situaţii de fapt
controversate asupra cărora există un diferend. Ancheta internaţională are
un obiect de investigare limitat, iar poziţia sa este auxiliară faţă de celelalte
metode de soluţionare paşnică a diferendelor, constituind, de regulă, o

59
operaţiune preliminară, căreia îi urmează calea tratativelor, a bunelor oficii
sau a mediaţiunii ori, de cele mai multe ori, a unui arbitraj sau a unui tribunal
internaţional. Comisiile de anchetă se compun de regulă dintr-un număr
impar de membri, care acţionează în această calitate în nume propriu, fără a
reprezenta guvernele ţărilor cărora le aparţin. Comisiile ţin legătura cu
statele aflate în diferend prin agenţi speciale desemnaţi de acestea.
Activitatea comisiilor se desfăşoară în prezenţa părţilor, care au obligaţia să
le furnizeze toate datele considerate ca utile. Pentru elucidarea aspectelor
legate de stabilirea corectă a situaţiei de fapt, comisia se poate deplasa şi la
faţa locului, poate audia martori şi experţi. Rezultatele activităţii comisiei de
anchetă se concretizează într-un raport, care se adoptă cu majoritatea de
voturi a membrilor componenţi, după care se înaintează statelor implicate.
Concluziile raportului sunt facultative pentru părţi, acestea putând hotărî fie
să şi le însuşească şi să păşească la rezolvarea de fond a problemei, fie să le
respingă. Raportul trebuie să stabilească doar faptele în materialitatea lor,
fără a se pronunţa în vreun mod asupra răspunderilor părţilor, deşi adesea în
mod indirect acestea se degajă din expunerea obiectivă a faptelor.

Concilierea

Concilierea este metoda de soluţionare paşnică în conformitate cu care

un diferend internaţional este examinat de către un organ colegial prestabilit
sau alcătuit ad-hoc (comisia de conciliere), compus din persoane particulare
numite sau agreate de părţi, care în vederea ajungerii la o înţelegere
propune o soluţie de împăcare pe care părţile o pot accepta sau o pot
respinge.

Caracteristic pentru concilierea internaţională este faptul că ea îmbină

două funcţii care se reliefează în două faze distincte:
 a) cercetarea faptelor, în cadrul căreia se audiază părţile, se citează şi
se audiază martori şi experţi, culegându-se, selectându-se şi ordonându-se
informaţiile obţinute;

b) formularea de propuneri de conciliere a părţilor, care se realizează

în cadrul unui proces de deliberare a membrilor componenţi asemănător
deliberării judiciare.

Comisia de conciliere are un caracter independent faţă de părţile aflate

în diferend, acestea nefiind implicate în activitatea ei, dar pe parcursul
procesului de conciliere se menţine o strânsă legătură între părţile respective
şi comisie, ca şi între înseşi părţile, astfel ca în final soluţia de conciliere
recomandată de comisie să poată întruni asentimentul acestora.

Mijloacele cu caracter jurisdicţional

Arbitrajul internaţional

Arbitrajul internaţional este o metodă de soluţionare cu caracter

jurisdicţional, în cadrul căreia un număr de arbitri imparţiali analizează
diferendul în cadrul unei proceduri contencioase pe baza aplicării regulilor
convenite anterior de părţi şi a dreptului internaţional în ansamblu şi dă o
hotărâre care este obligatorie în temeiul consimţământului prealabil al
părţilor. Acordul părţilor de a se apela la arbitraj se materializează într-un act
numit compromis în cuprinsul căruia se stabileşte obiectul concret al
diferendului sau litigiului, componenţa şi competenţa organului arbitral,
principiile şi normele de drept pe care trebuie să le interpreteze şi să le
aplice arbitrii pentru adoptarea hotărârii şi procedura de urmat în acest scop
(aceasta putând fi, însă, lăsată şi la latitudinea arbitrilor).

Compromisul poate avea un caracter general, pentru anumite categorii

61
de diferende, sau poate să se încheie în mod special pentru un anume
diferend la izbucnirea acestuia, după cum poate să figureze ca o clauză
compromisorie într-un tratat, în acest din urmă caz părţile aflate în diferend
făcând doar trimitere la anumite tratate de arbitraj încheiate anterior, cu
privire la regulile de competenţă şi de procedură aplicabile.

Arbitrajul trebuie să aibă un caracter independent faţă de părţi,

condiţie de bază pentru a se asigura imparţialitatea hotărârii. Arbitrarea se
face în două faze distincte: scrisă şi orală. Faza scrisă este aceea în care
agenţii statelor aflate în litigiu comunică tribunalului arbitral toate
documentele (memorii, contra memorii, hărţi etc.) şi celelalte probe de care
înţeleg să se folosească. În faza orală reprezentanţii părţilor sunt ascultaţi de
către tribunalul arbitral şi-şi susţin în faţa acestuia pretenţiile sau punctele
de vedere. Rezultatul activităţii tribunalului arbitral îl constituie hotărârea
arbitrală. Hotărârea se adoptă cu majoritatea voturilor arbitrilor şi se
comunică părţilor, acestea trebuind să o accepte şi să o ducă la îndeplinire.

Hotărârea arbitrală fiind în principiu definitivă şi executorie părţile

aflate în diferend sau litigiu o pot refuza numai invocând nulitatea acesteia
pentru motive cum sunt: nerespectarea unor reguli esenţiale de procedură,
depăşirea competenţei, frauda, coruperea tribunalului sau a unui arbitru,
eroarea etc.

Justiţia internaţională

Justiţia internaţională este forma judiciară instituţionalizată în cadrul

căreia un corp de judecători numiţi anterior pe o perioadă determinată
analizează diferendul potrivit unei proceduri prestabilite prin statutul
tribunalului şi dă o hotărâre care este obligatorie pentru părţile aflate în
diferend.
Soluţionarea diferendelor în cadrul O.N.U.

Potrivit Cartei, în cadrul O.N.U. atribuţiile în domeniul rezolvării paşnice

a diferendelor revin în principal Adunării Generale şi Consiliului de Securitate,
care pot să înfiinţeze şi unele organe subsidiare în scopul de a le ajuta în
îndeplinirea atribuţiilor lor. Un rol tot mai important revine şi secretarului
general al organizaţiei.

63
 Noţiuni de bază ale dreptului diplomatic şi consular

Dreptul diplomatic constituie un ansamblu de reglementări privind

diferitele aspecte ale activităţii diplomatice desfăşurate de către state prin
organele lor interne şi cele externe, în scopul realizării politicii lor externe şi
a colaborării cu alte state, în mod individual ori în cadrul unor conferinţe sau
congrese internaţionale, precum şi al organizaţiilor internaţionale.

Organele de stat interne pentru relaţiile internaţionale

1) Şeful statului

2) Guvernul

3) Primul-ministru

4) Ministerul Afacerilor Externe

5) Celelalte ministere

Misiunea diplomatică

Misiunea diplomatică permanentă este un organ exterior al

statului pentru realizarea politicii sale externe şi a colaborării internaţionale,
stabilită cu caracter de permanenţă pe teritoriul altui stat. Trimiterea şi
primirea unei misiuni diplomatice permanente se fac în baza unui drept de
legaţie (de ambasadă).

Dreptul de legaţie este activ (dreptul de a trimite misiuni diplomatice)

şi pasiv (dreptul de a primi misiuni diplomatice).

Funcţii:
 - reprezentarea statului acreditant pe lângă cel acreditar;

- negocierea cu guvernul statului acreditar;

- protejarea intereselor statului acreditant şi ale cetăţenilor săi pe

teritoriul statului acreditar;

- observarea şi informarea, prin toate mijloacele licite, a statului

propriu asupra situaţiei şi a evenimentelor din statul acreditar;

- promovarea relaţiilor amicale şi dezvoltarea relaţiilor economice,

culturale, ştiinţifice sau de altă natură între statul acreditant şi statul
acreditar;

- funcţii consulare.

Statul acreditar are faţă de misiunea diplomatică permanentă unele

obligaţii, între care cele mai importante sunt următoarele:

- să dea tot concursul misiunii diplomatice şi să-i acorde facilităţile

necesare pentru realizarea funcţiilor sale;

- să asigure membrilor misiunii circulaţia pe teritoriul său, exceptând

anumite zone pe care le poate declara ca închise accesului acestora, şi să le
dea posibilitatea de a se informa legal asupra problemelor din ţara
respectivă;

- să asigure şi să-i faciliteze comunicarea liberă cu statul propriu.

Misiunile temporare sunt constituite din reprezentanţi ai statelor care

îndeplinesc pe termen determinat anumite însărcinări într-un alt stat sau pe
lângă unele organizaţii internaţionale.

Imunitatea diplomatică înseamnă scutirea de care se bucură

misiunea diplomatică şi personalul acesteia de sarcinile şi obligaţiile pe care
le au cetăţenii şi străinii, precum şi scoaterea acestora de sub jurisdiscţia

65
civilă, penală şi administrativă a statului acreditar. Imunitatea diplomatică se
manifestă sub două mari aspecte: inviolabilitate şi imunitatea de jurisdicţie.

Inviolabilitatea desemnează o măsură de ocrotire a misiunii diplomatice

şi a personalului diplomatic din partea autorităţilor statului de reşedinţă,
constând în faptul că asupra acestora nu se pot exercita nici un fel de
presiuni sau constrângeri în scopul influenţării activităţii lor de reprezentare.

Inviolabilitatea misiunii diplomatice cuprinde inviolabilitatea sediului misiunii,

inviolabilitatea arhivei diplomatice şi inviolabilitatea corespondenţei, curierului şi
valizei diplomatice.

Inviolabilitatea personalului diplomatic. Convenţia de la Viena prevede că

persoana agentului diplomatic, ca şi locuinţa, documentele şi bunurile
acestuia, sunt inviolabile, statul acreditar având obligaţia de a acorda
diplomaţilor protecţie împotriva oricăror violenţe fizice sau morale.
Inviolabilă este şi persoana curierului diplomatic.

Imunitatea de jurisdicţie a personalului diplomatic îmbracă 4

forme consacrate: penală, administrativă, civilă şi de executare.

Imunitatea de jurisdicţie penală este deplină, ea referindu-se atât

la actele săvârşite în calitate oficială, cât şi la actele particulare. În caz de
săvârşire a unei fapte penale statul acreditar poate declara pe diplomat
persona non grata şi să ceară rechemarea sa. Diplomatul nu este obligat să
depună mărturie într-un proces penal.

Imunitatea de jurisdicţie administrativă se referă la exceptarea de

la regulile de poliţie ale statului acreditar şi se materializează în
neamendarea diplomaţilor pentru contravenţiile săvârşite.

Imunitatea de jurisdicţie civilă se referă la faptul că un diplomat nu

poate fi acţionat în faţa unui tribunal în cauze de drept civil şi nu poate fi
obligat să depună ca martor în asemenea cauze. Imunitatea de jurisdicţie
civilă nu este absolută, existând şi unele excepţii care se referă la situaţia
unor imobile ce le-ar deţine diplomatul în statul acreditar, la dezbaterile
succesorale şi la procese ce ar rezulta din desfăşurarea unor activităţi
profesionale sau comerciale în interes propriu.

Statul trimiţător poate renunţa la imunitatea trimisului său. Renunţarea

la imunitatea penală trebuie să fie întotdeauna expresă.

Privilegiile diplomatice

Privilegiile diplomatice reprezintă anumite avantaje pe care statul

acreditar le acordă misiunii diplomatice şi personalului acesteia.

Misiunea diplomatică beneficiază de următoarele privilegii:

- dreptul de a arbora pe localul ambasadei şi pe mijloacele sale de

transport drapelul statului său;

- scutirea de impozite pe imobile şi de impozite şi taxe pentru încasările

pe care le face pentru actele oficiale pe care le întocmeşte.

Personalul diplomatic beneficiază de scutirea de impozite şi taxe

personale şi pentru bunurile sale; scutirea de taxe vamale pentru bunurile de
uz personal şi al familiei sale; scutirea de orice serviciu public şi de sarcini
militare, inclusiv de rechiziţii, contribuţii şi încartiruiri; scutirea de la orice
formalităţi şi sarcini ce revin persoanelor străine. Bagajele sale nu pot fi
controlate decât dacă există motive serioase să se creadă că ar conţine
obiecte ce nu pot fi importate sau exportate.

Membrii familiei diplomatului beneficiază în principiu de aceleaşi

imunităţi şi privilegii ca şi acesta, cu condiţia să nu fie cetăţeni ai statului de
reşedinţă.

67
 Membrii personalului tehnic şi administrativ şi ai familiilor acestora
beneficiază de imunitate de jurisdicţie numai pentru actele îndeplinite în
interesul serviciului, iar de celelalte imunităţi şi privilegii ca şi agenţii
diplomatici. Ei beneficiază de scutire de taxe vamale numai în ce priveşte
obiectele aduse cu ocazia primei instalări şi nu sunt scutiţi de controlul
bagajelor personale.

Membrii personalului de serviciu, dacă nu sunt cetăţeni ai statului de

reşedinţă, beneficiază de imunitate de jurisdicţie privind actele pe care le
îndeplinesc în exerciţiul atribuţiilor lor, precum şi de scutiri de impozite şi
taxe pe salariile pe care le primesc şi de dispoziţiile privind asigurările
sociale în vigoare în statul acreditar.

Reprezentanţii statelor pe lângă organizaţii internaţionale cu caracter

universal se bucură de imunităţi şi privilegii similare cu cele ale personalului
diplomatic acreditat într-un alt stat.

Misiunile consulare

Dreptul consular este acea parte a dreptului internaţional public care reprezintă
totalitatea normelor şi regulilor care reglementează relaţiile consulare dintre
state, organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare, precum şi cele care se
referă la statutul juridic al oficiilor consulare şi a personalului acestora. Din
punct de vedere istoric, relaţiile si activitatea consulară au apărut înainte de
activitatea diplomatică, iar caracteristica principală a dreptului consular este
aceea că el stabileste mecanismele care funcţionează pentru a realiza un
obiectiv foarte precis, acela de protejare a cetăţenilor si a intereselor lor,
precum si a intereselor statului trimiţător.

Oficiul consular este un organ autonom, care se creează pentru a

permite exercitarea funcţiilor consulare prevăzute în Convenţia de la Viena şi
în acordurile bilaterale încheiate de statele respective.

Fiecare oficiu consular are un sediu, o circumscripţie şi de asemenea,

un anumit rang, de precădere o clasă, care sunt fixate de către statul
trimiţător şi supuse aprobării statului de reşedinţă.

Deschiderea unui oficiu consular înseamnă în primul rând, prezentarea

unei cereri în care se specifică oraşul în care se doreşte înfiinţarea lui, în al
doilea rând, există obligaţia de a propune o anumită zonă (circumscripţie)
din teritoriul ţării care va fi arondată la postul consular respectiv şi clasa
consulatului, iar toate acestea împreună, trebuie să obţină aprobarea statului
de reşedinţă. Orice modificare ulterioară în legătură cu clasa oficiului
consular, cu locul său de reşedinţă şi cu circumscripţia în care îşi desfăşoară
activitatea nu se poate face decât cu consimţământul statului de reşedinţă,
care este necesar şi în cazul în care un consulat vrea să deschidă un
viceconsulat sau o agenţie consulară, într-o altă localitate decât cea în care
şi-a stabilit sediul.

Misiunile diplomatice pot şi ele exercita funcţii consulare, din acest

punct de vedere existând două mari categorii de oficii consulare, cele care
funcţionează în cadrul misiunilor diplomatice din capitalele ţărilor şi în cadrul
cărora este desemnat un diplomat şi se creează o structură care se ocupă de
relaţii consulare şi a doua categorie, consulatele speciale, care se înfiinţează
în alte oraşe decât capitala, cu circumscripţii foarte bine stabilite şi încadrate
cu personal corespunzător.

Personalul oficiului consular este compus din şeful consulatului, din

funcţionari consulari şi angajaţi, împreună cu personalul de serviciu. Acest
personal al oficiului consular este numit de către statul trimiţător care
notifică statului de reşedinţă numele şi prenumele, categoria şi clasa
funcţionarilor consulari şi circumscripţia în care urmează să funcţioneze.

69
 Exequatorul este o autorizaţie specială pe care statul de reşedinţă o
acordă şefului oficiului consular şi prin care certifică dreptul acestuia de a-şi
exercita funcţiile sale. Statul de reşedinţă care refuză să elibereze un
exequator nu este obligat să comunice statului trimiţător care sunt motivele
refuzului său. Se consideră că exequatorul este un act discreţionar pe care
orice stat de reşedinţă are dreptul să-l adopte sau nu, şi care nu trebuie
motivat în nici un fel de către funcţionarii săi.

Din momentul în care şeful unui post consular este acceptat, statul pe
teritoriul căruia îşi desfăşoară el activitatea are obligaţia să informeze
imediat autorităţile competente din circumscripţia sa consulară şi, de
asemenea, potrivit prevederilor articolului 14 din Convenţia de la Viena, are
obligaţia să adopte toate măsurile necesare pentru a-i permite să-şi realizeze
sarcinile şi obligaţiile care îi revin în această calitate.

Există şi posibilitatea exercitării temporare a funcţiei de şef de post

consular, în condiţiile în care şeful numit este împiedicat să-şi îndeplineasă
funcţiunile sale, sau, în cazul în care postul său este vacant, se poate numi
un „gerant” interimar care acţionează cu titlul provizoriu de şef al postului
consular respectiv.

Încetarea activităţii unui şef de oficiu consular sau a oricărui diplomat

care funcţionează în cadrul lui, se poate face prin retragere de către statul
care l-a trimis, statul respectiv având posibilitatea să-l înlocuiască şi să-i
încheie astfel misiunea. În foarte multe servicii diplomatice există perioade
fixe de timp în care un diplomat lucrează în serviciul diplomatic exterior sau
în cadrul unui oficiu consular, de 4-5 ani. O altă posibilitate de încetare a
activităţii este aceea de a fi declarat „persona non grata” şi toate celelalte
situaţii prin care activitatea poate înceta (cazuri de îmbolnăviri, decese, etc.).

Funcţii
 Funcţiile consulare reprezintă totalitatea activităţilor oficiilor consulare
şi ale personalului acestora. Din punct de vedere al conţinutului acestor
funcţii, ele pot fi împărţite în două categorii:

–funcţii care sunt conferite de către statul trimiţător oficiului consular

respectiv;

–funcţii care sunt recunoscute de către statul primitor, cel pe teritoriul

căruia îşi desfăşoară activitatea.

Ca regulă generală, conţinutul acestor funcţii consulare este negociat

şi inclus în convenţiile bilaterale pe probleme consulare pe care statul le
încheie, o parte importantă a acestor convenţii consulare se concentrează
tocmai pe funcţiile asupra cărora cele două state îşi dau acordul să fie
îndeplinite de către oficiile consulare.

a) Clasificarea funcţiilor consulare.

După obiectul lor sau după domeniul pe care îl abordează, funcţiile

consulare pot fi:

– funcţii cu caracter politic, altele decât funcţiile diplomatice;

- funcţii economice importante: promovarea schimburilor economice

dintre statul trimiţător şi statul primitor pe teritoriul căruia îşi desfăşoară
consulatul activitatea;

– funcţii culturale; foarte multe consulate româneşti înglobează

minicentre culturale, având o activitate culturală intensă (Consulatele de la
Veneţia, Canal Grande, etc.) şi unde funcţia consulară de promovare a culturii
este de fapt una dintre cele mai importante;

- funcţii care se referă la protecţia cetăţenilor; spre deosebire de

ambasade, care se concentrează în principal pe promovarea intereselor

71
statelor, a autorităţilor de stat, consulatele se preocupă de problemele
cetăţenilor. Ele includ de asemenea, funcţii administrative, funcţii de stare
civilă, notariale, jurisdicţionale şi funcţii care se referă la marina comercială,
nave şi aeronave şi la obligaţii militare.

Funcţiile consulare sunt prevăzute în Convenţia de la Viena, de

asemenea, convenţiile bilaterale încheiate de state au capitole importante
care se referă la funcţiuni şi totodată, există o practică internaţională a
statelor care stabileşte funcţiile unui oficiu consular.

Articolul 5 din Convenţia de la Viena, care prezintă funcţiile consulare,

începe cu cea mai importantă funcţie în viziunea consulatului, aceea de a
proteja în statul de reşedinţă, interesele statului trimiţător şi a cetăţenilor
săi, persoane fizice şi juridice, în limitele admise de dreptul internaţional. La
paragraful 2, acest articol prezintă cea de-a doua funcţie consulară,
favorizarea dezvoltării relaţiilor comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice,
în general, promovarea de relaţii prieteneşti între statul trimiţător şi statul
primitor. A treia funcţie consulară prevăzută în Convenţia de la Viena la
articolul 5, paragraful c, similară cu funcţiile pe care le au şi ambasadele, se
referă la informarea prin mijloace licite asupra situaţiei din circumscripţia
consulară respectivă. Sunt prevăzute în continuare la acest articol şi alte
funcţii care se referă la practica generală care există în materie.

Privilegiile şi imunităţile consulilor

- dacă nu sunt totodată şi membri ai misiunii diplomatice, sunt relativ mai

reduse decât ale diplomaţilor, în special în ce priveşte imunitatea de
jurisdicţie penală.

Astfel, ei beneficiază de o asemenea imunitate numai pentru actele

săvârşite în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, pot fi arestaţi în cazul
săvârşirii de infracţiuni grave, pot fi închişi în executarea unei hotărâri
judecătoreşti definitive, nu sunt scutiţi de obligaţia de a depune mărturie în
proces etc.

73
 TEME DE DISCUŢIE

1. Importanţa izvoarelor de drept internaţional public

2. Subiecţii dreptului internaţional public

3. Individul- subiect al dreptului internaţional public

4. Delimitările între dreptul internaţional public şi dreptul internaţional

privat

5. Codificarea normelor de drept internaţional public

6. Natura juridică şi compomenţa teritoriului de stat

7. Zona contiguă

8. Zona economică exclusivă

9. Platoul continental

10. Elementele statului

11.Populaţia

12. Reguli de interpretare a tratatelor

13.Funcţiile misiunilor diplomatice permanente

14.Imunităţi şi privilegii diplomatice

15.Cetăţenia

16. Regimul strâmtorilor

17.Aspecte introductive privind organizaţiile internaţionale

18. Bunele oficii

19. Medierea
20. Ancheta

21. Concilierea

22. Arbitrajul

75
1. BIBLIOGRAFIE

1. Anghel, Ion, M., Dreptul diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1996.
2. Anghel, lon M.; Anghel, Viorel I., Răspunderea în Dreptul Internaţional,
Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1998.
3. Aurescu, Bogdan, Jura Cristian, Năstase Adrian - Drept International public.
Sinteze pentru examen, ediţia a IV-a, revizuita, Ed. C.H.BECK, Bucuresti,
2006
4. Bolintineanu Al., Năstase Adrian şi Bogdan Aurescu, Drept internaţional
contemporan, Bucureşti, All Beck, 2002;
5. Brumar, Catrinel, Deteseanu Daniela - Anca, Onica - Jarka Beatrice, Drept International
6. Burian, Alexandru, Drept diplomatic şi consular, Editura ARC, Chişinău,
2001,
7. Burian, Alexandru, Introducere în practica diplomatică şi procedura
internaţională, Editura “Cartier”, Chişinău, 2000.
8. Chilea, Dragos, Drept internaţional public, Editura Hamangiu, 2007
9. Duţu, Mircea, Drept International Public - Vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucuresti,
2008;
10.Miga-Beşteliu Raluca, Drept internaţional. Introducere în dreptul
internaţional public, Bucureşti, All Beck, 2003;
11.Miga-Beşteliu Raluca, Organizaţii internaţionale interguvernamentale,
Bucureşti, All Beck, 2000;
12.Moldovan Aurel Teodor, Expulzarea, extrădarea şi readmisia în dreptul
internaţional, Bucureşti, All Beck, 2004;
13.Năstase Adrian, Aurescu Bogdan, Drept internaţional contemporan.
Texte esenţiale, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2000;
14.Niciu, Marţian, I., Drept internaţional public, Două volume, Ediţia a II-a
(revizuită şi completată), Editura Fundaţiei "Chemarea",Iaşi, 1995-
1996.
15.Pivniceru, Mona Maria, Drept internaţional public - Ed. Hamangiu, Bucuresti,
 2007
16.Preda Mătăsaru, Aurel, Tratat de drept internaţional public – Ed. Lumina
Lex, Bucuresti, 2007
17.Scăunas, Stelian, Drept internaţional public, ediţia 2, Editura CH Beck,
2007
18.Selejan - Guţan, Bianca, Laura-Maria Crăciunean, Drept Internaţional
Public, Editura Hamangiu, 2008

77