Ê



 Ê   
    



Adrian Sorin Jernoiu
Referat la Drept interna ional public
Drept, Anul II, Zi, Seria I, Grupa III
Facultatea de tiin e Juridice i Administrative
Universitatea Pite ti

Cuprins:

‘ !"!# $ !!
%‘Ê&!!!
 !' !"! $ !

c
‘ !"!# $ !!

În cadrul rela iilor interna ionale conflictele apar inevitabil, i de asemenea este
necesară găsirea unor solu ii pentru rezolvarea pa nică a acestora.
În sens larg, noţiunea de ñ
ñ desemnează o neîn elegere, un dezacord, un litigiu
între două sau mai multe state cu privire la un drept, o pretenţie sau un interes.
Atât în izvoarele de drept interna ional, cât şi în doctrină, se folosesc diverse termene:
litigiu, diferend, situaţie, conflict, criză, etc., însă termenul diferend înglobează în sine toţi
ceilalţi termeni2.
Apari ia unui diferend între state presupune existen a unor probleme nerezolvate, a
unor diferen e de opinii sau divergen e asupra unor aspecte particulare ale rela iilor
interna ionale sau asupra interpretării sau aplicării unor acorduri interna ionale. Tot ceea ce
depă e te acest cadru, punând în pericol pacea i securitatea interna ională reprezintă, a a
cum reiese din prevederile Cartei ONU, situa ii interna ionale.
No iunea de diferend a fost definită de Curtea Permanentă de Justi ie Interna ională în
litigiul Concesiunile Mavrommatis din anul 1924, ca fiind un ñ ñ
 

ñ



 


 

  
ñ

 ñ 

ñ


ñ 
.
În doctrină se face distinc ia între diferende politice i diferende juridice, o astfel de
distinc ie este utilă pentru alegerea mijloacelor de solu ionare a diferendelor, astfel, în cazul
diferendelor politice sunt folosite modalită i politico ± diplomatice, iar în situa ia diferendelor
juridice se recurge la modalită i jurisdic ionale. Mai sunt utilizate i no iunile de conflict
interna ional i criză interna ională.
Solu ionarea pa nică a diferendelor interna ionale este unul din principiile
fundamentale ale dreptului interna ional, format în principal pe calea cutumei, dar consacrat în
numeroase tratate interna ionale3.
Acest principiu are drept func ie instituirea procedurilor de solu ionare pa nică a
diferendelor cu un caracter interna ional4. Metodele utilizate pentru rezolvarea diferendelor
interna ionale au evoluat din antichitate i până în epoca contemporană, cunoscând
perfec ionări. Printre modalită iile cele mai utilizate în trecut pentru rezolvarea diferendelor se
numără: medierea, arbitrajul i concilierea. Medierea se realiza prin aplicarea principiului
ñ  
  (judecata egalilor), dar aceste modalită ii aveau doar un caracter de

1
H. Kelsen afirma că orice diferend este o situa ie dar nu orice situa ie este un diferend.
0
Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu, Diana Sârcu, Nicolae Osmochescu, Olga Dorul, Victoria
Arhiliuc, Vitalie Gamurari, Ä÷ 
 
 , Edi ia a II-a, Editura Elena V.I, Moldova, Chi inău,
2009, p. 629.

D
Aurel Preda Mătăsaru, ě
ñ
ñ 
 
 , Edi ia a II-a, Editura Hamangiu, Bucure ti,
2010, p. 245.


Magdalena Denisa Lungu, Äu 
   
 

  
 

ñ
ñ 

 , Editura U.J (Universul Juridic), Bucure ti, 2010, p. 12.

0
recomandare, a a cum se poate constata din lucrările clasicilor dreptului interna ional (Hugo
Grotius).
Principiul solu ionării pa nice a diferendelor interna ionale se află în strânsă legătură
i cu alte principii fundamentale ale dreptului interna ional, precum: principiul nerecurgerii la
for ă sau la amenin area cu for ă i principiul cooperării interna ionale între state.
O contribu ie importantă la promovarea conceptului de solu ionare pa nică au adus-o
Conferin ele de pace de la Haga din anii 1899 i 19075. Reunite sub auspiciile Äpăcii,
dezarnării i arbitrajului, conferin ele au codificat procedurile de reglementare pa nică a
cunoscute la acea vreme (bunele oficii, medierea, ancheta i arbitrajul). Conven iile con ineau
însă numai recomandări, lăsând la latitudinea statelor alegerea între utilizarea căilor pa nice sau
nepa nice6.
Cele două conferin e au avut ca preocupare esen ială modalită ile de solu ionare
pa nică a diferendelor. Chiar în aceste condi ii, nu se poate face abstrac ie de legătura strânsă
existentă între solu ionarea pa nică a diferendelor i limitarea folosirii for ei7.
Important de men ionat este faptul că pe lângă cele două conven ii8 se adaugă i un
număr mare de instrumente juridice (trei conven ii i trei declara ii în 1899 i zece
conven ii în 1907) ce cuprindeau reguli de purtare a războiului, acestea constituind fundamentul
dreptului interna ional umanitar de mai târziu.
Tratatul de la Versailles9 din 1919, al cărui scop principal era men inerea păcii a adus
pentru prima dată în discu ie interzicerea războiului ca formă de manifestare a suveranită ii în

5
Conven ia din 1899 poartă numele i de Conven ia privind solu ionarea pa nică a conflictelor armate, iar
Conven ia din 1907, cunoscută i sub numele de Conven ia Drago ± Porter, după numele ministrului de externe
argentinian i a plenipoten iarului american care au promovat-o, această conven ie reglementa limitarea for ei
pentru recuperarea datoriilor contractuale.
6
Magdalena Denisa Lungu, Äu 
   
 

  
 

ñ
ñ 

 , Editura U.J (Universul Juridic), Bucure ti, 2010, p. 14.
7
Ion Gâlea, Ä   



ñ 
 , Editura U.J (Universul Juridic), Bucure ti, 2009, p. 46.

8
Conferin ele de Pace din anii 1899 i 1907, încheiate cu Acordul de la Haga privind reglementarea războaielor
pe uscat, au conferit a ezării o importan ă interna ională. Mo tenirea materială lăsată de aceste evenimente o
reprezintă Palatul Păcii, construit în stil neogotic între anii 1907 i 1913, mul umită contribu iilor i dona iilor
din lumea întreagă.

Tratatul de la Versailles din 1919 este un tratat de pace creat ca rezultat al negocierilor de 6 luni purtate la
Conferin a de Pace de la Paris din 1919, ce a dus la încheierea oficială a Primului Război Mondial între for ele
Alia ilor (Fran a, Anglia, SUA, Italia, Japonia, Polonia, România, Serbia, Cehoslovacia) i cele ale Puterilor
Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Bulgaria). Tratatul este urmarea armisti iului semnat la 11
noiembrie 1918, în pădurea din Compiègne, ce a pus punct luptelor. Tratatul stipula ca Germania să- i asume
completa responsabilitate pentru declan area războiului i să plătească mari compensa ii (repara ii de război)
trupelor aliate. Germania pierdea, de asemenea, teritorii în favoarea ărilor vecine, suferea o severă limitare a
for elor militare i a fost deposedată de coloniile sale africane i cele de dincolo de ocean. Reprezentan ii noului
Guvern german (Republica de la Weimar) au fost obliga i de către învingători să semneze acest tratat, altfel luptele
aveau să înceapă iară i. Ministrul de Externe al Germaniei, Hermann Müller, a semnat Tratatul la 28 iunie 1919.
Tratatul a fost ratificat de către Liga Na iunilor la 10 ianuarie 1920. În Germania, tratatul a cauzat un oc,
resim it, deseori, ca o traumă sau un complex anti-Versailles, care, eventual, a contribuit la colapsul Republicii de
la Weimar, în 1933, i la accederea lui Adolf Hitler la putere.

D
cadrul rela iilor conflictuale. Tratatul nu interzicea în totalitate recurgere la război ca instrument
al politicii externe a statelor, deoarece în preambul se men iona că păr ile acceptau numai
anumite obliga ii de a nu recurge la război, astfel a fost creată Curtea Permanentă de Justi ie
Interna ională (CPJI)10.
Prevederile Tratatului au fost complectate prin Protocolul de la Geneva din 1924, prin
care se urmărea extinderea competen ei CPJI în sensul consacrării jurisdic iei sale obligatorii
asupra diferendelor de natură juridică. Pentru cele politice se stabilea recurgerea la mediere prin
intermediul Consiliului Ligii i la arbitraj.
Tratatul de la Locarno11 stabilea obliga ia păr ilor de a recurge la conciliere pentru
rezolvarea diferendelor dintre ele. Tratatul de la Locarno împreună cu celelalte patru tratate de
arbitraj semnate de Germania cu Fran a, Belgia, Polonia i Cehoslovacia nu au avut o valoare
deosebită deoarece au fost denun ate de Germania, în 1935.
Tratatul multilateral Briand ± Kellog, cunoscut i ca Pactul de la Paris, după ora ul în
care a fost semnată această în elegere pe 27 august 1928, a fost un tratat interna ional "care
milita pentru renun area la război ca instrument al politicii na ionale". Scopurile sale nu au fost
atinse, dar a fost un pas înainte pentru dezvoltarea doctrinelor dreptului interna ional.
Pactul Kellogg-Briand din 1927 a fost semnat în afara sistemului de tratate ale Ligii
Na iunilor i a rămas un important document al dreptului interna ional. În Statele Unite a
devenit parte a Constitu iei Statelor Unite, fiind inclus în articolul 6.
Din punct de vedere practic, Pactul Kellogg-Briand nu a reu it să- i atingă scopul nobil
de împiedicare a războiului i nu a contribuit la men inerea păcii interna ionale. Pactul s-a
dovedit ineficient, în anii care au urmat declan ându-se invazia japoneză în Manciuria (1931),
invazia italiană în Etiopia (1935) i invazia germană în Polonia (1939). Cu toate acestea, pactul
a fost un importan tratat multilateral pentru că, în afară de aducerea mai multor na iuni la
aceea i masă a tratativelor, a servit ca una dintre bazele legale ale stabilirii normelor de drept
prin care amenin area cu folosirea for ei sau folosirea for ei militare în rela iile
interna ionale, ca i cuceririle teritoriale care ar fi fost rezultatul agresiunii, au fost scoase în
afara legii.
De asemenea, pactul a servit ca bază legală pentru crearea no iunii de crimă împotriva
păcii. La sfâr itul celui de-al Doilea Război Mondial, mai multe persoane responsabile pentru
declan area conflagra iei mondiale au fost condamnate pentru comiterea de crime împotriva
păcii.
Interzicerea războaielor de agresiune a fost confirmată i lărgită în Carta Na iunilor
Unite, care, în articolul 2, paragraful 4 stabile te: " To i Membrii Organiza iei se vor ab ine,
în rela iile lor interna ionale, de a recurge la amenin area cu for a sau la folosirea ei, fie
10
Magdalena Denisa Lungu, op. cit, p. 15.
11
Tratatul de la Locarno (5 - 16 octombrie 1925) a avut ca păr i semnatare Germania, Fran a, Italia, Marea
Britanie, Belgia, Cehoslovacia, Polonia i prevedea angajamentul Germaniei de garanta grani ele Belgiei i
Fran ei, precum i angajamentul Fran ei i Belgiei de a garanta integritatea grani elor vestice ale Germaniei, în
cazul unui nou atac, a a cum a fost ocuparea franco-belgiană a zonei Ruhr în 1923. Lacuna tratatului a fost lipsa
unui angajament al Germaniei de a garanta grani ele statelor din Europa de est, lăsând astfel deschisă posibilitatea
revizuirii. La data de 7 martie 1936, Germania a anulat unilateral tratatul.

împotriva integrită ii teritoriale ori independen ei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod
incompatibil cu scopurile Na iunilor Unite ." Ca o consecin ă a acestei prevederi, după Al
Doilea Război Mondial, na iunile au fost for ate să invoce dreptul la autoapărare sau dreptul la
apărare colectivă atunci când au folosit ac iunile militare i au fost, de asemenea, împiedicate
să anexeze teritorii prin for ă.
Complementar cu Pactul Briand ± Kellogg este Pactul Saavedra ± Lamas, după numele
diplomatului argentinian, tratatul a fost semnat la Rio de Janiero, în anul 1933. Spre deosebire de
Pactul Briand ± Kellogg care interzicea orice fel de război, Pactul Saavedra ± Lamas interzicea
doar războiul de agresiune12. Este un pact de neagresiune şi antirăzboi, semnat în decembrie de
către majoritatea ţărilor din America Latină şi Statele Unite ale Americii. Pact a condamnat
războaiele de agresiune şi a stabilit principiul de soluţionare a litigiilor şi a dezacordurilor dintre
participanţi "numai prin mijloace paşnice" (art. 1). Cu ajutorul pactului, Argentina spera să
creeze un bloc de ţări din America Latină pentru a contracara expansiunea SUA în emisfera
vestică. Statele Unite ale Americii, cu toate acestea, prin aderarea la pact, a reuşit să împiedice
formarea unui bloc de a se opune statelor latino-americane. Pactul a fost ratificat de SUA (1934)
şi toate republicile latino-americane (în 1936); a fost, de asemenea, semnat şi ratificat de către
multe ţări europene. Cu toate acestea, pactul a fost încălcat în mod repetat, de exemplu, Italia
fascistă, care a ratificat pactul, a atacat Etiopia în 1935. Statele Unite ale Americii a continuat să
se amestece în afacerile ţărilor din America Latină.
Carta ONU13, în capitolul VI reglementează rezolvarea pa nică a diferendelor. Astfel,
păr ile la orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie men inerea păcii i
securită ii interna ionale trebuie să caute să-l rezolve, înainte de toate, prin tratative, anchetă,
media ie, conciliere, arbitraj, pe care judiciară, recurgere la organiza ii sau acorduri regionale
sau prin alte mijloace pa nice, la alegerea lor. Consiliul de Securitate, când socote te necesar,
invită păr ile să- i rezolve diferendul prin asemenea mijloace. Consiliul de Securitate poate
ancheta orice diferend sau orice situa ie care ar putea duce la fric iuni interna ionale sau ar
putea da na tere unui diferend, în scopul de a stabili dacă prelungirea diferendului sau situa iei
ar putea pune în primejdie men inerea păcii i securită ii interna ionale. Orice Membru al
Na iunilor Unite poate atrage aten ia Consiliului de Securitate sau Adunării Generale asupra
oricărui diferend sau situa ii de natura celor men ionate în Articolul 34. Un Stat care nu este
membru al Na iunilor Unite poate atrage aten ia Consiliului de Securitate sau Adunării
Generale asupra oricărui diferend la care este parte dacă accepta în prealabil, în privin a acelui
diferend, obliga iile de rezolvare pa nica prevăzute în prezenta Carta. Ac iunile întreprinse de
Adunarea Generală în chestiunile asupra cărora i se atrage aten ia în temeiul Articolului de
fa ă vor fi supuse dispozi iilor Articolelor 11 i 12. Consiliul de Securitate poate, în orice
stadiu al unui diferend de natură celor men ionate în Articolul 33 ori al unei situa ii similare,
să recomande procedurile sau metodele de aplanare corespunzătoare. Consiliul de Securitate va

c0
Ion Gâlea, op. cit, p. 66.
cD
Carta Natiunilor Unite a fost semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, la încheierea Conferin ei Na iunilor
Unite pentru Organiza ia interna ionala si a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945.

o
lua în considerare orice proceduri de rezolvare a diferendului adoptate de păr i. Făcând
recomandări în temeiul prezentului Articol, Consiliul de Securitate va ine seama i de faptul
că, în regula generală, diferendele de ordin juridic trebuie să fie supuse de păr i Cur ii
Interna ionale de Justi ie, în conformitate cu dispozi iile Statutului Cur ii. În cazul în care
păr ile la un diferend de natura celor men ionate în Articolul 33 nu reu esc să-l rezolve prin
mijloacele indicate în acel Articol, ele îl vor supune Consiliului de Securitate. În cazul în care
Consiliul de Securitate socote te că prelungirea diferendului ar putea, în fapt, să pună în
primejdie men inerea păcii i securită ii interna ionale, el va hotarâ dacă trebuie să
ac ioneze în temeiul Articolului 36 sau să recomande condi iile de rezolvare pe care le va
considera potrivite. Fără a se aduce atingere dispozi iilor Articolelor 33-37, Consiliul de
Securitate poate, dacă toate păr ile la un diferend cer aceasta, să facă recomandări par ilor în
scopul rezolvării pa nice a diferendului.

%‘Ê&!!!
 !' !"! $ !

Cea mai bună cale de a preveni apari ia diferendelor este aceea de a se lua toate măsurile
în a a fel încât fiecare parte să cunoască exact ceea ce cealaltă parte urmăre te să ob ină i, în
cazul încheierii unui acord interna ional, să se elimine toate ambiguită ile din text. Cu cât
fiecare dintre păr i cunoa te mai multe despre celelalte, cu atât scade riscul apari iei unui
diferend legat de termenii acordului respectiv14.
În solu ionarea unui diferend sunt implica i trei factori fundamentali, prezenta i în
Fig. 1.

c

Magdalena Denisa Lungu, op. cit, p. 60.

X
 Cele trei sfere interac ionează între ele (Fig. 2), putându-se realiza, în anumite limite, i
anumite schimburi între ele.


 Drepturile i puterea stau la baza anumitor interese. Drepturile conferă putere, dar în
practică i puterea conferă drepturi. De asemenea, în realitate, unele drepturi sau aspecte legate
de putere pot fi cedate în favoarea satisfacerii unui interes.
Un diferend se poate acutiza în situa ia în care păr ile se concentrează doar asupra
puterii i a drepturilor. Interven ia unui ter este de a le aminti păr ilor că o componentă
importantă în găsirea unei solu ii acceptabile o reprezintă interesele, bazate pe anumite drepturi.
De aici deducem că elementul putere trebuie lasat ultimul, lucru care în realitate nu se întâmplă.
Ê  
  

ñ   

 
 
 
  
ñ


  

ñ
ñ 
 

 



   




 
 



 




  
   

Există numeroase clasificări a mijloacelor politico ± diplomatice de solu ionare a unui

diferend, astfel, după participarea sau nu a unui ter ele se clasifică în:
>‘ Mijloace politico ± diplomatice care nu implică participarea unui ter : consultările,
negocierile
>‘ Mijloace politico ± diplomatice care implică participarea unui ter : bunele oficii,
medierea, concilierea
Pe lângă mijloacele politico ± diplomatice tradi ionale întâlnim i metode alternative,
precum: diploma ia de tip neguvernamental (neoficial).

co
Magdalena Denisa Lungu, op. cit, p. 63.

†
 Putem constata că diploma ia are două niveluri: unul oficial, de prim rang i unul
neoficial, de rangul doi. Diploma ia neoficială a luat un avânt considerabil în ultimii ani,
deoarece ea se bucură de o publicitate redusă în compara ie cu cea oficială, ceea ce îi oferă o
capacitate mai mare de mi care ce are drept rezultat crearea unor pun i între păr ile aflate în
litigiu.
Atunci când negocierile nu sunt pregătite a începe la un nivel oficial, diploma ia
neoficială poate fi utilizată pentru a ac iona în numele păr ilor aflate în litigiu. În cazul
procesului de pace palestino ± israelian erau posibile doar întâlnirile neoficiale. Astfel procesul a
debutat printr-o discu ie dintre un academician israelit, Yair Hirschfeld, i un oficial OEP, Abu
Alaa, prin mijlocirea unui sociolog norvegian Terje Rod Larsen. Ei au început a se întâlni în
secret, iar aceste întâlniri s-au finalizat într-o declara ie de principii.
Prin rolurile pe care le îndeplinesc, cele două niveluri ale diploma iei apar ca două sfere
care se suprapun par ial, au caracteristici i responsabilită i comune, au eficien ă diferită i,
de i folosesc mijloace similare, nu se pot substitui reciproc (Fig. 3).

! directe sunt cel mai dinamic şi eficient mijloc, mai puţin costisitor şi la
îndemâna părţilor care, în funcţie de cadrul de desfăşurare, pot fi bilaterale sau multilaterale. Pe
parcursul negocierilor pot fi acceptate diverse forme şi metode de soluţionare a diferendului
internaţional. Concomitent, negocierea, pe lângă faptul că este un mijloc de bază de soluţionare
paşnică a diferendelor, îndepline te şi funcţii aplicative în cadrul soluţionării diferendelor. În
mod practic, toate mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor se iniţiază prin negocieri şi,

de multe ori, se finalizează de asemenea prin negocieri. Dreptul internaţional nu stipulează reguli
unice cu privire la tipurile, modalităţile şi procedura de negociere. De regulă, negocierile cuprind
următoarele etape: iniţiativa de a începe negocierile (poate parveni de la un stat sau un grup de
state), înţelegerea propriu-zisă privind negocierile timpul, locul, nivelul şi statutul delegaţilor sau
împuterniciţilor la negocieri etc.), pregătirea negocierilor (procedura, principiile etc.), negocierile
propriu-zise, elaborarea actului final al negocierilor16.
Negocierile diferă după:
1) obiectul supus negocierii (probleme politice, economice, sociale, militare etc.);
2) actorii procesului de negociere (bilaterale sau multilaterale);
3) nivelul şi statutul părţilor participante la negocieri (la nivel înalt, la nivel de miniştri de
externe, la nivel de ambasadori sau împuterniciţi speciali);
4) interesele părţilor;
5) mediul de negociere;
6) modul de finalizare al negocierii.
În ciuda lipsei regulilor procedural, păr ile care negociază trebuie să respecte principiile
fundamentale ale dreptului interna ional17.
Unul dintre avantajele negocierilor este considerat tocmai acela că, datorită lipsei de
formalism, ele se pot desfă ura alternative cu alte mijloace de solu ionare ori se pot relua la
nivele diferite de reprezentare18.
Negocierile, desigur, nu reuşesc întotdeauna, deoarece ele nu depind de un anumit grad
de bunăvoinţă reciprocă, flexibilitate şi sensibilitate. Ostilitatea opiniei publice într-un stat poate
împiedica ajungerea la anumite concesii a anumitor puncte, iar neîncrederea reciprocă poate
complica procesul de solu ionare19.
Principala limitare a negocierilor este atunci când cel pu in una dintre păr i aflată în
diferend refuză să negocieze solu ia. De exemplu, diferendul dintre S.U.A i Iran în problema
ostatecilor, din 1979, sau diferendul dintre Marea Britanie i Argentina privind insulele
Falkland, din 1982, care duc la ruperea oricăror rela ii diplomatice20.
Î"!$ implică prezenţa unui terţ acceptat de către părţile în diferend, ce ajută la
negocieri şi chiar la evitarea unor conflicte. Conform prevederilor stipulate în art. 2 a Convenţiei
de la Haga pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, din 18 octombrie 1907,
statele, în caz de diferend, sunt obligate de a apela la bunele oficii a unuia sau mai multor state
prietene. Dreptul de a acorda bune oficii îl au doar statele care nu sunt implicate în diferend. Spre
exemplu, în 1966 URSS a acordat bune oficii în cazul diferendului indo-pakistanez cu privire la

16
Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu, Diana Sârcu, Nicolae Osmochescu, Olga Dorul, Victoria
Arhiliuc, Vitalie Gamurari, op. cit, p. 630.
17
Magdalena Denisa Lungu, op. cit, p. 81.
18
Raluca Miga Be teliu, Ä÷ 
 
 , Vol. II, Editura C.H. Beck, Bucure ti, 2008, p. 4.

c
Malcoln N. Shaw, Ä 
 , Edi ia a VI-a, Editura Cambridge University Press, Marea Britanie,
Londra, 2008, p. 1015.

0
Magdalena Denisa Lungu, op. cit, p. 94.

c
Kaşmir. Bunele oficii pot fi acordate şi de organizaţiile internaţionale. Spre exemplu, în cazul
crizei din Marea Caraibilor21, din octombrie 1962, Secretarul General al ONU a acordat bune
oficii SUA şi URSS în procesul de soluţionare paşnică a diferendului existent între părţi. În cazul
acordării bunelor oficii, statele sau organizaţiile internaţionale care le oferă nu participă, de
regulă, la negocieri cu excepţia cazurilor, când părţile în diferend solicită această participare.
Concluzionăm că persoana ori statul care acordă bunele oficii nu se implică în
solu ionarea de fond a diferendului, ci facilitează doar comunicarea direct între păr i22.
Ê , spre deosebire de bunele oficii, preconizează că terţul participă nu numai la
negocieri, ci formulează si propuneri de rezolvare, care însă nu sunt obligatorii pentru părţile în
diferend. Scopul mediatorului se limitează doar la stabilirea pretenţiilor reciproce între părţile în
diferend şi îndemnarea lor spre soluţionare paşnică a diferendului. Rolul de mediator încetează
îndată ce una din părţile în diferend cere aceasta, sau însuşi mediatorul conştientizează că
propunerile sale nu sunt acceptate.
Medierea are un character facultative, ceea ce î i găse te expresia în ini iativa ter ului
care o oferă, în pozi ia păr ilor care o pot accepta sau refuza, în orice moment, ca i în faptul
că propunerile mediatorului nu sunt obligatorii pentru păr ile în diferend23.
( )!# se efectuează de către o comisie internaţională de anchetă,
creată de părţile în diferend şi are ca scop stabilirea exactă a faptelor care au dat naştere
diferendului, cât şi culegerea unor informaţii, privitor la diferend, în prezenţa părţilor. Ancheta
internaţională este o modalitate de soluţionare paşnică, care constă în elucidarea unor chestiuni
foarte controversate, ce formează obiectul unui diferend internaţional, de către o comisie
desemnată în acest scop de părţile aflate în diferend sau de către o organizaţie internaţională,
comisie ale căror concluzii au un caracter facultativ. Competenţa şi procedura de constituire a
comisiilor internaţionale de anchetă este reglementată de Statutul ONU şi art. 9 a Convenţiei de
la Haga pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, din 18 octombrie 1970.
! )!#. Primele referiri la procedura de conciliere internaţională
s-au făcut în cadrul tratatelor bilaterale. În acordurile multilaterale chestiunea privind concilierea
internaţională a fost stipulată în unele rezoluţii ale Ligii Naţiunilor din 1922, Carta ONU (art.
33), Declaraţia de la Manila din 1982 etc.. Poate fi menţionată şi reglementarea concilierii în
Convenţia cu privire la dreptul mării din 1982, de la Montego Bay, Jamaica (art. 284).
Concilierea internaţională se realizează de către o comisie internaţională de conciliere (creată de
către părţi) şi constă în examinarea diferendului sub toate aspectele, concilierea părţilor şi
propunerea unei soluţii, care este facultativă pentru părţi. Concilierea internaţională asociază
elementele medierii şi ale anchetei, având şi trăsături caracteristice proprii. Spre deosebire de
mediere, concilierea presupune o investigaţie realizată de un organ independent, şi nu de un terţ,
care acţionează ca mediator.

0c
Cunoscută i sub numele de  
! .
00
Raluca Miga Be teliu, op. cit, p. 5.
23
Dumitru Virgil Diaconu, Ä÷ 
 
 , Editura U.J (Universul Juridic), Bucure ti, 2005, p. 215.

cc
 În raport cu ancheta, concilierea are ca obiect nu numai cercetarea faptelor, prin audierea
părţi lor, ci şi procedează în continuare la concilierea propriu-zisă, propunând părţilor în diferend
soluţii de rezolvare a diferendului. Părţile îşi expun poziţiile asupra acestor propuneri,
acceptându-le sau nu. Lucrările comisiei de conciliere au un caracter secret, publicitatea fiind
interzisă până când rezultatul procedurii de conciliere este evident.
În concluzie putem considera că mijloacele politico ± diplomatice de solu ionare a
diferendelor interna ionale joacă un rol important deoarece urmăresc să reconcilieze interesele
aflate în conflict. De i aceste mijloace politico ± diplomatice nu au un caracter obligatoriu,
constrângător ele constituie un prim pas în găsirea unor solu ii echitabile i de ce nu chiar
posibilitatea formulării succesive sau concomitente a mai multor propuneri de solu ionare i
recomandări până la acceptarea uneia, care să corespundă intereselor statelor aflate în diferend.
Spre deosebire de mijloacele de solu ionare jurisdic ionale care plasează ter ul deasupra
păr ilor aflate în diferend i care-i conferă capacitate de decizie i analizarea impar ială a
situa iei prin aplicarea normelor dreptului interna ional, mijloacele politico ± diplomatice sunt
mai eficiente deoarece ele depă esc cadrul juridic, în sensul că ele nu se rezumă doar la normele
dreptului interna ional.

c0
Î*!$+

M‘ ›
 
  


 
 "

>‘ Aurel Preda Mătăsaru, ě

ñ
ñ 
 
 , Edi ia a II-a, Editura
Hamangiu, Bucure ti, 2010.

>‘ Dumitru Virgil Diaconu, Ä÷ 

 
 , Editura U.J (Universul Juridic),
Bucure ti, 2005.

>‘ Dumitra Popescu, Ä÷ 

 
 





ñ ,
Editura Universită ii Titu Maiorescu, Bucure ti, 2008.

>‘ Ion Gâlea, Ä   



ñ 
 , Editura U.J (Universul Juridic),
Bucure ti, 2009.

>‘ Magdalena Denisa Lungu, Äu 

   
 

  
 


ñ
ñ 
 , Editura U.J (Universul Juridic), Bucure ti, 2010.

>‘ Mona Maria Pivniceru, Ä÷ 

 
 , Editura Hamangiu, Bucure ti, 2007.

>‘ Raluca Miga Be teliu, Ä÷ 

 
 , Vol. II, Editura C.H. Beck, Bucure ti,
2008.

M‘ ›
 
  


 
 "

>‘ Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu, Diana Sârcu, Nicolae Osmochescu, Olga
Dorul, Victoria Arhiliuc, Vitalie Gamurari, Ä÷ 
 
 , Edi ia a II-a,
Editura Elena V.I, Moldova, Chi inău, 2009.

>‘ Malcoln N. Shaw, Ä 

 , Edi ia a VI-a, Editura Cambridge University Press,
Marea Britanie, Londra, 2008.

M‘   "

>‘ V
#$%

M‘ a 

 "

>‘ ! "&&  ' ñ  & ' &(

>‘ ! "&&  ' ñ  & ' &›)ñ))* 

>‘ ! "&&  ' ñ  & ' &›)ñ)) 

>‘ ! "&&  ' ñ  & ' &+), -. ñ

>‘ ! "&&/ ñ 0!
ñ  / &añ11+1
1233

>‘ ! "&&   
 & )  &

cD