Drept International DR Curs

UVT
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Suport de curs
Titular disciplină:
Lect. univ. dr. Constanţa Mătuşescu
1
SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR
 = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE
= TEST DE AUTOEVALUARE
= BIBLIOGRAFIE
= TEMĂ DE REFLECŢIE
= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL

SAU SECŢIUNE
2
Tematica cursului
1. Capitolul I. Noţiunea şi caracteristicile dreptului

internaţional.
2. Capitolul II. Izvoarele dreptului internaţional
3. Capitolul III. Subiectele dreptului internaţional.
4. Capitolul IV. Reprezentarea statelor. Relaţiile

diplomatice şi relaţiile consulare.
5. Capitolul V. Populaţia şi teritoriul în dreptul

internaţional.
6. Capitolul VI. Dreptul tratatelor.
7. Capitolul VII. Reglementarea diferendelor

internaţionale prin mijloace paşnice. Norme de drept
umanitar.
8. Capitolul VIII. Răspunderea în dreptul

internaţional.
CAPITOLUL I
NOŢIUNEA ŞI CARACTERISTICILE
DREPTULUI INTERNAŢIONAL
3
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri şi comentarii la teste
Cuprins
 Noţiunea dreptului internaţional
 Definiţia dreptului internaţional
 Caracteristici ale dreptului internaţional public
 Sancţiunile în dreptul internaţional public
 Fundamentul dreptului internaţional
 Raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern
 Obiectiv general: Cunoaşterea regulilor care guvernează

comunitatea internaţională, raporturile interstatale şi a rolului pe care îl
joacă statele în viaţa internaţională.
 Obiective operaţionale: Însuşirea unor elemente de bază privind

specificul dreptului internaţional public, izvoarele şi destinatarii săi
= 2 ore
CAPITOLUL I
NOŢIUNEA ŞI CARACTERISTICILE DREPTULUI
INTERNAŢIONAL
4
1. Noţiunea dreptului internaţional
Dreptul internaţional public constituie un ansamblu de norme juridice care
guvernează raporturile care se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale.
Ansamblul statelor şi al altor entităţi angajate în raporturi pe plan
internaţional (organizaţiile internaţionale guvernamentale etc), guvernate de
normele dreptului internaţional public, formează societatea sau comunitatea
internaţională.
Procesul de constituire şi de aplicare a normelor dreptului internaţional
 public în cadrul comunităţii internaţionale reprezintă ordinea juridica

Ordine juridică internaţionala.
internaţională Se foloseşte noţiunea de « drept internaţional public », care reglementează
raporturile dintre state şi alte subiecte de drept internaţional, pentru a-l diferenţia
de dreptul internaţional privat, care reglementează raporturi de drept civil în care
intervine un element de extraneitate (un străin, un bun situat într-o altă ţară, o
activitate care se desfăşoară într-o altă ţară etc.). În cadrul raporturilor de drept
internaţional privat statul nu mai apare ca purtător de suveranitate, ca purtător al
puterii de stat, ci e una din părţile raportului de drept civil.
2. Definiţia dreptului internaţional

Dreptul internaţional reprezintă un ansamblu de principii şi norme
create de către state pe baza acordului de voinţă, exprimate în forme juridice
specifice (tratate, cutuma), pentru a reglementa relaţiile dintre ele privind
pacea, securitatea şi cooperarea internaţională, norme a căror aplicare este
realizată prin respectarea de bună voie, iar în caz de necesitate, prin
sancţiunea individuală sau colectivă a statelor.
Din definiţia de mai sus rezultă că obiectul dreptului internaţional public îl
constituie reglementarea raporturilor dintre state, precum şi între acestea şi alte
subiecte de drept internaţional (organizaţii interguvernamentale etc.) şi stabilirea
competenţelor, a drepturilor şi obligaţiilor subiectelor dreptului internaţional
public în relaţiile internaţionale.
Pentru a fi guvernate de normele dreptului internaţional, relaţiile respective
trebuie să fie relaţii în care statele se manifestă ca titulare ale drepturilor lor
suverane.
3. Caracteristici ale dreptului internaţional public
5
În societatea internaţională, poziţia statelor este cea de egalitate juridică.
 Inegalităţile care apar în mod firesc între state nu determină, din punct de vedere
Drept al dreptului internaţional public, relaţii de subordonare între state, fiecare dintre
coordonator
ele beneficiind de atributul de stat suveran şi egal în drepturi cu celelalte.
Rezultă deci că dreptul internaţional public este un drept de coordonare
şi nu un drept de subordonare, cum este dreptul intern al statelor. Cu alte
cuvinte, în societatea internaţională nu există o ierarhie care să situeze un stat
de-asupra altora, ele fiind considerate – din punct de vedere juridic – egale în
drepturi.
Din raportarea dreptului internaţional public la dreptul intern al statelor,
rezulta anumite particularităţi ale dreptului internaţional public:
 Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea
internaţională nu există un organ legislativ internaţional situat
deasupra statelor, care să elaboreze o legislaţie internaţionala. Statele
sunt cele care creează normele internaţionale, prin acordul lor de voinţă,
exprimat în mod liber şi concretizat în tratate şi cutuma şi tot statele sunt
şi destinatarele acestor norme. Statele acceptă să îşi conformeze
comportamentul lor pe plan extern, în funcţie de normele dreptului
internaţional public.
 În societatea internaţională nu există organe executive,
asemănătoare guvernului, care să asigure aplicarea normelor dreptului
internaţional public în raporturile dintre subiectele acestuia. Aceasta
atribuţie revine tot statelor.
 În comunitatea internaţională, nu există organe judecătoreşti cu
competenţa generală şi obligatorie, care să intervină din oficiu instituind
sancţiuni, atunci când normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu
înseamnă că nu ar exista organisme internaţionale cu funcţii
jurisdicţionale, competenţa acestora fiind condiţionată de exprimarea
acordului expres al statelor aflate în cauză. Pentru ca un stat să poată
figura în calitate de parte în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, este
necesar consimţământul acestuia. În alte cazuri, pentru ca un stat să poată
fi tras la răspundere în faţa unei instanţe jurisdicţionale, acesta trebuie să
fie parte la tratatul care a instituit acea instanţă (Curtea Europeana a
Drepturilor Omului, Curtea Europeană de Justiţie ).
 Normele dreptului internaţional public nu prevăd în mod expres
6
sancţiuni pentru cazul nerespectării lor, spre deosebire de dreptul intern
al statelor, ceea ce nu înseamnă că aceste norme ar fi facultative. Dar,
întrucât statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin tratate
sau cutuma, se prezumă buna-credinţă a acestora în a le respecta. Deci,
respectarea normelor dreptului internaţional public nu se bazează în
principiu pe constrângere, deşi aceasta nu este exclusă în anumite cazuri.
4. Sancţiunile în dreptul internaţional public

Recurgerea la sancţiuni intervine în condiţiile în care un stat comite un act
sau un fapt ilicit, din punct de vedere al dreptului internaţional public, împotriva
unui alt stat sau atunci când încalcă o normă imperativă a dreptului internaţional
public (denumită de “jus cogens”).
Competenta de a constata că un anumit act sau fapt săvârşit de un stat
constituie un act ilicit şi de a aplica sancţiuni revine statelor şi Organizaţiei
Naţiunilor Unite (O.N.U.) sau altor organizaţii internaţionale regionale.
În cazul comiterii de către un stat a unui act ilicit împotriva altui stat, statul
victimă, după ce dovedeşte caracterul ilicit al actului, poate fi autorizat de către
organele O.N.U. sa aplice sancţiuni.
În cazul comiterii de către un stat, prin reprezentanţii săi, a unei crime
internaţionale, oricare dintre statele membre ale comunităţii internaţionale are
interesul să constate producerea actului ilicit şi să sancţioneze statul vinovat de
încălcarea ordinii publice internaţionale.
O.N.U. şi alte organizaţii internaţionale regionale, în numele societăţii
internaţionale şi în limitele mandatului primit din partea statelor membre prin

ripostă statutul organizaţiei (Carta O.N.U, etc) sunt abilitate să constate şi să
sancţiuni sancţioneze acte sau fapte ilicite ale statelor.
retorsiune
represalii  Sancţiunile aplicabile de către state pot să constea în riposta militara,
acte de retorsiune sau represalii.
Atacul armat din partea unui stat poate fi sancţionat prin ripostă militară de
către statul victimă, în baza dreptului la autoapărare prevazut de Carta O.N.U.
Tot în numele dreptului la autoapărare, statele pot să recurgă la acte de
retorsiune, constând în „acte neamicale considerate însa legitime, cum sunt:
ruperea relaţiilor diplomatice, revocarea privilegiilor diplomatice sau consulare,
instituirea unui embargo sau întreruperea unui ajutor economic, atunci când o
asemenea măsură nu încalcă prevederile unui tratat”
7
Represaliile sunt „acele acte ale unui stat care, desprinse e contextul în care
se desfăşoară, ar trebui considerate ilegale, dar care pot fi justificate uneori în
cazul în care acestea constituie un răspuns la conduita contrara dreptului
internaţional al altui stat. Represaliile pot avea un caracter politic, economic
sau juridic, dar nu pot avea un caracter militar”. Spre exemplu, un stat dispune
exproprierea masivă a unor bunuri aparţinând cetăţenilor altui stat, fără să acorde
despăgubirile legale, stabilite printr-un acord internaţional. Statul ai cărui
cetăţeni au fost prejudiciaţi în acest mod, poate replica prin exproprierea în
condiţii identice a bunurilor cetăţenilor statului care a încălcat acordul
internaţional şi care se afla pe teritoriul său.
 Organizaţiile internaţionale, prin organele lor, pot sa aplice anumite
sancţiuni, în cazul încălcării unor norme de drept internaţional public.
În cadrul O.N.U., Consiliul de Securitate este organul mandatat să aplice
sancţiuni.
Aplicarea sancţiunilor nu vizează, pedepsirea statului, ci, în primul rând,
restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.
Sancţiunile care pot fi aplicate, sunt de două tipuri:
 fără folosirea forţei armate (masuri de ordin politic şi economic)
 cu folosirea forţei armate (măsuri de ordin militar).
Din cadrul primei categorii de sancţiuni fac parte: întreruperea relaţiilor
economice şi a comunicaţiilor, sau ruperea relaţiilor diplomatice.
Din cadrul celei de-a doua categorii fac parte: demonstraţiile, blocadele sau
alte operaţiuni executate de forţe aeriene, maritime sau terestre, ale statelor
membre O.N.U.
Consiliul de Securitate intervine atunci când constată că o anumită situaţie
internaţională reprezintă:
- o ameninţare împotriva păcii,
- o încălcare a păcii sau
- un act de agresiune.
Cel mai frecvent, Consiliul de Securitate a apreciat ca o situaţie
internaţională care a reclamat aplicarea unei sancţiuni, reprezintă o ameninţare
împotriva păcii. În câteva cazuri doar s-a justificat calificativul de „încălcare a
păcii” (războiul Irak-Iran, războiul din Iugoslavia).
Alte situaţii internaţionale au fost apreciate ca reprezentând ameninţări
împotriva păcii: împiedicarea exercitării dreptului popoarelor la autodeterminare
8
(în Rodezia şi Namibia), terorism (în Libia), violarea drepturilor omului şi exod
masiv de populaţie peste graniţele naţionale (în Ruanda).
Sancţiunile aplicabile de către organizaţiile internaţionale regionale
pot să constea în:
• pierderea de către state a unor avantaje decurgând din calitatea lor
de membre ale organizaţiei;
• suspendarea temporară a dreptului de vot al statului în cadrul
organizaţiei;
• excluderea din organizaţie.
În cadrul Consiliului Europei, organul decizional - Comitetul de Miniştri -
poate dispune (la recomandarea Adunării Parlamentare), suspendarea dreptului
de vot al statului în cadrul organizaţiei sau excluderea unui stat membru dacă
acesta a încălcat în mod grav principiul statutar al organizaţiei – respectarea
drepturilor fundamentale ale omului.
Africa de Sud a fost exclusă temporar din cadrul Organizaţiei Internaţionale a
Muncii.
De asemenea, Fondul Monetar Internaţional poate să recurgă la aplicarea unor
sancţiuni sub forma neacordării sau retragerii unor credite.
5. FUNDAMENTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL îl constituie

acordul de voinţă al statelor.
Statele acceptă faptul că, un corp de norme juridice este absolut necesar
 pentru a le reglementa comportamentul în raporturile cu alte state şi entităţi
acord de voinţă
internaţionale. Atunci când apar state noi în societatea internaţională nu este
nevoie de o declaraţie de acceptare a dreptului internaţional public din partea
acestora. Dreptul internaţional în vigoare, în momentul apariţiei lor, le este – în
principiu – opozabil. Se admite, însă, dreptul statelor de a refuza aplicarea unor
cutume internaţionale, precum şi de a iniţia noi reguli cutumiare.
Realizarea acordului de voinţă al statelor, prin intermediul tratatelor, nu se
obţine în mod automat. Procedura de încheiere a tratatelor are un caracter
complex şi nu sunt excluse presiunile exercitate asupra statelor sau blocajele în
negocieri.
O mare parte din domeniile de interacţiune între state sunt reglementate de
dreptul internaţional. Exista totuşi un „domeniu rezervat”, o zonă în care
 9
domeniu rezervat
statelor li se acordă o largă libertate de acţiune, acest domeniu aparţinând
competentei lor naţionale exclusive şi care include:
o alegerea formei de stat;
o organizarea politicii interne;
o organizarea administrativ teritorială;
o apărarea şi securitatea naţională.
În acest domeniu nu este admisa nici o intervenţie exterioara, în numele
necesităţii respectării dreptului internaţional public.
Problema respectării drepturilor fundamentale ale omului în plan intern,
considerată în dreptul internaţional tradiţional ca aparţinând domeniului rezervat
al statului, face parte – în prezent – din domeniul cooperării internaţionale.
6. Raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern

Deşi dreptul internaţional şi dreptul intern sunt sisteme juridice distincte,
cele două sisteme se întrepătrund, în sensul că, în baza tratatelor internaţionale
pe care le încheie, statele sunt obligate sa ia anumite masuri pe plan intern
pentru a îndeplini obligaţiile internaţionale la care s-au angajat.
Pe de altă parte, în legislaţia internă a statelor există reglementari care
depăşesc cadrul lor naţional, regizând comportamentul lor pe plan extern. De
exemplu, normele interne prin care se desemnează organele statale cu atribuţii în
relaţiile internaţionale, procedurile de semnare şi ratificare a tratatelor, statutul
juridic al străinilor, normele legale privind recunoaşterea cetăţeniei.
În practica, se pune problema de a stabili care este impactul dreptului
internaţional asupra dreptului intern al statului, mai precis, de a ştii, în cazul
unui conflict între normele celor două sisteme de drept, care dintre acestea
prevalează.
În acest sens, în literatura juridica s-au conturat două teorii : teoria
dualista şi teoria monista.
 Conform teoriei dualiste (elaborata în doctrina germană şi
italiana, la sfârşitul sec.al XIX –lea şi începutul sec. XX), dreptul
internaţional şi dreptul intern reprezintă sisteme juridice cu
valoare egala, dar distincte, care acţionează pe planuri diferite,
având izvoare şi destinatari diferiţi. În consecinţă, cele două
sisteme juridice nu se pot intersecta în nici o situaţie, fiecare
dintre ele reglementând un domeniu specific de raporturi juridice.
10

dualism
Se susţine, de asemenea, ca poate să existe neconformităţi între

actele interne şi cele internaţionale, ceea ce în dreptul
contemporan nu este de acceptat.
 Teoria monista are la baza „ideea ansamblului normelor juridice

ale celor două sisteme de drept şi subordonarea unui drept fata de
 celalalt” şi cuprinde două variante:
monism
 monismul cu primatul dreptului intern asupra dreptului
internaţional;
 monismul cu primatul dreptului internaţional asupra dreptului
intern
Prima varianta, dominanta în doctrina sec. XIX, susţinând independenţa şi
suveranitatea deplină a statelor, încearcă sa demonstreze că dreptul internaţional
reprezintă o proiectare în sfera raporturilor dintre state a unor norme din
dreptul intern, dreptul internaţional derivând deci, din dreptul intern al fiecărui
stat. Cea de a două variantă a apărut ca o reacţie faţă de prima, susţinând că
dreptul internaţional public ar determina limitele competentelor dreptului intern
al statelor. Aceasta varianta porneşte de la concepţiile dreptului natural,
afirmând că ar exista o ordine juridică universală, superioară ordinilor juridice
naţionale, un adevărat „stat mondial”, care atribuie competenţe statelor în cadrul
acestei ordini juridice universale. Practica internaţională nu a confirmat această
teorie care neaga competenţele statului rezultând din suveranitatea acestuia.
În dreptul contemporan, se manifesta o tot mai accentuata determinare a
dreptului intern de către dreptul internaţional, fără ca vreuna din cele două teorii
sa se fi validat în totalitate.
Nu există însa o practica uniforma a statelor în acest sens, primatul unuia
sau a altuia dintre cele două sisteme juridice apreciindu-se pentru fiecare caz în
parte, în funcţie de prevederile constituţiilor naţionale, dar şi ale Convenţiei de la
Viena (1969) privind dreptul tratatelor, în care se afirmă: „O parte (n.n. statul) nu
poate invoca dispoziţiile dreptului sau intern pentru a justifica neexecutarea unui
tratat” (art.27).
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Tratate şi monografii.
11
1. ANGHEL, Ion M, Subiectele dreptului internaţional, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002.
2. PREDA-MĂTĂSARU, Aurel, Tratat de drept internaţional public, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2006.
3. BOLINTINEANU, Alexandru, NASTASE, Adrian, AURESCU, Bogdan -
Drept internaţional contemporan, Ed.All Beck, Bucuresti, 2000;
4. MAZILU, Dumitru, Drept internaţional public, Volumul 1, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2002;
5. MIGA-BESTELIU, Raluca- Drept internaţional. Introducere în dreptul
internaţional public, Ed. All Educaţional, Bucureşti,1998
6. REUTER, Paul.- Droit internaţional public, P.U.F., Paris,1993
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Precizați, care sunt caracteristicile dreptului internaţional public?
TEMĂ DE REFLECŢIE
Faptul că normele dreptului internaţional nu prevăd în mod expres

sancţiuni pune în discuţie caracterul de drept al acestei ramuri?
12
MODELE DE ÎNTREBĂRI
1. În ce constă obiectul dreptului internaţional public?

2. Care sunt particularităţile dreptului internaţional public, în raport cu dreptul
intern?
3. Definiţi noţiunea de „domeniu rezervat”.
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
1. Obiectul dreptului internaţional public îl constituie reglementarea

raporturilor dintre state, precum şi între acestea şi alte subiecte de drept
internaţional (organizaţii interguvernamentale etc.) şi stabilirea competenţelor, a
drepturilor şi obligaţiilor subiectelor dreptului internaţional public în relaţiile
internaţionale.
2 Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea

internaţională nu există un organ legislativ internaţional situat deasupra
statelor, care să elaboreze o legislaţie internaţionala. Statele sunt cele care creează
normele internaţionale, prin acordul lor de voinţă, exprimat în mod liber şi
concretizat în tratate şi cutuma şi tot statele sunt şi destinatarele acestor norme.
Statele acceptă să îşi conformeze comportamentul lor pe plan extern, în funcţie de
normele dreptului internaţional public.
În societatea internaţională nu există organe executive, asemănătoare
guvernului, care să asigure aplicarea normelor dreptului internaţional public în
raporturile dintre subiectele acestuia. Aceasta atribuţie revine tot statelor.
În comunitatea internaţională, nu există organe judecătoreşti cu
competenţa generală şi obligatorie, care să intervină din oficiu instituind
sancţiuni, atunci când normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu înseamnă
că nu ar exista organisme internaţionale cu funcţii jurisdicţionale, competenţa
acestora fiind condiţionată de exprimarea acordului expres al statelor aflate în
cauză. Pentru ca un stat să poată figura în calitate de parte în faţa Curţii
Internaţionale de Justiţie, este necesar consimţământul acestuia. În alte cazuri,
pentru ca un stat să poată fi tras la răspundere în faţa unei instanţe jurisdicţionale,
acesta trebuie să fie parte la tratatul care a instituit acea instanţă (Curtea
Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeană de Justiţie ).
Normele dreptului internaţional public nu prevăd în mod expres
sancţiuni pentru cazul nerespectării lor, spre deosebire de dreptul intern al
statelor, ceea ce nu înseamnă că aceste norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele
sunt cele care creează normele internaţionale, prin tratate sau cutuma, se prezumă
buna-credinţă a acestora în a le respecta. Deci, respectarea normelor dreptului
internaţional public nu se bazează în principiu pe constrângere, deşi aceasta nu
este exclusă în anumite cazuri.
3. Reprezintă o zonă în care statelor li se acordă o largă libertate de acţiune, acest
domeniu aparţinând competentei lor naţionale exclusive şi care include:
o alegerea formei de stat;
o organizarea politicii interne;
o organizarea administrativ teritorială;
13
o apărarea şi securitatea naţională.
În acest domeniu nu este admisa nici o intervenţie exterioara, în numele
necesităţii respectării dreptului internaţional public.
CAPITOLUL II
IZVOARELE DREPTULUI
INTERNAŢIONAL
14
1. Cuprins
2. Obiectiv general
8. Modele de teste
Cuprins
 Noţiunea de izvor al dreptului internaţional
 Categorii de izvoare
 Codificarea dreptului internaţional
 Ierarhia normelor în dreptul internaţional public contemporan
 Normele imperative ale dreptului internaţional (jus cogens
 Obiectiv general: Cunoaşterea surselor normelor dreptului

 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind

specificul izvoarelor dreptului internaţional public şi ierarhia acestora
= 3 ore
CAPITOLUL II
IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL
1. Noţiunea de izvor al dreptului internaţional

Izvoarele dreptului internaţional sunt forme specifice de exprimare a
normelor acestui drept, care rezulta din acordul de voinţă al statelor.
Ele sunt deci surse ale normelor dreptului internaţional public sau
mijloace juridice de exprimare a acestora.
2. Categorii de izvoare
15
În lipsa unei dispoziţii concrete în acest sens, punctul de plecare în
stabilirea izvoarelor dreptului internaţional este art.38 din Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie, care, stabilind dreptul pe care îl aplică Curtea,
identifică principalele izvoare şi oferă o ierarhizare a acestora.
Se disting astfel, ca izvoare principale – tratatul şi cutuma, iar ca
mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului internaţional public -
hotarârile judecătoreşti şi doctrina.
Statutul Curţii alătură acestor categorii de izvoare - “echitatea”,
considerată ca potenţial izvor de drept.
În doctrina juridica contemporana se afirma că aceste categorii prevăzute
de Statutul Curţii nu epuizează lista izvoarelor dreptului internaţional public,
adăugând izvoarelor enumerate alte două categorii:
• actele adoptate de organizaţiile internaţionale
• unele dintre actele unilaterale ale statelor.
Principalele izvoare ale dreptului internaţional sunt, aşadar, tratatul şi
cutuma.
 A. Tratatul internaţional
tratat Tratatul internaţional reprezintă – în sens larg – un acord sau o înţelegere care
se încheie între membrii comunităţii internaţionale şi care este destinată sa
producă efecte de drept internaţional.
În perioada de început a evoluţiei dreptului internaţional public, cutuma
reprezenta mijlocul principal de exprimare a normelor sale juridice, dar după cel
de-al doilea război mondial, ca urmare a încheierii unui mare număr de tratate
internaţionale care au marcat sfârşitul războiului, tratatul devine mijlocul cel mai
frecvent de exprimare a normelor dreptului internaţional.
Primatul acestei categorii de izvoare (tratatele) asupra altora reprezintă şi
un efect al apariţiei de noi state şi organizaţii interguvernamentale pe scena vieţii
internaţionale, raporturile între acestea concretizându-se în tratate. Totodată, s-a
extins numărul tratatelor multilaterale, cu caracter universal, care reglementează
din punct de vedere juridic, domenii de interes general al comunităţii
internaţionale, cum sunt cel al păcii şi securităţii internaţionale (Carta O.N.U), al
drepturilor fundamentale ale omului (Pactele O.N.U. din 1996), al dezvoltării
economice şi comerţului internaţional (Statutele F.M.I. şi B.I.R.D).
Tratatul constituie principala formă de creare a normelor dreptului
internaţional, putând reglementa cu precizie şi uşor de dovedit domenii
16
complexe ale colaborării şi permiţând formarea normelor de drept într-un
interval scurt de timp.
În doctrina juridica s-a ridicat problema de a stabili dacă orice tratat
internaţional poate fi considerat izvor de drept.
În acest sens, trebuie sa se facă distincţie între tratatele licite şi cele ilicite.
Un tratat licit este cel încheiat cu respectarea normelor dreptului internaţional
public. Tratatul ilicit este acel tratat care încalcă norme de drept internaţional
imperative (de “jus cogens”), sau este nul, ca urmare a existentei unor vicii de
consimţământ la încheierea sa.
S-a conchis că, numai tratatele licite şi aflate în vigoare pot să constituie
izvoare de drept internaţional public.
Tratatele internaţionale, ca izvoare de drept internaţional public, se
caracterizează prin următoarele trăsături:
 concretizează cu precizie acordul de voinţă al statelor, stabilind
drepturile şi obligaţiile juridice ale acestora;
 permit adaptarea dreptului internaţional la dinamica schimbărilor
ce intervin în cadrul comunităţii internaţionale, prin posibilitatea
formulării de amendamente sau a revizuirii textului lor.
B. Cutuma
Cutuma, considerată cel mai vechi izvor de drept internaţional, reprezintă
 o practică generală, constantă, relativ îndelungată şi repetată a statelor,
cutumă considerată de ele ca având forţa juridică obligatorie.

Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie o defineşte ca “dovadă a unei
practici generale, acceptată ca drept”.
Prin urmare, pentru ca o practică a statelor sau a altor subiecte de drept
internaţional sa fie considerată cutuma, potrivit dreptului internaţional, aceasta
trebuie sa întrunească cumulativ elemente de ordin material şi subiectiv:
• sa aibă un caracter nescris şi general, relativ îndelungat şi repetat;
• sa fie acceptata de către subiectele dreptului internaţional public ca o
regulă de conduita cu forţa juridica obligatorie.
Prin aceste elemente, cutuma se deosebeşte de alte practici, cum sunt obiceiul şi
curtoazia internaţionala. Practicile menţionate nu au caracter obligatoriu, fiind
lipsite de recunoaştere juridica şi nu atrag răspunderea internaţionala a statelor în
cazul nerespectării lor.
17
Unele uzanţe s-au transformat în timp în reguli cutumiare (de exemplu
imunităţile şi privilegiile diplomatice); de asemenea, unele reguli cutumiare au
devenit simple uzanţe (anumite reguli de ceremonial aplicate diplomaţilor).
În practică, s-a ridicat problema de a stabili numărul statelor care trebuie
întrunit pentru ca o practica sa devina cutuma. În jurisprudenţa sa, Curtea
Internaţionala de Justiţie a afirmat că este nevoie de “o participare largă şi
reprezentativă din partea statelor însă nu de totalitatea statelor care formează
societatea internaţionala la un moment dat.” (cazul Platoului continental al Marii
Nordului, hot. C.I.J. din 20.02.1969).
Este posibilă formarea unor cutume chiar pe o arie geografică limitată, cum
sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale.
În ceea ce priveşte timpul necesar formării unei cutume, acesta poate fi şi
mai scurt (câţiva ani) cu condiţia ca practica statelor să fi fost frecventă şi
uniformă. În acest mod s-au format aşa zisele “cutume sălbatice”, cum este
dreptul popoarelor la decolonizare.
Obligaţia de a dovedi existenta unei cutume incumbă statului care o invocă,
fie pentru a se apăra împotriva unei pretenţii a altui stat, fie pentru a revendica un
drept propriu.
Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei norme
 cutumiare:
ex de norme
cutumiare - acte interne ale statului (acte ale ministerelor, note diplomatice, declaraţii de
politica externa, corespondenta diplomatica, alte acte normative interne cu
condiţia sa producă efecte pe plan extern);
- clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de către alte state decât cele
care sunt părţi la tratat;
- practica generală a organizaţiilor internaţionale ( de exemplu, regula potrivit
căreia abţinerea voluntara de la vot a unui membru permanent al Consiliului de
Securitate al O.N.U. nu constituie un obstacol în adoptarea unei rezoluţii, s-a
impus ca o cutuma internaţionala).
Raportul dintre tratat şi cutuma
În ceea ce priveşte raportul dintre tratat şi cutumă, din practica Curţii
Internaţionale de Justiţie, se desprind câteva reguli:
 normele prevăzute în tratate pot fi acceptate şi aplicate de alte
state terţe de tratat sau pot fi impuse acestora ca reguli cutumiare;
18
 tratatele şi cutumele care au acelaşi conţinut pot să existe în
paralel;
 în caz de dubiu, tratatele se interpretează potrivit dreptului
cutumiar, a cărui norma, dacă are caracter imperativ va avea
prioritate fata de tratat
Trebuie precizat însă, că dacă un stat a manifestat în mod sistematic şi explicit o
atitudine de respingere a unei cutume internaţionale, aceasta nu îi poate fi
opozabila.
C. Hotărârile judecătoreşti
Nu creează propriu-zis norme de drept, ci contribuie doar la precizarea
corectă a unei norme de drept internaţional.
Pot fi incluse în aceasta categorie:
 - Jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie, cu precizarea ca hotărârile

jurisprudenţa acestei instanţe internaţionale au forţă juridica obligatorie doar pentru părţile din
litigiu şi pentru cauza în care se pronunţă;
- Hotărârile tribunalelor arbitrale internaţionale;
- Hotărâri ale unor tribunale naţionale, pronunţate în litigii care ridică probleme
de drept internaţional.
D. Doctrina
Din doctrină fac parte lucrările ştiinţifice ale unor specialişti în domeniu,
 cât şi operele unor foruri ştiinţifice internaţionale cum sunt: Asociaţia de Drept
doctrina
Internaţional, Institutul de Drept Internaţional, Comisia de Drept Internaţional a
O.N.U., precum şi opiniile separate ale judecătorilor Curţii Internaţionale de
Justiţie anexate deciziilor Curţii.
În jurisprudenţa instanţelor internaţionale, doctrina s-a invocat adesea ca
dovadă a existenţei unei norme şi nu ca sursă a dreptului internaţional.
E. Actele organizaţiilor internaţionale

Cei mai mulţi autori consideră această categorie de acte ca reprezentând un
izvor secundar, derivat al dreptului internaţional public, în virtutea faptului că
organizaţiile internaţionale guvernamentale sunt subiecte derivate de drept, fiind
creaţia statelor.
19
Actele constitutive ale organizaţiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului
Europei etc) stabilesc forţa juridica a actelor pe care le adoptă organizaţia.
Statutele prevăd, de regulă, două categorii de acte ale organelor unei
organizaţii internaţionale:
• acte ce se referă la organizarea şi funcţionarea internă a organizaţiei şi
care au un caracter obligatoriu;
• acte care se adresează statelor membre şi care cuprind norme de
comportament cerute pentru realizarea scopului organizaţiei; acestea
 sunt fie obligatorii, fie facultative.
decizii Consiliul de Securitate al O.N.U. adopta rezoluţii obligatorii pentru statele
 membre O.N.U., organele Uniunii Europene adopta decizii, regulamente,
rezoluţii directive cu caracter obligatoriu, Adunarea Generală O.N.U. şi Adunarea
 Parlamentară a Consiliului Europei adopta recomandări.
recomandări Chiar dacă recomandările, prin natura lor, nu constrâng, din punct de vedere
juridic, statele destinatare, ele nu pot fi totuşi considerate simple îndemnuri,
 întrucât acestea şi-au asumat, în momentul aderării la organizaţie, angajamentul
recunoaşterea
de a concura la realizarea scopului înscris în statut.
F. Actele unilaterale ale statelor

Sunt luate în considerare acele acte ale statelor care produc efecte juridice
în planul relaţiilor internaţionale: declaraţia, recunoaşterea, protestul şi
renunţarea.
 a) Declaraţia este actul prin care un stat face cunoscută altor state poziţia
protestul
sa în legătură cu o anumită situaţie şi este în măsura să angajeze acel stat pe plan
extern. De exemplu, declaraţia statului prin care acceptă jurisdicţia obligatorie a
 Curţii Internaţionale de Justiţie, sau declaraţiile unor state de stabilire a unor
declaraţie
 drepturi exclusive şi suverane asupra platoului continental (acestea din urmă au
renunţarea determinat formarea unor norme cutumiare în domeniu – vezi, Proclamaţia
Truman –1946);
b) Recunoaşterea este actul prin care un stat constata apariţia unui nou
subiect de drept internaţional (un alt stat, o organizaţie internaţionala) sau a altor
categorii (guvern, naţiune care luptă pentru dobândirea independentei sau
insurgenţii dintr-un război civil) şi prin care îşi manifestă dorinţa de a stabili cu
acestea relaţii oficiale; printr-un asemenea act pot fi recunoscute noi reguli de
drept internaţional;

echitatea 20
c) Protestul este o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia
poziţie împotriva acţiunilor unui alt stat care încalcă drepturile sale legitime,
atrăgându-i atenţia asupra responsabilităţii sale sau solicitându-i reparaţii pentru
prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest poate fi împiedicată, totodată,
formarea unei noi reguli cutumiare.
d) Renunţarea este actul prin care un stat abandonează voluntar, total sau
parţial, anumite drepturi pe care le dobândise în baza unor tratate internaţionale.
De exemplu, renunţarea unui stat la imunitatea de jurisdicţie şi de execuţie, pentru
a putea obţine un credit important de pe piaţa financiară internaţionala şi a
răspunde în cazul nerambursării la timp a creditului.
G. Echitatea
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede dreptul acestei instanţe de
a soluţiona un litigiu în conformitate cu principiul echităţii (“ex aequo et bono”),
dacă părţile la acea cauză sunt de acord.
Aceasta prevedere semnifică faptul că, atunci când părţile unui litigiu
încredinţează “judecătorului internaţional” soluţionarea cauzei conform
principiului echităţii, ele conferă instanţei puteri excepţionale.
Într-un asemenea caz, judecătorul va propune o soluţie bazată pe fapte şi
nu pe dreptul pozitiv, pe care o consideră justă şi conformă intereselor părţilor în
cauza.
Recurgerea la echitate nu înseamnă nerespectarea normelor imperative ale
dreptului internaţional public. Totuşi, o hotărâre judecătorească pronunţată în baza
principiilor echităţii poartă un grad de subiectivitate, chiar dacă se pretinde a fi o
soluţie dreaptă, întrucât nu se fondează pe normele dreptului internaţional.
Practic, judecătorul internaţional are posibilitatea, fie să completeze un vid
normativ, fie să atenueze rigorile unei norme internaţionale dacă situaţia concreta
o impune. Pentru a evita comiterea unor eventuale abuzuri, acest principiu are un
domeniu restrâns de aplicare (conflicte politice sau teritoriale), fiind necesar
consimţământul expres al părţilor în cauză.
Privita ca izvor de drept, echitatea poate constitui un fundament moral
pentru regulile juridice şi un principiu de drept, alături de cel al bunei-credinţe.
3. Codificarea dreptului internaţional
21
Codificarea în dreptul internaţional reprezintă operaţiunea de grupare şi
sistematizare a normelor dreptului internaţional public, în scopul asigurării
unităţii acestor norme, a precizării conţinutului lor şi a înlăturării eventualelor
contradicţii dintre ele.
Obiectul codificării l-a constituit, în primul rând, normele cutumiare.
Codificarea este de două tipuri - neoficială şi oficială.
Codificarea neoficiala este rezultatul cercetării ştiinţifice, respectiv
doctrina juridică. Deşi aceasta nu este obligatorie pentru state, ea poate oferi
elemente utile codificării oficiale, practicii statelor şi jurisprudenţei internaţionale.
Codificarea oficială se realizează prin acordul statelor, în cadrul
organizaţiilor internaţionale sau al conferinţelor şi are un caracter obligatoriu. În
cadrul O.N.U. s-a creat un organism specializat cu atribuţii în domeniul codificării
dreptului internaţional – Comisia de Drept Internaţional, formată din experţi cu
pregătire juridică.
Codificări cu valoare deosebita sunt considerate: Convenţiile asupra
dreptului marii (Geneva, 1958), Convenţia privind relaţiile diplomatice (Viena,
1961), Convenţia asupra relaţiilor consulare (Viena, 1963), Convenţia privind
dreptul tratatelor (Viena , 1969).
4. Ierarhia normelor în dreptul internaţional public contemporan

  O prima ierarhizare a izvoarelor dreptului internaţional public se
ierarhia poate stabili între dispoziţiile Cartei O.N.U. şi cele ale tratatelor încheiate
de statele membre ale organizaţiei.
În cazul unui conflict între dispoziţiile acestora se vor aplica prioritar
prevederile Cartei O.N.U.
 O altă ierarhizare este posibilă între normele universale (normele
din tratate cu caracter general, universal) şi cele particulare, cu primatul
primelor.
 În dreptul internaţional contemporan operează distincţia între
norme imperative (de jus cogens) şi norme dispozitive.
Majoritatea normelor existente sunt norme dispozitive, adică cele care
permit derogarea de la prevederile lor, prin acordul părţilor.
5. Normele imperative ale dreptului internaţional (jus cogens)

A. Noţiune
22
Sunt acele norme de drept internaţional general situate pe o categorie
superioară, atât faţă de alte norme de drept internaţional general, de la care statele
pot deroga - numite norme dispozitive- cât mai ales faţă de normele cu caracter
 restrâns - bilaterale sau plurilaterale - care nu pot fi în conflict cu cele imperative.
Norme
imperative (jus Sancţiunea pentru o asemenea situaţie ar fi nulitatea actului prin care
cogens)
statul ar încerca să deroge de la normele imperative.
Potrivit Convenţiei de la Viena din 1969 privind Dreptul tratatelor,
normele imperative sunt “norme acceptate şi recunoscute de comunitatea
internaţională a statelor în ansamblul său ca norme de la care nu este permisă
nici o derogare şi care nu pot fi modificate decât printr-o nouă normă de drept
internaţional general având acelaşi caracter” (art. 53).
Potrivit aceleiaşi Convenţii (art. 64), este nul orice tratat care în
momentul încheierii sale vine în conflict cu o normă imperativă a dreptului
internaţional.
B. Categorii
Doctrina a identificat trei categorii de norme care compun normele
imperative ale dreptului internaţional:
 principiile fundamentale ale dreptului internaţional;
 norme care vizează drepturi ale tuturor statelor în domenii care
nu au ca obiect suveranitatea statelor (libertatea mărilor, interzicerea
pirateriei);
 o serie de norme cu caracter umanitar, pe care ansamblul statelor
le consideră indispensabile pentru a garanta respectarea drepturilor
 elementare la viaţă şi demnitate umană (interzicerea genocidului, a
Principii fundamentale sclavajului, legile şi obiceiurile războiului).
C. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional reprezintă “norme
juridice de aplicaţie universală, cu un nivel maxim de generalitate şi cu un
caracter imperativ, care dau expresie şi protejează o valoare fundamentala în
raporturile dintre subiectele de drept internaţional.”
Aceste principii, consacrate în Carta O.N.U., au fost afirmate şi în
Declaratia Adunarii Generale O.N.U. din 1976 asupra principiilor dreptului
internaţional, fiind considerate norme imperative (de “jus cogens” ) de la care
statele nu pot deroga prin convenţii contrare.
23
Enumerarea principiilor
 Principiul nerecurgerii la forţa sau la ameninţarea cu forţa în
relaţiile dintre state sau principiul neagresiunii.
În virtutea acestui principiu, războiul de agresiune este considerat o “crima
împotriva umanităţii”.
 Principiul soluţionării paşnice a diferendelor.
 Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state.
Acest principiu, în dreptul contemporan, nu mai constituie un principiu de
strictă interpretare, multe domenii care au fost considerate în dreptul internaţional
tradiţional ca aparţinând competenţei exclusive a statului fiind transpuse în cadrul
cooperării internaţionale (de exemplu, problema respectării drepturilor
fundamentale ale omului).
 Principiul cooperării internaţionale
 Dreptul popoarelor la autodeterminare
Acest principiu nu trebuie interpretat ca “autorizând sau încurajând o acţiune (…)
care ar dezmembra în total sau în parte, integritatea teritoriala sau unitatea politica
a unui stat suveran şi independent(…)” .
 Principiul egalităţii suverane a statelor
 Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale
 Principiul pacta sunt servanda
Actul final de la Helsinki (1975) adoptat în cadrul Conferinţei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (în prezent O.S.C.E) adaugă principiilor
menţionate, altele trei:
 principiul inviolabilităţii frontierelor;
 principiul integrităţii teritoriale
 principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.
Bucureşti, 2002.
24
3. BOLINTINEANU, Alexandru, NASTASE, Adrian, AURESCU, Bogdan
- Drept internaţional contemporan, Ed.All Beck, Bucuresti, 2000;
4. MAZILU, Dumitru, Drept internaţional public, Volumul 1, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2006;
6. REUTER, Paul.- Droit internaţional public, P.U.F., Paris,1993
1. Precizați care sunt categoriile de norme de jus cogens şi care este, în opinia
dvs., importanța acestora în dreptul internaţional ?
TEMĂ DE REFLECŢIE
Există diferenţă de forţă juridică între tratat şi cutumă ca izvoare ale

dreptului internaţional?
25
1. Care este documentul care stabileşte categoria izvoarelor dreptului
internaţional?
2. Enumeraţi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o cutumă ca să poată
constitui izvor de drept.
3. Care sunt normele imperative ale dreptului internaţional?
1. În lipsa unei dispoziţii concrete în acest sens, punctul de plecare în stabilirea

izvoarelor dreptului internaţional este art.38 din Statutul Curţii Internaţionale
de Justiţie, care, stabilind dreptul pe care îl aplică Curtea, identifică principalele
izvoare şi oferă o ierarhizare a acestora
2. Pentru ca o practică a statelor sau a altor subiecte de drept internaţional

sa fie considerată cutuma, potrivit dreptului internaţional, aceasta trebuie sa
întrunească cumulativ elemente de ordin material şi subiectiv:
• sa aibă un caracter nescris şi general, relativ îndelungat şi repetat;
• sa fie acceptata de către subiectele dreptului internaţional public ca o
regulă de conduita cu forţa juridica obligatorie.
3. Doctrina a identificat trei categorii de norme care compun normele

imperative ale dreptului internaţional:
- principiile fundamentale ale dreptului internaţional;
- norme care vizează drepturi ale tuturor statelor în domenii care nu au ca
obiect suveranitatea statelor (libertatea mărilor, interzicerea pirateriei);
- o serie de norme cu caracter umanitar, pe care ansamblul statelor le consideră
indispensabile pentru a garanta respectarea drepturilor elementare la viaţă şi
demnitate umană (interzicerea genocidului, a sclavajului, legile şi obiceiurile
războiului).
CAPITOLUL III
SUBIECTELE DREPTULUI
INTERNAŢIONAL
1. Cuprins
2. Obiectiv general
26
8. Modele de teste
Cuprins
 Noţiune şi categorii
 Statul ca subiect al dreptului internaţional
 Organizaţiile internaţionale
 Naţiunile şi popoarele care lupta pentru eliberare
 Persoanele fizice
 Recunoaşterea în dreptul internaţional
 Succesiunea statelor
 Obiectiv general: Cunoaşterea destinatarilor normelor dreptului


condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o entitate pentru a putea fi
considerată subiect al dreptului internaţional.
= 3 ore
CAPITOLUL III
SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL
1. Noţiune şi categorii
Subiectele dreptului internaţional public sunt “entităţi participante la viata
internaţionala, cu drepturi şi obligaţii directe”. Cu alte cuvinte, subiectele dreptului
 internaţional public reprezintă acele entitati care participa la raporturi juridice,

Subiect de drept reglementate de normele acestui drept.
internaţional A fi subiect de drept internaţional înseamna a beneficia de personalitate
juridica internaţionala, ceea ce presupune capacitatea de a fi titular de drepturi şi
obligaţii cu caracter internaţional.
Personalitatea juridică internaţională se diferenţiază pentru fiecare dintre
participanţii la raporturile juridice internaţionale:
27
- statele , considerate subiecte originare, tipice, primare;
- organizaţiile internaţionale guvernamentale, calificate drept subiecte
derivate;
- naţiunile sau popoarele care luptă pentru cucerirea independentei, subiecte
cu personalitate juridica limitata şi tranzitorie, până la formarea statului
independent;
- alte entitati care participa la raporturi juridice internaţionale, dar a căror
personalitate juridica nu este recunoscuta în dreptul internaţional public -
persoanele fizice şi organizaţiile neguvernamentale.
2. Statul ca subiect al dreptului internaţional

A. Suveranitatea statului
Indiferent de întinderea teritorială, numărul populaţiei, forţa economică,
statele au personalitate juridică internaţională, putere de comandament. Statul şi nu
naţiunea (suma naţionalilor) beneficiază de personalitate juridică internaţională.
Statul suveran ocupă o poziţie dominantă între subiectele de drept
internaţional public şi aceasta, pentru că, mult timp a reprezentat unicul subiect al
acestui drept şi este singurul care posedă capacitatea de a-şi asuma totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional.
Calitatea de subiect de drept a statului derivă din suveranitatea sa,
independent de faptul că celelalte state le recunosc sau nu această calitate.
Suveranitatea este cea care conferă statului personalitate juridica
internaţionala, adică aptitudinea de a acţiona în cadrul comunităţii internaţionale,
prin exercitarea drepturilor şi asumarea de obligaţii.
Suveranitatea este un “atribut al puterii de stat” de a fi dotată cu
autonomie totală şi competenţă nelimitată.
În virtutea atributului de suveranitate, statul îşi exercita autoritatea pe două
planuri: pe plan intern, el are dreptul de a exercita puterea asupra cetăţenilor şai,
precum şi asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul şi sub jurisdicţia sa,
edictând legi şi aplicând sancţiuni în cazul nerespectării lor, iar pe plan extern, are
dreptul de a reprezenta naţiunea şi a o angaja în raporturi cu alte naţiuni .
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ o entitate pentru a
putea constitui un stat sunt:
 populaţie permanentă;
 un teritoriu determinat
28
 un guvern independent şi o ordine socială, politică şi juridică.
B. Drepturile şi obligaţiile statelor

Unele dintre drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor au fost
menţionate în Convenţia de la Montevideo (1933), care reprezintă actul constitutiv
al Organizaţiei Statelor Americane (O.S.A.) şi în Carta drepturilor şi obligaţiilor
economice ale statelor (O.N.U., 1974).
 Dintre drepturile statelor se reţin:
drepturile statelor o dreptul la existenta şi suveranitate;
o dreptul la pace şi securitate;
o egalitatea în drepturi;
o dreptul de a participa la viata internaţionala;
o dreptul la legitima apărare în cazul comiterii unui act ilicit sau a
unui act de agresiune din partea altor state;
o dreptul la autodeterminare, implicând dreptul de a alege şi de a
organiza în mod liber sistemul politic şi de a dispune nestingherit de
resursele sale economice şi naturale;
o dreptul la dezvoltare şi progres.
Conform reglementarilor de drept internaţional, statele beneficiază de
imunitate de jurisdicţie a lor şi a bunurilor lor, în faţa organelor judecătoreşti ale
altor state. Acesta reprezintă un drept la care statul poate sa renunţe, în anumite
împrejurări.
Obligaţiile statelor au la baza, în primul rând, respectarea principiilor
 fundamentale ale dreptului internaţional public şi consta în:
obligaţiile statelor
o obligaţia de a nu recurge la folosirea forţei sau la ameninţarea cu
forţa în relaţiile interstatale;
o obligaţia de a respecta inviolabilitatea frontierelor;
o obligaţia de a rezolva orice diferend pe cale paşnică ;
o obligaţia de a îndeplini cu buna-credinta obligaţiile internaţionale
rezultând din tratate;
o obligaţia de a proteja mediul.
C. Forme de organizare a statelor

În societatea internaţionala există mai multe tipuri de state:
29
• state unitare, cele care au un sistem unic de organe supreme ale
 puterii şi administraţiei de stat şi reprezintă subiecte unice de
tipuri de state
drept;
• uniuni de state, reprezentând forme de asociere a două sau mai
multe state independente. Cele mai reprezentative uniuni de
state sunt confederaţiile şi federaţiile.
• statul permanent neutru, care are un statut propriu.
Confederaţiile sunt acele uniuni de state în cadrul cărora statele membre
îşi păstrează calitatea de subiecte de drept, fiind state independente care îşi conduc
singure relaţiile internaţionale.
Statele uniunii instituie organe comune, care centralizează şi coordonează
activitatea acestora în anumite domenii. De exemplu, Comunitatea Statelor
Independente (C.S.I.) se apropie de modelul unei confederaţii regionale, constituita
în baza unui acord - Acordul de la Minsk (1991) - încheiat între statele fostei
U.R.S.S. şi cuprinde în structura sa mai multe organe: Consiliul Şefilor de State
care este organul decizional suprem, Consiliul Şefilor de Guverne, Comitetul de
coordonare şi consiliere – organ permanent executiv, Consiliul Miniştrilor
Afacerilor Externe, care coordonează politica externa a statelor membre, Consiliul
Miniştrilor Aparerii – responsabil de coordonarea politicii militare a statelor
membre, un Stat Major, Consiliul comandanţilor trupelor frontaliere, Tribunalul
afacerilor economice, Banca interstatala şi un Secretariat executiv.
Prin tratatele încheiate la nivel de confederaţie, statele membre vizează sa
creeze o uniune economica în care sa fie asigurata libera circulaţie a mărfurilor, a
capitalului, a serviciilor şi a persoanelor din aceasta zona, precum şi asigurarea
unei zone de liber schimb
De cele mai multe ori, confederaţia este o forma de tranziţie înspre
constituirea unei federaţii. Este cazul S.U.A., care, înainte de a deveni un stat
federativ a prezentat forma unei confederaţii.
Federaţiile reprezintă uniuni de state care au renunţat la independenţa lor,
 transferând calitatea de subiect de drept statului federal.
federaţie
Statele membre îşi păstrează competenta de a administra strict probleme de
interes local, statul federal fiind cel care le conduce relaţiile externe. Este cazul
Belgiei, a Elveţiei etc.
O situaţie particulara este cea a statului permanent neutru, care dispune de
o capacitate limitata de a-şi asuma drepturi şi obligaţii, determinată de statutul sau
30
specific. State cu neutralitate permanenta sunt Elveţia şi Austria.
Neutralitatea unui stat trebuie să rezulte din acte interne ale acestuia – legi
 şi dispoziţii constituţionale.
neutralitate
Statului neutru îi revin obligaţii specifice:
 de a nu participa la alianţe militare, politice sau economice care
urmăresc pregătirea unui război;
 de a nu permite folosirea teritoriului lor drept teatru al unor operaţiuni
militare, sau ca loc de depozitare a muniţiilor, armamentului şi a
trupelor militare;
 de a colabora activ cu celelalte state pentru asigurarea păcii şi
securităţii internaţionale.
Statul neutru are dreptul la autoapărare individuala şi colectivă, precum şi
de a acorda sprijin statului victima, în cazul unui război. Acest din urma drept îi
este recunoscut statului neutru, care, în societatea contemporana, nu mai este
“ţinut” de obligaţia de imparţialitate.
Statul neutru are, de asemenea, dreptul de a fi membru al ONU,
considerându-se că aceasta nu vine în conflict cu statutul de neutralitate.
 3. Organizaţiile internaţionale
organizaţii
internaţionale Organizaţiile internaţionale au o personalitate juridica limitata prin
statutul lor de funcţionare, fiind îndreptăţite sa îşi asume doar acele drepturi şi
obligaţii care concura la realizarea scopului pentru care au fost înfiinţate.
Totodată, reprezintă subiecte de drept derivate, întrucât sunt creaţia statelor
- a subiectelor originare - care le conferă calitatea de subiecte de drept, prin statut.
Personalitatea juridica internaţională a organizaţiilor guvernamentale se
manifestă pe plan intern şi pe plan internaţional şi constă în:
 dreptul de a-şi coordona activitatea organelor interne,
 dreptul de a încheia tratate,
 de a înfiinţa misiuni diplomatice permanente şi de a accepta
funcţionarea unor asemenea misiuni ale statelor pe lângă ele (drept
de legaţie activa şi pasiva),
 dreptul organizaţiilor şi a funcţionarilor acestora de a beneficia la
imunitati şi privilegii diplomatice,
 dreptul de a acţiona pe plan internaţional împotriva unui alt subiect
31
de drept şi
 obligaţia de a răspunde în fata unor instanţe internaţionale.
Personalitatea juridica a organizaţiilor este opozabila şi faţă de statele care
nu sunt membre ale organizaţiei.
4. Naţiunile şi popoarele care lupta pentru eliberare

 După cel de-al doilea război mondial, dreptul internaţional public a
mişcările de consacrat dreptul la autodeterminare a popoarelor aflate sub dominaţia coloniala.
eliberare naţională
În acest mod s-a legalizat lupta lor de eliberare naţionala în vederea constituirii ca
stat independent.
Popoarelor care lupta pentru independenta li s-a recunoscut calitatea de
subiecte de drept internaţional public, dar cu caracter limitat şi tranzitoriu,
aceasta calitate existând pana la constituirea statului independent care va deveni
subiect cu personalitate juridica deplina.
Personalitatea lor juridica internaţionala se dobândeşte din momentul în
care îşi creează organe proprii ce exercita funcţii de putere publica.
Pentru a exista ca subiecte de drept, nu este nevoie de recunoaşterea
statelor.
Poporul care lupta pentru independenţă se bucură de:
 dreptul de a încheia tratate internaţionale,
 de a întreţine relaţii oficiale internaţionale,
 de a primi ajutoare din partea statelor şi a organizaţiilor internaţionale,
 de a participa la crearea dreptului internaţional public.
5. Persoanele fizice
Dreptul internaţional public – drept esenţialmente interstatal - nu
recunoaşte persoanei fizice calitatea de subiect de drept în ordinea internaţionala.
 Se apreciază, în literatura de specialitate că participarea individului la viata
persoanele fizice
internaţională este mediatizată de către stat.
Statul, prin semnarea şi ratificarea tratatelor internaţionale constituie în
favoarea individului drepturi şi obligaţii, exprimându-şi în acest mod
consimţământul ca persoana fizică sa acţioneze în cadrul relaţiilor internaţionale.
Problema recunoaşterii calităţii de subiect de drept în favoarea individului
se menţine controversată. Rolul individului în dreptul internaţional se discuta în
legătura cu domeniul dreptului internaţional penal şi al dreptului internaţional al
32
drepturilor omului Astfel:
 individul poate fi subiect al răspunderii penale în cazul comiterii
unor fapte, considerate infracţiuni prin convenţiile internaţionale
(de exemplu, genocidul), prin care statele se obliga să incrimineze
şi să pedepsească aceste fapte în legea interna.
În baza unor astfel de reglementări, persoana fizică se supune de fapt
jurisdicţiei interne a statului. Însa pentru comiterea crimelor de război sau a
crimelor împotriva păcii şi umanitarii, care constituie infracţiuni cu caracter
internaţional, răspunderea individului se angajează pe plan internaţional, în fata
instanţelor jurisdicţionale.
 Doar dreptul internaţional al drepturilor omului recunoaşte

subiectelor de drept intern – persoane fizice, juridice sau grupuri de
particulari - personalitatea juridica internaţionala, manifestata prin
dreptul acestora de a acţiona la nivel internaţional, prin intermediul
petiţiilor, al comunicărilor sau al recursurilor cu caracter
contencios, înaintate unor instituţii jurisdicţionale sau altor organe
internaţionale.
În fata Curţii Europene a Drepturilor Omului individul se poate adresa
direct cu o plângere împotriva unui stat, din momentul ratificării de către acesta a
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (1950). În fata acestei instituţii
jurisdicţionale individul este tratat de pe poziţii de egalitate cu statul.
6. Recunoaşterea în dreptul internaţional

Instituţia recunoaşterii reprezintă actul prin care un stat se pronunţă în sens
 afirmativ asupra unor situaţii noi ce se produc şi au efecte în plan internaţional.

recunoaştere Recunoaşterea poate viza:
 recunoaşterea pretenţiilor teritoriale,
 schimbări în titlul de suveran,
 calitatea de beligerant, răsculat, naţiune ce luptă pentru independenţă.
Recunoaşterea statelor reprezintă actul unilateral care emana de la un
stat, prin care acesta constata apariţia sau existenta altui stat, pe scena vieţii
internaţionale.
Actul recunoaşterii reprezintă un act de suveranitate al statelor, un drept al
unui stat şi nu o obligaţie a acestuia.
33
În literatura de specialitate se discută valoarea actului de recunoaştere
internaţionala a noului stat şi efectele sale.
Recunoaşterea este un act declarativ şi nu un act constitutiv de drepturi,
statul recunoscut nu dobândeşte personalitate juridică din momentul recunoaşterii
sale, ci din cel al formării sale ca stat.
Prin actul recunoaşterii, statul stabileşte relaţii oficiale (diplomatice şi
consulare) cu statul care face obiectul recunoaşterii.
Recunoaşterea poate fi:
• expresă, atunci când recunoaşterea se face printr-un act scris, oficial care
este comunicat statului vizat;
• tacită, atunci când din comportamentul statului rezultă intenţia sa de a
recunoaşte un alt stat (de exemplu, încheie un tratat cu acesta).
Recunoaşterea guvernelor intervine, de obicei, odată cu recunoaşterea
statelor.
Problema se pune şi separat atunci când noul guvern se formează altfel
decât pe cale constituţională (prin revoluţie, insurecţie, lovitura de stat etc.), sau se
formează două guverne.
Recunoaşterea guvernelor reprezintă un act unilateral prin care un stat
acceptă guvernul altui stat ca organ al puterii publice a acestui stat.
Pentru a face obiectul recunoaşterii, guvernul trebuie să beneficieze de
suportul majoritarii populaţiei statului şi sa fie capabil sa se achite de obligaţiile
internaţionale ale predecesorilor săi.
Actul recunoaşterii are ca efecte:
 obţinerea de către guvernul recunoscut a dreptului de a stabili relaţii
diplomatice cu statul care l-a recunoscut şi cu alte state;
 dobândirea dreptului de a înainta acţiuni în fata instanţelor judecătoreşti
ale statului care l-a recunoscut;
 dobândirea dreptului la imunitatea de jurisdicţie şi de execuţie. (Imunitatea
de jurisdicţie reprezintă un principiu potrivit căruia un stat nu poate fi
acţionat de către alt stat – împotriva voinţei sale – în fata unei instanţe de
judecata.)
7. SUCCESIUNEA STATELOR
 Problema succesiunii statelor în dreptul internaţional este reglementata de
Succesiune
de state două convenţii:
34
o Convenţia referitoare la succesiunea statelor cu privire la tratate (Viena,
1978)
o Convenţia referitoare la succesiunea statelor cu privire la bunuri, arhive
şi datorii (Viena, 1983).
Noţiunea de succesiune a statelor este definită în dispoziţiile convenţiilor
menţionate ca reprezentând “substituirea unui stat în locul altuia, în ceea ce
priveşte răspunderea pentru relaţiile internaţionale ale unui teritoriu”.
În virtutea exercitării suveranităţii, un stat poate decide în mod liber dacă şi
în ce măsura va păstra relaţiile juridice stabilite de antecesorul sau.
Problema succesiunii se ridica în următoarele situaţii:
 în cazul creării de noi state pe teritoriile fostelor colonii;
 în cazul creării de state prin fuziune sau dezmembrare;
 în cazul succesiunii la calitatea de membru în organizaţiile
internaţionale;
 în cazul unei revoluţii sociale
Regulile aplicabile în fiecare din aceste situaţii:
a) Popoarele din teritoriile colonizate, în baza dreptului lor la
autodeterminare, se constituie într-un stat nou, independent, care reprezintă un nou
subiect de drept internaţional.
O consecinţa fireasca a acestui fapt o constituie încetarea tratatelor care
instituiau protectoratul şi tutela, ca fiind incompatibile cu statutul de stat suveran.
În ceea ce priveşte celelalte tratate de colaborare internaţionala ale
vechiului stat, acestea pot sa fie preluate de către noul subiect de drept, eventual cu
formularea unor rezerve sau declaraţii interpretative, faţă de clauzele care nu
corespund intereselor sale legitime.
Preluarea tratatelor se realizează prin:
 încheierea unor acorduri de succesiune,
 formularea unor declaraţii unilaterale
 prin aderarea la tratate
 prin renegocierea acestora.
Astfel de acorduri de succesiune s-au încheiat, de exemplu, între Anglia şi
fostele sale colonii.
b) Prin fuziune se înţelege reunirea mai multor state într-un singur stat, care
va deveni noul subiect de drept internaţional. De exemplu, unificarea R.F.G. cu
35
R.D.G. în 1990.
Prin dezmembrarea unui stat apar mai multe state independente care vor
reprezenta fiecare subiecte independente de drept internaţional. De exemplu,
dezmembrarea U.R.S.S în 1991, a Iugoslaviei, urmata de formarea noilor state.
În asemenea cazuri, de regulă, noului stat continua sa aplice tratatele
încheiate anterior.
c) Succesiunea statelor la calitatea de membre în organizaţiile
internaţionale se rezolvă în funcţie de procedura de admitere a membrilor
prevăzuta în actul constitutiv al organizaţiei. Aceasta presupune şi manifestarea de
voinţa expresa din partea statului de a deveni membru într-o organizaţie ca
succesor al altui stat
d) Pentru statele create ca urmare a unor revoluţii sociale nu se pune
problema unei succesiuni propriu-zise, întrucât, teritoriul şi populaţia rămânând
aceleaşi, nu apare un nou subiect de drept internaţional.
După o revoluţie care schimba regimul unui stat, noile structuri ale puterii
emit o declaraţie în care-şi precizează poziţia fata de tratatele şi convenţiile
încheiate de fosta putere. De exemplu, Consiliul Frontului Salvării Naţionale, în
comunicatul exprimat în decembrie 1989 arată că, va menţine tratatele şi
convenţiile încheiate de România, anterior acelei date.
Bucureşti, 2002.
3. BOLINTINEANU, Alexandru, NASTASE, Adrian, AURESCU, Bogdan
- Drept internaţional contemporan, Ed.All Beck, Bucuresti, 2000;
4. MAZILU, Dumitru, Drept internaţional public, Volumul 1, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2006;
36
6. REUTER,Paul.- Droit internaţional public, P.U.F., Paris,1993
1. Precizați ce este recunoaşterea statelor şi ce efecte produce aceasta
TEMĂ DE REFLECŢIE
Sunt persoanele fizice subiecte ale dreptului internaţional?

Argumentaţi răspunsul
1. Care sunt obligaţiile specifice ce revin statului neutru? Dar drepturile?
2.În ce constă personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor internaţionale?
3. Care sunt efectele actului de recunoaştere a statelor?
1. Statului neutru îi revin, ca obligaţii specifice:

 de a nu participa la alianţe militare, politice sau economice care
37
urmăresc pregătirea unui război;
 de a nu permite folosirea teritoriului lor drept teatru al unor operaţiuni
militare, sau ca loc de depozitare a muniţiilor, armamentului şi a trupelor
militare;
 de a colabora activ cu celelalte state pentru asigurarea păcii şi
securităţii internaţionale.
Statul neutru are dreptul la autoapărare individuala şi colectivă, precum şi
de a acorda sprijin statului victima, în cazul unui război. Acest din urma drept îi
este recunoscut statului neutru, care, în societatea contemporana, nu mai este
“ţinut” de obligaţia de imparţialitate. Statul neutru are, de asemenea, dreptul de a
fi membru al ONU, considerându-se că aceasta nu vine în conflict cu statutul de
neutralitate.
2. Personalitatea juridica internaţională a organizaţiilor guvernamentale se
manifestă pe plan intern şi pe plan internaţional şi constă în:
 dreptul de a-şi coordona activitatea organelor interne,
 dreptul de a încheia tratate,
 de a înfiinţa misiuni diplomatice permanente şi de a accepta
funcţionarea unor asemenea misiuni ale statelor pe lângă ele (drept de
legaţie activa şi pasiva),
 dreptul organizaţiilor şi a funcţionarilor acestora de a beneficia la
imunitati şi privilegii diplomatice,
 dreptul de a acţiona pe plan internaţional împotriva unui alt subiect
de drept şi
 obligaţia de a răspunde în fata unor instanţe internaţionale.
3 Actul recunoaşterii are ca efecte:
 obţinerea de către guvernul recunoscut a dreptului de a stabili relaţii
diplomatice cu statul care l-a recunoscut şi cu alte state;
 dobândirea dreptului de a înainta acţiuni în fata instanţelor judecătoreşti
ale statului care l-a recunoscut;
 dobândirea dreptului la imunitatea de jurisdicţie şi de execuţie. (Imunitatea
de jurisdicţie reprezintă un principiu potrivit căruia un stat nu poate fi acţionat de
către alt stat – împotriva voinţei sale – în fata unei instanţe de judecata).
38
CAPITOLUL IV
REPREZENTAREA STATELOR.
RELAŢIILE DIPLOMATICE ŞI RELAŢIILE
CONSULARE
1. Cuprins
2. Obiectiv general
8. Modele de teste
39
Cuprins
 Diplomaţia şi dreptul diplomatic
 Relaţiile diplomatice
 Autorităţile statului cu atribuţii în domeniul relaţiilor
externe
 Misiunile diplomatice
 Dreptul consular
 Relaţiile consulare

Diplomaţie  Obiectiv general: Cunoaşterea instrumentelor şi mecanismelor
reprezentării internaţionale a statelor prin intermediul misiunilor
 diplomatice şi a oficiilor consulare.
Drept diplomatic
reprezentarea statelor în relaţiile internaţionale.
= 4 ore
CAPITOLUL IV
REPREZENTAREA STATELOR. RELAŢIILE DIPLOMATICE ŞI
RELAŢIILE CONSULARE
1. Diplomaţia şi dreptul diplomatic

Diplomaţia este activitatea desfăşurată de organele statului cu atribuţii în
 domeniul relaţiilor internaţionale, în primul rând a diplomaţilor.
Ea constă în reprezentarea intereselor statului în străinătate, prin purtarea
Relaţii diplomatice
de negocieri, de discuţii, de corespondenţă şi alte mijloace paşnice.
Este principalul mijloc de realizare a politicii externe a statului.
Ansamblul normelor ce reglementează desfăşurarea activităţii diplomatice
– conduita şi statutul organelor diplomatice, formează dreptul diplomatic, ramură
a dreptului internaţional public.
În acest context, el are un rol foarte important, fiind instrumentul căruia
pot exista şi se pot dezvolta relaţiile dintre state.
Sediul materiei îl constituie dispoziţiile:
  Convenţiei de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice
autorităţi cu (adoptată sub egida ONU),
atribuţii în domeniul
relaţiilor externe
40
 Convenţiei de la Viena din 1969 privind misiunile speciale
 Convenţiei de la Viena din 1975 privind reprezentarea statelor
în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter
universal.
2. Relaţiile diplomatice
Sunt acele raporturi interstatale care constau în conducerea, prin
intermediul organelor reprezentative şi prin mijloace paşnice, a relaţiilor externe
cu alt/alte state sau orice subiect de drept internaţional.
Existenţa lor induce o stare de normalitate a raporturilor dintre două state,
presupune existenţa păcii, a colaborării între acestea.
3. Autorităţile statului cu atribuţii în domeniul relaţiilor externe

Instituţiile abilitate să desfăşoare activităţi de relaţii externe au atribuţii
bine definite de legislaţia internă şi, în primul rând, de dispoziţiile constituţionale
care le stabilesc competenţele.
Legislaţia internă stabileşte deci, care sunt instituţiile şi persoanele care au
calitatea de a acţiona în numele statelor, subiecte ale dreptului internaţional şi cât
anume pot angaja statul în relaţiile cu alte ţări.
Relaţiile externe ale fiecărui stat se desfăşoară pe două paliere, cel
intern, de elaborare a obiectivelor şi direcţiilor de desfăşurare şi aplicare a politicii
externe şi pe plan internaţional unde accentul este pus pe realizarea practică a
politicilor naţionale în funcţie şi de politicile altor state. Ca urmare, structurile care
se ocupă de relaţiile internaţionale pot şi ele fi clasificate în instituţii interne şi
externe ale relaţiilor internaţionale.
În majoritatea statelor, competenţele în domeniul relaţiilor externe sunt
atribuite şefului statului (preşedinte, rege, monarh) şi Ministerului Afacerilor
Externe. Competenţele respective sunt delimitate în funcţie de forma de guvernare
existentă în fiecare ţară, potrivit legilor interne.
Există şi alte organisme sau instituţii care pot îndeplini funcţii în domeniul
relaţiilor internaţionale, cum ar fi Primul Ministru sau ministerele, pe domeniul
lor de specialitate.
Sistemul constituţional din România, conferă atribuţii în domeniul relaţiilor
internaţionale Parlamentului, instituţiei prezidenţiale şi guvernului, în cadrul
căruia organul de specialitate este Ministerul Afacerilor Externe. Acestea pot fi
41
definite, în sens larg, ca fiind instituţiile interne cu atribuţii în domeniul relaţiilor
internaţionale în ţara noastră.
Reglementările în vigoare stabilesc cu exactitate modul în care sunt
separate competenţele între aceste structuri.
 4. MISIUNILE DIPLOMATICE
Misiuni A. Aspecte generale

diplomatice
Sfera relaţiilor internaţionale este una foarte complexă, ce ridică o
multitudine de probleme, presupune desfăşurarea unor diverse activităţi ce nu pot
fi rezolvate în totalitatea lor de autorităţile interne ale statelor cu atribuţii în
domeniul relaţiilor externe.
De aceea a fost necesară, în contextul dezvoltării relaţiilor dintre state,
înfiinţarea unor reprezentanţe ale statelor în străinătate, care să acţioneze în
numele lui şi să ajute la rezolvarea numeroaselor şi complicatelor probleme
cotidiene. Aceste organe se numesc reprezentanţe sau misiuni diplomatice.
Misiunile diplomatice sunt organe ale stratului acreditant în statul acreditar
şi nu trebuie confundate cu membrii lor, ele preexistând numirii agenţilor
diplomatici şi continuând să existe şi după expirarea mandatului unora dintre
aceştia.
B. Tipuri de misiuni diplomatice

Clasificarea misiunilor diplomatice:
 în funcţie de durata lor, pot fi permanente sau temporare;
 în funcţie de sarcinile misiunii, pot fi cu sarcini generale sau cu
sarcini speciale;
 în funcţie de subiecţii în relaţiile diplomatice respective, pot fi
bilaterale sau multilaterale.
Majoritatea misiunilor diplomatice sunt misiuni diplomatice bilaterale cu
caracter permanent purtând numele de ambasadă, condusă, de regulă, de un
ambasador.
Dreptul popoarelor de a trimite şi primi misiuni diplomatice poartă numele
de drept de legaţie, care poate fi activ (de a trimite) şi pasiv (de a primi misiuni).
 C. Funcţiile misiunilor diplomatice
funcţii 42
Potrivit art. 3 din Convenţia privind relaţiile diplomatice, principalele funcţii
ale acestora sunt:
 dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între statul trimiţător şi statul de
reşedinţă şi a raporturilor de referinţă, culturale şi ştiinţifice între ele;
 reprezentarea statului său pe lângă statul de reşedinţă;
 protecţia intereselor statului său şi ale cetăţenilor acestuia;
 ducerea de tratative cu statul de reşedinţă;
 informarea prin mijloace legale despre situaţia şi evenimentele din
statul de reşedinţă şi informarea guvernului său.
Ele pot îndeplini şi funcţii consulare în anumite condiţii.
D. Personalul misiunilor diplomatice
 În afara şefului misiunii (care este agentul diplomatic însărcinat cu

conducerea misiunii, superior din punct de vedere ierarhic celorlalţi membrii),
personal personalul misiunii cuprinde:
 personalul diplomatic (care poate cuprinde: ministru plenipotenţiar,
ministru consilier, consilier , secretar I, secretar II, secretar III,
ataşat diplomatic);
 personalul tehnico-administrativ (translatori, secretari,
dactilografi, cifratori);
 personalul de serviciu (şoferi, portari, bucătari, grădinari etc.).
 Personalul misiunii este numit de statul acreditant, care fixează şi numărul

Personal diplomatic de persoane, statul acreditar putând însă cere ca numărul acestuia să se menţină în
limitele a ceea ce el consideră raţional şi normal, ţinând cont de nevoile misiunii şi
de condiţiile acelei ţări.
 E. Statutul misiunii diplomatice şi a membrilor săi

Misiunea diplomatică şi membrii săi se bucură în statul de reşedinţă de un
Imunităţi
statut special, derogatoriu de la statutul celorlalte categorii de persoane, care-i
scoate de sub autoritatea şi competenţa judiciară a statului acreditar şi le oferă
condiţiile necesare pentru funcţionarea lor.
 Acest statut special constă în acordarea de imunităţi, privilegii şi facilităţi
Privilegii diplomatice, ce constituie garanţia activităţii diplomatice înseşi şi premisa necesară
diplomatice pentru a-şi putea îndeplini funcţiile diplomatice.
43
Acordarea acestor imunităţi, privilegii şi facilităţi se face pe bază de
reciprocitate, aceasta funcţionând însă numai în subsidiar, cu caracter
complementar, statele trebuind să acorde agentului diplomatic cel puţin
tratamentul prevăzut în Convenţia de la Viena, acesta neputând fi limitat prin
aplicarea regulii reciprocităţii.
Principalele imunităţi şi privilegii diplomatice, acceptate de către toate
statele, reflectă necesitatea de a se asigura prin acestea independenţa totală a
diplomaţilor faţă de autoritatea statului acreditar:
 imunitatea de jurisdicţie penală, civilă, administrativă-
 imunitatea de executare a misiunii dipomatice şi a agentului
diplomatic;
  inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice, a bunurilor

acesteia şi a arhivelor;
Oficii consulare
 inviolabilitatea personală a agentului diplomatic, a reşedinţei
şi a bunurilor sale;
 libertatea de comunicare;
 libertatea de mişcare;
 scutirea de obligaţia de a face depoziţie sau de a îndeplini
rolul de expert;
 scutirea de la obligaţiile din domeniul asigurărilor sociale;
o folosirea drapelului şi a emblemei naţionale;
o procurarea de localuri pentru misiune şi locuinţe pentru
membrii acesteia.
5. Dreptul consular
Dreptul consular este acea parte a dreptului internaţional public care
reprezintă totalitatea normelor şi regulilor care reglementează relaţiile
consulare dintre state, organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare, precum şi
 cele care se referă la statutul juridic al oficiilor consulare şi a personalului

acestora
Deosebirile fundamentale care există între activitatea oficiilor diplomatice şi
Relaţii consulare
a celor consulare constau în aceea că:
 în timp ce oficiile diplomatice au ca misiune principală,
44
promovarea intereselor statului acreditant şi a instituţiilor sale în
ţările în care sunt acreditate, oficiile consulare reprezintă acea
parte a serviciului exterior al unei ţări care se ocupă, pe lângă
aceste aspecte, şi de protejarea şi reprezentarea intereselor
cetăţenilor din ţara respectivă în străinătate.
 în materie de drept diplomatic, regulile fundamentale care
reglementează activitatea oficiilor diplomatice sunt reguli de drept
internaţional , în timp ce în cazul dreptului consular, o parte
importantă a normelor aplicabile sunt reglementări de natură
internă ale statelor care sunt implicate în deschiderea oficiilor
consulare, atât statul trimiţător cât şi statul primitor.
Sediul materiei îl constituie Convenţia de la Viena din 1963 privind
relaţiile consulare.
6. RELAŢIILE CONSULARE
A. Noţiune
Relaţiile consulare reprezintă un raport între state, dar un raport care se
stabileşte în interesul cetăţenilor acestor state şi a dezvoltării relaţiilor economice
dintre ele, un raport care are caracter convenţional, este bazat pe acordul statelor
(al statului trimiţător şi al statului primitor) şi sunt caracterizate de principiile
reciprocităţii, caracterului direct şi al celui bilateral
B. Stabilirea relaţiilor consulare

Potrivit articolului 2 al Convenţiei de la Viena, stabilirea relaţiilor
consulare între state se face pe baza consimţământului mutual al acestora.
Acordul se realizează pe baza notificării de către un stat a interesului său
de a deschide un oficiu consular în cealaltă ţară, notificare acceptată de celălalt
stat, constituind astfel împreună, acordul pentru stabilirea de relaţii consulare între
cele două ţări.
Ca regulă generală, se consideră că în cazul în care două ţări au decis să
stabilească relaţii diplomatice între ele, în afară de situaţia în care în înţelegerea
respectivă se specifică altfel, acordul lor reciproc pentru stabilirea de relaţii
diplomatice implică şi consimţământul acestora pentru relaţiile consulare şi nu este
45
necesară încheierea unui acord special pentru stabilirea de relaţii consulare.
Întreruperea sau încetarea relaţiilor diplomatice între două state nu atrage
după sine în mod obligatoriu şi ruperea relaţiilor consulare. În numeroase cazuri,
chiar dacă statele au decis să rupă relaţiile lor diplomatice, relaţiile consulare au
continuat, pentru că ele sunt relaţii între două state concepute să servească
interesele cetăţenilor acestor ţări.
Relaţiile consulare pot ajunge să înceteze în momentul în care dispare unul
dintre state sau în cazul în care, pe baza aceluiaşi acord, statele hotărăsc să nu mai
întreţină asemenea relaţii.
7. Oficiul consular (consulatul)
 A. Noţiune
Oficiul consular este un organ autonom, care se creează pentru a permite
consulat
exercitarea funcţiilor consulare prevăzute în Convenţia de la Viena şi în acordurile
bilaterale încheiate de statele respective.
Fiecare oficiu consular are un sediu, o circumscripţie şi de asemenea, un
anumit rang, de precădere o clasă, care sunt fixate de către statul trimiţător şi
supuse aprobării statului de reşedinţă.
B. Înfiinţare
Deschiderea unui oficiu consular înseamnă în primul rând, prezentarea
unei cereri în care se specifică oraşul în care se doreşte înfiinţarea lui, în al doilea
rând, există obligaţia de a propune o anumită zonă (circumscripţie) din teritoriul
ţării care va fi arondată la postul consular respectiv şi clasa consulatului, iar toate
acestea împreună, trebuie să obţină aprobarea statului de reşedinţă. Orice
modificare ulterioară în legătură cu clasa oficiului consular, cu locul său de
reşedinţă şi cu circumscripţia în care îşi desfăşoară activitatea nu se poate face
decât cu consimţământul statului de reşedinţă, care este necesar şi în cazul în care
un consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenţie consulară, într-o altă
localitate decât cea în care şi-a stabilit sediul.
Misiunile diplomatice pot şi ele exercita funcţii consulare, din acest punct
de vedere existând două mari categorii de oficii consulare:
• cele care funcţionează în cadrul misiunilor diplomatice din
capitalele ţărilor şi în cadrul cărora este desemnat un diplomat şi se
creează o structură care se ocupă de relaţii consulare şi a doua
46
categorie;
• consulatele speciale, care se înfiinţează în alte oraşe decât capitala,
cu circumscripţii foarte bine stabilite şi încadrate cu personal
corespunzător.
C. Membrii oficiului consular

Personalul oficiului consular este compus din:
o şeful consulatului,
o funcţionari consulari
 o personalul de serviciu.
membrii Acest personal al oficiului consular este numit de către statul trimiţător care
notifică statului de reşedinţă numele şi prenumele, categoria şi clasa funcţionarilor
consulari şi circumscripţia în care urmează să funcţioneze.
Potrivit articolului 9 din Convenţia de la Viena, şefii posturilor consulare
sunt repartizaţi pe patru clase care cuprind:
 consuli generali;
 consuli;
 viceconsuli ;
 agenţi consulari.
Şeful unui post consular ocupă o poziţie deosebită în cadrul oficiului
consular, indiferent de modul în care este el definit, de clasa pe care o are şi este
numit de către statul trimiţător, dar, pentru a putea să-şi desfăşoare activitatea, are
nevoie de acordul statului primitor, pe teritoriul căruia urmează să funcţioneze.
Modalităţile prin care sunt numiţi şefii oficiilor consulare, sunt fixate prin
legi şi regulamente care ţin atât de statul trimiţător, cât şi de cele ale statului
primitor.
Şeful unui oficiu consular, în momentul în care este numit, primeşte un
document din partea celui care l-a numit (şeful statului sau ministrul de externe)
 sub forma unei scrisori sau a unui act similar care atestă calitatea în care a fost
trimis. Acest document, denumit patentă consulară este trimis pe cale
patentă consulară diplomatică sau pe orice altă cale corespunzătoare, guvernului din statul pe
teritoriul căruia şeful postului consular urmează să-şi exercite funcţiunile şi dacă
statul de reşedinţă îl acceptă, el poate să-şi ia în primire postul respectiv.
 Exequaturul este o autorizaţie specială pe care statul de reşedinţă o acordă
exequatur 47
şefului oficiului consular şi prin care certifică dreptul acestuia de a-şi exercita
funcţiile sale.
Statul de reşedinţă care refuză să elibereze un exequatur nu este obligat să
comunice statului trimiţător care sunt motivele refuzului său. Se consideră că
exequaturul este un act discreţionar pe care orice stat de reşedinţă are dreptul să-l
adopte sau nu, şi care nu trebuie motivat în nici un fel de către funcţionarii săi.
Din momentul în care şeful unui post consular este acceptat, statul pe
teritoriul căruia îşi desfăşoară el activitatea are obligaţia să informeze imediat
autorităţile competente din circumscripţia sa consulară şi, de asemenea, potrivit
prevederilor articolului 14 din Convenţia de la Viena, are obligaţia să adopte toate
măsurile necesare pentru a-i permite să-şi realizeze sarcinile şi obligaţiile care îi
revin în această calitate.
Există şi posibilitatea exercitării temporare a funcţiei de şef de post
consular, în condiţiile în care şeful numit este împiedicat să-şi îndeplineasă
funcţiunile sale, sau, în cazul în care postul său este vacant, se poate numi un
„gerant” interimar care acţionează cu titlul provizoriu de şef al postului consular
respectiv.
Încetarea activităţii unui şef de oficiu consular sau a oricărui diplomat care
funcţionează în cadrul lui, se poate face prin retragere de către statul care l-a
trimis, statul respectiv având posibilitatea să-l înlocuiască şi să-i încheie astfel
misiunea. În foarte multe servicii diplomatice există perioade fixe de timp în care
un diplomat lucrează în serviciul diplomatic exterior sau în cadrul unui oficiu
 consular, de 4-5 ani. O altă posibilitate de încetare a activităţii este aceea de a fi
Funcţii consulare
declarat „persona non grata” şi toate celelalte situaţii prin care activitatea poate
înceta (cazuri de îmbolnăviri, decese, etc.).
D. Funcţiile oficiilor consulare

Funcţiile consulare reprezintă totalitatea activităţilor oficiilor consulare şi
ale personalului acestora. Din punct de vedere al conţinutului acestor funcţii, ele
pot fi împărţite în două categorii:
a) funcţii care sunt conferite de către statul trimiţător oficiului consular
respectiv;
b) funcţii care sunt recunoscute de către statul primitor, cel pe teritoriul
 căruia îşi desfăşoară activitatea.

Ca regulă generală, conţinutul acestor funcţii consulare este negociat şi inclus
clasificare
48
în convenţiile bilaterale pe probleme consulare pe care statul le încheie, o parte
importantă a acestor convenţii consulare se concentrează tocmai pe funcţiile
asupra cărora cele două state îşi dau acordul să fie îndeplinite de către oficiile
consulare.
Clasificarea funcţiilor consulare
 După obiectul lor sau după domeniul pe care îl abordează,

funcţiile consulare pot fi:
1) funcţii cu caracter politic, altele decât funcţiile diplomatice;
2) funcţii economice importante: promovarea schimburilor economice dintre statul

trimiţător şi statul primitor pe teritoriul căruia îşi desfăşoară consulatul activitatea;
3) funcţii culturale; foarte multe consulate româneşti înglobează minicentre
culturale, având o activitate culturală intensă (Consulatele de la Veneţia, Canal
Grande, etc.) şi unde funcţia consulară de promovare a culturii este de fapt una
dintre cele mai importante;
 4) funcţii care se referă la protecţia cetăţenilor; spre deosebire de ambasade,
Imunităţi şi care se concentrează în principal pe promovarea intereselor statelor, a autorităţilor
privilegii consulare de stat, consulatele se preocupă de problemele cetăţenilor.
Ele includ de asemenea, funcţii administrative, funcţii de stare civilă,
notariale, jurisdicţionale şi funcţii care se referă la marina comercială, nave şi
aeronave şi la obligaţii militare.
Funcţiile consulare sunt prevăzute în Convenţia de la Viena, de asemenea,
convenţiile bilaterale încheiate de state au capitole importante care se referă la
funcţiuni şi totodată, există o practică internaţională a statelor care stabileşte
funcţiile unui oficiu consular.
Articolul 5 din Convenţia de la Viena, care prezintă funcţiile consulare,
începe cu cea mai importantă funcţie în viziunea consulatului, aceea de a proteja
în statul de reşedinţă, interesele statului trimiţător şi a cetăţenilor săi, persoane
fizice şi juridice, în limitele admise de dreptul internaţional. La paragraful 2, acest
articol prezintă cea de-a doua funcţie consulară, favorizarea dezvoltării relaţiilor
comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice, în general, promovarea de relaţii
prieteneşti între statul trimiţător şi statul primitor.
A treia funcţie consulară prevăzută în Convenţia de la Viena la articolul 5,
paragraful c, similară cu funcţiile pe care le au şi ambasadele, se referă la
informarea prin mijloace licite asupra situaţiei din circumscripţia consulară
49
respectivă. Sunt prevăzute în continuare la acest articol şi alte funcţii care se referă
la practica generală care există în materie.
E. Imunităţi şi privilegii consulare
 Convenţia de la Viena din 1963 reţine reglementări care tind să confere

imunităţi şi consulatelor şi consulilor imunităţi apropiate de cele ale ambasadelor.
privilegii Imunităţile şi privilegiile consulatelor sunt:
 imunitatea localurilor, arhivelor şi documentelor, a
corespondenţei şi a valizei consulare;
 libertatea de comunicare;
 scutirea fiscală a localului;
 arborarea drapelului şi a stemei naţionale pe clădirile
consulatului şi pe maşinile oficiale.
Pentru membrii oficiilor consulare:
 inviolabilitate personală,
 imunitate de jurisdicţie penală (cu excepţia unor infracţiuni
grave);
 imunitate de jurisdicţie civilă pentru actele efectuate în
exercitarea funcţiilor consulare;
 scutirea de obligaţiile de înregistrare a străinilor şi permis de
şedere;
 scutiri fiscale şi vamale.
Ei au însă obligaţia de a respecta legile şi reglementările statului de
reşedinţă, de a nu se amesteca în treburile interne ale acestuia şi de a depune ca
martor în problemele care nu au legătură cu activitatea lor oficială.
1. ANGHEL, Ion M, Drept diplomatic şi consular, vol 1,2, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002.
3. BOLINTINEANU, Alexandru, NASTASE, Adrian, AURESCU,
50
Bogdan - Drept internaţional contemporan, Ed.All Beck, Bucuresti, 2000;
5. MAZILU, Dumitru, Drept diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2006;
1. Precizați care este statutul membrilor misiunilor diplomatice
TEMĂ DE REFLECŢIE
Statutul diplomatic presupune o scoatere de sub incidenţa legii a

pewrsoanelor ce beneficiază de el?
1.Care sunt funcţiile misiunilor diplomatice?
2. Care sunt deosebirile fundamentale care există între activitatea oficiilor
diplomatice şi a celor consulare?
3. Desemnarea şefilor oficiilor consulare
51
1. Potrivit art. 3 din Convenţia privind relaţiile diplomatice, principalele funcţii

ale acestora sunt:
 dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între statul trimiţător şi statul de
reşedinţă şi a raporturilor de referinţă, culturale şi ştiinţifice între ele;
 reprezentarea statului său pe lângă statul de reşedinţă;
 protecţia intereselor statului său şi ale cetăţenilor acestuia;
 ducerea de tratative cu statul de reşedinţă;
 informarea prin mijloace legale despre situaţia şi evenimentele din
statul de reşedinţă şi informarea guvernului său.
Ele pot îndeplini şi funcţii consulare în anumite condiţii
2. Deosebirile fundamentale care există între activitatea oficiilor
diplomatice şi a celor consulare constau în aceea că:
 în timp ce oficiile diplomatice au ca misiune principală,
promovarea intereselor statului acreditant şi a instituţiilor sale în
ţările în care sunt acreditate, oficiile consulare reprezintă acea
parte a serviciului exterior al unei ţări care se ocupă, pe lângă
aceste aspecte, şi de protejarea şi reprezentarea intereselor
cetăţenilor din ţara respectivă în străinătate.
 în materie de drept diplomatic, regulile fundamentale care
reglementează activitatea oficiilor diplomatice sunt reguli de drept
internaţional , în timp ce în cazul dreptului consular, o parte
importantă a normelor aplicabile sunt reglementări de natură
internă ale statelor care sunt implicate în deschiderea oficiilor
consulare, atât statul trimiţător cât şi statul primitor.
3. Modalităţile prin care sunt numiţi şefii oficiilor consulare, sunt fixate
prin legi şi regulamente care ţin atât de statul trimiţător, cât şi de cele ale statului
primitor.
Şeful unui oficiu consular, în momentul în care este numit, primeşte un
document din partea celui care l-a numit (şeful statului sau ministrul de externe)
sub forma unei scrisori sau a unui act similar care atestă calitatea în care a fost
52
trimis. Acest document, denumit patentă consulară este trimis pe cale
diplomatică sau pe orice altă cale corespunzătoare, guvernului din statul pe
teritoriul căruia şeful postului consular urmează să-şi exercite funcţiunile şi dacă
statul de reşedinţă îl acceptă, el poate să-şi ia în primire postul respectiv.
Exequaturul este o autorizaţie specială pe care statul de reşedinţă o acordă
şefului oficiului consular şi prin care certifică dreptul acestuia de a-şi exercita
funcţiile sale.
Statul de reşedinţă care refuză să elibereze un exequatur nu este obligat să
comunice statului trimiţător care sunt motivele refuzului său. Se consideră că
exequaturul este un act discreţionar pe care orice stat de reşedinţă are dreptul să-l
adopte sau nu, şi care nu trebuie motivat în nici un fel de către funcţionarii săi.
Din momentul în care şeful unui post consular este acceptat, statul pe teritoriul
căruia îşi desfăşoară el activitatea are obligaţia să informeze imediat autorităţile
competente din circumscripţia sa consulară şi, de asemenea, potrivit prevederilor
articolului 14 din Convenţia de la Viena, are obligaţia să adopte toate măsurile
necesare pentru a-i permite să-şi realizeze sarcinile şi obligaţiile care îi revin în
această calitate.
CAPITOLUL V
POPULAŢIA ŞI TERITORIUL ÎN DREPTUL
INTERNAŢIONAL
1. Cuprins
2. Obiectiv general
8. Modele de teste
53
Cuprins
 Populaţia în dreptul internaţional
 Teritoriul în dreptul internaţional
 Obiectiv general: Cunoaşterea regimului juridic ce guvernează

teritoriul şi populaţia în dreptul interrnaţional public.

diferitele categorii de persoane ce conţin populaţia unui stat, precum şi a
regulilor ce guvernează diferitele componente ale teritoriului de stat.
= 4 ore
CAPITOLUL V
POPULAŢIA ŞI TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL
A. Populaţia în dreptul internaţional

I. Consideraţii generale
Populaţia, alături de teritoriu şi guvern, reprezintă unul dintre elementele
constitutive ale statului.
Ea cuprinde totalitatea cetăţenilor unui stat, precum şi celelalte categorii de
persoane aflate pe teritoriul şi sub jurisdicţia sa (străini, apatrizi, refugiaţi,
persoane strămutate). Sunt excluşi de sub jurisdicţia statului, personalul
diplomatic şi consular al statelor străine aflat pe teritoriul statului, precum şi
funcţionarii internaţionali care beneficiază de imunitate şi privilegii diplomatice.
Statul, în temeiul suveranităţii sale, stabileşte, prin legislaţia naţionala,
statutul juridic al persoanelor care formează populaţia sa
Demersul legislativ al statului în acest domeniu trebuie sa se bazeze pe
principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
1. Cetăţenia

cetăţenie
54
A. Noţiune
Cetăţenia reprezintă „legătura politica şi juridica permanenta dintre o
persoana fizică şi un anumit stat”.
Dintre categoriile de persoane care formează populaţia statului, doar cetăţenii
acestuia pot sa detina plenitudinea drepturilor şi a obligaţiilor prevăzute în
legislaţia naţionala.
Fiecare stat este competent sa stabilească, prin legea naţionala, condiţiile de
acordare a cetăţeniei.
Efectele cetăţeniei faţă de alte state ale comunităţii internaţionale pot fi
limitate de normele dreptului internaţional
Pentru a fi valabila, acordarea cetăţeniei trebuie sa se realizeze în anumite
condiţii:
o pentru a fi opozabila unor state terţe, cetăţenia acordata de un stat
trebuie sa fie licita din punctul de vedere al dreptului internaţional,
adică sa nu fie acordata pe baz unor criterii discriminatorii (rasiale,
religioase sau politice);
o acordarea cetăţeniei sa aibă în vedere legătura efectiva a
individului cu statul;
o acordarea cetăţeniei să aibă la baza principiile şi normele
dreptului internaţional.
Cetăţenia acordata cu ignorarea de către stat a acestor reguli poate sa fie
lipsita de recunoaşterea statelor comunitatii internaţionale.
B Modalităţi de dobândire a cetăţeniei

Cetăţenia se dobândeşte:
 prin naştere sau
  prin naturalizare.
dobândirea În primul caz se iau în considerare următoarele principii:
cetăţeniei
 principiul jus sanguinis ( „prin legătura de sânge”),
conform căruia copilul dobândeşte cetăţenia părinţilor
indiferent de locul naşterii;
 principiul jus soli ( „prin locul naşterii”), conform căruia
copilul dobândeşte cetăţenia statului pe teritoriul căruia se
naşte, indiferent de cetăţenia părinţilor.
55
În cel de-al doilea caz, cetăţenia se obţine la cererea persoanei şi în baza unui
act al autorităţilor statului care o acorda conform legii.
Naturalizarea reprezintă, adesea, efectul căsătoriei sau al şederii prelungite
(al rezidentei) pe teritoriul unui stat.
Conform Legii nr.21/1991, cetăţenia româna se dobândeşte:
 prin naştere,
 prin adopţie,
 prin repatriere
 sau poate fi acordata la cerere.
Solicitantul trebuie sa îndeplinească anumite condiţii pentru ca cererea sa să
fie soluţionată favorabil:
 sa fi locuit o perioada de timp pe teritoriul statului,
 să cunoască limba naţionala,
 să dispună de un loc de munca şi de mijloace de existenţă,
 sa nu fi suferit condamnări penale,
 să fi desfăşurat vreo activitate împotriva intereselor statului
român etc.
C. Modalităţi de pierdere a cetăţeniei


pierderea
cetăţeniei Pierderea cetăţeniei se poate realiza prin două modalitati:
a) prin renunţare
b) prin retragere.
a) Renunţarea la cetăţenie este un drept al cetăţeanului şi intervine, de

obicei, atunci când o persoana se stabileşte într-o tara care nu acorda dubla
cetăţenie. Acest act nu are efect asupra cetăţeniei celorlalţi membri ai familiei,
aceştia având dreptul să o păstreze în continuare.
b) Retragerea reprezintă o sancţiune aplicata persoanei care a comis fapte

grave împotriva statului a cărui cetăţenie o poarta sau care a obţinut cetăţenia în
mod fraudulos. Acest mod de pierdere a cetăţeniei poate sa intervină doar faţă de
 persoanele care au dobândit cetăţenia prin naturalizare, nu şi prin naştere.
conflicte de
cetăţenie
56
D. Conflicte de cetăţenie- bipatridia şi apatridia
În anumite cazuri, pot sa apară conflicte pozitive sau negative de cetăţenie:
a) Conflictul pozitiv de cetăţenie se manifesta atunci când o persoana are
două sau mai multe cetăţenii (bipatridia sau pluricetăţenia).
 Cel mai frecvent caz este cel al persoanelor cu dublă cetăţenie, cauzat de
Apatridie
neconcordanta legislaţiei statelor.
De exemplu, copilul născut din cetăţeni ai unui stat care aplică principiul jus
sanguinis, pe teritoriul unui stat a cărui legislaţie prevede principiul jus soli, va
 purta cetăţenia ambelor state.
Bipatridie Persoana care obţine o nouă cetăţenie, la cerere, fără să renunţe la cetăţenia
sa anterioară, se află, de asemenea, în situaţia de bipatridie.
Situaţiile de bipatridie sau de pluricetăţenie pot să determine conflicte de
interese între state, ale căror efecte se repercutează asupra persoanei în cauza. În
aceste cazuri se ridica problema de a stabili cărui stat îi revine obligaţia de a
acorda protecţie diplomatica cetăţeanului, sau în care dintre state este obligata
persoana sa efectueze stagiul militar etc.
Conflictele de cetăţenie se soluţionează, de regulă, prin stabilirea cetăţeniei
dominante, efective a persoanei, adică prin determinarea statului faţă de care
acesta este efectiv ataşat (din punct de vedere al domiciliului, al locului de munca,
al limbii vorbite, sau al legăturilor de familie etc.).
b) Conflictul negativ de cetăţenie conduce la apariţia situaţiilor de

apatridie, adică de pierdere a cetăţeniei. De exemplu, un copil născut din părinţi
apatrizi, pe teritoriul unui stat care aplica regulă jus sanguinis, nu va avea nici o
cetăţenie.
Efectele apatridiei constau în lipsirea persoanei de protecţia diplomatica
din partea vreunui stat.
De regulă, apatrizii sunt asimilaţi străinilor, atât în convenţiile internaţionale,
cât şi în actele normative interne, fiind obligaţi sa respecte legislaţia statului pe
teritoriul căruia locuiesc şi sub a cărui jurisdicţie se afla.
Tendinţa este de a evita crearea unor situaţii de apatridie, pentru ca fiecare
persoană să beneficieze de protecţia unui stat. În acest sens, s-au încheiat
convenţii internaţionale în cadrul organizaţiilor universale şi regionale (Convenţia
privind statutul apatrizilor din 1954 şi 1961, O.N.U.; Convenţia cu privire la
cetăţenie, 1997, Consiliul Europei).
57
3. Regimul juridic al străinilor. Extrădarea şi expulzarea
A. Statutul juridic al străinilor
Străinii sunt persoane care se afla pe teritoriul unui stat, dar au cetăţenia
altui stat.
Conform reglementarilor juridice sunt asimilaţi acestora, apatrizii şi refugiaţii.
Statul are dreptul sa stabilească prin legislaţia interna, condiţiile de intrare, de
şedere şi alte elemente privind statutul străinilor pe teritoriul sau, cu respectarea
unui standard minim de drepturi şi libertati considerate fundamentale.
Se pot retine câteva reguli generale pe care statele le au în vedere pentru
determinarea statutului juridic al străinilor:
 obligaţia statului de a admite intrarea unui străin pe teritoriul sau, dar cu
posibilitatea de a o supune unor condiţii;
 dreptul statului de a expulza un străin numai pe o baza legala şi pentru
motive temeinice.
În principiu, străinii beneficiază de majoritatea drepturilor de care se
bucura cetăţenii unui stat, cu excepţia drepturilor politice şi a dreptului de a
ocupa funcţii publice.
Străinii nu sunt ţinuţi însa de aceleaşi obligaţii pe care le au cetăţenii statului
(de exemplu, de obligaţia de a presta serviciul militar).
B. Regimuri aplicabile străinilor:

o Regimul naţional, prin care statul recunoaşte străinilor aceleaşi
drepturi pe care le acorda propriilor cetăţeni, cu excepţia
drepturilor politice şi a dreptului de a ocupa funcţii publice;
o Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, care presupune
 acordarea în favoarea cetăţenilor unui stat străin, a regimului cel

mai favorabil care a fost acordat resortisanţilor unui stat terţ;
Expulzare
o Asigurarea de către toate statele comunitarii internaţionale a unui
standard minim de tratament în favoarea străinilor.
În situaţii determinate, statele pot adopta fata de străinii aflaţi pe teritoriul

lor măsura expulzării sau a extradurii.
C. Expulzarea
 58
Extrădare
Reprezintă un act administrativ individual, cu caracter de sancţiune,
motivat prin raţiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, a sistemului
economic şi a securităţii naţionale.
Prin convenţii internaţionale, statele au stabilit că expulzarea se poate
dispune ca efect al unei decizii legale, cu asigurarea dreptului la apărare al
individului şi a dreptului de ataca prin cai legale decizia de expulzare.
De asemenea, sunt interzise expulzările colective de străini.
Un stat nu îşi poate expulza propriii cetăţeni. (Convenţia Europeana a
Drepturilor Omului şi Protocoalele adiţionale).
D. Extrădarea
Este un act de asistenta juridica între state, care se dispune în cazul
comiterii de către cetăţenii altui stat, a unor infracţiuni grave, de drept comun
sau de drept internaţional (crime împotriva păcii şi umanitarii).
Măsura extradurii se dispune baza unor convenţii internaţionale, pe baza de
reciprocitate, sau în temeiul legii interne.
În dreptul internaţional s-a stabilit un număr de reguli aplicabile în domeniul

extradurii:
 nu se dispune măsura extrădării împotriva cetăţenilor unui stat de
către propriul stat;
 fapta pentru care se solicita extrădarea, trebuie sa fie incriminata
 de legislaţia ambelor state;
refugiaţi
 persoana extrădata va fi judecata şi condamnata doar pentru
infracţiunea pentru care a fost solicitata măsura.
2. Refugiaţii şi persoanele strămutate. Dreptul la azil

A. Noţiunea de persoana refugiata
Convenţia privind statutul refugiaţilor, adoptata de O.N.U. în anul 1951,
completata de Protocolul adiţional din 1967, defineşte noţiunea de persoana
refugiata ca fiind „ persoana care, în urma unor temeiuri justificate de a fi
persecutată pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un grup
social sau opinie politica, se găseşte în afara ţării sale de origine şi nu poate sau,
 din cauza acestor temeri, nu doreşte sa revină în acea tară” (art.1).

persoane strămutate
59
Statutul de refugiat este, astfel, acordat pe baza individuala, şi nu pentru
grupuri de persoane.
Din textul Convenţiei menţionate se deduce ca nu intră în categoria
persoanelor refugiate, refugiaţii economici şi persoanele care au dobândit
statutul de refugiaţi ca efect al unor conflicte armate internaţionale sau interne.
În aceste cazuri, soluţia care s-ar impune ar fi cea a ajutorului umanitar
internaţional în tara de origine sau a unor masuri de dezvoltare economica.
B. Noţiunea de persoana strămutata

Persoanele strămutate sunt acele persoane care au fost deportate pe
teritoriul unor state străine (cum a fost cazul persoanelor deportate în cel de-al
doilea război mondial). Preocuparea statelor fata de aceste persoane s-a
materializat în încheierea de convenţii internaţionale prin care sa se asigure
repatrierea lor.
C. Statutul juridic al refugiaţilor şi al persoanelor strămutate

Acesta este similar cu cel al străinilor sau al cetăţenilor statelor, potrivit
Convenţiei din 1951.
Chiar dacă statelor nu le revine nici o obligaţie de admitere pe o baza
permanenta a acestor categorii de persoane pe teritoriul lor, returnarea
refugiaţilor şi expulzarea străinilor în state unde risca sa le fie încălcate
drepturile fundamentale ale omului, sunt interzise.
Pentru protejarea intereselor refugiaţilor, în cadrul ONU, s-a înfiinţat în anul
195, Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi.
În România, statutul refugiaţilor este asigurat prin Legea nr. 46/1991 prin
care statul român a aderat la Convenţia O.N.U. din 1951, completata de
Protocoalele adiţionale din 1967, precum şi prin Legea nr.15/1996.
Pe lângă motivele invocate de Convenţia O.N.U. pentru acordarea statutului
de refugiat, legea româna adăuga considerentele umanitare şi cazul unor
conflicte armate, în limita posibilităţilor şi pe o durata determinata.
Procedura de acordare a statutului de refugiat presupune înaintarea unei
cereri motivate, fie unei misiuni diplomatice sau unui oficiu consular român din
străinătate, fie Direcţiei generale a politiei sau altor organe locale.
Respingerea cererii solicitantului poate interveni pentru unul dintre
60
următoarele motive:
• comiterea unor fapte împotriva păcii sau umanităţii, ori contrare Cartei
ONU,
• apartenenţa la o organizaţie sau grupare care reprezintă o ameninţare
pentru siguranţa naţională sau ordinea publică,
• comiterea unei infracţiuni sancţionată cu închisoare mai mare de 3 ani,
• dobândirea statutului de refugiat în altă tara.
 D. Azilul. Tipuri de azil

azil territorial
Azilul poate fi teritorial şi diplomatic:
a) Azilul teritorial se acorda unor persoane, la cerere, în cazuri de persecuţii

politice exercitate asupra unei persoane în propriul lor stat.
Acordarea azilului teritorial reprezintă un drept suveran al statului, însă, o
 dată ce l-a acordat, statul este ţinut sa asigure o protecţie activa vizând asimilarea
azil diplomatic
azilantului în societate, precum şi o ocrotire din raţiuni umanitare.
Dreptul de a solicita azil este considerat un drept fundamental al omului,
înscris în Declaraţia Universala a Drepturilor Omului adoptata de O.N.U. în 1948.
b) Azilul diplomatic se refera la primirea şi protecţia acordata în

localurile ambasadelor străine, a cetăţenilor statului pe lângă care este
acreditata misiunea diplomatica, cetăţeni urmăriţi de propriile autoritati, ori a
căror viata este în pericol din cauza unor evenimente interne excepţionale.
Acordarea azilului diplomatic poate fi considerată un act de încălcare a
suveranităţii statului de reşedinţa.
În general, azilul diplomatic se acorda în baza unor convenţii, sau pe baza de
reciprocitate.
4. Protecţia diplomatica
Reprezintă protecţia pe care un stat o acorda cetăţenilor săi aflaţi în
 străinătate, în scopul de a proteja interesele acestora în raporturile cu

protecţie autorităţile locale.
diplomatică
Autoritatea statului se exercita asupra propriilor cetăţeni şi în afara
teritoriului naţional, în baza legăturii juridice permanente ce se stabileşte între stat
şi resortisanţii săi.
61
Statul poate să le impună anumite obligaţii, decurgând din legislaţia sa
naţională, cum ar fi obligarea cetăţenilor de a presta serviciul militar şi totodată,
statul are dreptul să inculpe şi să condamne o persoana chiar în contumacie (în
lipsa), însă nu poate să efectueze acte de urmărire penala şi arestare pe teritoriul
unui alt stat, decât dacă între state exista un tratat, care sa permită aceasta.
Finalitatea protecţiei diplomatice constă în supravegherea situaţiei
cetăţenilor unui stat pentru ca statul străin pe teritoriul căruia se afla, să le
asigure un standard minim de drepturi.
B. TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL
1. Consideraţii generale
Teritoriul reprezintă spaţiul geografic asupra căruia un stat îşi exercită
suveranitatea exclusivă.
Teritoriul reprezintă o premisă materială a existenţei statului; el defineşte
limitele spaţiale ale existenţei şi organizării statale suverane.
Teritoriul de stat cu toate componentele sale se află sub autoritatea
exclusivă a acelui stat. Această autoritate este denumită suveranitate
teritorială, fiind elementul central al suveranităţii de stat.
2. Elementele componente ale teritoriului

Teritoriul de stat este format din solul, subsolul, apele şi coloana da aer
situată deasupra acestora.
Partea terestră este alcătuită din uscatul aflat sub suveranitatea unui stat,
indiferent unde este situată geografic (părţi de teritoriu separate între ele, enclave
etc.). asupra subsolului, statul are drept de exploatare exclusivă a resurselor
acestuia, fără limite de adâncime.
Partea acvatică cuprinde apele râurilor, lacurilor, canalelor, apele
porturilor, radelor, băilor, marea teritorială.
62
Spaţiul aerian este şi el un element component al teritoriului supus în
totalitate suveranităţii statului.
 3. Limitele teritoriului de stat (frontierele)
frontiere - noţiune
A. Noţiune
Frontierele sunt linii reale sau imaginare, trasate între diferite
puncte pe suprafaţa pământului, care despart teritoriul unui stat de
teritoriile altor state, de marea liberă, în adâncime până la limita accesibilă
tehnicii, iar în înălţime până la spaţiul cosmic.
Frontierele între statele vecine se stabilesc de regulă prin tratate, în timp
ce frontierele maritime se stabilesc prin legislaţia internă a statelor riverane.
 Ele reprezintă, în esenţă, limita juridică a spaţiului în care un stat îşi

clasificare exercită suveranitatea deplină şi exclusivă.
B. Clasificarea frontierelor
a) Din punct de vedere geografic frontierele de stat pot fi
naturale şi geometrice.
Cele naturale sunt stabilite în funcţie de particularităţile geografice -
albii şi râuri, înălţimi de munţi, văi, litoralul mării.
Cele geometrice sunt linii drepte, care despart unele state. Din
considerente practice frontierele se abat adesea de la liniile drepte pentru a nu
despărţi o localitatea de sursele de apă, pentru a nu scinda o localitate sau o
clădire, dar şi din cauza unor fenomene naturale, (ridicări sau scufundări de
terenuri).
Mai rar întâlnim frontiere astronomice — pe paralele sau meridiane
geografice (o porţiune între SUA şi Canada, frontiera dintre Coreea de Nord şi
Coreea de Sud, de paralela 38 latitudine nordică şi meridianele care despart
sectoarele polare arctice).
b) După elementele de teritoriu pe care le despart,

frontierele pot fi: terestră, fluvială, maritimă şi aeriană.
Frontiera terestră desparte uscatul dintre două state, putând fi
geometrică sau naturală.
Cea fluvială separă teritoriile a două state, pe un curs de apă şi se
stabileşte în funcţie de particularităţile apelor de frontieră. În cazul fluviilor
 nenavigabile, linia frontierei urmează linia mediană a cursului de apă. In cazul

talveg/şenal navigabil
63
fluviilor navigabile, linia de frontieră este linia talvegului (şenalului
navigabil), sau a adâncurilor celor mai mari. Când fluviul îşi schimbă talvegul,
linia frontierei se fixează pe noul talveg. Dacă fluviul are mai multe braţe,
frontiera se fixează pe braţul principal.
În cazul în care se schimbă poziţia albiei, frontiera rămâne, în
principiu, pe locul albiei vechi, iar fluviul devine apa interioară a statului pe
teritoriul căruia şi-a mutat albia.
Pe podurile care leagă două state, frontiera se stabileşte la mijlocul
podului, dacă între cele două state nu intervine altă înţelegere; la fel în
cazul barajelor pe apele de frontieră.
De obicei, frontiera pe ape se stabileşte prin acorduri convenite între statele
riverane.
Frontiera maritimă este limita exterioară a apelor teritoriale (mării
teritoriale), de până la 12 mile de la liniile de bază stabilite prin legislaţia
internă, iar pentru statele vecine o linie trasată prin înţelegere, conform
unor reguli de delimitare bazate pe echidistanţă, echitate, linia generală a
ţărmului şi alte criterii.
Frontierele aeriene sunt liniile perpendiculare care pornesc de
pe frontierele terestre sau acvatice, până la limita inferioară a spaţiului cosmic.
C. Stabilirea frontierei
Se realizează prin tratate, în două faze:
a. delimitarea, care constituie precizarea direcţiei generale a
frontierei, urmată şi de o scurtă descriere a traseului, care este
 fixată şi pe hartă, anexată la tratat;
delimitare/demarcare
b. demarcarea, care constă în fixarea în teren a liniei frontierei
potrivit tratatului.
Dacă delimitarea este o operaţiune de negociere, demarcarea se efectuează
de comisii mixte, formate din reprezentanţii statelor părţi, care fixează traseul
liniei de frontieră pe baza tratatului şi semnele de demarcare — stâlpi de metal,
beton, lemn, copaci, ridicări de pământ, geamanduri.
Comisiile întocmesc şi documente speciale de demarcare — procese
verbale de descriere a traseului, hărţi ale frontierei, procese verbale de descriere
a semnelor, fotografii sau scheme ale anumitor porţiuni sau semne de frontieră.
64
s
D. Regimul de frontieră
Se stabileşte prin legi interne şi prin convenţii între state, şi are rolul
de a asigura paza frontierelor de stat şi prevenirea conflictelor sau
incidentelor.
Prin lege, se stabilesc, totodată, modul de trecere a frontierei şi controlul,
folosirea apei, a pământului, activităţile economice, uneori şederea în localităţile
de frontieră, se pot stabili fâşii de frontieră, tangente la linia de frontieră, care
sunt administrate numai de autorităţile de frontieră.
Prin convenţii internaţionale, se reglementează problema întreţinerii
frontierei, a utilizării drumurilor de frontieră, a trecerii frontierei, de către
autorităţile grănicereşti, vamale, însoţitori de vagoane, locuitorii care posedă
loturi de pământ pe teritoriul celuilalt stat etc. Se stabilesc şi punctele de trecere
de frontieră terestră.
4. Apele interioare
A. Noţiune
Sunt cursurile de apă situate în întregime pe teritoriul unui stat, cele ce
formează frontiera dintre două sau mai multe state (ape contigue) şi cele ce
traversează frontierele mai multor state, cum sunt fluviile internaţionale.
Ultimele două categorii sunt numite şi ape de frontieră.
Apele interioare, care fac parte din teritoriul statului pe care sunt situate, se
află sub suveranitatea teritorială a acestuia, statul stabilind regimul utilizării lor.
În ceea ce priveşte apele care formează frontiera între state, în lipsa unei
convenţii între statele în cauză, fiecare dintre ele are dreptul să folosească pentru
navigaţie, fără nici o restricţie, porţiunea dintre ţărm şi frontieră.
În practică, se reglementează, prin convenţii, navigaţia pe râuri şi lacuri
de frontieră, pentru navele statelor vecine. Alte acorduri au creat sisteme mixte
de navigaţie şi de folosire, în scopuri energetice, a râurilor de frontieră.
 B. Apele maritime interioare - sunt apele situate între ţărm şi liniile de
ape maritime bază de la care se măsoară marea teritorială, inclusiv golfurile interioare şi apele
interioare porturilor.
În această categorie intră şi mările interioare, adică acele mări care sunt
înconjurate de teritoriul aceluiaşi stat (ex. Marea Arai) sau cele ale căror ţărmuri şi
65
comunicare cu marea liberă sunt pe teritoriul unui singur stat (ex: Marea Albă,
Marea de Azov, ambele situate în teritoriul fostei URSS). Regimul lor este stabilit
exclusiv de către statul respectiv.
Constituie ape maritime interioare şi golfurile şi băile interioare care au
deschidere spre mare mai mică de 24 mile marine, dar şi golfurile şi băile „isto-
rice", care deşi au o deschidere mai mare (deci ar putea fi considerate mare liberă),
au fost declarate de către statele respective ca fiind ape interioare, din
considerente de ordin istoric (datorită importanţei lor economice sau pentru
securitatea statului riveran, fiind folosite pe o perioadă îndelungată numai de
către acesta). De exemplu golful Bristol aparţine Angliei, golful Hudson aparţine
Canadei, golful Granville aparţine Franţei. Regimul lor juridic este stabilit de
statut respectiv.
În ceea ce priveşte golfurile sau băile la care sunt riverane două sau mai
multe state, delimitarea şi folosinţa sunt reglementate, de obicei, prin acord. Ele
constituie tot ape interioare, singura problemă care se pune fiind cea a delimitării.
C. Apele porturilor, cuprinse între ţărm şi linia care uneşte instalaţiile
permanente ale portului, cele mai avansate spre larg (parte integrantă a sistemului
 portuar), sunt ape maritime interioare, aflate sub deplina suveranitate a statului
porturi
riveran. Acesta poate permite sau interzice accesul navelor în anumite porturi,
stabilind porturi deschise pentru navele străine. Cele închise sunt de obicei porturi
militare şi cele pentru cabotaj între porturile aceluiaşi stat. Celelalte sunt
deschise pentru vasele comerciale străine, în temeiul normelor cutumiare şi ale
Convenţiei multilaterale din 1923 de la Geneva privind regimul internaţional al
porturilor maritime.
În timpul staţionării în apele porturilor, navele se supun reglementărilor şi
legilor statului portuar.
Navele militare pot intra în port numai pe baza unei autorizaţii prealabile al
statului portuar, care poate impune restricţii cu privire la numărul navelor şi durata
 staţionării. Astfel de nave pot intra fără autorizare, numai în caz de forţă
regimul navelor majorul (furtună, avarie, etc.) sau dacă la bordul lor se află şeful statului
respectiv sj reprezentantul diplomatic acreditat în ţara în care este portul.
Navele militare se bucură de imunitate de jurisdicţie penală şi
civilă, neputând fi sechestrate, confiscate sau rechiziţionate. De aceea,
infracţiunile comise la bord, între membrii echipajului, se pedepsesc conform
legilor statului navei. Dacă infractorul se refugiază pe ţărm, el trebuie să fie
66
predat căpitanului navei. Imunitatea de jurisdicţie a navei se extinde şi asupra
membrilor echipajelor i navelor de stat. În caz de dezertare, membrii
echipajelor nu pot fi arestaţi de comandantul navei; remiterea dezertorilor nu
este obligatorie pentru statui de, reşedinţă.
Navele de stat folosite în scopuri necomerciale, sunt, în general asimilate
navelor de război.
Navele comerciale sunt supuse ordinii juridice a statului portului; ele
trebuie să respecte legile şi sunt supuse jurisdicţiei penale şi civile a acestuia.
Dacă, însă, infracţiunile nu afectează deloc statul portului şi nu depăşesc cadrul,
navei, de regulă, se permite jurisdicţia statului navei.
 5. Marea teritorială
marea teritorială Reprezintă fâşia de mare de o anumită lăţime — (până la 12 mile
marine), situată de-a lungul litoralului unui stat, dincolo de liniile de bază.
Liniile de bază se constituie din linia celui mai mare reflux de-a lungul
 coastei, iar unde este cazul, liniile care unesc punctele cele mai avansate spre
linii de bază larg ale insulelor, stâncilor, ale altor formaţiuni terestre din apropierea
ţărmului şi instalaţiile permanente cele mai avansate ale porturilor. Liniile de
bază se stabilesc prin legi interne de către state.
Lăţimea mării teritoriale este, potrivit Convenţiei asupra dreptului mării
(de la Montego Bay, din 1982) de până la 12 mile marine.
Marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian se află sub
suveranitatea deplină a statului riveran. Folosirea sa este supusă legilor,
regulamentelor şi jurisdicţiei statului riveran.
Acesta are dreptul de a lua toate măsurile pentru apărarea securităţii sale,
pentru explorarea şi exploatarea bogăţiilor naturale, pentru exercitarea controlului
vamal, sanitar şi al documentelor.
Singura deosebire faţă de apele maritime interioare o reprezintă
 dreptul de trecere inofensivă recunoscut navelor comerciale străine. Prin
drept de trecere
inofensivă aceasta se înţelege, fie navigarea prin marea teritorială, fără a intra în porturi sau în
apele interioare, fie traversarea mării teritoriale spre porturi sau din porturi spre
larg.
Pentru a fi considerată inofensivă, trecerea trebuie să respecte legile şi
regulamentele statului riveran privind navigaţia, precum şi regulile dreptului
internaţional şi trebuie să fie continuă şi rapidă.
67
Oprirea sau ancorarea navelor comerciale străine în apele teritoriale este
permisă numai în măsura în care sunt determinate de nevoile obişnuite ale
navigaţiei sau sunt impuse de împrejurări fortuite (avarii, furtuni, etc).
Dacă nu se respectă aceste condiţii, statul riveran are dreptul de a obliga
nava să părăsească apele sale teritoriale iar, la nevoie, să o supună la sancţiuni.
În schimb, statul riveran este obligat să nu împiedice trecerea inofensivă a
navelor şi să le aducă la cunoştinţă, dacă este cazul, eventualele pericole care
ameninţă navigaţia în apele sale teritoriale; el nu se amestecă în ordinea internă a
navelor străine respective şi poate, din motive de securitate, să închidă anumite
zone din marea teritorială accesului navelor străine, cu condiţia să lase deschise
rutele maritime regulate, indispensabile navigaţiei.
El stabileşte regimul cercetărilor hidroenergetice, ştiinţifice şi de altă
natură în marea teritorială, putând să le interzică; statul riveran poate interzice şi
vânatul, pescuitul sau orice alte activităţi economice în anumite date.
Statul riveran nu poate să perceapă impozite sau taxe navelor comerciale
aflate în trecere inofensivă, decât în cazul în care navele beneficiază de servicii
prestate, ca pilotajul, sau dacă a efectuat lucrări speciale pentru îmbunătăţirea
 condiţiilor de navigaţie (de exemplu construirea unui canal artificial).

regim juridic Statul riveran îşi exercită jurisdicţia penală (arestarea unor persoane, acte
de anchetă) pe nave comerciale străine, de la intrarea până la ieşirea din apele
teritoriale, de regulă numai dacă în timpul trecerii s-au comis acte care aduc
atingere statului riveran sau tulbura ordinea în marea teritorială, sau dacă s-a
cerut statului de către căpitanul navei. Asemenea măsuri pot fi luate oricând este
vorba de informaţii temeinice privind traficul ilicit de stupefiante.
De regulă, statul nu opreşte navele aflate în trecere inofensivă, pentru aşi
exercita jurisdicţia civilă asupra persoanelor aflate pe nave comerciale străine
în trecere prin marea sa teritorială. Statul riveran poate lua, faţă de navele
comerciale străine, măsuri asigurătorii pentru obligaţii asumate în legătură cu
trecerea prin mare, ca şi măsuri de execuţie şi asigurătorii pentru navele
care intră în sale interioare sau care staţionează în marea teritorială.
Pentru a preveni contrabanda şi îmbarcarea sau debarcarea ilegală de
persoane, statul riveran stabileşte, în apele sale teritoriale, şi un control
frontieră, control vamal şi sanitar; are dreptul de a opri şi vizita navele
străine comerciale în trecere, de a verifica documentele lor, încărcătura,
documentele călătorilor.
68
În ceea ce priveşte navele de război străine, de regulă şi acestea au
drept de trecere inofensivă prin apele teritoriale ale altor state.
Cu toate acestea, la Conferinţa asupra drepturilor mării din 1982, un
număr de state au cerut şi obţinut recunoaşterea de către Conferinţă a
dreptului statului riveran de a lua măsuri pentru reglementarea trecerii
navelor militare străine.
Un mare număr state dispun de asemenea reglementări naţionale, prin
care supun unei autorizaţii prealabile intrarea în apele lor teritoriale a navelor
militare străine; aceste nave, dacă sunt admise, trebuie să respecte legile şi
reglementările statului riveran.
Altfel, acesta are dreptul să ordone acestor nave părăsirea imediată a
apelor sale, putând utiliza chiar mijloace de constrângere; submarinele
trebuie să navigheze la suprafaţă, nu se fac manevre militare, iar
comunicarea prin radio cu baza interzisă.
6. Zone maritime cu regim special

Reprezintă zone maritime situate dincolo de limita exterioară a mării
 teritoriale asupra cărora statul riveran exercită drepturi suverane, de

zone cu regim special jurisdicţie şi control, având un regim juridic diferit de cel al largului
propriu-zis mării.
Aceste zone sunt:

A. Zona contiguă - fâşia de mare care se întinde dincolo de limita
 exterioară a mării teritoriale, până la o distanţă de 24 mile marine (măsurată de
Zonă contiguă
i liniile de bază) spre larg.
În această zonă, statul riveran, are drepturi de jurisdicţie şi control, din
punct de vedere al securităţii sanitare, vamale, fiscale sau de imigraţie
 teritoriul său, precum şi pentru a pedepsi infracţiuni comise pe teritoriul său.
platou continental B. Platoul continental - continuarea, sub apele mari, a părţii terestre a
mării teritoriale până la o anumită adâncime a mării.
Problema platoului se pune în ce priveşte explorarea şi exploatarea
resurselor minerale din subsolul şi de pe s o l u l mării, ca şi a resurselor vii legate
de sol.
69
Potrivit Convenţiei asupra dreptului mării de la Montego-Bay din 1982,
prin platou continental se înţelege fundul mării şi subsolul regiunilor submarine
situate dincolo de marea teritorială, pe toată întinderea prelungirii naturale a
părţii terestre a teritoriului statului, sau până la 200 mile marine, dacă
prelungirea naturală a părţii terestre se întinde pe o distanţă mai mică. În unele
cazuri, distanţa respectivă se măsoară de la liniile de bază de la care este
măsurată marea teritorială.
Statul riveran are asupra platoului continental drepturi suverane şi
exclusive; dacă el nu explorează şi nu exploatează rezervele platoului său,
nimeni nu poate face acest lucru fără consimţământul său expres. Aceasta
vizează resursele minerale şi organismele vii, care păstrează în mod constant
contactul cu fundul mării.
Dreptul statului riveran asupra platoului continental nu aduce atingere
regimului juridic al apelor de deasupra platoului sau spaţiului aerian; excepţie fac
instalaţiile de explorare-exploatare, care au dreptul la o zonă de securitate de
500 m, cu condiţia să nu fie în locuri care ar stingheri utilizarea normală a
căilor maritime indispensabile navigaţiei. Cablurile şi conductele submarine
nu pot fi interzise sau oprite de statul riveran; traseul lor se stabileşte însă
împreună cu acesta.
 C. Zona economică exclusivă - zona situată dincolo de marea
zona economică teritorială, până la o distanţă de 200 mile marine de la liniile de bază de la care
exclusivă se măsoară marea teritorială, practic, porţiunea de apă de deasupra platoului
continental.
În această zonă statele riverane au drepturi suverane şi exclusive de
explorare, exploatare, gestiune şi conservare a resurselor biologice sau
nebiologice (îndeosebi pescuit, alge marine).
Statele au jurisdicţie în ceea ce priveşte stabilirea şi folosirea de instalaţii şi
lucrări, cercetări maritime, protecţia şi prezervarea mediului marin. Ele pot permite
altor state asemenea activităţii, pe bază de autorizare, deci, le pot concesiona. De
asemenea, ele reglementează activităţile de cercetare ştiinţifică în zone economică
exclusivă.
7. Zone maritime nesupuse suveranităţii sau drepturilor suverane

ale statelor - marea liberă-
70
Marea liberă este zona marină situată în afara suveranităţii naţionale, fiind
 deschisă tuturor naţiunilor.
Marea liberă
Convenţia din 1982 de la Montego-Bay a cristalizat concepţia
patrimoniului comun al umanităţii asupra acestei zone, în sensul unui regim
de exploatare a resurselor, de care să profite atât ţările are efectuează lucrările
de exploatare, cât şi ţările sărace. A fost imaginat un sistem de autorizare, de
alocare de zone la cerere ca şi crearea unei întreprinderi şi a unei autorităţi
administrative, care să exploateze o parte din resurse în interesul ţărilor în curs
de dezvoltare.
Marea liberă are un regim de deschidere pentru toate statele, în condiţii de
egalitate, nefiind supusă suveranităţii nici unui stat.
Regimul juridic al mării libere este guvernat de principiul libertăţii
mărilor, potrivit căruia aceasta este deschisă tuturor statelor.
 Libertăţile, care decurg din principiul libertăţii mării sunt:
libertăţile mării
libere  libertatea de navigaţie;
 libertatea de a instala şi exploata cabluri, conducte petroliere,
submarine;
 libertatea de survol;
 libertatea pescuitului, dincolo de zonele economice exclusive.
De aceste libertăţi beneficiază şi statele fără litoral, care însă trebuie să-şi
asigure accesul la marea liberă, prin convenţii cu statele de tranzit; exercitarea
acestor drepturi nu trebuie să aducă atingere drepturilor egale ale celorlalte
state. Deci, libertatea mării comportă şi obligaţia de a respecta drepturile egale
ale celorlalţi.
Din libertatea de navigaţie şi egalitatea suverană a statelor decurge regulă
fundamentală, conform căreia navele aflate în largul mării sunt supuse exclusiv
jurisdicţiei statului pavilionului.
Nici un stat nu are dreptul de a exercita autoritate asupra navelor aflate
sub pavilionul altui stat. Pavilionul navei indică naţionalitatea ei. Modul în care o
navă dobândeşte naţionalitatea şi pavilionul unui stat sunt reglementate de
dreptul intern la statelor. Fiecare navă are dreptul unui singur pavilion, la o
singură naţionalitate.
71
Din principiul jurisdicţiei exclusive a statului pavilionului, rezultă că în
caz de abordaj sau alte incidente de navigaţie, competenţa este a statului a
cărui cetăţenie o are persoana sau a cărui naţionalitate are nava în cauză.
Navele militare ale unui stat pot lua măsuri doar pentru navele comerciale
purtând pavilionul acelui stat. Excepţie, în cazul urmăririi în marea liberă pentru
faptele comise în marea teritorială.
Pirateria este pedepsită de toate ţările lumii. Navele pirat sunt considerate
în afara legii, putând fi oprite de navele sau aeronavele de război şi pedepsite de
autorităţile oricărui stat.
În ceea ce priveşte libertatea de a instala şi a exploata cabluri şi conducte,
trebuie subliniat că acestea sunt şi rămân în proprietatea statului care le instalează,
celelalte state nu trebuie să împiedice instalarea lor, nici să le înlăture sau să le
cauzeze daune.
Libertatea pescuitului a cunoscut, recent, o serie de limitări, decurgând
din regimul zonelor economice exclusive, precum şi pentru protecţia unor
resurse pe cale de epuizare. Astfel, pentru protecţia focilor din nordul Oceanului
Pacific, s-au încheiat convenţii în 1911 şi 1957. Prin Convenţia de la
Washington, din 1946, s-a stabilit un regim al pescuitului balenelor, cuprinzând
sezoane, zone permise şi numărul maxim de balene care puteau fi pescuite.
Pentru diferite zone, s-au încercat regimuri de reglementare a pescuitului (de
exemplu, în Mediterană, în Marea Neagră, în Atlanticul de Nord).
8. Fluviile internaţionale
A. Noţiune
Sunt apele curgătoare care traversează teritoriile a două sau mai multe
state şi sunt navigabile până la vărsarea lor în mare sau în ocean.

Fluvii
internaţionale B. Regimul general al navigaţiei pe fluviile internaţionale
Fiecare stat este suveran pe porţiunea de apă care curge pe teritoriul său
(până la frontieră). Regimul lor se deosebeşte de cel al altor ape interioare numai
prin libertatea de navigaţie, recunoscută potrivit convenţiilor internaţionale.
72
Congresul de la Viena din 1815 a stabilit pentru prima dată anumite
 principii ale regimului de navigaţie pe fluviile internaţionale europene,

precum şi noţiunea de fluviu internaţional.
regimul navigaţiei
La Conferinţa de la Barcelona din 1921, convocată de Liga Naţiunilor,
a fost elaborată o convenţie şi un statut privind regimul căilor navigabile de
interes internaţional, care reproducea regulile stabilite anterior. Acestea au fost
ratificate de un număr mic de state astfel că, nu există, practic, o reglementare
generală şi uniformă pentru toate fluviile internaţionale, ci unele reglementări
fragmentate, având în vedere particularităţile diferitelor fluvii şi faptul că
reglementarea revine statelor riverane.
Din reglementările adoptate, decurg anumite reguli cu privire la
navigaţia pe fluvii:
o ca state suverane asupra porţiunilor de frontieră de pe teritoriile
lor, statele riverane reglementează prin acordul lor navigaţia
pe fluviulinternaţional;
o în timp de pace, navele comerciale ale tuturor ţărilor se bucură
de libertatea de navigaţie deplină, fără discriminare, pe fluviile
internaţionale, navele de război ale statelor riverane, doar în
sectoarele lor, iar în sectoarele altora, doar cu permisiunea
acestora;
o ţările riverane au obligaţia de a menţine fluviile în stare de
navigaţie, dar şi dreptul de a percepe, în acest scop, taxele
necesare pentru efectuarea lucrărilor de întreţinere şi amenajare;
o pentru o serie de fluvii, s-au creat comisii internaţionale formate din
reprezentanţi ai ţărilor, pentru realizarea colaborării în vederea
 asigurări libertăţii de navigaţie.

Dunărea
C. Regimul navigaţiei pe Dunăre
Dunărea este al doilea fluviu din Europa (după Volga, cu o lungime de

2850 km navigabili). Prin unirea cu Rinul, s-a asigurat comunicarea Mării Negre
cu Marea Nordului. Este o cale comercială din ce în ce mai importantă, care
leagă statele europene cu alte state ale lumii.
Dunărea a avut o mare importanţă şi din punct de vedere militar de-a lungul
secolelor, permiţând controlul a numeroase puncte strategice importante.
 73
reguli de navigaţie
Actualul regim al navigaţiei pe Dunăre a fost stabilit la Conferinţa de la
Belgrad din 18 august 1948, la care au luat parte fosta URSS, Ucraina,
România, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, SUA, Anglia, Franţa şi
cu vot consultativ, Austria, şi care a intrat în vigoare la 11 mai 1949. SUA,
Anglia şi Franţa au refuzat să o semneze.
În Convenţie sa-au stabilit următoarele reguli generale:
 Libertatea de navigaţie pentru toţi cetăţenii, navele
comerciale şi mărfurile tuturor statelor, pe bază de egalitate, în
privinţa taxelor portuare şi de
navigaţie, precum şi a condiţiilor generale ale navigaţiei
comerciale. Aceasta nu se referă şi la cabotaj;
 Regimul stabilit se referă doar la porţiunea navigabilă a Dunării
(de la Ulm la Marea Neagră), cu ieşire la mare pe braţul Sulina;
 Navigaţia navelor militare pentru statele neriverane este interzisă;
 Vasele militare ale ţărilor riverane navighează numai pe
sectoarele lor;
 Dreptul de supraveghere vamală, sanitară, fluvială revine fiecărui
stat pe teritoriul său.
S-a creat o Comisie a Dunării formată din reprezentanţi ai statelor
riverane cu atribuţii de realizare a colaborării statelor riverane, mai ales în
sensul adoptării de recomandări privind regulile de navigaţie, de supraveghere
fluvială, vamală şi sanitară, de realizare a colaborării pentru efectuarea de lucrări
şi de sprijinire a statelor riverane.
Nu are putere legislativă sau jurisdicţională. Pentru diferende
referitoare la aplicarea Convenţiei, se prevede recurgerea la o Comisie
conciliere.
Sediul a fost stabilit la Galaţi până în 1957, iar după aceea la Budapesta.
Utilizarea apelor Dunării în alte scopuri decât navigaţia este
reglementată prin acorduri încheiate între statele riverane (cum sunt, spre
exemplu, cele două acorduri încheiate între România şi Iugoslavia privind
sistemele hidroenergetice şi de navigaţie „Porţile de fier” I şi II).
9. Regimuri teritoriale speciale
Sunt stabilite prin tratate sau prin cutumă pentru unele teritorii ale unor
 state sau pentru zone, care nu aparţin nici unui stat.

Demilitarizare
74
Acestea sunt:
A. Demilitarizarea - regimul juridic potrivit căruia, pe un teritoriu se
distrug sau după caz nu vor fi construite sau menţinute fortificaţii, instalaţii,
armamente sau forţe armate, cu excepţia forţelor de ordine.
Poate fi:
 parţială sau totală (după zona de teritoriu pe care o acoperă),
 completă sau limitată (după tipurile de armament la care se
referă).
Prin Convenţia de la Paris din 1856, Rusia a fost obligată să
demilitarizeze malurile Mării Negre. Tratatul de la Versailles din 1919 obliga
Germania să demilitarizeze ambele maluri ale Rinului pe o porţiune de 50 km
lăţime; Tratatul de pace din 1947 prevedea demilitarizarea frontierelor Italiei cu
Franţa şi Iugoslavia şi, parţial, ale Siciliei şi Sardiniei.
Au fost demilitarizate total unele insule: Aaland, printr-un tratat din
1921; Germania în întregime prin Acordul de la Postdam din 1945.
În prezent, este demilitarizată Antarctica.
B. Neutralizarea - regimul juridic referitor la un spaţiu geografic pe care
 statele se obligă în timp de război să nu desfăşoare operaţii militare, iar în timp de
neutralizare pace să nu-1 transforme într-o bază militară.
S-a aplicat din secolul XIX în special unor căi maritime internaţionale,
şi anume: canalul Panama, conform tratatului din 1903 dintre SUA şi Panama;
strâmtoarea Magelan, potrivit tratatului din 1881 dintre Argentina şi Chile.
În general, neutralizarea însoţeşte demilitarizarea. În prezent, Antarctica
este demilitarizată şi neutralizată. Antarctica este regiunea polară de Sud, cu o
suprafaţă de 14 milioane km2, între Africa de Sud, America de Sud, Australia şi
Noua Zeenlandă. În 1959, s-a încheiat la Washington, Tratatul cu privire la
Antarctica, iniţial între 12 state. Au aderat numeroase alte state.
În Tratat se prevăd:
1) folosirea Antarcticii în scopuri exclusive paşnice ca teritoriu
demilitarizat, neutralizat şi denuclearizat;
2) libertatea cercetării ştiinţifice, pentru guvernele, organizaţiile şi cetăţenii
oricărui stat, în condiţii de egalitate, în cadrul unei largi colaborări;
3) fiecare stat-parte poate inspecta bazele de cercetare ale celorlalte state;
4) dispoziţiile tratatului nu afectează poziţia statelor în ce priveşte
pretenţiile lor teritoriale asupra Antarcticii. Tratatul creează un statut de
75
inegalitate, între ţări cu statul consultativ — membrii originari şi cei ce desfăşoară
activităţi în zonă — şi ceilalţi, care nu participă la luarea deciziilor.
În cadrul mecanismului Tratatului, s-au încheiat mai multe acorduri, între
care recent, un Acord privind protecţia mediului, care prevede un moratoriu de 50
de ani pentru exploatarea resurselor minerale.
C. Denuclearizarea - vizează zone întregi — părţi din teritoriul unui stat,

 teritorii întregi sau continente, în care statele îşi asumă obligaţia de a nu produce
Denuclearizare şi a nu depozita arme nucleare, iar statele din afara acestor zone, de a nu le ataca
cu arme nucleare.
 Este, în esenţă, un regim de demilitarizare şi neutralizare parţială.
America Latină a fost denuclearizată prin Tratatul de la Tlatelolco, din
spaţiul aerian
1963; Tratatul de stat din 1955, prin care era recunoscută independenţa Austriei,
prevede interzicerea producerii şi depozitării de arme nucleare în Austria. Prin
rezoluţie a ONU din 1961, s-a propus ca întreg teritoriul continentului african să
fie recunoscut ca zonă arme nucleare. Au existat propuneri pentru
denuclearizarea centrului Europei, a Nordului, a Balcanilor, a Mediteranei, a
Oceanului Indian.
10. Spaţiul aerian

Dreptul aerian s-a dezvoltat după 1900, când a apărut necesitatea
reglementării navigaţiei aeriene. În dreptul roman, spaţiul aerian era considerat res
communis. În feudalism, spaţiul aerian era privit ca aparţinând proprietarului
Pământului. La începutul secolului XX, s-au confruntat două teorii: libertatea
aerului şi suveranitatea asupra spaţiului aerian.
După primul război, a triumfat definitiv principiul suveranităţii
statului asupra spaţiului aerian, reprezentând coloana de aer cuprinsă în
limitele frontierelor sale (inclusiv marea teritorială), până la limita de unde începe
spaţiul cosmic. Principiul a fost consacrat în Convenţia de la Paris din 1919
privind spaţiul aerian, Convenţia de la Havana din 1928 şi Convenţia de la
Chicago din 1944, prin care a fost creată Organizaţia Aviaţiei Civile
Internaţionale.
Statele contractante au admis, în relaţiile dintre ele, libertatea de trecere,
în timp de pace, pentru aeronavele civile, pe deasupra teritoriului lor. Prin
Convenţia din 1944, se prevede dreptul de zbor pentru aeronavele civile
particulare, ca şi de a face escale, fără autorizaţie specială, dar urmând anumite

spaţiul cosmic 76
rute aeriene. Pentru serviciile aeriene comerciale regulate, se prevede drept de
survol fără escale şi dreptul de escală, în scopuri necomerciale.
O altă convenţie, denumită „a celor 5 libertăţi", cuprinde, pe lângă
drepturile de survol şi escală în scopuri necomerciale, drepturi de escală în
scopuri comerciale, cu îmbarcare şi debarcare din şi către statul navei sau
îmbarcare şi debarcare din şi către orice altă ţară. Numeroase convenţii bilaterale
reglementează condiţiile de exercitare a acestor libertăţi.
În ceea ce priveşte navele militare, se aplică regimul autorizării
prealabile.Statele stabilesc rute şi itinerarii de zbor, urmate de cursele regulate,
pentru motive de securitate a navigaţiei. Pentru zboruri speciale, în afara curselor,
se dă o autorizaţie specială, de survol.
11. Spaţiul cosmic

Odată cu primele explorări ale spaţiului cosmic, primii sateliţi şi primele
rachete şi nave cosmice, s-a evidenţiat necesitatea elaborării unor principii şi
norme juridice, care să se reglementeze relaţiile dintre state în privinţa spaţiului
şi activităţilor spaţiale. Unii specialişti au susţinut că ar exista libertate de acţiune,
iar alţii că ar fi un drept în formare.
Majoritatea autorilor de drept internaţional recunosc însă că statele nu pot
dispune de libertate de acţiune absolută şi că trebuie să acţioneze astfel încât să nu
lezeze drepturile şi interesele altor state.
Practic, este în curs de formare un nou capitol al dreptului
 internaţional. Tendinţa este formarea acestui drept pe cale convenţională.

Prin rezoluţii şi declaraţii ale ONU, s-au conturat unele reguli între care:
reguli
 aplicarea dreptului internaţional şi a Cartei Naţiunilor Unite şi în spaţiul
cosmic;
 exploatarea şi explorarea liberă a spaţiului de către toate statele;
 interdicţia de apropiere naţională a spaţiului cosmic şi a corpurilor
cereşti, aceasta nefiind supuse suveranităţii statelor;
 statele exercită suveranitate asupra navelor şi corpurilor trimise în
spaţiu,
 statele trebuie să se conducă după principiul colaborării şi asistenţei
reciproce, ţinând seama de interesele celorlalte state.
Respectarea principiilor dreptului internaţional în spaţiu, înseamnă
interzicerea agresiunii, a folosirii forţei şi ameninţării cu forţa; se adaugă,
77
totodată, răspunderea internaţională a statelor pentru prejudicii cauzate de
vehicule speciale lansate de ele sau de pe teritoriul lor, indiferent unde s-a
produs pagube, ca şi obligaţia de a da ajutor astronauţilor, în caz de pericol sau
aterizare forţată.
Ca document mai important, a fost adoptat Tratatul din 1967 asupra
principiilor care guvernează activitatea statelor în elaborarea şi utilizarea
spaţiului extra atmosferic, inclusiv a lunii şi celorlalte corpuri cereşti.
Între principiile reţinute în tratat menţionăm:
- explorarea şi utilizarea liberă de către toate statele a spaţiului şi corpurilor
cereşti în condiţii de egalitate, fără discriminare;
- spaţiul şi corpurile cereşti nu pot face obiect de însuşire naţională, sub nici
o formă;
- activităţile statelor trebuie să se desfăşoare conform dreptului internaţional
şi Cartei Naţiunilor Unite;
- statele se angajează să nu pună pe orbită corpuri purtătoare de arme
nucleare sau alte arme de distrugere în masă;
- să nu instaleze pe ele asemenea arme şi să nu le plaseze în spaţiu, în nici
un alt mod;
- corpurile cereşti se folosesc numai în scopuri paşnice, fiind interzisă
amenajarea pe cele de bază şi instalaţii militare;
- acordarea de asistenţă astronauţilor, în caz de accident, pericol sau
aterizare forţată.
Un alt Acord este cel privind salvarea astronauţilor, întoarcerea lor şi
restituirea obiectelor lansate în spaţiu, încheiat în 1967.
Se stabilesc angajamente privind:
1) informarea, în caz de accidente, pericol sau aterizare forţată, a
autorităţii lansatoare, ca şi informarea Secretarului general ONU care urma să o
difuzeze tuturor statelor,
2) luarea de măsuri pentru salvarea şi sprijinirea astronauţilor;
3) informarea despre obiecte căzute sau părţi ale acestora.
În sfârşit, Convenţia asupra responsabilităţii internaţionale pentru dau-
 nele cauzate pentru obiecte spaţiale încheiate în 1967 (ca şi celelalte convenţii,
răspunderea pentru
daune adoptată de Adunarea Generală a ONU), prevede obligaţia absolută de reparare
a daunelor cauzate de obiecte spaţiale căzute.Prin daune se înţeleg pierderi de
vieţi omeneşti, leziuni corporale sau alte atingeri aduse sănătăţii, pierderi de
78
bunuri ale statelor, ale persoanelor fizice sau morale, bunuri ale organizaţiilor
fundamentale. Este o răspundere obiectivă, dacă dauna e comisă în aer sau asupra
altui obiect spaţial şi este o răspundere subiectivă dacă este imputabilă greşelii
persoanelor pentru care acesta răspunde.
Unele măsuri de dezarmare s-au referit şi la spaţiu. Ex.: Tratatul de la
Moscova din 1963 privind interzicerea experienţelor nucleare include şi
spaţiul cosmic în categoria mediilor în care aceste experienţe sunt interzise.
Spaţiul cosmic tinde să obţină statut demilitarizat şi denuclearizat; este
corolarul principiului folosirii exclusive a spaţiului în cazuri paşnice.
Limita între spaţiul aerian şi cel cosmic nu s-a clarificat. Unii autori au
propus limita maximă cea mai de jos a orbitei pe care pot evolua corpuri spaţiale,
sau în care nu se exercită forţa gravitaţională a pământului. Alte teorii pleacă de la
o soluţie bazată pe distincţia între activităţile desfăşurate după natura şi scopul lor
– cele aeriene, cele spaţiale.
1. ANGHEL, Ion M, Subiectele dreptului internaţional, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002.
Bogdan - Drept internaţional contemporan, Ed.All Beck, Bucuresti, 2000;
1. Precizați care este regimul juridic al mării teritoriale
79
TEMĂ DE REFLECŢIE
Poate face spaţiul cosmic obiect de apropriere din partea vreunui stat?
1.Care sunt tipurile de regimuri aplicabile străinilor?
2. Care sunt regulile aplicabile în domeniul extrădării?
3. Ce este protecţia diplomatică şi care este finalitatea acesteia?
4. ce este expulzarea şi care sunt condiţiile în care aceasta se dispune?
5. .În ce constă dreptul de trecere inofensivă?
6. Ce este zona contiguă?
1. Regimuri aplicabile străinilor:

o Regimul naţional, prin care statul recunoaşte străinilor aceleaşi
drepturi pe care le acorda propriilor cetăţeni, cu excepţia
drepturilor politice şi a dreptului de a ocupa funcţii publice;
o Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, care presupune
acordarea în favoarea cetăţenilor unui stat străin, a regimului cel
mai favorabil care a fost acordat resortisanţilor unui stat terţ;
o Asigurarea de către toate statele comunitarii internaţionale a unui
standard minim de tratament în favoarea străinilor.
80
2. În dreptul internaţional s-a stabilit un număr de reguli aplicabile în domeniul
extradurii:
 nu se dispune măsura extrădării împotriva cetăţenilor unui stat de
către propriul stat;
 fapta pentru care se solicita extrădarea, trebuie sa fie incriminata
de legislaţia ambelor state;
 persoana extrădata va fi judecata şi condamnata doar pentru
infracţiunea pentru care a fost solicitata măsura.
3. Reprezintă protecţia pe care un stat o acorda cetăţenilor săi aflaţi în
străinătate, în scopul de a proteja interesele acestora în raporturile cu
autorităţile locale.
Finalitatea protecţiei diplomatice constă în supravegherea situaţiei
cetăţenilor unui stat pentru ca statul străin pe teritoriul căruia se afla, să le
asigure un standard minim de drepturi.
4. Reprezintă un act administrativ individual, cu caracter de sancţiune, motivat
prin raţiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, a sistemului
economic şi a securităţii naţionale.
Prin convenţii internaţionale, statele au stabilit că expulzarea se poate
dispune ca efect al unei decizii legale, cu asigurarea dreptului la apărare al
individului şi a dreptului de ataca prin cai legale decizia de expulzare.
De asemenea, sunt interzise expulzările colective de străini.
Un stat nu îşi poate expulza propriii cetăţeni. (Convenţia Europeana a
Drepturilor Omului şi Protocoalele adiţionale).
4. Este un drept recunoscut navelor comerciale străine în legătură cu

trecerea prin apele teritoriale.
Prin aceasta se înţelege, fie navigarea prin marea teritorială, fără a intra în
porturi sau în apele interioare, fie traversarea mării teritoriale spre porturi sau din
porturi spre larg.
Pentru a fi considerată inofensivă, trecerea trebuie să respecte legile şi
regulamentele statului riveran privind navigaţia, precum şi regulile dreptului
internaţional şi trebuie să fie continuă şi rapidă.
Oprirea sau ancorarea navelor comerciale străine în apele teritoriale este permisă
numai în măsura în care sunt determinate de nevoile obişnuite ale navigaţiei sau
sunt impuse de împrejurări fortuite (avarii, furtuni, etc).
5. Zona contiguă este fâşia de mare care se întinde dincolo de limita exterioară
a mării teritoriale, până la o distanţă de 24 mile marine (măsurată de la liniile de
bază) spre larg. În această zonă, statul riveran, are drepturi de jurisdicţie şi
control, din punct de vedere al securităţii sanitare, vamale, fiscale sau de
imigraţie teritoriul său, precum şi pentru a pedepsi infracţiuni comise pe
teritoriul său.
81
CAPITOLUL VI
DREPTUL TRATATELOR
1. Cuprins
2. Obiectiv general
8. Modele de teste
Cuprins
Noţiuni generale privind tratatul internaţional
 Regimul juridic al tratatelor
 Definiţia tratatului
 Elementele esenţiale ale tratatului
 Denumirea şi clasificarea tratatelor internaţionale
Încheierea tratatelor internaţionale
 Încheierea tratatelor în românia
 Rezervele la tratate
 Efectele tratatelor
 Suspendarea si încetarea tratatelor
 Interpretarea tratatelor
 Obiectiv general: Cunoaşterea principalei modalităţi de formare a
82
normelor dreptului internaţional –încheierea de tratate internaţionale.

regimul juridic al tratatelor internaţionale: încheierea tratatelor
internaţionale, efectele acestora, suspendarea, încetarea sau interpretarea
tratatelor.
= 4 ore
CAPITOLUL VI
DREPTUL TRATATELOR
 1. Noţiuni generale privind tratatul internaţional

tratat internaţional Dreptul tratatelor, instituţie de bază a dreptului internaţional, joacă un rol
esenţial în existenţa ca atare a acestuia.
Tratatul internaţional reprezintă principalul mijloc prin care statele îşi
manifestă astăzi voinţa de a crea raporturi juridice.
Rezultat al acordurilor dintre state, tratatul internaţional reprezintă temelia
însăşi a dreptului internaţional, scheletul pe care se clădeşte întregul sistem de
relaţii din cadrul comunităţii internaţionale. Mai ales în perioada actuală, el
constituie principala cale de apariţie şi dezvoltare a dreptului, sursa şi forma sub
care apar normele şi regulile pentru toate ramurile dreptului internaţional.
Practica tratatelor internaţionale este la fel de veche ca şi existenţa însăşi a
comunităţilor statale. Extinderea şi diversificarea societăţii internaţionale,
aprofundarea şi amplificarea relaţiilor economice şi politice dintre state au
determinat creşterea importanţei şi rolului tratatelor, acestea ajungând să
 reglementeze toate domeniile colaborării dintre state.
regim juridic
Sub imperiul acestei dezvoltări a tratatului internaţional, atât din punctul de
vedere al tehnicii de încheiere, care s-a perfecţionat continuu, cât şi din punctul de
vedere al problematicii din ce în ce mai diversificată ce formează obiectul
tratatelor internaţionale, a avut loc codificarea dreptului tratatelor.
2. Regimul juridic al tratatelor
 Este reglementat în două documente internaţionale de referinta – Convenţia
Convenţia privind privind dreptul tratatelor încheiate de către state (Viena, 1969) si Convenţia
dreptul tratatelor
83
privind dreptul tratatelor încheiate de către state si organizaţii internaţionale
(Viena, 1986).
Prima dintre acestea, calificată sugestiv drept un „Tratat al tratatelor, este
considerată a fi cea mai importantă Convenţie de codificare adoptată în cadrul
ONU. Convenţia reprezintă un instrument de codificare a regulilor cutumiare
existente, conţinând însă şi prevederi noi, expresie a dezvoltării progresive a
dreptului internaţional în materie, constituind principalul izvor al dreptului
tratatelor. Ea a intrat în vigoare în 1980, când s-a întrunit numărul de ratificări
necesare. Pentru ţările care au ratificat Convenţia, dispoziţiile acesteia sunt
obligatorii, dar ea reprezintă şi pentru statele care nu sunt încă părţi un ghid de
urmat, fiind o sinteză a unor practici îndelungate, un drept comun al tratatelor. În
preambulul acesteia se afirmă că regulile dreptului internaţional cutumiar vor
continua să cârmuiască chestiunile nereglementate de dispoziţiile sale.
Prevederile acestei convenţii se aplică numai tratatelor încheiate între state şi
numai celor încheiate în formă scrisă.
Convenţia se aplică exclusiv tratatelor încheiate de state după intrarea sa în
vigoare.
Potrivit art. 5, dispoziţiile Convenţiei se aplică oricărui tratat care este actul
constitutiv al unei organizaţii internaţionale, precum şi oricărui tratat adoptat în
cadrul unei organizaţii internaţionale, sub rezerva unor reguli pertinente ale
acesteia.
Pentru reglementarea tratatelor încheiate între state şi organizaţii internaţionale
sau între organizaţii internaţionale, se aplică Convenţia de la la Viena din 1986.
3. Definiţia tratatului
Un tratat internaţional este un act juridic care se încheie între subiecte de drept
internaţional în scopul de a crea efecte juridice într-un domeniu al relaţiilor dintre
ele şi care este supus dreptului internaţional.
 Potrivit Convenţiei din 1969 privind dreptul tratatelor, tratatul este definit ca
definiţie
„un acord încheiat în formă scrisă între state şi guvernat de dreptul internaţional,
care este consemnat fie într-un singur instrument, fie în două sau mai multe
instrumente conexe, oricare ar fi denumirea lui particulară”.
Pentru ca un document internaţional să poată fi denumit tratat, el trebuie să
întrunească anumite elemente definitorii pentru un tratat internaţional:
- fiind un act juridic - încheierea lui se face, ca în cazul oricărui act juridic,
84
în scopul de a produce efecte juridice;
- efectele vizează un raport internaţional;
- se încheie între state şi / sau celelalte subiecte ale dreptului internaţional, în
această calitate;
- este guvernat de dreptul internaţional.
În Convenţia de codificare a dreptului tratatelor, mai este menţionată şi cerinţa
de a fi fost încheiată în scris.
Aceste elemente definitorii trebuie să fie întrunite în mod cumulativ pentru a
ne afla în prezenţa unui tratat internaţional, lipsa uneia singure fiind de natură să
compromită această calitate, indiferent de ceea ce părţile ar conveni sau cum l-ar
califica.
4. Elementele esenţiale ale tratatului

Elementele esentiale ale tratatului sunt:
  subiectele sau părţile tratatului, care trebuie să fie subiecte de drept
condiţii de validitate internaţional ;
 vointa partilor, trebuie să fie liber exprimata pentru ca tratatul să fie
valabil, în caz contrar ridicându-se problema nulităţii sau a anulării tratatului.
 obiectul tratatului, care trebuie să fie posibil şi licit.
Potrivit Convenţiei privind dreptul tratatelor, sunt vicii de consimţământ care
pot afecta voinţa părţilor:
  încălcarea dispozitiilor dreptului intern al statului privind competenta de a
vicii de consimţământ încheia tratate. Pentru a determina nulitatea tratatului trebuie sa fie vorba de o
încalcăre a unor dispozitii interne ale statului, de regulă constitutionale, privind
ratificarea sau aprobarea tratatelor ( organele competente, procedura de urmat,
“deplinele puteri”). Pentru a evita invocarea abuziva a acestei cauze de nulitate a
tratatului, Convenţia o restrânge la cazurile în care “violarea a fost vădită şi
priveşte o regulă de importanţă fundamentală a dreptului său intern” (art.46).
 eroarea. Invocarea erorii poate conduce la nulitatea tratatului dacă este
vorba de o eroare de fapt si nu de drept, care a afectat în mod esential
consimtamântului statului, iar statul care o invoca nu a contribuit prin
comportamentul sau la producerea sa (art.48). În practica, eroarea a fost invocata
în special în probleme de delimitare a frontierelor.
 dolul. Un stat poate invoca nulitatea tratatului dacă consimtamântul sau a
fost obtinut “în urma conduitei frauduloase a unui alt stat care a participat la
85
negocieri”(art. 49).;
 coruperea reprezentantului unui stat. Un stat poate invoca coruperea
reprezentantului sau ca viciu de consimtamânt atunci când actele de corupere au
fost evidente si în masura sa exercite o influenta considerabila asupra acestui
reprezentant. (art. 50).;
 constrângerea unui stat sau a reprezentantului său. Constrângerea
exercitata asupra reprezentantului statului, în cazul în care este constatata, lipseste
tratatul de orice efect juridic (art.51).
Constrângerea se refera la “acte sau amenintari” îndreptate împotriva
reperezentantului statului, ca individ si nu în calitatea sa de organ al statului.
Convenţia de la Viena a codificat ca un viciu distinct constrângerea
exercitata asupra unui stat prin amenintarea cu forta sau prin folosirea fortei
(art.52). În dreptul internaţional clasic, razboiul a fost considerat un mijloc licit de
rezolvare a diferendelor între state. Pactul Societatii Natiunilor a instituit pentru
prima data limitari ale dreptului statelor de a recurge la forta, iar Pactul Briand –
Kellogg din 1928 a scos razboiul în afara legii. Carta O.N.U. consacra principiul
neagresiunii ca principiu fundamental al dreptului internaţional..
5. Denumirea şi clasificarea tratatelor internaţionale

Denumirea generală care se refera la orice tip de acord încheiat între state este
 cea de “tratat”. Acordurile pot sa fie încheiate si sub alte denumiri, fara ca acest
denumirea
lucru sa influenteze natura juridica a actului: conventie, acord, pact, protocol, act
final, statut etc.
Clasificarea tratatelor internaţionale se poate face dupa mai multe criterii:
 dupa numarul partilor contractante: tratate bilaterale si multilaterale;
 dupa obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri economice,
 culturale, sau juridice etc.;
clasificare
 dupa durata valabilitatii lor: tratate cu termen şi tratate pe durată
nedeterminată (de exemplu, tratatele de pace);
 dupa posibilitatea de aderare la tratat: tratate deschise si tratate închise;
 dupa calitatea partilor contractante: tratate încheiate numai de state, tratate
încheiate între alte subiecte de drept internaţional;
 dupa continutul material: tratate –contract (care urmaresc realizarea unei
operatii juridice, cum sunt tratatele de comert) şi tratate – lege (cele prin care se
86
stabilesc reguli de drept, cum este Carta O.N.U.).
6. Încheierea tratatelor internaţionale


încheiere
Consideraţii introductive
Încheierea unui tratat internaţional reprezintă o operaţiune complexă,
cuprinzând toate fazele şi momentele de desfăşurare şi finalizare a negocierilor,
concretizate într-un text convenit între statele participante.
În cadrul mecanismului general de apariţie a tratatelor, procedura de încheiere
constituie un aspect esenţial, ea reprezentând calea prin care un tratat se formează
şi capătă valoare juridică.
Tratatele internaţionale se încheie pe baza unei proceduri complexe, cu
aplicarea a două categorii de reguli - de drept internaţional şi de drept intern.
Una dintre trăsăturile definitorii ale tratatului internaţional este tocmai faptul
că acesta este guvernat de regulile dreptului internaţional, şi aceasta apare logic
pentru că este încheiat de subiecte de drept internaţional şi susceptibil de aplicare
în ordinea juridică internaţională.
Sunt însă anumite momente în încheierea unui tratat cînd dreptul internaţional
trimite la dreptul intern al statelor.
Probleme precum modul de exprimare a consimţământului unui stat de a se
lega printr-un tratat, organele competente şi limitele în care acestea pot acţiona, nu
pot fi reglementate de dreptul internaţional ci de dreptul intern al statului respectiv.
Fazele încheierii tratatelor

Elaborarea şi perfectarea tratatelor internaţionale reprezintă un proces
 complex, ce se desfăşoară pe parcursul mai multor faze, în cadrul cărora intervin
fazele încheierii
diferite autorităţi ale statului. Aceste faze se referă la activităţi succesive care au
loc, de negociere a tratatului, de exprimare a consimţământului statelor
negociatoare de a fi legate prin tratat şi de intrare în vigoare a tratatului.
Sunt deci faze ale încheierii unui tratat internaţional:
- negocierile pentru convenirea textului tratatului;
- autentificarea textului convenit;
- exprimarea consimţământului statului de a deveni parte la tratat.
- schimbul, depunerea sau notificarea instrumentelor de ratificare,
aprobare, acceptare sau aderare
87
A. Negocierea - este prima fază în procesul de elaborare a oricărui tratat
 internaţional.
negocierea Negocierea reprezintă procedura directă de formare a tratatelor, în cadrul
căreia organele împuternicite de către state poartă un dialog în urma căruia rezultă
înţelegerea care ia forma unui tratat internaţional.
Negocierile trebuie să se desfăşoare cu respectarea principiilor dreptului
internaţional, în special egalităţii tuturor statelor participante şi dreptului de a
participa la discutarea problemelor şi adoptarea soluţiilor.
Ele se poartă de regulă la nivelul diplomaţilor, fiind rare cazurile în care sunt
implicaţi direct miniştrii afacerilor externe sau şefii de stat. De obicei, alături de
agenţii diplomatici participă şi delegaţi tehnici. Pentru a putea negocia textul unui
tratat internaţional, persoanele sau delegaţiile respective trebuie să fie abilitate în
acest sens, abilitare ce rezultă din documente ce emană de la autorităţile
competente ale fiecărui stat. Aceste documente, denumite „depline puteri”,
reprezintă, potrivit Convenţiei privind dreptul tratatelor, „documentul emanând de
la autoritatea competentă a unui stat şi desemnând una sau mai multe persoane
împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea
textului unui tratat, pentru a exprima consimţământul statului de a fi legat prin
tratat sau pentru a îndeplini orice alt act cu privire la tratat”.
Nu au nevoie să prezinte depline puteri şeful statului, şeful guvernului şi
ministrul afacerilor externe, pentru toate actele referitoare la încheierea unui tratat;
şefii misiunilor diplomatice, pentru adoptarea textului unui tratat care se încheie
între statul acreditant şi statul acreditar; reprezentanţii acreditaţi ai statelor la o
conferinţă internaţională sau pe lângă o organizaţie internaţională ori pe lângă un
organ al acesteia, pentru adoptarea textului unui tratat în această conferinţă,
organizaţie sau organ (art. 7 din Convenţie).
Cadrul negocierilor diferă în raport de caracterul tratatelor. Astfel, în timp ce la
tratatele bilaterale iniţiativa negocierilor revine unuia sau ambelor state, în cazul
tratatelor multilaterale, pe baza unui acord preliminar al statelor interesate se
convoacă conferinţa reprezentanţilor.
Elaborarea tratatelor bilaterale are loc prin punerea de acord a proiectelor
prezentate de fiecare parte, prin adoptarea unanimă a textului tratatului.
Pentru tratatele multilaterale textul se elaborează în cadrul unei conferinţe sau
organizaţii internaţionale, fără a avea la bază un proiect de tratat şi se adoptă de
88
regulă cu o majoritate de două treimi.
B. Odată adoptat textul final al tratatului, el trebuie să fie autentificat.

Autentificarea are rolul de a dovedi că textul stabilit este autentic şi definitiv şi
 poate avea loc prin diferite metode: semnarea sau parafarea textului, semnarea
autentificarea actului final al Conferinţei, includerea textului într-o rezoluţie a Adunării Generale
a ONU sau a altei organizaţii internaţionale, ori într-o anexă a acesteia.
Participarea la negocieri creează dreptul statelor participante de a deveni părţi
la tratat, drept exclusiv în cadrul tratatelor bilaterale; care poate aparţine, în cazul
tratatelor multilaterale restrânse, şi altor state prin voinţa părţilor; drept care
aparţine tuturor statelor în cazul tratatelor multilaterale generale, care au o vocaţie
de universalitate.
Statele care au participat la negocieri au numai dreptul, nu şi obligaţia de a
deveni părţi, exercitarea acestui drept ţinând de voinţa lor suverană.
C. Această voinţă se materializează în exprimarea consimţământului statului
 de a deveni parte la tratat.

Pentru a deveni parte la un tratat, statul poate recurge la unul sau altul dintre
exprimarea
următoarele mijloace juridice: semnare, ratificare, aderare, aprobare sau
consimţământului
acceptare.
Plasată în cadrul procesului de încheiere a tratatelor internaţionale, exprimarea
consimţământului de a deveni parte la tratate constă în operaţiunea diplomatico-
procesuală de a deveni participant la un tratat, reprezintă definitivarea acordului de
voinţă al părţilor, stabilirea deci a momentului în care tratatul dobândeşte forţă
juridică.
Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor cuprinde, în
partea a II-a, intitulată „Încheierea şi intrarea în vigoare a tratatelor”, o enumerare
a acestor moduri sau căi de exprimare a consimţământului de a fi legat prin tratate:
semnarea, schimbul de instrumente care constituie un tratat, ratificarea, acceptarea,
aprobarea sau aderarea sau oricare alt mod care va fi fost convenit (art. 11).
Enumerarea pe care o face Convenţia de codificare, plecând de la opiniile
exprimate în literatura de specialitate şi de la practica statelor în domeniul
modurilor de exprimare a consimţământului, demonstrează evoluţia care s-a
produs în această materie.
Astfel, Convenţia stabileşte mai multe momente ale evoluţiei acestei instituţii,
89
începând cu ratificarea şi aderarea - procedee tradiţionale, continuând cu aprobarea
şi acceptarea - mijloace destul de recent folosite în practica statelor pentru a
exprima consimţământul de a se lega printr-un tratat, cu schimbul instrumentelor
constituind tratate - procedeu cât se poate de nou şi de lipsit de formalism, cu
posibilitatea ca un tratat să poată intra în vigoare pe baza simplei semnări şi
culminând cu prevederea că acest consimţământ poate fi exprimat şi pe alte căi pe
care părţile le stabilesc.
Reglementarea pe articole a fiecăruia dintre aceste mijloace se face, însă,
începând cu cele mai noi şi mai puţin formaliste (semnarea, schimbul
instrumentelor constituind tratatul) şi abia apoi sunt tratate mijloacele tradiţionale,
(ratificarea şi aderarea) aceasta poate şi pentru a evoca faptul că aceste mijloace
 tradiţionale au început să-şi piardă din importanţă.
libertatea de alegere
Reţine atenţia expresia „orice alt mijloc convenit” folosită în convenţie, nu
numai pentru a preciza că enumerarea pe care o face nu este exhaustivă, ci mai
ales pentru a înţelege că în acest domeniu libertatea părţilor este deplină, acestea
putând să se lege printr-un tratat, fie prin unul dintre mijloacele enumerate, fie în
oricare alt mod asupra căruia se vor pune de acord.
Principala caracteristică a exprimării consimţământului de a se lega printr-un
tratat este larga libertate a statelor în alegerea mijloacelor juridice.
Folosirea unuia sau altuia dintre mijloacele de exprimare a consimţământului
de a deveni parte la un tratat, depinde de hotărârea statelor respective, cele mai
multe tratate prevăzând expres în textul lor mijloacele ce vor fi folosite pentru ca
statele să devină părţi.
În practică, statele recurg când la un procedeu, când la altul, în raport şi de
prevederile legislaţiei lor interne, dar luând în considerare şi o serie de factori
precum obiectul tratatului, nivelul la care se încheie, împrejurările concrete de fapt
etc.
Aşadar, această libertate de a alege un mod de exprimare a consimţământului
sau altul pentru încheierea unui tratat, nu este nelimitată, statele trebuind uneori să
ţină cont de anumite cerinţe care nu pot fi ignorate.
Mijloacele juridice prin care statele devin părţi la tratate au un caracter
complex, de drept intern şi de drept internaţional.Manifestarea de voinţă prin care
un stat devine parte la un tratat constă în acte dintre care, unele se desfăşoară pe
planul dreptului intern, altele pe plan internaţional, iar altele au valoare atât de
drept intern cât şi de drept internaţional. Actele interne constituie temeiul şi
90
punctul de plecare în formarea actului internaţional, iar în cadrul acesteia din
urmă, se finalizează decizia din actul intern, conferindu-i statului calitatea de parte
la tratat.
Decizia statului de a deveni parte la tratat se ia în cadrul ordinii sale juridice
interne şi în conformitate cu dreptul intern, de către organele statului investite cu
astfel de atribuţii.
Această decizie nu duce la dobândirea calităţii de parte la tratatul respectiv
decât după ce intervine un act de drept internaţional, adică organele statului
competente să reprezinte statul în relaţiile internaţionale procedează la schimbul,
depunerea sau notificarea instrumentelor de ratificare, deci la comunicarea pe plan
internaţional a exprimării consimţământului statului de a se lega prin tratatul
respectiv. Manifestarea de voinţă a statului de a deveni parte la un tratat constituie
un act unilateral de voinţă, indiferent de modalitatea în care se exprimă această
voinţă. În raport de hotărârea statelor părţi, exprimarea consimţământului de a
deveni parte la tratat se va face prin semnare, semnare urmată de ratificare,
aderare, acceptare sau aprobare.
a) Semnarea tratatelor.
Semnarea reprezintă actul prin care reprezentantul unui stat, împuternicit în
acest sens semnează tratatul din partea acelui stat.
 Semnarea are o funcţie dublă - mijloc de autentificare a textului tratatului sau
semnarea mijloc de exprimare a consimţământului statului de a deveni parte la tratat.
Autentificarea textului convenit ca rezultat al negocierilor poate avea loc, pe
lângă semnare, prin semnare ad referendum (provizorie, până la confirmare), prin
parafarea textului, sau în alt mod pe care părţile l-au convenit.
Pentru tratatele multilaterale, autentificarea poate avea loc prin semnarea
actului final al conferinţei sau adoptarea unei rezoluţii a organizaţiei care
consemnează în anexă textul tratatului adoptat.
Funcţia semnăturii ca mod de exprimare a consimţământului de a se lega
printr-un tratat trebuie să rezulte în mod expres din tratat, din deplinele puteri sau
alte manifestări ale statelor în cursul negocierilor.
Atunci când nu stabileşte consimţământul de a fi legat printr-un tratat, fiind
supusă ratificării, acceptării sau aprobării, semnarea creează obligaţia, pentru statul
semnatar de a nu comite acte care ar priva tratatul de obiectul şi scopul său, până
când statul îşi anunţă intenţia de a nu-l ratifica.
 Semnarea nu creează obligaţia de ratificare a tratatului.

ratificarea
91
b) Ratificarea tratatului.
Ratificarea reprezintă acceptarea formală a tratatului de către organul de stat
care, din punct de vedere constituţional, are în mod exclusiv competenţa de a
încheia tratate.
Ratificarea este fie prevăzută în mod expres de tratat, fie statele participante au
convenit la negocieri ca tratatul să fie supus ratificării sau semnarea să se facă sub
rezerva ratificării, rezervă exprimată la negocieri sau în deplinele puteri.
Ratificarea este un act intern care se efectuează, diferit de la stat la stat, de
către Parlament, de către şeful statului sau de către şeful statului cu aprobarea
prealabilă a Parlamentului. Ea presupune existenţa unei semnături a
reprezentantului respectiv, dar ratificarea nu confirmă semnătura ci este un act de
sine stătător.
Ratificarea se acordă faţă de întregul text al tratatului (cu excepţia tratatelor
multilaterale la care se pot formula rezerve) şi în mod necondiţionat.
Multă vreme ratificarea a constituit regulă, vorbindu-se chiar de existenţa unui
„principiu” al ratificării tratatelor. Actualmente a încetat să mai fie un principiu
general, regulă ratificării trebuind confirmată, ea nu se poate deduce.
Fiind un act de drept intern, Constituţia şi legile interne stabilesc domeniile
pentru care este necesară ratificarea, având în vedere criteriul importanţei
domeniului de relaţii ce constituie obiectul tratatului.
În multe sisteme de drept, ratificarea reprezintă principalul mijloc prin care
organul legislativ controlează exercitarea de către executiv a dreptului de a
negocia tratate, numai prin ratificare tratatele devenind perfecte şi obligatorii.
Art. 14 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, stabileşte cazurile
în care exprimarea consimţământului unui stat de a fi legat printr-un tratat are
loc prin ratificare:
„a) când tratatul prevede că acest consimţământ se exprimă prin ratificare;
b) când este stabilit pe altă cale, că statele participante la negociere
conveniseră asupra cerinţei ratificării;
c) când reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificării, sau
d) când intenţia statului de a semna tratatul sub rezerva ratificării rezultă din
deplinele puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierii.”
Ratificarea este un act liber, neexistând o obligaţie juridică pentru un stat de a
ratifica tratatul semnat de reprezentantul său, afară dacă s-a angajat prin tratat să
semneze ori să ratifice un anumit tratat sau categorie de tratate.
 92
aprobarea
c) Aprobarea tratatelor.
Procedura aprobării tratatelor s-a dezvoltat în ultimele decenii, vizând tratatele
încheiate în domeniile economice şi tehnice. Creşterea ritmului şi cerinţele
colaborării internaţionale au determinat înlocuirea pentru aceste domenii a
procedurii formaliste a ratificării, cu una mai flexibilă - aprobarea de către guvern
a tratatelor respective. Se realizează prin aprobare o examinare mai expeditivă a
dispoziţiilor unor tratate. În raport de legislaţia fiecărui stat se supun aprobării
tratatele care nu implică un angajament politic major sau nu se referă la domenii
esenţiale ale exercitării suveranităţii.
d) Acceptarea tratatelor.
Această procedură este prevăzută în unele tratate, în raport de conţinutul
 tratatului fiind echivalentă fie cu ratificarea fie cu aprobarea.
acceptare Adoptarea denumirii de acceptare are aceeaşi finalitate - asigurarea unui
instrument cu un caracter mai puţin formal decât ratificarea.
e) Aderarea la un tratat internaţional.
Aderarea este acea procedură prin care un stat, care nu a participat la
negocierile pentru încheierea unui tratat, îşi exprimă consimţământul de a se
 angaja prin aceasta. Este o procedură ce permite extinderea tratatului la state care
aderare nu au participat la negociere şi care devin astfel părţi la tratat, susceptibilă de
aplicare numai la tratatele multilaterale.
În general, tratatele multilaterale generale sunt deschise tuturor statelor, cele ce
nu le semnează în termenul prevăzut, putând să adere la ele. La tratatele
multilaterale restrânse, aderarea altor state este permisă, de regulă, numai cu
acordul tuturor părţilor contractante.
Aderarea, ca mijloc de exprimare a consimţământului de a se lega printr-un
tratat are aceeaşi valoare juridică ca şi ratificarea.
Potrivit art. 15 din Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor,
aderarea are loc: când tratatul prevede expres că anumite state sau categorii de
state pot să adere la el; când un stat care nu avea dreptul de a deveni parte la tratat,
potrivit dispoziţiilor sale, este ulterior invitat să devină parte; când toate părţile au
convenit ulterior că acest consimţământ va putea fi exprimat de către acest stat pe
calea aderării.
Statele care participă la negocieri şi încheie tratatul sunt cele care, în mod
firesc, au şi dreptul de a fixa condiţiile în care este posibilă aderarea la acest tratat,
inserând în acest scop, o clauză specială, fie în chiar textul tratatului, fie într-un
93
instrument separat. Acest drept decurge din principiul potrivit căruia statele, în
virtutea suveranităţii lor, sunt libere să determine statele cu care înţeleg să
stabilească legături convenţionale. Deşi acest principiu nu este la adăpost de orice
critici, statele mai puţin dezvoltate considerând că nu ar cădea sub incidenţa sa
tratatele multilaterale generale, practica urmată nu este uniformă, multă vreme ea
având un caracter discriminatoriu şi excluzând unele ţări de la participarea la astfel
de tratate.
D. Schimbul, depunerea sau notificarea instrumentelor de ratificare,
 aprobare, acceptare sau aderare.
schimbul de
instrumente Decizia luată de către organul de stat competent de a angaja statul respectiv
trebuie să fie adusă la cunoştinţa celeilalte părţi contractante.
În lipsa acestei comunicări, decizia respectivă nu produce efecte pe plan
internaţional.
Conţinutul acestor instrumente şi organele competente să le semneze sunt
stabilite de dreptul intern al fiecărui stat.
După ce a avut loc întocmirea instrumentelor de ratificare (aprobare, acceptare,
aderare) acestea se schimbă în cazul tratatelor bilaterale, instrumentele de
ratificare aprobare, acceptare sau aderare la tratatele internaţionale multilaterale se
depun la depozitar, care poate fi unul sau mai multe state sau o organizaţie
internaţională, desemnat de către statele negociatoare prin tratat sau pe altă cale.
În cazul acordurilor, convenţiilor şi înţelegerilor încheiate la nivel
guvernamental, aprobarea lor se notifică pe cale diplomatică celeilalte părţi sau
depozitarului.
Efectul juridic al schimbului, depunerii sau notificării instrumentelor de
ratificare, aprobare, acceptare sau aderare constă în stabilirea momentului în care
a fost exprimat consimţământul statului de a fi legat prin tratat, a momentului în
care statul devine parte la respectivul tratat.
7. Încheierea tratatelor în România

Potrivit dispozitiilor constitutionale şi ale Legii nr.590 din 2003, încheierea
 tratatelor internaţionale în numele României este de competenta Presedintelui
statului. Presedintele poate sa împuterniceasca în acest scop pe Primul ministru, pe
încheierea
tratatelor în ministrul afacerilor externe, pe alti membri ai guvernului sau reprezentanti
România diplomatici ai României. Pe baza acestei împuterniciri guvernul poate sa ia masuri
în vederea initierii si negocierii tratatelor internaţionale în numele statului.
94
La rândul său, guvernul poate negocia şi semna tratatele încheiate la nivel
guvernamental şi aprobă încheierea de convenţii, acorduri şi alte înţelegeri la nivel
departamental. Pentru aceste acorduri, împuternicirile se dau de către guvern, prin
ministerul afacerilor externe, care eliberează în acest scop deplinele puteri.
Tratatele semnate în numele României se supun ratificarii prin lege, de către
Parlament. De asemenea, se supun ratificării tratatele semnate la nivelul
guvernului, care se referă la: colaborarea politica si militara; cele care fac necesara
adoptarea unor legi noi sau revizuirea legilor în vigoare; cele care implica un
angajament politic sau financiar; cele care se refera la probleme privind regimul
politic si teritorial al statului, sau la statutul persoanelor, la drepturile si libertatile
cetatenesti; cele referitoare la participarea statului la organizaţii internaţionale ;
tratatele care prevad expres necesitatea ratificarii de către Parlament.
Aceeaşi procedură se aplică în cazul aderării, pentru aceleaşi cxategorii de
tratate. Denunţarea tratatelor respective urmează aceeaşi procedură.
Tratatele care nu au ca obiect domenii dintre cele enumerate mai sus, sunt
supuse aprobarii prin hotarâre guvernamentala. Guvernul îl informeaza pe
Presedintele ţării si Parlamentul despre orice acord, conventie sau alte întelegeri
internaţionale pe care le aproba.
Acordurile si întelegerile cunoscute sub denumirea de “acorduri în forma
simplificata” se încheie de către ministrul afacerilor externe, prin schimburi de
note sau scrisori.
Ele se pot încheia si de către alte ministere sau organe centrale, cu atributii
speciale în acest domeniu, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe.
Acordurile în forma simplificata nu impun – prin continutul lor – ratificarea de
către Parlament sau aprobarea de către Guvern.
8. REZERVELE LA TRATATE
Conform normelor dreptului internaţional, statele-parti la un tratat multilateral
 pot recurge la mecanismul traditional în dreptul internaţional al tratatelor privind
delimitarea apriorica a câmpului obligatiilor internaţionale asumate, prin
rezerve la tratat
intermediul rezervei. Instituţia rezervei permite o aderare larga a statelor la un
tratat internaţional multilateral. În cadrul unui tratat bilateral, formularea unei
rezerve echivaleaza cu o revenire asupra textului tratatului initial si deci cu o
intiativa implicita de a relua negocierile. Prin urmare, nu sunt admise rezervele la
tratate bilaterale.
95
Rezerva este definita în Convenţia privind dreptului tratatelor (1969) ca fiind o
declaratie unilaterala al unui stat - independent de textul tratatului si având un
caracter facultativ - emisa cu ocazia semnarii, ratificarii, accepţării, aprobarii sau
aderarii la un tratat, prin care statul urmareste sa excluda sau sa modifice efectul
juridic al unor dispozitii ale tratatului, în ceea ce priveste aplicarea lor fata de acel
stat (art.2, d).
Pentru ca o rezerva formulata de un stat sa fie admisibila, aceasta trebuie sa
îndeplineasca anumite condiţii (art.19 din Convenţie):
 a) rezervele sa fie exprimate în forma scrisa si sa fie notificate celorlalte state
condiţii
– parti la tratat, care pot sa formuleze obiectiuni sau sa le accepte în mod expres
sau tacit
b) formularea rezervelor sa nu fie în mod expres interzisa prin textul tratatului
sau sa nu se refere la anumite articole din tratat fata de care nu e permisa rezerva
(de exemplu, Convenţia Europeana a Drepturilor Omului exclude posibilitatea
formularii de rezerve fata de dispozitiile care prevad drepturi absolute - dreptul la
viata, interzicerea sclaviei, interzicerea torturii, legalitatea incriminarii si a
pedepsei);
c) rezervele sa nu fie incompatibile cu obiectul si scopul tratatului.
Mecanismul rezervelor a înregistrat o evolutie fata de dreptul internaţional
clasic în care rezervele nu erau admise dacă afectau dispozitiile de fond ale
tratatului si, trebuiau, totodata, sa fie acceptate de toate celelalte state-parti. În
dreptul internaţional modern condiţia unanimitatii pentru acceptarea rezervelor nu
mai este ceruta.
În practica statelor, formularea unei rezerve este determinata, de regulă, de
existenta unei legi interne, în vigoare, care nu este conforma cu dispoziitiile
tratatului la care statul doreste sa adere. Convenţia Europeana a Drepturilor
Omului (1950), prevede, de exemplu, ca emiterea unei rezerve la tratat trebuie sa
fie însoţita de o scurta expunere a legii neconforme cu dispozitiile conventionale.
O altă regulă prevazuta de o serie de tratate internaţionale este ca rezerva sa nu
aiba un caracter general, ci sa vizeze o dispozitie precisa a tratatului.
 Tipuri de rezerve
tipuri Un stat poate emite urmatoarele tipuri de rezerve: rezerve ratione temporis
(prin care delimiteaza aplicarea temporala a tratatului), rezerve ratione loci
(privind aplicarea teritoriala a tratatului), rezerve privind dispozitii pe care statul le
respinge, le contesta sau le defineste într-o maniera proprie, conform legilor
 96
efecte
interne.
Efectele rezervelor
Formularea de rezerve de către un stat determina raporturi diferentiate între
statul rezervatar si celelalte state-parti la tratat (art.21 din Conventie).
Între statele care au acceptat rezervele si statul rezervatar tratatul se aplica în
forma modificata prin continutul rezervelor.
Statele care au formulat obiectiuni la rezerve au două posibilitati:
fie sa accepte ca dispozitiile tratatului care nu sunt afectate de rezerve sa se
aplice între ele si statul rezervatar;
fie sa refuze, prin obiectiunile formulate, aplicarea între ele si statul rezervatar
a întregului tratat.
În majoritatea cazurilor, rezervele au un caracter tranzitoriu, statele renuntând
la acestea pe masura ce îsi acordeaza legislatia naţionala la normele internaţionale.
9. Efectele tratatelor
A. Efectele în spaţiu
 În principiu, tratatele se aplică ansamblului teritoriului naţional al statelor
efectele tratatelor (art.26 din Convenţia privind dreptul tratatelor). În anumite situaţii statele pot sa
deroge de la aceasta regulă, stabilind anumite parti din teritoriul naţional unde
tratatul nu se aplica. De exemplu, un stat federal poate sa excluda, prin “clauza
 federala”, teritoriul unor parti componente ale federatiei de la aplicarea unui tratat,
în spaţiu dacă dispozitiile constitutionale permit aceasta. În mod similar, puterile coloniale,
aveau posibilitatea sa recurga la “clauza coloniala” în care stabileau dacă
prevederile unor tratate ale metropolei se aplicau sau nu teritoriilor coloniale.
B.Efectele în timp
Convenţia de la Viena (1969) prevede regulă generală a neretroactivitatii
 tratatelor. (art.28) . Dispozitiile unui tratat obliga un stat-parte doar în ceea ce
în timp
priveste actele sau faptele petrecute dupa momentul intrarii în vigoare a tratatului.
Statele pot sa deroge de la regulă neretroactivitatii, cu condiţia ca aceasta
posibilitate sa fie prevazuta în textul tratatului.
Tratatele se aplica din momentul intrarii lor în vigoare, care este stabilit în
dispozitiile tratatului. La tratatele multilaterale, intrarea în vigoare are loc, de
obicei, dupa depunerea unui numar de instrumente de ratificare din partea statelor
-parti. Durata de aplicare a unui tratat poate fi prevazuta în textul tratatului sau
97
poate sa fie nedeterminata. Aplicarea tratatului poate sa fie suspendata sau poate sa
înceteze ca urmare a intervenirii anumitor cauze, analizate la pct.10.
C. Efectele tratatelor asupra părţilor

Conform principiului fundamental din dreptul internaţional - pacta sunt
 servanda - un tratat creeaza obligatii juridice numai pentru părţile sale, care
asupra părţilor trebuie sa îndeplineasca cu bună-credinta si întocmai angajamentele pe care si le-
au asumat.
Prin urmare, tratatele nu pot avea efecte directe fata de terti, întrucât doar
acordul statului, liber exprimat, poate constitui baza legala a unei obligatii sau a
unui drept internaţional.
Convenţia privind dreptul tratatelor (1969) stipuleaza ca un tratat nu creeaza
nici drepturi, nici obligatii pentru un stat tert, fara consimtamântul sau.
Conform dispoziţiilor Conventiei, statele pot dobândi drepturi în baza unor
tratate la care nu sunt parti în urmatoarele condiţii (art.36):
 dacă părţile unui tratat înteleg să confere un drept unui stat tert sau unui
grup de state, sau tuturor statelor;
 dacă statul tert consimte, fie în mod expres, fie tacit.
Carta ONU, de exemplu, confera prin prevederile sale anumite drepturi statelor
nemembre: dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate sau Adunarea Generală în
legatura cu un diferend la care sunt parti, cu condiţia sa accepte obligatiile de
soluţionare pasnică a diferendelor, prevazute în Carta; dreptul de a deveni parti la
Statutul Curţii Internaţionale de Justitie.
În anumite condiţii pot rezulta obligatii, în sarcina statelor, în baza unor tratate
la care nu sunt parti. Convenţia de la Viena prevede două asemenea condiţii
(art.35):
 dacă părţile unui tratat înteleg sa creeze o obligatie în sarcina unui stat tert;
 dacă statul tert consimte, în mod expres si în scris la aceasta obligatie.
Prin îndeplinirea acestor condiţii se realizeaza de fapt un acord distinct între
statele- parti la tratat si statul tert, acordul dintre parti reprezentând unicul
fundament juridic al fortei obligatorii a unui tratat.
În practica internaţionala exista o categorie de tratate (denumite tratate
obiective) care stabilesc regimuri juridice obiective, aplicabile ansamblului
comunitatii internaţionale. Asemenea tratate, întrucât reglementeaza domenii de
interes general, pot sa creeze drepturi si obligatii opozabile tuturor statelor (erga
98
omnes), chiar si în lipsa consimtamântului lor. Din aceasta categorie fac parte:
 tratatele multilaterale care stabilesc anumite regimuri teritoriale (cele
referitoare la statutul de neutralitate al unei tari, la regimul Antarcticii etc);
 tratatele care stabilesc anumite regimuri pentru cai de comunicatie
internaţionala (regimul de navigatie pe fluvii sau pe canale internaţionale );
 tratatele multilaterale prin care se creeaza o organizatie internaţionala, ca
subiect nou de drept internaţional, personalitatea juridica a organizatiei fiind
opozabila tuturor statelor comunitatii internaţionale.
D. Aplicarea tratatelor în ordinea juridica interna a statelor
 Aplicarea tratatelor în ordinea juridica interna a unui stat pune problema

raportului dintre dreptul internaţional si dreptul intern al statelor.
Monism
Teoria monista
Conform teoriei moniste – cu primatul dreptului internaţional asupra dreptului
intern - din momentul intrarii în vigoare a tratatului, acesta se va aplica imediat si
direct, fara interventia organelor legislative, chiar dacă s-ar afla în contradictie cu
o lege interna, situaţie în care, actul normativ intern ar înceta sa mai produca
efecte. Aceasta teorie a fost criticata, ea minimalizând rolul statului ca subiect de
drept internaţional. În cazul teoriei moniste – cu primatul dreptului intern asupra
dreptului internaţional, tratatul dobândeste forta juridica în masura în care aceasta
ar fi prevazuta de legea interna, iar în caz de conflict între norma interna si cea
internaţionala, se da prioritate actului normativ intern.

Teoria dualista
dualism
Teoria dualista, care susţine distinctia neta între cele două sisteme de drept -
intern si internaţional - afirma ca este necesara emiterea unui act normativ prin
care se face transferul tratatului din ordinea internaţionala în ordinea interna,
acesta dobândind caracterul actului în care a fost transpus (lege interna). În prezent
tendinta este de a da prioritate normelor internaţionale fata de normele interne,
însa cele două teorii subzista. Prin urmare, aplicarea dispozitiilor unui tratat în
ordinea interna a statelor-parti nu se realizeaza uniform, fiind determinata de
modalitatea de receptare de către fiecare stat a normelor dreptului internaţional.
Teoriile monista si dualista în practica statelor

În unele state, cum sunt Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda sau tarile
99
scandinave, pentru ca normele dreptului internaţional sa aiba efect în ordinea
juridica interna se procedeaza la “transformarea” normelor internaţionale –
cuprinse în tratate – în norme interne, printr-un act normativ intern. Tratatele
internaţionale pot deveni parte a dreptului intern numai dupa ce o lege speciala de
aplicare este adoptata de legiuitor (sistem dualist).
Majoritatea statelor europene au prevazut în Constitutiile lor, recunoaşterea
normelor internaţionale ca fiind parte a sistemului lor intern. Un asemenea sistem
de receptare se regaseste în Austria, în Italia, Franta si Germania. Constitutia
Olandei prevede în plus, ca tratatele internaţionale la care statul este parte
prevaleaza asupra legilor interne care contin dispozitii contrare (sistem monist cu
primatul dreptului internaţional).
Cadrul constitutional român privind raportul dintre dreptul internaţional si
dreptul intern este oferit de articolele 11 si 20. Conform prevederilor art.11,
tratatele ratificate de către Parlamentul României devin parte a dreptului
 intern.Textul art.11 nu face nici o mentiune în legatura cu prioritatea normelor

în România internaţionale fata de cele interne, precizând doar, ca statul român “se obliga sa
îndeplineasca întocmai si cu buna – credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la
care este parte.” În Convenţia asupra dreptului tratatelor (l969) se stipuleaza faptul
ca “un stat nu poate invoca prevederile dreptului sau intern pentru a justifica
esecul sau în executarea unui tratat”, eliminând astfel posibilitatea ca statele sa se
prevaleze de legislatia lor interna pentru a nu respecta obligatiile internaţionale.
Art.20 din Constitutia României se refera la incidenta tratatelor în domeniul
drepturilor omului asupra legislatiei naţionale. În articolului mentionat se afirma
obligatia autoritatilor competente de a interpreta dispozitiile constitutionale ce
reglementeaza drepturile si libertatile cetăţenilor în concordanta cu documentele
internaţionale adoptate în acest domeniu: Declaratia Universala a Drepturilor
Omului, Pactele O.N.U. si celelalte tratate în domeniul drepturilor omului la care
România este parte.
Singurul domeniu în care se prevede, în mod expres, prioritatea
reglementarilor internaţionale fata de cele interne este cel al drepturilor omului.
Art.20 stabileste preeminenta tratatelor referitoare la drepturile omului, la care
tara noastra este parte, fata de legile interne care contin dispozitii contrare. În
practica Curţii Constitutionale s-a susţinut, în mod repetat, ca “respectarea
Conventiei Europene a Drepturilor Omului în România nu este condiţionata de
revizuirea legislatiei naţionale, fiind direct aplicabila, (n.n.“self-executing”)
100
conf.art.11 din Constitutie, privind receptarea imediata a tratatelor ratificate, prin
care a fost înlaturata solutia necesitatii emiterii unei legi de modificare a legislatiei
interne în vederea acordarii acesteia cu obligatiile internaţionale asumate.”
10. Suspendarea şi încetarea tratatelor

Convenţia privind dreptul tratatelor prevede cazurile si condiţiile în care un
 tratat poate sa fie suspendat sau în care înceteaza aplicarea lui.

Suspendarea are caracter temporar si poate sa se refere numai la anumite
suspendarea clauze ale tratatului, în timp ce încetarea aplicarii unui tratat este definitiva si
tratatelor
vizeaza întregul tratat. Ambele modalitati pot sa implice, fie toate părţile la tratat
 sau numai una (unele) dintre ele.
încetarea
Suspendarea sau încetarea tratatului poate sa fie consecinta vointei partilor sau
poate sa intervina independent de vointa acestora.
A. Suspendarea sau încetarea aplicarii unui tratat ca urmare a vointei

partilor
Încetarea unui tratat poate sa intervina ca efect al urmatoarelor cauze:
  dacă a fost încheiat pe durata determinata;
cauze  ca urmare a manifesţării unilaterale de vointa a uneia din parti, prin

denuntare sau retragere, dacă aceste modalitati sunt expres prevazute în textul
tratatului sau sunt acceptate de către toate celelalte state-parti;
 în mod tacit, ca urmare a încheierii între acelasi parti a unui nou tratat
având acelasi obiect si care este incompatibil cu tratatul anterior.
Încetarea sau suspendarea tratatului poate sa intervina ca efect al urmatoarelor
cauze:
 ca urmare a încalcării substantiale a tratatului de către una din parti;
 ca urmare a imposibilitatii de a îndeplini obligatiile asumate de către un
stat datorita intervenirii unor condiţii exceptionale.
B. Încetarea sau suspendarea tratatelor independent de vointa partilor

Intervine în situaţii care fac imposibila executarea lor:
 ca urmare a disparitiei totale si permanente obiectului sau a partilor
tratatului, ca subiecte de drept internaţional ( caducitatea tratatului);
 ca efect al schimbarii fundamentale a împrejurarilor, care au determinat
încheierea tratatului, dacă aceasta afecteaza în mod esential baza consimtamântului
101
statului exprimat la data încheierii tratatului (încetarea tratatului);
 ruperea relaţiilor diplomatice si consulare si razboiul (încetare sau
suspendare);
 constatarea nulitatii unui tratat (încetarea tratatelor).
Nulitatea tratatelor reprezinta una dintre cauzele de încetare a efectelor unui
tratat. Nulitatea tratatelor intervine:
 în cazul în care tratatul contravine unei norme imperative (de jus
cogens) aflata în vigoare în momentul încheierii sale, sau aparuta ulterior;
 în cazul în care se constata un viciu de consimtamânt care a afectat
acordul de vointa al partilor în momentul încheierii tratatului.
Convenţia de la Viena prevede două tipuri de nulitate – aboluta si relativa –

având regimuri juridice distincte.
a) Nulitatea relativa poate fi invocata numai de statul al carui
consimtamânt a fost viciat si poate fi acoperita ulterior prin confirmare de către
acelasi stat. (art.45) Se sancţioneza cu nulitate relativa viciile de consimtamânt
rezultând din: încalcărea dispozitiilor dreptului intern al statului privind
competenta de a încheia tratate, din eroare, dol, sau coruperea reprezentantului
statului.
b) Nulitatea absoluta sancţioneaza viciile de consimtamânt rezultând din
constrângerea exercitata asupra statului sau a reprezentantului sau si tratatele
contrare unei norme imperative. Nulitatea absoluta poate fi invocata de către orice
stat parte la tratat si chiar din oficiu, de către o instanţa internaţionala. Nulitatea
absoluta nu poate fi acoperita prin confirmare.
11. Interpretarea tratatelor

 Prin interpretarea tratatului internaţional se întelege operatiunea prin care se
interpretare
urmareste stabilirea sensului si a continutului unei reguli de drept dintr-un tratat în
cursul aplicarii acestuia. Obiectul interpretării îl reprezinta textul tratatului Scopul
interpretării este clarificarea clauzelor ambigue si determinarea intentiei reale a
partilor în vederea unei aplicari corecte a tratatului.
Tipuri de interpretare
Entitatile competente sa interpreteze un tratat internaţional sunt :
- pe plan internaţional - statele parti la tratat, instanţele jurisdictionale sau
102
arbitrare si organizaţiile internaţionale ;
- pe plan intern – organele executivului, de regulă ministerele afacerilor
externe.
Interpretarea realizata de părţile unui tratat are o forta superioara fata de alte
interpretari, si poarta numele de interpretare autentica. Părţile pot sa includa în
textul tratatului clauze interpretative prin care se definesc continutul unor termeni
cu scopul de a evita interpretarea si aplicarea diferita a tratatului. Dacă în cursul
aplicarii tratatului interpretarile devin divergente, părţile pot sa încheie acorduri
interpretative separate de textul tratatului, asigurând uniformitatea aplicarii
dispozitiilor acestuia. Organizaţiile internaţionale sunt competente sa interpreteze
dispozitiile statutelor lor si ale tratatelor la care sunt parte.
Interpretarea jurisdictionala data de arbitrajul internaţional si de Curtea
Internaţionala de Justitie reprezinta o interpretare neautentica si are forta
obligatorie numai pentru părţile care au supus un diferend legat de interpretarea
unei norme, instanţei internaţionale.
Reguli de interpretare
Convenţia privind dreptul tratatelor a codificat principalele reguli de
 interpretare a tratatului, stabilind o regulă generală de interpretare (art.31),
reguli mijloace complementare de interpretare (art.32), precum si regulile aplicabile
tratatelor autentificate în mai multe limbi (art.33).
Regulă generală consta în obligativitatea interpretării unui tratat cu buna-
credinta, potrivit sensului obisnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului, în
contextul lor si în lumina obiectului si a scopului tratatului.
a) Regulă interpretării tratatelor cu buna-credinta rezulta din principiul
general al aplicarii cu buna-credinta a tratatelor internaţionale (pacta sunt
servanda).
b) Interpretarea termenilor tratatului în contextul lor, presupune analiza
acestora în contextul întregului tratat, care cuprinde preambulul, dispozitivul,
clauzele finale si anexele, precum si luarea în considerare a oricaror acorduri,
instrumente sau practici în legatura cu tratatul, intervenite între parti cu prilejul
încheierii acestuia sau ulterior.
c) Termenii tratatului se interpreteaza potrivit sensului lor curent, uzual ;
un termen va fi înteles într-un sens special numai dacă se stabileste ca aceasta a
fost intentia partilor.
103
Alaturi de aceste reguli generale, în interpretarea unui tratat se poate recurge -
dacă este necesar - si la mijloace complementare, îndeosebi la lucrarile
pregatitoare si la împrejurarile în care a fost încheiat tratatul.
Dacă un tratat a fost autentificat în două sau mai multe limbi, textul are aceeasi
valoare în fiecare dintre aceste limbi, în afara de cazul în care părţile au convenit
sa acorde prioritate unuia dintre texte, în caz de divergenta. În situaţia în care din
comparatia textelor autentice rezulta o deosebire de sens al termenilor se va adopta
sensul care corespunde în cea mai mare masura obiectului si scopului tratatului.
104
1) ANGHEL, Ion M, Dreptul tratatelor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
2) PREDA-MĂTĂSARU, Aurel, Tratat de drept internaţional public, Ed.
3) DIACONU, Ion, Manual de drept internaţional public, ed. a II-a, Ed.
4) BOLINTINEANU, Alexandru, NASTASE, Adrian, AURESCU, Bogdan
- Drept internaţional contemporan, Ed.All Beck, Bucuresti, 2000
5) MIGA-BESTELIU, Raluca- Drept internaţional. Introducere în dreptul
internaţional public, Ed. All Educational, Bucuresti,1998
6) REUTER,Paul.- Droit internaţional public, P.U.F., Paris,1993
1. Încheierea, efectele şi încetarea tratatelor
TEMĂ DE REFLECŢIE
105
Care este rolul tratatelor în dreptul internaţional contemporan?
1.Care sunt elementele esenţiale ale tratatului?
2. Care sunt fazele încheierii tratatului?
3. Ce este ratificarea şi când se exprimă prin ratificare consimţământul statului de
a deveni parte la un tratat?
1. Elementele esentiale ale tratatului sunt:

 subiectele sau părţile tratatului, care trebuie să fie subiecte de drept
internaţional ;
 vointa partilor, trebuie să fie liber exprimata pentru ca tratatul să fie
valabil, în caz contrar ridicându-se problema nulităţii sau a anulării
tratatului.
 obiectul tratatului, care trebuie să fie posibil şi licit.
2. Sunt faze ale încheierii unui tratat internaţional:

 negocierile pentru convenirea textului tratatului;
 autentificarea textului convenit;
 exprimarea consimţământului statului de a deveni parte la tratat.
 schimbul, depunerea sau notificarea instrumentelor de ratificare,
aprobare, acceptare sau aderare
3. Ratificarea reprezintă acceptarea formală a tratatului de către organul de stat
care, din punct de vedere constituţional, are în mod exclusiv competenţa de a
încheia tratate.
Art. 14 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, stabileşte cazurile în
care exprimarea consimţământului unui stat de a fi legat printr-un tratat are loc
prin ratificare:
„a) când tratatul prevede că acest consimţământ se exprimă prin ratificare;
b) când este stabilit pe altă cale, că statele participante la negociere
conveniseră asupra cerinţei ratificării;
c) când reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificării,
sau
 d) când intenţia statului de a semna tratatul sub rezerva ratificării rezultă
din deplinele puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul
negocierii.”
CAPITOLUL VII
106
REGLEMENTAREA DIFERENDELOR
INTERNAŢIONALE PRIN MIJLOACE
PAŞNICE. NORME DE DREPT UMANITAR
1. Cuprins
2. Obiectiv general
8. Modele de teste
Cuprins
 Principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale. Mijloace
de soluţionare
 Norme de drept umanitar
 Obiectiv general: Cunoaşterea conţinutului principiului rezolvării

pe cale paşnică a diferendelor internaţionale şi a regulilor care guvernează
rezolvarea diferendelor dintre state şi a regulilor de ducere a războaielor

Diferend internaţional diferitele mijloace de soluţionare a diferendelor internaţionale precum şi a
normelor aplicabile în timpul conflictelor armate.
= 3 ore
CAPITOLUL VII
REGLEMENTAREA DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE PRIN
MIJLOACE PAŞNICE. NORME DE DREPT UMANITAR
A. Reglementarea diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice
1. Principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale

Principiul soluţionarii paşnice a diferendelor internaţionale şi procedurile de
drept internaţional pentru realizarea lui au cunoscut o lungă evoluţie istorică. În
conţinutul acestui principiu se reunesc aspecte juridice (de drept internaţional), de
morală şi de politică internaţională.
 107
noţiune
Primele încercări de reglementare a soluţionarii prin mijloace pasnice a
diferendelor internaţionale au avut loc în cadrul Conventiilor de la Haga, din 1899
si 1907. Statutul Societatii Natiunilor (1919), stabilea pentru statele membre
obligatia de a încerca sa soluţioneze prin mijloace pasnice diferendele dintre ele,
fara a exclude însa posibilitatea recurgerii la razboi.
Soluţionarea diferendelor internaţionale pe cale paşnică constituie un principiu
al dreptului internaţional public din anul 1928, când a fost semnat „Pactul Briand-
Kellogg”. Pe lânga condamnarea razboiului si renuntarea la folosirea razboiului ca
instrument al politicii naţionale, Pactul consemneaza si angajamentul statelor de a
soluţiona conflictele internaţionale numai prin mijloace pasnice. În dispozitiile
Pactului nu este specificata nici o procedura de constrângere colectiva aplicabila
în cazul încalcării sale. Carta O.N.U (194 ) consacra principiul soluţionarii
diferendelor internaţionale prin mijloace pasnice, ca o obligatie internaţionala a
statelor si un principiu fundamental al dreptului internaţional public. La nivel
regional, principiul a fost consacrat în „Convenţia europeana pentru soluţionarea
paşnică a diferendelor” (1957) adoptata în cadrul Consiliului Europei.
2. Noţiunea de diferend
În sens larg, noţiunea de diferend cuprinde contestatiile, litigiile, divergentele
sau conflictele dintre două subiecte de drept internaţional. Diferendele
internaţionale pot sa aiba o natura juridica sau politica.
a) Diferendele juridice sunt cele în care se opun pretentii de drept între state si
care au ca obiect interpretarea unui tratat, o problema de drept internaţional,
existenta unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încalcărea unei obligatii
internaţionale precum si stabilirea naturii sau întinderii reparatiei datorata pentru
încalcărea unei obligatii internaţionale.
b) Diferendele politice sunt diferendele în care pretentiile contradictorii ale
partilor nu pot fi formulate juridic.
3. Categorii de mijloace pasnice de soluţionare a diferendelor

O regulă importanta a dreptului internaţional contemporan este regulă
caracterului facultativ al mijloacelor pasnice, conform careia, statele îsi aleg în
mod liber si pe baza acordului dintre ele, mijlocul pasnic la care sa recurga pentru
 soluţionarea unui diferend aparut între ele. Mijloacele pasnice de drept
mijloace de internaţional pot fi clasificate în trei categorii:
soluţionare
- mijloace cu caracter politico-diplomatic (nejurisdictionale)
108
- mijloace jurisdictionale.
- procedurile din cadrul organismelor şi organizaţiilor internaţionale
a) Mijloacele fără caracter jurisdicţional (politico-diplomatice)

Mijloacele pasnice de drept internaţional politico-diplomatice sunt
reglementate prin conventii internaţionale universale sau regionale. În general,
solutiile adoptate ca urmare a folosirii acestor mijloace pasnice au un caracter de
recomandare fata de părţile diferendului, cu exceptia hotarârilor adoptate de
Consiliul de Securitate al O.N.U.
Din aceasta categorie fac parte:
- negocierile directe între statele aflate în diferend;
- bunele oficii;
- medierea;
- ancheta internaţionala;
- concilierea internaţionala.
 a) Negocierile directe sunt mijlocul diplomatic cel mai important de
soluţionare a diferendelor internaţionale. Negocierile diplomatice directe între
negocieri
statele aflate într-un diferend sunt purtate de către ministerele afacerilor externe
ale statelor, de către sefii guvernelor sau, în unele cazuri, chiar de către sefii
statelor. În cazul organizaţiilor internaţionale, negocierile se poarta de către cei

oficii
bune
mai înalti functionari ai acestora (secretari generali, directori sau presedinti).
b) Bunele oficii reprezinta demersul întreprins pe lânga statele-parti la un
mediere litigiu, de către un tert – stat sau organizatie internaţionala – din proprie initiativa
sau la cererea partilor, cu scopul de a convinge statele litigante sa îl rezolve pe
calea negocierilor diplomatice. Obiectul bunelor oficii îl constituie prevenirea
aparitiei unui diferend dintre state sau soluţionarea unui diferend produs deja. În
cazul bunelor oficii, rolul tertului înceteaza în momentul începerii negocierilor
directe între părţile aflate în diferend. Tertul nu participa la negocieri si nici nu
 face propuneri referitoare la modul de soluţionare a diferendului, ci doar

faciliteaza începerea tratativelor.
anchetă
c) Medierea presupune, de asemenea, interventia unui tert, care poate fi un

stat, o organizatie internaţionala sau o persoana fizică. Tertul, de aceasta data,
participa la negocieri si face propuneri referitoare la felul în care se poate
soluţiona conflictul. Propunerile tertului nu sunt însa obligatorii pentru părţile
 109
conciliere
aflate în diferend.
d) Ancheta internaţionala (Comisia internaţionala de ancheta) se poate

utiliza în cazul diferendelor internaţionale generate de aprecieri diferite asupra
unor situaţii de fapt. Părţile aflate în diferend pot sa constituie o comisie
internaţionala de ancheta, pe baza acordului dintre ele, în care se precizeaza
faptele pe care Comisia trebuie sa le elucideze, modul de alcatuire al acesteia si
întinderea împuternicirilor membrilor sai. Comisia nu se pronunta asupra
raspunderii partilor în diferend. Deliberarile Comisiei internaţionale de ancheta au
loc cu usile închise si ramân confidentiale. Comisia îsi încheie lucrarile printr-un
raport, care se limiteaza doar la stabilirea faptelor si nu are caracterul obligatoriu
al unei sentinţe judecatoresti.
e) Concilierea internaţionala (Comisia internaţionala de conciliere) consta
din examinarea unui diferend de către un organ prestabilit (permanent) sau
instituit ad-hoc dupa aparitia diferendului, cu scopul soluţionarii aspectelor
litigioase dintre părţile în diferend care sa conduca la împacarea lor. Comisia
internaţionala de conciliere cerceteaza nu numai faptele care au generat diferendul
respectiv, dar face si recomandari asupra modului de soluţionare a lui.
Recomandarile sau avizele Comisiei de conciliere nu sunt obligatorii pentru
părţile aflate în diferend.

Arbitraj
b) Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor
1. Arbitrajul internaţional
Arbitrajul internaţional este judecata pe plan internaţional a unui diferend de
către o instanţa ad-hoc, constituita de părţile în diferend.
Arbitrajul a fost reglementat pentru prima oara în Convenţia de la Haga din
1907, privind aplanarea conflictelor internaţionale, care prevede obligatia partilor
 de a se supune cu buna-credinta hotarârii arbitrale. Sentintele arbitrale au efect
compromis
obligatoriu doar pentru părţile diferendului si sunt limitate la cauza în care au fost
pronuntate.
Recurgerea la arbitraj este facultativa, fiind condiţionata de acordul partilor
 110
clauză
compromisorie
într-un diferend.
Acordul partilor poate sa îmbrace urmatoarele forme:
a) Compromisul, care reprezinta un tratat internaţional prin care
părţile consimt sa supuna diferendul dintre ele unei instanţe arbitrale, constituita
fie dintr-un arbitru unic, fie dintr-un organ colegial ad-hoc, fie dintr-un tribunal
prestabilit.
b) Clauza compromisorie, care este o clauza (generală sau speciala)
inclusa intr-un tratat încheiat de parti prin care acestea înteleg sa supuna
eventualele diferende dintre ele unei instanţe arbitrale.
În competenta a unei instanţe arbitrale intra soluţionarea diferendelor de ordin
juridic si politic dintre state sau alte subiecte ale dreptului internaţional public.
Tribunalul arbitral decide asupra competentei sale, pe baza compromisului arbitral
si a altor tratate în legatura cu cauza, precum si prin aplicarea principiilor de drept.
În soluţionarea cauzei, tribunalul aplica regulile determinate prin compromisul
partilor ( dreptul internaţional sau echitatea).
Sentinta pronuntata este motivata, are caracter obligatoriu si definitiv. Se
admit, în mod exceptional, anumite cai de recurs:
 recursul în interpretare, dacă între părţile diferendului a aparut un dezacord
asupra sensului hotarârii;
 recursul în corectare, dacă tribunalul a savârsit o eroare de drept sau de
fapt sau a manifestat exces de putere;
 recursul în revizuire, dacă se descopera un fapt nou, cu caracter esential
care nu a fost cunoscut la data pronunţării sentintei.
2. Curtea Internaţionala de Justiţie

A. Jurisdictia Curţii (C.I.J.)
C.I.J. a fost instituita prin Carta O.N.U. si reprezinta nu numai organul judiciar
al organizatiei, ci si al întregii comunitati internaţionale. Jurisdictia sa a înlocuit
 pe cea a Curţii Internaţionale Permanente de Justitie, dizolvata o data cu

Jurisdicţie Societatea Natiunilor.
internaţională Membrii O.N.U. sunt, din oficiu, parti la Statutul C.I.J. Statele nemembre
O.N.U. pot deveni parti la Statutul Curţii în condiţii determinate de Adunarea
Generală a O.N.U., la recomandarea Consiliului de Securitate. Statutul prevede
posibilitatea sesizarii Curţii de către orice stat al comunitatii internaţionale, chiar
dacă nu este membru O.N.U sau parte la Statut, în condiţiile stabilite de Consiliul
111
de Securitate. Sediul C.I.J. este la Haga.
Jurisdictia C.I.J. are caracter permanent si este facultativa, fiind determinata
de consimtamântul statelor –parti la litigiul cu care a fost sesizata.
B. Structura Curţii
Curtea este compusa din judecatori permanenti, judecatori ad-hoc şi camere.
 Curtea are ca membrii permanenti 15 judecatori, care functioneaza cu titlu

CIJ individual, fiind alesi de către Consiliul de Securitate si Adunarea Generală
O.N.U., pe o perioada de 9 ani, cu posibilitatea reânnoirii mandatului.
Compunerea corpului de magistrati permanenti reflecta structura Consiliului de
Securitate al O.N.U., sub aspectul statelor care sunt reprezentate la nivelul Curţii.
Calitatea de judecator al Curţii este incompatibila cu exercitarea altor functii
judiciare într-o cauza anterioara. (reprezentant, consilier, avocat). Magistratii
Curţii beneficiaza de privilegiile si imunitatile necesare desfasurarii activitatii lor.
Judecatorii ad-hoc sunt special numiti de către un stat pentru soluţionarea unui
anumit diferend, în cazul în care nici unul dintre cei 15 judecatori ai Curţii nu are
calitatea de cetăţean al sau. Mandatul lor este limitat la cauza pentru care au fost
desemnati.
Camerele Curţii sunt constituite din 3 sau mai multi judecatori, numiti în
vederea examinarii unor cauze determinate sau care se pot soluţiona în cadrul unei
proceduri sumare, în litigii de mai mica importanta.
C. Competenta Curţii
 Competenta Curţii poate fi analizata sub două aspecte :

competenţa a) al subiectelor de drept internaţional care apar în fata sa – competenta
personala
b) al litigiilor care i se supun – competenta materiala.
a) Conform Statutului, numai statele pot sa fie parti în cauzele supuse Curţii.
Interesele persoanelor fizice si juridice sunt reprezentate de state prin intermediul
protecţiei diplomatice. Organizaţiile internaţionale nu pot sa apara ca parti într-un
litigiu, dar pot sa fie autorizate de Adunarea Generală a O.N.U .sa solicite Curţii
avize consultative sau sa ofere informatii în legatura cu problemele puse în
discutie.
b) În Statutul Curţii se prevad două categorii de cauze care intra în sfera
competentei sale materiale: cauzele pe care i le supun părţile, precum si toate
chestiunile reglementate în mod special în Carta O.N.U. sau în tratatele si
112
conventiile în vigoare.
Curtea poate sa examineze doar diferende de ordin juridic dintre state, care
au ca obiect: interpretarea unui tratat; orice problema de drept internaţional;
existenta unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui o încalcăre a unei
obligatii internaţionale; natura si întinderea reparatiei datorate pentru
încalcărea unei obligatii internaţionale.
D. Consimtamântul statelor
Exercitarea jurisdictiei Curţii este condiţionata de acceptarea ei de către statele
parti. Statele pot sa-si exprime consimtamântul fie anterior unui diferend, fie
ulterior producerii lui.
a) Acceptarea anterioara a jurisdictiei Curţii se poate face printr-o
declaratie unilaterala (clauza facultativa) care se depune Secretarului General al
O.N.U. si cuprinde obligatia asumata de stat de a accepta jurisdictia Curţii pentru
orice diferend care s-ar produce în cadrul raporturilor cu alt stat. De asemenea,
acceptarea anticipata a jurisdictiei Curţii poate sa rezulte din tratatele dintre state,
care reglementeaza soluţionarea paşnică a diferendelor, sau poate sa fie prevazuta
într-o clauză compromisorie, inclusa în cuprinsul unui tratat încheiat între state.
b) Acceptarea jurisdictiei Curţii ulterior producerii unui diferend se
realizeaza printr-un acord special între state, denumit compromis, în care părţile
stabilesc obiectul diferendului supus Curţii.
E. Dreptul aplicabil
C.I.J. aplica în soluţionarea litigiilor dreptul internaţional în vigoare (tratatele,
cutuma, principiile generale de drept, precedentul judiciar, doctrina) sau
principiile echitatii, dacă exista acordul partilor.
F. Procedura
Statutul Curţii prevede procedura de soluţionare a litigiilor, respectând
principiul contradictorialitatii si al publicitatii dezbaterilor. Procedura cuprinde o
 faza scrisa (depunerea de memorii) si o faza orala (audierea partilor, dezbateri).
procedura
În prima etapa a procedurii părţile pot sa ridice exceptia de necompetenta a
Curţii în soluţionarea cauzei, obiectiune la care Curtea trebuie sa raspunda
înaintea judecatii pe fond.
Curtea poate sa dispuna - pe cale de ordonanta - masuri conservatorii cu titlu
113
provizoriu, la cererea partilor sau din oficiu, dacă exista pericolul producerii unui
prejudiciu iremediabil în cauza.
Neprezentarea uneia dintre parti la procedura în fata Curţii nu împiedica
continuarea examinarii cauzei.
G. Hotarârile Curţii
 Curtea adopta hotarârile cu votul majoritatii judecatorilor prezenti. În caz de

hotărârea paritate, votul Presedintelui Curţii prevaleaza. Hotarârea Curţii se motiveaza, iar
dacă exista opinii separate (cele care difera de hotarârea Curţii) sau individuale
( cele care coincid cu hotarârea Curţii dar se bazeaza pe argumente proprii) ale
unor judecatori, acestea se anexeaza hotarârii.
Hotarârile sunt definitive şi obligatorii pentru părţile din litigiu, dar numai
pentru cauza pe care o soluţionează.
Hotarârile Curţii beneficiaza de autoritatea lucrului judecat.
Carta O.N.U. posibilitatea sesizarii Consiliului de Securitate al O.N.U. de
către un stat, dacă cealaltă parte a litigiului nu executa obligatiile ce-i revin în
temeiul unei hotarâri a Curţii.
Statutul Curţii prevede, de asemenea, dreptul unei parti de a solicita
interpretarea hotarârii pronuntate, în cazul în care se contesta întelesul sau
întinderea dispozitiilor hotarârii. Se admite si posibilitatea revizuirii unei hotarâri,
dacă ulterior pronunţării s-a descoperit un fapt nou, de natura a influenta în mod
decisiv procesul decizional si care nu a fost cunoscut de către Curte sau de parte la
acea data. Termenul în care poate fi solicitata revizuirea este de 6 luni de la data
descoperirii faptului necunoscut si nu mai târziu de 10 ani de la pronuntarea
hotarârii.
H. Competenta consultativa a C.I.J

Curtea este competenta sa emita avize consultative la solicitarea Adunarii
Generale si a Consiliului de Securitate al O.N.U, în legatura cu orice problema
 juridica.
Cu autorizarea Adunarii Generale mai pot solicita avize si alte organe ale
competenţa
consultativă ONU, precum si institutiile specializate. Ramâne la latitudinea Curţii sa accepte
sau nu emiterea unui aviz consultativ. Statele nu pot solicita avize consultative,
dar pot sa prezinte expuneri proprii, dupa ce le-a fost notificata de către grefierul
Curţii existenta unei cereri de aviz.
114
Procedura este mai simpla decât cea contencioasa, dar este în mare masura
asimilata acesteia. Avizele consultative nu au caracter obligatoriu, decât dacă
organismul care le-a solicitat a acceptat în prealabil aceasta.
c) Procedurile de soluţionare a diferendelor din cadrul

 organismelor şi organizaţiilor internaţionale
reglementarea la
Organizaţiile internaţionale, în special cele aparute dupa cel de-al doilea
nivelul OI
razboi mondial, au un rol important în actiunea de soluţionare paşnică a
diferendelor ivite între statele membre. Organizaţiile internaţionale, în special
O.N.U, sunt competente sa actioneze în mod direct pentru soluţionarea
diferendelor internaţionale, fie la cererea partilor diferendului, fie din propria lor
initiativa.
A. Rolul O.N.U în soluţionarea diferendelor internaţionale
 Carta O.N.U instituie un sistem de rezolvare paşnică a diferendelor
rolul ONU internaţionale care prezinta o anumita gravitate si a caror prelungire în timp pune
în pericol pacea si securitatea internaţionala. Dintre organele principale ale O.N.U
sunt competente sa actioneze pentru soluţionarea paşnică a diferendelor
internaţionale: Consiliul de Securitate, Adunarea Generală si, în anumite condiţii,
Secretariatul General al organizatiei.
a) Consiliul de Securitate al O.N.U poate actiona pentru solutonarea
unui diferend inernaţional care amaninta pacea si securitatea internaţionala, din
proprie initiativa sau la cererea oricarui stat membru al organizatiei. Consiliul de
Securitate este principalul organ al O.N.U. raspunzator pentru mentinerea pacii si
securitatii internaţionale. Carta O.N.U. prevede obligatia partilor într-un diferend
ca, în situaţia în care nu reusesc sa îl soluţioneze, sa îl supuna Consiliului de
Securitate, care, fie le recomanda sa recurga la un anumit mijloc pasnic de
soluţionare, fie propune o solutie de fond în vederea soluţionarii diferendului.
Consiliul de Securitate are dreptul, potrivit Cartei O.N.U., sa adopte decizii
(rezolutii) privind masurile aplicabile statului vinovat. Aceste masuri pot sa nu
implice folosirea fortei (întreruperea totala sau partiala a relaţiilor economice ale
statelor membre cu statul vinovat, ruperea relaţiilor diplomatice cu statul vinovat
etc) sau, în cazurile exceptionale, pot fi aplicate masuri de constrângere, bazate pe
forta.
115
b) Adunarea Generală a O.N.U. este competenta doar sa puna în discutie
si sa faca recomandari cu privire la soluţionarea unui diferend internaţional si
numai cu privire la procedurile de aplanare paşnică a diferendului.
c) Secretariatul General al O.N.U. este competent să atraga atentia
Consiliului de Securitate asupra oricarei probleme legata de aparitia unui diferend.
De asemenea, el poate îndeplini misiuni de “bune oficii” sau de mediere.
B. Rolul organizaţiilor internaţionale regionale

Organizaţiile internaţionale regionale sunt încurajate prin Carta O.N.U. sa
 contribuie la soluţionarea paşnică a conflictelor locale, cu obligatia de a informa
rolul organizaţiilor
regionale Consiliul de Securitate asupra actiunilor întreprinse în acest sens. În general,
organizaţiile regionale cu competenta generală exercita functii în domeniul
apararii pacii si securitatii internaţionale si a soluţionarii pasnice a diferendelor
locale. Astfel de functii intra în competenta urmatoarelor organizaţii internaţionale
regionale: Organizatia Statelor Americane (O.S.A.), Organizatia Unitatii Africane
(O.U.A) si Conferinta pentru Securitate si Cooperare în Europa (în
prezent,O.S.C.E). Mai recent, activitatea Consiliului Europei a fost orientata în
sensul asigurarii pacii si securitatii pe continentul european, prin mijloace politice
proprii ale organizatiei, vizând asigurarea protecţiei drepturilor omului.
4. Măsuri de constrângere
În cazul în care un stat comite actiuni inamicale fata de un alt stat sau încalcă
 normele dreptului internaţional, lezând în acest mod drepturile sau interesele altui
represalii
stat, statul lezat, dacă nu reuseste sa rezolve diferendul prin mijloace diplomatice,
poate sa recurga la folosirea unor mijloacele pasnice bazate pe constrângere.
Aceste mijloace nu trebuie sa implice folosirea fortei sau amenintarea cu forta,
pentru a nu încalcă principiul fundamental al dreptului internaţional – principiul
 neagresiunii. Dreptul internaţional admite recurgerea la retorsiune, represalii sau

embargou ruperea relaţiilor diplomatice, ca mijloace pasnice bazate pe constrângere.
A. Retorsiunea
Consta în masurile de raspuns ale unui stat fata de actele inamicale, contrare
 curtoaziei internaţionale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Actul de
boicot
retrorsiune, ca si actele la care se raspunde, nu sunt acte ilegale. Actele inamicale,
care determina retorsiunea, pot fi acte legislative, administrative sau judecatoresti.
B. Represaliile
Consta într-un act sau mai multe acte ale unui stat, contrare dreptului

ruperea relaţiilor 116
diplomatice
internaţional, prin care acesta raspunde la actele ilegale ale altui stat îndreptate
împotriva lui. Prin aplicarea represaliilor se urmareste determinarea statului
vinovat sa înceteze actele ilegale si sa repare daunele provocate de ele.
Represaliile pot fi aplicate numai ca raspuns la actiuni ilegale ale unui stat fata de
alt stat si doar dacă, înainte de a recurge la ele statul lezat a cerut statului vinovat
sa repare daunele provocate prin actiunile ilegale si nu o obtinut vreun rezultat, si
doar cu respectarea principiului proportionalitatii între actele ilicite si daunele
provocate prin acestea si represaliile care se aplica. Exemple de represalii sunt:
sechestrarea bunurilor apartinând cetăţenilor statului vinovat, întreruperea
relaţiilor postale, a comunicatiilor cu statul vinovat etc.
Formele speciale ale represaliilor sunt embargoul si boicotul.
a) Embargoul reprezinta actiunea unui stat de a interzice importurile,
exporturile sau iesirea navelor comerciale ale altui stat din porturile sale sau din
marea sa teritoriala, pâna când statul vinovat nu înceteaza actiunile sale ilegale si
nu îl despagubeste pentu daunele provocate. Tot o masura de embargo o
reprezinta si retinerea bunurilor, de orice fel, apartinând statului vinovat.
b) Boicotul consta în masurile de constrângere executate de un stat sau

de o organizatie internaţionala împotriva altui stat, care s-a facut vinovat de
încalcărea dreptului internaţional (întreruperea relaţiilor economice, stiintifice,
culturale si de altă natura).
C. Ruperea relaţiilor diplomatice
Este actul unilateral al unui stat, prin care acesta îsi recheama misiunea
diplomatica dintr-un stat si cere statului respectiv sa îsi recheme misiunea
diplomatica de pe teritoriul sau. Prin acest act, statul pune capat relaţiilor oficiale
cu statul vizat prin actiunea sa.
B. NORME DE DREPT UMANITAR
1. Noţiune
Prin ,,drept umanitar" se inţelege ansamblul normelor de drept internaţional
referitoare la protecţia, în timpul conflictelor armate, a persoanelor afectate de
 asemenea conflicte şi a bunurilor care nu au legatură directă cu operaţiunile

drept umanitar militare.
Spre deosebire de ,,drepturile omului", normele dreptului umanitar se
aplică numai în perioada conflictelor armate.
117
2. Sediul materiei
 Convenţia pentru ameliorarea situaţiei militarilor raniti din armatele de
campanie, 1864,
 Convenţia de la Haga din 1906pentru adaptarea principiilor convenţiilor de
Geneva la razboiul maritim;
 Convenţia de la Geneva din 1907pentru ameliorarea situajiei raniţilor
şi bolnavilor in armatele de campanie,;
 două Convenţii de la Geneva, din 1929 - una care acoperă aceeasi
materie ca cea din 1906; cealalta, cu privire la tratamentul prizonierilor de
razboi;
 patru Conventii, la Geneva, din 1949, cu privire la protectia
victimelor de razboi; prima şi a treia, sunt versiuni revizuite ale celor din 1929;
a doua, o revizuire a Conventiei de la Haga privind razboiul maritim; a patra
acopera un domeniu nou, cel al protecţiei persoanelor civile în timp de razboi;
 Convenţia şi Protocolul privind protecţia valorilor culturale in caz de
conflict armat, din 1954
 două Protocoale adiţionale la Convenţia de la Geneva din 1949,
primul referitor la protectia victimelor conflictelor armate
internationale, iar al doilea la protectia victimelor conflictelor armate fara
caracter international (1977).
Convenţiile succesive au inlocuit, de regulă, tratatul precedent in materia

respectivă, iar cele doua protocoale au urmărit să le clarifice şi să le completeze.
De la inceput s-a avut in vedere că nici o convenţie nu poate cuprinde in
întregime toate problemele, datorită evoluţiei in tehnica armamentului şi va
cuprinde lacune.
De aceea, in toate aceste convenţii s-a inclus clauza ,,Martens", conform
căreia, în cazurile care nu au fost prevazute în reglementările adoptate, locuitorii şi
beligerantii rămân sub protectia principiului dreptului gintilor, aşa cum rezultă
ele din obiceiurile, din legile umanitatii si din imperativele publice.
3. Domeniul de aplicare
Regulile dreptului umanitar, ca norme convenţionale, se aplică în caz de
 război sau orice alt conflict armat între două sau mai multe părţi contractante.
aplicare - în caz de
război 118
Ele se aplică şi dacă o parte în conflict nu este parte la o convenţie, în cazul în
care aceasta o acceptă şi aplică prevederile ei.
De asemenea, convenţiile din 1949 stabileau ca unele dispozitii să se
aplice pentru un minimum de protecţie şi în caz de conflict fara caracter
internaţionl.
Prin Protocolul I din 1977, conflictele armate in cadrul cărora popoarele
luptă împotriva dominaţiei coloniale şi ocupaţiei straine, în virtutea dreptului lor
de a-şi hotărâ singure soarta, sunt conflicte cu caracter internaţional. Ele intră
sub incidenţa tuturor normelor protecţiei victimelor conflictelor armate.
Sfera dreptului umanitar s-a extins, fiind de fapt domeniul care a integrat
treptat şi alte entitati decat statele, şi anume popoarele care luptă pentru
autodeterminare, beligeranţii şi rasculaţii.
Normele dreptului umanitar obligă statele nu numai în raport cu cetăţenii
altor state, ci şi în raport cu proprii cetăţeni, ca şi normele în domeniul
drepturilor omului.
Ele sunt norme imperative, de la care statele nu pot deroga prin convenţii
între ele.
4. Persoanele protejate
Prin persoană protejată se înţelege orice persoană civilă, bolnav sau rănit,
 prizonier de război sau persoană lipsită de libertate, naufragiat, membru al
personane protejate personalului sanitar civil sau personalul Crucii Roşii şi al organizaţiilor asimilate
acesteia, precum şi oricare altă persoană căzută sub puterea adversarului, care se
 bucură de protecţie în virtutea dreptului internaţional umanitar.

răniţi, bolnavi
a) Răniţii, bolnavii, naufragiaţii
Pentru a fi protejate, toate aceste categorii de persoane, potrivit Convenţiei
din 1949, trebuie sa fie membri ai forţelor armate ale unei parţi aflate în
conflict, sau membrii miliţiilor şi corpurilor voluntare care fac parte din aceste
forţe armate

prizonieri de război
b) Prizonierii de razboi
Odată capturaţi, combatanţii devin prizonieri de război.
Aceasta problemă a fost controversată, marile puteri dorind să rezerve
statutul de combatanţi numai celor din fortele armate regulate, in timp ce
119
unele ţări mici şi mijlocii au urmărit să includă în această noţiune şi
membrii mişcărilor de rezistenţă, chiar dacă nu aparţineau armatei regulate.
Potrivit Regulamentului anexă la Convenţia de la Haga din 1907, urmau a fi
trataţi drept beligeranti nu numai militarii din armatele regulate, ci si membrii
miliţiilor şi ai corpurilor de voluntari care indeplinesc patru conditii:
1. sa aiba un şef care să raspundă de subordonaţii săi;
2. să prezinte un semn fix, care sa poata fl recunoscut de la distanţă;
3. să poarte armele la vedere;
4. să respecte legile şi obiceiurile razboiului.
Pentru populaţia aflata pe teritoriul ocupat, ultimele doua conditii sunt
suficiente, daca ia armele in mod spontan, cand se aproprie dusmanul.
In anul 1929, toate problemele referitore la prizonieri au fost incluse intr-o
convenţie specială, care a preluat conditiile menţionate in Convenţia din anul
1907.
Principalele norme referitoare la protecţia prizonierilor de război

prevăd:
1. limitarea informaţiilor pe care trebuie să le dea la nume, rang, data de
naştere şi numărul purtat in armată;
2. internarea în condiţii care să ofere garanţii de igienă şi sanatate, în lagăre
 situate in afara zonelor de lupta;
prizonierii de război
3. să le se asigure condiţii egale cu cele ale trupelor statului care i-au
capturat, aflate in regiunea respectiva;
4. răspunderea pentru disciplina în lagăr să revină unui ofiţer din
armata regulată;
5. folosirea armelor contra prizonierilor fiind restrânsă la cazurile de
extremă necesitate;
6. folosirea muncii lor numai in ramuri fără caracter militar, in conditii de
muncă egale cu cele ale persoanelor din acel stat care prestează o
muncă asemănătoare;
7. dreptul de a comunica cu familia şi cu oficiul central al prizonierilor de
război;
8. dreptul de a se adresa autorităţilor, reclamând orice situaţie în legatură
cu condiţiile de prizonierat;
9. garanţii de judecată echitabilă, daca incalcă normele de drept;
120
10. sancţiuni exclusiv disciplinare în caz de evadare.
 c) Populaţia civilă
populaţia civilă Regulile anterioare celui de al doilea război mondial se refereau doar la
protecţia militarilor, şi pornea de la concepţia că războiul trebuia să se
reducă numai la lupta dintre ei. Al doilea razboi mondial a pus in evidenţă
insuficienţa concepţiei şi a reglementărilor.
Conferinţa de la Geneva din anul 1949 referitoare la protecţia persoanelor
civile in timp de razboi are totusi un caracter limitat; numai unele prevederi se
referă la ansamblul populaţiei ţărilor aflate in conflict; celelalte se referă la
persoanele care intr-un moment se află sub puterea unei părţi aflate intr-un
conflict sau a unei puteri ocupante.
Protocolul din anul 1977 s-a străduit să acopere această lacună. Astfel,
Protocolul prevede că părţile in conflict trebuie oricand să facă distincţie intre
populaţia civilă şi combatanţi şi că populaţia civilă cuprinde toate persoanele
civile, luate individual.
Se stabileşte prezumţia in favoarea caracterului civil al oricărei persoane.
Toate aceste persoane trebuie să fie protejate impotriva pericolelor care rezultă
din operaţiznile militare. Se prevede acordarea unei protecţii speciale femeilor şi
copiilor.
De asemenea, regulile referitoare la răniţi, bolnavi si naufragiaţi au fost
extinse şi la civili, care au nevoie de ingrijiri medicale, datorită unor boli,
traumatisme, incapacităţi sau tulburări fizice sau morale. Sunt menţionati în
special infimii şi femeile gravide.
O serie de norme vizează situaţia populaţiei aflate sub ocupaţia inamică.
Astfel:
 Se interzice orice transfer sau deportare în masă a
civililor din teritoriul ocupat, ca si constrangerea lor de a servi forţele
 armate sau auxiliare ale ocupantului.
reguli
 Locuitorii işi păstrează cetăţenia, nu pot fi obligaţi să dea
informaţii militare ocupantului sau să depună jurământ pentru acesta. Pot fi
obligaţi să presteze muncă numai pentru nevoile armatei de ocupatie, pentru
serviciile de utilitate publică sau pentru nevoile populatiei, primind in schimb
un salariu echitabil.
 Se interzice luarea de ostateci.
121
 Statutul functionarilor publici nu trebuie modificat, şi nu
pot fi constrânşi să-şi continuie activitatea, dar pot fi destituiti.
d) Personalul sanitar si religios

Pentru a-i ingriji pe răniţi, naufragiati, personalul sanitar se bucură de
protecţie.
 Mai întâi, acordurile s-au referit la personalul răspunzator de spitale sau
personalul sanitar
ambulanţe, precizandu-se că misiunea lor constă in cautarea, ridicarea, transportul
şi tratamentul răniţilor şi bolnavilor, ca şi alte persoane afectate in mod
exclusiv acestor misiuni; soldaţii instruiţi pentru a acţiona ca infirmieri sau
brancardieri nu sunt protejati decat pe timpul indeplinirii unor asemenea misiuni.
Sunt protejaţi, de asemenea, preoţii ataşaţi forţelor armate.
Personalul sanitar şi religios nu trebuie să fie considerat prizonieri de
război; totuşi, pot fi reţinuţi pentru ingrijirea prizonierilor de război.
De asemenea, in legătura cu protecţia persoanelor civile, s-a prevăzut
protecţia personalului afectat funcţionării sau administraţiei spitalelor civile,
inclusiv cel care se ocupă de căutarea, ridicarea, transportul şi tratarea răniţilor,
bolnavilor civili, infirmilor, femeilor gravide.
e) Personalul societăţilor de ajutor voluntar

In convenţiile din anul 1949 sunt menţionate in mod special organismele
Crucii Rosii, alături de personalul sanitar al forţelor armate, respectiv personalul
societăţilor naţionale de Cruce Rosje şi al altor societăţi de ajutor medical,
recunoscute şi autorizate de guvernele lor.
f)Problema mercenarilor
Potrivit regulilor stabile, ei nu sunt protejati, deşi iau parte la conflictul
armat. Este vorba de persoane care luptă. pentru bani sau alte recompense
materiale, alături de una din parji. Ei nu trebuie să fie cetăţeni ai uneia din parţile
in conflict şi să li se fi promis de o parte o remunerare materiala net superioara
celei promise combatanţilor cu grade şi funcţii similare din cadrul fortelor sale
armate.
5. Bunuri protejate
a) Bunuri cu caracter sanitar


bunuri 122
Primele vizate, deja din Convenţia din anul 1864, au fost ambulanţele şi
spitalele militare; reglementările ulterioare vor descrie mai clar aceste bunuri:
aeronave si nave spital, ca şi alte mijloace de transport concepute şi amenajate
special în scopuri sanitare. Conventiile din 1949 au prevazut şi spitalele civile,
ca şi transporturile sanitare civile.
Protocoalele din anul 1977 au adaugat toate punctele sau alte formaţiuni
sanitare, militare sau civile, iar ca mijloace de transport sanitar, vehicule sanitare,
nave şi ambarcafiuni şi aeronave sanitare.
b) Bunuri cu caracter civil

Bunurile civile nu au fost mult timp obiectul protecţiei, decât indirect, sub
forma restrangerii mijloacelor folosite contra dusmanului şi a comportamentului
autorităţilor de pe teritoriul ocupat. Unele din acestea au fost reluate şi dezvoltate
in Convenţia din anul 1949 referitoare la protectia populatiei civile. Protocoalele
din anul 1977 au dat un sens mai larg protecţiei.
Regula de bază este interzicerea atacului asupra bunurilor cu caracter
civil, stabilind prezumtia că toate bunurile care nu sunt militare sunt civile.
Totodată, sunt protejate în mod expres impotriva oricarui atac, distrugere,
îndepărtare sau scoatere din uz, bunurile indispensabile supravietuirii
populaţiei civile, cum sunt: articolele alimentare, zonele agricole, recoltele,
vitele, instalaţiile şi rezervele de apă potabilă, lucrările de irigatii.
De asemenea, odată cu Protocoalele din anul 1977 se menţionează şi
bunurile culturale, pentru protectia cărora fusese consacrataă Convenţia de
a Haga din anul 1954. Sunt protejate împotriva oricărui act de ostilitate
atât monumentele istorice şi operele de arta, cât şi locurile de cult,
precizându-se că ele constituie patrimoniul cultural şi spiritual al
popoarelor.
 6. Infracţiuni şi interdicţii
infracţiuni şi interdicţii  Cea mai importanta regulă aplicată pe timpul ostilităţilor este că alegerea
mijloacelor de a aduce daune inamicului nu este nelimitată; este interzisă
atacarea localităţilor lipsite de apărare, prin orice mijloc.
 Altă normă generală este cea care interzice beligeranţilor să folosească
arme de natură să producă suferinţe inutile. Astfel, este interzisa folosire
123
gloanţelor explozive cu greutate sub 400 g, incărcate cu substanţe inflamabile, a
gloanţelor dum-dum, a armelor şi proiectilelor otrăvite sau care răspandesc gaze
asfixiante, ca si a armelor bacteriologice, a altor substance asemănătoare, şi prin
analogie, armelor nucleare.
 Sunt interzise, de asemenea, atacuri ,,fară discriminare", care vizează
protecţia persoanelor şi bunurilor de efectele armelor de distrugere in masă.
 Este interzisă recurgerea la mijloace perfide, cum ar fi utilizarea
otrăvurilor, uciderea sau rănirea prin procedee făţarnice, folosirea abuzivă a
pavilionului parlamentarilor, a steagurilor şi uniformelor inamicului, ca şi a
semnului distinctiv al unităţilor sanitare.
 In ceea ce priveşte persoanele deţinute de partea adversă, s-au prevazut
garanţii, cuprinzand mai ales interzicerea uciderii, torturilor, pedepselor colective,
luării de ostateci etc.
7. Raspunderea pentru nerespectarea dreptului umanitar
Statul care nu asigură respectarea normelor, trebuie să compenseze daunele

pe care le-a cauzat plătind despăgubiri. El răspunde pentru toate actele comise de
către persoanele care fac parte din forţele sale armate.
 Încălcarea normelor dreptului internaţional se face, totusi, de persoane.

răspunderea Convenţiile din anul 1949 prevăd angajamentul statelor părţi de a lua masuri
legislative pentru a stabili sancţiunile penale adecvate care să fie aplicate
persoanelor care au comis sau au dat ordin să se comită infracţiuni grave. Ele se
angajează să stabilească vinovaţii, pentru a-i deferi propriilor lor tribunale sau a-i
extrăda.
Sunt menţinute ca infracţiuni grave: omuciderea intenţionată; tortura sau
tratamentele inumane; suferinţe grave cauzate cu intenţie; atingeri grave aduse
integrităţii fizice sau sănătăţii; distrugerea şi însuşirea bunurilor; constrângerea de a
servi în cadrul forţelor armate inamice şi lipsirea de dreptul de a fi judecat
regulamentar şi imparţial; deportările sau transferurile ilegale; deţinerea ilegală;
luarea de ostateci; folosirea abuzivă a semnului distinctiv.
Se prevede că, în caz de dezacord intre părţile interesate, se va proceda la o
anchetă, dupa modalităţi stabilite de comun acord, sau de un arbitru ales de parti.
124
2. DIACONU, Ion, Manual de drept internaţional public, ed. a II-a, Ed.
Bogdan - Drept internaţional contemporan, Ed.All Beck, Bucuresti,
2000
4. MIGA-BESTELIU, Raluca- Drept internaţional. Introducere în
dreptul internaţional public, Ed. All Educational, Bucuresti,1998
1. Precizați care sunt principalele mijloace de soluţionare pe cale paşnică a

diferendelor internaţionale
125
TEMĂ DE REFLECŢIE
Sunt, totuşi, cazuri în care este legitimă folosirea forţei în relaţiile

internaţionale?
1.Care sunt mijloacele politico-diplomatice de soluţionare a diferendelor
internaţionale şi în ce constau acestea ?
2. Competenţa personală a Curţii Internaţionale de Justiţie
3. Ce este embargoul?
1. a) Negocierile directe sunt mijlocul diplomatic cel mai important de

soluţionare a diferendelor internaţionale. Negocierile diplomatice directe între
statele aflate într-un diferend sunt purtate de către ministerele afacerilor externe
ale statelor, de către sefii guvernelor sau, în unele cazuri, chiar de către sefii
statelor. În cazul organizaţiilor internaţionale, negocierile se poarta de către cei
mai înalti functionari ai acestora (secretari generali, directori sau presedinti).
b) Bunele oficii reprezinta demersul întreprins pe lânga statele-parti la un litigiu,
de către un tert – stat sau organizatie internaţionala – din proprie initiativa sau la
cererea partilor, cu scopul de a convinge statele litigante sa îl rezolve pe calea
negocierilor diplomatice. Obiectul bunelor oficii îl constituie prevenirea aparitiei
unui diferend dintre state sau soluţionarea unui diferend produs deja. În cazul
bunelor oficii, rolul tertului înceteaza în momentul începerii negocierilor directe
126
între părţile aflate în diferend. Tertul nu participa la negocieri si nici nu face
propuneri referitoare la modul de soluţionare a diferendului, ci doar faciliteaza
începerea tratativelor.
c) Medierea presupune, de asemenea, interventia unui tert, care poate fi un stat, o
organizatie internaţionala sau o persoana fizică. Tertul, de aceasta data, participa
la negocieri si face propuneri referitoare la felul în care se poate soluţiona
conflictul. Propunerile tertului nu sunt însa obligatorii pentru părţile aflate în
diferend.
d) Ancheta internaţionala (Comisia internaţionala de ancheta) se poate utiliza în
cazul diferendelor internaţionale generate de aprecieri diferite asupra unor situaţii
de fapt. Părţile aflate în diferend pot sa constituie o comisie internaţionala de
ancheta, pe baza acordului dintre ele, în care se precizeaza faptele pe care Comisia
trebuie sa le elucideze, modul de alcatuire al acesteia si întinderea împuternicirilor
membrilor sai. Comisia nu se pronunta asupra raspunderii partilor în diferend.
Deliberarile Comisiei internaţionale de ancheta au loc cu usile închise si ramân
confidentiale. Comisia îsi încheie lucrarile printr-un raport, care se limiteaza doar
la stabilirea faptelor si nu are caracterul obligatoriu al unei sentinţe judecatoresti.
e) Concilierea internaţionala (Comisia internaţionala de conciliere) consta din
examinarea unui diferend de către un organ prestabilit (permanent) sau instituit
ad-hoc dupa aparitia diferendului, cu scopul soluţionarii aspectelor litigioase
dintre părţile în diferend care sa conduca la împacarea lor. Comisia internaţionala
de conciliere cerceteaza nu numai faptele care au generat diferendul respectiv, dar
face si recomandari asupra modului de soluţionare a lui. Recomandarile sau
avizele Comisiei de conciliere nu sunt obligatorii pentru părţile aflate în diferend.
2. În Statutul Curţii se prevad două categorii de cauze care intra în sfera

competentei sale materiale: cauzele pe care i le supun părţile, precum si toate
chestiunile reglementate în mod special în Carta O.N.U. sau în tratatele si
conventiile în vigoare.
Curtea poate sa examineze doar diferende de ordin juridic dintre state, care au ca
obiect: interpretarea unui tratat; orice problema de drept internaţional; existenta
unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui o încalcăre a unei obligatii
internaţionale; natura si întinderea reparatiei datorate pentru încalcărea unei
obligatii internaţionale.
3. Embargoul reprezinta actiunea unui stat de a interzice importurile, exporturile

sau iesirea navelor comerciale ale altui stat din porturile sale sau din marea sa
teritoriala, pâna când statul vinovat nu înceteaza actiunile sale ilegale si nu îl
despagubeste pentu daunele provocate. Tot o masura de embargo o reprezinta si
retinerea bunurilor, de orice fel, apartinând statului vinovat
127
CAPITOLUL VIII
RĂSPUNDEREA ÎN DREPTUL
INTERNAŢIONAL
1. Cuprins
2. Obiectiv general
8. Modele de teste
Cuprins
 Răspunderea statului în dreptul internaţional
 Angajarea răspunderii persoanei fizice. Curtea Penală Internaţională
Obiectiv general: Cunoaşterea condiţiilor în care se poate angaja

răspunderea internaţională a statelor şi a persoanelor
condiţiile şi formele angajarăă răspunderii în dreptul internaţional.
128
= 4 ore
CAPITOLUL VIII
RĂSPUNDEREA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL
A. Răspunderea statului în dreptul internaţional

1. Noţiunea şi fundamentul raspunderii internaţionale
 Noţiune
Răspunderea internaţionala s-a consacrat ca un adevarat principiu al
Răspundere
dreptului internaţional public, conform căruia orice încalcăre a unei obligatii
internaţională a
statului – noţiune internaţionale antreneaza răspunderea autorului încalcării si obligatia acestuia de a
repara eventualul prejudiciu produs.
Încalcărea unei norme internaţionale de către un stat are drept consecinţă
stabilirea unui raport juridic între statul lezat şi statul vinovat. Răspunderea
internaţionala reprezinta o manifestare a personalităţii juridice a statelor, a
suveranităţii sale. Instituţia raspunderii contribuie la garantarea legalitatii ordinii
internaţionale.
La nivel internaţional poate fi angajata si răspunderea persoanelor fizice în
cazul comiterii de către acestea a unor infractiuni internaţionale. În acest caz,
persoana fizică raspunde în fata organelor jurisdictionale internaţionale, fiind
vorba de o răspundere penala individuala.

fundamentul Fundamentul raspunderii internaţionale a statului
răspunderii
Conform teoriilor conturate în dreptul internaţional, răspunderea
internaţionala a unui stat sau a altui subiect de drept internaţional poate sa aibă la
bază comiterea unui act ilicit internaţional, acţiune sau inacţiune, de o anumită
gravitate, ce încalcă principiile şi normele de drept internaţional, sau a unei
infracţiuni internaţionale, fapta de o gravitate deosebita ce lezeaza nu numai
interesele unui stat, ci şi ale comunităţii internaţionale în ansamblul său.
129
Nu este nevoie de a demonstra existenta unei culpe a autorului faptei ilicite
(decât în mod exceptional, în cazul anumitor tratate) pentru a se angaja
răspunderea internaţionala a acestuia.
Răspunderea internaţionala a statului se poate fundamenta şi “pe risc”, în
dreptul internaţional fiind reglementată, prin tratate, răspunderea obiectiva a
statelor pentru activitati considerate legale (licite) din punct de vedere al dreptului
internaţional, dar care au produs consecinţe prejudiciabile altui stat sau subiect de
drept internaţional.
2. Evoluţia istorică a instituţiei şi tipuri de răspundere internaţională a

statului
Instituţia raspunderii s-a dezvoltat o data cu progresul dreptului
internaţional, ca drept al pacii si cooperarii. În dreptul internaţional traditional,
răspunderea statului era considerată o răspundere de drept civil. Dacă prin actele
organelor statului se producea un prejudiciu altui stat, statul vinovat avea obligatia
de a-l repara, prin plata unor despagubiri în favoarea statului lezat. Statul nu
raspundea pentru declansarea unui razboi.
În dreptul internaţional modern, răspunderea internaţionala a unui stat
intervenea în cazul în care, prin încalcărea de către organele sale a unei obligatii
internaţionale erau afectate drepturile unui cetăţean al altui stat, rezultând un
prejudiciu. În perioada postbelica, în cadrul activitatii de codificare, Comisia de
Drept internaţional a O.N.U. a largit domeniul raspunderii internaţionale a statelor
care urmează sa raspunda pentru orice acte de încalcăre a unei obligatii
internaţionale.
Din lucrarile de codificare ale Comisiei rezulta ca răspunderea subiectelor
de drept internaţional se poate angaja în două directii:
- pentru acte sau fapte ilicite din punct de vedere al dreptului
 internaţional;
elementele - pentru consecinte pagubitoare rezultate din activitati licite conform
răspunderii
dreptului internaţional.

Conduită ilicită 3. Elementele raspunderii internaţionale ale statului pentru fapte ilicite
Acestea sunt:
  conduita ilicita;
Imputabilitate
 imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect al dreptului
 130
Prejudiciu
internaţional public;
 producerea unui prejudiciu.
Aceste elemente trebuie sa fie întrunite cumulativ pentru a se putea
angaja răspunderea internaţionala a subiectului de drept internaţional.
a. Conduita ilicită
Încalcărea unei obligatii internaţionale, aflata în vigoare, indiferent care este
sursa acestei obligatii – tratat, cutuma sau alt izvor de drept internaţional –
constituie un fapt internaţional ilicit. Faptul internaţional ilicit poate sa conste într-
o actiune sau omisiune a subiectului de drept prin care se încalcă o obligatie
internaţionala.
Faptele ilicite pot fi clasificate, în functie de nivelul lor de gravitate -
apreciat faţă de importanţa normei internaţionale care se încalcă - în crime si
 delicte internaţionale.
Crimă a) Crima internaţionala este definita în dreptul internaţional ca un
fapt internaţional ilicit care rezulta dintr-o încalcăre de către un stat a unei
obligatii internaţionale opozabila tuturor, care se refera la o valoare esentiala
pentru ocrotirea intereselor comunitatii internaţionale, cum ar fi:
 mentinerea pacii si a securitatii internaţionale si interzicerea agresiunii;
 salvgardarea dreptului popoarelor la autodeterminare;
 interzicerea sclaviei si a genocidului;
 protejarea mediului înconjurator;
 normele dreptului umanitar (în care sunt definite crimele de razboi,
crimele împotriva pacii si umanitatii).
b) Delictul internaţional este definit prin metoda excluderii si
 consta în orice fapt ilicit care nu constituie o crima internaţionala, având o mai
Delict mica gravitate.
În cazul comiterii unei crime internaţionale oricare dintre subiectele
dreptului internaţional este îndreptatit sa actioneze, în sensul tragerii la răspundere
a statului care a încalcăt norma internaţionala imperativa, spre deosebire de
delicte, care confera doar statului victima un asemenea drept de actiune.
Există împrejurari care exclud caracterul ilicit al unui fapt
internaţional:
a) Consimtamântul statului, dacă este exprimat în mod expres si
anterior comiterii faptei si numai dacă nu a fost încalcăta o norma imperativa de
131
drept internaţional.
b) Măsurile - chiar ilicite - luate de un stat ca răspuns la fapta ilicita a
altui stat. Se are în vedere aplicarea de represalii sau alte contramasuri de
constrângere care nu se bazeaza pe forta sau pe amenintarea cu forta.
c) Forţa majoră - cu condiţia sa fie irezistibila sau imprevizibila (în
afara controlului statului) si statul sa nu fi contribuit la producerea evenimentului.
d) Starea de primejdie, constând în situaţia în care, datorita unor
fenomene naturale, anumite persoane sau bunuri se afla în primejdie deosebita, iar
pentru salvarea lor este necesara savârsirea unor fapte internaţionale ilicite
(patrunderea si stationarea unor nave militare în marea teritoriala sau în porturile
unui stat strain, fara autorizatia acestuia). Pentru invocarea sţării de primejdie ca
temei al exonerarii de răspundere internaţionala a unui stat se cer îndeplinite
urmatoarele condiţii: autorul faptei sa nu fi avut altă alternativa, iar aceasta sa fie
preferabila în raport cu pericolul extrem care se urmareste a fi înlaturat; autorul
faptei sa nu fi contribuit prin acte proprii la producerea sţării de primejdie.
e) Starea de necesitate, constând în situaţia deosebita în care se afla
un stat, în ceea ce priveste salvarea intereselor sale fundamentale (existenta sau
functionarea statului, apararea mediului înconjurator), amenintate de un pericol
grav si iminent.
Condiţiile în care poate sa fie invocata: norma încalcăta sa nu aiba caracter
imperativ, sa nu fie puse în pericol interesele esentiale ale altui stat, invocarea
sţării de necesitate sa nu fi fost exclusa în mod expres printr-un tratat încheiat
între statele implicate.
f) Legitima aparare, presupunând dreptul unui stat, împotriva căruia
a avut loc un atac efectiv din partea altui stat, de a raspunde agresiunii cu fortele
sale armate.
 b. Imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect al dreptului

imputabilitate internaţional public
S-a considerat ca actele autoritatilor publice reprezinta actele statului.
Actele autoritatilor sunt comise de fapt de către persoanele fizice care actioneaza
în calitatea lor oficiala, acestea angajând răspunderea statului chiar dacă si-au
depasit competentele conferite de functia pe care o exercita.
Statele raspund pentru actele organelor lor legislative, ale administratiei
centrale sau locale si ale organelor judecatoresti, dacă prin acestea se încalcă o
obligatie internaţionala a sa, si chiar pentru acte ale particularilor, în anumite
132
condiţii:
a.Organul legislativ poate sa antreneze răspunderea statutului, fie prin
actiune, atunci când se adopta legi care contravin obligatiilor internaţionale ale
statului, fie prin omisiune, atunci când nu adopta acte normative impuse de o
norma de drept internaţional, nu modifica sau nu abroga o norma interna contrara
unor angajamente internaţionale asumate de stat.
b. Organele executivului pot sa angajeze răspunderea statului prin
omisiuni sau acte de aplicare a dreptului de natura sa încalce obligatii
internaţionale ale statului (de exemplu: arestari sau expulzari abuzive ale
strainilor).
c.Organele judecatoresti pot, la rândul lor, sa implice răspunderea statului pe
plan internaţional în cazul în care hotarârile pronuntate de o instanţa de judecata
contravin unei norme de drept internaţional, sau procedurile de judecata, având ca
parte un cetăţean strain au o durata excesiva etc.
d. Statul raspunde si pentru acte ale persoanelor particulare, dacă a
omis sa ia masurile necesare pentru tragerea la răspundere si pedepsirea celor
vinovati de comiterea unor fapte de natura sa afecteze valori protejate prin
conventii internaţionale sau drepturile unor cetăţeni straini.
c. Prejudiciul
Producerea unui prejudiciu este un alt element al raspunderii internaţionale a
unui stat. Pentru a fi luat în considerare, trebuie sa fie îndeplinite anumite condiţii:
- sa existe un raport de cauzalitate între conduita ilicita si prejudiciul
rezultat; statul lezat este tinut sa o dovedeasca;
- prejudiciul trebuie sa fie individualizat, adica sa afecteze un subiect al
dreptului internaţional; în cazul comiterii unei crime internaţionale se considera ca
sunt lezate interesele tuturor statelor comunitatii internaţionale.
Tipuri de prejudicii:
 a) Prejudiciul material si prejudiciul moral ; primul se produce dacă
tipuri de prejudicii
este afectat patrimoniul statului victima sau al cetăţenilor sai iar cel de-al doilea
dacă sunt afectate valori nepatrimoniale ale statului, cum ar fi suveranitatea sau
onoarea statului.
b) Prejudiciul direct si prejudiciul mediat. Atunci când prin
încalcărea unei norme internaţionale se produce un prejudiciu care afecteaza statul
ca subiect de drept sau organele sale, prejudiciul este direct. Dacă sunt afectate
drepturile cetăţenilor unui stat ca persoane particulare, sau ale unor persoane
133
juridice având naţionalitatea statului respectiv, prejudiciul este mediat, întrucât
aceste persoane neavând calitatea de subiecte de drept internaţional nu pot actiona
în plan internaţional decât prin intermediul statului si dacă acesta le acorda
protecţie diplomatica. Statul protector, prin asumarea unei plângeri individuale a
unui cetăţean al sau, valorifica pe plan internaţional un drept propriu, în raport
direct cu statul pus în cauza.
Statul poate interveni în interesul unor subiecte de drept intern,
acordând protecţia diplomatica doar în anumite condiţii, care trebuie întrunite
cumulativ:
a) statul trebuie sa dovedeasca faptul ca actiunile sau omisiunile
celuilalt stat, care au prejudiciat interesele cetăţenilor sai, reprezinta o încalcăre a
unei norme de drept internaţional;
b) persoanele particulare trebuie sa faca dovada ca au epuizat caile de
recurs interne disponibile, împotriva statului căruia i se pretinde repararea
prejudiciului;
c) statul protector trebuie sa verifice dacă prejudiciul pretins de
persoanele particulare nu s-a produs ca urmare a propriei sale conduite ilicite, prin
raport cu dreptul intern al statului a carui răspundere se invoca.
Chiar dacă toate aceste condiţii ar fi îndeplinite acordarea protecţiei
diplomatice ramâne un drept discreţionar al statului, neavând caracterul de
obligatie interna sau internaţionala.
Forme de reparare a prejudiciului:
 a) Repararea în natură a prejudiciului (restitutio in integrum) vizeaza

reparare restabilirea - dacă este posibil - a situaţiei anterioare producerii prejudicului. Se
poate realiza dacă e vorba de prejudicii materiale care nu au avut un efect
ireversibil.
b) Repararea prin echivalent (despagubirile) este forma cea mai des
utilizata de reparare a prejudiciilor atât materiale cât si morale. O condiţie pentru a
putea opera este individualizarea si evaluarea prealabila a prejudiciului, precum si
dovedirea cuantumului pretins. De regulă, despagubirile trebuie sa acopere atât
pierederea efectiv suferita (damnum emergens) cât si câstigul nerealizat (lucrum
cessans).
c) Satisfactia este forma specifica de reparare a prejudiciilor morale si
consta în prezentarea de regrete si scuze oficiale, sau în simpla constatare, în
cuprinsul unei hotarâri a unei instanţe internaţionale, arbitrale sau judecatoresti, a
134
unei încalcări a normei internaţionale.
4. Răspunderea statului pentru consecinte pagubitoare rezultate din

 activitati are nu sunt interzise în dreptul internaţional (licite)
risc Din anul 1978, Comisia de Drept Internaţional a O.N.U. manifesta o
preocupare constanta pentru stabilirea regimului juridic al raspunderii
internaţionale a statelor, întemeiata “pe risc”. Aceasta forma de răspundere are un
caracter obiectiv, fiind suficienta constatarea producerii unui prejudiciu, chiar în
absenta încalcării unei norme de drept internaţional.
Dreptul internaţional actual reglementeaza pe cale conventionala
răspunderea internaţionala bazata pe risc, în principal în trei domenii:
a) în domeniul nuclear, conventiile internaţionale prevad existenta unei
raspunderi obiective pentru exploatarea instalatiilor nucleare (Convenţia de la
Paris din 1960, Convenţia de la Viena din 1963 etc);
b) în domeniul maritim, în special în cazul poluarii marilor cu
hidrocarburi; conventiile internaţionale prevad o răspundere obiectiva a
proprietarilor de nave care transporta hidrocarburi sau a celor care exploateaza
instalatii de foraj marin. (Convenţia asupra dreptului marii din 1982 etc);
c) în cazul activitatii spaţiale a statelor sau organizaţiilor internaţionale
(Tratatul privind spatiul cosmic din 1967, Convenţia asupra raspunderii
internaţionale pentru pentru daune provocate de obiecte spatiale din 1972).
Conform regulilor conturate în dreptul internaţional, sarcina reparării
daunelor (dacă au o valoare substantiala) în aceste cazuri nu revine integral
statului care le-a produs, ci aceasta se va stabili pe baza negocierilor purtate cu
statul victima. Totodata, se impune cooperarea statelor în sensul reducerii
riscurilor producerii unor accidente din activitati de acest gen.
B. Angajarea răspunderii persoanei fizice în dreptul internaţional-

 curtea penală internaţională. Curtea Penala Internaţionala (C.P.I.)
răspunderea Jurisdictia Curţii
persoanei fizice
C.P.I. a fost creata ca institutie jurisdictionala permanenta, cu competenta
obligatorie pentru statele-parti la Statutul acesteia. Jurisdictia acesteia este
complementara jurisdictiilor penale naţionale. Statutul Curţii a fost adoptat printr-
o conventie între state si a fost deschis semnarii la 17 iulie 1998, la sediul ONU,
urmand sa intre în vigoare dupa depunerea a 60 de instrumente de ratificare.
 135
competenţa
materială a CPI
Sediul Curţii este la Haga.
Prin Statutul sau, Curtea dispune de personalitate juridica internaţionala,
fiind competenta sa-si exercite functiile pe teritoriul oricarui stat-parte la Statut.
Competenţa materiala a Curţii

Curtea este competenta sa judece si sa pedepseasca persoanele fizice
vinovate de comiterea unor infractiuni deosebit de grave - definite prin
exemplificare în Statutul C.I.P. - care aduc atingere intereselor ansamblului
comunitatii internaţionale:
- crime de genocid;
- crime împotriva umanitatii;
- crimele de razboi;
 - crimele de agresiune.
Genocid
a) Crima de genocid este definita drept “orice acte comise cu intentia
de a distruge, în tot sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios prin:
- uciderea membrilor grupului;
- atingerea grava a integritatii fizice si psihice a membrilor grupului;
- supunerea intentionata a grupului la condiţii de existenta care sa conduca
la distrugerea sa fizică totala sau partiala;
- masuri vizand împiedicarea nasterilor în cadrul grupului;
- transferul fortat de copii de la un grup la altul.”
b) Prin crime contra umanitatii se întelege oricare dintre actele
mentionate în continuare, atunci cand sunt comise în cadrul unui atac generalizat
 sau lansat sistematic asupra populatiei civile: ucidere, exterminare, sclavaj,

deportare sau transfer fortat de populatie, condamnarea la închisoare sau alte
Crime împotriva
umanităţii forme de privare grava de libertate, tortura, viol, sclavie sexuala, prostitutie
fortata, sarcina sau sterilizare fortata sau orice altă forma de violenta sexuala de
gravitate comparabila, persecutarea unui grup pentru motive de ordin politic,
rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau bazat pe sex, sau în functie de alte
criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional, crima de
apartheid si alte acte inumane cu un caracter similar, cauzatoare de suferinte
puternice si care aduc atingere grava integritatii fizice sau mentale.
b) Curtea este competenta sa judece crimele de razboi, în special acele
crime care se înscriu în cadrul unui plan sau al unei politici elaborate.
Prin crime de razboi se întelege, în virtutea Conventiilor de la Geneva
 136
Crime de război
din 1949 privind dreptul umanitar si a altor conventii si cutume internaţionale:
 omuciderea intentionata;
 tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experientele biologice;
 provocarea cu intentie a unor suferinte puternice sau a unor
atingeri grave a integritatii fizice;
 distrugerea si însusirea de bunuri, nejustificata de necesitati
militare si executata pe o scara larga, în mod ilicit;
 constrangerea unui prizonier de razboi sa serveasca interesele unei
armate străine;
 privarea intentionata a unui prizonier de razboi de dreptul la un
proces echitabil;
 deportarea sau arestarea ilegala;
 luarea de ostateci;
 lansarea de atacuri deliberate împotriva populatiei civile si a
bunurilor acesteia;
 lansarea de atacuri deliberate împotriva misiunilor umanitare si de
mentinere a pacii;
 lansarea unui atac deliberat atunci cand este evident ca acesta va
produce pierderi de vieti si pagube materiale în randul populatiei civile;
 uciderea sau ranirea combatantilor inamici dupa ce acestia s-au
predat;
 portul unor însemne militare sau a uniformei inamice, atunci cand
are drept urmare pierderea de vieti sau ranirea grava a adversarului;
 stabilirea de către puterea ocupanta a unei parti din populatia sa în
teritoriul ocupat, precum si transferul în interiorul acestui teritoriu sau în afara lui
a unei parti sau a totalitatii populatiei bastinase;
 lansarea de atacuri deliberate împotriva constructiilor destinate
uzului religios, educativ, artistic, stiintific sau caritabil, precum si împotriva
monumentelor istorice si a spitalelor, atunci cand acestea nu sunt obiective
militare;
 supunerea prizonierilor la experiente medicale si stiintifice;
 distrugerea sau confiscarea bunurilor inamice, atunci cand nu sunt
impuse de necesitati militare;
 obligarea naţionalilor partii adverse la participarea la operatiuni de
137
razboi îndreptate împotriva propriei tari;
 jefuirea localitatilor ocupate;
 utilizarea otravurilor, a gazelor asfixiante, precum si a armelor de
natura sa provoace inamicului suferinte inutile;
 atingerea demnitatii persoanei, prin tratamente umilitoare si
degradante;
 violul, sclavia sexuala, prostitutia fortata, sterilizarea fortata;
 utilizarea ostaticilor civili pentru a proteja zone sau forte militare;
 atacurile deliberate împotriva cladirilor, materialelor, unitatilor si
mijloacelor de transport sanitare care utilizeaza semnele distinctive prevazute
prin Conventiile de la Geneva;
 înfometarea deliberata a civililor;
 înrolarea tinerilor sub 15 ani.
Actele enumerate în cadrul acestor definitii nu sunt limitative.
Competenţa personală
Curtea este competenta sa judece şi să pedepseasca persoanele fizice
vinovate de comiterea infractiunilor precizate mai sus, dacă au împlinit varsta de
18 ani. Calitatea oficiala de sef de stat sau de guvern, de presedinte de parlament,
de demnitar sau functionar public nu exonereaza pe autorul faptei de răspundere
penala în fata Curţii si nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei.
 Imunitatile sau regulile de procedura speciale care însotesc calitatea oficiala a
competenţa personală
unei persoane nu împiedica Curtea sa îsi exercite competenta fata de persoana în
cauza. Răspunderea penala a persoanelor fizice, este o răspundere individuala. Nu
se admite răspunderea colectiva a acestora.
Comandantii militari, pe langa responsabilitatea pentru propriile crime,
raspund penal în fata Curţii si pentru crimele comise de către fortele plasate sub
comanda si controlul lor efectiv.
Sesizarea Curţii
Curtea devine competenta sa judece persoanele fizice care au comis crime
împotriva unui stat- parte la Statut în urmatoarele situaţii:
prin sesizarea Procurorului de către un stat-parte;
prin sesizarea Procurorului de către Consiliul de Securitate al ONU;
138
prin deschiderea, din oficiu, de către Procuror, a unei anchete în legatura cu
comiterea unei infractiuni.
Condiţii de admisibilitate a unei cauze

 O cauza nu este considerată admisibila de către Curte, atunci cand:
admisibilitate
a) Crima a facut obiectul unei anchete din partea unui stat competent în
cauza, mai putin atunci cand acest stat nu a dorit sau a fost incapabil sa efectueze
ancheta.
b) Persoana vizata a fost deja judecata pentru faptele care fac obiectul
plangerii; conform principiului „non bis in idem” nimeni nu poate fi judecat de
către Curte sau de către altă instanţa pentru crime pentru care a fost deja
condamnat sau achitat deja de către Curte.
c) Cauza nu prezinta suficienta gravitate pentru a fi judecata de către Curte.
Dreptul aplicabil
Curtea, în judecarea cauzelor, aplica prevederile Statutului, Conventiile de
la Geneva privind dreptul umanitar, alte conventii si cutume internaţionale. De
asemenea, sunt aplicabile cauzelor, principiile generale ale dreptului penal:
legalitatea incriminarii si a pedepsei (nullum crimen sine lege, nulla poena sine
lege), neretroactivitatea legii penale, responsabilitatea penala individuala.
Cauze care înlatura responsabilitatea penala

Acestea sunt:
 bolile psihice care impiedica constientizarea caracterului infractional al
faptei;
 starea de intoxicatie provocata involuntar, care impiedica constientizarea
caracterului infractional al faptei;
 legitima aparare;
 constrangerea prin amenintarea cu moartea sau atingerea grava a
integritatii fizice;
 comiterea crimei de către alte persoane;
 alte cauze a caror constatare ramane la latitudinea Curţii.
 Nimeni nu poate fi raspunzator si nu poate fi pedepsit pentru o crima de
înlătură răspunderea
competenta Curţii decat atunci cand elementul material al crimei a fost savarsit
cu intentie si în cunostinta de cauza.
139
Eroarea de fapt si eroarea de drept nu înlatura răspunderea penala. De
asemenea, nu îl exonereaza de răspundere pe autorul faptei ordinul unui superior,
militar sau civil. Singura exceptie o constituie cazul în care persoana în cauza nu
a realizat ca ordinul e ilegal. Potrivit Statutului Curţii, ordinul de a comite un
genocid sau o crima împotriva umanitatii este evident ilegal.
Crimele care sunt de competenta Curţii sunt imprescriptibile.
Structura Curţii
Curtea se compune din: o camera preliminara, o camera de prima instanţa si
o camera de apel, un oficiu al Procuraturii si Grefa. Curtea are în componenta 18
judecatori, alesi dintre cei mai reputati specialisti în domeniu, avand cetăţenia
statelor- parti la Statut, dar nu mai mult de un reprezentant al unui stat.
Judecatorii au un mandat de 9 ani si nu pot fi realesi. Curtea este condusa de
Presedinte.
Curtea beneficiaza pe teritoriul statelor-parti la Statut de privilegiile si
imunitatile necesare îndeplinirii misiunii sale. Judecatorii, Procurorul, procurorii
adjuncti si Grefierul beneficiaza, în exercitarea atributiilor lor, de privilegiile si
imunitatile acordate sefilor misiunilor diplomatice. Dupa expirarea mandatului, ei
continua sa beneficieze de imunitate împotriva oricarei proceduri legale în
legatura cu declaratiile date sau actele realizate în exercitarea functiilor lor
oficiale.
Limbile oficiale ale Curţii sunt engleza, araba, chineza, spaniola, franceza si
rusa.
Procedura în fata Curţii

Procedura comporta mai multe etape:
- sesizarea procurorului;
- procedura în fata Camerei preliminare;
- procedura în fata autoritatilor statului naţional;
- procedura în fata Camerei de prima instanţa;
 - pronuntarea sentintei;
procedura
- procedura în fata Camerei de apel.
Procurorul, poate sa solicite arestarea persoanei, masura pe care o dispune
Camera preliminara pe baza convingerii ca sunt motive rezonabile de a crede ca
pesoana în cauza a comis crima si ca arestarea este necesara pentru a garanta
140
prezenta acesteia în fata instanţei, împiedicarea obstructionarii anchetei, precum
si a comiterii unei alte crime.
Statul parte care primeste cererea de arestare trebuie sa ia imediat masuri
pentru punerea în executare a cererii, conform propriei legislatii si Statutului
Curţii. Persoana arestata este imediat deferita autoritatii judiciare competente a
statului de detentie, care verifica dacă mandatul de arestare a vizat într-adevar
acea persoana, dacă procedura de arestare a fost respectata si dacă au fost
respectate drepturile persoanei în cauza. Persoana arestata are dreptul de a cere
punerea în libertate provizorie, cererea fiind examinata de autoritatea competenta
a statului de detentie, decizia finala apartinand însa Camerei preliminare.
Persoanele supuse anchetei au urmatoarele drepturi:

 nu pot fi obligate sa depuna marturie împotriva lor însesi sau sa se
declare vinovate;
 nu pot fi supuse nici unei forme de constrangere sau amenintare si
nici torturii sau vreunui tratament crud, inuman sau dregradant;
 beneficiaza gratuit de interpret, atunci cand este necesar;
 nu pot fi arestate sau retinute în mod arbitrar.
Atunci cand este suspectată de comiterea unei crime, persoana care

urmează sa fie interogată are urmatoarele drepturi:
 de a fi informata înaintea interogatoriului ca exista motive pentru a
o suspecta de comiterea crimei;
 de a pastra tacerea, fara ca acest fapt sa fie luat în considerare
pentru a determina culpa sau nevinovatia persoanei anchetate;
 de a fi asistata de un aparator ales sau, în cazul în care nu are un
astfel de aparator, de un aparator din oficiu, în mod gratuit;
 de a fi interogata în prezenta aparatorului sau.
Procesul are loc la sediul Curţii, în prezenta acuzatului. Procesul se
defasoara potrivit principiului publicitatii si al contradictorialitatii dezbaterilor.
Singura exceptie de la principiul publicitatii o constituie cazul în care Camerele
Curţii, pentru a proteja victimele, martorii sau un acuzat, dispune ca o anumita
parte a procedurii sa se desfasoare cu usile închise.
Curtea poate indica, atunci cand este cazul, reparatiile pe care cel
141
condamnat este obligat sa le acorde victimelor sau urmasilor acestora.
Curtea poate pronunta împotriva unei persoane declarata vinovata o sentinta
de condamnare de pana la 30 de ani de închisoare, iar pentru crime de extrema
gravitate, detentie pe viata. Pedeapsa închisorii poate sa se cumuleze cu obligarea
la plata unei amenzi, precum si cu confiscarea profiturilor si bunurilor castigate
direct sau indirect prin crima, fara a prejudicia însa drepturile tertilor de buna-
credinta.
Prin decizia Adunarii Statelor-parti, a fost creat, un fond pentru ajutorarea
victimelor, în care se varsă şi amenzile dispuse de Curte.
Sentinţa de condamnare pronuntata de primă instanţa poate să facă obiectul
apelului. Atat condamnatul cat şi Procurorul, pot face apel împotriva sentinţei
primei instanţe. Hotararea Camerei de apel se da cu votul majoritatii
judecatorilor, în sedinta publica si este motivata.
Executarea sentinţelor de condamnare la pedeapsa cu închisoare se
realizeaza pe teritoriul statului desemnat de Curte, dintre cele care s-au declarat
dispuse sa primeasca condamnati. Sentinţa de condamnare este executorie pentru
statele-parti, care nu o pot modifica.
Adunarea statelor- parti

Statele-parti la Statutul Curţii constituie Adunarea statelor, în care fiecare
stat-parte dispune de un reprezentant. Printre atributiile Adunarii se numara
stabilirea bugetului Curţii, emiterea de recomandari către Comisia preparatoare,
modificarea numarului de judecatori ai Curţii, verificarea rapoartelor de activitate
ale Biroului Adunarii si examinarea situaţiilor în care un stat-parte nu coopereaza
cu Curtea. Adunarea dispune de un Birou, compus dintr-un presedinte si din 18
membri, alesi pentru 3 ani, avand posibilitatea crearii altor organe subsidiare
considerate necesare. Presedintele Curţii, Procurorul si Grefierul participa la
reuniunile Adunarii si ale Biroului.
Nu sunt admise rezerve la Statutul Curţii.
142
1. ANGHEL, Ion M, ANGHEL, Viorel, Răspunderea internaţională,

Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998
3. DIACONU, Ion, Manual de drept internaţional public, ed. a II-a, Ed.
Bogdan - Drept internaţional contemporan, Ed.All Beck, Bucuresti,
2000
5. MIGA-BESTELIU, Raluca- Drept internaţional. Introducere în
dreptul internaţional public, Ed. All Educational, Bucuresti,1998
6. DUPUIS, Pierre-Marie,Droit international public, 6-e edition, Dalloz,
Paris, 2002.
1. Precizați care sunt condiţiile şi formele răspunderii internaţionale a

statului
143
TEMĂ DE REFLECŢIE
Faptul că individul poate fi subiect al răspunderii penale

internaţionale îl poate transforma pe acesta în subiect de drept internaţional?
1.În ce condiţii este imputabilă statului conduita ilicită a unei persoane?
2. Care sunt principalele forme de reparare a prejudiciului?
3. Care este competenţa personală a Curţii Penale Internaţionale
1. Statele răspund pentru actele organelor lor legislative, ale administratiei

centrale sau locale si ale organelor judecatoresti, dacă prin acestea se încalcă o
obligatie internaţionala a sa, si chiar pentru acte ale particularilor, în anumite
condiţii:
e. Organul legislativ poate sa antreneze răspunderea statutului, fie prin

actiune, atunci când se adopta legi care contravin obligatiilor
internaţionale ale statului, fie prin omisiune, atunci când nu adopta acte
normative impuse de o norma de drept internaţional, nu modifica sau nu
abroga o norma interna contrara unor angajamente internaţionale asumate
de stat.
f. Organele executivului pot sa angajeze răspunderea statului prin omisiuni
sau acte de aplicare a dreptului de natura sa încalce obligatii internaţionale
ale statului (de exemplu: arestari sau expulzari abuzive ale strainilor).
144
g. Organele judecatoresti pot, la rândul lor, sa implice răspunderea statului pe
plan internaţional în cazul în care hotarârile pronuntate de o instanţa de
judecata contravin unei norme de drept internaţional, sau procedurile de
judecata, având ca parte un cetăţean strain au o durata excesiva etc.
Statul raspunde si pentru acte ale persoanelor particulare, dacă a omis sa ia
masurile necesare pentru tragerea la răspundere si pedepsirea celor vinovati de
comiterea unor fapte de natura sa afecteze valori protejate prin conventii
internaţionale sau drepturile unor cetăţeni straini.
2 a) Repararea în natură a prejudiciului (restitutio in integrum) vizeaza
restabilirea - dacă este posibil - a situaţiei anterioare producerii prejudicului. Se
poate realiza dacă e vorba de prejudicii materiale care nu au avut un efect
ireversibil.
b) Repararea prin echivalent (despagubirile) este forma cea mai des utilizata
de reparare a prejudiciilor atât materiale cât si morale. O condiţie pentru a putea
opera este individualizarea si evaluarea prealabila a prejudiciului, precum si
dovedirea cuantumului pretins. De regulă, despagubirile trebuie sa acopere atât
pierederea efectiv suferita (damnum emergens) cât si câstigul nerealizat (lucrum
cessans).
c) Satisfactia este forma specifica de reparare a prejudiciilor morale si
consta în prezentarea de regrete si scuze oficiale, sau în simpla constatare, în
cuprinsul unei hotarâri a unei instanţe internaţionale, arbitrale sau judecatoresti, a
unei încalcări a normei internaţionale.
3. Curtea este competenta sa judece şi să pedepseasca persoanele fizice vinovate

de comiterea infractiunilor precizate mai sus, dacă au împlinit varsta de 18 ani.
Calitatea oficiala de sef de stat sau de guvern, de presedinte de parlament, de
demnitar sau functionar public nu exonereaza pe autorul faptei de răspundere
penala în fata Curţii si nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei.
Imunitatile sau regulile de procedura speciale care însotesc calitatea oficiala a unei
persoane nu împiedica Curtea sa îsi exercite competenta fata de persoana în cauza.
Răspunderea penala a persoanelor fizice, este o răspundere individuala. Nu se
admite răspunderea colectiva a acestora.
Comandantii militari, pe langa responsabilitatea pentru propriile crime, raspund
penal în fata Curţii si pentru crimele comise de către fortele plasate sub comanda
si controlul lor efectiv.
145

Drept International DR Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept International DR Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UVT

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

 = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL

1. Capitolul I. Noţiunea şi caracteristicile dreptului

2. Capitolul II. Izvoarele dreptului internaţional

3. Capitolul III. Subiectele dreptului internaţional.

4. Capitolul IV. Reprezentarea statelor. Relaţiile

5. Capitolul V. Populaţia şi teritoriul în dreptul

6. Capitolul VI. Dreptul tratatelor.

7. Capitolul VII. Reglementarea diferendelor

8. Capitolul VIII. Răspunderea în dreptul

 Obiectiv general: Cunoaşterea regulilor care guvernează

 Obiective operaţionale: Însuşirea unor elemente de bază privind

 public în cadrul comunităţii internaţionale reprezintă ordinea juridica

2. Definiţia dreptului internaţional

3. Caracteristici ale dreptului internaţional public

4. Sancţiunile în dreptul internaţional public

5. FUNDAMENTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL îl constituie

6. Raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern

Se susţine, de asemenea, ca poate să existe neconformităţi între

 Teoria monista are la baza „ideea ansamblului normelor juridice

1. Precizați, care sunt caracteristicile dreptului internaţional public?

Faptul că normele dreptului internaţional nu prevăd în mod expres

1. În ce constă obiectul dreptului internaţional public?

1. Obiectul dreptului internaţional public îl constituie reglementarea

2 Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea

 Obiectiv general: Cunoaşterea surselor normelor dreptului

 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind

1. Noţiunea de izvor al dreptului internaţional

cutumă considerată de ele ca având forţa juridică obligatorie.

 - Jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie, cu precizarea ca hotărârile

E. Actele organizaţiilor internaţionale

F. Actele unilaterale ale statelor

3. Codificarea dreptului internaţional

4. Ierarhia normelor în dreptul internaţional public contemporan

5. Normele imperative ale dreptului internaţional (jus cogens)

Există diferenţă de forţă juridică între tratat şi cutumă ca izvoare ale

1. În lipsa unei dispoziţii concrete în acest sens, punctul de plecare în stabilirea

2. Pentru ca o practică a statelor sau a altor subiecte de drept internaţional

3. Doctrina a identificat trei categorii de norme care compun normele

 Obiectiv general: Cunoaşterea destinatarilor normelor dreptului

 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind

 internaţional public reprezintă acele entitati care participa la raporturi juridice,

2. Statul ca subiect al dreptului internaţional

B. Drepturile şi obligaţiile statelor

C. Forme de organizare a statelor

4. Naţiunile şi popoarele care lupta pentru eliberare

 Doar dreptul internaţional al drepturilor omului recunoaşte

6. Recunoaşterea în dreptul internaţional

 afirmativ asupra unor situaţii noi ce se produc şi au efecte în plan internaţional.

1. Precizați ce este recunoaşterea statelor şi ce efecte produce aceasta

Sunt persoanele fizice subiecte ale dreptului internaţional?

1. Statului neutru îi revin, ca obligaţii specifice:

 diplomatice şi a oficiilor consulare.

1. Diplomaţia şi dreptul diplomatic

3. Autorităţile statului cu atribuţii în domeniul relaţiilor externe

Misiuni A. Aspecte generale

B. Tipuri de misiuni diplomatice

 C. Funcţiile misiunilor diplomatice

D. Personalul misiunilor diplomatice

 În afara şefului misiunii (care este agentul diplomatic însărcinat cu

 Personalul misiunii este numit de statul acreditant, care fixează şi numărul