CARACTERISTICI ALE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

In societatea internationala, pozitia statelor este cea de egalitate juridica. Inegalitatile care
apar in mod firesc intre state nu determina, din punct de vedere al dreptului international public,
relatii de subordonare intre state, fiecare dintre ele beneficiind de atributul de stat suveran si egal
in drepturi cu celelalte.

Drept coordonator

Rezulta deci ca dreptul international public este un drept de coordonare si nu un drept de

subordonare, cum este dreptul intern al statelor. Cu alte cuvinte, in societatea internationala
nu exista o ierarhie care sa situeze un stat de-asupra altora, ele fiind considerate - din punct de
vedere juridic - egale in drepturi.

Din raportarea dreptului international public la dreptul intern al statelor, rezulta anumite
particularitati ale dreptului international public:

ð Sub aspectul modului de elaborare a normelor, in societatea internationala nu

exista un organ legislativ international situat deasupra statelor, care sa
elaboreze o legislatie internationala. Statele sunt cele care creeaza normele
internationale, prin acordul lor de vointa, exprimat in mod liber si concretizat in
tratate si cutuma si tot statele sunt si destinatarele acestor norme. Statele accepta
sa isi conformeze comportamentul lor pe plan extern, in functie de normele
dreptului international public.

ð In societatea internationala nu exista organe executive, asemanatoare guvernului,

care sa asigure aplicarea normelor dreptului international public in raporturile
dintre subiectele acestuia. Aceasta atributie revine tot statelor.

ð In comunitatea internationala, nu exista organe judecatoresti cu competenta

generala si obligatorie, care sa intervina din oficiu instituind sanctiuni, atunci
cand normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu inseamna ca nu ar exista
organisme internationale cu functii jurisdictionale, competenta acestora fiind
conditionata de exprimarea acordului expres al statelor aflate in cauza. Pentru ca
un stat sa poata figura in calitate de parte in fata Curtii Internationale de Justitie,
este necesar consimtamantul acestuia. In alte cazuri, pentru ca un stat sa poata fi
tras la raspundere in fata unei instante jurisdictionale, acesta trebuie sa fie parte la
tratatul care a instituit acea instanta (Curtea Europeana a Drepturilor Omului,
Curtea Europeana de Justitie ).

1
 ð Normele dreptului international public nu prevad in mod expres sanctiuni
pentru cazul nerespectarii lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce
nu inseamna ca aceste norme ar fi facultative. Dar, intrucat statele sunt cele care
creeaza normele internationale, prin tratate sau cutuma, se prezuma buna-credinta
a acestora in a le respecta. Deci, respectarea normelor dreptului international
public nu se bazeaza in principiu pe constrangere, desi aceasta nu este exclusa in
anumite cazuri.

NOTIUNEA DREPTULUI INTERNATIONAL

Dreptul international public constituie un ansamblu de norme juridice care guverneaza

raporturile care se stabilesc in cadrul societatii internationale.

Ordinejuridica
internationala

Ansamblul statelor si al altor entitati angajate in raporturi pe plan international (organizatiile

internationale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului international public,
formeaza societatea sau comunitatea internationala.

Procesul de constituire si de aplicare a normelor dreptului international public in cadrul

comunitatii internationale reprezinta ordinea juridica internationala.

Se foloseste notiunea de drept international public , care reglementeaza raporturile dintre

state si alte subiecte de drept international, pentru a-l diferentia de dreptul international privat,
care reglementeaza raporturi de drept civil in care intervine un element de extraneitate (un strain,
un bun situat intr-o alta tara, o activitate care se desfasoara intr-o alta tara etc.). In cadrul
raporturilor de drept international privat statul nu mai apare ca purtator de suveranitate, ca
purtator al puterii de stat, ci e una din partile raportului de drept civil.

2. DEFINITIA DREPTULUI INTERNATIONAL

Dreptul international reprezinta un ansamblu de principii si norme create de catre state

pe baza acordului de vointa, exprimate in forme juridice specifice (tratate, cutuma), pentru a
reglementa relatiile dintre ele privind pacea, securitatea si cooperarea internationala, norme a
caror aplicare este realizata prin respectarea de buna voie, iar in caz de necesitate, prin
sanctiunea individuala sau colectiva a statelor

Din definitia de mai sus rezulta ca obiectul dreptului international public il constituie
reglementarea raporturilor dintre state, precum si intre acestea si alte subiecte de drept
international (organizatii interguvernamentale etc.) si stabilirea competentelor, a drepturilor si
obligatiilor subiectelor dreptului international public in relatiile internationale.

2
 Pentru a fi guvernate de normele dreptului international, relatiile respective trebuie sa fie
relatii in care statele se manifesta ca titulare ale drepturilor lor suverane.

4. SANCTIUNILE IN DREPTUL INTERNATIONAL PUBLIC

Recurgerea la sanctiuni intervine in conditiile in care un stat comite un act sau un fapt ilicit, din
punct de vedere al dreptului international public, impotriva unui alt stat sau atunci cand incalca
o norma imperativa a dreptului international public (denumita de "jus cogens").

Competenta de a constata ca un anumit act sau fapt savarsit de un stat constituie un act
ilicit si de a aplica sanctiuni revine statelor si Organizatiei Natiunilor Unite (O.N.U.) sau
altor organizatii internationale regionale.

In cazul comiterii de catre un stat a unui act ilicit impotriva altui stat, statul victima, dupa
ce dovedeste caracterul ilicit al actului, poate fi autorizat de catre organele O.N.U. sa aplice
sanctiuni.

In cazul comiterii de catre un stat, prin reprezentantii sai, a unei crime internationale,
oricare dintre statele membre ale comunitatii internationale are interesul sa constate producerea
actului ilicit si sa sanctioneze statul vinovat de incalcarea ordinii publice internationale.

sanctiuni

O.N.U. si alte organizatii internationale regionale, in numele societatii internationale si in

limitele mandatului primit din partea statelor membre prin statutul organizatiei (Carta O.N.U,
etc) sunt abilitate sa constate si sa sanctioneze acte sau fapte ilicite ale statelor.

 Sanctiunile aplicabile de catre state pot sa constea in riposta militara, acte de

retorsiune sau represalii.

Atacul armat din partea unui stat poate fi sanctionat prin riposta militara de catre statul victima,
in baza dreptului la autoaparare prevazut de Carta O.N.U.

Tot in numele dreptului la autoaparare, statele pot sa recurga la acte de retorsiune, constand in
"acte neamicale considerate insa legitime, cum sunt: ruperea relatiilor diplomatice, revocarea
privilegiilor diplomatice sau consulare, instituirea unui embargo sau intreruperea unui ajutor
economic, atunci cand o asemenea masura nu incalca prevederile unui tratat"

Represaliile sunt "acele acte ale unui stat care, desprinse e contextul in care se desfasoara, ar
trebui considerate ilegale, dar care pot fi justificate uneori in cazul in care acestea constituie un

3
 raspuns la conduita contrara dreptului international al altui stat. Represaliile pot avea un caracter
politic, economic sau juridic, dar nu pot avea un caracter militar". Spre exemplu, un stat
dispune exproprierea masiva a unor bunuri apartinand cetatenilor altui stat, fara sa acorde
despagubirile legale, stabilite printr-un acord international. Statul ai carui cetateni au fost
prejudiciati in acest mod, poate replica prin exproprierea in conditii identice a bunurilor
cetatenilor statului care a incalcat acordul international si care se afla pe teritoriul sau.

ripostaretorsiune

represalii

Organizatiile internationale, prin organele lor, pot sa aplice anumite sanctiuni, in cazul
incalcarii unor norme de drept international public.

In cadrul O.N.U., Consiliul de Securitate este organul mandatat sa aplice sanctiuni.

Aplicarea sanctiunilor nu vizeaza, pedepsirea statului, ci, in primul rand, restabilirea pacii si
securitatii internationale.

Sanctiunile care pot fi aplicate, sunt de doua tipuri:

ð fara folosirea fortei armate (masuri de ordin politic si economic)

ð cu folosirea fortei armate (masuri de ordin militar).

Din cadrul primei categorii de sanctiuni fac parte: intreruperea relatiilor economice si a
comunicatiilor, sau ruperea relatiilor diplomatice.

Din cadrul celei de-a doua categorii fac parte: demonstratiile, blocadele sau alte operatiuni
executate de forte aeriene, maritime sau terestre, ale statelor membre O.N.U.

Consiliul de Securitate intervine atunci cand constata ca o anumita situatie internationala

reprezinta:

- o amenintare impotriva pacii,

- o incalcare a pacii sau

- un act de agresiune.

Cel mai frecvent, Consiliul de Securitate a apreciat ca o situatie internationala care a reclamat
aplicarea unei sanctiuni, reprezinta o amenintare impotriva pacii. In cateva cazuri doar s-a
justificat calificativul de "incalcare a pacii" (razboiul Irak-Iran, razboiul din Iugoslavia).

4
Alte situatii internationale au fost apreciate ca reprezentand amenintari impotriva pacii:
impiedicarea exercitarii dreptului popoarelor la autodeterminare (in Rodezia si Namibia),
terorism (in Libia), violarea drepturilor omului si exod masiv de populatie peste granitele
nationale (in Ruanda).

Sanctiunile aplicabile de catre organizatiile internationale regionale pot sa constea in:

pierderea de catre state a unor avantaje decurgand din calitatea lor de membre ale
organizatiei;

suspendarea temporara a dreptului de vot al statului in cadrul organizatiei;

excluderea din organizatie.

In cadrul Consiliului Europei, organul decizional - Comitetul de Ministri - poate dispune (la
recomandarea Adunarii Parlamentare), suspendarea dreptului de vot al statului in cadrul
organizatiei sau excluderea unui stat membru daca acesta a incalcat in mod grav principiul
statutar al organizatiei - respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Africa de Sud a fost exclusa temporar din cadrul Organizatiei Internationale a Muncii.

De asemenea, Fondul Monetar International poate sa recurga la aplicarea unor sanctiuni sub
forma neacordarii sau retragerii unor credite.

5. FUNDAMENTUL DREPTULUI INTERNATIONAL il constituie acordul de vointa al

statelor.

Statele accepta faptul ca, un corp de norme juridice este absolut necesar pentru a le reglementa
comportamentul in raporturile cu alte state si entitati internationale. Atunci cand apar state noi in
societatea internationala nu este nevoie de o declaratie de acceptare a dreptului international
public din partea acestora. Dreptul international in vigoare, in momentul aparitiei lor, le este - in
principiu - opozabil. Se admite, insa, dreptul statelor de a refuza aplicarea unor cutume
internationale, precum si de a initia noi reguli cutumiare.

Realizarea acordului de vointa al statelor, prin intermediul tratatelor, nu se obtine in mod

automat. Procedura de incheiere a tratatelor are un caracter complex si nu sunt excluse presiunile
exercitate asupra statelor sau blocajele in negocieri.

Acord de vointa

5
O mare parte din domeniile de interactiune intre state sunt reglementate de dreptul international.
Exista totusi un "domeniu rezervat", o zona in care statelor li se acorda o larga libertate de
actiune, acest domeniu apartinand competentei lor nationale exclusive si care include:

o alegerea formei de stat;

o organizarea politicii interne;

o organizarea administrativ teritoriala;

o apararea si securitatea nationala.

In acest domeniu nu este admisa nici o interventie exterioara, in numele necesitatii

respectarii dreptului international public.

Problema respectarii drepturilor fundamentale ale omului in plan intern, considerata in

dreptul international traditional ca apartinand domeniului rezervat al statului, face parte - in
prezent - din domeniul cooperarii internationale.

RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERNATIONAL PUBLIC SI DREPTUL INTERN

Desi dreptul international si dreptul intern sunt sisteme juridice distincte, cele doua sisteme se
intrepatrund, in sensul ca, in baza tratatelor internationale pe care le incheie, statele sunt
obligate sa ia anumite masuri pe plan intern pentru a indeplini obligatiile internationale la care
s-au angajat.

Pe de alta parte, in legislatia interna a statelor exista reglementari care depasesc cadrul lor
national, regizand comportamentul lor pe plan extern. De exemplu, normele interne prin care se
desemneaza organele statale cu atributii in relatiile internationale, procedurile de semnare si
ratificare a tratatelor, statutul juridic al strainilor, normele legale privind recunoasterea cetateniei.

In practica, se pune problema de a stabili care este impactul dreptului international asupra
dreptului intern al statului, mai precis, de a stii, in cazul unui conflict intre normele celor doua
sisteme de drept, care dintre acestea prevaleaza.

In acest sens, in literatura juridica s-au conturat doua teorii : teoria dualista si teoria monista.

ð Conform teoriei dualiste (elaborata in doctrina germana si italiana, la sfarsitul

sec.al XIX -lea si inceputul sec. XX), dreptul international si dreptul intern
reprezinta sisteme juridice cu valoare egala, dar distincte, care actioneaza pe
planuri diferite, avand izvoare si destinatari diferiti. In consecinta, cele doua
sisteme juridice nu se pot intersecta in nici o situatie, fiecare dintre ele
reglementand un domeniu specific de raporturi juridice. Se sustine, de asemenea,
ca poate sa existe neconformitati intre actele interne si cele internationale, ceea ce
in dreptul contemporan nu este de acceptat.

6
 ð Teoria monista are la baza "ideea ansamblului normelor juridice ale celor doua
sisteme de drept si subordonarea unui drept fata de celalalt" si cuprinde doua
variante:

monismul cu primatul dreptului intern asupra dreptului international

monismul cu primatul dreptului international asupra dreptului intern

Prima varianta, dominanta in doctrina sec. XIX, sustinand independenta si suveranitatea deplina
a statelor, incearca sa demonstreze ca dreptul international reprezinta o proiectare in sfera
raporturilor dintre state a unor norme din dreptul intern, dreptul international derivand deci, din
dreptul intern al fiecarui stat.

Cea de a doua varianta a aparut ca o reactie fata de prima, sustinand ca dreptul international
public ar determina limitele competentelor dreptului intern al statelor. Aceasta varianta porneste
de la conceptiile dreptului natural, afirmand ca ar exista o ordine juridica universala, superioara
ordinilor juridice nationale, un adevarat "stat mondial", care atribuie competente statelor in
cadrul acestei ordini juridice universale. Practica internationala nu a confirmat aceasta teorie care
neaga competentele statului rezultand din suveranitatea acestuia.

monism

dualism

In dreptul contemporan, se manifesta o tot mai accentuata determinare a dreptului intern de catre
dreptul international, fara ca vreuna din cele doua teorii sa se fi validat in totalitate.

Nu exista insa o practica uniforma a statelor in acest sens, primatul unuia sau a altuia dintre cele
doua sisteme juridice apreciindu-se pentru fiecare caz in parte, in functie de prevederile
constitutiilor nationale, dar si ale Conventiei de la Viena (1969) privind dreptul tratatelor, in care
se afirma: "O parte (n.n. statul) nu poate invoca dispozitiile dreptului sau intern pentru a justifica
neexecutarea unui tratat" (art.27).

TESTE
1. In ce consta obiectul dreptului international public?
2. Care sunt particularitatile dreptului international public, in raport cu dreptul intern?
3. Definiti notiunea de "domeniu rezervat".
RASPUNSURI SI COMENTARII LA TESTE

7
 Obiectul dreptului international public il constituie reglementarea raporturilor dintre state,
precum si intre acestea si alte subiecte de drept international (organizatii interguvernamentale
etc.) si stabilirea competentelor, a drepturilor si obligatiilor subiectelor dreptului international
public in relatiile internationale.

Sub aspectul modului de elaborare a normelor, in societatea internationala nu exista un

organ legislativ international situat deasupra statelor, care sa elaboreze o legislatie
internationala. Statele sunt cele care creeaza normele internationale, prin acordul lor de vointa,
exprimat in mod liber si concretizat in tratate si cutuma si tot statele sunt si destinatarele acestor
norme. Statele accepta sa isi conformeze comportamentul lor pe plan extern, in functie de
normele dreptului international public.

In societatea internationala nu exista organe executive, asemanatoare guvernului, care sa

asigure aplicarea normelor dreptului international public in raporturile dintre subiectele
acestuia. Aceasta atributie revine tot statelor.

In comunitatea internationala, nu exista organe judecatoresti cu competenta generala si

obligatorie, care sa intervina din oficiu instituind sanctiuni, atunci cand normele de drept nu sunt
respectate. Aceasta nu inseamna ca nu ar exista organisme internationale cu functii
jurisdictionale, competenta acestora fiind conditionata de exprimarea acordului expres al statelor
aflate in cauza. Pentru ca un stat sa poata figura in calitate de parte in fata Curtii Internationale
de Justitie, este necesar consimtamantul acestuia. In alte cazuri, pentru ca un stat sa poata fi tras
la raspundere in fata unei instante jurisdictionale, acesta trebuie sa fie parte la tratatul care a
instituit acea instanta (Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeana de Justitie ).

Normele dreptului international public nu prevad in mod expres sanctiuni pentru cazul
nerespectarii lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce nu inseamna ca aceste
norme ar fi facultative. Dar, intrucat statele sunt cele care creeaza normele internationale, prin
tratate sau cutuma, se prezuma buna-credinta a acestora in a le respecta. Deci, respectarea
normelor dreptului international public nu se bazeaza in principiu pe constrangere, desi aceasta
nu este exclusa in anumite cazuri.

Reprezinta o zona in care statelor li se acorda o larga libertate de actiune, acest domeniu
apartinand competentei lor nationale exclusive si care include:

o alegerea formei de stat;

o organizarea politicii interne;

o organizarea administrativ teritoriala;

o apararea si securitatea nationala.

In acest domeniu nu este admisa nici o interventie exterioara, in numele necesitatii

respectarii dreptului international public.

8
9