1

N.C.I.
Considerații generale asupra dreptului internațional

Definiția și obiectul dreptului internațional public

Dreptul internațional a apărut odată cu statele și cu raporturile dintre ele. Pentru o foarte lungă perioadă de
timp, dreptul internațional a fost creat și a reglementat numai raporturile dintre state, deoarece ele erau singurii actori
ai scenei internaționale. La începutul primei jumătăți a secolului al XIX-lea – sub influența progresului tehnic, a
dezvoltării cooperării dintre state – pe arena internațională încep să apară organizații internaționale interstatale. Odată
cu destrămarea sistemului colonial, o nouă entitate își face apariția în viața internațională, și anume națiunea
(popoarele) care luptă pentru eliberare.
O caracteristică a societății internaționale contemporane o constituie atât creșterea numărului statelor ce o
compun ( aproape 200 de state), paralel cu îngustarea sferei de acțiune a popoarelor care luptă pentru formarea statului
propriu, cât și sporirea numărului organizațiilor internaționale interstatale în sistemul O.N.U. și în afara acestuia.
Dreptul internațional public
 totalitatea normelor juridice create de state și alte subiecte de drI pe baza acordului lor de voință, exprimat în
tratate și alte izvoare de drI , cu scopul de a reglementa raporturile dintre ele, norme a căror aducere la
îndeplinire este asigurată prin respectarea lor de bună voie, iar în caz de necesitate prin măsuri de constrângere
aplicate de către state în mod individual sau colectiv
 ramură a dreptului, acel ansamblu de principii și norme juridice create de către state, pe baza acordului lor de
voință, în scopul reglementării raporturilor internaționale

Raporturile internaționale sunt raporturi reciproce între state și alte entități internaționale (în special organizații
internaționale), precum și între aceste alte entități internaționale, relații care pot fi identificate în societatea
internațională:
 1. interstatale (care reprezintă nivelul primar, nivelul de bază)
 2. state și organizații internaționale
 3. organizații internaționale
 4. state și organizații non-guvernamentale
 5. organizații internaționale și organizații non-guvernamentale
 6. state și companii transnaționale
 7. companii transnaționale, organizații internaționale și organizațiile non-guvernamentale
 8. toți acești actori internaționali și persoanele fizice

Altfel spus, relațiile internaționale care fac obiectul reglementării dreptului internațional sunt relațiile între subiectele
de drept internațional, dintre care principalul subiect este statul, ca titular al drepturilor lor suverane. ,,Relațiile între
state rămân elementul fundamental al relațiilor internaționale”.

Relațiile reglementate de dreptul internațional pot fi relații de colaborare (ceea ce este de dorit), dar și relații care pot
duce la ciocniri de interese și antagonisme, întrucât pun în contact state diferite ca putere militară, economică,
regimuri politice, ideologii, nivel de dezvoltare.

Rolul și scopul dreptului internațional

Este acela de a asigura funcționarea armonioasă a acestei comunități, de a contribui prin mijloacele sale la o
dezvoltare armonioasă a acestei comunități, de a preveni și a soluționa aspectele conflictuale care continuă să afecteze
această comunitate. Astfel, se poate vorbi despre rolul regulator al dreptului internațional, care răspunde nevoii de a se
reduce anarhia relațiilor internaționale prin structurarea ordinii juridice internaționale
Dreptul internațional și politica externă a statelor
Stabilirea și înfăptuirea raporturilor de drI au loc în cadrul politicii externe a fiecărui stat, înțeleasă ca
ansamblu de orientări și acțiuni în relațiile cu alte state și alte subiecte ale drI . Există, de aceea, o interacțiune
continuă între drI și politica externă a statelor. DrI acționează ca un factor de influențare și orientare a politicii externe
a statelor, în direcția realizării unor obiective și valori stabilite în comun. La rândul său, politica externă a diferitelor
state tinde, explicit sau implicit, să respecte, să modifice sau să completeze normele drI. Fiecare stat încearcă să
utilizeze dreptul internațional ca un instrument al politicii sale externe.
Nu orice politică externă poate fi justificată pe baza normelor dreptului internațional. Din punctul de vedere al
dreptului internațional, politica externă a unui stat, ori o acțiune a politicii sale externe, poate fi licită, deci conformă
cu dreptul internațional, sau poate fi ilicită, contrară dreptului internațional. În același timp, politica externă a statelor
tinde să aducă modificări acelor norme de drept care nu mai corespund preocupărilor sau intereselor unor state.
2
N.C.I.

Deosebirile dintre dreptul intern și dreptul internațional public

 Obiectul de reglementare
o dreptul internațional are ca obiect, în principal, relațiile dintre state (uneori aceste norme se referă la aspecte
privind persoanele (cetățenie, imunități, privilegii)
o dreptului intern are ca obiect reglementarea juridică a relațiilor sociale dintre persoanele care alcătuiesc
populația unui stat.
 Subiectele
o dreptului internațional
 statele- subiecte principale, purtătoare de drepturi și obligații, care, prin acordul lor de voință, creează
normele ce reglementează relațiile dintre ele
 organizațiile internaționale- subiecte derivate întrucât statele sunt cele care prin acordul lor de voință le
creează, și tot statele, prin voința lor liber consimțită sunt acelea care hotărăsc și desființarea lor
 mișcările de eliberare națională- se fundamentează pe principiul autodeterminării și pe faptul că, într-un
anumit moment al evoluției lor, întrunesc elementele statale ce prefigurează noul stat
o dreptului intern
 persoane fizice
 persoane juridice
 Normele de drept și modul de formare
o dreptul internațional
 procesul de elaborare a normei are loc pe orizontală, ceea ce implică, în procesul aplicării, că statele se
autocenzurează și se cenzurează reciproc (statele sunt și creatori și destinatari ai normei)
o dreptul intern
 normele apar astfel ca emanația unei autorități politice centrale și ierarhice superioare destinatarelor lor

o în plan internațional nu există un aparat centralizat, un guvern mondial, care să aibă rol de organ legislativ și de
coerciție
o în plan intern, statul, edictând sau sancționând norme de drept intern, cu excepția normelor privind propria
activitate, se manifestă ca autoritate politică supremă.
 sistemul de aplicare și sancționare a normelor
o încălcarea normelor de drept internațional e adusă la îndeplinire de către state, care acționează în mod
individual sau colectiv și prin organizații internaționale
o in dreptul intern, măsurile de constrângere pentru încălcarea normelor sunt aplicate de un aparat centralizat,
organizat de stat și având o suveranitate superioară față de persoanele împotriva cărora sunt îndreptate.
Acordul de voință – fundamentul dreptului internațional public
Acordul de voință în sistemul dreptului internațional public funcționează sub două aspecte:
1. acordul de voință exprimat în procesul de elaborare a normelor dreptului internațional public;
2. acordul de voință exprimat cu prilejul încheierii tratatelor de drI public în concordanță cu normele drI
public, care constituie conținutul tratatelor, format din drepturi și obligații corelative ale părților.
În abordarea fundamentului drI public se au în vedere ambele sensuri ale acordului de voință.
Normele drI sunt create prin consens de statele suverane, fiind norme de coordonare pentru relațiile internaționale ce
urmează a fi supuse normelor respective. În mod practic, elaborarea normelor de drI are loc în cadrul negocierilor
după metodologia prevăzută de dreptul tratatelor, care este obligatorie pentru toate părțile prezente la tratative, în afara
celor care au statut de observator.
Prin realizarea acordului de voință nu se creează o voință unică, o contopire a voințelor diferitelor state. Statele își
păstrează voințele lor suverane, iar prin intermediul acordului înfăptuiesc doar condiționarea reciprocă și exercitarea
voințelor în aceeași direcție, cu dreaptă intenție și loialitate reciprocă.
Caracterul coordonator al normelor juridice de drI creează obligativitatea aplicării tratatelor ce se nasc în temeiul
normelor de drI pornind de la faptul că acestea și-au exprimat liber și în consens voința.
Voința statelor este autonomă, fiind determinată în conținutul său, de condițiile social-politice concrete, existente în
interiorul acestora, fapt care înlătură contopirea voințelor într-o voință generală în procesul formării normelor de drept
internațional.
3
N.C.I.
În consecință, statele nu pot fi obligate să respecte norme la formarea cărora nu și-au dat consimțământul, iar
acesta, nu poate fi decât rezultatul unei manifestări tacite sau exprese a voinței lor suverane exprimate în mod clar.
Normele de drept internațional devin obligatorii pentru state numai atunci când decurg din voința liber exprimată a
acestora, manifestată în tratate sau alte izvoare de drept internațional.
Limitele drI sunt trasate de limitele ,,domeniului rezervat” din Carta ONU: Nici o dispoziție a prezentei carte nu va
autoriza Națiunile Unite să intervină în chestiuni care aparțin în mod esențial competenței interne a celui stat”.

Raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern

 raporturi de condiționare și influențare reciprocă
o prin acceptarea de către stat a normelor de drl, acestea devin obligatorii și urmează a fi aplicate pe intreg
teritoriul și pentru toată populația statului de acceptare. Normele acestui drept dobândesc valoare juridică
egala cu cea a normelor de drept intern fără a mai fi, de obicei, necesară, încorporarea lor în dreptul intern
al statelor.
 raporturi de condiționare impuse de normele internaționale dreptului intern (ceea ce justifică compatibilitatea
dreptului intern cu dreptul internațional)
o tratatele pot aduce modificări în legea internă sau să prevadă obligația statelor de a adopta reglementări
interne, ca de exemplu, în domeniul capturării ilicite a aeronavelor, Convenția de la Haga din 1970 care
arată că statele se obligă ,,de a reprima infracțiunea prin pedepse severe”.

IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC

1. Aspecte generale

izvoarele dreptului internațional = mijloacele juridice, prin care statele, pe baza acordului lor de voința, creează noi
norme de drept internațional si dezvoltă, precizează sau confirmă normele deja existente pentru reglementarea
raporturilor de cooperare dintre ele.
Acordul de voință devine însă relevant (se manifestă, este probat) prin mijloace juridice în care norma se
concretizează: tratatul, cutuma și celelalte izvoare de drept internațional.
Există în TGD, dar și în dreptul internațional public, distincția izvor material/ izvor formal.
Izvoarele materiale cum ar fi: opinia publică, conștiința colectivă, noțiunea de justiție, solidaritatea, sensul
independenței sociale s.a.m.d., au un caracter extrajuridic și sunt determinate de un ansamblu complex de fapte
materiale și de concepții idealiste (tradiții, credințe, aspirații nationale sau sociale etc.), țin de sociologia juridică sau
de filosofia dreptului și nu de dreptul pozitiv.
Izvoarele formale (propriu-zise), cele mai importante fiind tratatul și cutuma.
Principalele mijloace de exprimare a normelor juridice, ca urmare a acordului de vointă dintre state sunt
tratatul internațional și cutuma internațională. Evoluția continuă a dreptului internațional contemporan cunoaște și alte
mijloace de exprimare în forma scrisă a acordului dintre state, care nu se încadrează în mod strict în categoria
tratatelor.
Pentru identificarea izvoarelor dreptului internațional public avem în vedere dispozițiile art. 38 din Statutul
Curții Internaționale de Justiție care stipulează: în rezolvarea diferendelor internaționale ce-i vor fi supuse, Curtea are
misiunea de a decide în conformitate cu dreptul internațional și va aplica:
a) convențiile internaționale, generale sau speciale, care stabilesc reguli expres recunoscute de statele în
litigiu;
b) cutuma internațională, ca expresie a unei practici generale acceptată ca fiind normă de drept;
c) principiile generale de drept, recunoscute de națiunile civilizate;
d) hotărârile judecătorești și doctrina celor mai calificați specialiști în drept public ai diferitelor națiuni, ca
mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept dar, în mod limitat, în condițiile art. 59 al Statutului Curții care
stipulează că „decizia Curții nu are forță obligatorie decât între părțile în litigiu și numai pentru cauza care o
soluționează”.
e) Conform art. 38 par. 2 dispoziția cuprinsă în art. 59 nu aduce atingere dreptului Curții de a soluționa o
clauză, ex aequo et bono, dacă părțile sunt de acord cu aceasta.
Articolul 59 din Statutul Curții internaționale de Justiție are următorul conținut: ,,Decizia Curții nu are forță
obligatorie decât între părțile in litigiu și numai pentru cauza pe care o soluționează”. Acest text nu reglementează
izvoarele de drept internațional, ci stabilește mijloacele juridice pe care Curtea le are în vedere în stabilirea drepturilor
și obligațiilor părților într-o cauză dedusă spre soluționare Curții. Există astăzi și alte izvoare de drept internațional,
apărute mai ales în urma dezvoltării organizațiilor internaționale.
Se afirmă că, de regulă, nu există o ierarhizare a normelor. Dar, odată cu apariția normelor imperative (ius
cogens) ar apărea o astfel de ierarhizare. Din practica CIJ rezultă că instanța aplică mai întâi tratatul, iar în lipsa lui, o
regulă cutumiară. Se acordă preferință cutumei față de principii. Este o consacrare implicită a ierarhiei izvoarelor.
4
N.C.I.

2. Izvoarele principale ale dreptului internațional public

A. Tratatul internațional
 Tratatul este un act juridic încheiat între state suverane prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi
juridice internaționale. Este principalul izvor de drept internațional, creând norme noi de drept sau modificând pe
cele existente.
Þ Condiții de existență
o trebuie să fi intrat în vigoare
o să îndeplinească cerințele de validitate stabilite de normele dreptului internațional
o să nu-și fi încetat existența.
Tratatul constituie principala formă de creare a normelor dreptului internațional putând reglementa cu claritate
și ușor de dovedit domenii complexe ale colaborării internaționale. El permite formarea normelor de drept
internațional într-un timp relativ scurt, impus de rapiditatea transformărilor și exigențelor impuse de realitățile
internaționale în domenii cum sunt energia atomică, spațiul cosmic, protecția mediului înconjurător etc..
Þ Clasificarea tratatelor internaționale
a. după numărul părțlor contractante: tratate bilaterale și multilaterale;
b. după obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri economice, culturale, sau juridice etc.;
c. după durata valabilității lor: tratate cu termen și tratate pe durată nedeterminată (de exemplu, tratatele de pace);
d. după posibilitatea de aderare la tratat: tratate deschise și tratate închise;
e. după calitatea părților contractante: tratate încheiate numai de state, tratate încheiate între alte sbdI
f. după conținutul material: tratate –contract (care urmăresc realizarea unei operații juridice, cum sunt tratatele de
comerț) și tratate – lege (cele prin care se stabilesc reguli de drept, cum este Carta O.N.U.).

B. Cutuma internațională
Þ Cutuma este o practică generală relativ îndelungată și repetată a statelor, considerată de ele ca dând expresie unei
reguli de conduită cu forță juridică obligatorie (o normă de drept)
Þ Elementele cutumei
o elementul material
 existenta unui uz îndelungat al unei practici vechi și incontestabile, unei practici generale
(participare largă și reprezentativă), comună unui mare număr de state
 conținutul său (regulă de conduită prescrisă) să poată fi determinat, să fie previzibil
 actele să fie repetate
 practica să fie uniformă, constantă ( actele repetate sunt cel puțin similare- pot apărea diferențe
mici, neesențiale)
» Se constată însă unele excepții de la aceste caractere
 existența unor practici locale ( cutume regionale chiar între state)_ dreptul de trecere prin teritoriul
indian, templul Preah Vihear
 actorul timp își pierde tot mai mult din importanță în favoarea frecvenței crescute a actelor care se
repetă
o elementul subiectiv / psihologic
 să prezinte interes pentru legiuitor, ca fiind o necesitate. Practica generală și constantă a statelor
are valoare de cutumă numai dacă statele îi recunosc o valoare juridică
 trăsătura juridică relevă aspectul psihologic al cutumei. Nu este vorba de o atitudine oarecare a
statelor, ci de o anumită atitudine conștientă, exprimată de la bun început și cu convingerea ca
acesta conduită are relevantă juridică
 în lipsa elementului subiectiv, nu suntem în prezența unei norme juridice (caracterul
obligatoriu este unul din cele patru caractere ale oricărei norme juridice).
Exprimarea recunoașterii caracterului obligatoriu trebuie să se manifeste prin acte determinate, săvârsite cu
convingerea că ele au efecte juridice. Aceste acte provin, de regulă, de la autoritățile cu atribuții în domeniul politice
externe. Aceste acte constituie dovada cutumei.
 Dovada cutumei se face prin:
o practica statelor, practica diplomatică (declarații, corespondență diplomatică, instrucțiuni către diplomați,
alte acte unilaterale ale statelor)
o tratatele multilaterale care recunosc sau codifică norme cutumiare
o tratate multilaterale cu norme noi, pe care statele care nu sunt părți la acestea le recunosc și aplică în
practica lor ca fiind obligatorii pentru ele: de exemplu: Convenția privind dreptul tratatelor este aplicată în
practica convențională a României, deși ea nu este încă în vigoare, ca tratat, pentru statul român
o tratate repetate cu conținut asemănător
5
N.C.I.
o rezoluții ale organizațiilor internaționale
o hotărâri și avize ale curților de justiție și arbitrale internaționale
o legi și practică judiciară internă, dacă sunt uniforme și concordante.
Avantajele tratatului față de cutumă:
-exprimare directă și explicită,
-exprimare rapidă și eficientă,
-forma scrisă, solemnitatea (posibilități mai ușoare de probă),
-înlătură echivocul și conferă stabilitate relațiilor internaționale.

3. Izvoarele subsidiare ale dreptului internațional

A. Principiile generale de drept internațional public

Principiile generale de drept figurează în poziția a treia, după tratate și cutumă, în art.38 al Statutului Curții
Internaționale de Justiție.
Semnificația și conținutul „principiilor generale de drept” au făcut obiectul unor controverse, principala
problemă disputată fiind aceea a autonomiei acestora ca izvoare de drept. În doctrină, s-a susținut că principiile
generale de drept ar constitui un izvor distinct al dreptului internațional sau cel puțin un izvor subsidiar. Unii autori au
susținut că acestea ar include numai principii de drept intern, comune principalelor sisteme juridice. Alți autori au
adăugat și principiile dreptului internațional.
În consecință, practica internațională nu confirmă recunoașterea princpiilor generale de drept ca izvor
autonom al dreptului internațional.

B. Hotărârile instanțelor judiciare și arbitrale internaționale

Sunt enunțate ca mijloc auxiliar de determinare a normelor de drept.
Statutul Curții Internaționale de Justiție, adaugă însă imediat referirea la art.59, conform căreia deciziile Curții
nu sunt considerate precedente, neavând valoare obligatorie decât pentru părți și cu privire la cauza soluționată. Este
recunoașterea efectului relativ al hotărârilor judecătorești ca și al celor arbitrare.
Hotărârile Curții, ca și sentințele arbitrare și cele ale tribunalelor interne servesc ca mijloc de constatare și
interpretare a normelor de drept internațional, deci ca element constitutiv al procesului cutumiar. Totodată, însă, ele
exercită o influență certă asupra evoluției dreptului internațional. Mai ales unele dintre hotărârile Curții Internaționle
de Justiție au un rol important în a degaja existența, sensul și întinderea unor norme generale ale dreptului
internațional.
De asemenea, hotărârile unor arbitri au formulat principii importante, care au determinat evoluții ulterioare în
formarea unor norme cutumiare.
Cât privește deciziile Curții Internaționale de Justiție, trebuie să ținem seama de faptul că orice caz judecat de
Curte implică o serie de decizii- de exemplu una asupra excepțiilor preliminare sau asupra altor probleme de
jurisdicție și ultima asupra fondului Deciziile preliminare reprezintă „res judicata” și problemele respective nu pot fi
redeschise.
Pe de altă parte Curtea poate cita afirmațiile făcute în hotărârile anterioare, dacă ele îi oferă o prezentare
convenabilă a normei, chiar dacă provin dintr-o decizie dată în alt caz, între alte părți. Curtea poate prelua astfel
formularea unei norme, făcută anterior, fără ca decizia anterioară să devină obligatorie pentru ea.
Este esențial faptul că hotărârile Curții Internaționale nu stabilesc ele norme de drept, ci le pot constata,
formula chiar cristaliza, dar normele respective se formează prin procedeul cutumei. Referirea la formularea unei
norme cuprinsă într-o decizie anterioară se înscrie în același proces. Curtea nu poate să aplice norme care nu-și au
temeiul într-unul din izvoarele dreptului internațional.
Hotărârile judecătorești, oricât de importante ar fi, prin contribuția lor la formarea dreptului internațional, nu
constituie, deci, izvoare ale acestuia, ci mijloace auxiliare complementare, de identificare și interpretare a normelor
juridice.
Judecătorul internațional aplică, printr-o operațiune intelectuală, dreptul existent la situația concretă, ceea ce
exclude invocarea de reguli exterioare dreptului deja existent. Pentru invocarea teoriei judecătorului legiuitor, s-a
invocat teoria lacunelor dreptului internațional. De fapt, în caz de lacune, judecătorul internațional aplică fie echitatea,
fie principiile fundamentale ale dreptului internațional.

C. Doctrina dreptului internațional

Este un mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptului internațional, Statutul Curții Internaționale de
Justiție, referindu-se în acest sens la „doctrina” specialiștilor cei mai calificați din diferite state.
În această categorie se includ însă nu numai lucrările specialiștilor în drept internațional, ci și ale institutelor
științifice internaționale, organisme ca Asociația de drept internațional și Institutul de drept internațional, care au
elaborat concepții cu mare ecou în dreptul internațional și chiar proiecte de codificare a dreptului internațional.
Cea mai importantă operă doctrinară în acest domeniu o constituie lucrările Comisiei de Drept Internațional a
6
N.C.I.
ONU, organ public care are mandat special din partea Adunării Generale să promoveze codificarea și dezvoltarea
progresivă a dreptului internațional.
Prin proiectele de tratate elaborate și comentariile la acestea prin rapoartele elaborate de membrii Comisiei,
lucrările ei se încadrează într-un proces care, sub egida ONU, duce la adoptarea de tratate internaționale și contribuie
la formarea normelor cutumiare.
Deși nu este izvor de drept internațional, doctrina are un rol creator, putând să constate, să interpreteze sau să
evalueze normele de drept, să aducă o contribuție importantă la dezvoltarea dreptului prin analiza normelor sale,
semnalarea lacunelor și neconcordanțelor și mai ale prin promovarea codificării și dezvoltării progresive a dreptului
internațional.
Un anumit rol îl au opiniile individuale sau separate ale judecătorilor CIJ, publicate în documentele Curții.

D. Hotărârile organizațiilor internaționale

Datorită creșterii rolului organizațiilor internaționale interguvernamentale în viața internațională, inclusiv în
elaborarea dreptului internațional, se pune problema dacă hotărârile lor constituie izvor al dreptului internațional.
Prezintă interes numai acele hotărâri care formulează norme de conduită de ordin general. Este general
acceptat faptul că rezoluțiile care formulează norme de conduită generale au caracter de recomandare și nu sunt
obligatorii pentru statele membre ale organizației, chiar dacă ele votează în favoarea lor.
Aceasta nu înseamnă că ele nu ar avea nici o semnificație în dreptul internațional.
Ele joacă un rol important în dezvoltarea dreptului internațional, fiind, adesea, precursoare ale adoptării unor tratate
internaționale. Adoptarea unor asemenea documente poate să răspundă unei nevoi urgente de a stabili norme de
conduită într-un domeniu sau altul. Ele au dus adesea la adoptarea unor convenții internaționale.
Asemenea rezoluții pot să promoveze formarea unor norme cutumiare, înscriindu-se în procesul cutumiar, ca acte
materiale ale practicii statelor și adesea, ca expresie a lui „opinio juris”.
Curtea definește valoarea juridică a rezoluțiilor, nu ca pe un izvor al dreptului internațional, ci ca parte a unui alt izvor,
a cutumei.
Deciziile organizațiilor interguvernamentale care enunță norme de drept, nu au caracter obligatoriu, însă au
semnificație juridică putând fi parte a procesului de negociere și adoptare a tratatelor sau de formare a normelor
cutumiare. Prin urmare, ele nu sunt izvoare ale dreptului internațional.

E. Actele unilaterale ale statelor

 actul prin care o singură parte introduce norme generatoare de drepturi și obligații în raporturile juridice care
interesează alte subiecte de drept internațional.
Astfel spus, este actul săvârșit de către o singură parte și care este susceptibil să producă efecte juridice în
raporturile internaționale, fie angajând statul de la care emană, fie creând drepturi și obligații pentru alte state
În doctrină se precizează că „trăsătura care distinge actele unilaterale de alte fapte internaționale este intenția
de a produce efecte juridice cu condiția, însă, ca actul unilateral să urmeze o procedură destinată să producă efecte
juridice.
Actele unilaterale care produc efecte juridice sunt: promisiunea, renunțarea, recunoașterea și protestul.
Analiza acestora este în măsură să evidențieze calitatea de izvor de drept a actelor unilaterale.
Promisiunea este actul unilateral prin care un stat, având calitatea de subiect primar de drept internațional se angajează
să îndeplinească o obligație determinată. Acest act unilateral poate da naștere unor drepturi noi în profitul terților
Promisiunea se fundamentează pe principiul încrederii legitime și cel al securității relațiilor internaționale.
Revocabilitatea promisiunii. Actele juridice unilaterale sunt esențialmente revocabile, ceea ce înseamnă că autorul
actului se poate dezangaja de obligațiile pe care și le-a asumat. Dacă în principiu revocabilitatea promisiunii este
posibilă, totuși, în situația particulară în care s-a stipulat pentru un terț revocabilitatea apare ca inadmisibilă.
Renunțarea este actul unilateral care are ca obiect abandonarea, de bună voie, a unui drept. Renunțarea poate fi
concepută în raporturile dintre state vecine în legătură cu unele pretenții teritoriale, litigii de frontieră, folosința unor
resurse naturale situate în zona de vecinătate.
Recunoașterea constituie manifestarea de voință a unui subiect de drept internațional, prin care se consideră legitimă o
stare de lucruri, o pretenție dată. Poate avea efecte constitutive (recunoașterea unei cutume) sau declarative
(recunoașterea unui stat/guvern)
Din perspectivă istorică, în contextul numeroaselor diferende, inclusiv în materia eforturilor de
autodeterminare și independență, instituția internațională a recunoașterii își păstrează actualitatea.
Protestul reprezintă manifestarea de voință prin care un stat nu recunoaste ca legitimă o pretenție, o conduită
sau o situație dată( actul contrar recunoasterii)

F. Echitatea
Se pretinde că ar fi un izvor de drept subsidiar, cu rolul de adaptare a normei la situații individuale, de completare a
lacunelor sau de înlocuire a aplicării dreptului. Ar putea fi definită ca un ansamblu de principii și idei cu ajutorul
cărora se face distincție între just și injust în ordinea juridică internațională.
7
N.C.I.

G. Legislația internă și hotărârile instanțelor judecătorești naționale

Legile interne ale statelor pot fi considerate izvoare subsidiare ale dreptului internațional public numai în
măsura în care ele contribuie la formarea unor norme de drept internațional, prin practica legislativă uniformă a mai
multor state.
De exemplu, când mai multe state adoptă legi similare în domenii care interesează dreptul internațional
(cetățenia, dreptul de azil, extrădarea, etc) se pot crea reguli internaționale mai întâi pe cale cutumiară (practica
legislativă națională a statelor ) și apoi pe cale convențională. Aceeași calitate o pot avea legile naționale și atunci
când au aplicație în soluționarea unor cauze deduse judecății instanțelor internaționale (de exemplu art. 21 alin 1, lit. C
din statutul Curții Penale Internaționale).
Hotărârile instanțelor de judecată naționale pot influența în anumite situații formarea unor reguli de drept
internațional, ca și legile interne, prin practica judecătorească uniformă a mai multor state. În cauze care au incidență
asupra relațiilor internaționale, se poate ajunge la practici comune care pe cale cutumiară sau convențională, duc la
crearea de noi reguli juridice internaționale.

Subiectele dreptului internațional

Personalitatea juridică internațională: concept și caracteristici
Noțiunea ,,personalitate juridica internațională” reprezintă aptitudinea ce o poseda o persoana juridică internațională,
iar noțiunea ,,drepturi și obligații recunoscute dreptul internațională” desemnează doar drepturile și îndatoririle
juridice cârmuite de regulile dreptului internațional ale căror titular este subiectul respectiv.
Personalitatea juridică internațională poate fi nelimitată, în sensul că poate conferi titularului capacitatea ei de a
dobândi orice fel de drepturi și asuma orice fel de obligații (cazul statelor independente) sau limitată (în cazul statelor
dependente ori al instituțiilor internaționale).
Un stat exista în principiu în momentul în care întrunește elementele constitutive

 teritoriu (spațiul în interiorul căruia se exercita suveranitatea unui anumit stat)

 populație (comunitate umană permanenta și organizata, relativ numeroasa pentru a putea subzista prin resurse
proprii și forma rațiunea și substanța unui stat.
 Guvern propriu (totalitatea structurilor internaționale care exercita prerogativele puterii asupra ansamblului
populației și teritoriului)
 capacitate de a întra în relații internaționale (a încheia acte juridice internaționale; a deveni membru și de a
participa la activitatea organizațiilor internaționale)
Un stat încetează să mai existe de la data când unul dintre aceste elemente constitutive dispare, și, ca urmare,
caracterul lui de persoană juridică internațională este afectată. Un stat încetează sa mai fie persoană internațională în
cazul în care are loc fuziunea dintre doua state sau anexarea, în urma unui război, divizarea unui stat în mai multe state
ori desprinderea dintr-un stat a unor părți anexate la statele vecine.
Clasificarea subiectelor de drept
Subiectele drI public reprezintă entități care participă la raporturi juridice, reglementate de normele acestui
drept. A fi subiect de drept internațional înseamnă a beneficia de personalitate juridica internațională-
capacitatea de a fi titular de drepturi și obligații cu caracter internațional.
Clasificarea subiectelor de drept internațional

 statele (sb tipice și primare) [au un element natural propriu, anume teritoriul]
 organizațiile internaționale (sb derivate)
 națiunile sau popoarele care lupta pentru cucerirea independenței
 alte entități, a căror calitate de sbIn este contestată în practică internațională și în doctrina
Statul suveran- subiect al dreptului internațional public
Conceptul de stat implică o colectivitate umană instalata cu caracter permanent pe un anumit teritoriu și având o
structura de organe ale puterii care se bucură de suveranitate.
8
N.C.I.
Statul suveran este subiectul principal si originar al dreptului internațional, care posedă capacitatea de a-și asuma
totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional.
Calitatea de subiect a statului derivă din suveranitatea sa, indiferent de faptul ca celelalte state recunosc sau nu această
calitate. Suveranitatea este cea care conferă statului personalitate juridica internațională, adică aptitudinea se a
acționa în cadrul comunității internaționale. Suveranitatea este un ,,atribut al puterii de stat”, baza politica si
juridică a calității de sbI.
Drepturile și obligațiile fundamentale ale statelor
Inerente oricărui stat, drepturile fundamentale considerate ca fiind sacre, inalienabile, intangibile și indivizibile, nu
sunt susceptibile de nicio alienare sau alterare. Niciun stat nu poate renunța la aceste drepturi, cum nu poate abdica
de la obligațiile pe care le are. Toate statele beneficiază in egala măsură de aceste drepturi, ceea ce pe plan teoretic
exclude prin definiție situațiile privilegiate pentru unele state.
La rândul lor, obligațiile fundamentale (norme imperative ale drI) alcătuiesc temelia indispensabilă desfășurării
normale a relațiilor dintre țări. Ele sunt ineludabile și inderogabile.
Între drepturile și obligațiile fundamentale ale statelor exista o unitate permanentă. Promovarea drepturilor nu este
posibila fără îndeplinirea obligațiilor, în timp ce orice abatere de la obligații afectează in mod nemijlocit însăși
realizarea drepturilor. Dintre drepturile statelor se rețin: dreptul la existență; suveranitate națională; la pace și
securitate; la dezvoltare; la autoapărare; la egalitate. Ca obligații ale statelor au fost enunțate: respectarea personalității
statelor; respectarea suveranității și independenței statelor; nerecurgere la forță sau la amenințarea cu forța.
Tipuri de state
a. state unitare- au un sistem unic de organe supreme ale puterii și administrației de stat și reprezintă sbI
b. uniuni de state- forme de asociere a 2 sau mai multe state (confederații și federații)
c. statul permanent neutru- are un statut propriu.
Uniunile de state
a. uniunea personală- 2 state suverane care rămâneau complet autonome, dar erau conduse de un singur monarh.
(Subiect distinct de drI)
b. uniunea reală- asociație de state care aveau ca element comun doar monarhul și organele sale de reprezentare în
relațiile cu alte state. (statele componente sunt entități distinct de drI)
c. confederația- grupare de state, asociate în scopul de a-și asigura apărarea comună; este un ,,stat al statelor” sau un
stat compus. Statele componente continua sa dețină și sa își exercite capacitatea de sbI. Raporturile dintre statele
care alcătuiesc confederația sunt stabilite de tratatul de constituire. (Subiect distinct de drI)
d. statul federal- antiteza confederației, statul federal fiind cel care posedă personalitate juridică internaț, și nu
membrii săi. Statele federale reprezintă colectivități complexe în care numai statul federal apare ca sbI, unde
Constituția, este actul care stabilește competentele organelor federale.
e. asociația de state- creat pe baza unui tratat internațional si are un caracter suprastatal, cu trăsături specifice unui
sistem federal (Consiliul Europei).
f. state dependente- rezultatul subjugării statelor mai slabe de statele mai puternice. Sunt caracterizate ca state
semisuverane. Principalele forme sunt vasalitatea și protectoratul
g. Uniunea Europeană
 nu reprezintă nicio confederație de state și nicio uniune reală de state, o forma dr sui generis de asociere.
 are structura redefinita prin Tratatul de la Lisabona, din decembrie 2007. (actul recunoaște statelor membre
posibilitatea de a se retrage din UE)
 în cadrul UE exista competente care au fost transferate Uniunii si componente partajate între uniune si
statele membre.
 UE poseda cea mai mare capacitate juridică recunoscută de către legislațiile naționale, iar personalitatea UE
se aseamănă cu cea a unor organizații internaționale, deoarece statele membre nu renunță la propria lor
personalitate juridica.

Statul permanent neutru

9
N.C.I.
Neutralitate- element esențial al suveranității, fiind situația juridică specială în care se afla statele, libere să-și decidă
poziția fata de războiul declanșat, de a lua parte la conflict de partea unui beligerant sau de a rămâne în afara
conflictului, regula fiind ca statele care si-au declarat neutralitatea sa păstreze o atitudine imparțială fata de părțile
implicate.
Statul neutru trebuie sa se supună următoarelor cerințe:

 abținerea de a nu participa la niciun fel de activități

 imparțialitatea, adică sa păstreze o stricta egalitate de tratament între statele implicate
 împiedica desfășurarea oricăror activități pe teritoriul său
Neutralitatea permanentă trebuie sa rezulte din actele interne ale statului care își asuma acest statut. (Elveția, Austria,
Laos, Malta, Turkmenistan).
Obligații suplimentare:

 să nu participe la alianțe militare, politice sau economice care au ca scop pregătirea războiului
 să nu permită folosirea teritoriului lor pentru pregătiri militare, inclusiv amplasarea de baze, depozite, manevre
militare
 să nu dețină, producă sau experimenteze armament nuclear
 să ducă o colaborare activa cu toate statele
1. Recunoașterea statelor
 act unilateral prin care un stat constata existența unor fapte, acte sau situații ce pot avea consecințe asupra
drepturilor, obligațiilor sau a intereselor sale.
 act unilateral prin care unul sau mai multe state acceptă, explicit sau implicit, ca stat o nouă entitate politică și
în consecință admit ca acesta este sbI, deci dispune de capacitatea de a dobândi drepturi și de a-și asuma
obligații internaționale.
Din practica internațională se desprind unele concluzii privind recunoașterea statelor:

 act politic, generator de conflict

 act unilateral, expresie a suveranității, un stat având dreptul și nu obligația de a o face
 act facultativ- fiecare stat decide dacă și în ce moment face recunoașterea.
Tipuri și forme ale recunoașterii

 de JURE- deplina și definitiva, irevocabila

 de FACTO- la care se recurge in mod excepțional; caracter limitat și provizoriu, putând fi oricând revocata
 EXPRESĂ- act special în care statele recunosc la nivel internațional noul stat
 TACITĂ- decurge din acte ce indica fără îndoială intenția statului ce le efectuează de a recunoaște noul stat
2. Recunoașterea guvernelor
 act unilateral prin care un stat acceptă sa considere un guvern nou format ca fiind autoritatea publica a
altui stat, care o reprezintă în relațiile internaționale între statele respective.
Criterii de recunoaștere a guvernelor

 stabilitate
 exercitarea efectiva a autorității asupra unei părți însemnate sau a întregului teritoriu
 sprijinul majorității populației
 capacitate de a se achita de obligațiile sale internaționale
Problema recunoașterii guvernelor intervine atunci când într-un stat existent este preluată de un nou guvern
prin alte mijloace decât cele constituționale, precum revoluție, lovitură de stat.
Forme de recunoaștere a guvernelor:

 de facto- provizorie și revocabilă

 de jure
 expresă
 tacită
10
N.C.I.
VATICANUL
 se comporta în viața internațională ca un sbI, fiind membru în numeroase organizații internaționale, are calitatea
de observator în cadrul ONU, participă la realizarea de tratate și convenții cu caracter umanitar, iar uneori,
suveranul pontif mediază și acordă bune oficii în soluționarea unor diferende internaționale
 are capacitatea de a încheia tratate internaționale în interesul Bisericii
 este sbI sui generis (unic în felul sau), particularizându-se prin organizarea și funcția pe care o îndeplinește
 statutul de sbI se fundamentează pe ideea tradițională ca Papa este ,,suveran secular”, precum și ca este șeful unei
organizații mondiale, Biserica Romano-catolică
 Roma a recunoscut un spațiu teritorial ca fiind proprietatea exclusivă și având jurisdicție suverană, de unde rezultă
caracterul neutru și inviolabil al teritoriului
 nu întrunește toate elementele constitutive ale statului
 nu exercită o suveranitate reala, doar unele drepturi si o jurisdicție în limitele statului italian
 nu exista putere politica organizată
 are propria bancă și cetățenia este specială și funcțională, dobândindu-se în condiții determinate de rang și
domiciliu, prezentându-se cu dispoziția condițiilor fără ca cetățenia sa fie afectată
Dreptul internațional al drepturilor omului
 ansamblul regulilor adoptate de comun acord de către state, care vizează protecția ființei umane împotriva
abuzurilor si pericolelor de orice natura prin efortul conjugat al statelor și OI.
1. Sistemul universal de protecție al drepturilor omului
1.1. Carta ONU
 document care înființează ONU (26 iunie 1945) și este cel mai cunoscut instrument juridic, care cuprinde o gamă
destul de mare prevederi referitoare la drepturile omului. De asemenea, mai prevede o serie de principii de bază,
în temeiul cărora trebuie să se realizeze o colaborare internațională pentru protecția drepturilor omului
1.2. Declarația universala a drepturilor omului
 adoptata la 10 dec 1948 de către adunarea generala a ONU, este considerata ,,idealul comun de atins de către toate
popoarele și națiunile” în ceea ce privește drepturile omului
 este apreciata ca marcând începutul unei noi etape în domeniul drepturilor omului. Este primul document
internațional cu vocație de universitate în domeniul drepturilor omului
 deși fără un caracter obligatoriu, în ceea ce privește conținutul sau, declarația are semnificație juridică dublă
o recunoaște unele drepturi, conturate anterior pe o baza convențională sau cutumiară
o a declanșat procese cutumiare de validare a unor drepturi
 Gruparea drepturilor consacrate în declarație
o civile și politice (dreptul la viața, libertate, demnitate, a nu fi ținut în sclavie, egalitate în fata legii)
o economice, sociale și culturale (dreptul la securitate socială, la munca, salariu egal pentru munca egala,
libera circulație, la învățământ)
2. Sisteme regionale de protecție a drepturilor omului
2.1. Drepturile omului în sistemul european
2.1.1. Convenția europeană a drepturilor omului

 Semnată în 1950 și intrată în vigoare în 1953, convenția cuprinde prevederi referitoare la drepturile civile și
politice. Prima parte a convenției enumeră aceste drepturi și interzice discriminarea în exercitarea lor, iar a doua
parte configurează mecanismul instituțional de punere în aplicare
2.1.2. Carta socială europeană

 adoptată în 1961, apărută datorită faptului că UE devenise tot mai preocupată pentru garantarea și promovarea
drepturilor fundamentale ale omului
 are caracter decorativ și nu de obligație juridică, iar UE, în anul 2000, a elaborat o Cartă a drepturilor
fundamentale, ca un acord instituțional
 a căpătat forță juridică obligatorie abia în anul 2009, prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona
2.1.3. Organizația pentru Securitate Și Cooperare în Europa

 include toate țările europene, SUA, Canada și câteva state asiatice

11
N.C.I.
 colaborează conform dispozițiilor Comisiei Europene pentru drepturile omului
2.2. Sistemul interamerican al drepturilor

 creat in cadrul Organizației Statelor Americane (OSA) se bazează pe Carta OSA, Declarația americană a
drepturilor și îndatoririle omului și Convenția americană a drepturilor omului.
2.3. Sistemul african al drepturilor omului și popoarelor

 bazat pe Cartea africană a drepturilor omului și popoarelor, adoptată de Organizația Uniunii Africane (OUA)
 se deosebește de Convenția europeană și de cea americană prin faptul că nu proclamă numai drepturi, ci și
îndatoriri.

Populația în dreptul internațional

1. Noțiunea de populație
 totalitatea persoanelor (cetățeni străini, apatrizi, bipatrizi, refugiați sau persoane strămutate) care trăiesc pe
teritoriul statului respectiv și sunt supuse jurisdicției sale
 totalitatea persoanelor fizice legate de stat prin cetățenie
2. Aspecte privind cetățenia în dreptul internațional
Dreptul fundamental al omului la cetățenie
Cetățenia
 legătura politică și juridică permanentă și efectivă dintre o persoană fizică și un anumit stat care generează
drepturi și obligații pentru cetățean și statul respectiv
 este de competența exclusivă a statului, care stabilește prin legea internă modalitățile de dobândire, pierdere
drepturile și obligațiile cetățeanului
Principiile și modurile de dobândire și pierdere a cetățeniei
Cetățenia se dobândește:
 prin NAȘTERE
o se dobândește ca efect al acestei cauze naturale indiferent de voința persoanei respective
o urmează în principal unul dintre cele 2 sisteme juridic
 ius sangvinis (dreptul sângelui)- copilul dobândește cetățenia părintelui indiferent de locul unde se naște. În
România se aplică ius sangvinis- copilul găsit pe teritoriul statului este cetățean român dacă niciunul dintre
părinți nu este cunoscut. (se evită eventualele cazuri de apatridie)
 ius soli (dreptul pământului)- copilul va primi cetățenia statului pe teritoriul căruia s-a născut, indiferent de
cetățenia părinților
 prin NATURALIZARE
o prin căsătoria cu un străin
o prin adopție- dobândirea de către copil a cetățeniei adoptorului
o prin opțiune
 apare în situațiile în care are loc fie un transfer de la un stat la altul de
 teritorii- persoanele care locuiesc pe teritoriul respectiv au dreptul de a opta în sensul manifestării de
voință privind alegerea unei cetățenii și anume fie a statului căruia i-a aparținut, fie a noului stat.
Condiția cetățeniei dispune stabilirea domiciliului în statul al cărui cetățean este
 populație
o la cererea persoanei interesate
 legislațiile naționale prevăd o serie de condiții pentru acordarea cetățeniei la cerere
 reședința solicitantului pe o perioadă de timp (3-10 ani) pe teritoriul statului respectiv
 cunoașterea limbii naționale
 buna moralitate
 dovada dispunerii de mijloace de existență
o prin redobândire sau reintegrare- revenirea la cetățenia avută anterior (persoane revenite din emigrație sau care
și-au pierdut cetățenia, prin căsătorie cu un străin, de care a divorțat)
12
N.C.I.
Modalități de pierdere a cetățeniei
 prin RENUNȚARE
o act voluntar, făcut la cererea persoanei în cauză, potrivit unor proceduri stabilite de legea internă a fiecărui stat
o act amiabil de rezolvare a unor probleme ce țin de statutul juridic al persoanei
o act individual, neatrăgând după sine, în mod automat, pierderea cetățeniei de către ceilalți membrii ai familiei
 prin RETRAGERE
o are loc pe baza aplicării legii interne, cel mai adesea printr-o hotărâre judecătorească și este adoptată ca
sancțiune
o motive de retragere
 prestarea jurământului de credință față de alt stat
 efectuarea unor servicii pentru alt stat (culegerea și transmiterea de informații secrete)
 o conduită care provoacă prejudicii intereselor vitale ale statului (subminarea economiei naționale,
defetismul)
Conflictele de cetățenie
A. BIPATRIDIA sau dubla cetățenie
 situația acelei persoane care are în același timp cetățenia a 2, și, uneori, a mai multor state (pluricetățenie)
 această situație apare în cazul lipsei de concordanță între legislațiile statelor, în principal, prin 2 căi prin naștere și
prin naturalizare
 o nouă cetățenie nu pierde concomitent vechea cetățenie
B. APATRIDIA
a) Cadrul juridic internațional privind dreptul internațional la naționalitate și reducerea apatridiei
 Convenția de la Haga (1930)
o Prima încercare internațională de a asigura o naționalitate tuturor persoanelor
o Art. 1: „Fiecare stat va determina prin legislația internă cine sunt cetățenii săi”
o „această legislație este recunoscută de celelalte state în măsura în care respectă convențiile internaționale,
cutuma internațională și principiile de drept general recunoscute în domeniul naționalității”
 Declarați universală a drepturilor omului (1948)
o stipulează: „orice persoană are dreptul la o cetățenie. Nicio persoană nu poate fi lipsită în mod arbitrar de
cetățenia sa sau de dreptul de a-și schimba cetățenia”
o acest drept se bazează pe existența unei legături autentice și efective între individ și stat
 Convenția refugiaților din 1951
o stabilește că un refugiat apatrid primește protecție în virtutea statutului de refugiat, întrucât refuzarea arbitrară
a cetățeniei pe baza rasei, a naționalității, a apartenenței la un grup social sau a opiniei politice poate indica
faptul că persoana trebuie recunoscută ca refugiat
 Convenția din 1954
o instrumentul internațional primar care își propune să reglementeze și să îmbunătățească statutul apatrizilor,
precum și să se asigure că apatrizii beneficiază de drepturile și obligațiile fundamentale fără discriminare
o această convenție dă o definiție strict juridică a apatridului- „o persoană care nu este considerată cetățean al
niciunui stat în implementarea legilor sale”
o ținând cont de definiția anterioară, pentru a fi numit „apatrid”, o persoană trebuie să dovedească o negare, și
anume faptul că nu are nicio legătură juridică cu niciuna dintre țările implicate în cazul respectiv. În încercarea
de a stabili dovada apatridii, statele trebuie să analizeze legislația în materie de naționalitate din statele cu care
individul a avut legături anterioare (prin naștere, reședința anterioară, statul/statele în care sunt cetățeni copii
sau soțul/soția, părinții/bunicii), să se consulte cu acele state și să solicite dovezi.
 la nivel internațional se poate considera că dacă un stat refuză să confirme faptul că persoana este cetățeanul său,
refuzul este un mijloc de probă, deoarece, în mod normal, statele acordă protecție diplomatică cetățenilor săi
 bipatrizii nu pot beneficia de protecția statului a cărui cetățenie o posedă când aceștia se află pe teritoriul unui alt
stat de a cărui cetățenie se bucură
 Legislația României asimilează apatrizii cu străinii, ceea ce înseamnă că au aceleași drepturi ca și cetățenii români,
cu excepția dreptului politic.
b) Protecția propriilor cetățeni aflați pe teritoriul unui alt stat
 străinul care se află pe teritoriul unui stat este supus jurisdicției acestuia
13
N.C.I.
 statului i se recunoaște dreptul de a acționa prin mijloace diplomatice și juridice adecvate raporturilor
interstatale în apărarea intereselor cetățenilor săi, prejudiciate pe teritoriul unui stat străin. Așadar, dreptul de
protecție este o manifestare de suveranitate cu privire la persoana care are calitatea de cetățean
 în situații speciale, un stat poate exercita protecția diplomatică și pentru persoane care nu sunt cetățenii săi.
Astfel, în caz de război și al ruperii relațiilor diplomatice dintre două state, un stat neutru poate prelua, în
baza unor înțelegeri, protecția intereselor unui stat beligerant și ale cetățenilor săi pe teritoriul celuilalt stat
beligerant

Regimul juridic al străinilor

Noțiunea de străin
 persoană care se află pe teritoriul unui stat și are cetățenia altui stat sau este lipsită de cetățenie
 regimul străinilor este, în principiu, stabilit de fiecare stat, care determină prin legislația sa drepturile și
obligațiile străinilor, condițiile de intrare și ieșire din țară
 statutul juridic al străinilor nu se confundă, evident, cu cel acordat cetățenilor statului respectiv
 în doctrină se subliniază că nu există o regulă generală de drI care să oblige un stat să admită orice străin pe
teritoriul său, așa cum drI nu impune o perioadă determinată de ședere a străinilor o dată admiși în teritoriul
unui stat
Forme de tratament / Regimuri pentru străini
 regimul național- un stat recunoaște pe teritoriul său străinilor aceleași drepturi pe care le acordă propriilor săi
cetățeni, cu excepția drepturilor politice
 regimul special- acordarea de către stat pentru unele categorii de străini și în domenii de activitate
determinante a anumitor drepturi prevăzute în legislația națională sau în acorduri internaționale
 regimul clauzei națiunii celei mai favorizate- este consacrată într-un acord internațional și, de regulă, sunt
acorduri de navigație sau comerciale. Se aplică principiul reciprocității.
 regimul mixt- combinarea regimului național cu cel al clauzei națiunii cele mai favorizate
Indiferent de regimul de care se bucură, străinii pe teritoriul statului de reședință au obligația de a respecta legile și
reglementările statului în care se găsesc, obligația de a nu întreprinde nici o activitate împotriva acestui stat, obligația
de loialitate față de statul care i-a primit. Străinii nu pot avea pe teritoriul unui stat drepturi mai mari decât ale
cetățenilor statului de reședință.
Modalități de încetare a prezenței unor străini pe teritoriul unui stat
a. RETURNAREA STRĂINILOR
 măsura luată împotriva străinilor cu ședere ilegală și a foștilor solicitanți de azil. Aceasta se face în baza unei
decizii de returnare care i se comunica străinului că poate părăsi țara neînsoțit în termen de 15 sau 30 de zile
îndeplinind anumite condiții. Decizia de returnare poate fi contestată în 10 zile de la data comunicării.
 în legislația noastră, decizia de îndepărtare a străinilor este pusă în aplicare de Inspectoratul general de
imigrări în următoarele cazuri
o pentru motive de ordine publică și siguranță națională
o ca urmare a neîndeplinire a neîndeplinirii de către străina condițiilor referitoare la intrarea și șederea
pe teritoriul statului în cauză
b. ÎNDEPĂRATREA SUB ESCORTĂ A STRĂINILOR
 se aplică pentru următoarele categorii de străini
o care au folosit voluntar teritoriul României la expirarea termenului deciziei de returnare
o care au trecut sau au încercat să treacă ilegal frontiera de stat
c. EXPULZAREA
 măsură care se ia în baza unui act prin care statul constrânge unul sau mai mulți străini care se află pe
teritoriul său să-l părăsească în cel mai scurt timp.
 un străin nu se poate întoarce în țara din are a fost expulzat decât după anularea ordinului de expulzare sau
prin dobândirea cetățeniei statului expulzat
 nu este o sancțiune penală, ci o măsură de siguranță
14
N.C.I.
 măsura expulzării este luată împotriva străinilor care devin indezirabili pentru un motiv sau altul ori prin
activitatea lor care să pericliteze securitatea statului, ordinea lui internă
 poate fi aplicată și străinilor care se bucură de imunitate diplomatică, cu condiția declarării lor ca persoană
non grata și dacă refuză să părăsească de bună voie teritoriul statului, în termenul stabilit
d. PERSOANELE INDEZIRABILE
 declararea ca indezirabil este o măsură care se dispune împotriva unui cetățean al UE sau unui membru al
familiei acestuia care a desfășurat, desfășoară sau despre care există indicii că intenționează să desfășoare
acțiuni de natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică
e. EXTRĂDAREA
 act de asistență juridică interstatală în materie penală care urmărește transferul unui individ urmărit sau
condamnat penal din domeniul suveranității juridice a unui stat în domeniul celuilalt stat
 are loc la cererea statului interesat ca persoana extrădată să fie cercetată, judecată sau să execute pedeapsa la
care a fost condamnată
 fiind un atribut al statului, acesta poate admite sau refuza predarea persoanei a cărei extrădare se cere
 condițiile extrădării
o fapta pentru care se cere extrădarea să fie prevăzută ca infracțiune în legislația ambelor state-
principiul dublei incriminări
o persoana extrădată să nu fie judecată pentru altă infracțiune decât cea pentru care a fost cerută
o persoana extrădată să nu fie supusă la executarea altei pedepse decât cea pentru care a fost obținută
f. REPATRIEREA VOLUNTARĂ UMANITARĂ ASISTATĂ
 Străinii aflați pe teritoriul României pot solicita sprijin dacă nu dispun de mijloace financiare necesare

Migrația și dreptul la azil

Fenomenul migrației internaționale
 EMIGRAȚIA- deplasarea pendulatorie între țara de reședință (țara de origine) și locul de muncă (țara de primire)
 IMIGRAȚIA- procesul de primire a populației deplasate în țara de destinație, temporar sau definitiv
 România este considerată drept o țară de destinație
Dreptul la azil
 dreptul unui stat suveran de a acorda intrarea și stabilirea pe teritoriul său a unor persoane străine, urmărite în țara
lor pentru activitatea politică, științifică, religioasă etc. care nu este în concordanță cu normele juridice, contravine
ordinii de drept a statului respectiv
 constituția română prevede că dreptul se acordă și se retrage în condițiile legii cu respectarea tratatelor
internaționale la care România este parte
 orice persoană supusă persecuției are dreptul să ceară și să se bucure de azil în alte țări cu excepția persoanelor
urmărite pentru crime de drept comun sau pentru acțiuni contrare scopurilor și principiilor ONU
Refugiații
 Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților (1951)- instrument de protecție a drepturilor omului unic în
felul său, ce cuprinde elemente nu numai juridice, dar și morale. Această convenție este completată de Protocolul
de la New York care asigură cadrul general de protecție al categoriei refugiaților. Legislația internă a fiecărui stat
în domeniul azilului trebuie să aibă în vedere prevederile celor 2 documente internaționale, să nu se bată sau să se
îndepărteze de la ele
Regimul juridic al refugiaților în România
 are la bază prevederile Constituției, în virtutea cărora
o cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și
averilor garantate de Constituție și de alte legi
o dreptul la azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și a convențiilor la care
România este parte
 formele de protecție de care se pot bucura străinii în România
o statutul de refugiat
15
N.C.I.
o protecția subsidiară (protecție umanitară condiționată)
o protecția temporară

În legislația noastră, statutul de refugiat se acordă la cerere străinului care, în urma unei temeri bine întemeiate de a fi
persecutat pe motive de rasa, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinie politică, se află în
afara țării de origine și care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu dorește protecția acestei țări, precum și persoanei
fără cetățenie care, fiind în afara țării în care își avea reședința obișnuită datorită acelorași motive, nu poate sau,
datorită respectivei temeri, nu dorește să se reîntoarce.
Comparație între statutul de refugiat și dreptul la azil
ASEMĂNĂRI
1. ambele instituții sunt forme de protecție umanitară a străinilor
2. acordarea acestora sunt de competența statului de primire, în virtutea suveranității sale
3. ambele se pot acorda doar străinilor persecutați pentru credințele, opiniile lor sau apartenenței lor politice sau la
un grup social, rasei, religiei ori celor care sunt urmăriți sau au săvârșit infracțiuni politice
4. nu se acordă în cazul unor infracțiuni contra păcii și umanității, a unor crime de război sau a unor fapte îndreptate
împotriva scopurilor și principiilor ONU
5. statul de primire va acorda regimul național egal cu celor al cetățenilor săi
6. în nici un caz, persoana beneficiară a uneia din aceste forme de protecție nu poate fi expulzată
DEOSEBIRI (creează diferența de regim dintre conținutul acestora, întrucât acestea nu sunt noțiuni echivalente)
1. din punct de vedere istoric, dreptul al azil a apărut anterior statutului de refugiat
2. statutul de refugiat implică o protecție inerentă contra unui pericol iminent sau plauzibil a se produce, iar dreptul
la azil implică, de regulă, o protecție definitivă. Un refugiat poate să rămână sub această formă de protecție fără să
o dobândească pe cea de azilant
3. drepturile și obligațiile beneficiarului de azil nu sunt identice cu ale refugiatului
4. procedurile de acordare a celor 2 forme de protecție sunt diferite
5. modalitățile de încetare, retragere sau anulare, care sunt reglementate în cazul refugiaților, nu se găsesc în cazul
dreptului de azil
6. beneficiarul dreptului de azil nu poate fi extrădat, spre deosebire de refugiat care poate fi extrădat în anumite
situații excepționale
7. acordarea formei de protecție pentru refugiat nu are efecte și asupra membrilor familiei acestuia
8. la nivel internațional există instituții de implementare a statutului de refugiat, spre deosebire de azil, în cazul
căruia nu există asemenea organisme

Teritoriul de stat
 Teritoriul de stat este spațiul geografic format din suprafețele terestre, acvatice, dar și spațiul aerian și subsolul
acestora, delimitat prin frontiere, asupra căruia statul își exercită suveranitatea deplină și exclusivă.
 Caracteristici
o stabil, în sensul că el este locuit de o colectivitate umană permanentă. Totodată teritoriul este relativ din
perspectiva modului în care este utilizat de către stat
o baza materială a existenței și activității statului. Teritoriul este elemetul de subzistență pentru populație.;
o limitat prin frontierele statului, care limitează activitatea de guvernare a statului și competența teritorială

Spatiul terestru
 include solul și subsolul cuprins în limitele frontierelor de stat, indiferent dacă aceasta este formată dintr-o singură
întindere sau din mai multe spații terestre separate între ele fie de teritoriile altor state (teritorii enclavate), fie
despărțite de ape maritime (insule formând un arhipelag de ex. Indonezia, Filipine).
 Nu sunt considerate părți ale teritoriului unui stat coloniile, protectoratele și teritoriile aflate sub tutelă
Spatiul acvatic
 Ape interioare
16
N.C.I.
oStatul își exercită asupra acestora jurisdicția sa deplină, având dreptul de a reglementa prin legi interne
navigația, exploatarea hidroenergetică și a resurselor naturale, măsuri de protecție a mediului înconjurător,
dar și de protecție împotriva inundațiilor.
 Mare teritorială
Spațiul aerian
 coloana de aer ce se ridică deasupra solului și a spațiului acvatic al statului, fiind delimitat lateral prin frontierele
terestre, fluviale și maritime, iar în sus până la, limita inferioară a spațiului extraatmosferic(100-110 km).
FRONTIERELE DE STAT ȘI PROBLEMATICA MODIFICĂRILOR TERITORIALE
Noțiunea clasificarea și stabilirea frontierelor de stat
 Frontiera de stat este linia reală sau imaginară, trasată între diferite puncte pe suprafața globului pământesc, care
desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state, de marea liberă, în înălțime de spațiul cosmic și în adâncime
până la limita accesibilă tehnicii moderne.
Clasificare
 după natura lor
o frontiere naturale (orografice)- stabilite cu ajutorul formelor de relief, cum sunt creasta sau baza munților,
sau pe anumite ape;
o frontiere geometrice (artificiale)- liniile drepte care despart teritoriile statelor
 după elementele componente
o frontiera terestră / fluvială / maritimă / aeriană
 Stabilirea frontierelor între statele limitrofe se realizează pe calea tratatelor, dar fixarea frontierelor se face prin
două operații distincte și succesive
o delimitarea- descrierea în textul acordului a liniei generale și a principalelor puncte ale frontierei
convenite, cu precizarea traseului acesteia în hărțile topografice anexate tratatului; Delimitările teritoriale
pot fi realizate:
 în mod unilateral (privesc în special spațiile maritime aflate sub jurisdicția statului riveran)
 pe cale convențională (pe baza acordului dintre statele suverane limitrofe)
 pe cale jurisdicțională, în caz de eșec al negocierilor pentru stabilirea frontierei, statele pot recurge
la arbitraj sau Curtea Internationala de Justitie.
o demarcarea- stabilirea pe teren a traseului frontierei convenite prin tratat și marcarea acesteia prin semne
distinctive și vizibile, toate aceste operațiuni fiind consemnate în documente speciale.
Modificările teritoriului de stat admise de dreptul international contemporan
 Singura modalitate de modificare a teritoriului unui stat este aceea care se întemeiază numai pe voința suverană a
poporului care locuiește pe acel teritoriu, Carta ONU, art.1 alin. (3) Astfel, modificări teritoriale pot avea loc prin:
o desprinderea unei părți de teritoriu de la un stat și formarea unui nou stat , crearea unui stat nou
o fuziunea teritoriilor a două state sau apariția unor state noi ca rezultat al divizării teritoriale a unui stat
o transferul (cesiunea) de teritoriu de la un stat la altul . Cesiunea de teritoriu este operația juridică
convențională pe baza căreia un stat renunță la suveranitatea sa asupra unui teritoriu în favoarea altui
stat, care își extinde suveranitatea pe acel teritoriu. Astfel de cedări de teritorii între state pot fi prevăzute
în tratatele de pace, tratatele de vânzări de teritorii, de schimburi de teritorii, de donații teritoriale sau de
retrocedare a unui teritoriu către un stat.
REGIMUL JURIDIC AL SPATIULUI ACVATIC
Apele interioare, componente ale teritoriului de stat
 sunt porțiuni fluviale, lacustre sau maritime care fac parte din spațiul acvatic component al teritoriului de stat.
 sunt supuse suveranității sale ceea ce înseamnă că el exercită asupra lor jurisdicția sa deplină având dreptul de a
reglementa prin legi interne navigația, exploatarea hidroenergetică și a resurselor naturale, măsurile de protecția a
mediului înconjurător
Ape maritime
17
N.C.I.
 golfurile și băile interioare
Fluviile internaționale
 spre deosebire de apele interioare, fluviile internaționale traversează două sau mai multe state și sunt navigabile
până la vărsarea lor în mări sau oceane
 fiecare stat este suveran asupra porțiunii din aceste fluvii care-l traversează sau formează frontiera fluvială.
 Reguli privind navigația pe fluvii internaționale
1. suveranitatea statului riveran asupra porțiunii din fluviile respective, care se află pe teritoriul său
2. în privința navigației se aplică principiul libertății navigației
3. în virtutea suveranității, numai statele riverane, prin acordul lor, reglementează navigația pe fluviile
internationale fără vreun amestec din partea altor state
4. în timp de pace navigația pe fluviile internaționale este guvernată de ,,principiul libertății de navigatie", navele
comerciale ale tuturor țărilor se bucură de deplină libertate de navigație. Navele de război ale statelor
neriverane nu au acces pe aceste fluvii; cele ale statelor riverane au acces pe porțiunea de fluviu care le
aparține
5. statele riverane au obligația de a menține fluviul în stare de navigatie, au dreptul de a percepe taxe în
cuantumul necesar efectuării lucrărilor de întreținere și amenajare, supravegherea, poliția fluvială, controlul
vamal și sanitar se exercită de statul suveran riveran
6. deși nu este stipulată în actul normativ, de cele mai multe ori se constituie comisii internaționale alcătuite din
reprezentanții țărilor riverane pentru coordonarea activității acestor țări în vederea asigurării libertății de
navigație, pe fluviile internaționale, sau și a utilizării acestor ape în alte scopuri decât navigația, producerea de
energie electrică, pescuit etc.
Canale maritime internaționale
 căi artificiale, construite în scopul de a spori posibilitățile decomunicare între zonele maritime sau oceanice.
După așezarea lor în sistemul căilor maritime:
 canale de inportanta națională — sunt parte componentă a teritoriului statului, care își exercită asupra lor dreptul
lui de suveranitate deplină
 canale de inportanta internațională — regimul juridic al acestor canale se caracterizează prin libertatea de
navigatie pentru vasele tuturor statelor fără discriminare, în condițiile respectaru și exercitării suveranității
teritoriale a statului riveran.

1. Canalul Suez
 construit în secolul al XIX-lea pe teritoriul statului egiptean, este situat între Africa si Asia, și unește Marea
Mediterană cu Marea Roșie, asigurând, astfel, drumul maritim cel mai scurt între țările Europei și cele din bazinul
Oceanului Indian și din partea vestică a Oceanului Pacific
 deschis navigației în 1869. Regimul juridic a fost stabilit prin Convenția multilaterală de la Constantinopol, din
anul 1888
 fost construit de o companie particulară, anglo-franceză ,,Compania Universală", între anii 1859-1869, în temeiul
unei concesiuni de drept privat, pe un termen de 99 de ani, intervenită între guvernul egiptean și acea companie, în
perioada când Egiptul se afla sub suzeranitatea Turciei. Conform acestei convenții, Canalul de Suez este deschis
navelor militare ale tuturor statelor, pe bază de egalitate, atât în timp de pace cât și în timp de comerciale și război
 în 1956, Egiptul naționalizează Canalul, restabilindu-se exercitarea deplinei suveranități a Egiptului asupra
Canalului. Actul de naționalizare este contestat de Anglia și Franța care organizează o intervenție militară în zonă.
Egiptul blochează navigația pe Canal
 prin Declarația cu privire la Canalul de Suez, din 1957, Egiptul se angaja să respecte reglementările adoptate prin
Convenția de la Constantinopol din 1888 prin care se stipula ,,libera navigație pe Canalul de Suez", în timp de
război, ca și în timp de pace, tuturor navelor,,de comerț și de război, fără deosebire de pavilion"

2. Canalul Panama
 a fost construit la începutul secolului al XX-lea, unește Oceanul Atlantic cu Oceanul Pacific (canal interoceanic),
având o lungime de 81 km și o lățime de 100 până la 300 m și a intrat în funcțiune în anul 1914.
 nu face obiectul unei reglementări internaționale pe bază largă, statutul său fiind stabilit prin convenții bilaterale.
18
N.C.I.
 încă din 1850, înainte de începerea construcției canalului, S.U.A. și Anglia au încheiat un tratat,  potrivit căruia,
ambele părți își asumau în comun controlul asupra viitorului canal, ce urma să fie neutralizat. Prin tratatul din
1901, când a fost recunoscut dreptul exclusiv al S.U.A. de a controla și asigura securitatea canalului.
 prin Tratatul din 1977 se recunoaște suveranitatea Republicii Panama asupra Canalului, garantându-se, în același
timp, drepturi speciale în zona S.U.A
 printr-un amendament sau o "rezoluție interpretativă" unilaterală S.U.A. și-au rezervat dreptul de a interveni
militar și după anul 2000, în caz de amenințare împotriva Canalului.

3. Canalul Kiel
 unește Marea Nordului, care este o mare deschisă, cu Marea Baltică (mare închisă), având o lungime de 98 km
 până în 1918, Canalul Kiel a făcut parte din apele interioare ale Germaniei, trecerea prin el a navelor străine era
permisă numai cu autorizația Germaniei.
 prin Tratatul de la Versailles, din 1918, Canalul Kiel a fost internaționalizat, stabilindu-se libertatea de navigație
prin el, pe bază de egalitate, a vaselor comerciale și militare ale tuturor statelor, care nu se aflau în stare de război
cu Germania
 în anul 1936, Germania a denunțat - printr-un act unilateral - Tratatul de la Versailles și a elaborat un Regulament
pentru utilizarea Canalului, în baza căruia navigația era liberă numai pentru vasele comerciale. După al II-lea
război mondial se practică libertatea de navigație pentru toate navele, fără deosebire de pavilion, conform
Tratatului de la Versailles.
Marea liberă- partea a mării care nu aparține și nu este supusă suveranității vreunui stat, fiind deschisa tuturor
națiunilor în condiții de egalitate.

Marea teritorială
 porțiune de mare de o anumită lățime care se întinde de-a lungul teritoriului unui stat, măsurată de la liniile de
bază considerate ca fiind liniile celui mai mare reflux de-a lungul țărmului sau după caz liniile drepte care unesc
punctele cele mai avansate ale țărmului
 limita de 12 mile marine: reprezintă un maxim pe care statele sunt libere să îl atingă, dar pe care nu trebuie să îl
depășească;

Zonele maritime asupra cărora statele își exercită drepturi suverane

 Zona contiguă- portiunea de mare care se întinde de la limita exterioară a mării teritoriale până la 24 de mile
marine de la liniile de bază spre larg.
 Platoul continental sau platforma continentală-  din punct de vedere geologic reprezintă prelungirea naturală a
țărmului care coboară în pantă ușoară sub nivelul mării, până la marginea taluzului continental abrupt.
 Zona economică exclusivă
o porțiune a mării libere care se întinde spre largul mării pe distanță de 200 mile marine de la linia de bază
de la care se măsoară marea teritorială
o nu face parte din teritoriul național al statului riveran. Ea este supusă jurisdicției acestuia numai în ce
privește unele drepturi economice de exploatare a resurselor
o în zona economică exclusivă statul riveran are drepturi suverane în ce privește explorarea și exploatarea,
conservarea și gestionarea resurselor naturale, biologice și nebiologice ale marilor și oceanelor.

Strâmtorile internaționale
 întinderi de apă situate între porțiuni de uscat, formând treceri înguste pentru navigație. -regimul juridic al acestor
căi de navigație interesează atât statele riverane pentru asigurarea propriei securități cât și celelalte state ale lumii
pentru facilitatea navigației libere a navelor proprii dat fiind că acesta folosind strâmtorile, poate scurta rutele între
diferite porturi
 statele riverane rămân suverane asupra acestor strâmtori.
Zone polare
 au regim juridic special, datorită situării lor în zonele extreme ale globului pământesc, dar și problemelor care le-
au ridicat de-a lungul timpului și mai ales în ultimul secol.
19
N.C.I.
*Regimul juridic al Arcticii
 spațiu geografic format din 2/3 apă și 1/3 pământ ce formează calota de gheață din jurul Polului Nord.
 este situată între Polul Nord și țărmurile nordice a celor trei continente ce au ieșire la Oceanul înghețat: Europa,
Asia, America
 în 1918, Arctica a fost împărțită în 5 sectoare care aparțin S.U.A., Canada, Comunității Statelor Independente,
Norvegiei și Danemarcei.
*Regimul juridic al Antarcticii
 situată între Africa de sud, America de Sud, Noua-Zeelandă și Australia și are o suprafață de 14 000 000 km².
 are un regim juridic international stabilit prin Tratatul de la Washington cu privire la Antarctica, din decembrie
1959, tratat încheiat între 12 state și intrat în vigoare în 1961, România a devenit parte în anul 1971.
 tratatul stipulează folosirea Antarcticii exclusiv în scopuri pașnice, conferindu-i-se statutul unui teritoriu
demilitarizat, neutralizat și denuclearizat, și prevede că sunt interzise orice măsuri cu caracter militar, stabilirea de
baze militare, construirea de fortificații, manevrele și experimentările de arme de orice fel, inclusiv orice explozie
nucleară și eliminarea în regiune a deșeurilor radioactive. Folosirea de personal sau material militar este permisă
numai pentru cercetări științifice sau în orice alt scop pașnic
ZONE TERITORIALE CU REGIMURI SPECIALE
1. Zone demilitarizate
 regimul juridic potrivit căruia, pe un anumit teritoriu, vor fi distruse toate instalațiile militare, fortificații., nu vor fi
construite instalații noi și nu vor fi menținute armamente și forte armate, ci numai forte polițienești pentru
păstrarea ordinii
 demilitarizarea poate fi partială (pentru o parte din teritoriu, de obicei la fron- tiere) sau totală (pe întreg teritoriu
sau regiune geografică), deplină (privind distruge- rea tuturor fortificațiilor, tipuri de armament, forte armate, mai
puțin forțele de poliție speciale pentru menținerea ordinii) sau limitată (permițându-se menținerea unor anumite
fortificații sau forțe armate reduse)
2. Zone neutralizate
 un regim juridic care se aplică unui anumit spațiu geografic, caracterizându-se prin obligația statelor de a nu
desfășura operatiuni militare în acest spatiu și să nu-l transforme într-o bază militară. Neutralizarea poate să
însoțească demilitarizarea unui teritoriu, dar poate fi proclamată și separat.
 neutralizarea poate fi
o cu caracter permanent (atât în timp de război, cât și în timp de pace)
o cu caracter temporar (numai în timpul unui conflict armat)
 neutralizarea însoteste, de obicei, demilitarizarea unor portiuni de frontieră
3. Zone denuclearizate
 o instituție a dreptului internațional caracterizată prin obligațiile asumate de state, pe baza acordurilor dintre ele,
de a nu produce, amplasa experimenta și utiliza arme nucleare de orice fel în limitele unui teritoriu determinat.
 denuclearizarea apare ca o demilitarizare și neutralizare, limitată, parțială a unei regiuni geografice.
 instituirea unui regim de zonă denuclearizată presupune realizarea unui sistem de garanții din partea celorlalte
state
 Zone denuclearizate:
o Antarctica
o Spațiul extraatmosferic, corpurile cerești și orbita circumterestră
o America Latină
o Pacificul de Sud
o Africa, prin Tratatul
o Asia de Sud-Est
o Mongolia
o marea liberă, zona internațională a teritoriilor submarine

Tratatele în DIP
20
N.C.I.
 Tratatul reprezintă actul juridic care exprimă acordul de voință între două sau mai multe state, sau alte subiecte de
drept internațional în scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi și obligații în raporturile dintre ele.
 Clasificare tratate
o după numărul părțlor contractante: tratate bilaterale și multilaterale;
o după obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri economice, culturale, sau juridice etc.;
o după forma și modul de încheiere: tratate propriu-zise și tratate încheiate în forma simplificată
o după durata valabilității lor: tratate cu termen și tratate pe durată nedeterminată (de exemplu, tratatele de
pace); Tratatele care nu prevăd nimic referitor la durată sunt considerate ca fiind fără termen.
o după posibilitatea de aderare la tratat: tratate deschise și tratate închise;
o după calitatea părților contractante: tratate încheiate numai de state, tratate încheiate între state și OIG,
tratate încheiate între OI
 Funcțiile tratatelor internaționale
o tratatul permite părților să rezolve diferendele finale, actuale și potențiale.
o tratatul dă posibilitatea părților să modifice și să completeze regulile cutumiare internationale pe calea
principiilor optionale și standardelor
o tratatul poate conduce la o transformare a societății internaționale neorganizate într-una care poate fi
organizată la un nivel de integrare socială.

 Capacitatea de a încheia tratate

 potrivit Convenției de la Viena ,,orice stat are capacitatea de a încheia tratate".
 se prezintă sub un dublu aspect:
o posibilitatea unei entități de drept internațional de a încheia tratate în nume propriu
o împuternicirea legală a unui demnitar care reprezintă statul pentru a-l angaja într-un tratat internațional.

 Principalele subiecte ale tratatelor

 State pe deplin suverane / Sfântul Scaun (Vatican) / State federale / State federate / Confederațiile / Uniunea
personala / Uniunea reala / Statele Independente / Statele neutre permanent / UE / OI.

 Conținutul
 preambul (partea introductivă)- cuprinde enumerarea părților contractante (statele părți sau organele etatice, șefi
de state sau guverne), expunerea motivelor care au stat la baza încheierii tratatului, scopul și obiectul acestuia.
 dispozitivul (corpul tratatului)- constă în ansamblul articolelor precum și materia ce formează obiectul
reglementării. Dispozitivul este împărțit în titluri, capitole, articole, paragrafe etc., în funcție de dimensiunile și
volumul problemelor ce sunt reglementate prin tratat.
 clauzele finale (partea finală)- precizează data și locul încheierii, semnăturile agenților care l-au încheiat, limba
sau limbile în care a fost redactat textul, modalitățile de intrare în vigoare a tratatului, durata rămânerii sale în
vigoare, posibilitatea de aderare la acesta etc.
 anexele (formează, de regulă, o unitate cu textul tratatului). În anexe sunt inserate hărți, statistici, tabele etc.,
indispensabile pentru înțelegerea corectă a textului reglementărilor cuprinse în tratat.

ÎNCHEIEREA TRATATELOR
 ansamblul procedurilor care trebuie in deplinite pentru ca tratatul să se formeze, să devină obligatoriu pentru părți
și să intre în vigoare. Importanța procedurii de încheiere a tratatelor rezidă în aceea că ea constituie calea prin care
tratatul se formează și capătă forță juridică.
 Fazele încheierii unui tratat
o Procedura de încheiere a tratatelor este guvernată de regula ,,autonomiei depline de voință a părților".
o Etape:
 Negocierea textului
 Semnarea tratatului
 Exprimarea consimțământului părților de a se obliga prin tratat.
1. Negocierea textului
 faza principală în care se convine textul unui tratat
21
N.C.I.
 se desfășoară între reprezentanți ai statelor, special abilitați în acest sens, fie prin funcțiile pe care le dețin în stat,
fie prin împuternicirea conferită de ,,deplinele puteri"
 împuternicirea cu ,,depline puteri”
o document emanat de autoritatea competenta a unui stat prin care de desemnează una/mai multe pers
împuternicite să reprezinte statul pentru negociere, adoptare sau autentificarea textului unui tratat pentru a
exprima consimțământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini orice alt act cu privire
la tratat
o persoana imputemicită cu ,,deplinele puteri" se numeste ,,plenipotentiar".
 pe lângă persoanele special împuternicite prin ,,deplinele puteri" există și o categorie de persoane, care, în baza
funcției pe care o îndeplinesc în stat nu au nevoie să prezinte deplinele puteri în vederea negocierii și încheierii
tratatului
o șeful statului, șeful guvernului și ministrul de externe
o șefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru adoptarea tratatelor bilaterale între statul acreditant și statul
acreditar
o reprezentantii acreditați ai statelor participante la o conferință international sau pe lângă o organizație
internațională pentru adoptarea textului unui tratat.
2. Semnarea tratatului
 Redactarea
o implică anumite probleme, ca de pildă alegerea limbii, care poate fi limba părților sau o limbă de
circulație internațională (engleză, franceză, spaniolă etc). În momentul de față prevalează practica
tratatelor plurilingve ce au valoare egală.
 Adoptarea
o are loc prin consimțământul tuturor statelor participante la elaborarea tratatului și se realizează prin votul
a două treimi din statele prezente și participante la vot, dacă ele nu hotărăsc cu aceeași majoritate să aplice
o altă regulă.
 Semnarea
o ca procedeu tehnic, este actul prin care reprezentantul unui stat, împuternicit în modul convenit, semnează
tratatul în numele statului respectiv.
o poate să aibă o dublă semnificație
 de autentificare (provizorie sau definitivă) a textului tratatului- semnarea echivalează cu atestarea
solemnă, de către statele care au participat la negocieri a faptului că negocierile s-au încheiat iar
textul semnat are o forma definitiva, fără să mai poată fi modificat unilateral de către vreunul
dintre statele participante. Pentru a crea efecte juridice, semnarea va fi urmată de ratificarea
tratatului.
 de exprimare a consimțământului statului de a se obliga prin tratat- semnarea reprezintă în același
timp, unul din modurile de exprimare a consimțământului uni stat de a fi legat printr-un tratat.
 Consimțământul unui stat de a fi legat printr-un tratat se exprimă prin semnătura reprezentantului acelui stat:
o când tratatul prevede că semnătura va avea acest efect
o când este stabilit pe altă cale că statele care au participat la negociere conveniseră că semnătura va avea
acest efect
o când intenția statului de a conferi semnăturii acest efect rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului
său sau a fost exprimată în cursul negocierii
 Etapa negocierii unui tratat nu este urmată în toate cazurile, imediat, de semnarea definitivă a textului. Există
situații în care, după încheierea negocierilor, se procedează doar la semnarea ,,ad-referendum" sau la parafarea
textului.
o Parafarea reprezintă garanția că textul nu va fi modificat, dar are efect provizoriu.
o Semnarea ad referendum, are un caracter provizoriu, sub rezerva confirmării ulterioare de către organele
competente ale statului, atunci când reprezentantul are împuternicire să negocieze dar nu și să semneze.
o Ambele semnături sunt urmate de semnarea oficială (definitivă).
 Semnătura definitivă- atestare solemnă a faptului că negocierile s-au încheiat și că textul reprezintă forma
definitivă a tratatului, nemaiputând fi modificat unilateral de nici un stat participant. (Semnarea atrage obligația
pentru stat de a se abtine de la orice acte contrare scopului sau obiectului tratatului până la momentul la care nu își
exprimă clar intenția de a nu mai deveni parte).
22
N.C.I.
La nivel internațional se identifica procedura semnării simultane sau succesive a unor tratate multilaterale, în mai
multe locații desemnate prin tratat.
 Semnătura amânată
o pare în situația în care un stat a participat la elaborarea textului unui tratat, dar nu poate să-l aceepte
imediat, în acest caz, statului care nu semnează imediat îi rămâne deschisă posibilitatea de a semna mai
târziu
o amânată trebuie să fie prevăzută în tratat și, în mod obișnuit, se fixează un termen în care această semnare
este posibilă.
3. Exprimarea consimțământului
 Legislația internă a statelor prevede mijloacele juridice prin care statul își exprimă voința de a fi legat prin tratat
(ratificarea, aprobarea sau acceptarea, aderarea).
 Tratatele supuse ratificării privesc domenii importante, in timp ce tratatele supuse aprobării” sau „acceptării" se
referă în mod frecvent la probleme curente, de rutină.
 Ratificarea tratatelor
o un act deosebit de important, constituind de fapt momentul în care statul înțelege să-și manifeste în mod
deplin și irevocabil hotărârea de a se considera angajat juridic prin prevederile tratatului.
o de regulă, prin simpla participare la negocierea și semnarea unui tratat, statele nu se consideră obligate,
din punct de vedere juridic, de dispozițiile acestuia.
o Angajarea definitivă presupune intervenția unui act intern, prin intermediul căruia organele special
abilitate ale statului - de obicei parlamentele naționale - analizează dispozițiile tratatului și decid asupra
angajării statului. Acest act constituie ratificarea tratatului
o ratificarea tratatelor de către parlament este în prezent, mijlocul principal prin care organul legislativ
controlează exercitarea de către executiv a dreptului de a negocia tratatele internationale.
 Aprobarea sau acceptarea
 a apărut ca o alternativă mai simplă la ratificarea tratatelor
 pe această cale se realizează o examinare rapidă a dispozițiilor unor tratate și se evită procedura mai lungă și
complicată a ratificării de către parlamentele naționale.
 procedura aprobării sau a acceptării este de competența guvernelor.
 Aderarea la tratate
 o modalitate de exprimare a consimțământului statelor, aplicabilă numai tratatelor multilaterale care poate să
intervină în cazul în care un stat nu a participat la negocierea și semnarea tratatului, dar decide ulterior să devină
parte la acesta. Un stat poate să adere la un tratat doar dacă această modalitate este prevăzută în mod expres în
textul acestuia.
 Consimțământul poate fi exprimat prin semnare. De regulă, semnarea tratatului are ca efect autenticitatea textului
stabilit prin negocieri.
INTRAREA ÎN VIGOARE ȘI ÎNREGISTRAREA TRATATELOR
 Intrarea în vigoare a tratatelor
o coincide cu momentul de la care acel tratat produce efecte juridice față de statele părți
o potrivit practicii internaționale, se cunosc diferite metode de a stabili data intrării în vigoare a tratatelor
 data prevăzută în textul tratatului sau într-un acord separat
 momentul semnării, în cazul tratatelor nesupuse ratificării
 momentul schimbului instrumentelor de ratificare, în cazul tratatelor bilaterale
 momentul primirii de către depozitar al ultimului instrument de ratificare în cazul tratatelor
multilaterale
 momentul în care un număr determinat de state au depus documentele de ratificare.
 În cazul tratatelor bilaterale, data intrării în vigoare o reprezintă momentul schimbării instrumentelor de ratificare
sau al notificării actului de aprobare sau acceptare. Documentele prin care statele își comunică îndeplinirea
procedurilor interne de exprimare a consimțământului sunt denumite instrumente de ratificare sau de aderare.
 Data intrării în vigoare a tratatelor multilaterale se stabilește în funcție de acumularea unui număr minim,
prestabilit prin dispozițiile tratatului, de instrumente de ratificare.

 Înregistrarea tratatelor
23
N.C.I.
 În cadrul ONU există obligativitatea înregistrării tratatelor internaționale, dar doar sub aspectul publicității și
opozabilitatii fata de terți. Dacă nu se realizează înregistrarea, atunci tratatul nu mai poate fi invocat la nevoie în
fața organelor principale ale ONU. (Neînregistrarea nu implica afectarea forței lor juridice obligatorii).
REZERVELE LA TRATATE
 Rezerva
o declarație unilaterală și expresă, indiferent de cum este redactată sau denumită, făcută de către un stat,
devenind parte la un anumit tratat, prin care acesta precizează că el înțelege să excludă o anumită
prevedere a tratatului în ceea ce priveste obligativitatea față de el, să nu accepte anumite obligatii, să
modifice unele stipulații sau să atribuie un sens deosebit unor dispoziții conținute de acest tratat.
 Rezerve se pot formula numai în cazul tratatelor multilaterale deoarece, în cazul tratatelor bilaterale, formularea
unor rezerve ar echivala cu refuzul textului tratatului în forma existentă și cu propuneri pentru redeschiderea
negocierilor.
 Rezerva este atât un act unilateral, emanând din voința unui stat contractant, cât și un act consensual în măsura în
care este acceptată de unele sau de toate părțile la tratat. Tratatul international, la care s-au făcut rezerve, se aplică
în întregime între părțile contractante care n-au făcut rezerve.
 Condiții de valabilitate ale rezervelor
Pentru ca o rezerva sa fie admisibila, trebuie să îndeplinească condițiile de formă și fond
 Forma
o pot fi formulate la momentul semnării, al ratificării, al aprobării sau al acceptării aderării
o rezervele să fie exprimate în forma scrisă și să fie notificate celorlalte state- părți la tratat
o neformularea de obiecțiuni față de o rezervă, timp de 12 luni de la comunicarea acesteia, este considerată
ca acceptare tacită
 Fond
o formularea rezervelor să nu fie în mod expres interzisă prin textul tratatului
o să nu se refere la anumite articole din tratat față de care nu e permisă rezerva
o rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul și scopul tratatului.
 Tipuri de rezerve și momentul formulării rezervei
o Un stat poate emite următoarele tipuri de rezerve
 rezerve ratione temporis prin care delimitează aplicarea temporală a tratatului
 rezerve ratione loci privind aplicarea teritorială a tratatului
 rezerve privind dispozitii pe care statul le respinge, le contestă sau le definește într-o manieră
proprie, conform legilor interne.
 În ceea ce privește momentul în care rezerva poate fi formulată, practica distinge:
o rezerva cu prilejul semnării, pe care un stat o face chiar în momentul în care își depune semnătura pe
textul tratatului
o rezerva cu prilejul ratificării, care este făcută în momentul depunerii instrumentelor de ratificare
o rezerva la aderare, care intervine în momentul în care tratatul a devenit definitiv între contractanții
obligatorii.
Efectele rezervelor
 Statele care au formulat obiecțiuni la rezerve au două posibilități:
o fie să accepte ca restul dispozițiilor tratatului, neafectate de rezerve, să se aplice între ele și statul
rezervatar
o fie să refuze, prin obiecțiunile formulate, aplicarea între ele și statul rezervatar a întregului tratat.

In majoritatea cazurilor, rezervele au un caracter tranzitoriu, statele renunțând la acestea pe măsură ce își acordează
legislația națională la normele internaționale.

Diplomația și dreptul diplomatic

 Diplomația
24
N.C.I.
o calea de menținere a unor relații pașnice de cooperare și înțelegere între toate statele cu respectarea
personalității fiecăruia.
o reprezintă o activitate de stat și este realizată de anumite organe speciale create în acest sens.
 Relațiile diplomatice pot fi definite că raporturile politice cu caracter oficial și de continuitate între state stabilite
pe baza acordului de voință reciproc prin misiuni diplomatice permanente pe care statele și le trimit în secolul
dezvoltării colaborării international și apărării intereselor fiecărui stat și al cetățenilor săi pe teritoriul celuilalt stat.
 Dreptul diplomatic
o ramură a dreptului internațional care cuprinde totalitatea normelor juridice care se referă la organizarea
sarcinile și competența organelor pentru relații externe având că obiect diferite aspecte ale activității
diplomatice desfășurate de aceste organe.
 Organele statului pentru relațiile internaționale sunt grupate în 2 categorii și anume:
o organele interne de stat
 Parlamentul
 Șeful statului - cel mai înalt reprezentant la nivel extern
 Guvernul
 Primul ministru - șeful guvernului
 Ministrul Afacerilor Externe
 aparatul central care organizează și conduce direct relațiile externe ale statului.
o organele de stat externe
 Misiunile diplomatice - sunt organe ale statului care asigură desfășurarea adecvată a relațiilor diplomatice și care
aduc la îndeplinire în țară la care sunt acreditate scopurile politice externe a statului trimițător
 Oficiile consulare
 Pentru înființatea unei misiuni diplomatice este necesar sa existe relații diplomatice între cele două state în cauză
și să intervină un acord între ele pentru deschiderea unei misiuni diplomatice.
 În diplomația bilaterală întâlnim următoarele categorii de misiuni diplomatice
o Ambasada
o Nunțiatura apostolică (creată de Sfântul Scaun)
o Legația
o Internunțiatura
o Înaltul comisariat (egal în rang cu ambasada)
o Înaltă reprezentantă

 Personalul misiunii diplomatice

o este numit de statul acreditant care fixează și numărul de persoane
 șeful misiunii
 persoana însărcinată de statul acreditant să acționeze în această calitate, respectiv să
conducă misiunea diplomatică
 membrii personalului misiunii
 personalul diplomatic (doar aceștia au calitatea de diplomați)
 personalul administrativ și tehnic- care aparțin personalului nediplomatic că agenți de
execuție (secretari, arhivari, interpreți - ei se bucura doar de unele imunității și privilegii)
 personalul de serviciu (șofer etc.)
o numirea celorlalți membrii ține de competența internă a statului acreditant, dar trebuie sa fie acceptată și
de statul acreditat în sensul că statul poate să se pronunțe cu privire la numirea unui agent diplomatic, sa
refuze primirea lui sau să ceară retragerea lui în urma modificării de către statul acreditat, a trimiterii lui la
misiunea respectivă.
o statul trimițător (acreditant) este obligat să trimită o notificare statului care primește în legătură cu
personalul diplomatic. Statul acreditant este obligat să răspundă și poate să ceară informații suplimentare
sau să refuze.
o Funcțiile personalului misiunii diplomatice pot înceta
 ca rezultat al procesului firesc de înnoire periodică a personalului
 datorită voinței statului acreditant, ori a statului acreditar, fie ca urmare a altor împrejurări.
 statul acreditar poate pune capăt funcțiilor unui agent diplomatic, declarându-l ,,persona
non grata" sau refuzând să-l mai accepte ca agent diplomatic
25
N.C.I.
Inviolabilitățile, imunitățile și privilegiile diplomatice
 Inviolabilitățile diplomatice
o constau în ocrotirea prin anumite interdicții și măsuri de către statul ACREDITAR a personalului
diplomatic, localului, activei și altor bunuri ale misiunii diplomatice împotriva oricăror pericole,
amenințări sau presiuni care s-ar putea exercita asupra lor în scopul influențării activității diplomatice.
 Imunitățile
o reprezintă exceptarea persoanelor care exercită o activitate diplomatică și a bunurilor acestora de la
jurisdicția penală, civilă și administrativă a statului pe teritoriul căruia se află, precum și exceptarea de la
jurisdicția de executare.
 Privilegiile
o constau în anumite avantaje acordate agenților și reprezentanțelor diplomatice ( scutirea de a plăti
impozite, taxe vamale, dreptul a folosi alte mijloace de comunicare)
o Inviolabilitățile misiunii diplomatice
o presupune atât obligația statului ACREDITAR de a se abține de la orice acțiune diplomatică de
constrângere a acesteia, cât și obligația de a acorda o protecție specială, materială și juridică agentului
diplomatic, dar și al celorlalte persoane care beneficiază de această imunitate.
o Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice
 se referă atât la localurile misiunii cât și la reședințele agenților diplomatici.
 autoritățile statului ACREDITAR au obligația de a nu permite funcționarilor lor sa pătrundă în
aceste clădiri fără aprobarea șefului misiunilor diplomatice și de a lua măsuri pentru a proteja
localurile misiunii împotriva pătrunderii sau a producerii de daune din partea unor persoane
particulare.
o Inviolabilitatea arhivei misiunii diplomatice
 Arhiva diplomatică- totalitatea documentelor și registrelor referitoare la misiune precum și
mobilierul destinat să le protejeze sau sa le păstreze.
 Arhivele sunt inviolabile ,,in orice timp și în orice lor s-ar afla”.
 În caz de necesitate, misiunea diplomatică este cea care decide soarta arhivei. Daca nu poate să o
ridice sau sa o transfere într-un loc sigur poate să o încredințeze cuiva sau chiar sa o distrugă.
o Inviolabilitatea corespondenței diplomatice:
 statul ACREDITAR are obligația de a permite și de a proteja libertatea de comunicare în orice
scopuri oficiale a misiunii diplomatice.
 Misiunea diplomatică are dreptul de a folosi curieri diplomatici și mesaje în cod sau cifrate.
 Misiunea diplomatică poate instala și utiliza un post de radio emisie, dar numai cu
consimțământul statului acreditar.
 Corespondența oficiala a misiunii diplomatice este inviolabilă. Valiza diplomatică nu trebuie sa
fie nici deschisă, nici reținută.
 Coletele care compun valiza diplomatică trebuie sa poarte semne exterioare vizibile ale
caracterului lor și nu pot cuprinde decât documente diplomatice sau obiecte de uz oficial.
 Curierul diplomatic care trebuie sa fie purtător al unui document oficial care atestă calitatea sa și
care precizează numărul de colete care constituie misiunea diplomatică, se bucura de
inviolabilitatea persoanei și nu poate fi arestat sau deținut.
o Inviolabilitatea personalului diplomatic
 Potrivit Convenției de la Viena din 1961, persoana agentului diplomatic este inviolabilă.
 El nu poate fi supus niciunei forme de arest iar statul pe teritoriul căruia se află este obligat să ia
toate măsurile pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei libertății sau demnității sale.
 Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic are un caracter absolut

Imunitatea de jurisdicție
o Tratamentul special acordat misiunilor diplomatice și membrilor acestora și care presupune scoaterea lor de sub
acțiunea legilor statului acreditar, punerea la adăpost de sancțiunile legale
a) Imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice
26
N.C.I.
Problema imunității misiunii diplomatice se poate pune numai în legătură cu jurisdicția civilă, administrativă și cu
măsurile de executare care rezultă din acestea. Nu se pune în ceea ce privește jurisdicția penală. Există o practică
generală ca statul să acorde agentului diplomatic imunitatea de jurisdicție pentru faptele săvârșite pe teritoriul statului
acreditar.
b) Imunitatea de jurisdicție a personalului diplomatic
Imunitatea de jurisdicție este reglementată în Convenția de la Viena- „agentul diplomatic se bucură de imunitate de
jurisdicție penală a statului acreditar”. El se bucură de asemenea de imunitate de jurisdicție civilă și administrativă.
Sfera persoanelor care beneficiază de imunitate vizează: șeful de misiune și ceilalți membri ai personalului diplomatic
(consilieri, secretari, atașați) notificați ca atare la Ministerul de Externe și înscriși în Lista corpului diplomatic, precum
și membrii lor de familie, membrii personalului administrativ și tehnic și ai personalului de serviciu, personalul care se
găsește în serviciul personal al șefului de misiune.

1. Imunitatea de jurisdicție penală

Agentul diplomatic este exceptat de la jurisdicția penală a statului acreditar. Ca atare, el nu poate fi urmărit în fața
instanțelor penale ale statului acreditar și nici să fie anchetat de vreo autoritate judiciară a acestuia. Agentul diplomatic
nu este obligat să depună mărturie ca martor.
Această imunitate este cea mai completă și este absolută, aplicându-se atât pentru actele oficiale ale diplomatului cât și
pentru actele sale particulare. Totuși, în împrejurări speciale (de exemplu în situația în care agentul diplomatic este
singurul martor al unui accident de circulație și ca atare de mărturia acestuia depinde libertatea unei persoane), s-ar
putea renunța la o astfel de imunitate. Această renunțare are caracter limitativ și ea trebuie să fie întotdeauna expresă.
Dacă un agent diplomatic comite o infracțiune gravă, statul acreditar poate să declare diplomatul care se face vinovat
de încălcarea legilor sale persona non grata" și să ceară rechemarea lui de către statul acreditant, iar în unele cazuri
chiar să-l expulzeze, dar nu îl poate trimite în judecată.
2. Imunitatea de jurisdicție administrativă
 Se aplică în special în cazul săvârșirii unor contravenții. Agentul diplomatic nu poate fi sancționat cu amendă.
 Autoritățile statului de reședință pot trimite șefului misiunii o notă pe cale diplomatică prin care i se aduce la
cunoștință fapta comisă, solicitând ca pe viitor să fie respectate dispozițiile legale. În cazul săvârșirii unor
contravenții repetate, spre exemplu la regulile de circulație, se poate ridica permisul de conducere sa cererea de
rechemare a diplomatului, măsuri ce trebuie însă luate fără a-i afecta acestuia imunitatea sau inviolabilitatea
personală.
3. Imunitatea de jurisdicție civilă
 Imunitatea de jurisdicție civilă înseamnă neadmiterea ca un diplomat să fie acționat în fața unui tribunal al statului
acreditar pentru cauze de drept civil. De asemenea, ea presupune că diplomatul nu este obligat să depună ca
martor într-un proces civil.
 Imunitatea de jurisdicție civilă are numai un caracter procedural, nu material. Imunitatea de jurisdicție civilă se
referă la toate actele agentului diplomatic atât cele oficiale cât și cele private.
 Convenția de la Viena, stabilește și unele excepții. Aceste excepții sunt:
o în cazul unei acțiuni reale privind un imobil proprietate particulară a agentului diplomatic, situat pe teritoriul
statului acreditar
o în cazul unei acțiuni privind o succesiune în care agentul diplomatic figurează cu titlu particular ca executor
testamentar, administrator, moștenitor sau legatar
o în cazul unei acțiuni privind o activitate profesională sau comercială executată de agentul diplomatic în statul
acreditar, în afara funcțiilor sale oficiale
o atunci când diplomatul intentează o acțiune în justiție în fața instanțelor locale.
 Statul acreditant poate să renunțe la imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici . Este dreptul său suveran
deoarece imunitatea de jurisdicție a fost acordată agentului diplomatic nu în interes personal, ci în beneficiul
statului acreditant. Renunțarea la imunitatea de jurisdicție să fie întotdeauna expresă.
27
N.C.I.
 Agentul diplomatic însuși poate renunța la imunitatea sa de jurisdicție civilă și să accepte jurisdicția statului
acreditar. Această renunțare trebuie să fie expresă și admisă de către statul acreditant
Imunitatea de executare
 În strânsă legătură cu imunitatea de jurisdicție, trebuie analizată și imunitatea de executare. Ea este distinctă, ca
instituție juridică, de imunitatea de jurisdicție.
 Prin imunitate de executare se înțelege faptul că bunurile pe care le posedă agentul diplomatic nu pot face obiectul
niciunei măsuri de sechestrare judiciară sau administrativă.
 Dacă un agent diplomatic a pierdut într-o acțiune în care renunțase la imunitatea de jurisdicție (hotărârea dându-se
împotriva lui), nu pot fi luate măsuri decât dacă el renunță și la imunitatea de executare.
 Imunitatea de executare nu va putea fi invocată în cazurile care constituie excepții de la imunitatea de jurisdictie.