2.

Evoluţia dreptului internaţional public

Dreptul internaţional apare în perioada formării primelor state.
Factorii ce au dus la apariţia dreptului internaţional:
- necesitatea existenţei relaţiilor interstatale;
- divizarea internaţională a muncii;
- unirea eforturilor statelor pentru soluţionarea problemelor comune de ordin
politic, economic, militar, etc;
- situaţia demografică în unele regiuni ale globului;
- nivelul de dezvoltare a agriculturii, industriei, religiei, culturii, potenţialului
militar etc.
Dreptul internaţional în antichitate mil. 4 î.e.n. – anul 476 e. n.
Această perioadă corespunde orânduirii sclavagiste, aparând primele norme
juridice internaţionale.
Trăsăturile acestor norme:
1. reflectarea lor în tratate şi cutumă
2. caracterul religios
3. regionalitatea
4. cutuma – izvor principal de drept de drept internaţional.
Dreptul internaţional în Evul Mediu 476 –1648.
Perioada corespunde orânduirii feudale.
Trăsăturile acestei perioade:
- caracterul regional al normelor juridice
- norma cutumiară – izvor principal de drept
- influienţa considerabilă a bisericii în procesul de formare a normelor de drept
internaţional.

Dreptul internaţional clasic 1648 – 1945

Perioada este marcată de Revoluţia franceză (1789)care afirmă
inalienabilitatea suveranităţii naţiunii, dreptul fiecărei naţiuni de a se organiza
şi de a-şi schimba forma de guvernare.
Declaraţia de independenţă a S.U.A.(1776) care pentru prima dată a
afirmat dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta.
Apoi a urmat Congresul de la Viena(1815), Congresul de la Paris (1856)
care a codificat pentru prima dată dreptul mării, Convenţiile de la Haga (1899)
(1907) privind mijloacele paşnice de soluţionare a diferendelor.
În această perioadă se creează primele organizaţii internaţionale ca:
Uniunea Poştală Generală (1874), Uniunea pentru protecţia proprietăţii literale
şi artistice (1884).
Dreptul internaţional contemporan începând cu anul 1945 se
caracterizează prin dezvoltarea comerţului internaţional şi a comunicaţiilor pe
mare şi totodată au reclamat asigurarea căilor de comunicaţie mondială prin
care s-au încheiat convenţii potrivit cărora canalul Suiez şi Panama au fost
neutralizate paralel cu dezvoltarea dreptului internaţional.
La începutul sec. XX se încheie o serie de tratate de pace şi apar noi
state independente.
Se formează Liga Naţiunilor ca organizaţie internaţională cu caracter
general care asigură pacea şi respectarea dreptului internaţional.
După cel de al doilea război mondial se formează O.N.U. şi în actul său
de bază sunt menţionate pe larg regulile de drept internaţional.
Între dreptul internaţional şi politica externă a statelor există un raport de
interacţiune complexă, dreptul internaţional constituind un mijloc de
influenţare a politicii externe, care trebuie să fie în concordanţă cu principiile şi
normele de drept internaţional.
Dreptul internaţional acţionează ca un factor de influenţare şi orientare
a politicii externe a statelor în direcţia realizării unor obiective şi valori stabilite
în comun, iar politica externă a diferitor state tinde, dincolo de respectarea
dreptului internaţional, să-i modifice s-au să-i completeze normele atunci când
acestea sunt insuficiente pentru soluţionarea problemelor puse de viaţa
internaţională, ori nu mai corespund preocupărilor sau intereselor unor state.
În cadrul politicii externe, statele mai puternice tind ca în procesul de
elaborare şi de aplicare a unor norme de drept internaţional să orienteze acest
proces în direcţia convenabilă lor, să încerce să influenţeze şi celelalte state în
sensul dorit de ele.
În manifestările de politică a statelor se realizează procesul de formare a
voinţei comune, a consensului, asupra reglementărilor raporturilor
internaţionale într-un anumit mod conform cu interesele lor.
Interesul este un factor dinamic în procesul de formare a normelor dreptului
internaţional.
În măsura în care o anumită reglementare a anumitor relaţii internaţionale
prezintă interes pentru un stat s-au pentru mai multe, acesta sau acestea vor
participa la editarea normelor respective de drept internaţional.
De asemenea, intră în sfera de reglementare a normelor dreptului
internaţional public relaţiile ce se stabilesc între state şi organizaţiile
internaţionale, precum şi între acestea din urmă.
 Raporturile care constituie obiect de reglementare a normelor dreptului
internaţional în mod firesc, pot apărea în domenii diferite, politic, economic,
tehnico-ştiinţific, social, umanitar, cultural etc.
Trebuie de subliniat că obiect de reglementare a dreptului internaţional îl
constituie relaţiile între toate statele şi toate subiecte de drept internaţional,
indiferent de zona geografică, de orânduirea socială, deoarece normele sale
universal valabile sunt aplicabile tuturor subiectelor de drept internaţional.

Trăsăturile specifice ale dreptului internaţional public

Trăsăturile specifice ale dreptului internaţional faţă de dreptul intern se referă
la:
1. Obiectul de reglementare al dreptului internaţional îl formează numai acele
relaţii în care statele apar ca purtătoare ale puterii de stat în procesul
coexistenţei, conlucrării şi cooperării dintre state în vederea realizării unor
scopuri comune.
2. Elaborarea normelor dreptului internaţional. În dreptul intern edictarea
normelor juridice, a legilor şi altor acte normative se face de puterea legislativă
- de către parlament. Legile edictate de acesta sunt obligatorii pe tot teritoriul
statului şi pentru toate subiectele de drept – persoane fizice şi juridice –
cuprinse în ordinea juridică internă a acelui stat. În dreptul internaţional public
nu există organe superioare statelor cu atribuţii legislative. La procesul de
creare a normelor dreptului internaţional i-au parte aceleaşi state sau grupări
de state care devin apoi destinatarele normelor pe care ele le-au elaborat.

Deşi sistemele de asigurare a aplicării dreptului internaţional nu sunt tot atât

de bine structurate şi ierarhizate ca în dreptul intern, nu se poate afirma că
normele dreptului internaţional nu se aplică.
Realizarea în planul relaţiilor internaţionale a prevederilor tratatelor şi a
celorlalte norme ale relaţiilor juridice dintre state se asigură, în primul rând,
prin garanţia statelor însăşi care le-au edictat sau care le-au acceptat şi care s-
au angajat să le respecte şi să le pună în aplicare.
5. Izvoarele dreptului internaţional. Dacă în dreptul intern principalele izvoare
sunt legea şi actul normativ subordonat legii (în unele sisteme de drept –
precedentul judiciar), atunci în dreptul internaţional principalele izvoare sunt
tratatele internaţionale şi cutuma.