Cuprins

Introducere
Capitolul I Evoluția și formele Asistenței juridice penale internaționale.
1. Apariția si evoluția istorica a instituției asistentei juridice- penale internaționale
2. Formele asistentei juridico- penale internaționale
2.1 Forme de asistență cu caracter informativ
2.2 Forme de asistență cu caracter procesual
Capitolul II Asistenta juridica internaționala in materie penala – prevederile Cadrul normativ
internațional regional și național
1. Scopul si principiile asistentei juridice internaționale in materie penala
2. Tratatele internaționale și regionale în materie penală
3. Prevederile naționale
Capitolul III Cooperarea Republicii Moldova în domeniul asistenței juridico- penale
internaționale
1. Analiza Cazurilor în materie penală la care R.M. a făcut parte
2. Cooperarea cu organizațiile internaționale speciale
3. Practica CEDO
Concluzie
Bibliografie
 CAPITOLUL I PREMISELE APARIȚIEI ASISTENȚEI JURIDICE
INTERNAȚIONALE
1. Apariția si evoluția istorica a instituției asistentei juridice- penale internaționale
Asistența juridico- penală internațională a apărut ca urmare a înființării comerțului
între diferite state sau așa spusele teritorii daca e să ne referim la primele perioade a
apariției sale, deoarece de fapt necesitatea apariției unei instituții de asistență în materie
penală pe plan internațional ia naștere în momentul în care două sau mai multe state
colaborează pentru a spori economia lor astfel crescând premisele apariției infracțiunilor de
ordin internațional și ca urmare stabilind o necesitate pentru nașterea așa spusei asistențe
juridice în materie penală.
Dacă e să stabilim perioada exactă a apariției acestui drept, putem vorbi la infinit
fiindcă de fapt el a luat naștere în momentul dezvoltării primelor state și din cauza
respectivă nu putem stabili o perioadă fixă. După autorul L. Oppenheim (1858-1919) dreptul
internațional este „un produs al civilizației creștine care există de 400 de ani” putem raporta
afirmația respectivă și la apariția asistenței juridice internaționale penale fiindcă sunt strâns
legate între ele, totuși, considerăm că norme de drept internațional au existat mult mai
înainte fiindcă entitățile statale au apărut cu mii de ani înainte. Putem spune că pe atunci nu
existau însăși norme legale consacrate la nivel internațional dar normele apăreau sub forme
de cutume care, cu timpul, eu evoluat în ceea ce avem astăzi: tratate, convenții, etc.
Din punct de vedere istoric, dreptul internațional a apărut o dată cu statele și cu
apariția raporturilor dintre ele, iar conținutul și structura sa, au evoluat, purtând amprenta
sistemelor socio-politice care s-au succedat, dea lungul istoriei 1.
Putem însă stabili cu certitudine faptul că deși spunem cu siguranță că dreptul
internațional a apărut cu mii de ani înainte, asistența juridică penală a apărut mult timp
după ea, fiindcă principala cauză a apariției dreptului internațional a fost prosperitatea
economică a tuturor statelor dar ulterior apariției acestei cooperări au fost depistate mai
multe încercări de a ocoli normele „cinstite” de a promova comerțul și de a recurge la
infracțiuni pentru a avea posibilitatea de a agonisi o avere pe cale „ilegală”. Astfel putem
deduce faptul că pentru a stabili o pedeapsă pentru actele ilegale comise pe plan
internațional, trebuia să existe o cooperare internațională de diferit gen, prin urmare era
necesară apariția normelor de drept internațional pentru ca ulterior aceste norme să fie
încălcate și să apară alte norme de pedeapsă a persoanelor care le-au încălcat care ulterior
să fie încadrate într-un sistem de cooperare juridico-penală pe plan internațional.
După cele spuse anterior putem atenționa la faptul că însăși norme de drept penal
au fost create în perioada antică a dezvoltării omenirii, astfel „În epoca prestatală relațiile
sociale erau reglementate prin norme de conduită fără caracter juridic, norme respectate de
bunăvoie de către membrii societății. Informațiile care ne-au rămas de la istoricii antichității
se referă, fără strictă precizie, la tracii, sciții, sau celții care trăiau pe teritoriul țării noastre și

1
Popescu D., Năstase A., Drept internațional public, București, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., 1997,
p.14.
care aveau obiceiuri comune. Unele dintre aceste obiceiuri au supraviețuit, sub anumite
aspecte, și în societatea feudală”2 .
În operele lui Ovidiu se menționează că sancționarea faptelor penale la geto-daci
inițial urmărea scopul răzbunării sângelui. Cu timpul însă, statul a interzis răzbunarea,
tinzând să treacă în competența sa împărțirea justiției. Pe timpurile respective se cunoștea și
pedeapsa cu moartea, căreia erau supuși pentru adulter, omor și acuzații false.
Statalitatea și dreptul statelor din orient erau la etapa când o mare importanță o
aveau obiceiurile sau mai bine spus cutuma și erau strâns legate de concepțiile religioase și
mistice ale popoarelor. Astfel, dreptul statelor din occident s-a dezvoltat prin apariția legilor,
care permiteau o parte din cutume, iar cealaltă parte le condamnau. Ulterior prin apariția
statelor au apărut și normele juridice care înlocuiau obiceiurile. Se spune că vechii autori
menționau apariția unor legi emise de autoritatea de stat și se spunea că autorii acestor legi
pretindeau la faptul că erau inspirați de zei. Aceste legi au fost transmise din generație în
generație și s-au păstrat până în secolul VI d.Hr. Prin legile respective au fost introduse
norme de drept noi care cuprindeau porunci ale regelui. Astfel cu încetul popoarele au
început să-și dezvolte dreptul intern ca ulterior să apară dreptul internațional și în vigoare să
aibă valoare normele de drept internațional.
Dacă e să ne referim la evoluția asistenței juridice internaționale în materie penală,
putem stabili că premisele apariției au avut loc încă în perioada de după al 2-lea război
mondial, odată cu sancționarea penală a criminalilor de război și a celor ce au săvârșit crime
împotriva păcii și a securității internaționale prin declanșarea acestui război. Totuși
manifestăm ideea că elementele de răspundere internațională penală au apărut mult mai
înainte de epoca modernă. „Primele norme de drept internațional penal au fost legate de
modalitatea de a promova un război, fiindcă din antichitate existau norme de purtare a
războiului, conform cărora erau sancționate excesele comise de către trupele de invazie
asupra persoanelor particulare și a bunurilor acestora” 3. Putem observa că încă pe timpuri
erau reglementate unele fapte ce constau în ducerea războiului.
Chiar și renumitul Hugo Grotius (1583-1645), care este considerat părintele științei
dreptului internațional public, spune că „Orice ființă umană are drepturi fundamentale și
încălcare prin forță a acestor drepturi constituie o crimă” 4. Conform acestei afirmări, Grotius
promovează ideea unei răspunderi individuale în dreptul internațional la începutul
dezvoltării dreptului penal internațional. Se are în vedere pedepsirea persoanelor ce au
comis o infracțiune pe teritoriul altui stat decât cel de baștină.
Răspunderea internațională penală capătă un contur pentru prima dată în SUA unde
era prevăzut că „orice persoană ce rănește în mod intenționat inamicul redus deja la
neputință, îl omoară sau ordonă să fie ucis, s-au încurajează soldații să-l omoare, va fi

2
Botnaru S., Șavga A., Grosu V., Grama M., Drept Penal. Partea Generală, Chișinău, Editura Cartier S.R.L., 2006,
p.30.
3
Crețu Vasile, Drept Internațional Penal, Ed. „Tempus România”, București, 1996, p.12.
4
Malaurie P., Antologia gândirii juridice., Ed. Humanitas, București, 1997, p.99.
executat, dacă culpabilitatea sa este demonstrată, fie că aparține armatei Statelor Unite, fie
că este un inamic capturat după comiterea crimei”5.
După primul război mondial, au fost create mai multe tratate de pace și convenții, o
deosebită atenție o are tratatul de la Versailles din 1919 care a prevăzut înființarea unui
tribunal internațional care a avut ca scop judecarea fostului împărat al Germaniei, Wilhelm
al II-lea de Hohenzollern. Totuși dispozițiile tratatului nu au fost aplicate în totalitate dar el
reprezintă o importanță deosebită în dezvoltarea dreptului penal internațional, astfel apare
noțiunea legală a crimei de război și este prima oară când un șef al statului este făcut
răspunzător pentru încălcarea normelor internaționale.
În perioada dintre cele două războaie mondiale au avut loc o multitudine de
schimbări și apariții unor noi norme internaționale în materie penală, la fel și apariția unor
noi convenții cu privire la infracțiunile internaționale. „În 1925 a fost adoptat la Geneva
Protocolul privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare și a
armelor bacteriologice; în 1928 s-a semnat Pactul Briand-Kellogg prin care s-a interzis
războiul ca mijloc al politicii internaționale; în 1929 a fost adoptată la Geneva o nouă
convenție „pentru ameliorarea soartei răniților și bolnavilor din armatele în companie” care
prevedea ideea pedepsirii celor ce violează prevederile convenției” 6.
După cel de-al doilea război mondial a fost creată Organizația Națiunilor Unite(1945),
în continuare ONU care avea drept scop menținerea păcii pe plan internațional. A fost
creată organizația respectivă din motivul eșecului Ligii Națiunilor(1919) care avea scop
asemănător dar care nu a putut stopa conflictul și opri declanșarea celui de-al doilea război
mondial. Putem menționa că „dreptul internațional penal s-a conturat în legătură cu cerința
respectării legilor de purtare a războiului și a respectării tratatelor internaționale și a
necesității pedepsirii persoanelor vinovate de încălcarea lor în calitate de organe de stat sau
de particulari”7.
Este important de menționat despre tribunalele internaționale militare care au fost
născute cu scopul de a pedepsi foștii criminali ai războiului și anume celui de-al doilea război
mondial. Tribunalul cel mai renumit este cel de la Nurnberg care era compus conform
Statutului tribunalului internațional, semnat la Londra la 8 august 1945 și care reglementa
pedepsirea principalilor criminali de război. La fel a fost creat și Tribunalul Militar
Internațional de la Tokyo, pentru a judeca principalii criminali de război din Asia. Putem
stabili un caracter internațional în faptul creării și judecării criminalilor de război în ambele
cazuri fiindcă judecătorii erau desemnați de cele patru puteri câștigătoare care la rândul lor
reprezentau justiția în numele tuturor țărilor aliate.
Crimele pentru care erau judecați criminalii de război erau crime contra păcii, crime
contra umanității și crime de război. Era prevăzut în art. 27 din Statutul Tribunalului Militar
internațional de la Nurnberg faptul că judecătorii erau liberi să se pronunțe după
convingerea lor chiar și pedeapsa cu moarte sau orice altă pedeapsă pe care o considerau
justă. Aceste fapte au dus la mai multe divergențe pe arena internațională fiindcă au fost
5
Instrucțiunile Francis Lieber, art. 71
6
Buruian A., Balan O,. Serbenco E., Drept Internațional Public, Chișinău, 2005, p.528.
7
Marțian Niciu, Drept internațional public. Ed. Chemarea Iași, 1993, p.140.
supuși executării 12 acuzați ceea cea a trezit multe întrebări una din care fiind: oare am
procedat corect? Prin faptul respectiv putem deduce că marile puteri au ajuns la o concluzie
greșită deoarece condamnarea la moarte nu ar trebui să fie acceptată de statele din zilele
noastre mai ales de statele ce dețin supremația î lume. În urma acestor tribunale era pusă
întrebarea de a realiza un cod penal internațional care nu va permite repetarea unor astfel de
evenimente. Sarcina realizării acestui cod i-a revenit ONU fiindcă această organizație a
înființat mai multe proiecte care își lasă amprente până și în zilele noastre cum ar fi: Proiectul
de statul al unei jurisdicții internaționale penale din 1953; Convenția cu privire la prevenire și
reprimarea genocidului din 1948; Declarația universală a drepturilor omului din 1948;
Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor contra umanității din
1969; Convenția pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor din 1970; etc. Așadar
putem conchide că dreptul internațional penal are multe în comun cu asistența juridică
internațională în materie penală fiindcă pentru a exista e nevoie să fie dreptul internațional
penal deoarece ele sunt interdependente și într-o anumită măsură când vorbim despre dreptul
internațional penal, ne referim și la asistența juridică penală internațională.
Odată ce vorbim despre apariția și evoluția istorică, ar fi logic să ne referim la o
definire generală a conceptului de asistență juridică internațională în materie penală
înseamnă „colaborarea unui stat, numit „stat solicitant” cu un alt stat, numit „stat solicitat”,
prin autoritățile competente, stabilite de fiecare stat în parte, conform Tratatului bilateral, ori
în baza tratatului internațional (multilateral), la care au aderat ambele state, ori pe bază de
reciprocitate, printr-o cerere numită „cerere de asistență juridică”, pentru a acorda ajutor, în
cadrul unui proces penal, la soluționarea cauzei penale sau la executarea unei hotărâri
judecătorești”8.
Principalele izvoare internaționale ale asistenței juridice internaționale în materie
penală sunt: Convenția europeană de asistență juridică în materie penală din 20.03.1959,
semnată la Strasbourg, ulterior a avut loc completarea cu două protocoale adiționale la
17.03.1978 și la 08.11.2001; Convenția europeană de extrădare, adoptată la Strasbourg la
13.12.1957 cu protocolul adițional din 15.10.1975 și al doilea protocol adițional, semnat la
Strasbourg la 17.03.1978; Convenția cu privire la asistența juridică și raporturile juridice în
materie civilă, familială și penală semnată la Minsk la 22.01.1993 (Convenția CSI ),
protocolul adițional din 22.01.1993; Convenția europeană asupra transferării persoanelor
condamnate, adoptată la Strasbourg la 21.03.1983, cu protocolul adițional din 18.12.1987;
Convenția europeană cu privire la transmiterea procedurilor penale, adoptată la Strasbourg la
15.05.1972; Convenția privind valoarea internațională a hotărârilor represive, încheiată la
Haga la 28.05.1970; Convenția europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și
confiscarea produselor infracțiunii, încheiată la Strasbourg la 08.11.1990; Convenția penală
privind corupția, adoptată la Strasbourg la 27.01.1999; Convenția europeană privind
reprimarea terorismului 21.01.1977 cu protocolul adițional din 15.05.2003; Convenția
Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane din 16.05.2005.
Prin izvoarele internaționale la nivel de ONU există următoarele instrumente de
acordare a asistenței juridice internaționale în materie penală: Convenția Națiunilor unite
împotriva corupției, adoptată la New York din 31.10.2003; Convenția Națiunilor Unite
împotriva criminalității transnaționale organizate din 15.11.2000; Protocolul adițional la
8
Capcelea S., Gurschi C., Nani L., Nicolaev G., Rotundu D., Asistența judiciară internațională în materie penală,
Ed. Tipografia Centrală, Chișinău 2012, p.8.
Convenția ONU din 15.11.2000 privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de
persoane; Protocolul adițional la Convenția ONU din 15.11.2000 împotriva traficului ilegal
de imigranți pe cale terestră, a aerului și pe mare; Convenția ONU privind suprimarea
finanțării terorismului din 09.12.1999; Convenția Națiunilor Unite împotriva traficului ilicit
de stupefiante și substanțe psihotrope din 20.12.1988.

2. Formele asistenței juridico-penale

Este important de vorbit despre formele asistenței juridice penale pentru a clasifica și a
pune pe rafturi modalitățile de colaborare între state. Vorbind despre tendința statelor de a se
schimba și anume de a progresa, revenim la ideea că cooperarea dintre state se intensifică pe
mai multe planuri și anume politic, social, cultural, juridic. Pentru a menține pacea între state
este necesar ca ele să poată colabora liber fără a avea vre-un interes ascuns în această
cooperare. Vorbind despre cooperare în primul rând ne referim la cooperarea în materie
penală pentru a nu ne abate de la temă. Conform doctrinei „noțiunea de asistență juridică
internațională îmbracă două accepțiuni: o accepțiune mai restrânsă, așa-numita asistență
juridică cu caracter judiciar (in foro), prin care se înțelege asistența pe care organele judiciare
din diferite state și-o acordă în cursul procesului penal și care se manifestă în mod obișnuit în
efectuarea sau în trimiterea actelor procedurale devenite necesare în cadrul acelui proces, și o
accepțiune mai largă, prin care se înțelege asistența oferită în general în cadrul luptei
împotriva infracționalității (in et extra foro)”9. Putem desprinde din această idee că realizarea
asistenței juridice internaționale în materie penală poate îmbrăca diferite forme, deci sursele
formelor respective sunt: tratatele și convențiile, declarațiile de reciprocitate bilaterale și
legile interne ale diferitor state. De aici putem deosebi formele de asistența juridică eventual
acceptabile și forme consacrate. La rândul lor, cele consacrate se clasifică în:
 Forme cu caracter informativ
 Forme cu caracter procesual
Dacă e să ne referim la formele de asistență juridică eventual acceptabile, putem
desprinde că ele funcționează pe baza sistemului de declarații de reciprocitate. „Această cale
este folosită, de regulă, de statele vecine, care au frontieră comună, încât trecerea lor de către
infractori este posibilă, iar faptele acestora privesc ambele teritorii”10. Se desprinde ideea că
statele își acordă asistență reciprocă pentru a urmări soluționarea faptului infracțional și a
depista care sunt motivele, etc. Această misiune îi revine Interpolului care asigură
colaborarea dintre organele de poliție judiciară dintre diferite state. Pe scurt vorbind, sunt
doar câteva exemple de forme de asistență eventual acceptabile, statele au libertatea să
folosească orice formă de asistență juridică în lupta eficace contra fenomenului infracțional
respectiv cu respectarea propriilor legi penale și procedurale.

9
Botnaru S., Grama M., Grosu V., Șavga A., Drept Penal partea generală, Ed. Cartier, Chișinău 2006, p.82.
10
Ibidem, p.83.
 2.1 Forma asistenței penale cu caracter informativ

Din formele de asistență juridică penală cu caracter informativ fac parte acele forme care
servesc la realizarea luptei împotriva criminalității în general care îmbracă forma de
transmitere de informații pentru a preveni în general actul infracțional. Dacă de vorbit despre
caracterul informativ al asistenței juridice penale, acesta se caracterizează prin procurarea de
informații prin metoda colaborării cum sunt remiterea de copii sau extrase de pe hotărârile
penale, remiterea fițelor de antecedente penale, schimbul internațional de informații privind o
serie de probleme de care sunt interesate statele în lupta comună împotriva criminalității.
Aceste acte au loc în baza unor înțelegeri care îmbracă des forma unor tratate bilaterale sau
convenții.
Dacă am atins ideea cooperării internaționale între state pe baza de convenții, putem
stabili o astfel de aspectul internațional public care îmbracă forma Convenției europene de
asistență juridică în materie penală semnată la Strasbourg la 20.04.1959, pentru R.M. în
vigoare din 05.05.1998 și anume articolul 22 prevede direct schimbul de informații din
cazierul judiciar: „ Fiecare parte contractantă va da Părții interesate informații despre
condamnările penale și despre măsurile ulterioare care privesc pe cetățenii acestei Părți și au
făcut obiectul unei mențiuni în cazierul judiciar. Ministerele de Justiție își vor comunica
aceste informații cel puțin odată pe an. Dacă persoana în cauză este considerată ca resortisant
a două sau mai multe Părți Contractante, informațiile vor fi comunicate fiecărei Părți
interesate, în afară de cazul în care această persoană are naționalitatea Părții pe teritoriul
căreia a fost condamnată”11. Printre alte Convenții de importanță majoră în materia cooperării
internaționale stabilim Convenția privind asistența juridică și raporturile de drept în procesele
civile, familiale și penale din 22.01.1993, Minsk, care este încheiate cu majoritatea fostelor
state CSI și care conține norme penale cu privire la extrădarea în mare parte și alte norme de
ordin procedural ca de exemplu articolul 58 cu privire la cererea de extrădare și articolul 73,
cererea de pornire a urmăririi penale.
Actul de la Minsk, stipulează și obligația Părții solicitate de a comunica Părții solicitante
hotărârea sa definitivă și de a remite copia hotărârii definitive. În ceea ce privește formele de
asistență cu caracter informativ, Convenția menționează și „informarea reciprocă anuală
despre sentințele de învinuire, care au intrat în vigoare; transmiterea amprentelor digitale ale
condamnaților, de care dispun; punerea la dispoziție a informațiilor privind antecedentele
penale ale persoanelor condamnate anterior de către instanțele de judecată”12.
Considerăm totuși că o importanță primordială în materia cooperării internaționale penale
o are Convenția europeană de asistență juridică în materie penală semnată la Strasbourg din
motivul că conține dispoziții care acoperă toată materia penală internațională in ceea ce
privește cooperarea cu statele UE.

11
Convenția europeană de asistență juridică în materie penală, Strasbourg, 20.04.1959, art.22
12
Convenția privind asistența juridică și raporturile de drept în procesele civile, familiale și penale din
22.01.1993, Minsk, art. 74, 75, 78, 79.
 Pe lângă convențiile multilaterale ale Consiliului Europei și ONU la care RM este parte
și, potrivit cărora se poate solicita asistența juridică, de asemenea, țara noastră aplică, în acest
context, și tratatele bilaterale încheiate cu alte state:
 Tratatul între RM și Republica Lituania cu privire la asistența juridică și la raporturile
juridice în materie civilă, familială și penală din 09.02.1993;
 Tratatul între RM și Republica Letonă cu privire la asistența juridică și la raporturile
juridice în materie civilă, familială și penală din 14.04.1993;
 Tratatul între URSS și Republica Socialistă Cehoslovacă privind asistența juridică și
raporturile juridice în materie civilă, familială și penală, din 12.08.1982, tratat pus în
aplicare prin succesiune în raporturi între RM și Republica Cehă;
 Tratatul între URSS și Republica Populară Ungară privind acordarea asistenți juridice
în materie civilă, familială și penală din 15.07.1958 și Protocolul la acesta din
19.10.1971, tratat pus în aplicare prin succesiune în raporturi între RM și Republica
Ungaria;
 Tratatul între RM și România privind asistența juridică în materie civilă și penală din
06.07.1996;
 Acordul între RM și Republica Turcia cu privire la asistența juridică în materie civilă,
comercială și penală din 22.05.1996;
 Tratatul între RM și Federația Rusă cu privire la asistența juridică și raporturile
juridice în materie civilă, familială și penală din 25.02.1993;
 Tratatul între RM și Ucraina privind asistența juridică și relațiile juridice în materie
civilă și penală din 13.12.1993;
 Tratatul între RM și Republica Azerbaidjan cu privire la asistența juridică și
raporturile juridice în materie civilă, familială și penală din 26.10.2004.
Aceste tratate de asemenea conțin dispoziții referitoare la obligația statelor de a informa
asupra rezultatelor urmăririi penale împotriva persoanei în privința căreia au fost înaintate
cereri de pornire a urmăririi penale, precum și a persoanelor extrădate; dispoziții referitoare la
transmiterea de anumite informații statului de execuție în cazul transferării unui condamnat în
vederea executării pedepsei în statul al cărui cetățean este; acordarea de asistență juridică în
vederea determinării adreselor persoanelor care locuiesc pe teritoriul lor; stabilirea locului de
muncă și a veniturilor în scopul realizării anumitor drepturi ale persoanelor și pentru
asigurarea reprimării criminalității.

2.2 Forma asistenței penale cu caracter procesual

Caracteristica respectivei forme de asistență penală este la fel cooperarea statelor în
procesul de represiune a infracțiunilor, dar se deosebește de formele de asistență cu caracter
informativ însăși prin modul de acționare care se desfășoară prin diferite procese cum ar fi:
 Efectuarea comisiilor rogatorii;
 Înmânarea de citații;
 Extrădarea;
 Recunoașterea hotărârilor penale străine;
 Remiterea de deținuți în scopul audierii sau al unei confruntări;
  Cooperarea organelor de poliție judiciară;
 Transferul procedurilor penale.
Dacă e să ne referim la comisiile rogatorii „comisia rogatorie reprezintă o formă de
asistență juridică internațională care constă în împuternicirea pe care o instanță
judecătorească competentă dintr-un stat sau o instanță internațională o acordă unor autorități
similare din alt stat pentru a îndeplini în locul și în numele său activități procesuale
referitoare la un anumit proces penal”13, această definiție arată modalitatea de cooperare a
statelor și punerea pe rol a diferitor convenții și tratate cum ar fi Convenția europeană de
asistență juridică în materie penală de la Strasbourg din 1959, legea internă a R.M. nr.371 cu
privire la asistența juridică internațională în materie penală din 01.12.2006, etc.
Din definiția comisiilor rogatorii putem desprinde următoarele obiective:
 Asigurarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice,
indiferent de locul unde ele au comis infracțiunea;
 Consolidarea eforturilor autorităților de drept din diferite state pentru a combate
criminalitatea;
 Contribuirea la administrarea eficientă a justiției.
În Convenția europeană de asistență juridică în materie penală de la Strasbourg din 1959,
la articolul 3, pragraful 1 este stipulat că „Partea solicitată va urmări îndeplinirea, în formele
prevăzute de legislația sa, a comisiilor rogatorii referitoare la o cauză penală, care îi vor fi
adresate de către autoritățile judiciare ale părții solicitante și care au ca obiect îndeplinirea
actelor de urmărire sau comunicarea mijloacelor materiale de probă, a dosarelor sau a
documentelor”. Putem observa că norme cu privire la cooperarea juridică internațională în
materie penală există și ea este strict stabilită de convenții, derogarea de la aceste norme duce
la sancțiuni.
În faza urmăririi penale, ca și în aceea a judecării cauzei, examinarea probelor poate face
de asemenea necesară o colaborare internațională, așadar organele judiciare se ciocnesc cu
problema aflării probelor importante pentru caz peste hotare. În acest caz organul judiciar
solicită concursul autorităților străine. Organul judiciar se adresează autorităților străine pe
cale de comisii rogatorii respectiv cu solicitarea de a se proceda la audieri de martori sau
constatări la fața locului.
Adresarea prin comisiile rogatorii este reglementată de legislația R.M. în art. 536 din
Codul de procedură penală din 14.03.2003, se stabilește că organul de urmărire penală sau
instanța de judecată, în cazul în care consideră necesară efectuare unei acțiuni procesuale pe
teritoriul unui stat străin, se adresează prin comisie rogatorie organului de urmărire penală sau
instanței de judecată din statul respectiv, sau către o instanță penală internațională conform
tratatului internațional la care R.M. este parte sau în condiții de reciprocitate.
În R.M. comisia rogatorie se înaintează Procurorului General de către organul de urmărire
penală competent să o formuleze, iar de către instanța de judecată se înaintează Ministrului
Justiției pentru ca ulterior să fie transmisă spre executare statului solicitat.
Cererea de comisie rogatorie trebuie să întrunească anumite condiții de formă și de
conținut și anume:
13
GHID cu privire la cooperarea juridică internațională, Marian A., Molcean A., Scobioală-Sârcu D., p.40.
  Denumirea organului care se adresează cu cerere;
 Denumire și adresa instituției căreia i se transmite cererea;
 Tratatul internațional sau acordul de reciprocitate în baza căruia se solicită asistența;
 Indicarea cauzei penale în care se solicită acordarea asistenței juridice;
 Textul articolului R.M. conform căruia se solicită efectuarea comisiei;
 Datele privind prejudiciul cauzat de infracțiune;
 Datele referitoare la persoanele în privința cărora se solicită comisia rogatorie;
 Obiectul cererii și datele necesare pentru efectuarea ei;
 Data la care se așteaptă răspuns la cerere;
 După caz, solicitarea de a permite ca la executarea acțiunilor procesuale, să asiste
reprezentantul organului de urmărire penală a R.M.
 Anexarea la cerere a actelor procesuale necesare pentru efectuarea acțiunilor de
urmărire penală, întocmite în conformitate cu prevederile CPP al R.M.;
 Cererea și materialele vor fi însoțite cu traducerile necesare;
 Cererea de comisie rogatorie și documentele anexate se semnează și se autentifică cu
ștampila oficială a instituției competente solicitante;
 Aspectul estetic al actelor prezentate;14
Obiectul comisiei rogatorii diferă în dependență de ce solicită statul de exemplu: audierea
persoanelor în calitate de martor, bănuit, învinuit, inculpat, parte civilmente responsabilă;
efectuarea cercetării la fața locului și reconstituirea; efectuarea percheziției; ridicare de
obiecte, documente și transmiterea lor; sechestru; confiscarea bunurilor provenite din
săvârșirea infracțiunilor; confruntarea; efectuarea diferitor expertize; prezentarea spre
recunoaștere; transmiterea probelor materiale; etc.
Nu pot forma obiectul comisiei rogatorii pornirea urmăririi penale; luarea măsurilor
preventive; efectuarea acțiunilor speciale de investigații.
Conform prevederilor art.540, alin.(2) CPP al R.M., autoritățile competente cărora li se
adresează comisiile rogatorii străine sunt Procuratura Generală și Ministerul Justiției. În cazul
în care cererile de asistență juridică se transmit direct organelor de urmărire penală ori
autorităților judecătorești ale R.M., acestea din urmă vor fi în drept să execute numai după
obținerea autorizației de executare din partea autorităților centrale.
La executarea comisiei rogatorii se aplică prevederile Codului de procedură penală, însă
la demersul părții solicitate, se poate aplica o procedură specială prevăzută de legislația țării
străine, în conformitate cu tratatul internațional respectiv sau în condiții de reciprocitate, dacă
acesta nu contravine legislației naționale și obligațiilor internaționale ale R.M.15
Am depistat că în ceea ce privește comisiile rogatorii, există mai multe tipuri și anume:
 Audierea prin teleconferință în procesul de executare a comisiilor rogatorii;
 Transmiterea spontană de informații;
 Supravegherea transfrontalieră;
 Comunicarea cazierului judiciar;
 Echipele comune de investigații;
14
Op.cit. Asistența judiciară în materie penală, manual pentru judecători și procurori, p.38-41.
15
Op.cit. Drept penal, partea generală, p.88.
  Livrarea transfrontalieră controlată;
 Investigații sub acoperire.
Audierea prin teleconferință are loc în baza articolului 9 din al doilea Protocol adițional la
Convenția europeană de asistență juridică în materie penală, din 20.04.1959, semnat la
Strasbourg la 08.11.2001 și reprezintă posibilitatea audierii persoanei care se află pe teritoriul
R.M. având calitate de martor sau expert să fie audiată de către instanțele judecătorești sau
organele de urmărire penală ale unui stat străin sau de către o instanță internațională fiind
inoportun faptul că persoana respectivă să se prezinte personal pe teritoriul acelui stat, astfel
având loc audierea prin teleconferință.
Declarațiile martorului sau ale expertului se înregistrează prin mijloace tehnice video și se
consemnează într-un proces verbal care este încheiat în conformitate cu prevederile CPP al
R.M. Apoi acest proces verbal este transmis autorității competente a statului solicitant prin
intermediul autorităților centrale. Audierea se face în prezența unui judecător de instrucție
competent asistat de un interpret, dacă e nevoie.
Transmiterea spontană de informații este efectuată de Procuratura Generală a Republicii
Moldova, și această procedură nu necesită cererea prealabilă a statului străin. Informațiile
respective constituie date obținute în cadrul activităților operative de investigație sau al
urmăririi penale, dacă se consideră că acestea ar putea ajuta statul destinatar să inițieze o
procedură penală sau informațiile ar putea servi formulării unei cereri de asistență juridică.
Procedura de transmitere a informațiilor va avea forma unei comisii rogatorii, în al cărei
conținut se indică expres condițiile sau restricțiile impuse, astfel fiind aduse la cunoștință
statului străin, care va fi obligat să le respecte la utilizarea acestor categorii de informații.
Supravegherea transfrontalieră operează în cazul în care are loc o investigare a
infracțiunii calificate drept gravă, deosebit de gravă sau excepțional de gravă și e necesar să
dea dreptul de extrădare conform legislației R.M. În cazul respectiv, reprezentanții organului
de urmărire penală al unui stat străin supraveghează pe teritoriul său sau pe teritoriul altui stat
o persoană care este presupus de a fi participant la săvârșirea infracțiunii. Este dispusă, în
baza unei cereri prealabile, o comisie rogatorie care este autorizată să continue această
supraveghere pe teritoriul R.M. Acest fapt este consacrat în legea cu privire la asistență
juridică internațională în materie penală din 01.12.2006; art.17 din al Doilea Protocol
adițional la Convenția europeană de asistență juridică în materie penală, din 20.04.1959,
semnat la Strasbourg la 08.11.2001. Cererea este adresată în prealabil Procuraturii Generale.
Cererea poate conține și solicitarea ca organele de drept competente ale R.M. să continue pe
teritoriul lor supravegherea persoanei16. Reprezentanții organelor de urmărire penală străine
nu au dreptul să folosească arma, cu excepția cazului de legitimă apărare, să pătrundă în
domiciliul persoanelor sau alte locuri inaccesibile publicului, să rețină sau să aresteze
persoana supravegheată.
Comunicarea cazierului judiciar presupune comunicarea reciprocă a cazierelor judiciare
în ceea ce priește sentințele de învinuire care au intrat în vigoare, pronunțate de instanțele de
judecată în privința cetățenilor celorlalte Părți contractante, transmițând concomitent
amprentele digitale ale condamnaților, de care dispun17și informații, la cererea unei Părți
contractante, privind antecedentele penale ale persoanelor condamnate anterior de instanțele
16
Cod de Procedură penală al R.M. publicat: 07.06.2003, art.138¹, alin.(2).
lor de judecată, dacă aceste persoane sunt trase la răspundere penală pe teritoriul Părții
solicitante18.
Echipele comune de investigații reprezintă formarea unei echipe comune dintre două sau
mai multe state, având un obiectiv precis și pentru o durată limitată, în vederea desfășurării
urmăririi penale pe teritoriul tuturor statelor participante la echipă. Cadrul normativ al unei
astfel de echipe de investigații pentru prima dată a fost Convenția statelor-membre ale
Uniunii Europene de asistență juridică internațională din 2000, apoi posibilitatea formării
unor astfel de echipe a fost consacrată statelor-părți la Convenția Europeană de asistență
juridică în materie penală din 20.04.1959, prin al Doilea Protocol adițional semnat la
Strasbourg la 08.11.2001. Reglementări despre formarea echipelor comune de investigații pot
fi găsite în Decizia-cadru privind echipele comune de anchetă nr.2002/456/JAI din
13.06.2002 a Consiliului Uniunii Europene.
Autoritățile cu cea mai largă experiență în acest domeniul sunt Eurojust și Europol, ele
acordă suport statelor membre ale Uniunii Europene la formarea acestor echipe, Eurojust
susține rambursarea tuturor costurilor suportate de statele membre ale UE pe parcursul
desfășurării activității comune de anchetă, ceea ce nu se referă și la statele terțe.
Livrarea transfrontalieră controlată presupune circulația obiectelor, mărfurilor, sau a altor
valori de diferit gen care provin din săvârșirea unei infracțiuni sau care sunt destinate
comiterii unei infracțiuni pe teritoriul R.M. sau în afara ei, având scop investigarea unei
infracțiuni sau identificarea persoanelor implicate în săvârșirea acesteia, dacă există o
bănuială rezonabilă cu privire la caracterul ilicit al deținerii sau obținerii acestora.
Acest lucru este consacrat în articolul 18 din al Doilea protocol adițional la Convenția
europeană de asistență juridică în materie penală, din 20.04.1959, semnat la Strasbourg la
08.11.2001. Livrarea controlată poate fi dispusă numai dacă bunurile sus menționate rezultă
din activități ilicite sau dacă obiectele respective sunt utilizate în scopul comiterii de
infracțiuni. Livrările supravegheate se desfășoară pe teritoriul R.M. potrivit prevederilor
legislației naționale.
Investigațiile sub acoperire reprezintă o măsură specială de investigație și este
reglementată de articolul 136 CPP al R.M.
Procuratura Generală, prin cererea de comisie rogatorie, poate cere autorităților
competente ale unui stat străin autorizarea activității pe teritoriul acestui stat a investigatorilor
sub acoperire. La cerere se anexează informația și actele disponibile, întocmite în
conformitate cu prevederile legislației naționale cu privire la activitatea specială de
investigații. În fiecare caz aparte, partea solicitantă și cea solicitată convin asupra duratei
investigației sub acoperire, modalităților lor concrete și asupra statutului juridic al agenților
implicați.

17
Articolul 79, paragraful 1 din Convenția cu privire la asistența juridică și raporturile juridice în materie civilă,
familială și penală, semnată la Minsk la 22.01.1993.
18
Articolul 79, paragraful 2 din Convenția cu privire la asistența juridică și raporturile juridic în materie civilă,
familială și penală, semnată la Minsk la 22.01.1993; și articolul 13 din Convenția europeană de asistență
juridică în materia penală, din 20.04.1959.
 Înmânarea de citații reprezintă o formă de asistență penală cu caracter procesual care
constă în aducerea pe teritoriul statului solicitant a martorului aflat în străinătate, pentru a fi
audiat în fața organului care judecă cauza.
În articolul 19 din legea cu privire la asistența juridică internațională în materie penală
este prevăzut că „Dacă Republica Moldova, în calitate de stat solicitant, consideră că
participarea în persoană a unui martor sau expert în fața organelor de urmărire penală sau a
instanțelor sale judecătorești este deosebit de necesară, trebuie să menționeze acest fapt în
cererea de asistență juridică privind înmânarea citației. Statul străin solicitat va comunica
Republicii Moldova răspunsul martorului sau al expertului”19. În cererea de asistență juridică
sau în citație se menționează cuantumul îndemnizațiilor, precum și cel al cheltuielilor de
călătorie și de ședere rambursabile, sau garanțiile privind restituirea acestor cheltuieli.
Cuantumul cheltuielilor rambursabile se stabilesc la niveluri cel puțin egale cu cele prevăzute
de tarifele și regulamentele în vigoare în statul în care trebuie să aibă loc audierea.
Pentru transmiterea și înmânarea citației, statul interesat recurge la concursul organelor
competente din statul solicitat. Remiterea de citații constituie în acest mod, cea mai simplă
formă de asistență între state.
Extrădarea din latinescul extraditio semnifică predarea către un stat străin a persoanei
care a încălcat legile acestui stat. Extrădarea este un act reciproc de asistență juridică, prin
care un stat pe teritoriul căruia s-a refugiat un infractor sau condamnat, îl predă la cererea
statului în drept de a-l supune la executarea pedepsei20. Extrădarea mereu reprezintă un act
bilateral fiindcă la procedura de extrădare participă mereu statul care cere extrădarea
numindu-se ulterior stat solicitant și alt stat căruia i se cere remiterea infractorului sau
condamnatului numit stat solicitat.
Pe plan internațional există Convenția Europeană de Extrădare semnată la Paris la data de
13.12.1957 în care părțile care au ratificat actul respectiv și-au asumat obligația de a preda
reciproc, potrivit regulilor și sub condiții determinate de prezenta convenție, persoanele care
sunt urmărite pentru o infracțiune sau căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei
măsuri de siguranță de către autoritățile judiciare ale părții solicitante21.
Pentru ca actul de extrădare să aibă loc e necesar ca statele care o înfăptuiesc să fi semnat
un tratat bilateral sau o convenție multilaterală, la care ambele sunt parte. Ulterior e necesar
să fie îndeplinite o multitudine de condiții ce vizează forma și fondul. Condițiile de fond
vizează persoanele supuse extrădării și infracțiunile care formează obiectul cererii de
extrădare. Condițiile de formă, însă, se referă la aspectele legate de etapele procedurii de
extrădare.
Dacă e să ne referim la condițiile de fond, le putem clasifica în condiții privind persoana,
privind fapta și privind procedura.
Dacă să ne referim la persoană, e necesar ca aceasta să fie cetățean străin sau o persoană
fără cetățenie care domiciliază în străinătate.

19
Legea nr.371 cu privire la asistența juridică internațională în materie penală din 01.12.2006
20
Volonciu N., Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Paideia, București, 1996, p.462
21
Convenția Europeană de Extrădare semnată la Paris la data de 13.12.1957, articolul 1
 Din tratatele internaționale și naționale reiese că nu pot fi extrădați de pe teritoriul
statului:
 Cetățenii;
 Persoanele cărora li s-a acordat un azil politic;
 Persoanelor cărora li s-a acordat statutul de refugiat;
 Persoanele străine care se bucură de imunitate de jurisdicție;
 Persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părți, martori sau experți
în fața unei autorități judecătorești;
Dacă e să ne referim la persoanele cărora li s-a acordat un azil politic, putem observa
astfel de prevederi în legea cu privire la asistența juridică internațională în materie penală nr.
371-XVI, din 01.12.2006 unde este stipulat că poate fi extrădată persoana la cererea unui stat
cetățeanul străin sau apatrid care este urmărit penal sau condamnat în acel stat. Astfel de
prevederi putem întâlni și în legile naționale cum ar fi Codul penal al R.M. și în Constituție
fiindcă facem parte la Convenția semnată la Paris la 1957 cu privire la extrădare. Și acest
principiu este denumit ca principiul neextrădării propriilor cetățeni și presupune
imposibilitatea extrădării cetățenilor părții solicitate.
Referindu-ne la persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil politic, putem menționa că
după documentele juridice internaționale, orice persoană are dreptul de a cere azil politic și
de a-l obține într-o altă țară, totuși, conform art. 14 din Declarația universală a Drepturilor
Omului: un asemenea drept nu poate fi invocat de persoanele asupra cărora există rațiuni
serioase de a le considera că au comis o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă
contra umanității22.
Când persoanei i se acorda statutul de refugiat, atunci ne referim la Convenția ONU
privind statutul refugiaților care definește ce numim refugiat și anume: ”orice persoană care,
datorită unei temeri de a fi persecutată pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la
un anumit grup social sau opinie politică, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și nu
poate sau, datorită acestei temeri, nu dorește să se pună sub protecția acelei țări, sau care,
neavând cetățenia nici a unei țări și aflându-se în afara țării în care și-a acut reședința, nu
poate să se întoarcă în această țară”23.
Vorbind despre persoanele care se bucură de imunitate de jurisdicție, ne referim la
prevederile Convenției de la Viena cu privire la relațiile diplomatice, din 1961 care
reglementează faptul că imunitatea de jurisdicție penală, civilă și administrativă constituie o
imunitate diplomatică.
Un rol important în promovarea extrădării constituie condițiile privind fapta care pentru a
avea loc e nevoie să îndeplinească o serie de cerințe:
 Principiul reciprocității;
 Principiul dublei incriminări;
 Infracțiunea trebuie să prezinte o anumită gravitate;
 Infracțiunea pentru care se solicită extrădarea să prezinte o infracțiune de drept comun
sau crimă contra păcii, crimă de război sau crimă împotriva umanității.
22
Declarația universală a drepturilor omului din 10.09.1948, art. 14.
23
Convenția ONU privind statutul de refugiaților din 28.07.1951, art. 1, paragraful 2.
 Conform principiului reciprocității, extrădarea reprezintă un schimb între două state și
poate preexista actului de extrădare, în virtutea relațiilor existente între două state, ori poate fi
instaurată, fiind suficientă în acest sens o declarație de reciprocitate. Principiul respectiv se
regăsește în articolul 19 din Convenția europeană de extrădare stabilind că „părțile
contractante se angajează reciproc, potrivit regulilor și sub condiții determinate, persoanele
care sunt urmărite pentru o infracțiune sau căutate în vederea executării unei pedepse sau a
unei măsuri de siguranță de către autoritățile judiciare ale părții solicitante”24.
După principiul dublei incriminări, fapta care urmează să formeze obiectul cererii de
extrădare trebuie să fie prevăzută de legislația ambelor state, respectiv e obligatoriu ca fapta
să fie incriminată atât în legea statului solicitant, cât și de legea statului solicitat. Reieșind din
cele spuse, unele state admit extrădarea numai dacă fapta pentru care este învinuită sau a fost
condamnată persoana a cărei extrădare se solicită este prevăzută ca infracțiune atât de legea
statului solicitant cât și de legea statului solicitat.
„În practică, datorită libertății pe care statele o au de a însera în cuprinsul tratatelor pe
care le încheie dispozițiile care convin, ele pot renunța la principiul dublei incriminări,
păstrându-se numai condiția ca infracțiunea să fie prevăzută de legea statului solicitant”25.
Infracțiunea trebuie să prezinte o anumită gravitate ceea ce presupune că persoana poate
fi extrădată dacă a comis o infracțiune o măsură de siguranță privativă de libertate care
urmează a fi pedepsită cu cel puțin un an sau cu o pedeapsă mai severă. Când pe teritoriul
părții solicitante a intervenit o condamnare la o pedeapsă ori când s-a aplicat o măsură de
siguranță, sancțiunea pronunțată va trebui să fie de o durată de cel puțin 4 luni26.
În cazul în care persoana este supusă pedepsei capitale conform legii statului solicitant, și
dacă extrădarea este pedepsită cu moartea conform legii statului solicitant, extrădarea nu va
putea fi acordată decât cu condiția ca statul în cauză să dea asigurări considerate ca suficiente
de către statul solicitant că pedeapsa cu moartea va fi comutată.
La fel se poate de menționat că în prevederile naționale a multor state sau în prevederile
unor tratate, se spune că pedepsele trebuie să nu fie dintre acele pe care statul solicitat nu le
îngăduie, pedepse care degradează ființa umană sau o înjosesc.
Referindu-ne la cerința privind infracțiunea ca una de drept comun, crimă împotriva
umanității, păcii sau de război, putem identifica faptul că cererea de extrădare trebuie să aibă
ca obiect o faptă pentru care extrădarea este posibilă, la fel când vorbim despre astfel de
infracțiuni, ne referim la săvârșirea oricărei fapte incriminată de lege ca infracțiune și
pedepsită ca tentativă sau infracțiune consumată și la care persoana a participat în calitate de
executor, organizator, instigator sau complice. Există totuși excepții în ceea ce priește
extrădarea și anume paragraful 3 din articolul 2 al Convenției europene de extrădare de la
Paris prevede că: „Orice parte contractată a cărei legislație nu autorizează extrădarea pentru
anumite infracțiuni vizate la paragraful 1 al prezentului articol, va putea, în ceea ce o privește,
să excludă aceste infracțiuni din câmpul de aplicare a Convenției”27. Paragraful 4 al prezentei
convenții vine cu o îndeplinire în ceea ce privește faptele care pot fi supuse extrădării și
anume „Orice parte contractantă, care dorește să se prevaleze de facultatea prevăzută la
24
Convenția europeană de extrădare de la Paris, 13.12.1957 , art. 19.
25
Op. Cit. Asistența judiciară internațională în materie penală, p.81.
26
Convenția Europeană de extrădare de la Paris, 13.12.1957, art. 2 paragraful 1.
27
Convenția Europeană de extrădare de la Paris, 13.12.1957, art. 2, paragraful 3.
paragraful 3 al prezentului articol, va notifica Secretarului general al Consiliului Europei, o
dată cu depunerea instrumentului său de ratificare sau de aderare, fie o listă a infracțiunilor
pentru care extrădarea este autorizată, fie o listă a infracțiunilor pentru care extrădarea este
exclusă, cu indicarea dispozițiilor legale care autorizează sau exclud extrădarea. Secretarul
general al Consiliului Europei va comunica aceste liste celorlalți semnatari”28.

Capitolul II Asistenta juridica internaționala in materie penala – prevederile Cadrul normativ

internațional regional și național

1. Scopul si principiile asistentei juridice internaționale in materie penala

Scopul principal al acestei instituţii este unirea eforturilor statelor în vederea combaterii
criminalităţii, acordându-şi reciproc asistenţă la descoperirea şi cercetarea infracţiunilor,
identificarea persoanelor care le-au comis, şi emiterea sentinţelor echitabile, executarea
acestor sentinţe, precum şi recuperarea prejudiciului cauzat victimelor infracţiunii indiferent
în ce stat se află, de diversitatea legislaţiei naţionale, a celei internaţionale şi a statelor
străine.29
Pentru realizarea cu brio a acestui scop, legislațiile statelor care reglementează această
instituție au prevăzut anumite principii de care trebuie să țină cont autoritățile și organele
specializate ce activează și participă în cadrul raportului juridic de asistență internațională în
materie penală.
Aceste principii sunt de mai multe tipuri și de o diferită aplicare ( adică se aplică ori anumitei
persoane, ori anumitui factor, de exemplu timpul sau teritoriul ).
Astfel legislația și doctrina națională atribuie următoarele principii instituției de asistență
juridică internațională în materie penală:
1) Principiile aplicării legii penale în raport cu spaţiul:
a. principiul ubicuităţii;
b. principiul personalităţii legii penale;
c. principiul protecţiei reale;
d. principiul teritorialităţii;
e. principiul cetăţeniei;
f. principiul universalităţii
2) Sistemul principiilor generale ale asistenței juridice internaționale în materie
penală:
a. principiul legalităţii;
b. principiul asigurării şi respectării suveranităţii statelor contractante;
c. principiul non bis in idem;
28
Convenția Europeană de extrădare de la Paris, 13.12.1957, art. 2, paragraful 4.
29
Tatiana Zbancă, Asistența juridică internațională în materie penală : Note de Curs ,Chișinău, 2013
 d. principiul reciprocităţii;
e. principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce;
f. principiul cooperării internaţionale;

3) Conţinutul principiilor specifice asistenței juridice internaționale în materie

penală:
a. principiul confidenţialităţii
b. recunoaşterea competenţei statului străin pe cauza penală, în legătură cu
participarea unui cetăţean străin
c. caracterul extensiv al cooperării;
d. funcţionarea suplă a cooperării;
e. principiul oportunităţii;
f. principiul specialităţii.
g. cedarea unei părţi din suveranitate la efectuarea acţiunilor cu
participarea cetăţenilor statului străin;
h. respectarea drepturilor şi intereselor statelor terţe de către statele contractante;
i. realizarea condiţiilor tratatului prin intermediul legislaţiei naţionale;

1.1. Principiile aplicării legii penale în raport cu spaţiul

Republica Moldova este un stat independent și suveran, iar aceste atribute îi permite să
participe în cadrul raporturilor de drept penal internațional și să aibă pretenții de a îi fi
respectate acestea. Prin acţiunea legii penale în spaţiu se înţelege aplicarea acestei legi pe un
teritoriu determinat şi în raport cu anumite persoane care au săvârşit o infracţiune.

1.1.1. Principiul ubicuităţii

Aceste principiu stabilește că locul săvârşirii infracţiunii este considerat locul unde s-a
comis cel puţin un act de executare, o parte din acţiunea ilicită sau locul unde s-a
produs rezultatul infracţional.
Aceste criterii de stabilire a locului săvârşirii infracţiunii elaborate pe baza teoriei ubicuităţii
au fost puse şi la baza infracţiunii transnaţionale, a cărei definiţie a fost dată în Convenţia
Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptate la New York, la
15 noiembrie 2000.
Astfel, conform art.3 alin. (2) din Convenţia menţionată, o infracţiune este de
natură transnaţională dacă:
a) este săvârşită în mai mult de un stat;
b) este săvârşită într-un stat, dar o parte substanţială a pregătirii, planificării,
conducerii sale sau a controlului său are loc într-un alt stat;
c) este săvârşită într-un stat, dar implică un grup infracţional organizat care
desfăşoară acrivităţi infracţionale în mai mult de un stat;
d) este săvârşită într-un stat, dar are efecte substanţiale într-un alt stat.
Articolul 12 alin. (2) Cod Penal al RM prevede că:
„(2) Locul săvîrşirii infracţiunii transnaţionale se consideră atare dacă:
a) infracţiunea a fost săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova şi pe teritoriul a încă, cel
puţin, unui alt stat;
b) infracţiunea a fost săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova, dar o parte substanţială a
organizării şi controlului acesteia a avut loc într-un alt stat, şi invers;
c) infracţiunea a fost săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova, cu implicarea unui grup
criminal organizat sau a unei organizaţii (asociaţii) criminale care desfăşoară activitate
infracţională în mai mult de un stat, şi invers;
d) infracţiunea a fost săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova, dar are consecinţe grave într-
un alt stat, şi invers.”

1.1.2. Principiul personalităţii legii penale

Toţi cetăţenii trebuie să respecte legile statului căruia îi aparţin, oriunde s-ar afla, ar
trebui ca independent de faptul că legea de la locul comiterii faptei incriminează sau nu
fapta, statul să-şi poată întotdeauna pedepsi cetăţenii săi. Acest principiu prevede
aplicarea dublei incriminări, adică atât statul de origine prevede anumite fapte pentru
care riști să fii tras la răspundere penală dacă le săvârșești peste hotare, cât și statul în
care te afli la moment incriminează faptele tale. Se poate de afirmat că un cetățean aflat
peste hotare se supune deja nu unei singure legi, ci deja două. Oricum în caz de raport
juridic penal de conflict statul de origine va cere extrădarea și îl va pedepsi acasă,
deoarece statele „se gândesc la cetățenii lor” și unde să nu îți ispășești pedeapsa mai
bine decât acasă.

1.1.3. Principiul protecţiei reale

Principiul protecţiunii reale priveşte aplicarea legii penale naţionale privitor la fapta
săvârşită în afara teritoriului unui stat, în raport cu natura infracţiunii.
Ceea ce caracterizează principiului protecţiunii reale este natura faptei săvârşite, aplicarea
acestui principiu fiind, cu alte cuvinte, limitată la anumite infracţiuni.
Mai menţionăm faptul că, extinderea câmpului de aplicare a legii penale naţionale, la
anumite fapte săvârşite în străinătate, este justificată de specificul acestor fapte, care, fie că
lovesc interesele superioare ale statului, fie au avut ca victimă un cetăţean al statului
respectiv.
1.1.4. Principiul teritorialităţii

Principiul teritorialităţii legii penale priveşte infracţiunile săvârşite pe teritoriul statului,

adică legea penală a unui stat se aplică oricărei infracţiuni săvârşite pe teritoriul acelui stat.
Admis astăzi de toate legislaţiile penale, ca principiu fun damental al aplicării legii
penale în raport cu spaţiul. Teritoriul juridico-penal cuprinde: suprafaţa teresrră;
apele interioare; marea teritorială; spaţiul aerian; subsolul.

1.1.5. Principiul cetățeniei

Sunt supuşi răspunderii penale cetăţenii RM şi apatrizii care "domiciliază permanent pe

teritoriul RM şi au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului RM (alin.2 art. 11 CP al RM) în
cazul în care:
a) acţiunea săvârşită este recunoscută drept infracţiune atât în RM, cât şi în
statul pe al cărui teritoriu a fost săvârşită;
b) aceste persoane nu au fost judecate în statul străin pentru fapta săvârşită.”
Pentru infracţiunile menţionare cetăţenii străini şi apatrizii sunt pasibili de răspundere
pe teritoriul RM dacă ei nu au fost supuşi pedepsei în statul străin.
Este de menţionat că principiul cetăţeniei de aplicare a legii penale în spaţiu, în
doctrina română este numit - principiul personalităţii legii penale.
Respectiv, doctrina română stipulează că în raport cu principiul teritorialităţii legii penale,
principiul personalităţii este un principiu complementar, al cărui rol este de a umple anumite
goluri lăsate de principiul teritorialităţii.
Principiul teritorialităţii fiind aplicabil faptelor săvârşite pe teritoriul statului, rămân
în afara sferei sale de aplicaţiune, infracţiunile comise în străinătate.
Principiul personalităţii legii penale duce la extinderea incidenţei naţionale şi asupra
unora din faptele săvârşite în străinătate

1.1.6. Principiul universalităţii

Acest principiu, duce la aplicarea legii penale naţionale unor infracţiuni săvârşite în afara
statului, de către cetăţenii străini, sau de către persoanele care nu au nici o cetăţenie şi care
domiciliază în străinătate.
Principiul universalităţii presupune că fiecare ţară să poată coopera cu orice stat din lume,
indiferent de poziţia geografică, particularităţile lingvistice sau consideraţiile de ordin politic
Principiul universalităţii se întemeiază pe interesul comun, pe care statele îl au de a nu tolera
pe teritoriul lor prezenţa unor infractori nepedepsiţi, şi deci pe voinţa de a colabora la
realizarea represiunii faţă de orice infractor.
Fundamentul acestui principiu constă, în obligaţia internaţională a statelor de a nu tolera ca
în arena internaţională să poată fi săvârşite fapte penale, fără ca făptuitorul lor să-şi
primească pedeapsa.
Competenţa determinară de principiul universalităţii este, de regulă, subsidiară.