UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DREPT
DEPARTAMENTUL DREPT PROCEDURAL

Lucrul individual la disciplina

”CRIMINALISTICA”

REFERAT LA TEMA:
ORGANIZAREA URMĂRIRII PENALE. NOȚIUNEA SCOPUL ȘI
ELEMENTELE ORGANIZĂRII INVESTIGAȚIEI.

Elaborat: Arhiliuc Liudmila,

gr. 2, anul 5, secția f/r

Coordonator: Gheorghiță Mihail,

doctor habilitat, profesor universitar.

Chișinău – 2016

1
 PLAN:

1. Noțiunea și importanța organizării și planificării urmăririi penale.

2. Scopurile și funcțiile organizării și planificării urmăririi penale.

3. Principiile planificării urmăririi penale.

4. Elemente centrale în cadrul planificării urmăririi penale.

Bibliografie.

2
 1. NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA ORGANIZĂRII ȘI PLANIFICĂRII
URMĂRIRII PENALE.

În condițiile societății contemporane este important de a realiza că fenomenul

criminalității este prezent în toate sferele vieții sociale și pentru combaterea
acestuia este imperativă o reacție promptă și sigură a justiției la fiecare faptă penală
comisă. Principalul mijloc de prevenire a faptelor infracționale este aplicarea fermă
a legii asupra celor care prin comportamentul lor nedemn lezează și violează
drepturile și interesele legitime ale altor membri ai societății. Certitudinea de a fi
sancționat după săvârșirea faptelor prejudiciabile este un instrument eficient în
combaterea criminalității. ” Descoperirea la timp, cercetarea sub toate aspectele a
faptelor ce constituie infracţiuni, impune organelor de urmărire penală o muncă
organizată, desfăşurarea tuturor activităţilor de cercetare in mod ordonat,după un
plan judicios şi bazat pe date reale. In literatura de specialitate termenii de
organizare şi planificare a activităţii de anchetă penală se folosesc frecvent drept
categorii echivalente, deşi este evident că, reprezentând elemente indispensabile
activităţii de cercetare penală, acestea nu se suprapun. Organizarea anchetei penale
are un sens mai larg decât cel al planificării acestei activităţi”1 Prin termenul de
organizare se face referință la gestionarea muncii de urmărire penală, prin
repartizarea forțelor și mijloacelor necesare pentru efectuarea urmăririi penale,
precum și dispunerea cronologică a acțiunilor planificate pentru descoperirea și
prevenirea infracțiunilor.
”În baza celor de mai sus, raportându-ne şi la opiniile expuse in literatura de
specialitate', putem constata că, sub aspectul criminalisticii, organizarea anchetei
penale cuprinde: a) coordonarea activităţii organelor destinate să lupte împotriva
criminalităţii atât la nivel statal, cat şi local, crearea echipelor de anchetatori,
colaboratori operativi şi specialişti, asigurarea acestora cu mijloace necesare
efectuării activităţilor iniţiale (cercetarea la faţa locului, reţinerea, percheziţia ş.a.)
de cercetare in vederea descoperirii şi fixării urmelor şi a altor materiale probante
indispensabile pentru demascarea autorilor infracţiunilor considerate ca fiind
socialmente deosebit de periculoase, cum ar fi omorul, banditismul ş.a.; b) crearea
condiţiilor de lucru, prezenţa unei încăperi dotate cu mobilierul necesar, mijloace
de legătură, comunicare şi fixare; c) asigurarea unui contact direct cu specialiştii şi
experţii implicaţi in activitatea de cercetare in
vederea conjugării şi concentrării cunoştinţelor acestora asupra problemelor a căror
soluţionare reclamă cunoştinţe multidisciplinare2; d) crearea condiţiilor necesare
cercetării in echipă - formă de investigare penală prevăzuta de lege şi, pe bună
dreptate, acceptată şi frecvent aplicată in practică, dar care ridică o serie de
probleme de ordin organizatoric, atât referitoare la determinarea sferei de activitate
a membrilor echipei, cat şi la instaurarea unui climat de contact, dialog şi
conlucrare reciprocă”2

1
Doraș Simion Gh. Criminalistica vol.II. Elemente de tactică – Chișinău, Tipografia centrală, 1999 – 282 p. – p. 21
2
Doraș Simion Gh. Criminalistica vol.II. Elemente de tactică – Chișinău, Tipografia centrală, 1999 – 282 p. – p. 22
3
Practica ”judiciar-penală demonstrează că, cercetarea cauzei poate avea şanse de
izbândă doar dacă se va baza pe o organizare chibzuită a activităţii de urmărire
penală, organizare de natură să asigure:
- operativitatea şi eficacitatea maximă a actelor procedurale de administrare a
probelor;
- depistarea şi interpretarea ştiinţifică a urmelor materiale ale infracţiunii;
- reţinerea şi interogarea în termeni rezonabili, din perspectiva tactică, a
persoanelor bănuite;
- garantarea confidenţialităţii materialului probatoriu şi a datelor cu caracter
informativ-existente în cauză”3.
Odată stabilite, problemele ce trebuie lămurite în raport cu natura infracţiunii şi
condiţiile concrete în care a fost săvârşită, organele judiciare trebuie să desfăşoare
activităţile specifice de urmărire penală pentru administrarea probelor. Problemele
stabilite pot fi lămurite prin efectuarea uneia sau mai multor activităţi de urmărire
penală, menite să ducă la conturarea infracţiunii, identificarea şi prinderea
făptuitorilor şi la dovedirea vinovăţiei acestora.
Planificarea reprezintă latura cea mai importantă a organizării cercetării faptelor
penale, ea asigurând efectuarea acesteia în conformitate cu cerinţele legale, în mod
temeinic obiectiv şi complet. Aşa cum se susţine în literatura de specialitate şi după
cum confirmă practica judiciară cercetarea actelor penale, îndeosebi a celor
săvârşite în mod intenţionat, este de neconceput astfel decât în baza unui plan de
lucru, unei programe bine chibzuite şi întemeiate pe o analiză profundă a datelor pe
care le oferă fapta la o anumită etapă de cercetare penală.
Planificarea reprezintă latura cea mai importantă a exercițiului de logistică a
acțiunilor de urmărire penală, aceasta garantând conformitatea cu cerințele legale,
în mod temeinic obiectiv și complet. ” Planificarea, prin urmare, este un proces
continuu care atribuie cercetării penale un suport ştiinţific de organizare a muncii,
eliminând din activitatea organelor de urmărire penală orientarea unilaterală a
investigaţiilor, desfăşurarea unor activităţi inutile, formalismul şi rutina. Practica
oferă suficiente exemple, din care rezultă că in cazul in care metoda planificării se
ignorează, urmărirea penală este desfăşurată superficial, uneori haotic, cu toate
consecinţele care decurg din aceasta: clarificarea incompletă a împrejurărilor
faptei, administrarea necalificată a probelor, trecerea cu uşurinţă peste fapte şi
împrejurări semnificative pentru soluţionarea cauzei, utilizarea insuficientă a
metodelor şi mijloacelor ştiinţifice criminalistice, alte deficienţe de natură să
conducă la cheltuieli inutile de energie şi timp, iar in cazuri mai dificile, să facă
imposibilă descoperirea infracţiunii. La cele menţionate se cuvine să adăugăm că
planificarea activităţii de cercetare penală nu trebuie înțeleasă in mod simplist, ca
întocmire a unei liste de acţiuni, aşa cum, cu mare regret, mai procedează unii
anchetatori. Planificarea are un conţinut mai amplu, ea reprezentând "latura
organizatorică şi creatoare a unui complicat proces de gândire a anchetatorului"1,
proces care finalizează cu întocmirea unei programe de lucru, a unui model de

3
Chirilă Mihai. Criminalistica. Note de curs. – Chișinău, Institutul de Știine Penale și Criminologie Aplicată, 2014 –
64p. - p52.
4
activitate de cercetare in perspectivă. Sub acest aspect, planificarea poate fi tratată
ca un proces creativ de programare (modelare) a activităţii de cercetare penală,
proces care cuprinde, pe de o parte, determinarea in baza analizei datelor existente
in cauză a situaţiei de fapt, iar, pe de altă parte, direcţionarea activităţii de
cercetare, stabilirea mijloacelor şi modului de administrare a probelor, a altor
măsuri de organizare a activităţii de cercetare in măsură să asigure succesul”4.
În consemnarea importanței planificării acțiunilor de urmărire penală identificăm și
un principiu al planificării care exprimă esența acestei operațiuni. ”Principiul
planificării presupune in toate cazurile activităţii de urmărire penală o organizare
programată a acesteia, care poartă un caracter nu numai organizaţional, dar şi
mobilizator. La baza acestui principiu stă teoria versiunilor, elaborarea şi
verificarea cărora se reflectă intr-un anumit plan. Deci, planificarea, fiind o
activitate de gândire, este totdeauna precedată de o analiză minuţioasă a
materialelor acumulate in cauză şi in legătură cu aceasta se impun anumite măsuri
temeinice de pregătire şi efectuare a acţiunilor procesuale. Astfel pot fi realizate cu
succes sarcinile urmăririi penale”.5 ”Planificarea asigură baza ştiinţifică a urmăririi
penale şi determină direcţia de cercetare de la bun început. Ea evită pierderile
inutile de timp, mobilizează potenţialul profesional al ofiţerului de urmărire penală
şi specialiştilor respectivi la cercetarea operativă, deplină şi obiectivă a infracțiunii
înregistrate”6.
Genurile cercetării de urmărire penală pot fi clasificate după mai multe principii:
a) după obiect: cercetarea la faţa locului, cercetarea exterioară a cadavrului,
cercetarea obiectelor, documentelor, animalelor, a încăperilor şi terenurilor, care nu
sânt locul comiterii infracţiunii, examinarea corporală.
b) după consecutivitatea cercetării: iniţială, repetată.
c) după volum: de bază şi adăugătoare7.

2. SCOPURILE ȘI FUNCȚIILE ORGANIZĂRII ȘI PLANIFICĂRII

URMĂRIRII PENALE.

Scopurile și funcțiile planificării și organizării urmăririi penale pot fi

formulate în diferite moduri, acestea reies în mod direct din principiile de
planificare în complementaritate cu principiile generale ale urmăririi penale:
”planificarea activităţii de cercetare penală prezintă o importanţă practică
deosebită, ea asigurând:

4
Doraș Simion Gh. Criminalistica vol.II. Elemente de tactică – Chișinău, Tipografia centrală, 1999 – 282 p. – p. 24
5
Gheorghiță Mihail. Teze generale ale tacticii criminalistice. Material științifico-didactic – Chișinău, ULIM, 2012 –
124 p. – p. 17.
6
Gheorghiță Mihail. Teze generale ale tacticii criminalistice. Material științifico-didactic – Chișinău, ULIM, 2012 –
124 p. – p. 22.
7
Talpă Boris, Badia Adrian. Criminalistica. Note de curs – Chișinău, USEM, 2013 – 151 p. – p. 76-77.
5
 - orientarea cercetărilor şi efectuarea acestora in mod organizat, organul
judiciar deținând iniţiativa in administrarea probelor;
- efectuarea activităţilor de urmărire penală in deplină concordanţă cu
cerinţele legislaţiei procesual-penale şi la un înalt grad calitativ, respectarea strictă
a drepturilor celor implicaţi in proces;
- conjugarea posibilităţilor organelor de anchetă şi a celor operative, aplicarea
vastă a cunoştinţelor speciale prin antrenarea in proces a specialiştilor şi
experţilor”8.
”Astfel, planificarea de bază ştiinţifică a activităţii de urmărire penală
reflectă:
- finalitatea şi principiile de moment ale activităţii de urmărire penală;
- activităţile ce vor trebui îndeplinite în fiecare dintre aceste etape, modul,
mijloacele şi condiţiile de efectuare;
- termenul şi locul unde vor trebui efectuate;
- sfera participanţilor la realizarea fiecărei activităţi, cu precizarea atribuţiilor
ce le revin;
- controlul şi evidenţa efectuării fiecărei activităţi;
- bilanţul final al rezultatelor obţinute”.9
Doctrina criminalistică în capitolul tacticii evidențiază următoarele scopuri ale
organizării urmăririi penale:
 ”contracararea imediată a infracţiunii şi localizarea consecinţelor posibile;
 clarificarea situaţiei reale şi adoptarea la timp a hotărârilor calificate cu
privire la urmărirea penală a persoanelor concrete;
 determinarea corectă a complexului de acţiuni procesuale necesare şi a
măsurilor de investigaţie operativă in situaţia creată;
 asigurarea rezolvării sarcinilor procedurii penale, menţinerea ordinii de drept
şi apărarea securităţii interne a statului;
 îndeplinirea măsurilor necesare de profilaxie şi preventive in legătură cu
depistarea infracţiunii.
Aspectele menţionate nu diminuează rolul şi importanţa sarcinilor altor
instituţii şi organe de stat şi, totodată, nu asimilează funcţiile lor, ci au dreptul la
existenţă de sine stătătoare”10.
Prin analizarea scopurilor și sarcinilor planificării și organizării urmăririi
penale putem deduce că ele sunt direct determinate de principiile de planificare a
urmărire penală. Planificarea conform principiilor se înscrie în toate exigențele
teoretice și practice ale disciplinei, în acest fel contribuind la eficientizarea și
optimizarea acțiunilor întreprinse de procurori și echipele de investigație, precum
și la disciplinarea și perfecționarea abilităților lor profesionale.

8
Doraș Simion Gh. Criminalistica vol.II. Elemente de tactică – Chișinău, Tipografia centrală, 1999 – 282 p. – p. 24-
25.
9
Chirilă Mihai. Criminalistica. Note de curs. – Chișinău, Institutul de Știine Penale și Criminologie Aplicată, 2014 –
64p. - p. 52
10
Gheorghiță Mihail. Teze generale ale tacticii criminalistice. Material științifico-didactic – Chișinău, ULIM, 2012
– 124 p. – p. 72.

6
 3. PRINCIPIILE PLANIFICĂRII URMĂRIRII PENALE.

Conform opiniei unor specialiști în domeniu, distingem câteva principii

esențiale în planificarea activității de urmărire penală. ”Principii ale planificării
cercetării se consideră cerinţele elaborate în criminalistică, înaintate la planificarea
cercetării, respectarea căror asigură efectuarea ei. Sânt evidențiate trei principii de
bază ale planificării:
a) fermităţii: principiul fermităţii înseamnă că în plan trebuie să fie evidențiate
toate întrebările stabilite pentru verificarea unei sau altei versiuni; toate acţiunile de
urmărire penală, măsurile operativ-investigative şi alte acţiuni necesare pentru
efectuarea (îndeplinire); termenele determinate pentru executare şi persoanele ce le
vor executa. În plan trebuie să fie indicat pe cine din martori urmează de
identificat, la cine din bănuiţi trebuie de efectuat percheziţii, cine şi când vor
efectua acţiunile de urmărire penală date.
b) individualitatea: principiul individualităţii înseamnă obligativitatea
construirii planului special pentru un anumit dosar, evidenţa tuturor
caracteristicilor dosarului dat, neadmiterea repetării planurilor. Este imposibil de a
elabora un plan unic care va fi utilizat la cercetarea tuturor dosarelor penale.
c) dinamicitatea: acest principiu înseamnă că procesul de planificare este un act
unic; planul creat nu este definitiv, el permanent se modifică şi se completează,
totodată posibilitatea şi obligativitatea modificării lui trebuie prevăzută de la bun
început”11. În aceeași ordine de idei se conturează principiile planificării și la autori
notorii precum E. Stancu și M. Gheorghiță care le definește după cum urmează:
”Principiul caracterului concret determină faptul că in planul urmării penale vor
fi incluse toate versiunile reale ce vor servi scopului final – constatarea adevărului
pe acţiunea in cauză. In planificare vor fi prevăzute termenele efectuării cercetării
şi desfăşurării activităţilor de urmărire penală. In cazul in care cercetarea este
condusă de o echipă de ofiţeri de urmărire penală, se va efectua o concretizare
maximală a planurilor individuale, întocmite in baza 76 planului general,
coordonarea acţiunilor ofiţerilor de urmărire penală implicaţi in cercetarea
cauzei”12.
”Principiul individualităţii impune imbinarea judicioasă a sarcinilor generale cu
cele particulare, determinarea perspectivelor urmăririi penale, originii şi
caracterului evenimentului, specificului legăturii dintre anumite date faptice şi
informaţiile despre ele. Acest principiu presupune răspunderea personală a
ofiţerului de urmărire penală privind desfăşurarea cercetării cauzei penale.
Deciziile lui cu privire la direcţiile cercetării, succesiunea şi tactica efectuării unor
activităţi de urmărire penală sunt fundamentate pe informaţiile obţinute şi sunt
reflectate in plan.
11
Talpă Boris, Badia Adrian. Criminalistica. Note de curs – Chișinău, USEM, 2013 – 151 p. – p. 74-75.
12
Gheorghiță Mihail. Teze generale ale tacticii criminalistice. Material științifico-didactic – Chișinău, ULIM, 2012
– 124 p. – p. 76.

7
Principiul dinamismului presupune că planul de urmărire penală trebuie să fie
adoptat la diferite împrejurări schimbătoare ale cauzei. El nu poate fi utilizat decat
pentru o anumită perioadă a urmăririi penale, acesta necesitând a fi completat ori
modificat in raport cu noile aspecte”13.
Ultimele două principii sunt elucidate și de E. Stancu într-o altă formă de
exprimare ceea ce ne sugerează că aceste principii constituie ideile fundamentale și
general valabile planificării urmăririi penale. ”Principiile organizării urmăririi
penale – Pentru a reprezenta un suport ştiinţific real al urmăririi penale, atât în
ansamblul său, cât şi în fiecare cauză concretă, planificarea este necesar să se facă
potrivit anumitor reguli fundamentale, anumitor principii.
Principiul individualităţii. Individualizarea planificării activităţii de urmărire
penală, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, îşi găseşte explicaţia în
aceea că fiecare faptă în parte, fiecare împrejurare, este identică numai cu sine
însăşi, deosebindu-se de toate celelalte prin elementele sale specifice, fiind practic
irepetabilă.
Principiul dinamismului. Principiul dinamismului reprezintă cea de a doua regulă
fundamentală după care trebuie să se conducă planificarea şi organizarea urmăririi
penale”14.

4. ELEMENTE CENTRALE ÎN CADRUL PLANIFICĂRII URMĂRIRII

PENALE.

În conformitate cu principiile de bază ale planificării urmăririi penale

identificăm și elementele centrale ale planurilor de acțiuni.”Elementele de bază ale
cercetării pe dosare penale concrete sânt:
a) studierea datelor faptice avute la dispoziţie,
b) înaintarea versiunilor,
c) alegerea acţiunilor de urmărire penală şi măsurilor organizatorice, necesare
pentru efectuare, termenele şi ordinea de efectuare a lor, de asemenea şi
executorii”15. ”Planul de urmărire penală după care trebuie să se desfăşoare o
anchetă este constituit dintr-o structură unitară de elemente componente, menite să
confere eficienţă activităţii de urmărire penală.
Sub raport tactic, potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, desprinse
din studierea experienţei organelor judiciare, rezultă că principalele elemente
constitutive ale planului de urmărire penală sunt versiunile, problemele ce se cer
rezolvate în verificarea fiecărei versiuni, precum şi activităţile desfăşurate pe baza
metodelor ştiinţifice criminalistice cu ajutorul cărora se rezolvă aceste probleme.

13
Gheorghiță Mihail. Teze generale ale tacticii criminalistice. Material științifico-didactic – Chișinău, ULIM, 2012
– 124 p. – p. 77.
14
Stancu Emilian, Olteanu Gabriel Ion. Criminalistica – partea I, Tehnica criminalistică – București, Universitatea
Hyperion, 1994 – 170 p. – p. 85.
15
Talpă Boris, Badia Adrian. Criminalistica. Note de curs – Chișinău, USEM, 2013 – 151 p. – p. 75.

8
Momentul elaborării unui plan de anchetă - alt element tactic important - se
impune a fi astfel ales, încât el să nu fie conceput nici prematur şi nici tardiv faţă
de mersul anchetei.
Conţinutul planului de urmărire penală. Conţinutul unui plan de urmărire penală
este determinat de problemele pe care le are de clarificat ancheta într-un moment
sau altul.
Pentru determinarea acestor elemente, deduse din planul de urmărire penală,
organele penale de specialitate trebuie să răspundă la o suită de întrebări, denumită
convenţional „formula celor 7 întrebări”, sau alături de aceasta, „formula celor 4
întrebări”, aplicabile în majoritatea cazurilor.
Formula celor 7 întrebări, întâlnită mai întâi în jurisprudenţa romană - quis? quid?
ubi? quibus auxillis? curr? quomodo? quando? qu'on? - cunoscută sub denumirea
de „disticul lui Daries”, are ca destinaţie clarificarea aspectelor esenţiale ale faptei.
Formula celor 4 întrebări, considerată, întrucâtva, superioară calitativ primei
formule, deoarece delimitează mai clar conţinutul infracţiunii, serveşte la
elucidarea problemelor unei cauze penale plecând de la elementele constitutive ale
acesteia”16.”Regulile generale ale cercetării de urmărire penală sînt:
a) cercetarea sub comandă unică.
b) neamânarea, obiectivitatea, planificarea activităţii sub toate aspectele.
c) colaborarea cu lucrătorii organelor de cercetare penală.
d) utilizarea celor mai sofisticate mijloace tehnice şi utilizarea ajutorului
specialistului.
e) respectarea regulilor de relevare, fixare, examinare a urmelor infracţiunii şi
altor corpuri delicte.
f) realizarea scopului determinat şi planului cercetării”17.

16
Stancu Emilian, Olteanu Gabriel Ion. Criminalistica – partea I, Tehnica criminalistică – București, Universitatea
Hyperion, 1994 – 170 p. – p. 85-86.
17
Talpă Boris, Badia Adrian. Criminalistica. Note de curs – Chișinău, USEM, 2013 – 151 p. – p. 77.

9
 Bibliografie:

Legislație:

1. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994 (cu modificările şi completările

ulterioare).
2. Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 14.03. 2003 (cu modificările
şi completările ulterioare).
3. Legea privind activitatea specială de investigaţii, nr.59 din 29.03.2012.
4. Legea privind statutul ofiţerului de urmărire penală, nr.333-XVI din 10.11. 2006.

Literatură de specialitate:

1. Chirilă Mihai. Criminalistica. Note de curs. – Chișinău, Institutul de Știine

Penale și Criminologie Aplicată, 2014 – 64p. - p. 52
2. Doraș Simion Gh. Criminalistica vol.II. Elemente de tactică – Chișinău,
Tipografia centrală, 1999 – 282 p. – p. 24-25.
3. Gheorghiță Mihail. Teze generale ale tacticii criminalistice. Material
științifico-didactic – Chișinău, ULIM, 2012 – 124 p.
4. Stancu Emilian, Olteanu Gabriel Ion. Criminalistica – partea I, Tehnica
criminalistică – București, Universitatea Hyperion, 1994 – 170 p.
5. Talpă Boris, Badia Adrian. Criminalistica. Note de curs – Chișinău, USEM,
2013 – 151 p.

10