CURS I

OBIECTUL CRIMINOLOGIEI

1. Obiectul criminologiei - subiect de controverse teoretice

Problema obiectului cercetării criminologice presupune a stabili ce anume interesează

cercetarea criminologică. În acest sens, un prim indiciu îl reprezintă etimologia noţiunii de
criminologie, alcătuită din două cuvinte de origine greacă, respectiv: crimen (cu sensul său
originar de acuzaţie sau de infracţiune) şi logos (la origine discurs, raţiune, iar ulterior
ştiinţă).
Pornind de la sensul etimologic prezentat, se poate formula chiar o definiţie
prealabilă, în care criminologia ar reprezenta discursul cu privire la crimă sau ştiinţa crimei,
o definiţie care este în mod evident incompletă.
Un al doilea indiciu este furnizat de existenţa unor preocupări practice legate de
combaterea fenomenului criminal ori limitarea acestuia. Putem spune, prin urmare, că
interesul cercetării criminologice poartă şi asupra acestor preocupări de ordin practic
desemnate în literatura de specialitate ca pactici anti-criminale.
Evoluţia criminologiei ca ştiinţă a fost marcată de numeroase controverse teoretice
care au vizat obiectul său de cercetare, funcţiile, metodele şi tehnicile ştiinţifice de
exploatare a criminalităţii, aptitudinea de a face aprecieri pertinente asupra stării şi dinamicii
fenomenului infracţional şi capacitatea de a elabora măsuri adecvate pentru prevenirea şi
combaterea acestuia.
Un viu interes a stârnit afirmaţia făcută în cel de-al doilea Congres de criminologie de
la Paris din anul 1950, de sociologul american Thorsten Sellin în cadrul Raportului general
cu privire la "Aspecte sociologice ale criminalitaţii", care susţinea ideea potrivit căreia,
criminologia este "o regină fără regat". În acelaşi timp au fost însă şi voci mult mai optimiste
care au susţinut o altă opinie, conform căreia, criminologia este ştiinţa care se află deasupra
tuturor, fiind o super ştiinţă.
Majoritatea autorilor înclină însă a crede că obiectul de studiu al criminologiei îl
costituie fapta penala ( infracţiunea, crima şi delictul). Alţi autori, ca de exemplu
E.H.Sutherland susţin că obiectul de studiu al criminologiei îl constituie infracţiunea ca
fenomen social incluzând în concept nu numai faptele penale ci şi pe cele care privesc
încălcări ale legii de natură civilă sau administrativă. În alte opinii criminologia a fost
considerată ca o anexă a dreptului penal.
Dezvoltarea temporară a criminologiei în cadrul altor ştiinţe a avut ca efect utilizarea
unor modele etiologice, sisteme de referinţă şi tehnici de cercetare proprii acestor ştiinţe,
rezultatul obţinut fiind fragmentarea obiectului de cercetare criminologică în diverse laturi
şi aspecte ale fenomenului infracţional cât şi o anumită lipsă de unitate între teoreticienii
care abordau criminalitatea de pe poziţiile unor discipline diferite.
1
 Datorită faptului că la început cercetarea criminologică a fost iniţiată de antropologi,
aceştia au preferat studiul infractorului.
Orientarea cercetării ştiinţifice către subiectul activ al infracţiunii a constituit ulterior
o constantă a poziţiilor teoretice care considera personalitatea individului drept cauză
exclusivă sau prioritară în săvârşirea faptelor anti-sociale. În consecinţă, infractorul,
criminalul sau deviantul erau plasaţi în zona centrală a obiectului criminologiei.
Opiniile potrivit cărora fapta anti-sociala constituie obiectul criminologiei sunt
specifice acelor specialişti care abordează criminalitatea de pe poziţiile sociologiei şi
psihologiei sociale. În cadrul acestei orientări, spre exemplificare, sociologul Thorsten Sellin
înţelege prin crimă, orice încălcare a normelor de conduită din societate, indiferent dacă
acestea fac sau nu obiectul unor reglementări juridice iar criminologul german Hans
Goppiniger susţine că infracţiunea, ca obiect al criminologiei trebuie considerată atât ca
fenomen juridic cât şi non-tehnic, în strânsă legătură cu religia, morala şi cultura.
Criminalitatea ca fenomen social a constituit iniţial obiectul preocupărilor de ordin
statistic, ulterior această orientare s-a concretizat în diverse teorii sociologice între care
teoriile patologiei sociale, ale dezorganizării sociale sau ale conflictului de cultură, într-o
măsură importantă, fenomenul infracţional este inclus în formele mai largi de devianţă
socială, astfel încât din această perspectivă criminologia se confundă cu sociologia devianţei.
Principala deficienţă a teoriilor monocauzale constă în abordarea unilaterală a
problematicii criminologiei care este astfel lipsită de o perspectivă unificatoare cu privire la
obiectul de cercetare, aspect de natura a pune sub semnul întrebării autonomia disciplinei.
Reducerea obiectul de cercetare la persoana infractorului lasă în afara criminologiei
fenomenul infracţional după cum abordarea criminalităţii fie din perspectiva analizei
cantitative, fie explicând socialul prin social, neglijează parţial sau total personalitatea celui
care încalcă legea penală.
După al doilea război mondial s-a ajuns la o concepţie mai largă asupra obiectului
criminologiei, încercându-se chiar o unificare a diverselor sale laturi, pe baza unei analize
multifuncţionale a cauzelor criminalităţii.
Considerând că obiectul îl constituie factorii sociali şi individuali ce stau la baza
comportamentului criminal teoria multifuncţională asupra cauzelor criminalităţii reprezintă
un remarcabil progres în raport cu poziţiile anterioare dar ea nu este aptă să integreze
diferitele niveluri de analiză cauzală într-un model explicativ, unitar, ci mai degrabă, o listă
bogată de factori implicaţi în geneza crimei.
Herman Mannheim susţine că prin criminologie, în sens restrâns, se înţelege studiul
crimei, iar în sens larg, se include penologia, metodele de prevenire a criminalităţii, de
tratament şi resocializare a infractorilor. Descoperirea cauzelor criminalităţii este absolut
necesară în scopul identificării măsurilor prin care societatea poate interveni pentru limitarea
acestui fenomen.
La rândul său, criminologul francez Jean Pinatel structurează obiectul de studiu al
criminologiei pe trei planuri:
- cel al crimei care se ocupă de studiul actului criminal;
- cel al criminalului care studiază caracteristicele infractorilor şi factorii care au
influenţat formarea şi evoluţia personalităţii acestora;
- cel al criminalităţii care studiază ansambul de acte criminale care se produc într-un
anumit teritoriu într-o perioadă determinată.
2
 Reprezentanţii noilor curente teoretice apreciază negativ o anumită stare de
dependenţă faţă de dreptul penal în care criminologia tradiţională s-ar fi complăcut,
împrumutând obiectul său de cercetare, încercându-se în acest sens o redefinire a
principalelor concepte dintr-o perspectivă interacţionistă ce urmăreşte să releve:
- mecanismele sociale prin care se ajunge la asemenea etichetări;
- reacţia socială faţă de acestea.
Postulatele fundamentale ale dreptului penal şi-au pierdut astfel caracterul
axiomatic devenind ipoteze supuse verificării. În această viziune obiectul criminologiei ar
include structurile de putere care impun normele legale precum şi mecanismele formale şi
informale prin care o persoană este etichetată ca infractor.
Controversele care au existat între criminologi pe tema obiectului criminologiei nu au
dus la o ruptură epistemologică între vechea şi noua criminologie, ci mai degrabă la o
oarecare lărgire a orizontului de cercetare criminologică având astăzi două puncte de
focalizare, frecvent unite şi care îşi păstrează unitatea, respectiv trecerea la act şi reacţia
socială.
Includerea reacţiei sociale în obiectul de studiu al criminologiei a fost
făcută încă din anii 60, ai secolului XX de către sociologul american Edwin Sutherland,
considerat părintele criminologiei americane, care după ce defineşte criminologia ca fiind
totalitatea cunoştinţelor (ştiinţifice) referitoare la criminalitate ca fenomen social, afirma
că aceasta studiază "procesele elaborării legilor, ale încălcării acestora şi ale reacţiei
sociale împotriva acelora care încalcă legile".
În concluzie apreciem ca obiectul de studiu al criminologiei îl constituie
criminalitatea ca fenomen social, fapta penală comisă sau infracţiunea, infractorul, victima şi
reacţia socială împotriva criminalităţii.
Se impune o precizare, noţiunea de crimă folosită în studiile de criminologie are o
accepţiune mai largă şi ea se referă la infractiune în general şi nu la noţiunea de crimă
folosită în limbajul penal văzută ca infracţiune contra vieţii.

A. Criminalitatea ca fenomen social

Ca orice fenomen social criminalitatea reprezintă un sistem cu proprietăţi şi funcţii
proprii dinstincte calitativ de cele ale elementelor componente. Modelul nostru de analiză
evită considerarea criminalităţii ca totalitate a infracţiunilor săvârşite pe un anumit teritoriu,
într-o perioadă determinată, poziţie care sublinează doar latura cantitativă a fenomenului
studiat.
Analiza noastră face o distincţie între criminalitatea reală, aparentă şi legală.
Astfel, criminalitatea reală este un concept cantitativ ce presupune totalitatea faptelor
penale săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată, indiferent dacă
sunt sau nu cunoscute.
Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracţiunilor aduse la cunoştinţa puterii
publice şi înregistrate ca atare. În acest sens în foarte multe cazuri nu intervin condamnări cu
toate că intervenţia infracţiunii este incontestabilă, unul dintre motive putându-l constitui
faptul că între 50 şi 60% din infracţiunile săvârşite, autorii nu sunt identificaţi.
Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunţat
hotărâri de condamnare rămase definitive.

3
 Diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă este denumită cifra
neagră a criminalităţii şi se referă la acea proporţie considerabilă de infracţiuni care din
diferite motive rămân necunoscute.
Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea ştiinţifică
încercând să surprindă dimensiunile adecvate ale acestui fenomen.

B. Infracţiunea
Infracţiunea reprezintă manifestarea particulară a fenomenului infracţional având
identitate, particularităţi şi funcţii proprii.
În limbaj criminologic echivalarea noţiunilor de infracţiune şi de crimă nu sunt riguros
exacte deoarece noţiunea de crimă deşi o include pe cea de infracţiune, cuprinde în plus şi
alte fapte cărora este posibil să le lipseasca unul dintre cele trei elemente definitorii ale
infracţiunii, aşa cum este reglementată în art. 15 din C. pen. (fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată și imputabilă celui care a săvârșit-o). În aceste
condiţii, vom spune că în sens criminologic, noţiunea de crimă desemnează fapta penală.
Având rolul instrumentului de cunoaştere ştiinţifică fenomenul infracţional al
proceselor dinamice cu impact semnificativ asupra acestui fenomen, criminologia îşi aduce
contribuţia la procesul de perfecţionare al reglementării juridice la realizarea unei mai bune
concordanţe între legea penală şi realitatea socială pe care o protejează.

C. Infractorul
În condiţiile în care infracţiunea este înainte de toate un fapt uman, săvârşirea oricărei
infracţiuni presupune un infractor, văzut în sens strict juridic ca o persoană care, cu
vinovăţie, săvârşeşte o faptă sancţionată de legea penală.
Din punct de vedere criminologic conceptul de infractor are o semnificaţie
complexă datorită condiţionărilor bio-psiho-sociale care îl determina pe om să încalce legea.
Întrucât până în prezent nu s-a dovedit existenţa unor trăsături de ordin bio-
antropologic care să diferenţieze infractorul de non-infractor, persoana care încalcă legea
penală este considerată ca un eşec al procesului de socializare.

D. Victima infracţiunii
Lucrările criminologice de dată recentă au demonstrat existenţa unor relaţii complexe
dintre făptuitor şi victimă, constatându-se că în producerea actului infracţional contribuţia
victimei nu poate fi exclusă din sfera unui model cauzal complex.
În acest sens apariţia în anul 1948 a lucrării “Criminalul şi victima lui” a savantului
Hans von Hentig este cel care introduce noţiunea de “victimă activantă” prin care se înţelege
rolul jucat de victimă în declanşarea unor comportamente criminale, el concluzionând că
direct sau indirect, şi victima poartă o parte din vină, în declanşarea actului infracţional.
Studiile întreprinse în domeniu au demonstrat că peste tot în lume numărul victimelor
este mai mare decât al infractorilor, că riscul de a fi victimizat în cazul infracţiunilor cu
violenţă este mai mare la barbaţi decât la femei; cei care ucid de regulă sunt cu 5-10 ani mai
tineri decât victimele lor, la femei rata cea mai mare a victimizării apare la 20-28 ani iar la
bărbaţi la 30-39 de ani în cazul infracţiunilor grave, violente, 50% din victime având
antecedente penale.

4
 E. Reacţia socială împotriva criminalităţii
Această reacţie poate îmbrăca forma unor programe care prin măsurile propuse să
ducă la diminuarea fenomenului ca atare, poate contribui la o mai bună îndeplinire a actului
de justiţie sau poate ajuta la organizarea unui tratament al celor condamnaţi, în conformitate
cu normele internaţionale privind drepturile omului. De asemenea poate oferi soluţii viabile
de resocializare a celor care şi-au ispăşit pedeapsa sau chiar de calificare a lor în diferite
profesii în timpul executării pedepsei.
Influenţa educaţiei umane este mai importantă în domeniul justiţiei decât în alte
domenii ale judecăţii individuale iar în acest caz, reacţia socială trebuie să fie promptă.
Includerea reacţiei sociale în obiectul de studiu al criminologiei este determinată de
necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului infracţional şi
la tendinţele sale evolutive.

F. Practica anti-criminală
În literatura de specialitate a existat o vie controversă pornind de la caracterul
criminologiei de ştiinţă teoretică sau ştiinţă practică.
În unele opinii criminologia este considerată drept o ştiinţă fundamentală,
teoretică având prin urmare ca obiect cercetarea fenomenul criminal în sine.
Pe de altă parte, s-au exprimat opinii potrivit cărora cadrul criminologiei se reduce la
cercetarea aplicativă; nu există criminologie în condiţiile în care nu există perspective
terapeutice deoarece criminologia nu poate fi definită prin ea însăşi ci numai în raport cu
ceea ce ea realizează.
Opinia care consideră criminologia o ştiinţă în acelaşi timp teoretica şi practică este
însă singura satisfăcătoare deoarece ia în considerare natura particulară a obiectului său,
fenomenul criminal înţeles ca rău social care atrage lupta împotriva lui, în scopul de a-l
îndigui şi a-l refula. Acest dublu caracter al criminologiei consacrat de doctrina recentă
atrage dublarea obiectului cercetării criminologice în sensul că pe lângă obiectul “originar”
respectiv, fenomenul criminal, mai apare un al doilea obiect numit practică criminală.
Pentru desemnarea laturii aplicative a cercetării criminologice întalnim în literatură
formulări diverse precum prevenirea şi combaterea fenomenului criminal, prevenirea şi
tratamentul comportamentului antisocial, mijloace de luptă împotriva criminalităţii, reacţia
socială contra crimei.
În lupta împotriva criminalităţii sunt utilizate în concret două categorii de mijloace:
a. juridice, incluzând totalitatea normelor de drept ce contribuie direct sau indirect la
combaterea fenomenul criminal;
b. empirice, unde sunt incluse instituţiile ce au ca scop combaterea şi prevenirea
criminalităţii ( poliţie, parchet, instanţa de judecată ).
Prin combaterea celor două categorii de mijloace rezultă în practică trei domenii
principale de luptă contra criminalităţii:
1. domeniul dreptului penal şi al aplicării lui concrete;
2. domeniul tratamentului delicvenţilor;
3. domeniul prevenirii criminalităţii.
Cele trei domenii alcătuiesc un sistem având ca finalitate stăpânirea fenomenului
criminal, adică menţinerea acestuia în nişte limite acceptabile din punct de vedere social.

5
 În condiţiile în care sistemul menţionat este aplicat printr-o voinţă statală putem
afirma ca politica anticriminală reprezintă sistemul mijloacelor aplicate de stat în scopul
stăpânirii fenomenului criminal, fenomen în structura căruia intră crima văzută ca fenomen
individual, incluzându-l pe criminal ca un agent indispensabil, precum şi crima ca fenomen
colectiv, respectiv, criminalitatea.

2. Scopul criminologiei
În ansamblul preocupărilor sale criminologia are drept scop general fundamentarea
unei politici penale eficiente care să apere valorile fundamentale ale societăţii, să prevină
fenomenul infracţional, iar atunci când s-a comis o infracţiune cei vinovaţi să fie traşi la
răspundere penală.
Identic cu scopul ştiinţei penale, scopul general al criminologiei se deosebeşte prin
modurile diferite de concretizare, criminologia fiind o disciplină a fenomenologiei penale iar
dreptul penal fiind o ştiinţă normativă.
Scopul imediat al criminologiei îl constituie stabilirea cauzelor care determină
producerea criminalităţii, sau, cum s-a mai spus, reconstituirea infracţiunilor particulare cu
specific criminologic ce l-au determinat pe individ să comită infracţiunea.

6
 CURSUL 2

FUNCŢIILE CRIMINOLOGIEI

Controversele teoretice relative la scopul şi obiectul criminologiei se

regăsesc şi în concepţiile despre funcţiile criminologiei.
În acest sens cea mai mare parte a reprezentanţilor criminologiei tradiţionale
consideră că aceasta are o funcţie descriptivă şi una explicativă.
Promotorii tendinţelor moderne care susţin implicarea mai mare în sfera
politicii penale au adăugat funcţia predicativă (anticipativă) şi funcţia profilactică
(preventivă).

1. Funcţia descriptivă
Promotorii acestei funcţii au încercat să demonstreze pe calea studiului
descriptiv, atât existenţa unor diferenţe semnificative între infractori şi
noninfractori, cât şi evoluţia stării infracţionale pe un anumit teritoriu într-o
perioada de timp dată.
Conceptele operaţionale de ordin descriptiv sunt: mediul, terenul,
personalitatea, situaţia şi actul.

Mediul – este un concept operaţional care are mai multe accepţiuni:

- mediul fizic sau geografic – este mediul natural, înconjurător în care
trăiesc oamenii, formele de relief, clima şi anotimpurile fiind elemente ce
îşi pun amprenta asupra omului;
- mediul social în structura căruia se disting:
a. mediul social global ce cuprinde totalitatea factorilor istoriei,
culturali şi instituţionali ce determină influenţe comune tuturor
membrilor societăţii;
b. mediul personal sau psihosocial ce cuprinde relaţiile interpersonale
dominante, scopurile şi acţiunile colective ale oamenilor, modele
de comportament promovate, sistemul de norme şi valori; în cadrul
acestui din urmă mediu se disting mediul ineluctabil (familial),
mediul ocazional (şcolar, profesional), mediul ales sau acceptat
(anturajul) şi mediul impus (militar, penetenciar).

Terenul – este un concept folosit pentru a desemna trăsăturile de ordin

bioconstituţional ale individului.

1
 La baza formării individului este ereditatea, adică moştenirea informaţională
genetică; adăugând la aceasta mutaţiile genetice se obţine nativul; dacă la nativ se
adaugă modificările intervenite asupra fătului în uter se obţine congenitalul; dacă
la congenital se adaugă modificările somatice care intervin o dată cu creşterea se
obţine constituţionalul iar dacă la acesta din urmă se adaugă modificările
determinate de influenţele fizice şi psihice ele existenţei umane se obţine terenul.

Personalitatea – văzută din punct de vedere psihologic, semnifică subiectul

uman considerat ca unitate bio-psiho-socială purtător a funcţiilor epistemice,
pragmatice şi axiologice.

Situaţia – reprezintă ansamblul de împrejurări subiective şi obiective ce

preced actul criminal în care este implicată personalitatea.
Caracterul obiectiv al complexului personalitate - situaţie a fost pus în
evidenţă de criminologul austriac Exner care a demonstrat că modalităţile de
execuţie a unor infracţiuni pot fi facilitate de anumite împrejurări sau circumstanţe
favorabile.

Actul – infracţional este răspunsul pe care personalitatea îl dă unei anumite

situaţii.

2. Funcţia explicativă
Faptele nu au nici un înteles fără interpretare, evaluare şi o înţelegere
generală.
Explicarea naturii, a esenţei, a cauzelor care determină şi a condiţiilor care
favorizează fenomenul infracţional reprezintă scopul imediat al cercetării
criminologice, de aici decurgând şi importanţa funcţiei explicative a criminologiei.
Principalele concepte operaţionale de ordin explicativ utilizate sunt: cauza,
condiţia, efectul, factorul, mobilul şi indicele. În timp ce factorul criminogen este
orice element obiectiv care intervine în producerea infracţiunii, indicele este un
simtom ce permite un diagnostic criminologic pus societăţii sau grupului studiat.

1. Funcţia predicativă
Cercetarea de predicţie vizează anticiparea unor modificări cantitative şi
calitative în dinamica fenomenului infracţional, atât în ceea ce priveşte tipologiile
infracţionale, cât şi autorii implicaţi.
Conceptele operaţionale utilizate sunt: prezent, viitor, probabilitate,
similitudine, extrapolare, hazard, prognoză, risc.

2
 2. Funcţia profilactică
Se materializează în sintetizarea rezultatelor privind etiologia
criminalităţii, înlănţuirea lor logică şi transpunerea acestora într-un sistem coerent
de măsuri de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.
Conceptele operaţionale utilizate sunt: reacţia socială, control social,
modelul clasic de prevenire, răspunsul social, tratament, reintegrare socială.

DEFINIŢIA CRIMINOLOGIEI

Pe parcursul dezvoltării criminologiei ca ştiinţă au fost formulate diferite

definiţii una dintre primele cunoscute aparţinând sociologului francez E.Durkhein
care priveşte criminologia drept o ştiinţă a crimei: “constatam existenţa uni anumit
număr de acte ce prezintă toate acel caracter exterior care le facea, odată comise, să
determine din partea societăţii o reacţie particulară pe care o numim pedeapsă.
Facem din aceste acte o grupă “sui generis” căreia îi impunem o rubrică comună:
numim crimă orice act pedepsit şi facem din crima astfel definită obiectul unei
ştiinţe speciale, criminologia.”
E. Ferri defineşte criminologia, ştiinţa unică şi complexă, ca fiind studiul
ştiinţific şi experimental al delicventului şi prin urmare, al mijloacelor preventive
şi represive care pot apăra societatea.
În literatura noastră de specialitate s-a considerat că “criminologia reprezintă
ansamblul cercetărilor cu caracter ştiinţific ce se ocupă : pe de o parte cu studierea
fenomenului criminal, urmărind cunoaşterea complexă a acestuia iar pe de altă
parte, cu evaluarea practicii anticriminale în scopul optimizării acesteia,” definiţie
ce porneşte de la ideea că cercetarea criminologică are un dublu obiect, respectiv,
fenomenul criminal şi practica anticriminală.
Din documentele prezentate celui de-al optulea congres ONU pentru
prevenirea infractiunilor şi tratamentul delicvenţilor, desfăşurat în 1990 la Havana
s-a desprins şi definiţia dată criminologiei, apreciindu-se că aceasta este o ştiinţă
care analizează cauzele infracţiunilor, factorii care influenţează comiterea acestora,
elaborând politici în materie de prevenire în justiţie penală în cadrul planificării
sociale de ansamblu.
Totodată se evaluează costurile sociale ale fenomenului infracţional şi se
urmăreşte realizarea unei politici de ansamblu pentru obţinerea unei protecţii
eficiente, corespunzătoare realităţilor şi nevoilor speciale aflate în continuă
evoluţie.
În ceea ce ne priveşte vom defini criminologia ca fiind ştiinţa care studiază
fenomenul social al criminalităţii, în scopul prevenirii şi combaterii acestuia.

3
 CONEXIUNILE CRIMINOLOGIEI CU ALTE DISCIPLINE

1. Dreptul penal şi criminologia

Aşa cum s-a putut observa deja criminologia porneşte de la unele concepte
din dreptul penal aşa cum acestea sunt prevăzute în lege ori explicate în doctrină,
pentru a construi ulterior noţiunile propri, pe de altă parte rezultatele cercetării
criminologice declanşează uneori modificări în doctrină şi în legislaţia penală.
Diferenţa esenţială dintre criminologie şi dreptul penal ca ştiinţa constă în
aceea că în timp ce prima este o ştiinţă empirică, o ştiinţă a fenomenologiei penale,
ce utilizează cu prioritate raţionamentele inductive, cea de-a doua este o ştiinţă
normativă ce operează cu metoda deducţiei.
Altfel spus în timp ce dreptul penal studiază conţinutul abstract al normei
penale pentru a-i asigura concordanţa faţă de relaţiile sociale ce trebuiesc apărate,
criminologia abordează criminalitatea în complexitatea sa, precum şi modalităţile
prin care acest fenomen poate fi prevenit.
O modalitate ştiinţifică de analiză a raportului dintre criminologie şi dreptul
penal aparţine lui V.V.Kudriavtev care face delimitarea celor două ştiinţe după
următoarele criterii:
1. al modalităţii de abordare a obiectului de cercetare: analiza fenomenului
infracţional se realizează în momente şi etape diferite. Astfel etapa formării
concepţiilor antisociale ale individului, naşterea situaţilor conflictuale, motivarea
comiterii actului şi condiţiile ce favorizează comiterea acestuia aparţin
criminologiei în timp ce manifestarea obiectivă a actului infracţional intră sub
imperiul dreptului penal.
2. al scopului imediat: criminologia urmăreşte identificarea, studierea şi
explicarea cauzelor şi condiţiilor care determină sau favorizează săvârşirea
infracţiunilor pe când dreptul penal are ca scop apărarea valorilor sociale
fundamentale de acest fenomen.
3. al sferei măsurilor de intervenţie: măsurile de prevenire elaborate de
criminologie vizează o sferă mult mai largă de sectoare ale vieţii sociale pe când
dreptul penal urmăreşte cu precădere perfecţionarea sistemului sancţionator.

2. Criminologia şi politica penală

Politica penală este disciplina care în funcţie de datele ştiinţifice şi filosofice

de care dispune şi luând în considerare condiţiile social - istorice, elaborează
doctrinele preventive şi represive care urmează a fi puse în practică.

4
 Criminologia contribuie în mod esenţial la particularizarea principiilor de
politică penala ale oricărui stat, ea având rolul instrumentului de cunoaştere,
analiză şi sinteză, apt să contribuie la cristalizarea celor mai corecte puncte de
vedere utilizabile în elaborarea şi adoptarea actului de decizie în materie penală.
Ştiinţa politicii penale este cea care evaluează concluziile privind
mecanismul socio- juridic al luptei împotriva criminalităţii, integrează întreaga
activitate de prevenire şi combatere a criminalitaţii şi de resocializare a
infractorilor şi formulează prin principii metode şi măsuri în vederea înfăptuirii
eficiente a strategiei prevenirii şi combaterii criminalităţii.

3. Criminologia şi criminalistica

Criminalistica şi criminologia, ca ştiinţe, au în comun în obiectul lor de

cercetare ştiinţifică: infracţiunea, infractorul şi victima.
Considerată drept ştiinţa metodelor tehnice şi de investigare a faptelor
penale şi de asigurare a stabilirii identităţii făptuitorului, criminalistica intervine
după producerea infracţiunii şi se limitează la probarea vinovăţiei infractorului în
timp ce sfera criminologiei este mult mai vastă, vizând fenomenul infracţional în
complexitatea lui, iar pe infractor în contextul său social şi al evoluţiei către starea
periculoasă şi trecerea la act. În consecinţă în timp ce criminalistica răspunde la
întrebarea: “ cum s-a produs actul infracţional”, criminologia răspunde la
întrebarea: “de ce” s-a produs el.

4. Criminologia şi sociologia penală

Sociologia este o ştiinţă care studiază ansamblul fenomenelor şi realităţilor

sociale în dezvoltarea şi mişcarea lor.
Sociologia penală este într-o anumită măsură o criminologie specializată
care abordează, prin perspectiva sociologică proprie, un obiect de studiu
asemănător cu criminologia. Ea studiază condiţionarea şi implicaţiile sociale ale
criminalităţii, câmpul şi structura relaţiilor sociale în care dreptul penal are vocaţia
să intervină, problematica realităţilor sociale anterioare şi contemporane procesului
de elaborare, aplicare şi organizare a executării sancţiunilor de drept penal, precum
şi problematica conştiinţei populaţiei cu privire la fenomenul criminalităţii şi la
acţiunea de apărare împotriva acestuia.
Criminologia rămâne o ştiinţă generală despre criminalitate, pe când
sociologia penală a evoluat către o criminologie sociologică care studiază
fenomenul criminalităţii într-o viziune sociologică.

5
 Cursul 3 : METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE CRIMINOLOGICĂ

1. Aspecte de ordin terminologic

Metodologia este teoria ştiinţifică despre căile sporirii eficacităţii cunoaşterii umane.
Metoda a fost definită de Albert Brimo ca fiind ordinea ce se pune în
învăţarea unei ştiinţe urmând condiţiile, particularităţiile acelei ştiinţe. Metoda constituie
astfel o modalitate prin care cunoaşterea spontană, empirică se va transforma în cunoaştere
critică, gândirea devenind un instrument de cercetare.
Modul practic procedural în care se utilizează o metodă sau alta de cercetare se
numeste tehnică, ea fiind deci o metodă în acţiune. Aceasta explică de ce în multe cazuri
aceeaşi denumire este folosită atât cu privire la metodă cât şi pentru a desemna tehnica de
realizare a acesteia.
Complexitatea fenomenului infracţional determină în mod necesar o abordare
interdisciplinară, fiind necesare investigaţii cu caracter sociologic, psihologic, psihiatric,
biologic, antropologic şi nu în ultimul rând juridic. Dacă există metode comune pe ansamblul
ştiinţelor sociale, nimeni nu poate nega că fiecare ştiinţă specială utilizează în mod ştiinţific
aceste metode conform propriului său obiect.
Metodologia criminologică este acea parte din criminologie care se ocupă cu studiul
metodelor şi tehnicilor de investigare a fenomenului infracţional, urmărind integrarea
acestora într-un sistem logic şi coerent care să permită îndeplinirea scopurilor acestei ştiinţe.

2. Metodele cercetării criminologice

Aşa cum aratam, criminologia utilizează o serie de metode de lucru care prin adecvarea
la obiectul de studiu, îi permit obţinerea rezultatelor ştiinţifice urmărite. Unele din aceste
metode (denumite general particulare) au un grad mai mare de generalitate, fiind utilizate de
o serie întreagă de ştiinţe, iar altele sunt proprii numai unor elemente sau ale unei ştiinţe.
Din prima categorie de maximă generalitate fac parte: metoda observării, metoda
experimentală şi metoda istorică.
Din cea de-a doua categorie fac parte metodele cu un grad mai redus de generalitate la
care apelează numai anumite discipline aşa cum este metoda clinică.
Pe plan criminologic, observarea, ipoteza, experimentul şi teoria îşi găsesc expresia în
metodele care pot fi calificate ca descriptive, explicative sau predictive.
Criminologia apelează în egală măsură la metode apte să permită studierea
fenomenului în ansamblul său , dar şi la metode de cunoaştere a personalităţii infractorului,
la metode susceptibile să dezvăluie atât latura cantitativă cât şi pe cea calitativă a
obiectului supus cercetării.
Principalele metode de studiu în cercetarea cnminologică sunt: observaţia,
experimentul, metoda clinică, metoda tipologică, metoda comparativă şi metoda de predicţie.

2.1. Observaţia

1
 Reprezintă acel moment în care are loc contactul iniţial între persoana care efectuează
studiul şi obiectul său de studiu, metoda observării reprezentând una din principalele căi de
cunoaştere a fenomenului infracţional.
Observarea poate fi realizată empiric sau în mod ştiinţific.
Observarea empirică se produce atunci când în mod spontan individul ia cunoştinţă cu
ceea ce se petrece în jurul său, fiind limitată însă la sfera de interese a individului, la grupul
social din care face parte.
Ea este incapabilă să ofere o imagine completă şi compexă a fenomenului observat, fiind cel
mai adesea superficială şi inexactă reţinând aspectele spectaculoase ale evenimentului sau
situaţiei observate. Observarea are un caracter subiectiv prezentând mai mult punctul de
vedere personal, ori frământările şi interesele observatorului şi nu oferă date ştiinţifice utile
cazului observat.
Observarea ştiinţifică presupune o vizionare directă şi metodică a situaţiei, scopul său
fiind unul stabilit iar calitatea acesteia este direct subordonată nivelului de profesionalism al
cercetătorului.
În criminologie observarea va avea ca obiect domeniul comportamentului delicvent
individual şi de grup, acţiunile în care şi prin care acesta se manifestă, reacţiile pe care
faptele antisociale le provoacă în rândul membrilor societăţii. Observaţia se realizează prin
următoarele mijloace:
- Prin perceperea directă a crimei;
- Prin constatarea crimei;
- Prin studiul mijloacelor prin care a fost comisă crima;
- Prin studiul produsului crimei;
- Prin studiul dosarului, cauzei;
- Prin studiul declaraţiilor făptuitorilor.
De regulă întâlnim următoarele tipuri de observaţie:
- directă sau indirectă, în funcţie de relaţia observatorului cu realitatea;
- globală sau parţială în funcţie de observarea întregului fenomen criminal sau a unei
tematici;
- observarea externă sau internă realizată în raport cu poziţia observatorului faţă de
sistemul studiat;
Alegerea tipurilor de observaţie este influenţată de natura şi scopul cercetării, de
condiţiile în care se desfăşoară şi de caracteristicile subiecţilor observaţi.

2.2. Experimentul
Metoda experimentală constituie una din metodele cu grad înalt de generalitate,
aplicată în cele mai diferite domenii ale ştiinţei.
Experimentul ca metoda criminologică reprezintă o observare provocată în condiţii
alese de experimentator. Pe această cale se urmăreşte sesizarea legăturilor de
intercondiţionale între diferite fenomene, dar mai ales descoperirea înlănţuirilor cauzale dintre
acestea.
Particularităţile metodei experimentale sunt: provocarea şi repetarea fenomenului studiat
prin intervenţie activă a cercetătorului.

2
 Realizarea experimentului presupune alegerea unei probleme de studiu şi elaborarea
unor ipoteze a căror adevăr sau falsitate vor fi dovedite sau infirmate în cursul cercetării
ştiinţifice. De cele mai multe ori prin această metodă se doreşte să se determine legăturile ce
unesc două variabile, să se compare efectele produse de doi factori pentru a identifica o
cauză, să se stabilească efectul în funcţie de cauză.
Regulile de ordin general ce trebuie respectate pentru a obţine rezultate pe plan ştiinţific
sunt:
- abordarea problemelor studiate în mod cauzal;
- elaborarea ipotezelor de lucru;
- crearea unor grupuri de control asemănătoare grupului asupra căruia se acţionează
experimental;
- asigurarea acţiunii unui singur factor ( unei singure variabile ) în acelaşi timp;
- eliminarea influenţei factorilor exteriori pe toată durata experimentului;
- obiectivitatea cercetătorului în efectuarea experimentului, în analiza şi sinteza datelor
obţinute.
M. Grawitz ( în " Methodes des sciences sociales " Paris, Ed. Dalloz, 1973, p.382)
propune următoarea schemă de desfăşurare a experimentului: în scopul de a se aprecia
acţiunea unui anumit factor ( variabilă independentă ) asupra altor factori ( variabile
dependente ) este necesară în compararea a două elemente, dintre care numai unul va fi supus
influenţei factorului pe care ne propunem să-1 studiem. De aici, necesitatea de a constitui
două grupuri cât mai asemănătoare, grupul experimental A şi un grup de control C.
Variabila X, a cărei influenţă urmează a fi măsurată, va acţiona asupra grupului A. În cazul
în care ipoteza este corectă, în grupul A va aparea fenomenul Z, generat de variabila X. În
grupul de control, acest fenomen nu se va produce.
Tipuri de experiment:
a) în funcţie de locul de desfăşurare:
- experiment de laborator care presupune provocarea în mod artificial a unei
situaţii asemănătoare celei reale
- experimentul de teren se realizează prin considerarea unei situaţii naturale ca
fiind experimentală
b) în funcţie de natura variabilei independente distingem: experiment provocat sau
invocat, în primul caz variabila independentă fiind introdusă de autorul experimentului, în
cel de-al doilea caz aceasta nefiind influenţată de autor, ea făcând parte din
condiţiile preexistente, experimentatorul limitându-se la notarea influenţei acestuia asupra
fenomenului.
c) în funcţie de modalităţile concrete de manipulare a variabilelor există tipul de experiment
"înainte " şi tipul după ", ele presupunând abordarea fenomenului atât înainte de
introducerea variabilelor cât şi ulterior.
Sub aspect etic este de neconceput provocarea unor comportamente infracţionale,
criminologul limitându-se numai la studierea acelor comportamente ce au fost determinate de
anumiţi factori criminogeni.

2.3. Metoda clinică

3
 Metoda experimentală oferă, de regulă, posibilitatea unei exploatări a infractorului în
general şi mai puţin a unui infractor individualizat, procedând la fragmentarea personalităţii
acestuia în elemente singulare, izolate, susceptibile de a fi comparate prin grupul de control.
Din acest motiv, ea se cere a fi completată prin alte metode care să permită o abordare a
personalităţii infractorului în unitatea şi dinamica sa.
Metoda clinică cercetează cazul individual în scopul formulării unui diagnostic şi
prescrierea unui tratament. Această metodă nu operează cu variabile ci se bazează pe
anamneza ( istoria cazului sau studiul de caz ). Această metodă este frecvent utilizată în
condiţiile în care reprezintă calea din care se tinde către o cunoaştere multilaterală a
personalităţii infractorului.
În practică metoda clinică se realizează printr-un complex de tehnici de investigare
cum sunt: observarea, studierea documentelor, testele psihologice, interviul clinic apofundat
etc. Pe baza acestor tehnici se poate ajunge la relevarea unor trăsături ale personalităţii
infractorului care vor permite formularea unui diagnostic, în baza căruia criminologul va
evalua conduita viitoare a subiectului şi va formula un prognostic social. În baza
diagnosticului şi a prognosticului se va elabora un program adecvat de tratament, văzut ca
mod de a actiona faţă de un delicvent sau, într-o accepţiune mai largă ca o acţiune individuală
desfăşurată faţă de un delicvent în vederea modelării personalităţii acestuia.

2.4. Metoda tipologică

Este una din cele mai vechi metode de cercetare criminologică şi a servit la:
- descrierea unui aşa-numit "tip criminal" în contrast cu tipul noncriminal;
- descrierea unor tipuri particulare de criminali (de ocazie, profesionist, pasional,violent,
escroc etc.)
- stabilirea unei tipologii criminologice a actului infracţional.
Metoda tipologică a fost îmbrăţşată de partizanii tendinţei bioantropologice în
criminologie, preocupaţi să argumenteze existenţa unui tip constituţional de infractor. Este
prezentă, însă, şi în criminologia de orientare sociologică şi în cea de orientare psihologico-
psihiatrică.
La baza acestei metode stă noţiunea de "tip* care reprezintă o combinaţie de trăsături
caracteristice pentru fenomentul studiat. O grupare de tipuri între care se repartizează
diferitele trăsături caracteristice ale fenomentului studiat constituie o tipologie. Orice
tipologie, realizează o selecţie, oprindu-se asupra acelor trăsături care prezintă o asemenea
importanţă pentru descrierea fenomenului, încât permite eliminarea tuturor celorlalte
elemente ca fiind de ordin secundar.
Nu orice asociere de trăsături alcătuieşte un "tip" ci numai aceea care este concomitent
pregnantă, consistentă şi semnificativă (P. POPESCU NEVEANU - Dicţionar de psihologie,
Bucureşti, Ed. Albatros 1978, pag. 736).
Spre deosebire de clasificare, care distinge grupurile la care indivizii aparţin în
exclusivitate, metoda tipologică conduce la formarea de imagini "ideale", de referinţă la
care raportăm indivizii concreţi, aceştia putând aparţine simultan mai multor categorii
tipologice, existând astfel tipuri intermediare şi mixte.
Cezare Lombroso şi Enrico Ferri sunt cei care au creat primele tipologii specifice.
Lombroso a încercat să demonstreze existenţa unui tip unic de criminal înăscut, prin
reţinerea anumitor trăsături, socotite stigmate ale crimei. Ulterior, Lombroso, a realizat o
4
tipologie mai diferenţiată, descriind şi alte tipuri de criminali: pasional, bolnav mintal,
epileptic.

Criminologul austriac Seeling reţine 8 tipuri de criminali:

- criminalii profesionişti care evită, în general, să muncească, principala lor sursa de
venit provenind din infracţiune;
- criminalii contra roprietatii;
- criminalii agresivi;
- criminalii cărora le lipseşte controlul sexual;
- criminalii care într-o situaţie de criză nu găsesc decât o soluţie "criminală";
- criminalii caracterizaţi prin lipsa de disciplină socială;
- criminalii dezechilibraţi psihic;
- criminalii care acţionează în baza unor reacţii primitive.
Până în prezent, nu s-a putut stabili în urma cercetărilor întreprinse pe baza acestei
metodologii, există corelaţii semnificative între o anumită tipologie de descriere a
criminalilor sau între o anumită tipologie de delicvenţă şi diferitele metode de tratament
penal aplicat celor care au comis infracţiuni. Din aceste considerente, la cel de-al VII-lea
Congres Internaţional de Criminologie desfăşurat la Belgrad în 1973, s-au ridicat obiecţii cu
privire la valoarea acestei metode, atrăgându-se atenţia asupra pericolului pe care îl
reprezintă interpretarea extremistă a unor cercetări întreprinse pe această bază.

2.5. Metoda comparativă

Prin vocaţie şi utilizare, reprezintă metoda cu cel mai larg câmp de aplicare în
ştiinţele sociale. Aceasta este utilizată deseori ca metodă singulară de cercetare, însă ea poate
fi folosită în paralel sau asociată cu alte metode în aproape toate etapele pe care le parcurge
cercetarea criminologică, de la identificarea cauzelor şi condiţiilor care generează
criminalitatea, şi până la elaborarea unor măsuri de natură a contribui la stoparea
fenomenului.
Procedeele mai des utilizate pentru comparare sunt:
- procedeul concordanţei - presupune identificarea elementelor comune din
cadrul obiectului de cercetare;
- procedeul diferenţelor - face referire la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
un fenomen pentru a se produce, iar dacă una din ele lipseşte, fenomenul nu se
mai realizează, condiţia respectivă constituind cauza acestuia ;
- procedeul variaţiilor concomitente - când un fenomen este precedat de un
alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente, care variază în acelaşi fel cu
fenomenul care se succede, constituie cauza producerii fenomenului care ne
interesează.
Aceste procedee nu apar niciodata izolate, iar concluziile desprinse din studiile
făcute,constituie momente ale cunoaşterii ştiinţifice, legate strâns între ele.
Specialiştii apreciază însă că metoda comparativă suferă de o oarecare lipsă de
rigoare, criteriile elementare ce interesează a fi comparate, nefiind întotdeauna precis
determinate si ca atare, se recomandă ca rezultatele obţinute prin această metodă, să fie
aprofundate şi completate şi cu concluziile altor metode de cercetare.
5
 2.6. Metode de predicţie
Metodele crimonologice de predicţie se bazează pe un principiu comun, şi anume
izolarea unui anumit număr de factori care fac probabilă apariţia conduitei delicvente.
Alegerea acestor factori depinde de opinia cercetătorului cu privire la originea actului
infracţional.
Metodele de predicţie au urmărit în principal două obiective:
a) formularea unor previziuni cu privire la evoluţia fenomenului infracţional pe o
perioadă de timp dată ;
b) evaluarea probabilităţilor de delicvenţă. La acest obiectiv, cercetările s-au grupat pe
două categorii. O prima grupă de cercetări are ca scop să evalueze probabilitatea de
delicvenţă, să prevadă semnele unei delicvenţe viitoare la o vârstă fragedă. Celalalte
cercetări urmăresc să evalueze probabilitatea recidivei, să prevadă comportamentul
viitor al persoanelor care au deja o conduită delicventă.
Şcoala criminologică germană (reprezentată de SCHIEDT, MEYWERK, SCHWAAB,
GEREKE şi FREY) a alcătuit o schemă de pronostic în cadrul căruia se disting într-o primă
etapă alegerea a 15 factori diferiţi a căror prezenţă va fi verificată în cazurile de recidivă ale
grupului studiat, iar în a doua etapă, se calculează în rapor de fiecare membru studiat, câţi
factori din cei 15 se întâlnesc şi care este proporţia de recidivişti.

3. Tehnici de cercetare criminologică

Cercetătorii din domeniul criminologiei sunt unanimi în a recunoaşte că principalele
tehnici de cercetare în domeniu sunt: chestionarul, interviul, tehnica documentară şi
tehnicile seeundare.

3.1. Chestionarul
Chestionarul este folosit în mod deosebit în acele cercetări ce urmăresc să stabilească o
evaluare de ansamblu a fenomenului infracţional, în afara datelor statistice oficiale. Studiile
de victimizare sau de autoportret se bazează pe tehnica chestionarului, pentru a se obţine
cifra neagră a criminalităţii. Chestionarul este aplicat şi în studiile privind reintegrarea post-
condamnatorie, predicţia comportamentului delincvent, reacţia socială faţă de faptele
antisociale, etc.
Tipuri de chestionar:
A) după natura informaţiei cerute
a) chestionarul de date factuale - cuprinde întrebări ce se referă la date, evenimente,
împrejurări de natură obiectivă, prin care se urmăreşte identificarea persoanelor
chemate să răspundă la întrebări sau determinarea nivelului de cunoaştere a
acestora
b) chestionarul de opinie - vizează investigarea unor factori de natura subiectivă
având un rol important în fixarea atitudinii cetăţenilor faţă de lege.
B) în raport cu momentul codificării informaţiei, întrebările cuprinse în
chestionar,pot îmbrăca forma precodificată (închisă), postcodificată (deschisă) şi
mixtă
6
 a) întrebările precodificate - limitează opţiunea subiectului la una din variantele de
răspuns fixate în chestionar (DA, NU, NU ŞTIU).
b) întrebările postcodificate - lasă subiectului libertatea de a-şi formula răspunsul
atât în privinţa conţinutului cât şi a formei de exprimare
c) întrebările mixte - sunt situate la îmbinarea celorlalte două tipuri menţionate
anterior.
În acest sens, GEORGE GALLUP propune " Planul în cinci dimensiuni de alcătuire a
chestionarelor" după cum urmează:
- întrebări puse în scopul de a afla dacă subiectul cunoaşte problema, dacă s-a gândit la ea.
- întrebări deschise care au scopul de a afla părerea subiectului asupra problemei
- întrebări închise care urmăresc obţinerea de răspunsuri la acele aspecte specifice
ale problemei investigate
- întrebări ce urmăresc să descifreze motivarea opiniilor
întrebări care urmăresc stabilirea intensităţii opiniilor.
Alcătuirea chestionarului ridică probleme privind forma de prezentare, dimensiunile,
formularea întrebărilor, ordinea de prezentare a acestora, de toate acestea depinzând foarte
mult succesul investigaţiei. În acest sens, forma de prezentare trebuie să fie atrăgătoare,
eficientă şi comodă de mânuit, în privinţa dimensiunilor trebuie să fie echilibrat, în raport
cu tematica abordata şi specificul eşantionului investigat; întrebările trebuie să exprime cât
mai exact obiectivele cercetării, nu trebuie să influenţeze răspunsurile subiectului (iar varianta
de răspuns corectă nu trebuie pusă nici prima, nici ultima) limbajul trebuie să fie simplu şi
precis. La stabilirea ordinii de prezentare se va ţine cont de faptul că întrebările nu constituie
elemente izolate, ci se află într-un raport de condiţionare reciprocă.

3.2. Interviul
Este o tehnică de cooperare verbală între două persoane, anchetatorul şi anchetatul, ce
permite anchetatorului să culeagă de la anchetat anumite date cu privire la o anumită temă. El
se deosebeşte de chestionar care este o tehnică adecvată mai ales cercetărilor efectuate la
scară mare, studierii globale a fenomenului. Specific pentru interviu este că, realizându-se
prin întrebări şi răspunsuri, permite accesul la identificarea acelui mod în care fapta şi
criminalul sunt fixaţi în conştiinşa publică, în cunoştinţele şi opiniile acestora.
Tipuri de interviu.
A) în funcţie de gradul de formalism al interviului:
a) interviul formal - se caracterizează prin faptul că întrebările,
numărul,ordinea,şi formularea lor sunt prestabilite
b) interviul neformal sau flexibil - nu are la bază un chestionar cu întrebări
prestabilite, ele se caracterizează printr-o mai mare libertate acordată operatorului
de anchetă în dirijarea cursului interviului.
c) interviul conversaţie sau cazual - se desfăşoară ca o convorbire, un schimb de
păreri între intervievat şi operator, cu privire la o temă cât mai concretă şi mai clar
precizată pentru intervievat. Rolul operatorului este activ.
d) interviul ghidat sau concentric - se apropie de interviul formal, dar fără a avea
rigiditatea acestuia. Problemele abordate sunt concentrate în jurul unei teme
anume si sunt sistematizate de către operator, într-o lista de control sau un ghid de
7
 interviu
B) în raport de modalitatea prin care sunt culese şi interpretate datele, unii autori
(M. GRAWITZ) fac deosebire între interviul direct şi interviul indirect:
a) interviul direct - se bazează pe modalitatea directă de punere a întrebărilor şi de
interpretare a rezultatelor, considerându-se că răspunsul reflectă exact ceea ce
subiectul a înţeles şi a dorit să exprime.
b) interviul indirect - utilizează o cale ocolita de culegere a datelor. Întrebările puse
urmăresc să obţină anumite informaţii de la cel intervievat pe o cale indirectă,
ocolită.
C) un tip aparte de interviu este considerat interviul clinic, utilizat cu precădere în
psihiatrie şi folosit în special de criminologia clinică, prin intermediul acestuia
fiind analizată personalitatea infractorului.

3.3. Tehnica documentară

Este o tehnică specială de recoltare şi manipulare a datelor cuprinse în documente, fiind
considerată observaţie indirectă, deoarece operează prin intermediul lecturii documentelor şi
nu prin contactul direct cu realitatea.

Tipurile de documente utilizate sunt:

a) statisticile oficiale, care conţin date ce se referă la criminalitatea aparentă (delicte
descoperite) ori legală (delicte pedepsite), scăpând însă criminalitatea reală
b) dosarele privind cauzele penale conţin date cu privire la împrejurările comiterii
faptei, scopul şi mobilul infracţiunii, la trăsăturile de personalitate ale infractorilor.
c) reacţia socială evidenţiată de mijloacele de informare în masă.

3.4. Tehnicile secundare

Cercetările criminologice care îşi propun să dezvăluie trăsăturile psihologice ale
infractorului, intensitatea factorilor de inadaptare şi rolul lor în etiologia criminalităţii,
necesită tehnici de cercetare mai complexe. Aceste tehnici sunt denumite secundare deoarece
se folosesc alături de una sau mai multe tehnici fundamentale.
Trăsăturile psihologice ale infractorului sunt reliefate în special prin examenul
psihologic al acestuia, care se realizează de regulă, cu ajutorul testelor.
Testul este o probă care implică rezolvarea unor sarcini identice pentru toţi subiecţii
examinaţi, în scopul aprecierii succesului sau eşecului, ori notării numerice a reuşitei.
Testele de eficienţă, studiază aptitudinile operaţionale ale persoanei, în această
categorie situându-se testele de inteligenţă.
Testele de personalitate au drept scop dezvăluirea acelor trăsături ale individului ce îl
determină să reacţioneze într-o anumită manieră într-un caz dat. Testele de personalitate sunt
utilizate în cercetările criminologice experimentale, prin care se urmăreşte explorarea
personalităţii infractorului, dezvăluirea acelor factori care ar putea diferenţia pe plan
psihologic, infractorul de noninfractor, pentru ca ulterior să se poată concluziona asupra unei
eventuale corelaţii între criminalitate şi anumite tipuri de personalitate.

8
 Cursul 4
MARILE CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE

1. Orientarea biologică

În cadrul orientării biologice sau antopologic - biologice (cum mai este denumită)
sunt reunite teorii care conferă factorilor biologici o importanţă hotărâtoare în geneza
crimei. Caracteristic pentru ansamblul acestei orientări sunt:
- limitarea obiectului criminologiei la studiul infractorului,
- încercarea de a demonstra existenţa unor trăsături specifice
de ordin bioantropologic care diferenţiază infractorul de non-
infractor, trăsături care detemină comportamentul antisocial al
individului.
1.1. Cesare Lombroso - Teoria atavismului evoluţionist
Pe numele său adevărat Ezechia Marco Lombroso, Lombroso este considerat drept
creatorul criminologiei pozitiviste, antropologice. Premisele apariţiei operei
lombrosiene coincid cu cele ale pozitivismului în general. Ca surse directe de inspiraţie
se citează de obicei: "Tratatul de fizionomie" al lui Della Porta, publicat în anul 1640,
unde se subliniază existenţa unor raporturi între caracterul individului şi fizionomia
acestuia; studiile de frenologie (studiu al craniilor) ale lui Gall şi cele de psihiatrie al lui
Morel.
Născut la 6 noiembrie 1835 la Verona (1835-1909) într-o familie relativ numeroasă
de evrei, a studiat medicina la universităţile din Pavia, Padua, Viena devenind
specialist în psihiatrie. În 1864 a început să lucreze ca medic militar, cu ocazia căreia a
efectuat şi numeroase studii antropometrice. După 5 ani i se încredinţează catedra de
psihiatrie la Universitatea din Padova devenind în acelaşi timp şi director al unui azil de
alienaţi.
În anul 1876 ocupă postul de lector la Catedra de medicină legală din Torino,
publicând şi cea mai cuoscută lucrare a sa " L'uomo delinquente " ("Omul criminal ").
Pe lângă această operă care 1-a consacrat, Lambroso a mai publicat numeroase alte studii
şi lucrări importante, cum ar fi: "Antropologia criminală" sau "Omul de geniu" având şi o
contribuţie substanţială la extinderea cercetărilor criminologice şi la formarea
criminologiei ca ştiinţă.
Referitor la opera sa, el afirma că a fost pregatită de predecesorii săi " dându-i un
corp mai organic concluziilor care pluteau prin aer, încă nedescoperite". Atât J.Pinatel
cât şi H.Mannheim subliniază în ''Comparative Criminology" că originea teoriei lui
Lambroso se găseşte atât în teoriile evoluţioniste a lui Darwin cât şi în lucrările de
1
frenologie ale medicului vienez J.K.Lavater şi în conceptele asupra rolului
degenerescenţei speciei a lui Charles Morel.
La originea cercetărilor lui C.Lambroso a stat descoperirea unei adâncituri accentuate
(foseta), la craniul unui criminal, în zona occipitală medie, trăsătură ce se regăsea la
unele cranii primitive. Această descoperire a dat naştere ipotezei atavismului, adică
oprirea în dezvoltare pe lanţul filogenetic.
„La vederea craniului, am înţeles dintr-o dată problema naturii criminalului – o
fiinţă atavică care reproduce în sinea sa instinctele feroce ale umanităţii primitive şi
ale animalelor inferioare”, scrie Lambroso în cartea sa „Omul delicvent”, publicată în
1876.
Prin numeroase măsurători, Lambroso a reuşit să distingă unele trăsături craniene ce
se regăseau într-o proporţie sporită la infractori, aşa zisele stigmate ale omului criminal:
sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi fălcile voluminoase, orbitele mari şi
depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, apendice lemurian al fălcilor,
aspecte redate în opera " L'antropologie criminelle et ces recentes progres"'. O altă
constatare interesantă, făcută în urma cercetărilor pe criminalii în viaţă, este aceea de
lipsă a durerii ( analgezia ) care îl aproprie pe criminal de omul sălbatic.
Ulterior Lamboso a lărgit acastă ipoteză a atavismului evoluţionist incluzând
degenerescenţa epileptică, precum şi alte anomalii de natură fiziologică, constituţională şi
psihologică.
Astfel, când la o persoana sunt întrunite mai multe anomalii, mai ales de natură
atavică, acesta ar fi considerat un criminal înnăscut (termen inventat de discipolul lui
Labroso: Enrico Ferri ), adică un individ cu puternice înclinaţii criminogene care nu pot
fi neutralizate prin influenţa pozitivă a mediului. Totuşi aceste anomalii nu presupun în
mod necesar săvârşirea de infracţiuni, ci constituie doar o predispoziţie în acest sens.
Ulterior, Lambroso a expus o tipologie mai complexă, adăugând, alături de
criminalul înnăscut tipurile: pasional, epileptic, ocazional sau din obişnuinţă. Studiile de
psihiatrie efectuate 1-au dus la concluzia unor asemănări între criminalul înnăscut şi
criminalul alienat, apărând astfel o categorie intermediară aceea de nebunul moral.
Astfel se poate spune că în teoria lombrosiană criminalitatea reprezintă o
anormalitate biologica bazată pe atavism organic şi psihic şi pe o patologie epileptică.
Cesare Lomboroso afirma: “Criminalii sunt insensibili la dureri fizice şi de aceea
sunt lipsiţi şi de compasiune faţă de alţii. Moartea le este indiferentă, iar distrugerea
unei vieţi este lipsită de importanţă în ochii lor. Faţă de străini, în mod aparent,
manifestă compasiune, sunt flexibili şi liniştiţi. Alcoolul este mai puţin gustat de ei decât
jocurile de noroc sau plăcerile senzuale. Sunt mândri de isprăvile lor, în care dau
dovadă de mai puţină inteligenţă decât de forţă fizică şi curaj. Ceea ce apare la ei ca
mare abilitate nu este altceva decât efectul unui îndelungat exerciţiu. La toate acestea se
poate adăuga că cei mai mulţi criminali au putere de judecată şi de anticipare redusă,
2
voinţa lor este slabă, iar viaţa afectivă este centrată pe efecte foarte puternice (mânie,
sete de răzbunare, invidie, ură), care le domină conduita. Trăirile simpatetice sunt o
raritate, iar dacă apar, atunci vor avea o semnificaţie practică minoră”.
În concluzie, contribuţia fundamentală a lui C.Lambroso la dezvoltarea gândirii
criminologice constă în negarea ideii de liber arbitru şi implicit a celei de răspundere
morală, ca temei al represiunii.

1.2. Teoriile eredităţii

Folosind concluziile lui Francis Golton şi ale lui Karl Pearson care au măsurat gradul
de asemănare sau de corelare determinat de ereditare, Charles Buckman Goring (1870-
1919) face analiza elementului criminal ajungând la concluzia că crima este moştenită în
acelaşi mod în care sunt moştenite şi trăsăturile fizice şi de personalitate. Astfel Goring a
introdus o nouă ipoteză care înlocuieşte temporar ipoteza atavismului evoluţionist.
Prin cercetările sale Goring a concluzionat că nu condiţiile de mediu sunt cele care
favorizează criminalitatea, ci moştenirea, care astfel, pe cale ereditară, devenea o crimă. În
consecinta, oamenilor care întruneau anumite caracteristici specifice criminalilor, Goring
le propunea interzicerea reproducerii.
Acestă teorie a atras asupra sa numeroase critici datorită importanţei exagerate
acordate evaluării factorilor ereditari. Cu toate astea nu trebuie subestimată importanţa
muncii lui Goring deoarece el a fost primul care a sesizat că crima ar putea fi rezultatul
conexiunii între factorii de mediu şi ereditate, viziune susţinută şi azi de mulţi criminologi.
De fapt Goring a susţinut că nu a refuzat influenţa mediului în cauzarea crimei, dar că în
studiile sale nu a găsit nici o probă care să dovedească aceasta.
Alte cercetări care au la bază examinarea rolului eredităţii în etiologia actului
infracţional sunt următoarele:
- studiile de arbore genealogic efectuate de Richard Dugdale, Eastbrook,
Davenport şi Henry Goddard în SUA prin care au încercat să demonstreze că faptele
infractionale sunt mai numeroase în familiile cu antecedente penale în privinţa eredităţii.
- studiile pe gemeni monozigotici şi dizigotici, efectuate de psihanalistul german
Johanes Lange şi redate în opera intitulată "Crima ca destin" prin care s-a încercat
demonstrarea predispoziţiei eredităţii în comiterea infracţiunilor.
- cercetările de antropologie comparată efectuate de A.E.Hooton prin care acesta
încerca să demonstreze că trăsăturile exterioare şi comportamentul individului sunt
corelate.Aceste cercetări însă nu au reuşit să dovedească implicarea inferiorităţii
biologice în etiologia infracţionalităţii, fapt ce a atras asupra sa numeroase critici.
În biocriminologia modernă, geneticienii au argumentat ca posibilitatea de a te purta
violent sau agresiv se poate moşteni, sau altfel spus, că în timp ce criminalii nu sunt
născuţi infractori, predispoziţia de a te purta violent sau de a comite crime o poţi avea încă
de la naştere.
3
 1.3. Teoriile biotipurilor criminale
Varianta modernă a antropologiei criminale a dat naştere curentului biotipurilor
criminale.
Pornind de la conformaţia fizică a individului, criminologul german Ernst
Kretschmer (1888-1964) în lucrarea "Physique and character", a analizat relaţiile
existente între diferite tipuri biologice şi anormalitatea mentală şi a caracterului rezultând 3
tipuri specifice:
a. astenic specific individului rece, nesociabil - trăsăturile specifice fiind:
umerii înguşti şi musculatura subdezvoltată. Acest tip este predispus infracţiunilor
contra proprietăţii.
b.atletic specific individului stabil din punct de vedere psihologic dar care uneori poate
deveni expolziv - trăsăturile specifice ale acestuia fiind o musculatură putenică, robust.
Acest tip este predispus infracţiunilor contra persoanei.
c. picnic specific individului sociabil, prietenos - trăsăturile specifice fiind: scund şi
rotund, cu tendinţe spre îngrăşare. Acest tip este predispus fraudelor, escrocheriilor.

O mare frecvenţă în clasificarea tipurilor o au cele mixte, dintre care tipul displastic
particularizat prin anumite disfuncţionalităţi glandulare. Acest tip este predispus
infracţiunilor sexuale.
O altă teorie tipologică a fost cea elaborată de americanul W.Sheldon bazată pe
dezvoltarea diferită a embrionului uman respectiv corelarea trăsăturilor personalităţii în
funcţie de dezvoltarea corporală.

1.4. Teoria biopsihologică şi inadaptarea socială

Fondatorul teoriei inadaptării sociale, criminologul suedez Olof Kinberg susţinea în

lucrarea sa "Basic problems of criminology" ca pentru a descoperi cauzele
fenomenului infracţional este necesar a se studia personalitatea individului. Astfel
trăsăturile specifice din punct de vedere biopsihologic sunt cele ereditare normale sau cele
ereditare patologice.
Plecând de la aceste trăsături, teoria lui Kinberg se împarte în două variante:
a. varianta constituţională - în care factorii fundamentali ai constituţiei
biopsihologice sunt: capacitatea intelectuală, stabilitatea şi soliditatea
structurii psihologice.
Potrivit teoriei lui Kinberg, inadaptarea reprezintă incapacitatea individului de a
reacţiona armonios la stimulii mediului căruia îi aparţine. Astfel prin depistarea
trăsăturilor de natură constituţională s-ar permite recunoaşterea predispoziţiilor individului
de a comite fapte antisociale
4
 b. varianta patologică -în care include boliile psihice, tulburanţe grave de inteligenţă
datorate fie dispoziţiilor ereditare patologice, fie traumatismelor cerebrale sau a infecţiilor
etc.

1.5. Teoria constituţiei delicvente

Potrivit opiniei lui Benigno di Tulio constituţia delicventă cuprinde atât elemente
ereditare şi congenitale cât şi elemente dobândite în timpul vieţii, în special în prima parte
a ei. Constituţia delicventă este rezultatul mai multor elemente ce determină tendinţe
criminologice dar care nu duc neapărat la săvârşirea infracţiunii, ci numai favorizează
iniţierea comiterii unei crime în cazul unor subiecţi faţă de alţii.
Cu toate ca toţi indivizi pot prezenta reacţii antisociale pragul de la care excitaţiile
exterioare îl determină pe individ să comită actul infracţional îl deosebeşte de alţi semeni
de-ai lui pentru care declanşarea acestora nu este condiţionată de o intensitate similară a
stimulului, ci poate de unul mult mai putenic.
Astfel crima este, în viziunea lui Kinberg, o manifestare de inadaptare socială.

1.6. Biocriminologia modernă

În viziunea criminologiei moderne oamenii sunt produsele unei interacţiuni dintre

factorii externi şi cei genetici.
Unul dintre acesti factorii externi ar putea fi factorul biochimic. Aceşti factori
biochimici sunt acele alergii care ar putea să apară în urma consumului unui anumit tip de
mâncare, a unui regim alimentar sau în cazurile de hipoglicemie şi hormonii.
Mai precis s-au stabilit anumite componente alimentare ce determină reacţii alergice
puternice care determină la rândul lor reacţii de iritare, hiperactivitate agitaţie şi în general
un comportament ieşit din comun. Câteva dintre aceste alimente sunt: feniletilamina din
ciocolata, tiramina din cascaval si vin, aspartamul folosit ca indulcitor artificial sau xantina
din cafea.
Chiar şi anumite regimuri alimentare pot determina un comportament agresiv. De
exemplu specialiştii afirmă că consumul unor cereale cu conţinut redus de tryptophan (un
aminoacid des folosit în industria alimentară) este asociat cu creşterea semnificativă a
agresivităţii respectiv a comportamentelor criminale.
Alţi factori care ar putea influenţa comportamentul unui individ sunt factorii
neurofiziologici care constau în principal în leziuni ale creierului, anormalităţi ale
circumvolunţiunilor şi alte mici disfuncţionalităţi.

5
 1.7. Teoria complementului cromozomial xxy

Studiul privind anomalia cromozomilor a făcut obiectul multor dispute ştiinţifice

moderne. Potrivit acestei teorii infractorii posedă un cromozom Y suplimentar.
Un om normal este înregistrat cu formula 46XY la bărbaţi şi 46XX la femei, dar
anumite studii au pretins că indivizii posesori ai formulei 46XYY ar fi predispuşi
comiterii faptelor penale, motiv pentru care cromozomul suplimentar Y a fost denumit
"cromozomul crimei".
Acestă anormalitate a fost denumită sindromul Klinefelter, după numele celui care l-a
descoperit.
Însă cercetările ulterioare au demonstrat că procentul celor care deţin formula 46XYY
este relativ egal atât în rândul infractorilor cât şi în cel al non-infractorilor.
În concluzie datele statistice oferite de anumite cercetări nu sunt suficiente pentru a
admite că diferenţele biologice se întâlnesc la majoritatea criminalilor, iar acolo unde
sunt găsite, legăturile cauzale cu comportamentul criminal sunt încă slabe.

6
 Cursul 5

Orientarea psihologică

2.1. Scurt istoric

Controlul comportamentului periculos al mentalului şi emoţionalului a constituit o
preocupare din cele mai vechi timpuri.
În acest context, unul din obiectivele şcolii naturaliste de gândire medicală din
Grecia antică, a fost DEMONOLOGIA, care reprezintă o explicaţie adecvată atât
pentru crima făcută cât şi pentru starea de nesănătate a celui care a comis-o. Acest
sistem de gândire plecă de la ideea ca cel ce a comis-o era sub influenţa spiritelor rele
sau ale Diavolului, gândire bazată pe teoriile lui Pytagoras, (Alcmaeon), Empedeocles
din Agrigentum şi Hipocrates- părintele medicinei.
Teoriile lui Pytagoras (şi Alcmaeon) precizează că bolile mentale sunt disfuncţii ale
organului minţii: CREIERUL . Puţin mai târziu, Empedocles introduce anumite
principii explicative ale personalităţii, în care delirul şi alte boli mentale sunt nişte
aspecte ale funcţiilor speciale ale creierului. Astfel, putem sublinia că psihiatria a
constituit o diviziune importantă a ştiinţelor medicale iar odată cu dezvoltarea acesteia,
medicina a înaintat foarte mult în domeniul identificării şi tratării bolilor mentale.
Mult timp datorită influenţei şcolii lombroziene, caracterul psihologic în etiologia
criminalităţii se apropia de orientarea biologică. Odată cu trecerea în plan secund a
şcolii antropologic - cnminologice, s-a dezvoltat studiul psihologic asupra
infractorului fără a ţine seama de trăsăturile de tip bioantropologic.
Una dintre primele lucrări bazate pe studiul psihologic asupra infractorului normal
din punct de vedere biologic, a fost "Causes celebres et interessantes"
( "Cauze celebre şi interesante"), ale avocatului francez F.G. PITOVAL, care făcea
referire la criminali şi crime mai mult sau mai puţin ieşite din comun.
Operele maieştrilor clasici ai literaturii universale, printre care SCHAKESPEARE,
SCHILLER, DOSTOEVSKY, BALZAC, HUGO, DICHENS, STENDAL, GORKI,
THOMAS MAN, au avut o importanţă deosebită în studiul psihologiei criminale. Un
impact deosebit în domeniul studiului psihologic al infractorului normal, 1-a
constituit apariţia lucrărilor de psihanaliză a lui SIGMUND FREUD (1856- 1939).
Totuşi, conceptul de subconştient şi-a făcut apariţia ca subiect de interes ştiinţific
înainte de FREUD, fiind elaborat de VAN HARTMAN (1824- 1906) în câteva studii
non-freudiene ale fenomenului de disociere şi împărţire a personalităţii (
personalitate multiplă). Orientarea psihologică cuprinde o serie de teorii
1
criminologice ce se bazează pe conceptul de personalitate criminală pentru
explicarea fenomenului infracţional.

2.2. Teoriile orientării psihologice în criminologie

2.2.1. Teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud (1856-1939)
Iniţial, pregătit ca medic, interesul lui Freud în neurologie 1-a condus la
specializarea în tulburările nervoase. El a observat că majoritatea tulburărilor nevrotice
manifestate la pacienţii săi, păreau să îşi aibă originea mai degraba în experienţele
traumatice din trecut şi nu în bolile fizice.
Freud a elaborat faimosul său tratament psihanalitic al tulburărilor emoţionale şi de
personalitate. Psihanaliza implică utilizarea celor trei tehnici importante:
1. asociaţia liberă;
2. analiza viselor;
3. interpretarea erorilor de vorbire şi a altor evenimente accidentale.

Oricare dintre aceste tehnici, consideră FREUD, penetrează psihicul inconştient al

pacientului şi dezvăluie gânduri, sentimente şi motivaţii de care pacienţii nu sunt
conştienţi.
Instinctul ca forţă propulsivă a personalităţii
InstinctuI reprezintă comportamentul spontan, înnăscut şi variabil, comun tuturor
indivizilor dintr-o specie şi care pare adoptat unui scop de care subiectul nu este
conştient.
Bazându-se pe principiul conservării energiei, FREUD afirma că energia fizica
poate fi transformată în energie psihică şi vice-versa. Aşadar, energia "fizică"
influenţează mintea prin intermediul "instinctului", care constituie veriga de legătură
dintre fizic şi mental.
Instinctul, în viziunea lui FREUD, constituie un element de bază al
personalităţii:
- este reprezentarea mintală a stimulilor de origine internă ;
- el este forţa propulsivă a personalităţii, care energizează şi
direcţionează comportamentul ;
- este o forma transfomata a energiei fiziologice care conecteaza
trebuinţele corporale cu "dorinţele minţii".
Trebuinţele sunt stimuli instinctuali, iviţi în organism, care ajung să fie
reprezentaţi mintal: de exemplu - foamea reprezintă un dezechilibru chimic.
Scopul instinctului este reducerea tensiunii prin satisfacereă trebuinţei şi restabilirea
echilibrului.
Structura personalitatii: sinele, eu, supraeu
2
 Psihanaliza a constituit punctul de trecere de la psihologie criminală la criminologia
psihologică. Prin studiile sale, FREUD a încercat să demonstreze existenţa unei
personalităţi antisociale ce ţine de sfera psihologiei, cât şi mecanismul de formare al
acestuia. Astfel, aspectele gândirii psihanalitice pot fi mai mult sau mai puţin relevante
pentru înţelegerea mecanismului ce îl determină pe individ să comită infracţiuni.
FREUD s-a ocupat de tratarea unor boli funcţionale ce nu păreau să aibă vreo
cauză organică. Teoria lui a fost elaborată în două etape:
În faza iniţială, FREUD distinge o funcţionare "nivelară" a psihicului uman, în
funcţie de gradul de conştientizare a conţinuturilor şi mecanismelor, distingând 3
niveluri: conştient, inconştient şi preconştient
CONŞTIENTUL = cuprinde aspectele sesizabile ale funcţionării psihice la un
moment dat, reprezintă o zonă restrânsă a psihismului, ca vârful unui iceberg.
INCONŞTIENTUL= cuprinde instinctele, dorinţele care energizează şi
direcţionează comportamentul; inconştientul este un concept central al teoriei,
prezentat ca un depozit energetic inaccesibil conştientizării. Reprezintă "partea
invizibilă a icebergului care formează cel mai larg, şi într-un anume fel, cel mai
puternic sector al minţii noastre", care cuprinde toate impulsurile instinctive ale omului
şi memoria sa, refulată din sfera conştientului în inconştient.
PRECONŞTIENTUL (Subconştientul) = depozitează toate informaţiile de care
nu suntem conştienţi la un moment dat, dar pe care le putem conştientiza cu uşurinţă.
Memoria noastră este situată în acesta zonă unde funcţionează "traficul " între
conştient şi preconştient, făcându-se permanent în ambele sensuri.
În acest sens, el argumenta că experienţele traumatice din copilărie, care şi-au
lăsat amprenta asupra individului, îi pot justifica comportamentul chiar şi atunci când
acesta nu este conştient de acele fapte.
Gândurile, emoţiile şi acţiunile omului, sunt guvernate de forţe ascunse, în
procesele memoriei sale, şi care pot fi scoase la iveală printr-o tehnică specială
numită psihanaliză în cadrul căreia pacientul se relaxa complet şi vorbea despre orice
îi venea în minte, în acest fel, individul fiind capabil să reconstruiască evenimentele
petrecute cu mult timp în urmă şi să le aducă în conştient. Pacientul devenind
conştient de aceste evenimente, ele îşi pierdeau din puterea lor subconştientă, iar
pacientul câştiga un grad mai mare de control al conştientului.
Într-o a doua etapă pe masură ce viziunea asupra personalităţii se conturează mai
precis, FREUD renunţa la modelul nivelar în favoarea unui model structural al
personalităţii. Cele trei componente structurale ale personalităţii sunt: id (sinele), ego
(eul) şi superego (supraeul).

3
 SINELE (id)= este determinat biologic şi este partea primitivă a personalităţii. El
reprezintă toate pulsiunile instinctuale sexuale, agresive şi cele care interesează
satisfacerea nevoilor corporale. Este iraţional, impulsiv şi nu este afectat de restricţiile
sociale. Se manifestă în permanenţă sub forma unei stări tensionale legate de
homeostazia organismului (tendinţa generală a organismului ce vizează să menţină
constante, condiţiile de echilibru ale mediului său), stări tensionale care se cer imperios
satisfăcute şi împing individul printr-un mecanism de acţiune reflexă să reducă tensiunea
prin satisfacerea imediată, netolerând amânarea plăcerii. Este o structură primitivă,
egoistă, amorală, insistentă, nesăbuită.
EUL (ego)= reprezintă conştiinţa de sine, nucleul personalităţii compus din
cunoştinţe, imaginea de sine şi atitudinile conştiente sau inconştiente despre interese şi
valori. El este o structură preponderent conştientă, un "stăpân raţional" al
personalităţii, dar are zone subconştiente şi chiar inconştiente. Relaţionarea
organismului cu mediul are ca scop final satisfacerea pulsiunilor sinelui. Funcţionarea
eului se subordonează principiului realităţii: chiar dacă sinele împinge activitatea în
direcţia satisfacerii imediate şi necondiţionate a pulsiunilor sale, eul este cel care
orientează comportamentul, în funcţie de condiţiile reale. Eul trebuie să ţină seama nu
numai de impulsurile sinelui şi de condiţiile reale ale situaţiei în care se găseşte, ci şi de
restricţiile de natură morală prin care societatea reglementează relaţiile dintre oameni
şi implicit satisfacerea trebuinţelor fiecăruia. Eul este o instanţă meditatoare între sine şi
mediu.
SUPRAEUL (super - ego)= reprezintă conştiinţa morală, expresia individului în
mediul social, purtătorul normelor etico-morale şi al regulilor de convieţuire socială.
Supraeul constiuie un element al conştientului, element ce devine evident pe măsura
maturizării individului. Geneza lui este legată de internalizarea legilor şi interdicţii
morale în copilărie pe care societatea le impune individului prin educaţie, dar
conţinuturile sale, odată formate, devin în mare măsură inconştiente. El asigură
conformitatea comportamentului cu legile morale ale societăţii în absenţa oricărui
control extern, încălcarea normelor morale impuse astfel dinlauntrul individului.
Supraeul acţionează în scopul perfecţiunii morale, nu pentru plăcere ca sinele şi nici
pentru a atinge scopuri realiste ca eul.
Eul, supus atacurilor sinelui, prin pulsiunile instinctive şi cenzurile exercitate se
supraeu, încearcă să echilibreze raportul, dând o formă acceptabilă dorinţei sinelui,
astfel încât să le facă mai acceptabile pentru supraeu, într-un proces numit sublimare.
În cazul în care sublimarea va reuşi, realizându-se o conciliere între cele două forţe
oponente, individul va avea o anumită stabilitate psihică. Echilibrul se poate obţine
temporar şi prin deturnarea de la scopul iniţial impulsurilor transmise de sine, în

4
vederea eliberării energiilor latente (spre exemplu prin sport) în cadrul unui proces de
compensare.
Dacă sublimarea şi compensarea nu reuşesc să producă echilibrul necesar, supraeul
utilizează represiune determinând refularea în inconştient a instinctelor nedorite, unde
vor rămâne până cand vor găsi o ocazie să erupă în mod necontrolat inlăturând barierele
impuse de eu şi supraeu, uneori această erupţie determinând chiar trecerea la actul
infracţional.
Apare în acest caz complexul de vinovăţie, care la unii infractori atinge o intensitate
insuportabilă, determinând săvârşirea actului infracţional, iar pedeapsa este aşteptată
ca o eliberare. Aceasta este explicaţia pentru care unii infractori îşi "semnează" crima,
pentru a putea fi mai uşor descoperiţi.

2.2.2. Teorii psihanalitice post-Freudiene

A. Teoria complexului de inferioritate
Prin inventarea "complexului de inferioritate" ALFRED ADLER aduce în discuţie
sentimentul de inferioritate care declanşează dorinţa individului de a-şi depăşi condiţia
proprie, în contextul unor relaţii de compensare sau supracompensare.
Când individul devine conştient de carentele sale, încearcă să le compenseze
ajungându-se uneori la SUPRACOMPENRSARE (exemplu BEETHOVEN surd fiind,
a creat opere nemuritoare). Însă, dacă deficienţa este depăşită, sentimentul de
inferioriate degenera într-un complex de inferioritate care poate duce la săvârşirea
anumitor infracţiuni.

B. Tipologii infracţionale în funcţie de entităţile psihice propuse de Freud

Franz ALEXANDER şi Hans STAUB în lucrarea "Criminal, the Judge and the
Public (Criminalul şi judecătorii săi)" clasifică criminalitatea în trei categorii:
a) criminalitatea imaginară- care apare în vise, fantezii sau acte ratate;
b) criminalitatea ocazională - când SUPEREUL elimină conştiinţa morală în
urma unei vătămări sau ameninţări pentru EU ( şantaj, ameninţari, legitimă apărare);
c) criminalitatea obişnuită- care curpinde:
- criminalii organici- a căror personalitate ţine de psihiatria clasică (bolnavi mintali sau
cu alternări ale discernământului);
- criminalii normali- normali din punct de vedere psihic dar aparţinând unei
colectivităţi criminale, deci comportându-se conform moralei acestora ;
- criminalii nevrotici- care acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente. Pentru
criminalul nevrotic, pedeapsa reprezintă o justificare morală dezvoltând
sentimentul de culpabilitate şi nevoia de pedeapsa.

5
 C. Teoria personalităţii antisociale
AUGUST AICHORN considera că deşi mediul social îl influenţează pe individ,
acesta nu trece la săvârşirea faptei penale decât dacă este predispus în această direcţie.
AICHON a denumit această predispoziţie "delicvenţă latentă". Continuând aceasta
idee, şi având la bază constatările psihanalizei freudiene cu privire la "evenimentele
din prima copilărie", N.FRIEDLANDER lansează o variantă a acestei teorii, potrivit
căreia în adaptarea socială, respectiv formarea personalităţii individului, factorii
esenţiali sunt cei familiali. Astfel, carentele afective materne pot genera un
comportament criminal al copilului lipsit de afectivitate.

D. Teoria lui David Abrahamsen

Profesorul ABRAHAMSEN de la Universitatea din Columbia, susţine afimaţia că
explicaţia conduitei umane trebuie căutată în conflictele bisexuale, cu care omul se
loveşte de timpuriu, în copilărie. D. ABRAHAMSEN nu considera libidoul unicul
instinct care determină conduita omului, ci şi ale instinctelor, fiecare din ele posedând
o anumită rezervă de energie constantă, iar dacă instinctul sexual este înnăbuşit, el
trebuie în mod inevitabil să se manifeste sub altă formă.
Aşadar, în opinia lui ABRAHAMSEN "orice condiţie delictuoasă " este o
manifestare directă sau indirectă a agresiunii, iar această agresiune poate fi expresia
instinctelor sexuale sau a altor instincte.
Un alt criteriu al infracţionalităţii îl reprezintă situaţia încordată în familie. Astfel,
un copil poate deveni delicvent, dacă:
- în familie nu i s-a acordat atenţie - prin delicte el căutând să atragă atenţia asupra
sa ;
- în familie a fost prea tutelat - protestele sale împotriva acestei tutele
manifestându-se prin delicte.

2.2.3. Teoriile psihomorale

A. Teoria instinctelor:
Această teorie aparţine criminologului belgian ETIENNE DE GREEF, considerat
fondatorul cnminologiei clinice dar şi unul din pionierii cnminologiei dinamice prin
formularea unei teorii a trecerii la act.
Conform acestei teorii, personalitatea umană, în general, respectiv a delicventului,
este determinată de două grupuri fundamentale de instincte ce constituie structura
afectivă a instinctului de apărare şi a instinctului de simpatie.
a) instinctul de apărare- contribuie la conservarea eului funcţionând sub
sentimentul de justiţie şi de responsabilitate a "celuilalt", având la bază agresivitatea.
b) instinctul de simpatie- contribuie la conservarea speciei, funcţionând sub
6
semnul abandonului de sine şi acceptarea totală a celuilalt, având la bază
subordonarea şi devotamentul faţă de celalalt.
Se consideră ca viaţa psihică se desfăşoară sub semnul conflictului permanent între
structurile afective. În acest conflict se crează un echilibru precar, condiţii în care
tulburările de caracter şi insuficienţele inteligenţei vor favoriza trecerea la actul
criminal.

B. Teoria personalităţii criminale:

Această teorie, aparţine criminologului francez JEAN PINATEL, fiind concepută ca
un model explicativ pentru dinaminca actului criminal.
PINATEL considera inutilă incercarea de a separa oamenii în buni şi răi, deoarece
nu există o diferenţă de natura între oameni cu privire la actul criminal "Orice om
în circumstanţe excepţionale, poate deveni delicvent".
Inexistenţa unei diferenţe de natură între oameni, nu exclude însă existenţa unor
diferenţe de grad între personalitatea infractorilor şi noninfractorilor. Astfel, unii
indivizi, au nevoie de "instigări" exterioare grave, iar alţii de "instigări" lejere, pentru a
realiza trecerea la actul delictual.
Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice numite
"nucleul central al personalităţii criminale", nucleu cu o structură dinamică. Aceste
trăsături nu sunt specifice doar infractorilor şi numai reunirea lor pot conferi
personalităţii un caracter infracţional.
Aceste trăsături ce comandă condiţiile trecerii la act sunt:
- EGOCENTRISMUL - tendinţa individului de a raporta totul la sine însuşi;
- LABILITATEA (labis= a alunca, a cădea)- lipsa de prevedere, o deficienţă de
organizare în timp;
- AGRESIVTTATEA - "dinamism combativ pentru învingerea şi eliminarea
obstacolelor ce barează drumul acţiunilor umane" ( J. PINATET
"Agressivite et personalite criminelle") ;
- INDIFERENŢA AFECTIVĂ - individul este dominat de egoism şi răceală
faţă de aproapele lui.
Iniţial teoria personalităţii criminale a fost concepută pentru a explica fenomenul
criminal individual. Ulterior, această teorie a fost extinsă cu privire la criminalitate.

7
 CURSul VI partea I-a

ORIENTAREA SOCIOLOGICĂ

6.1. Bazele istorice ale criminologiei sociologice

Atât reprezentanţii orientării biologice cât şi a celei psihologice au avut în
centrul atenţiei considerente de ordin endogen în originea criminalităţii.
Reprezentanţii orientării sociologice au considerat însă ca nesatisfăcătoare teoriile
elaborate de precursorii lor, motiv pentru care, şi-au îndreptat atenţia asupra
cauzelor de ordin exogen acordănd o deosebită importanţă determinărilor de ordin
social.
Diversitatea de curente, teorii şi opinii inspirate din sociologia şi psihologia
socială, au fost grupate sub denumirea generică de Şcoala franco-belgiană a
mediului social.

6.1.1. Şcoala cartografică (geografică)

Promotorii acestei şcoli au fost belgianul Lambert Adolphe Jaques Quetelet
(1796-1874) şi francezul Andre Michel Guerry (1802-1866), care au încercat să
descopere anumite legităţi ale dinamicii criminalităţii, în urma analizei statistice a
acesteia. Ei au fost considerațifondatorii statisticilor morale care au dus la
dezvoltarea criminologiei
În urma studierii datelor statistice din Franţa, cei doi cercetători au formulat
aşa numita "lege termică a criminalităţii" potrivit căreia infracţiunile împotriva
persoanei predomină în regiunile sudice şi în timpul sezonului cald, iar infracţiunile
împotriva patrimoniului sunt predominante în nord, în timpul sezonului rece. Acestă
opinie a fost însă criticată subliniindu-se că deosebirile ce apar între structură şi
modelul criminalităţii de la o regiune la alta, sunt rezultatul dezvoltării social-
economice diferite, şi nu au legătură cu diferenţele de climă.
Quetelet (doctor în matematică şi director al Observatorului Astronomic din
Bruxelles) a prezentat în lucrările sale - printre care cea mai importantă este
"Despre om şi dezvoltarea facultaţilor sale" sau "Eseu de fizică socială" (1835) -
următoarele:
- vârsta ar avea mai mare influenţă în comiterea crimei şi cu tipul
infracţiunilor comise (fapte săvârşite cu violenţă contra persoanei în tinereţe
şi contra proprietăţii pe parcursul înaintării în vârstă);
- bărbaţii intră mai des în conflict cu legea iar femeile săvârşesc mai des
infracţiuni împotriva proprietăţii;
- persoanele instruite se implică în acţiuni ce impun o pregătire intelectuală;
În concluzie nu sărăcia generează criminalitate ci mai degrabă
discrepanţa între posibilităţiile materiale şi nevoile, aspiraţiile oamenilor.

6.1.2. Şcoala sociologică. Teoria lui Durkeim

Emile Durkeim (1858-1917) este considerat principalul reprezentant al
şcolii Sociologice, originalitatea opiniilor sale constând în aceea că el considera
clima drept un fenomen de normalitate socială, consideraţie ce are la bază
constatarea că "peste tot şi totdeauna au existat oameni care s-au comportat de o
aşa manieră încât au atras asupra lor aversiunea penală". Mai mult, el susţinea
despre crimă că este chiar "un factor de sănătate publică, făcând diferenţa între
bine şi rău şi atrăgând atenţia asupra stării sociale precare a unei naţiuni ", ceea
ce conduce la următoarele consecinţe:
a) din moment ce crima este un fenomen "normal" - ea nu provine
din cauze excepţionale, ci din structura însăşi a culturii căreia îi
aparţine ;
b) deoarece criminalitatea este rezultanta marilor curente colective ale
societăţii
- existenţa şi raporturile sale cu ansamblul structurii sociale
prezintă un caracter de permanenţă la o cultură determinată de timp
şi spaţiu
c) criminalitatea trebuie să fie înţeleasă şi analizată nu prin ea
însăşi ci întotdeauna relativ la o cultură determinată în timp şi
spaţiu
În explicarea criminalităţii, Durkeim introduce conceptul de anomie (din
grecescul anomos = fără lege) pe care îl înţelegem în sensul de slăbire a rolului
normelor sociale ca urmare a tendinţelor crescânde ale individului spre
satisfacerea unor idealuri de confort material şi prestigiu social.
 Durkheim a susținut că, pentru descoperirea unei explicații a
comportamentului anti-social "este necesar a fi căutată în însăși natura societății”;
"individul este mai degrabă un produs decât un autor al societății ". Cu alte cuvinte
individul nu este decât o mică imagine a lumii pe care o trăiește. Pentru Durkheim,
crima este imanentă în societate și rezultă din interacțiunea socială.

6.1.3. Şcoala mediului social

Numită şi Școala Lyoneză, a fost fondată de Alexandre Lacassagne (1843-
1924, profesor de medicină legală la Universitatea din Lyon), care a promovat teoria
conform căreia "mediul social are un rol determinant în geneza criminalităţii".
Teoria lui Alexandre Lacassagne este rezumată în două fraze celebre:
"societăţile nu au decât criminalii pe care îi merită" şi "mediul social este mediul de
cultură al criminalităţii (supa) iar microbul este infractorul, un element care nu
prezintă importanţă decât în ziua în care găseşte mediul care îl face să se dezvolte".
Aceste fraze au devenit laitmotivul criminologiei sociologice care susţine că
fiecare societate conţine tipurile de infractori şi infracţiuni care corespund
condiţiilor economice, culturale şi sociale proprii.
El a fost în același timp unul dintre fondatorii antropologiei criminale și unul
dintre cei mai redutabili adversari ai lui Cesare Lombroso, combătând cu fermitate
teza criminalului înnăscut și afirmând că de fapt infractorul nu este altceva decât
produsul mediului social, o victimă a societății.

6.1.4. Şcoala interpsihologică

Denumită astfel deoarece principalul său reprezentant Jean-Gabriel De
Tarde (1843-1904), cel care a pus bazele psihosociologiei şi criminologiei
franceze, considera că sociologia nu este decât o interpsihologie atâta timp cât nu
avem de-a face (în sociologie) decât cu raporturi inter-individuale. El a conceput
sociologia ca fiind bazată pe mici interacțiuni psihologice dintre indivizi, forțele
fundamentale fiind imitația și inovația.
Acesta precizează în lucrările sale "Criminalitatea comparată" (1886) şi
"Legile imitaţiei" (1890), că angajarea individului în săvărşirea faptelor infracţionale,
nu s-ar datora unor pulsiuni organice ci influenţelor psihosociale pe care le preia
prin imitaţie, aceasta fiind văzută ca principala cauză a criminalităţii. El considera
imitația, conștientă și inconștientă, ca o trăsătură interpersonalăfundamental, având
ca situație primară imitarea părinților de către copii, bazată pe prestigiu.
 Gabriel Tarde considera că un delict este nu numai un rău în plus, ci în
acelaşi timp o sursă probabilă a unor noi rele. Explicarea fenomenului criminal are
la bază ideea esenţială că fiecare individ se comportă potrivit cutumelor acceptate
de către mediul său şi în consecinţă comportamentul criminal este şi el un
comportament imitat. El a subliniat tendința criminalului de a reveni la locul crimei
și de a repeta crima, ceea ce a considerat-o ca parte a unui proces mai larg de
repetiție compulsivă. Se pare că Sigmund Freud a construit teoria mulțimilor pe baza
ideilor lui Tarde cu privire la imitație și sugestie.

6.2. Teoria sociologică multifuncţională

Primul care exprimă într-un mod foarte clar o viziune complexă asupra
etiologiei crimei, elaborând o teorie multifuncţionala este Enrico Ferri (1856-
1929). Considerat drept fondatorul criminologiei sociologice, Ferri a fost un
discipol al lui Cesare Lombroso, iar lucrarea sa fundamentală este Sociologia
Criminalului apărută în 1884.
El d-a aplecat în special asupra cauzelor exogene, socio-economice ale
fenomenului infracţional. El a fost numit un campion al pozitivismului, iar Legea
saturației criminale elaborată de el reprezenta o paralelă a opiniilor exprimate de
școala cartografică, susținând că, criminalitatea se raportează la condițiile de mediu și
va oscila după schimbările ce survin în cadrul său.
Ferri clasifică factorii crimogeni în:
a) factori antropologici (endogeni) - grupaţi la rândul lor în trei grupe:
- factori ce ţin de constituţia organică a infractorului ;
- factori ce ţin de constituţia psihică a infractorului ;
- caracteristicile personale ale infractorului ( vârstă, sex).
b) factori fizici sau cosmo-telurici (exogeni) - climatul, natura solului,
anotimpurile, condiţiile atmosferice;
c) factorii mediului social - densitatea populaţiei, familia, educaţia, opinia
publică, producţia industrială, alcoolismul, organizarea economică şi
politică, etc.

Plecând de la ,,legea saturaţiei mediului" a lui Quetelet, Ferri elaborează

nlegea suprasaturaţiei" conform căreia orice fenomen social anormal, cum ar fi:
războiul, revoluţia, foametea, etc., produce o creştere bruscă a criminalităţii.
Revenirea la limitele ,,normale" ale criminalităţii se realizează odată cu terminarea
evenimentului cauzator.
Cele două elemente care vor constitui baza teoretică a curentului sociologic
sunt conform teoriei lui Ferri:
- elementul de sinteză – obținut prin culegerea datelor
oferite de alte discipline cu preocupari în domeniul
criminologiei;
- studiul analitic al fenomenului infracţional.
 CURSUL VI partea a II-a

6.3. Teorii sociologice moderne. Modelul consensual

În marea lor majoritate teoriile sociologice încearcă să răspundă la întrebarea ..De ce
viaţa socială determină anumiţi indivizi să comită fapte penale, în timp ce alţi indivizi nu devin
deticvenţi ? " Aceste teorii au fost denumite Teoriile factorilor sociali ai delicvenţei.
Există însă şi unele excepţii, în care întrebarea este pusă dintr-o perspectivă contrară
..De ce majoritatea indivizilor se supun legii şi nu comit fapte penale ?" . Aceste teorii au
fost regrupate sub denumirea de Teoriile factorilor sociali ai respectului legii penale.
Din punctul de vedere al altor autori teoriile sociologice moderne au fost
clasificate în :
a) Teoriile structurii sociale - care include curentul culturalist şi curentul funcţionalist;
b) Teoriile proceselor sociale - care cuprind: teoriile învăţării, ale controlului social şi
ale ,,etichetării sociale"
c) Teoriile conflictului social.
În perspectiva propusă de criminologul canadian Denis Szabo teoriile sociologice
moderne aparţin fie modelului consensual, fie modelului conflictual.

Modelul consensual

Acest model se caracterizează prin analogia propusă între sistemul natural şi sistemul
social, cele două sisteme fiind în consens. Ruptura produsă între aceste elemente ale
sistemelor menţionate apare în cazul eşecului procesului de adaptare.
Conform teoriei modelului consensual infractorul este considerat un neadaptat
propunându-se în acest sens diferite modele de resocializare a acestuia.
În cadrul curentului consensual se regăsesc patru curente distincte:
- orientarea ecologică ;
- curentul culturalist;
- curentul funcţionalist;
- teoriile controlului social.

6.3.1. Orientarea ecologică

Şcoala ecologică de la Chicago a promovat în perioada anilor 1920-1930 orientarea
ecologică conform căreia, orice element, indiferent de natura sa (animal-vegetal, biologic -
psihologic, etc.) este susceptibil de a fi implicat într-o relaţie cauzală în momentul în care intra
în relaţii cu alte elemente.
1
 Încercând să explice cauzele cnminalităţii în marile aglomeraţii urbane, în care proporţia
imigranţilor este mai ridicată, Clifford R.Shaw şi Henry.D.McKay au făcut analogie între
grupurile de emigranţi şi speciile de plante care încearcă să supravieţuiască pe un pământ ostil;
în acelaşi fel, imigranţii încearcă să supravieţuiască apelând la forme de adaptare impuse de
viaţa concretă.
S-au evidenţiat, în acest fel existenţa unor corelaţii între delicvenţă şi perturbările
sociale în zonele de deteriorare morală (caracterizate prin sărăcie, somaj, condiţii de
muncă nefavorabile, învăţământ dezorganizat etc.). Se formează astfel conceptul de zonă
crimogenă specifică sau ,,zona delictoasă" unde delicvenţa apare astfel ca un fenomen de
respingere, specific cartierelor sărace.
Marele merit al Şcolii de Ecologie Umană din Chicago constă în aceea că ,,a deschis
calea unor cercetari mai complexe în ceea ce priveşte raportul dintre
anumite fenomene sociale ,ca urbanizarea, industrializarea şi criminalitatea ,dar mai ales de a
fi inspirat un program special de lungă durată de prevenire a criminalităţii"(R. Stănoiu).

6.3.2. Curentul culturalist

Acest curent raportează personalitatea individului la cultura pe care o asimilează, tema

centrală fiind raportul dintre cultură şi criminalitate.

A. Teoria asociaţiilor diferenţiate

Considerat a fi fondatorul criminologiei sociologice nord-americane, Edwin Sutherland
emite în lucrarea sa ,,Principii de criminologie", o teorie conform căreia comportamentul
delicvent se învaţă printr-un proces obişnuit de comunicare cu alte persoane, asociindu-se
astfel cu indivizi care apreciază favorabil acest comportament şi izolându-se de cei care nu îl
apreciază.
O persoană devine infractor datorită unui exces de definiţii favorabile încălcării legii în
detrimentul definiţiilor nefavorabile unei acţiuni ilegale. Acesta este principiul asocierii
diferenţiate.
În acest context, autorul constată că există două tipuri de explicaţii ale fenomenului
criminal care îl influenţează:
- în funcţie de elementele aflate în momentul în care infracţiunea este comisă -
explicaţie „ dinamică ";
- în funcţie de elementele care au influenţat anterior viaţa delicventului -
explicaţie ,,istorică" sau ,,genetică".
În viziunea lui Sutherland orientarea mobilurilor şi a tendinţelor impulsive este în funcţie
de interpretarea favorabilă sau defavorabilă a dispoziţiilor legale iar indivizii au un
comportament criminal deoarece „ sunt în contact cu modele criminale şi nu au sub ochi
modele anti-criminale"'.
La nivel colectiv rata criminalităţii este ridicată deoarece ,,un grup poate fi organizat de
manieră a favoriza dezvoltarea fenomenului criminal, fie de manieră a i se opune".
Prin asocierea făcută între cultura criminală şi cultura societăţii globale, el a reuşit să
identifice forme de criminalitate care scăpau de sub incidenţa legii penale („ white collar
crime"-criminalitatea gulerelor albe).

2
 B. Teoria conflictului de cultură
Criminologul american Thorsten Sellin pune bazele teoretice ale curentului culturalist
prin lucrarea „ Conflictul de cultură şi criminalitatea".
Principala premisă a autorului este că normele juridice penale sunt expresia culturii
dominante din societate. Deoarece în societate există mari diferenţe culturale (de ex.: între
bogaţi şi săraci, între localnici şi imigranţi) comportamentul delicvent apare pe fondul
conflictului real sau imaginar între normele şi valorile însuşite de individ şi normele şi
valorile dominante în societate. Astfel autorul consideră că există o relaţie direct
proporţională între numărul de contradicţii culturale şi rata delicvenţei.
Codul personal de morală al individului depinde de normele pe care le-a asimilat de-a
lungul experienţelor trăite ca membru al diverselor grupuri sociale. Fiecare grup are
propriile sale norme de conduită, care trebuie respectate (de ex. normele de conduită al
gangsterilor ) . Când conduita anumitor persoane nu este apreciată în aceeaşi măsură de
toate grupurile sociale se poate vorbi despre conflict cultural.

C. Teoria ,,subculturilor delicvente"

Această teorie reprezentată prin Albert Cohen susţine ideea că infracţionalitatea tinerilor
din clasele defavorizate constituie un protest împotriva norme lor culturale dominante.
Întrucât condiţiile sociale nu le permit să obţină un succes social legal, aceşti tineri resimt o
puternică stare de frustare care le determină un comportament infracţional.
Acceptând ruptura definitivă cu valorile tradiţionale existente în societate şi alegând
calea delicvenţei, grupul defavorizat îşi reconstituie un sistem propriu de modele şi norme care
poartă denumirea de ,,subcultură delicventă". Acest gen de infracţiuni se caracterizează prin:
- non-utilitate - sunt comise pentru faima şi nu cu scopuri materiale;
- maliţiozitate - vizează necazul celorlalţi;
- negativism.

6.3.3. Curentul funcţionalist

Teoriile exprimate în cadrul acestui curent, numite şi ,,Teoriile tensiunii sociale"
consideră criminalitatea ca rezultat al stării de frustare a indiviziilor şi grupurilor
defavorizate social şi economic, incapabile să atingă prin mijloace licite succese sociale.

A. Teoria anomiei sociale

În cazul lipsei unei normalităţi sociale determinată de conflicte majore cum ar fi:
războaiele, revoluţiile, crizele economice sau catrastofele naturale, structura socială devine
anomică, adică tinde spre dezintegrare pentru a se restructura pe baze noi.
Sociologul francez R.K.Merton preia noţiunea de anomie de la Durkheim adaptând-o la
societatea americană. În explicarea stării de anomie, autorul utilizează două concepte:
- cultura - care reprezintă ansamblul valorilor ce guvernează conduita indivizilor în
societate şi desemnează scopurile spre care aceştia trebuie să tindă
- organizarea socială - care reprezintă ansamblul de norme şi instituţii care
reglementează accesul la cultură şi indică mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor.
Astfel starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea mare între
scopurile propuse şi mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale. Aceste
3
categorii defavorizate recurg la mijloace ilegale, la criminalitate, pentru satisfacerea
scopurilor propuse de cultura ambiantă, a grupului din care fac parte.

B. Teoria oportunităţii diferenţiate

Acestă teorie aparţine criminologilor americani Richard Cloward şi Lloyd Ohlin care
în lucrarea ,,Deliquency and Opportunity" ( Delicvenţă şi oportunitate ) au analizat noţiunea
de subculturi delicvente. În această lucrare numită şi teoria eşecului social, autorii susţin
ideea existenţei a numeroase subculturi delicvente independente în societate în care „
anumite forme ale activităţii infracţionale sunt cerinţe esenţiale pentru performanţă şi
câştigarea rolului dominant în cadrul grupului".
Astfel, odată intraţi în grupul delicvent, infractorilor li se oferă oportunitatea de a
obţine şi succesul economic dorit. Cei doi autori analizează procesele de diferenţiere inclusiv
din cadrul grupurilor subculturale, în care indivizii se impart in funţtie de calităţiile personale
( forţă, inteligenţă, abilitate ) astfel încât oportunităţile ilicite se modifică în funcţie de
,,statutul" fiecărui individ. Autorii împart subculturile delicvente în trei modele:
- modelul criminal;
- modelul violent;
- modelul izolat.

6.3.4. Teoria controlului (autocontrolului) social

Considerând că toţi oamenii sunt potenţiali infractori, adepţii acestei teorii (prezentaţi în
cele ce urmează) nu se mai intreabă „ care sunt cauzele criminalităţii „ ci dimpotrivă, ,,care
sunt motivele pentru care oamenii respectă normele sociale". Unul dintre motivele considerate
clasice este teama de pedeapsă. Cu toate acestea ,,teama de pedeapsă" nu este considerat a fi
un motiv total satisfăcător.
Alte elemente care concură la determinarea răspunsului la această întrebare sunt:
- abatere sau responsabilitate şi control;
- apartenenţă socială,
- rezistenţă la frustrare.

A. Teoria abaterii
În lucrarea sa ,Delicvenţă şi mişcarea", David Matza afirmă că între individ şi lege
există o legatură care creează reponsabilitate şi control şi care, în cea mai mare parte a
timpului, păstrează limita între comportamentul individului şi lege. Dacă individul a depăşit
limita permisă de lege, acesta se va afla „ pe marginea prăpastiei" şi va oscila între crimă şi
lege, cochetând când cu una, când cu cealaltă, fără a fi capabil să ia o decizie. Dacă totuşi
comit anumite infracţiuni, aceştia vor căuta nişte tehnice defensive care să îi elibereze de
constrângerile de ordin moral ce îi împiedică să încalce legea. Unele dintre acestea sunt:
- negarea responsabilităţii - ex.:"Nu a fost vina mea şi am fost victima circumstanţelor"
- negarea daunelor -ex." Au şi ei asigurare şi nu a fost nimeni rănit,
deci care e problema?"
- negarea victimei - ex.: "Oricine ar fi făcut la fel în locul meu"
- condamnarea celui care condamnă - ex.:"Pun pariu că şi judecătorii au făcut
infracţiuni mai mari decât cele pentru care am fost judecat"
4
 - apelul la loialitate - ex.:"Ce era să fac, a trebuit să-i ajut deoarece erau prietenii mei"
Deci Matza consideră că delicvenţii au credinţe morale convenţionale, dar le
neutralizează cu scuze, astfel că ei pot comite acte ilegale fără sentimentul de vinovăţie.

B. Teoria apartenenţei sociale (legăturii sociale)

Criminologul american Travis Hirschi, autorul lucrării ,,Causes of Delinquency"
(Cauzele delicvenţei), consideră că oamenii sunt predispuşi a încălca legea, dar mulţi dintre ei
se tem că un comportament ilicit ar putea duce la o afectare ireparabilă a relaţiilor cu grupul
şi instituţiile sociale de care depind (familia, şcoala, colegii, etc). Există deci o legatură
socială, un sentiment al apartenenţei la o anumită comunitate umană şi ca atare este puţin
probabil ca indivizii să comită acte de natură delicventă.
Conform acestuia, cele mai importante elemente ale legăturii sociale sunt:
- ataşamentul - în care acceptarea normelor sociale şi dezvoltarea conştiinţei
sociale individuale depinde de ataşamentul şi grija faţă de alte persoane;
- angajamentul - care asigură încrederea pe care o are individul în societatea în care
trăieşte sau riscul pe care şi-1 asumă dacă se angajează într-un comportament deviant
- implicarea în activităţiile convenţional stabilite de societate - ,,mâinile fără
ocupaţie sunt magazinul diavolului" (observaţie făcută de autor)
- credinţa în valorile morale si sociale

C. Teoria rezistenţei la frustrare (autostăpânirii)

Walter C.Recless argumentează prin teoria sa, că toţi indivizii sunt afectaţi de o
varietate de forţe care-i împing spre crimă şi de o varietate de forţe care-i reţin de la crimă.
Aşadar, fiecare individ constrâns din exterior are şi o structură internă protectoare, ambele
conferindu-i protecţie împotriva crimei. Astfel, aceste forţe sunt:
1. forţele care-1 împing pe individ spre crimă:
- presiunile sociale - condiţii de viaţă dificile, conflicte familiale, statutul de minoritar,
lipsa oportunităţilor
- impulsurile sociale - ex.:prieteniile cu persoane rău famate, subcultura criminală sau
delicventă, mass media, grupurile deviante, etc.
- impulsurile biologice sau psihologice - ex.: agresivitatea, ostilitatea, oboseala,
tensiunile interne, nemuţumirea, etc.
2. forţele care-1 reţin pe individ de la comiterea unor fapte de natură delicventă:
- forţele conţinutului extern - constă în viaţa afectivă de familie şi include elemente ca:
moralitatea, disciplină, consolidarea instituţiilor statului, apartenenţa la proprietate, identitatea
- forţele conţinutului intern - constă în autocontrolul pe care îl are individul, în
responsabilitate, în toleranţă la frustrare, orientarea către un anumit scop.
Se apreciază că agresivitatea în sine nu este totuşi un comportament anormal. Stresul
emoţional şi agresivitatea pot genera atingerea unui scop care deseori nu este criminal. Totuşi
problemele încep să apară în momentul în care individul este blocat sau frustrat în atingerea
scopului. Direcţionarea sa gresită sau nefolosirea agresivităţii într-o direcţie mai bună poate
determina o forţă distructivă. De exemplu, muncitorul care vrea să-şi lovească şeful dar nu
îndrăzneşte, se duce acasă şi-şi bate soţia şi copiii sau îşi descarcă agresivitatea asupra
propriei persoane lovindu-se sau mutilându-se singur.
5
 În acest sens, autorul consideră că răspunsul la agresivitate nu este eradicarea ei, ci
înţelegerea şi canalizarea ei în direcţii potrivite pentru a se putea exprima.

6
 CURS VII

TEORII SOCIOLOGICE MODERNE.

MODELUL CONFLICTUAL

Apărut ca o reacţie faţă de modelul consensual, modelul conflictual se caracterizează

prin relevarea intereselor opuse care provoacă conflicte între clase şi grupuri sociale. Aceste
conflicte nu sunt resorbite prin adaptare, prin ajustări şi reechilibrări, ca în cazul modelului
consensual.
Conform acestui model, întregul fenomen social este explicat în termenii:
- ,,conflictelor între clase" cu interese opuse;
- de dominaţie între organisme de ordin: naţional, religios, etnic, profesional.
Modelul consensual pleacă de la premiza că omul are un patrimoniu bio-genetic şi
socio-cultural de o mare complexitate, dar plasat în condiţii istorice respectiv într-o structură
socio-economică dată, omul se diferenţiază de semenii săi prin procesul de instruire.
Această diferenţiere îi va asigura un statut în societate mai mult sau mai puţin dorit.
Modelul conflictual consideră că inegalităţile care se observă în societate trebuie
eliminate, acţiune ce se realizează prin confruntări, conflicte şi revoluţii.

Bazele istorice ale modelului conflictual

A. Marxismul

Teoriile criminologice marxiste se alimentează din principiile materialismului istoric ai

cărui întemeietori sunt Karl Marx şi Friederich Engels. Doctrina acestei filozofii sociale
numită materialism este că, în societate, întâiul fenomen este economia iar celelalte cum ar fi:
dreptul, religia, morala, arta, filozofia, etc, sunt doar nişte reflexe ale acesteia, adică ale
raporturilor economice.
Conform teoriei acestora, societatea capitalistă se împarte în clase sociale a căror
existenţă este marcată de contradicţii. Când contradicţiile devin antagoniste, radicalizarea
poziţiilor claselor este atât de puternică încât schimbarea socială pe cale conflictuală,
revoluţionară este inevitabilă.
1
 B. Şcoala economică

Plecând de la teoria marxistă în care factorii economici (exploatarea, mizeria,

şomajul, corupţia) sunt considerate principalele surse ale actului infracţional, olandezul
Willem Bonger (1876-1940) susţine următoarele (în cartea „Criminality and Economic
Conditions”):

—► crima este rezultatul unui comportament social normal şi nu biologic (cu unele
excepţii);
—► reacţia la actul infracţional este pedeapsa aplicată de cei care deţin puterea politică;
—> niciun act nu este imoral sau criminal prin natura lui - deoarece ideile despre ce este
moral sau imoral se schimbă în permanenţă, încercarea de a controla prin forţă încălcarea
legii este o dovadă a slăbiciunii sociale;
—> infracţiunile sunt acte antisociale care afectează clasa dominantă;
—> faptele antisociale care apără clasa conducătoare sunt pedepsite întotdeauna cel mai
sever;
—> societatea capitalistă nu se împarte în bogaţi şi săraci în funcţie de capacitatea
intelectuală a indivizilor, ci în funcţie de raporturile lor în cadrul relaţiilor de producţie;
—> ordinea socială, ale cărei costuri sunt suportate de întreaga societate, protejează
interesele clasei conducătoare;
—► sistemul capitalist sancţionează infracţiunile săvârşite de cei din pătura socială mai
săracă, activităţile antisociale ale celor din pătura socială mai bogată nefiind incriminate;
—► criminalitatea nu este influenţată de nivelul bunăstării, ci de modul de distribuţie a
bogăţiei;

3.3.6. Curentul interacţionist

Inspirat din şcoala sociologică a interacţionismului simbolic, creată de americanii

George Herbert Mead (1863-1931) și Charles Horton Cooley (1864-1929), curentul
interacţionist acreditează ideea că oamenii acţionează în conformitate cu propria lor
interpretare a realităţii. Astfel oamenii învaţă sensul valorilor şi al nonvalorilor din felul în
care ceilalţi oameni reacţionează la ele în mod pozitiv sau negativ.
2
 Noţiunile de ordin psiho-social ce stau la baza tuturor teoriilor exprimate în cadrul
acestui curent sunt:
—► conceptul de rol - conform căruia comportamentul individului în societate nu este
dominat de hazard ci corespunde unui rol social coerent;
—► conceptul de interacţiune - care presupune ideea că actul unui participant la
reacţia socială constituie un răspuns la un stimul declanşat de către altcineva, acest act la
rândul său constituind un stimul pentru altcineva;
—■ conceptul de personalitate — care se formează lent, ca efect al interacţiunii între
oameni.

A. Teoria conflictului de grup

George Void formulează această teorie în anul 1958, conform căreia indivizii sunt parte
integrantă a unui grup cu nevoi şi interese comune, ce pot fi realizate prin acţiuni colective.
Grupurile vin în conflict unele cu celelalte şi devin concurente atunci când interesele şi
scopurile lor tind să se suprapună, membrilor grupului oferinduli-se ocazia de a-şi arăta
loialitatea faţă de grupul căruia îi aparţin, anumiţi indivizi executând fapte reprobabile în
interesul grupului. În condiţiile în care grupurile nu au interese comune între ele intervine o
luptă de menţinere a poziţiei, context în care Void susţine "conflictul este unul din procesele
principale şi esenţiale în menţinerea şi funcţionarea societăţii".
Totuşi această teorie nu explică faptele ilegale care nu sunt raportate la vreo luptă
între interesele diferitelor grupuri din societate.

B. Teoria etichetării şi a stigmatizării

Întrebarea de la care pleacă conceptul de interacţionist nu mai este „De ce individul

este delicvent ?" ci „De ce un individ este considerat a fi delicvent ?".
În acest context criminologul Howard Becker susţine că grupul social deţinător al
puterii politice şi economice, prin elaborarea şi aplicarea unor legi care favorizează
interesele acelui grup, creează conţinutul noţiunii de devianţă şi implicit delicvenţă. În felul
acesta devianţa nu este o calitate intrinsecă a actului pe care individul îl comite ci mai
degrabă o consecinţă a aplicării unei etichete. Devianţa constituie astfel o categorie prin
3
intermediul căreia anumiţi indivizi sunt etichetaţi ca atare, devenind stigmatizaţi
(outsider) printr-un proces de marginalizare al lor, aceştia constituindu-se în grupuri de
socializare negativă respectiv adâncindu-se în ,,cariere infracţionale".
Criminologii interacţionişti consideră că deosebirile între infractori şi noninfractori
sunt infime, singura deosebire fiind faptul că anumiţi indivizi sunt etichetaţi infractori iar
alţii nu, datorită imunităţii în raport cu regulile de drept şi cu mecanismele de aplicare a
acestora. Aceştia consideră că etichetarea produce un stigmat psihic iar condamnarea
publică a actului deviant îl separă pe individ de societatea convenţională. Astfel etichetarea
negativă a unui individ îl poate determina pe acesta să devină membru al unei subculturi
populate de persoane etichetate în mod similar.
Astfel în unele cazuri etichetarea de către o instanţă judecătorească este mult mai
importantă decât pedeapsa în sine, de unde şi explicaţia de ce instanţele judecătoreşti aplică
frecvent pedeapsa cu suspendarea executării sau amenda penală.

C. Teoria reacţiei sociale

Într-o anumită măsură asemănătoare cu teoriile etichetării, criminologia "reacţiei

sociale" dezvoltă viziunea interacţionistă asupra ansamblului proceselor care alcătuiesc
reacţia socială faţă de criminalitate. Precursorii acesteia au fost: Ralf Dahrendorf şi George
Void.
Considerând criminalitatea ca fiind rezultatul conflictului social între clase şi grupuri
sociale Ralf Dahrendorf susţine că fiecare sistem social se bazează pe exercitarea, de către
clasa conducătoare, a coerciţiei asupra restului complexului social.
La rândul său George Void consideră că "întregul proces politic de adoptare, de
încălcare şi de aplicare a legii penale constituie expresia directă a conflictului fundamental
dintre grupuri de interese în cucerirea şi menţinerea puterii politice în stat".
O altă poziţie interesantă vizavi de procesul conflictual dintre clasa politică dominantă
şi restul complexului social, este cea a sociologilor William Chambliss şi Robert Seidman
care susţin că valorile la care apelează cei care elaborează legile sunt în general acelea ale
oamenilor înstăriţi şi nu cele ale săracilor. Astfel în privinţa consecinţelor criminalităţii
pentru societate, ei afirmă că infracţionismul reduce şomajul, cerând totodată locuri de
4
muncă în organele de control social iar pe de altă parte en ma deturnează atenţia
proletariatului de la exploatarea a cărei victimă este, la problemele propriei clase.
În ceea ce priveşte etiologia conduitei infracţionale conduita umană delicvenţă sau
nondelicvenţă este raţional a-şi conforma poziţiei pe care individul o ocupă în structura
societăţii.

D. Criminologia „radicală" sau „critică"

Englezii Ian Taylor, Paul Walton şi Jack Young în lucrarea „ The New Criminology"
publicată în 1968, au pus bazele acestui curent numit şi „Noua criminologie" conform
căreia:
- actul deviant este rezultatul unei stări conflictuale între individ pe de-o parte şi
structurile sociale şi economice;
- infracţiunea reprezintă actul politic prin care delicventul îşi exprimă refuzul faţă de
structura socială existentă.
În analiza actului infracţional se disting cinci etape:
 analiza asupra originilor îndepărtate ale actului deviant - sunt avute în
vedere inechităţile sociale în distribuirea puterii, a bogăţiei şi a privilegilor de clasă;
 analiza originilor imediate ale actului - in cadrul căreia se realizează o
evaluare politică a crimei, completată cu o analiză a psihologiei sociale a crimei;
 analiza actului însuşi - criminologia fiind chemată să explice alegerea pe care
infractorii o fac în a opta pentru încălcarea anumitor valori sociale din multitudinea
celor protejate;
 analiza originilor imediate ale reacţiei sociale - prin elaborarea unei psihologii
a reacţiei sociale care să explice atitudinile diferite ale oamenilor faţă de actele
antisociale;
 analiza originilor îndepartăte ale reacţiei sociale - ce trebuie căutate în
structurile politico-sociale specifice fiecărei societăţi şi care să studieze modul în
care întregul sistem penal, departe de a fi neutru, reprezintă un veritabil instrument
de dominare asupra claselor defavorizate.

5
 Scopul declarat al acestor teorii şi lucrări prezentate nu este de a dovedi statistic faptul
că sistemul capitalist determină fenomenul infracţional ci, mai degrabă de a arăta ca el
creează un mediu social economic şi politic în care criminalitatea este stimulată şi
inevitabilă.

3.3.7. Evaluarea critică a modelului conflictual

Opinile critice exprimate au în vedere imposibilitatea criminologilor interactionişti de

a face diferenţa între devianţă şi nondevianţă respectiv explicarea condiţiilor existente
înaintea etichetării individului ca deviant.
În acest context se susţine că teoria ,,etichetării" nu reuşeşte să explice nici diferenţele
în rata criminalităţii şi nici de ce oamenii comit actul deviant iniţial (înainte de a fi etichetaţi
Eduart Schur).
Criticând susţinerea conform căreia nici un act nu este infracţional în mod intrinsec,
sociologul american Ch.Wellford afirmă că anumite infracţiuni cum ar fi omuciderea sau
violul sunt universal înţelese şi sancţionate ca fapte penale.
În analiza teorii or modelul conflictual Rodica Stănoiu evidentia următoarele idei:
- negând actului infracţional orice suport obiectiv şi considerând că delicvenţa nu
există ca atare ci numai ca produs al reacţiei sociale, context în care s-a afirmat ca temporal
reacţia socială precede delicvenţa, nu s-a explicat cum s-a ajuns totuşi la formularea
consensului social de condamnare care are ca impuls iniţial un act infracţional, înţeles ca
o încălcare a unor prescripţii legale imperative şi nu ca un produs al reacţiei sociale;
- este adevărat că normele juridice elaborate într-o anumită etapă sunt rezultanta
interesului clasei dominante de la momentul respectiv în promovarea anumitor valori
sociale, însă există totuşi anumite valori sociale perene ce se regăsesc protejate în contextul
oricăror norme juridice, indiferent de tipul de societate care le-a adoptat;
- ideea adepţilor teoriei reacţiei sociale conform cărora infracţiunea este o etichetă
aplicată arbitrar de clasa dominantă unor fapte săvârşite de cei din afara sa, nu se verifică
atunci când infractorii fac parte chiar din rândurile clasei dominante;

6
 - influenţa clasei dominante în procesul de legiferare şi de aplicare a legii nu este
unică şi nelimitată, influenţa altor grupuri sau pături sociale fiind cu atât mai mare cu cât
societatea este mai democratica.

7
 CURS 8
TENDINŢE ACTUALE ÎN CRIMINOLOGIE

Elementele ce formează preocuparea de analiză în criminologia actuală sunt:

- impactul criminalităţii organizate respectiv a terorismului;
- criminalitatea şi procesele schimbării sociale;
- integrarea culturală internaţională;
- orientarea victimologică.

1. Impactul crimei organizate şi a terorismului

Odată cu tendinţa de globalizare, statele lumii se confruntă şi cu globalizarea
organizaţiilor criminale.
În genere preocupările centrale ale crimei organizate le formează evaziunea fiscală prin
intermediul paradisurilor fiscale, traficul de droguri, infracțiunile informatice, traficul cu
imigranță și traficul de persoane . Implicarea crimei organizate în afacerile legale conduce
la obţinerea controlului asupra celor care deţin puterea şi la obţinerea unor profituri ilegale pe
seama cetăţenilor. Pentru a-şi duce la îndeplinire activităţile, crima organizată corupe
oficialităţile, fapt care îi va oferi posibilitatea să-şi asigure o menţinere a unei aparente
onorabilităţi controlând şi sfera activităţilor în care se implică.
Cercetările criminologice efectuate asupra acestor realități contemporane au determinat
adoptarea de reglementări la nivel internațional prin care se tinde la implementarea de
instrumente legale comune, fie la nivelul Uniunii Europene, fie la nivel mondial, care să
asigure identificarea rapidă a cazurilor de acest gen, cooperarea judiciară internațională în
materie în vederea transferului de proceduri și asistență în vederea tragerii la răspundere a
celor vinovați.
O altă formă de violenţă în masă este terorismul. După elementul subiectiv al
infracţiunii terorismul poate fi:
- Terorism de drept comun - reprezintă acele fapte care cad sub incidenţa legii penale ca o
infracţiune obisnuită, agravată de metoda de execuţie, teroarea.
- Terorism social - urmăreşte realizarea unei doctrine sociale sau ideologii care să
motiveze distrugerea unei orânduiri sociale;
- Terorismul politic - actul terorist fiind îndreptat împotriva statului
- Terorism naţional sau intern - cu efecte între graniţele unei ţări.

1
 La nivel internațional au fost adoptate rezoluții și directive prin care statele își asumă
obligația reciprocă de cooperare judiciară pentru transferul de informații, identificarea și
tragerea la răspundere penală a persoanelor ce săvârșesc asemenea infracțiuni.

2. Schimbarea socială şi criminalitatea

Transformările politice, economice, sociale şi culturale afectează societatea atât în sens
pozitiv prin progres sau prin ameliorarea condiţiilor de trai, cât şi în sens negativ prin
regresiune, recesiune, criză, criminalitate, conflicte. Aceste elemente au un impact deosebit
asupra tipologiilor infracţionale, a frecvenţei acestora cât şi a formelor şi intensităţii controlului
social.
Concluzia studiilor efectuate asupra raportului dintre schimbarea socială şi criminalitate
arată că procesele similare ale schimbării sociale produc efecte diferite asupra evoluţiei
criminalităţii în plan geografic.
Dinamica accelerată a criminalităţii este marcată de schimbarea socială dezechilibrată în
condiţiile ,,rezistenţei" psihologice a indivizilor la progres. Dezvoltarea socială dezechilibrată
conduce la stări anomice, la blocarea oportunităţilor cât şi la marginalizarea indivizilor
neadaptaţi. Astfel clasele sociale defavorizate sunt sunt afectate cel mai mult de aceste
schimbări.

3. Integrarea culturală şi criminalitatea

Inspirându-se din lucrările lui Pitirim Sorokin (1889 – 1968), criminologul canadian
Daniel Szabo elaborează Teoria integrării cultivate diferenţiate, conform căreia fiecare
societate este caracterizată prin trei elemente a căror cumul reprezintă axa fundamentală. Cele
trei elemente sunt:
■structura socială — reprezentată de distribuţia populaţiei dupa vârstă, sex, apartenenţă
socială;
■cultura – ansamblul de obiceiuri, norme şi valori care determină conduita oamenilor;
■personalitatea de bază - profilul psihologic al persoanei realizat în procesul de
socializare.
Pe baza acestora D.Szabo identifică diferite grade de integrare socială care
influenţează procesul criminologic:
° societăţi total integrate cultural - în care criminalitatea este scazută ( afirmaţie
depaşită deoarece se referă la URSS şi Europa de Est)
° societati parţial integrate cultural- cu criminalitate ridicată (ţările occidentale)
° societăţi neintegrate cultural- cu criminalitate explozivă (ex. ţările în perioade de
criză sau război)
Astfel concluziile criminologice actuate relevă faptul că dezintegrarea socio-culturală în
ţările din Europa de Est şi Europa Centrala conduce la o creştere masivă a criminalităţii.
2
 4. Orientarea victimologică
Se pune în evidenţă faptul că alegerea unei victime nu este întotdeauna un hazard, de cele
mai multe ori relaţiile preexistente dintre victimă şi criminal fiind importante în ceea ce
determină actul criminal.
Pe lângă acest fapt, orientarea victimologică propune înlocuirea modelului represiv
tradiţional de politică penală cu un model tranzacţional de rezolvare a prejudiciilor suferite de
victime.

CAUZALITATEA ÎN CRIMINOLOGIE

1. CAUZELE FENOMENULUI SOCIAL AL CRIMINALITĂŢII

1.1. Consideraţii introductive

Scopul imediat al cercetării ştiinţifice în criminologie este reprezentat de
identificarea, analizarea şi explicarea cauzelor criminalităţii, pentru a creea astfel premisele
necesare atingerii scopului general al acestei discipline, acela de a contribui la
fundamentarea unei politici penale eficiente în măsura să determine prevenirea şi combaterea
fenomenului infracţional.
În ceea ce priveşte cauzele criminalităţii de-a lungul timpului, s-au exprimat in
literatura de specialitate diferite opinii cu privire la această problematică, opinii deja
prezentate în cadrul analizei diferitelor teorii ale cauzalităţii.
În vederea analizării succinte a factorilor ce determină criminalitatea ca fenomen
social realizăm o clasificare a acestora în
- factorii economici;
- factorii demografici;
- factorii socio-culturali;
- factorii politici.

1.2. Factorii economici și demografici

Considerând că economia determină suprastructura socială, politică cât şi cea culturală
şi instituţională, situaţia economică a unui stat determină, în acelaşi fel comportamentul
uman respectiv cel infracţional.
Industrializarea
Industrializarea este un factor de progres economic şi social care oferă:
- locuri de muncă,
3
- posibilităţi de instruire şi specializare,
- creşterea nivelului de trai al oamenilor
- creşterea calităţii produselor oferite pe piaţă.

Acest fenomen de industrializare are însă şi diferite efecte secundare ce determină

creşterea criminalităţii, fapt ce este dovedit statistic. Aceste efecte sunt create de:
 migraţia populaţiei din zonele rurale spre zonele industrializate - creează o
modificare a personalităţii acestora printr-o ruptură a individului din mediul
său rural bine cunoscut, într-un mediu urban impersonal impacte negative
asupra sa;
 se produce efectul de înstrăinare a oamenilor faţă de ceilalţi prin aplicabilitatea
muncii pe bandă;
 se distruge echilibrul ecologic al zonei respective, cu efecte ce accentuează
starea de stres a oamenilor;
 se creează o imposibilitate a asigurării unor condiţii social-edilitare minime
pentru populaţia din zonele industrializate, fapt ce duce la creşterea
criminalităţii.

1.3. Factorii socio-culturali

Cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de societatea
omenească de-a lungul istoriei.
Factorii culturali care influenţează creştera infractionalităţii sunt reprezentaţi de: familie,
şcolarizare, religie, stare civilă, mass-media, discriminarea etc.
Familia
Considerată ca fiind celula de bază a societăţii, familia are în primul rând rolul de
socializare imprimând copilului un anumit standard valoric. Orice perturbare în interiorul
structurii familiale are efecte importante la nivelul adaptării sale în societate cât şi asupra
personalităţii acestuia.
În urma urbanizării s-a schimbat structura instituţiei familiale:
- s-a intensificat rata divorţurilor, a despărţirilor şi a abandonului de familie,
- s-a diminuat autoritatea părintească;
- s-a schimbat profund instituţia familială prin şcolarizarea prelungită a copiilor,
căsătoria lor prematură şi angajarea în muncă a ambilor soţi;
- s-a redus rolul de socializare deţinut de familie datorită mass-mediei.

4
 Un studiu elaborat de soţii Dueck în cartea "U nraveling Juvenile Delinquency"
(Delicventa juvenilă nerelevată) coincide faptul că toate aceste elemente determină profund
personalitatea copiilor, ei devenind potenţiali infractori.
Instruirea şcolară
Din punct de vedere cantitativ nu sunt diferenţe vizibile în planul infracţiunilor, dar din
punct de vedere calitativ, nivelul de instruire şcolară se reflectă prin alegerea unor forme
infracţionale mai puţin primitive.
Totuşi rolul şcolii este foarte important pentru educarea şi socializarea copiilor.

Religia
Religia, în ansamblul său joacă un rol puternic de influenţă şi prevenire în combaterea
criminalităţii. S-a admis însă că anumite grupuri religioase practică infracţionismul pentru
obţinerea unor avantaje materiale.
În perioadele de crize economice şi politice profunde pot avea loc şi fenomene
infracţionale cu substrat religios cum ar fi: distrugeri de lăcaşe de cult, profanări, etc.
Starea civilă
Nu s-au identificat raporturi statistice relevante în privinţa stării civile a infractorilor,
însă s-a concluzionat că atât femeile cât şi bărbaţii necăsătoriţi sunt mai predispuşi să comită
delicte sexuale iar în cazul soţilor au fost relevate o serie de infracţiuni săvârşite cu violenţă,
datorită neînţelegerilor dintre soţi.

Impactul activităţilor din timpul liber

Au fost identificate ca periculoase formele de petrecere a timpului liber în grupuri sau
"bande" care se angajează în mod deliberat în comiterea de infracţiuni.
Rolul creşterii delicvenţei ca urmare a impactului activităţilor din timpul liber este
inseparabil legat de problemele sociale ale integrării. În acest sens, neintegrarea economică şi
socială a tinerilor absolvenţi duce la stări de frustrare şi dezechilibru care generează
infracţionalitatea.
Impactul mijloacelor de informare în masă
Criminologii occidentali au menţionat pe primele locuri violenţa în mass-media şi în
special video-violenţa. Acestea vor produce efecte mai ales asupra acelora cu înclinaţii sau
predispoziţii spre violenţă. Din cercetările efectuate rezultă următoarele efecte care le crează
violenţa în mass-media:
1. furnizează modele de comportament negativ;
2. determină creşterea nivelului agresiv în rândul celor care urmăresc asemenea filme şi
emisiuni;
5
 3. desensibilizează auditoriul cu privire la gravele prejudicii pe care le produce violenţa.
Discriminarea
Discriminarea este refuzul de a trata un grup social în conformitate cu aspiraţiile sale.
Ea se poate realiza la diferite niveluri.
Prejudecăţile nasc sentimente de frustrare care declanşează, de regulă, porniri agresive
precum şi dorinţe de revanşă din partea celor care se consideră discriminaţi. Alteori grupurile
ce se consideră discriminate emit pretenţii atât de mari încât depăşesc drepturile şi libertăţile
majoritarilor. Acesta este un caz tipic de "conflict de cultură".

Toxicomania
În prezent în România nu există o stare infracţională determinată în special de
consumul de droguri, însă alcoolismul ocupă un loc important în planul comportamentului
infracţional.
Starea alcoolică. ca factor crimogen, este influenţată în mod direct de temperamentul
psihotic sau nevrotic. Se pot descrie două stari fundamentale de alcoolism:
■ alcoolismul acut ce poate fi evidenţiat:
- într-o formă uşoară însoţită de o diminuare a atenţiei şi o lungire a timpului de reacţie,
cauzând un număr considerabil de infracţiuni neintenţionate, comise din imprudenţă şi
neglijenţă (accidente de circulaţie sau de muncă);
- într-o formă gravă care provoacă o stare tipică de confuzie mentală,
exagerează nevoile sexuale şi conduce la o stare de delir şi agresivitate
comiţând acte de violenţă.
■ alcoolismul cronic - care modifică mentalitatea fundamentală a individului şi
dezvoltă agresivitatea şi impulsivitatea determinând furtul, abuzul de încredere, abandonul
de familie sau provoacă gelozia.
Profesia
Majoritatea profesiilor conferă condiţii pentru săvârşirea unor infracţiuni.
Astfel se evocă criminalitatea "gulerelor albe" care defineşte infracţionalitatea
săvârşită de către persoane socialmente respectabile, care ocupă un statut elevat. Aparută
pentru prima dată în lucrarea "Criminalitatea gulerelor albe" a lui Sutherland, acest tip de
criminalitate are unele caracteristici speciale:
■ beneficiază de o indulgenţă generalizată datorită poziţiei sociale a infractorului;
■ în aceste cazuri reputaţia persoanelor implicate nu este alterată;
■ se realizează prin ignorarea şi prin interpretarea falsă a legii, făcându-se o confuzie
voită între limitele licitului şi ale ilicitului.

1.4. Factorii politici

6
 Influenţa factorilor politici în criminogeneză apare în mod deosebit în două situaţi
specifice: războiul şi revoluţia.
Războiul
Războiul convenţional - este mai putin crimogen datorită reglementărilor speciale în
domeniul penalului (legea marţială);
Războiul civil - produce efecte puternic crimogene constituind cea mai înaltă
expresie a unei crize politice pe tentonul unui stat .
Războiul civil, indiferent de natura conflictului (politică, etnică sau religioasă),
creează centrii antagonici de putere astfel încât infractorii de profesie îşi pot desfăşura
activitatea nestingheriţi. In cazul războiului civil apar o serie de fenomene negative cum ar fi:
- se ignoră complet sistemul legislativ;
- se instaurează haosul şi anarhia socială şi economică, se declanşează
violenţa;
- starea de haos şi anarhie încurajează comiterea de infracţiuni a unor
persoane care nu au fost cunoscute anterior cu comportamente antisociale;
- apare terorismul ca formă a luptei pentru putere.
Revoluţia este o stare de criză politică, de mare amploare, prin care se urmăreşte
înlăturarea de la putere a unui grup conducător, cucerirea puterii politice şi schimbarea
orânduirii sociale.
Momentul de criză se repercutează grav asupra sistemului legislativ care nu mai este
respectat, precum şi asupra organelor de control social, care, fie că sunt eliminate, fie că nu îşi
mai pot îndeplini atribuţiile. În timpul desfăşurării, cât şi în perioada de tranziţie care urmează
criminalitatea cunoaşte o adevarată explozie.