Curs PJDO

~_ Protecţia juridică a drepturilor omului – curs anul IV ~
PROTECŢIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI
Scurt istoric privind instrumentele juridice internaţionale de protecţie a drepturilor

omului
Cadrul juridic internaţional care marchează începutul „erei drepturilor” este constituit dintr-o
serie de documente ce formează aşa-numita „Cartă internaţională a Drepturilor Omului”,
documente ce au fost elaborate, adoptate şi aplicate în cadrul ONU: Carta ONU, Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului şi cele două Pacte ale ONU din 1966.
➢ Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de

către Adunarea Generală a ONU, este primul document cuprinzător în sfera drepturilor
omului, adoptat de o organizaţie internaţională. Declaraţia Universală cuprinde două mari
categorii de drepturi: drepturile civile şi politice şi drepturile economice, sociale şi culturale.
Din categoria drepturilor civile şi politice fac parte: dreptul la viaţă, la libertatea şi la
securitatea persoanei, interdicţia sclaviei, torturii şi tratamentelor crude, inumane sau
degradante, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestării, reţinerii sau exilului, dreptul la un
proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie. Se mai recunosc dreptul la viaţă privată şi dreptul de
proprietate. Declaraţia proclamă libertatea de exprimare, de religie, de întrunire şi dreptul la
liberă circulaţie. Articolul 21 prevede drepturile politice ale individului, inclusiv dreptul
acestuia de a participa la guvernarea ţării sale, direct sau prin reprezentanţi liber aleşi.
Din categoria drepturilor economice, sociale şi culturale fac parte: dreptul persoanei la
asigurări sociale, la muncă şi la protecţie împotriva şomajului, dreptul la plată egală pentru
muncă egală, dreptul la o retribuţie echitabilă şi satisfăcătoare, dreptul la odihnă, dreptul la
educaţie. Articolul 27 se referă la drepturile culturale: „orice persoană are dreptul de
a participa liber la viaţa culturală a comunităţii, de a se bucura de valorile artistice şi de
a beneficia de progresul ştiinţific şi avantajele acestuia”.
Declaraţia Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU ca
rezoluţie, deci nu are putere obligatorie. Scopul său este de a furniza „un mod de înţelegere
comun” al drepturilor şi libertăţilor fundamentale la care face referire Carta ONU şi de a servi
tuturor popoarelor şi naţiunilor drept standard comun de înfăptuire”. Deşi la origine Declaraţia
nu avea forţă juridică, ea a suferit importante transformări din acest punct de vedere. Impactul ei
asupra întregului sistem internaţional de protecţie a drepturilor omului i-au conferit, în timp, un
caracter cvasi-normativ, creator de obligaţii juridice pentru statele membre ale ONU. Declaraţia
a însemnat, totuşi, doar începutul unui proces, acela al elaborării unor tratate internaţionale care
să constituie baza dreptului internaţional al drepturilor omului.
➢ Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice (PIDCP)

Pactul a fost adoptat în 1966 şi proclamă mai multe drepturi din această categorie decât
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Una din cele mai importante completări este art.
27, care conţine angajamentul statelor de a recunoaşte membrilor minorităţilor etnice,
religioase sau lingvistice dreptul de a se bucura, împreună cu alţi membri ai grupului lor, de
cultura proprie, de a profesa şi practica propria religie, sau de a folosi limba proprie. Printre
drepturile garantate de Pact care nu sunt menţionate de Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului se numără: libertatea de a nu fi închis pentru datorii, dreptul tuturor
persoanelor private de libertate de a fi tratate în mod omenos şi cu respect pentru demnitatea
inerentă fiinţei umane, dreptul copilului de a dobândi o cetăţenie şi de a i se oferi acele măsuri
de protecţie decurgând din statutul său de minor. Cu toate acestea, există şi drepturi enunţate de
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care nu se regăsesc în Pact: dreptul de proprietate,
dreptul de a solicita şi a primi azil şi dreptul la cetăţenie.
1
➢ Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale (PIDESC)

Acest pact recunoaşte următoarele drepturi: dreptul la muncă; dreptul de a se bucura de
condiţii de muncă juste şi prielnice; dreptul de a înfiinţa şi de a face parte din sindicate; dreptul
la securitate socială; dreptul la protecţia familiei; dreptul la un standard de viaţă satisfăcător;
dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard posibil de sănătate fizică şi psihică; dreptul la
educaţie; dreptul de a participa la viaţa culturală.
De asemenea, la nivelul ONU au fost adoptate de-a lungul timpului o serie de convenţii
specializate, pentru protecţia unor categorii speciale de drepturi sau de beneficiari. Dintre
acestea, „nucleul” (core treaties) îl formează următoarele convenţii:
– Convenţia pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială (1965; intrată în vigoare
în 1969);
– Convenţia asupra eliminării oricărei forme de discriminare faţă de femei (1979; intrată în
vigoare în 1981);
– Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante
(1984; intrată în vigoare în 1987);
– Convenţia pentru drepturile copilului (1989; intrată în vigoare în 1990);
– Convenţia pentru protecţia muncitorilor migranţi şi a membrilor de familie ai acestora (1990;
intrată în vigoare la 1 iulie 2003).
Sistemul european de protecţie a drepturilor omului – instituţii, mecanism de protecţie
Consiliul Europei este astăzi principala organizaţie internaţională interguvernamentală la nivel

european care are ca atribuţie principală consacrarea şi apărarea drepturilor omului. România
este membru al Consiliului Europei din anul 1993.
Congresul Europei (cunoscut și sub denumirea de Congresul de la Haga) este o întrunire care a
avut loc la Haga în intervalul 7 - 11 mai 1948, data fiind aleasă astfel încât să coincidă cu
aniversarea a trei ani de la semnarea armistițiului pentru terminarea celui de al doilea război
mondial în Europa. Congresul avea drept scop discutarea modalităților de unificare a Europei și a
constituit primul pas al procesului care a dus la formarea Uniunii Europene.
Actul de naştere al Consiliului Europei – Statutul Consiliului Europei a fost semnat la Londra la
5 mai 1949 şi a intrat în vigoare la 3 august 1949.
Consiliul Europei este astăzi principala organizaţie internaţională interguvernamentală la nivel
european care are ca atribuţie principală consacrarea şi apărarea drepturilor omului.
Consiliul Europei a fost creată iniţial de un număr de 10 state membre fondatoare, acestea fiind:
Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda,
Suedia. Astăzi Consiliul Europei are un număr de 47 state membre a căror evoluţie cronologică
de aderare la Organizaţie este următoarea: Grecia (august 1949, in urma încheierii războiului
civil între forţele comuniste şi cele naţionaliste), Turcia (august 1949), Islanda şi Germania în
1950, Austria - 1956, Cipru - 1961, Elveţia - 1963, Malta - 1965, Portugalia - 1976, Spania -
1977, Liechtenstein - 1978, San Marino - 1988, Finlanda - 1989, Ungaria - 1990, Polonia - 1991,
Bulgaria - 1992, Cehia, Estonia, Lituania, România, Slovacia, Slovenia - 1993, Andora - 1994,
Albania, Letonia, Macedonia, Moldova, Ucraina - 1995, Croaţia şi Rusia - 1996, Georgia - 1999,
Armenia şi Azerbaidjan în 2001, Bosnia şi Herzegovina - 2002, Serbia împreună cu Muntenegru
- 2003, Monaco - 2004, Muntenegru ca stat separat în 2007.
Statutul de observator pe lângă organismele interguvernamentale ale Consiliului Europei revine
statelor: Canada, Vatican, Japonia, Statele Unite, Mexic şi Israel.
Calitatea de stat membru al Consiliului Europei este condiţionată de acceptarea principiilor
statutului de drept şi a principiului potrivit căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie
să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Aderarea la Consiliul Europei
implică şi angajamentul statului de a colabora în mod sincer şi efectiv la realizarea scopurilor
acestuia. Încălcarea acestor obligaţii prevăzute de art.3 al Statutului Consiliului Europei poate
2
atrage aplicarea unor sancţiuni. Astfel de sancţiuni stabilite în art.8 sunt: suspendarea drepturilor
de reprezentare; cererea făcută Comitetului Miniştrilor de a se retrage din Consiliul Europei;
încetarea calităţii de membru al Consiliului Europei prin decizia Comitetului Miniştrilor.
Obiectivul principal al Consiliului Europei este realizarea unei unităţi mai stânse între cele 47
state membre pentru protejarea libertăţilor individuale, libertăţilor politice şi a statului de drept,
principiile care constituie fundamentul tuturor democraţiilor autentice şi care influenţează viaţa
tuturor europenilor. Toate statele membre ale Organizaţiei au obligaţia de a face ca libertăţile,
demnitatea omului şi bunăstarea indivizilor să devină principii ferme ale acţiunilor
guvernamentale. Printre celelalte obiective ale Consiliului Europei sunt: promovarea democraţiei
pluraliste, problema securităţii cetăţeanului, combaterea rasismului, xenofobiei, intoleranţei,
protecţia minorităţilor naţionale, coeziunea socială şi calitatea vieţii, cooperarea şi coeziunea
judiciară.
Sediul Consiliului Europei este Palatul Europei din Strassbourg.
Cu privire la funcţionarea Consiliului Europei, acesta este finanţat de guvernele statelor membre
ale căror contribuţii la bugetul Organizaţiei sunt calculate proporţional cu populaţia şi bogăţia
lor.
Limbile oficiale ale Consiliului Europei sunt franceza şi engleza, dar se lucrează și în germană,
italiană şi rusă.
Organele Consiliului Europei

Ca structură funcţională, Consiliul Europei este format din:
- Comitetul Miniştrilor
- Adunarea Parlamentară
- Secretarul General
- Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa (CALRE)
- Comisarul pentru drepturile omului - Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei
(ECRI)
- Alte organisme specializate: create prin acorduri parţiale şi care nu beneficiază de suportul
tuturor statelor membre: Comisia europeană pentru democraţie prin drept (Comisia de la
Veneţia), Banca de dezvoltare, Grupul de state împotriva corupţiei (GRECO), Observatorul
european al audiovizualului, Centrul european pentru interdependenţă şi solidaritate mondială
(Centrul Nord-Sud).
➢ Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului Europei, compus din

miniştrii de externe ai statelor membre sau din reprezentanţii lor diplomatici permanenţi la
Strasbourg.
Din punct de vedere al deciziei şi acţiunii, Comitetul Miniştrilor decide activitatea Consiliului
Europei. El decide deasemenea cum trebuie acţionat în sensul recomandărilor Adunării
Parlamentare şi ale Congresului Puterilor Locale şi Regionale din Europa şi în sensul
propunerilor diverselor comitete interguvernamentale şi conferinţe ale miniştrilor specializaţi.
Comitetul Miniştrilor adoptă programul de activitate şi bugetul Consiliului Europei. Discuţiile în
cadrul Comitetului Miniştrilor se referă la toate subiectele politice de interes comun cu excepţia
problemelor de apărare, discuţii privind aspectele politice ale integrării europene, dezvoltarea
cooperării, apărarea instituţiilor democratice şi protecţia drepturilor omului.
Miniştrii de externe se reunesc de cel puţin două ori pe an pentru a trece în revistă cooperarea
europeană, activitatea politică şi pentru a da impulsul politic necesar activităţii Organizaţiei.
Comitetul Miniştrilor organizează întâlnirile săptămânale la nivel de ambasadori, aceste întâlniri
fiind completate de întâlniri ale grupurilor de raportori sau de grupurile de lucru însărcinate cu
aprofundarea anumitor chestiuni înainte luării deciziilor.
Comitetul Miniştrilor are o structură flexibilă, astfel că, atunci când proiectele nu sunt susţinute
de toate statele membre, acesta are posibilitatea de a le lansa în cadrul acordurilor parţiale,
permiţând anumitor state membre să întreprindă acţiuni comune în anumite domenii. Deciziile
3
Comitetului Miniştrilor sunt transmise guvernelor sub formă de recomandări sau fac obiectul
convenţiilor şi acordurilor europene, obligatorii din punct de vedere juridic pentru statele care l-
au ratificat.
Comitetul Miniştrilor adoptă declaraţiile şi rezoluţiile privind chestiunile politice de actualitate.
Până în prezent au fost adoptate peste 180 de convenţii care se referă la protecţia drepturilor 4
omului dar şi la alte domenii de activitate ale Organizaţiei, afirmând şi întărind coeziunea
democratică, socială şi culturală a Consiliului Europei.
Deciziile Comitetului Miniştrilor necesită o majoritate de 2/3 din sufragiile exprimate, iar
majoritatea simplă este suficientă pentru chestiunile de procedură.
Convenţiile şi recomandările sunt elaborate de comitetele de experţi guvernamentali, mandataţi
de Comitetul Miniştrilor, generându-se astfel un dialog între consideraţiile tehnice şi viziunea
politică globală. Numeroase iniţiative politice sunt luate cu ocazia conferinţelor miniştrilor
specializaţi, care au loc periodic.
Comitetul Miniştrilor poate suspenda dreptul de reprezentare al unui stat în cadrul Consiliului
Europei, în cazul unei violări serioase a obligaţiilor acestui stat potrivit Statutului. De asemenea,
Comitetul poate cere retragerea statului din cadrul organizaţiei sau chiar decide că acesta
a încetat să mai fie membru al Consiliului. De asemenea, Comitetul Miniştrilor asigură
executarea convenţiilor şi acordurilor dintre statele membre. În scopul asigurării respectului
obligaţiilor asumate de către toate statele membre, Comitetul Miniştrilor a instituit un sistem de
monitorizare.
➢ Adunarea Parlamentară: dezbaterile şi deliberările Adunării Parlamentare reprezintă

direcţii pentru activitatea Comitetului Miniştrilor şi exercită o influenţă considerabilă asupra
guvernelor statelor membre.
Adunarea Parlamentară este un organism statutar al Consiliului Europei. Ea reprezintă forţele
politice ale parlamentelor statelor membre şi se doreşte să fie motorul extinderii cooperării
europene către toate statele democratice din Europa. Adunarea Parlamentară îşi stabileşte
ordinea de zi, abordarea subiectelor de actualitate şi teme cu caracter prospectiv care tratează, în
special, probleme ale societăţii şi chestiuni de politică internaţională.
Textele adoptate de Adunarea Parlamentară reprezintă orientări importante pentru Comitetul
Miniştrilor, guverne, parlamente şi partide politice naţionale precum şi de alţi actori importanţi ai
societăţii.
Adunarea Parlamentară organizează periodic conferinţe, simpozioane şi audieri parlamentare
publice privind problemele majore ale timpului nostru: violenţa, intoleranţa, mediul, imigrarea,
traficul de droguri, traficul de persoane, bioetica, media. Aceste audiţii iau forma unui dialog
între parlamentari şi specialişti.
Adunarea Parlamentară este formată din 318 membri şi 318 supleanţi, aleşi sau numiţi de
parlamentele naţionale din cadrul membrilor acestora. Fiecare ţară are între 2 şi 18 reprezentanţi,
în funcţie de numărul populaţiei. Delegaţiile naţionale sunt alcătuite în aşa fel încât să asigure o
reprezentare echitabilă a partidelor politice din parlamentele naţionale.
Adunarea are 5 grupuri politice:
1. Grupul socialist (SOC)
2.Grupul partidelor popular europene (PPE/DC)
3.Grupul democrat european (GDE)
4.Grupul liberal democrat şi reformator (LDR)
5.Grupul reunificat al stângii europene (GUE)
Unii membri ai Adunării nu aparţin niciunui grup. Adunarea se întruneşte de patru ori pe an,
timp de o săptămână, în sesiune plenară publică, în hemiciclul Palatului Europei de la
Strasbourg. De asemenea, ea ţine o reuniune de primăvara într-unul din statele membre ale
Consiliului Europei.
Adunarea îşi alege preşedintele dintre membrii săi, în mod tradiţional pentru trei mandate
consecutive cu o durată de un an. Preşedintele, vicepreşedinţii, preşedintii celor 5 grupuri
4
politice şi preşedinţii celor 11 comisii constituie Biroul Adunării. Adunarea alege, de asemenea,
Secretarul General şi Secretarul General adjunct al Consiliului Europei, Secretarul General al
Adunării, judecătorii Curţii europene a drepturilor omului şi Comisarul pentru drepturile omului
al Consiliului Europei.
În cadrul Adunării Parlamentare întâlnim Comisiile Specializate:
- Comisia specializată pe probleme politice
- Comisia specializată pe probleme juridice şi de drepturile omului
- Comisia specializată pe probleme de sănătate, sociale şi de familie
- Comisia specializată pe probleme de cultură şi educaţie
- Comisia specializată pe probleme de mediu, amenajarea teritoriului şi puterile locale
- Comisia specializată pentru ştiinţă şi tehnologie
- Comisia specializată pe probleme de agricultură şi dezvoltare rurală
- Comisia specializată pe probleme economice
- Comisia specializată pe probleme de relaţii parlamentare şi publice
- Comisia specializată pentru egalitatea şanselor femeilor cu bărbaţii
- Comisia specializată cu privire la respectarea obligaţiilor şi angajamentelor statelor membre
Actele adoptate de Adunarea Parlamentară sunt: recomandările, rezoluţiile, avizele şi directivele.
➢ Secretarul General are responsabilitatea direcţiilor strategice ale programului de lucru al

Consiliului Europei şi asupra bugetului organizaţiei şi supraveghează organizarea şi funcţionarea
curentă a Consiliului.
Secretarul general al Consiliului Europei elaborează, pe baza priorităţilor anuale, Programul de
Lucru Interguvernamental, aprobat anual de Comitetul Miniştrilor şi răspunde de implementarea
acestui program. De asemenea, Secretarul General pregăteşte rapoartele de activitate ale
Comitetului Miniştrilor către Adunarea Parlamentară.
Secretarul general mai joacă un rol special în virtutea unor prevederi ale Convenţiei Europene
a Drepturilor Omului. Astfel, în temeiul art. 15 §3 al acesteia, el trebuie informat de statele părţi
care înţeleg să aplice clauza de derogare prevăzută de parag. 1 al acestui articol. Un rol mai
general îi revine în temeiul art. 52, conform căruia Secretarul General poate cere oricărui stat
parte să îi furnizeze explicaţii despre modul în care dreptul său intern asigură aplicarea efectivă
a tuturor dispoziţiilor Convenţiei.
Comisarul pentru drepturile omului Comisarul - este o instituţie extra judiciară însărcinată să
promoveze educaţia şi sensibilizarea privind drepturile omului precum şi respectarea acestora,
conform celor prevăzute de instrumentele de lucru ale Consiliului Europei, creată prin Rezoluţia
(99)50 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, din 7 mai 1999.
Comisarul respectă competenţa organelor de control existente în cadrul Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului sau a altor instrumente de lucru ale Consiliului Europei relative la drepturile
omului şi exercită funcţii diferite faţă de cele deţinute de aceste organisme. Comisarul nu
primeşte cereri individuale.
Persoana care îndeplineşte această funcţie este aleasă de Adunarea Parlamentară, cu majoritate
de voturi, dintr-o listă de 3 candidaţi alcătuită de Comitetul Miniştrilor. Statele membre pot
trimite candidaturi prin scrisoare adresată Secretarului General. Candidaţii sau candidatele
trebuie să aibe cetăţenia unuia dintre statele membre ale Consiliului Europei. Candidaţii (sau
candidatele) trebuie să fie personalităţi europene eminente, de o înaltă ţinută morală, posedând o
competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului, cunoscuţi pentru ataşamentul lor faţă de
valorile Consiliului Europei.
Pe toată durata mandatului său, Comisarul nu poate exercita nici o activitate incompatibilă cu
exigenţele de disponibilitate impusă de o activitate cu normă întreagă. Mandatul Comisarului
este de 6 ani şi nu poate fi reînnoit.
Atribuţiile Comisarului sunt enumerate la art.3 al Rezoluţia (99)50 a Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei:
5
- promovează, în statele membre, educaţia şi sensibilizarea privind drepturile omului; -

contribuie la promovarea respectării efective a drepturilor omului în statele membre astfel încât
cetăţenii acestora să poată beneficia pe deplin;
- furnizează expertiză şi informaţii cu privire la apărarea drepturilor omului şi la prevenirea
încălcării lor. În relaţiile sale cu publicul, Comisarul utilizează şi cooperează, pe cât este posibil,
cu structurile naţionale din domeniul drepturilor omului existente în statele membre. Acolo unde
asemenea structuri nu există, Comisarul încurajează înfiinţarea lor;
- favorizează acţiunea mediatorilor naţionali sau a altor instituţii similare din domeniul
drepturilor omului;
- identifică eventualele imperfecţiuni din legislaţia şi din practica statelor membre în ceea ce
priveşte respectarea drepturilor omului prevăzute în instrumentele de lucru ale Consiliului
Europei, promovează aplicarea efectivă a acestor norme de către statele membre şi le asistă, cu
acordul lor, în eforturile ce vizează remedierea unor astfel de imperfecţiuni;
- atunci când consideră oportun, înaintează Comitetului de Miniştri sau Adunării Parlamentare şi
Comitetului de Minştri rapoarte referitoare la chestiuni specifice; - răspunde, în modul pe care îl
consideră adecvat, cererilor formulate de Comitetul de Miniştri sau de Adunarea Parlamentară
când acestea acţionează în scopul îndeplinirii rolului de a veghea asupra respectării normelor
Consiliului Europei privind drepturile omului;
- prezintă un raport anual Comitetului de Miniştri şi Adunării Parlementare;
- cooperează cu alte instituţii internaţionale pentru promovarea şi apărarea drepturilor omului,
evitând dublarea inutilă a activităţilor.
Comisarul poate emite recomandări, opinii şi rapoarte. Comisarul poate adresa rapoarte, de câte
ori consideră necesar, privind anumite probleme ce fac obiectul atribuţiilor sale, către Comitetul
Miniştrilor sau Adunarea Parlamentară. Comisarul poate acţiona pe baza oricărei informaţii
relevante pentru funcţiile sale. Este vorba mai ales de informaţiile pe care i le adresează
guvernele, parlamentele naţionale, mediatorii naţionali sau alte instituţii similare, persoanele
fizice sau organizaţii.
Noţiuni generale privind Conveţia europeană a drepturilor omului şi Curtea Europeană a

Drepturilor Omului
Pe data de 5 mai a anului 1945 a fost semnat Statutul Consiliului Europei ce a intrat în vigoare în
data de 3 august a aceluiași an, la Strasbourg. În vremea aceea, Statutul a fost semnat de țări
precum Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Suedia,
Regatul Marii Britanii și Irlandei de Nord și punea bazele unei organizații politice supranaționale
de cooperare interguvernamentală și parlamentară. În conformitate cu art.1 din statut, scopul
declarat al Consiliului era realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi, pentru a putea
apăra și promova idealurile și principiile care constituie moștenirea lor comună. Principiile pe
care acesta își orientează activitatea sunt: democrația pluralistă, respectarea drepturilor omului și
statutului de drept.
Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (cunoscută şi
drept Convenţia europeană a drepturilor omului) a fost elaborată în cadrul Consiliului Europei,
transpunând din plan ideatic principiile enunțate, în cel al realității imediate. Aceasta a fost
deschisă semnării are la Roma la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare în septembrie 1953.
România a ratificat Convenția și Protocoalele sale adiționale la data de 28.09.1993, prin Legea
nr. 30/18.05.1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135/31.05.1994, devenind astfel al 32-lea
stat membru cu drepturi depline al Consiliului Europei. Textul Convenţiei, modificat prin
Protocolul 11 la CEDO, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, a fost ratificat de România prin
legea nr. 79/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 147 din 13 iulie 1995.
De la intrarea în vigoare a Convenţiei, dezvoltări importante au intervenit ca urmare a adoptării
unui număr de treisprezece protocoale adiţionale.
Protocoalele 1, 4, 6, 7, 12 şi 13 au adăugat drepturi şi libertăţi celor consacrate de convenţie.
6
Protocolul 2 a conferit Curţii puterea de a emite avize consultative.

Protocolul 9 a deschis petiţionarilor individuali posibilitatea de a-şi prezenta cauza în faţa Curţii,
sub rezerva ratificării instrumentului respectiv de către statul acuzat şi a acceptării de către un
Comitet de filtrare.
Protocolul 11 a restructurat mecanismul de control. Dispoziţiile acestui Protocol au asigurat
creşterea noului sistem, în special prin aceea că a permis accesul direct în faţa Curţii al
persoanelor fizice şi juridice aflate sub jurisdicţia statelor contractante.
Celelalte Protocoale se refereau la organizarea instituţiilor înfiinţate de Convenţie şi la procedura
de urmat în faţa acestora. La 1 octombrie 2009 a intrat în vigoare Protocolul nr. 14bis cu privire
la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Protocolul nr. 14bis urmăreşte eficientizarea
activităţii Curţii Europene a Drepturilor Omului, în contextul creşterii numărului de cauze pe
rolul acesteia. Acest Protocol, care include două proceduri specifice privind numărul de
judecători care examinează cererile şi decide cu privire la admisibilitatea lor în fond, va fi aplicat
ca o măsură temporară până la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 1.
Convenţia europeană a drepturilor omului vizează asigurarea de către state a respectării
Drepturilor Omului, Statului de drept şi principiilor Democraţiei pluraliste. Acceptarea sa,
inclusiv jurisdicţia obligatorie a Curţii şi caracterul obligatoriu al hotărârilor sale, este în prezent
o condiţie de a fi membru al Consiliului Europei. În prezent, Convenţia este parte integrantă a
sistemului juridic intern al Statelor membre. Respectarea sa este asigurată şi de Uniunea
Europeană, cu toate că problema aderării Uniunii la sistemul de protecţie stabilit de către
Consiliul Europei rămâne a fi deschisă. Din punct de vedere practic, succesul Convenţiei se
explică în mare parte prin mecanismul său de control dezvoltat, care a făcut posibilă o garantare
concretă şi eficientă a drepturilor şi libertăţilor pe care le enunţă.
Convenția obligă statele semnatare să garanteze drepturile omului tuturor cetățenilor. Condiția
pentru ca aceasta să opereze era aceea ca statele să accepte jurisdicția reglementată de aceasta.
Ea le conferă persoanelor fizice, organizațiilor neguvernamentale sau grupurilor de particulari,
dreptul de a se plânge atunci când consideră că unul sau mai multe drepturi le-au fost încălcate.
Prin Convenție se creează practic un mecanism de control internațional care se adăugă
mecanismelor naționale, toate statele membre acceptând compentența organului acestei
Convenții: Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acest organism de apărare a drepturilor
omului la nivel internațional și regional avea rolul unei instanțe internaționale cu caracter
subsidiar căilor de atac interne.
Articolul 1 al Convenţiei consacră obligaţia de a respecta drepturile omului de către părţilor
contractante. În general, Convenţia se aplică, deci, cetăţenilor statelor contractante, dar nu este
necesar de a stabili o legătura juridică stabilă precum “cetăţenie”, “reşedinţa” sau “domiciliul”;
este suficient ca statul să poată exercita o anumită putere asupra celui interesat. Aceasta explică
faptul că deşi 45 de State sunt membre ale Convenţiei Europene, până astăzi cetăţeni din peste
150 de ţări au depus cereri la Comisia Europeană a Drepturilor Omului sau la Curtea europeană a
Drepturilor Omului.
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o
deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte
opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau
orice altă situaţie.
Art. 19 din Convenție stabilește instituirea unei Curți Europene a Drepturilor Omului, în scopul
asigurării angajamentelor.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) a fost instituționalizată în anul 1959. Noua
Curte Europeană a Drepturilor Omului a început să funcţioneze la 1 noiembrie 1998, data intrării
în vigoare a protocolului 11. Este un organ jurisdicțional, independent și permanent, cu ajutorul
căreia se asigură protecția drepturilor și libertăților fundamentale. Aceasta își are sediul la
Strasbourg și are în compunere un număr de judecători egal cu numărul statelor membre, care
7
sunt desemnați de comun acord de către guvernele statelor membre, iar la fiecare trei ani are loc
o înlocuire parțială.
Importanţa Curţii Europene a Drepturilor Omului faţă de Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului rezidă din faptul că jurisprudenţa acesteia este cea care asigură interpretarea şi efectul
deplin al Convenţiei. Curtea dă o interpretare teleologică şi în acelasi timp evolutivă a
Convenţiei văzută ca „un instrument viu”, ce trebuie interpretată în lumina condiţiilor actuale.
Există o serie de funcții pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu le poate exercita,
acestea fiind:
→ Curtea nu se comportă ca un judecător de apel vizavi de instanțele judecătorești naționale,
întrucât aceasta nu rejudecă cazurile și nu are competența de a anula, modifica sau revizui
hotărârile lor;
→ Curtea nu intervine direct pe lângă autoritatea împotriva căreia sunt înaintate plângerile;
→ Nu pot fi invocate decât plângerile referitoare la încălcarea Convenției Europene a Drepturilor
Omului și nu a altui text cum ar fi ”Declarația universală a Drepturilor Omului”, ”Carta cu
privire la Drepturile fundamentale” etc.
→ Curtea nu poate oferi informații despre dispozițiile legale care sunt în vigoare în statul
împotriva căruia sunt depuse plângerile.
În compunerea Curţii se află o grefă care este condusă de secretari juridici a căror organizare și
sarcini sunt stabilite prin regulamentul Curții.
Judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului

Judecătorii sunt, conform art. 20-24 ale Convenţiei, în număr egal cu acela al statelor-părţi la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Pentru a fi eligibili în această funcţie, judecătorii
trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi să întrunească condiţiile cerute pentru
exercitarea unor înalte funcţii judiciare sau să fie jurişti de o competenţă recunoscută.
Judecătorii îşi exercită mandatul cu titlu individual, şi nu în reprezentarea statelor în numele
cărora au fost aleşi.
Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în numele fiecărui
statparte la Convenţie, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de 3 candidaţi prezentată
de statul respectiv. Ei sunt aleşi pe o durată de 9 ani şi nu mai pot fi realeşi. Pot fi aleşi, în acelaşi
timp, doi judecători având aceeaşi cetăţenie, dar pentru state diferite.
Pe durata mandatului, judecătorii nu pot exercita nicio activitate politică sau administrativă şi
nicio activitate profesională incompatibilă cu datoria lor de independenţă şi imparţialitate sau cu
diponibilitatea cerută de o activitate permanentă. Mandatul judecătorului poate înceta prin
eliberare din funcţie, demisie sau de drept atunci când judecătorul împlineşte vârsta de 70 de ani.
Eliberarea din funcţie a unui judecător se va face doar dacă ceilalţi judecători, reuniţi în sesiune
plenară, decid, după audierea celui în cauză de către Adunarea Plenară a Curţii, cu o majoritate
calificată de 2-3 din numărul total de judecători, că acesta numai îndeplineşte condiţiile cerute
pentru această funcţie. În caz de demisie, aceasta trebuie înaintată preşedintelui Curţii, care o
transmite Secretarului general al Consiliului Europei.
Un judecător nu poate participa la soluţionarea unei cauze dacă:
a. are un interes personal în cauză;
b. a intervenit anterior în acea cauză ca agent, avocat, consilier al uneia dintre părţi, sau s-a
pronunţat ca membru al unei jurisdicţii sau în orice altă asemenea calitate;
c. dacă este judecător ad-hoc sau jost judecător ales care continuă să participe la examinarea unei
cauze şi s-a angajat într-o activitate politică sau administrativă sau orice activitate profesională
care îl face incompatibil cu calitatea de judecător independent şi imparţial;
d. a exprimat în mod public opinii care sunt de natură să îi pună la îndoială imparţialitatea;
e. pentru orice alt motiv care ar duce la existenţa unui dubiu privind independenţa sau
imparţialitatea sa.
Dacă un judecător aflat în una dintre aceste situaţii se abţine, el trebuie să-l informeze pe
preşedintele Camerei. În absenţa unei abţineri, în cazul unei suspiciuni privind existenţa unuia
8
dintre motivele de mai sus, preşedintele va sesiza Camera, iar aceasta va decide, după ascultarea
punctului de vedere al judecătorului în cauză.
Organizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este organizată în două categorii de formaţiuni - cele
administrative şi cele jurisdicţionale.
Formaţiunile administrative sunt: Adunarea Plenară a Curţii, preşedintele, vicepreşedinţii,
secţiunile.
Formaţiunile jurisdicţionale sunt: Comitetele, Camerele şi Marea Cameră. La acestea, după
intrarea în vigoare a Protocolului 14, s-a adăugat formaţiunea judecătorului unic.
Adunarea plenară a Curţii are un rol administrativ, cu următoarele atribuţii:
a. alege, pentru o durată de trei ani, pe preşedintele său şi pe unul sau doi vicepreşedinţi; ei pot fi
realeşi;
b. constituie Camere pentru o perioadă determinată;
c. alege preşedinţii Camerelor Curţii, care pot fi realeşi;
d. adoptă regulamentul Curţii;
e. poate cere Comitetului Miniştrilor ca, printr-o decizie adoptată în unanimitate, să aprobe,
pentru o perioadă determinată, reducerea numărului de judecători ai unei Camere a Curţii de la 7
11 la 5, pentru a face posibilă crearea mai multor camere şi a mări celeritatea procedurii în faţa
Curţii;
f. alege grefierul şi unul sau mai mulţi grefieri-adjuncţi.
Curtea are şi un Birou, compus din preşedinte, vice-preşedinţi şi din preşedinţii secţiunilor.
Biroul are rolul de a-l asista pe Preşedintele Curţii în îndeplinirea funcţiilor sale de conducere în
cadrul Curţii. De asemenea, biroul facilitează coordonarea între secţiunile Curţii. Judecătorul
unic poate emite decizii de inadmisibilitate sau de radiere de pe rol în privinţa cererilor care nu
impun examinarea suplimentară, adică atunci când apare cu claritate neîndeplinirea uneia dintre
condiţiile de admisibilitate prevăzute de Convenţie.
Judecătorii unici fac parte din corpul judecătorilor CEDO, iar ei continuă să activeze ca
judecători şi în cadrul secţiunilor şi Camerelor ai căror membrii sunt deja. Judecătorul unic nu
poate decide asupra unei cereri îndreptate împotriva statului pentru care a fost ales. Numărul
judecătorilor unici, desemnarea acestora, precum şi stabilirea duratei mandatului se face de către
preşedintele Curţii, după consultarea prealabilă a Biroului.
Comitetele sunt formate din 3 judecători. Ele sunt constituite de Camerele Curţii, pentru o
perioadă determinată, de 12 luni, prin rotaţie, dintre membrii aceleiaşi secţii a Curţii. Fiecare
comitet este prezidat de judecătorul ce are cea mai mare vechime în cadrul Curţii.
Competenţele Comitelor sunt următoarele: declararea indamisibilităţii unei cereri sau radierea de
pe rol, declararea admisibilităţii unei cereri şi soluţionarea pe fond, dacă problema pusă de
cererea examinată face obiectul unei jurisprudenţe bine stabilite a Curţii.
Pentru a emite o hotărâre în această ultimă situaţie, este necesară unanimitatea de voturi în cadrul
comitetului, cu privire la toate aspectele cauzei: admisibilitate, fond, satisfacţie echitabilă. Deşi
judecătorul statului pârât nu face parte de drept din comitet, el poate fi invitat să ia parte la
examinarea cererii, în orice stadiu al procedurii, dacă prezenţa sa este considerată utilă în scopul
soluţionării cererii. În acest caz, judecătorul naţional va înlocui pe unul dintre membrii
comitetului.
Camerele sunt formate din 7 judecători, între care, ca membru de drept, judecătorul ales în
numele unui stat-parte la litigiu (numit „judecător naţional”). Camerele sunt constituite în cadrul
secţiunilor Curţii, care la rândul lor sunt constituite de Adunarea Plenară a Curţii, pentru o
perioadă determinată, de trei ani.
O Cameră se poate pronunţa concomitent atât asupra admisibilităţii, cât şi asupra fondului cererii
ce-i este supusă spre soluţionare (cu excepţia cauzelor interstatale). În cadrul Camerelor se
desfăşoară activitatea jurisdicţională de bază a CEDO.
9
Marea Cameră este formată din 17 judecători şi 3 supleanţi, şi anume preşedintele Curţii,
vicepreşedinţii, preşedinţii Camerelor şi alţi judecători desemnaţi conform regulamentului Curţii,
precum şi, ca membru de drept, judecătorul ales în numele unui stat-parte la litigiu.
Marea Cameră se constituie pentru o perioadă de trei ani. Sunt incompatibili să facă parte din
Marea Cameră judecătorii care au făcut parte din Camera care a emis hotărârea atacată cu o
cerere de retrimitere în faţa Marii Camere, cu excepţia preşedintelui Camerei şi a judecătorului
ales în numele statului parte interesat.
În cadrul Marii Camere funcţionează un colegiu de 5 judecători, care se pronunţă asupra
admisibilităţii cererii de retrimitere a unei cauze în faţa Marii Camere. Nu poate face parte din
colegiul Marii Camere judecătorul ales în numele unui stat parte interesat sau cetăţean al
acestuia.
Judecătorii ad-hoc. Dacă judecătorul ales în numele unuia dintre statele-parte interesate este
împiedicat să-şi exercite funcţia, se abţine sau este dispensat de exercitarea funcţiei, preşedintele
Camerei invită statul respectiv să comunice, în termen de 30 de zile, dacă înţelege să desemneze
fie un alt judecător ales, fie, în calitate de judecător ad-hoc, o altă persoană ce îndeplineşte
condiţiile prevăzute de Convenţie. La expirarea termenului indicat sau a unei eventuale
prelungiri acordate de preşedintele Camerei, se consideră că statul-parte a renunţat la dreptul său
de desemnare. Aceeaşi sancţiune se aplică dacă statul-parte interesat desemnează de două ori o
persoană ce nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de Convenţie.
Competenţa Curţii Curtea Europeană a Drepturilor Omului

- soluţionarea litigiilor care îi sunt supuse privind fapte concrete prin care se pretinde
violarea unuia dintre dintre drepturile prevăzute în Convenţie (competenţa contencioasă);
- emiterea de avize consultative (competenţa consultativă);
- examinarea sesizărilor din partea Comitetului Miniştrilor privind neexecutarea hotărârilor
definite Curţii de către un stat-parte, hotărâri pronunţate în cauzele în care acel stat a fost parte.
Competenţa ei acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului şi a Protocoalelor sale.
Competenţa materială contencioasă se manifestă sub două aspecte: soluţionarea litigiilor
interstatale şi a cererilor individuale.
a. Litigiile interstatale sunt acelea în care un stat-parte la Convenţie sesizează Curtea asupra
oricărei pretinse încălcări a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către alt stat-parte (art.
33 al Convenţiei).
b. Cererile individuale provin de la orice persoană fizică, organizaţie neguvernamentală sau grup
de particulari care se pretinde victimă a vreunei încălcări a drepturilor sale, recunoscute în
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, de către unul din statele-părţi (art. 34 al Convenţiei).
Avizele consultative sunt date, la cererea Comitetului de Miniştri, asupra problemelor juridice
privind interpretarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, fără a se putea referi la
probleme legate de conţinutul sau de întinderea drepturilor sau libertăţilor consacrate de
Convenţie, şi nici la alte probleme de care Curtea sau Comitetul de Miniştri ar putea să ia
cunoştinţă ca urmare a introducerii unui recurs prevăzut în Convenţie (art. 47 al Convenţiei).
Aşadar, ratione materiae, Curtea este competentă a soluţiona litigiile care îi sunt supuse privind
fapte concrete prin care se pretinde violarea unuia dintre drepturile prevăzute în Convenţie. Tot
sub aspect material, Curtea are şi o competenţă consultativă. De asemenea, potrivit articolului 46
revizuit prin Protocolul nr. 14, Curtea va putea examina sesizările din partea Comitetului
Miniştrilor privind neexecutarea hotărârilor definitive Curţii de către un stat-parte, hotărâri
pronunţate în cauzele în care acel stat a fost parte.
Competenţa ratione personae vizează, pentru cauzele interstatale, litigiile în care ambele părţi
sunt state contractante, iar pentru cauzele individuale, acele litigii în care ca reclamant
figurează o „persoană aflată sub jurisdicţia unui stat parte”, iar ca pârât, statul parte respectiv.
10
Ratione temporis, Curtea judecă doar acele litigii împotriva unor state care au ratificat
Convenţia până la data introducerii cererii, pentru fapte ce au avut loc după data acestei
ratificări de către statul pârât.
Ratione loci, Curtea este competentă a controla sub aspectul conformităţii cu Convenţia doar
acele fapte petrecute pe teritoriile statelor-părţi, adică „sub jurisdicţia” acestora (art. 1 al
Convenţiei).
Hotărârile CEDO constituie un model de interpretare şi aplicare a legii prin claritatea şi coerenţa
raţionamentelor, prin consecvenţa şi predictibilitatea interpretării normelor ce consacră drepturile
şi libertăţile fundamentale pe care le are fiecare cetăţean. Prevederile Convenţiei şi ale
protocoalelor sale adiţionale nu pot fi interpretate şi aplicate corect decât prin raportare la
jurisprudenţa Curţii.
Hotărârile, precum şi deciziile care declară cererile admisibile sau inadmisibile sunt motivate.
Dacă hotărârea nu exprimă în totalitate sau în parte opinia unanimă a judecătorilor, oricare
judecător are dreptul să adauge acesteia expunerea opiniei sale separate. De asemenea, unii
judecători dintre cei care formează majoritatea pot preciza sau nuanţa unele aspecte ale
raţionamentului lor printr-o opinie concordantă.
Caracterul definitiv al hotărârilor CEDO
Decizia judecătorului unic este definitivă.
Decizia unui comitet, luată prin vot unanim, privind declararea ca inadmisibilă sau scoaterea de
pe rol a unei cereri individuale este definitivă.
De asemenea, hotărârea unui comitet privind soluţionarea pe fond a unei cauze pe baza
jurisprudenţei bine stabilite este definitivă.
Hotărârea unei Camere devine definitivă:
- atunci când părţile declară că nu vor cere retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere;
- la expirarea termenului de 3 luni de la data hotărârii, dacă nu a fost cerută retrimiterea
cauzei în faţa Marii Camere;
- atunci când Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere a cauzei în faţa Marii
Camere.
Hotărârea Marii Camere este definitivă. Hotărârile definitive ale Curţii se publică, sub autoritatea
grefierului, în culegerea oficială de decizii şi hotărâri.
Executarea hotărârilor Curţii este un aspect al mecanismului instaurat de Convenţie încă destul
de puţin cunoscut publicului, dar care este de o importanţă capitală.
Hotărârile Curţii impun în sarcina statelor o obligaţie de rezultat: datorită caracterului lor
declarativ, statul are libera alegere a modalităţilor juridice de punere în executare a acestora:
măsuri administrative, reformă legislativă, etc.
Procesul de executare a unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului este unul complex,
în care sunt implicate, uneori, toate autorităţile statului împotriva căruia s-a pronunţat hotărârea.
Efectul obligatoriu al hotărârii presupune, de cele mai multe ori, pe lângă obligaţia de a adopta
măsuri în favoarea reclamantului, în vederea restabilirii drepturilor încălcate, şi obligaţia de a
adopta măsuri cu caracter general, mergând până la schimbarea legislaţiei într-un anumit
domeniu.
Deşi statele sunt de regulă libere să aleagă modalitatea de executare a hotărârilor Curţii, mai ales
în privinţa măsurilor cu caracter general, în jurisprudenţa recentă a Curţii au apărut unele hotărâri
pilot în care instanţa europeană indică statului măsurile generale pe care trebuie să le ia pentru a
evita cazuri similare ulterioare.
În privinţa conţinutului concret al obligaţiei de executare a hotărilor Curţii, trebuie avute în
vedere principiile generale ale răspunderii internaţionale: aplicarea regulii restitutio in integrum,
atunci când este posibil (prin repunerea reclamantului în situaţia anterioară) şi/sau acordarea de
despăgubiri. Dacă natura încălcării permite restitutio in integrum, statul condamnat are obligaţia
de a o realiza. Dacă dreptul intern nu permite sau permite doar parţial înlăturarea consecinţelor
încălcării, art. 41 din Convenţie permite Curţii saă acorde părţii lezate o satisfacţie echitabilă.
11
Prin Recomandarea nr.R (2000) 2 privind reexaminarea sau redeschiderea unor cauze la nivel
intern ca urmare a unor hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că, în anumite
situaţii, mijlocul cel mai eficient de repunere a reclamantului în situaţia anterioară este
reexaminarea sau redeschiderea procedurii în cauza sa.
Hotărârile definitive ale Curţii sunt transmise Comitetului Miniştrilor, care supraveghează
executarea lor. Condamnarea repetată a unui stat pentru aceleaşi măsuri de ordin general poate fi
necesară pentru a face acel stat să îşi adapteze dreptul intern la exigenţele Convenţiei.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei poate avea şi ea un rol important în procesul
executării hotărârilor CEDO. Astfel, Adunarea poate iniţia procedura de monitorizare a statului
în cauză, poate formula întrebări scrise şi orale Comitetului Miniştrilor.
În cazul în care Comitetul Miniştrilor consideră că supravegherea executării unei hotărâri
definitive este împiedicată de o dificultate de interpretare a acestei hotărâri, el poate sesiza
Curtea pentru a se pronunţa asupra acestei probleme de interpretare. Decizia cu privire la
sesizarea Curţii se ia prin vot cu o majoritate de două treimi din numărul judecătorilor.
Procedura judecării unei cereri individuale de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Principala sarcină a Curţi Europene a Drepturilor Omului este asigurarea respectării
angajamentelor care decurg pentru statele-părţi la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Sesizarea Curţii privind încălcarea drepturilor garantate de Convenţie se poate face fie de un stat-
parte, fie de un particular.
1. Cererile interstatale
Potrivit art. 33 din Convenţie, un stat-parte poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse violări a
prevederilor Convenţiei şi ale protocoalelor sale de către un alt stat-parte.
Cererile interstatale au un caracter obiectiv, reprezentând o actio popularis, pe cale de consecinţă,
statul reclamant nu este obligat să dovedească existenţa vreunui interes în cauză.
Cât priveşte condiţiile de admisibilitate ale cererilor interstatale, sunt aplicabile condiţiile
generale privind competenţa ratione materiae şi ratione temporis (în acest caz, este necesar ca
ambele părţi la litigiu să fi ratificat Convenţia la data introducerii cererii. Cât priveşte epuizarea
căilor de recurs interne, aceasta este o condiţie care nu trebuie îndeplinită în cauzele în care se
contestă existenţa unei legislaţii a statului pârât, contrare Convenţiei sau atunci când se invocă
existenţa unei practici administrative tolerate de autorităţile statului pârât, mai ales în cazul
torturii şi tratamentelor inumane sau degradante.
În cauzele în care se invocă alte tipuri de încălcări cu caracter concret, fosta Comisie a statuat că
trebuie epuizate căile interne de recurs oferite de sistemul de drept al statului responsabil, cu
excepţia cazurilor în care acestea nu sunt de natură a permite repararea efectivă a pagubelor sau
nu sunt considerate efective şi suficiente.
Introducerea cererii în cadrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 nu se aplică dacă statul
reclamant invocă încălcări ale Convenţiei care au un caracter continuu.
Până în prezent au fost examinate pe fond de către Curte două cauze: Irlanda c. Regatului Unit,
în 1978 şi Cipru c. Turciei, în 2001.
2. Cererile individuale
Subiectele cu drept de sesizare sunt: orice persoană fizică, ONG sau grup de particulari care se
pretinde victimă a unei violări provenind de la un stat-parte.
Nu pot formula cereri individuale colectivităţile teritoriale locale, deoarece „sunt organisme de
drept public cu atribuţii oficiale conferite de Constituţie şi de legi. De aceea, ele sunt în mod
evident organizaţii guvernamentale”.
Persoanele juridice de drept public care nu exercită prerogative de putere publică, având o
autonomie completă faţă de stat pot sesiza Curtea Europeană.
Ca reclamant poate figura un particular, iar ca pârât un stat-parte la Convenţie. Ca intervenient,
prezentând observaţii scrise şi/sau luând parte la audieri, poate interveni statul al cărui cetăţean
este reclamantul, dacă doreşte (intervenţie voluntară), precum şi orice alt stat-parte la Convenţie
12
sau orice persoană interesată, alta decât reclamantul, în interesul bunei administrări a justiţiei, la
invitaţia preşedintelui Curţii (intervenţie la invitaţie).
Cu privire la calitatea de victimă a celui care sesizează Curtea Europeană, au existat numeroase
dezbateri doctrinare şi jurisprudenţiale. Statutul de victimă a unei violări a Convenţiei presupune
existenţa interesului de a sesiza Curtea europeană. Deşi similară cerinţei interesului de a acţiona
în procedurile de drept intern, cerinţa calităţii de victimă este interpretată de judecătorii europeni
independent de această noţiune. Matricea raţionamentului Curţii în această materie este
principiul efectivităţii aplicării Convenţiei.
Pentru a se considera victimă în sensul art. 34, o persoană trebuie să fi suferit o atingere efectivă
şi concretă a drepturilor sale prevăzute de Convenţie prin decizii ale autorităţilor naţionale. În
cazul persoanelor juridice, pentru a avea calitatea de victimă, acestea trebuie să pretindă o
violare a drepturilor proprii persoanei juridice şi nu ale mebrilor acesteia. Aceştia din urmă pot
introduce, însă, o cerere în nume propriu.
În jurisprudenţa CEDO, noţiunea de victimă, suportă şi alte dezvoltări, utilizându-se adesea
conceptele de victimă indirectă şi victimă potenţială.
Victimă indirectă se poate pretinde orice persoană care poate dovedi că ar putea fi indirect
afectată de încălcarea unui drept al altei persoane. Această noţiune este folosită cu precădere în
privinţa violării dreptului la viaţă, când părinţii sau alte rude apropiate ale victimei directe. De
asemenea, rudele deţinuţilor sau ale unor persoane incapabile din punct de vedere fizic sau
mental pot fi considerate victime indirecte.
O situaţie specială este cea a decesului victimei directe. În acest caz, succesorii acesteia pot
continua procedura în faţa Curţii Europene dacă au la rândul lor un interes de a dovedi încălcarea
Convenţiei. Existenţa unui interes este, de regulă, interpretat într-o manieră flexibilă de către
Curte, arătându-se că simpla calitate de succesor conferă un interes suficient pentru a continua
acţiunea începută de reclamantul decedat.
Curtea nu a recunoscut calitatea de victimă indirectă executorului testamentar al reclamantului
decedat, deoarece nu era rudă cu acesta.
Noţiunea de victimă potenţială este cea mai controversată, deoarece afectează distincţia între
dreptul la recurs individual la CEDO şi actio popularis. Noţiunea desemnează acea persoană care
nu suferă o atingere directă a unui drept, dar a cărei situaţii este de aşa natură încât încălcarea
poate interveni în orice moment. Sfera acestei noţiuni acoperă toate persoanele susceptibile a
cădea sub incidenţa unei legi pretins incompatibile cu dispoziţiile Convenţiei. Calitatea de
victimă nu este subsumată în acest caz existenţei un prejudiciu efectiv. Chiar şi existenţa unei
decizii interne favorabile reclamantului nu înlătură întotdeauna clitatea sa de victimă, dacă
autoritatea emitentă a acelei decizii nu recunoaşte, explicit sau în substanţă, şi nu repară violarea
dispoziţiilor Convenţiei Europene.
Condiţiile de admisibilitate ale unei cereri individuale introduse la Curtea Europeană a

Drepturilor Omului
Pentru a fi examinate pe fond de către Curte, cererile individuale trebuie să îndeplinească o serie
de condiţii de admisibilitate prevăzute de articolul 35 al Convenţiei.
A. Epuizarea prealabilă a tuturor căilor de recurs interne este o condiţie întâlnită în
dreptul internaţional general şi are, la origine, un caracter cutumiar. Obligaţia reclamantului este
de a parcurge toate gradele de jurisdicţie puse la dispoziţia sa în dreptul intern. Dovada epuizării
căilor de recurs interne incumbă reclamantului.
Sub aspectul conţinutului, obligaţia de epuizare a căilor de recurs interne vizează invocarea, în
faţa instanţelor naţionale, a încălcării aceloraşi drepturi prevăzute de convenţie, menţionate şi în
cererea adresată Curţii Europene, cel puţin în substanţă, adică nu neapărat cu referire expresă la
prevederile Convenţiei.
B. Introducerea cererii într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive.
Acest termen are ca scop limitarea în timp a posibilităţii de contestare a unor acte sau măsuri
interne.
13
Termenul de 6 luni este întrerupt de prima scrisoare sau notificare adresată Curţii, în care să se fi
menţionat, chiar sumar, substanţa cererii reclamantului. Dacă o asemenea scrisoare a fost urmată
de o perioadă lungă de tăcere din partea reclamantului în privinţa informaţiilor suplimentare, la
curgerea termenului de 6 luni cererea poate fi respinsă ca tardivă.
În cazuri excepţionale, când plângerea reclamantului vizează o pretinsă violare continuă a
drepturilor sale, regula celor 6 luni nu este aplicabilă.
În privinţa momentului de la care se calculează termenul de 6 luni, trebuie precizat că prin
„ultima decizie internă” de înţelege ultima decizie prin care pretenţiile reclamantului au fost
respinse de către instanţele interne sau decizia definitivă pronunţată în cadrul normal al epuizării
căilor de atac. Dacă decizia nu a fost pronunţată în mod public, termenul de 6 luni curge de la
data comunicării acesteia reclamantului. În ceea ce priveşte natura juridică a termenului de 6
luni, acesta a fost caracterizat ca un termen specific de decădere, nesusceptibil de suspendare sau
de întrerupere.
C. Cererea să nu fie anonimă. Această cerinţă este de regulă îndeplinită, deoarece
formularele puse la dispoziţie de către grefa Curţii obligă reclamantul să-şi decline identitatea.
Atunci când reclamantul este o asociaţie sau o altă organizaţie nonguvernamentală, nu este
necesară dezvăluirea identităţii tuturor membrilor ei, cu excepţia cazului când aceasta acţionează
în mod expres în numele mebrilor săi.
Această cerinţă nu presupune în mod obligatoriu şi publicitatea identităţii reclamantului.
Autorizarea anonimatului reclamantului în cazuri excepţionale şi bine justificate este de
competenţa preşedintelui Camerei.
D. Cererea să nu mai fi fost supusă examinării unei alte instanţe internaţionale, dacă nu conţine
fapte noi. În temeiul acestei reguli, vor fi inadmisibile cererile care au fost deja înaintate
Comitetului Drepturilor Omului instituit de Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi
Politice sau altor comitete specializate ale ONU.
E. Cererea să nu fie incompatibilă cu prevederile Convenţiei, manifest nefondată sau abuzivă. O
cerere poate fi considerată incompatibilă cu prevederile Convenţiei atunci când obiectul ei nu
intră sub incidenţa dispoziţiilor acesteia (ratione personae, ratione loci, ratione materiae sau
ratione temporis).
Incompatibilitatea ratione personae apare atunci când Curtea este sesizată fie de o persoană care
nu se află sub jurisdicţia unui stat contractant, fie de o autoritate publică sau colectivitate
teritorială, fie cererea este formulată împotriva unui stat care nu este parte la Convenţie;
incompatibilitatea ratione loci vizează acele cereri care invocă pretinse încălcări ale drepturilor
ce nu au avut loc sub jurisdicţia teritorială a statului în cauză; incompatibilitatea ratione materiae
vizează acele cereri ce au ca obiect drepturi ce nu sunt prevăzute de Convenţie; sunt
incompatibile ratione temporis acele cereri îndreptate împotriva unor fapte produse înaintea
intrării în vigoare a Convenţiei faţă de statul pârât.
Cererea abuzivă este cea prin care se urmăreşte un scop contrar celui prevăzut de Convenţie (de
exemplu, scopuri politice sau scopul de a se sustrage unei condamnări) sau care dovedeşte
folosirea şicanatorie a dreptului de recurs la Curtea Europeană. Calificarea unei cereri ca abuzivă
poate interveni şi în cazul unor cereri repetate care nu au nici un fundament sau care conţin
afirmaţii insultătoare sau cereri fanteziste sau provocatoare.
În practică, respingerea pe acest motiv apare extrem de rar. Cît priveşte condiţia ca cererea să nu
fie manifest nefondată, în această situaţie este necesară examinarea mai amănunţită a cererii sub
aspectul fondului. Astfel se verifică dacă faptele pretinse în cerere au prima facie o aparenţă de
încălcare a Convenţiei. Dacă absenţa unei asemenea violări este evidentă, cererea va fi respinsă
ca inadmisibilă.
F. O cerere individuală poate fi declarată ca inadmisibilă dacă reclamantul nu a suferit un
prejudiciu important, cu excepţia cazului când repararea drepturilor omului garantate de
Convenţie şi de Protocoalele sale cere un examen pe fond al cererii şi cu condiţia de a nu
respinge pentru acest motiv nicio cauză care nu a fost examinată corespunzător de o instanţă
internă. Noul criteriu nu va putea fi aplicat în privinţa drepturilor intangibile.
14
Sub aspectul aplicării în timp a noii condiţii de admisibilitate, art. 20 parag. 1 al Protocolului nr.
14 statuează că dispoziţiile sale se aplică tuturor cererilor pendinte în faţa Curţii, ca şi tuturor
hotărârilor a căror executare face obiectul supravegherii Comitetului Miniştrilor, dar, potrivit
paragrafului al doilea, noul criteriu nu se aplică cererilor declarate admisibile înaintea intrării în
vigoare a protocolului.
Examenul prealabil al cererii

După primirea cererii, judecătorul unic sau un comitet format din 3 judecători procedează la un
examen prealabil al acesteia.
Cererea este în prealabil examinată de un judecător raportor, numit de preşedintele secţiei, în
conformitate cu art. 49 din Regulamentul Curţii. Judecătorul raportor poate cere 16 părţilor să
depună, într-un termen prestabilit, orice informaţii legate de fapte, orice documente şi orice alte
elemente considerate a fi relevante în soluţionarea cauzei. Atunci când, în urma examinării
cererii, judecătorul raportor are toate indiciile pentru a demonstra că aceasta este inadmisibilă
sau trebuie radiată de pe rol, cererea va fi înaintată unui comitet pentru examinare.
Judecătorul raportor decide dacă o cerere va fi înaintată spre examinare unui comitet sau unei
camere. De asemenea, preşedintele de secţie poate dispune ca o cauză să fie direct examinată de
către o cameră.
În cazul în care judecătorul raportor decide ca cererea să fie examinată de un Comitet, acesta
poate, pe baza raportului şi prin vot unanim, să declare inadmisibilă sau să scoată de pe rol o
cerere individuală, atunci când o decizie poate fi luată fără o examinare complementară, decizia
fiind definitivă.
O astfel de decizie poate conţine una din următoarele soluţii:
• nu se reţine cererea, în cazul în care: este anonimă; operează autoritatea de lucru judecat; este o
situaţie de litispendenţă;
• se declară cererea ca inadmisibilă, dacă este considerată incompatibilă cu dispoziţiile
Convenţiei sau ale Protocoalelor, în mod vădit nefondată sau abuzivă;
• se respinge cererea ca inadmisibilă, pe motiv că este prematură (nu au fost epuizate căile
interne de recurs) sau tardivă (a fost depăşit termenul de sesizare de 6 luni). Dacă judecătorul
ales pentru statul pârât nu este membru al comitetului, el poate fi invitat să asiste la dezbaterile
acestuia.
Judecarea cererii individuale de Cameră sau de Marea Cameră În cazul în care, în urma
examenului prealabil, comitetul nu declară inadmisibilă şi nu scoate de pe rol, în unanimitate,
cererea, o Cameră se poate pronunţa asupra admisibilităţii şi a fondului cererii.
În conformitate cu art. 30 al Convenţiei, atunci când o cauză judecată de o cameră ridică o
chestiune gravă legată de interpretarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, sau când soluţionarea
unei probleme cu care este sesizată poate duce la o contradicţie cu o hotărâre deja pronunţată de
către Curte, camera poate să se desesizeze în favoarea Marii Camere, cu excepţia cazului în care
una din părţi se opune la aceasta. Decizia de desesizare nu trebuie să fie motivată.
Camera poate să hotărască examinarea concomitentă a admisibilităţii şi a fondului cererii.
În cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă, ea va proceda la examinarea cauzei în
condiţii de contradictorialitate, împreună cu reprezentanţii părţilor şi, dacă este cazul, la o
anchetă pentru a cărei desfăşurare eficientă, statele interesate vor furniza toate facilităţile
necesare.
De asemenea, în orice moment al procedurii, Curtea se poate pune la dispoziţia celor interesaţi,
în scopul rezolvării cauzei pe cale amiabilă, pe baza respectării drepturilor omului garantate de
Convenţie. Rezolvarea pe cale amiabilă constă, de obicei, într-o înţelegere prin care statul pârât
se obligă să plătească o compensaţie sau alte reparaţii, fără a-şi asuma însă răspunderea pentru
încălcarea Convenţiei. În acest caz, după constatarea înţelegerii, Curtea va radia de pe rol cauza,
printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei adoptate.
Dacă nu s-a ajuns la rezolvarea cauzei pe cale amiabilă, Curtea va proceda la audieri, finalizate
cu pronunţarea unei hotărâri prin care declară dacă a avut loc sau nu o încălcare a Convenţiei. În
15
caz afirmativ, şi dacă dreptul intern al statului pârât nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acelei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă,
în temeiul art. 41 al Convenţiei şi după principi ce au fost stabilite juresprudenţial.
Curtea va ţine cont de tipul prejudiciului – material sau moral - , dar nu va putea interveni în
dreptul intern al statelor, nu va putea anula sau modifica acte normative, hotărâri judecătoreşti
sau acte administrative ce emană de la autorităţile statului condamnat. Atunci când este posibilă
aplicarea principiului restitutio in integrum, Curtea poate dispune pe lângă reparaţia în natură şi o
reparaţie echitabilă pentru prejudiciul suferit.
În cazuri bine justificate, în interesul părţilor sau al bunei desfăşurări a procedurii, camera sau
preşedintele acesteia pot indica, la cererea uneia dintre părţi, a oricărei persoane interesate sau
din oficiu, măsurile provizorii ce se impun a fi adoptate, atunci când prejudiciul pe care
reclamantul l-ar putea suferi ar fi grav sau ireparabil (măsuri aplicabile în cauzele ce vizează
extrădarea, expulzarea, returnarea, executarea unei pedepse contrare art.3, etc). Audierea este de
regulă publică, în afara cazului în care Curtea nu decide altfel, în împrejurări excepţionale. De
asemenea, documentele depuse la grefă sunt accesibile publicului, în afara cazului în care
preşedintele Curţii nu decide altfel.
Soluţiile pronunţate de Cameră sau de Marea Cameră

Aceste soluţii pot fi următoarele:
radierea de pe rol în cazul rezolvării cauzei pe cale amiabilă;
respingerea cererii ca inadmisibilă;
scoaterea cererii de pe rol pentru alte motive decât rezolvarea pe cale amiabilă;
declararea dacă a avut sau nu loc o încălcare a Convenţiei, iar în caz afirmativ, şi dacă dreptul
intern al statului pârât nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acelei încălcări,
acordarea părţii lezate, dacă este cazul, a unei reparaţii echitabile.
O cerere introdusă de un particular şi declarată de o cameră sau de Marea Cameră ca admisibilă
poate fi totuşi respinsă, în orice stadiu al procedurii, dacă ea o consideră inadmisibilă. În orice
stadiu al procedurii, Curtea poate hotărî scoaterea de pe rol a cererii, când circumstanţele permit
să se tragă concluzia că: reclamantul nu doreşte să o mai menţină; litigiul a fost rezolvat; pentru
orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai justifică. Oricând în
cursul procedurii, reclamantul are dreptul să îşi retragă cererea.
Retrimiterea în faţa Marii Camere

Oricare dintre părţi poate să ceară, în cazuri excepţionale, retrimiterea cauzei în faţa Marii
Camere. Termenul de exercitare a acestei căi de atac este de 3 luni de la data hotărârii camerei.
Înaintea judecării de către Marea Cameră, un colegiu de 5 judecători ai acesteia se pronunţă dacă
cererea trebuie sau nu acceptată. Ea este acceptată numai în cazul în care cauza ridică o problemă
gravă referitoare la interpretarea Convenţiei sau o altă problemă gravă cu caracter general. În
cazul în care colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunţă asupra cauzei printr-o hotărâre.
Hotărârile-pilot
În ultimii ani, Curtea a iniţiat o tehnică juresprudenţială nouă, cea a hotărârilor-pilot. Tehnica
vizează acele cauze similare în care se constată deficienţe structurale sau ale sistemului juridic al
statului respectiv, impunându-se, pentru remedierea violărilor constatate şi ale altora asemenea,
adoptarea unor măsuri cu caracter general.
Odată adoptată o astfel de hotărâre împotriva unui stat, Curtea va suspenda toate cererile similare
îndreptate împotriva aceluiaşi stat, până la adoptarea, de către acesta, a măsurilor recomandate în
hotărârea-pilot. Curtea este cea care indică ce fel de măsuri generale trebuie luate, iar Comitetul
Miniştrilor va supraveghea dacă şi cum sunt implementate acestea
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
16
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost adoptată de Consiliul European la 7

decembrie 2000, la Nisa. Punctul de plecare l-a constituit vidul legislativ în materie, în sensul că,
spre deosebire de autoritățile naționale ale statelor membre ale Uniunii, care erau obligate să
respecte drepturile și libertățile protejate prin Convenția Europeană ca părți contractante ale
acesteia, instituțiile proprii Uniunii nu aveau o asemenea obligație, pentru simplul motiv că
Uniunea nu este parte în Convenție, nu a ratificat și nu a semnat Convenția ca atare. În
consecință, nu există temei juridic pentru obligarea instituțiilor Uniunii la respectarea drepturilor
omului.
Constituția Europeană cuprinde 7 articole împărțite în 54 de articole. Ea consacră trei categorii
de drepturi: drepturi civile (drepturile omului și dreptul la justiție), drepturi politice și drepturi
economice și sociale. Se poate observa că de fapt, Carta are ca fundament Declarația Universală
a Drepturilor Omului și cele două Pacte.
17
PRINCIPIILE SISTEMULUI CONVENŢIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
Se împart în două categorii:

● principii convenţionale- rezultate din economia Convenţiei;
● principii jurisprudenţiale- rezultate din jurisprudenţa Curţii.
PRINCIPIILE CONVENŢIONALE:
1. Principiul solidarităţii- sistemul de protecţie a drepturilor omului prezintă un caracter
obiectiv- drepturile sunt ataşate unicei calităţi ade persoană şi inerente acesteia.
În cazul Austria c/a Italiei (1961) - CEDO a reglementat caracterul obiectiv al obligaţiei statelor,
asumate prin Convenţie ,,rezultă din aceea că vizează mai mult protejarea drepturilor
fundamentale ale particularilor împotriva violării statelor contractante decât crearea de drepturi
subiective şi reciproce între state".
Când acţionează, statul reclamant doreşte să supună Comisiei o problemă care priveşte ordinea
publică a Europei.
Caracterul obiectiv stă la baza solidarităţii în garantarea drepturilor omului de către state, atât în
privinţa existenţei drepturilor, cât şi a exerciţiului acestora.
a) un prim aspect al caracterului solidar al obligaţiei statelor este nonreciprocitatea, specifică
documentelor ce ocrotesc drepturile omului, conform Convenţiei de la Viena, 23 mai 1969,
asupra dreptului tratatelor- violarea de către un stat parte a unei convenţii private drepturilor
omului, nu dă dreptul celorlalte state părţi să pună capăt tratatului sau să-i suspende aplicarea.
b) un alt aspect - aplicabilitatea directă a Convenţiei în dreptul intern al statelor, norma
internaţionaţă nu necesită, pentru a fi aplicată, să fie introdusă în ordinea internă printr-o
dispoziţie specială, implică ca norma să fie suficient de precisă (în ceea ce priveşte forma şi
obiectul său).
2. Principiul suveranităţii - rezultă din necesitatea ocrotirii suveranităţii statului, prin dispoziţii
ce autorizează nuanţarea obligaţiilor asumate şi care permit protecţia intereselor statului, atunci
când circumstanţele o cer.
a) protecţia suveranităţii statelor prin nuanţarea obligaţiilor acestora - se realizează prin rezervele
şi dispoziţiile facultative, nu toate statele părţi sunt angajate în acelaşi fel.
b) rezervele CEDO- Art. 57 interzice rezervele cu caracter general, făcute în termeni prea vagi.
Statele părţi au folosit frecvent mecanismul rezervelor şi declaraţiilor interpreative, au fost făcute
aproximativ 60 – vizând mai ales drepturile la un proces echitabil( art. 6) şi drepturile la educaţie
(art. 2 Protocol 1).
Dispoziţiile facultative sunt de două feluri:
● cele care ţin de mecanismul de control - protocolul 11, prin care a fost creată noua Carte,
a suprimat clauzele facultative în privinţa recursurilor individuale.
● protocoalele adiţionale - sunt facultative: intrarea lor în vigoare este subordonată unui
număr determinat de ratificări şi odată intrat în vigoare, nu obligă decât statele care le-au
ratificat.
c) protecţia suveranităţii prin asigurarea respectării intereselor statelor.
Convenţia recunoaşte un spaţiu de libertate statelor, sunt prevăzând că anumite drepturi pot
suferi limitări- drepturi condiţionale. Sunt susceptibile, cu titlu excepţional, de a li se aduce
restrângeri cu caracter temporar, prin dispoziţii de derogare (art. 15 paragraful 1). Justificarea
acestora este ocrotirea unor valori generale cum ar fi: siguranţa naţională, ordinea publică,
sănătatea şi valorile morale.
Drepturile intangibile- statelor nu le pot aduce atingere:

● dreptul la viaţă (art. 2);
● dreptul de a nu fi supus torturii şi altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante
(art. 3);
18
● dreptul de a nu fi supus sclaviei (art. 4);

● dreptul la neretroactivitatea legii penale (art. 7);
● regula ,,non bis in idem"/ dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă (art. 4
protocolul 7).
Clauze de derogare - art. 15 paragraf 1- autorizarea statelor să suspende beneficiul şi exerciţiul
drepturilor în caz de razboi/de pericol public excepţional. Trebuie îndeplinite trei condiţii
cumulativ:
● existenţa unui pericol ce ameninţă existenţa naţiunii, sau a stării de razboi;
● măsurile derogatorii trebuie să demonstreze un caracter de necesitate absolută;
● nu pot aduce atingere drepturilor intangibile.
Ex: Irlanda ( pentru combaterea terorismului IRA)
PRINCIPIILE JURISPRUDENŢIALE
1. Principiul efectivităţii dispoziţiilor Convenţiei, care prezintă două dimensiuni
principale:
a) existenţa unor obligaţii pozitive ale statelor;
b) existenţa efectului util al dispoziţiilor Convenţiei.
a) Obligaţiile pozitive ale statului.

Noţiunea de ,,obligaţii pozitive” este considerată a înlătura distincţia artificială intre drepturile
civile şi politice şi economice, sociale şi culturale, promovată de Pactele ONU din 1966,
distincţie potrivit căreia obligaţiile pozitive ale statelor ar exista aproape în exclusivitate cu
privire la drepturile economice, sociale şi culturale.
Curtea europeană a drepturilor omului a afirmat existenţa obligaţiilor pozitive în sensul
,,adoptării unor măsuri rezonabile şi adecvate pentru protecţia drepturilor". De exemplu, dreptul
efectiv la un proces echitabil presupune organizarea unui sistem de asistenţă judiciară gratuită
sau un sistem de traducere pentru străini (cauza Airey c. Irlandei). Dreptul la respectul efectiv al
vieţii familiale impune statului obligaţia de a adopta măsuri de garantare a drepturilor ,,copilului
natural" (cauza Marckx c. Belgiei), respectiv mijloace de a duce o viaţă familială normală etc.
Alte exemple: dreptul la respectul domiciliului (cauza Lopez Ostra c. Spaniei), dreptul la viaţă
(cauza Osman c. Regatul Unit), dreptul la educaţie, libertatea de întrunire paşnică.
Redefinind sistemul de obligaţii ale statelor impus de Convenţie, Curtea a admis că o altă
categorie de obligaţii pozitive ale statelor o constituie reglementarea raporturilor între particulari,
astfel încât respectarea şi aplicarea Convenţiei să fie efective.
2. Principiul subsidiarităţii mecanismului Convenţiei

Mecanismul de protecţie a drepturilor prevăzut de Convenţie are un caracter subsidiar în raport
cu sistemele naţionale de garantare a drepturilor omului. Curtea a exprimat acest principiu în
cauza Handyside c. Regatul Unit (1976). Principiul subsidiarităţii implică recunoaşterea
autonomiei autorităţiilor naţionale în aplicarea Convenţiei şi stă la baza teoriei ,,marjei de
apreciere”:
● autorităţile naţionale se bucură de autonomie în aplicarea Convenţiei;
● autorităţile naţionale dispun de o marjă de apreciere valabilă în aplicarea Convenţiei;
În opinia Curţii:
a) adjectivul necesar nu este sinonim cu indispensabil şi nici nu are flexibilitatea unei expresii ca
admisibil, obişnuit, subtil, rezonabil sau de dorit;
b) statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere care nu este nelimitată, în
privinţa impunerii de restricţii, dar Curtea este cea care emite decizia finală asupra
compatibilităţii acestora cu Convenţia.
19
c) expresia necesar într-o societate democratică înseamnă că pentru a fi compatibilă cu

Convenţia, restricţia trebuie, inter alia, să corespundă unei necesităţi sociale imperioase şi să fie
proporţională cu scopul urmărit;
d) acele paragrafe ale Convenţiei ale articolelor Convenţie care prevăd excepţii de la un drept
garantat sunt de strictă interpretare.
● Unele cazuri de aplicare a doctrinei marjei de apreciere în jurisprudenţa de la
Strassbourg.
În cauza Dudgeon c. Regatului Unit (1981), care privea incriminarea de către legislaţia Irlandei
de Nord a relaţiilor homosexuale masculine, Curtea a constatat o violare a art. 8 al Convenţiei,
arătând că marja de apreciere a statului în acest domeniu este foarte restrânsă: ,,nu numai natura
scopului restricţiei, dar şi natura activităţilor implicate afectează întinderea marjei de apreciere".
Un alt domeniu în care marja de apreciere este restânsă este cel al libertăţii de exprimare. În
cauza Sunday Times c. Regatului Unit (1979), aria de discreţie a statului a fost considerată
deosebit de restrânsă, extinzându-se controlul european. Cauza privea intrdicţia impusă ziarului
Sunday Times de a publica articole privind thaidomida, un tranchilizant datorită căruia, se
presupunea, mai multe sute de copii s-au născut cu malformaţii grave şi în legătură cu care exista
un proces intentat fabricantului şi vanzătorului de thalidomidă. Interdicţia de publicare se baza
pe conceptul de contempt of court (sfidarea instanţei sau insultarea instanţei), în speţă crearea
unei prejudecăţi privind rezultatul procedurii judiciare în curs. Decizia Curţii Europene a fost
luată prin aplicarea unei marje de apreciere foarte restânse: interdicţia nu poate fi considerată ca
,,necesară într-o societate democratică", în sensulş că nu corespunde unei nevoi sociale atât de
presante încât să aibă prioritate faţă de interesul public privind libertatea de exprimare.
În contextul ocrotirii dreptului de proprietate, s-a considerat că statele beneficiază de o marjă de
apreciere extinsă, mai ales în ceea ce priveşte legislaţia asupra naţionalizării, expropierii şi chiar
redistribuirii proprietăţii în vederea remedierii unei ,,injustiţii sociale”. Curtea s-a pronunţat în
acest sens în cauzele James ş.a c. Regatului Unit (1986) şi Lithgow ş.a. c. Regatului Unit (1986):
,,Curtea, găsind că este firesc ca marja de apreciere aflată la dispoziţia legislativului precum
implementarea politicii sociale şi economice să fie extinsă, va respecta decizia legislativului
asupra a ceea ce este în interes public doar dacă decizia nu este în mod manifest fără o bază
rezonabilă”.
20
DREPTUL LA VIAŢĂ
(art. 2 din Convenţie)
Dreptul la viaţă este consfinţit prin art. 2 pct. 1 din Convenţia pentru protecţia Drepturilor
Omului şi a libertăţilor fundamentale, al cărui text este următorul:
"1. Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicată în mod
intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţată de către un tribunal în cazul în
care infracţiunea este sancţionată de lege cu această pedeapsă".
Dreptul la viaţă este un drept substanţial, material, garantat oricărei persoane şi reprezintă
condiţia esenţială a posibilităţii exercitării tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Conform art. 2, dreptul la viaţă este protejat prin lege. Cu valoare de principiu, acest text nu are
nicio legătură cu probleme legate de calitatea vieţii sau cu felul în care o persoană alege să
trăiască.
Atunci când analizează instrumentele esenţiale, doctrina caracterizează dreptul la viaţă ca fiind
„primul drept substanţial” (material) reglementat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
şi care este garantat oricărei persoane, fiind prevăzute doar anumite situaţii excepţionale în care
survenirea morţii, ca rezultat al unei acţiuni, să nu constituie o încălcare a acestui drept.
Dreptul la viaţă este cel mai important drept al omului; el este un drept absolut, opozabil erga
omnes, toţi membrii societăţii fiind obligaţi să-l respecte şi să se abţină de la orice acţiune care ar
aduce atingere ori ar pune în pericol această valoare socială supremă.
Garanţia protecţiei dreptului la viaţă, prevăzută în art. 2 din Convenţia europeană, nu se extinde
şi ”asupra dreptului la condiţii de viaţă decente, la dreptul la un anumit nivel de trai sau la
dreptul persoanei la libera dezvoltare a personalităţii sale”.
În doctrină, s-a arăta că, ceea ce se poate garanta prin dreptul la viaţă este inviolabilitatea vieţii
fizice, faţă de orice încercări de a-i aduce atingeri ilicite. Titularul dreptului la viaţă este
individul ca entitate biologică şi juridică. Trebuie subliniat faptul că titularul este fiinţa umană şi
nu una din ipostazele sale juridice de cetăţean străin sau apatrid. Este vorba despre om, indiferent
de naţionalitate, rasă, limbă, sex sau religie. Protecţia acestui drept se întinde din momentul
naşterii până în cel al morţii.
Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale
pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin
lege. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în
care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute;
c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
Frontierele dreptului la viață

O problemă ce ţine de dreptul la viaţă se referă la momentul când începe şi respectiv la acela
când se sfârşeşte dreptul la viaţă, precum şi dacă există şi un drept la moarte corelativ dreptului
la viaţă.
În doctrină s-a remarcat inexistenţa unei definiţii incontestabile din punct de vedere ştiinţific a
începutului vieţii, în sensul de a se şti precis dacă viaţa fiinţei umane începe de la naştere sau de
la concepţie.
În cauza X contra Marii Britanii, Comisia Europeană a apreciat că art. 2 din Convenţia
europeană nu conferă fetusului un drept absolut la viaţă. Viaţa fetusului este intim legată de
viaţa femeii care îl poartă, şi nu ar putea fi avută în vedere separat. Dacă s-ar considera că art. 2
se aplică şi fetusului şi că protecţia acordată de acest articol ar trebui, în absenţa unor limitări
exprese, să fie considerată ca absolută, ar trebui să se deducă de aici că avortul este interzis, chiar
21
şi atunci când sarcina ar pune în pericol viaţa mamei. Acest lucru ar însemna că viaţa fetusului ar
fi considerată ca fiind mai preţioasă decât viaţa mamei însărcinate.
Nu există un consens european cu privire la natura şi statutul embrionului şi/sau fetusului, deşi
aceştia încep să se bucure de o anumită protecţie în lumina progresului ştiinţific şi a potenţialelor
consecinţe ale studiilor în materia ingineriei genetice sau procreării asistată medical. Se poate
reţine, ca numitor comun, cel mult apartenenţa embrionului şi/sau a fetusului la specia umană.
Dreptul de a trăi şi dreptul de a muri. Articolul 4 din Convenţia americană a drepturilor

omului dispune că dreptul la viaţă este protejat în general începând cu concepţia. Art. 2 din
Convenţia europeană a drepturilor omului nu specifică decât că dreptul la viaţă este garantat,
fără a defini noţiunea de „persoană” şi de „viaţă” şi deci fără a preciza beneficiarii acestui drept.
Din această cauză, s-a pus problema dacă fătul ar putea fi privit ca o persoană în sensul art. 2 şi
ar trebui să fie considerat, în virtutea acestei dispoziţii, ca având drept la viaţă.
În legătură cu momentul până la care se întinde viaţa ori când sfârşeşte viaţa, jurisdicţia
europeană a avut a se pronunţa cu privire la faptul dacă art. 2 din Convenţia europeană cuprinde
şi dreptul de a muri.
În ceea ce priveşte eutanasierea, aceasta a beneficiat de o abordare diferită din partea statelor
europene. De exemplu, Elveţia interzice eutanasia activă, dar unele cantoane permit eutanasia
pasivă, care presupune dreptul de a refuza anticipat prelungirea artificială a vieţii, iar Olanda
permite eutanasia din anul 2001 (Legea privind controlul eutanasiei şi al suicidului asistat).
Prin eutanasia activă se înţelege acţiunea unei persoane prin care se pune capăt vieţii unui
bolnav, cu sau fără consimţământul acestuia (de exemplu, acţiunea doctorului care administrează
pacientului aflat în faza terminală a bolii o injecţie letală). Prin eutanasia pasivă (indirectă) se
înţelege provocarea morţii unui bolnav prin neefectuarea unui act sau prin întreruperea efectuării
acestuia ce are drept consecinţă moartea (exempli gratia, omisiunea intenţionată a medicului de a
administra un anumit tratament unei persoane suferinde în scopul producerii morţii, întreruperea
funcţionării aparatelor ce menţineau o anumită persoană în viaţă).
Poziţia Curţii Europene a fost fermă în această privinţă. Textul articolului 2, a spus Curtea, nu
este de natură a crea un drept la autodeterminare, potrivit căruia o persoană ar putea alege
moartea, mai degrabă decât viaţa. În nici un caz, în opinia instanţei europene, articolul 2 nu
conferă individului dreptul de a pretinde statului să-i permită sau să-i faciliteze decesul.
În cauza Pretty contra Marii Britanii, Curtea Europeană a arătat că art. 2 este redactat în alţi
termeni decât, spre exemplu, art. 11 din Convenţia europeană, care reglementează nu numai
dreptul la liberă asociere, ci şi aspectul negativ al acestuia – dreptul de a nu fi forţat la a se
asocia. Articolul 2 nu are nicio legătură cu calitatea vieţii sau cu ceea ce o persoană alege să facă
cu viaţa sa. Aceste aspecte sunt recunoscute a fi fundamentale pentru condiţia umană, astfel încât
necesită o protecţie faţă de ingerinţele statului, ce se poate regăsi în alte articole din Convenţia
europeană sau din alte instrumente internaţionale. Articolul 2 nu poate, fără a risca o distorsiune
de limbaj, să fie interpretat în sensul că ar conferi un drept diametral opus dreptului la viaţă,
anume dreptul de a muri; el nu poate crea un drept la autodeterminare, potrivit căruia un individ
ar putea să aleagă moartea, mai degrabă decât viaţa. Curtea Europeană a considerat că nu se
poate deduce din art. 2 al Convenţiei europene niciun drept de a muri, fie cu ajutorul unui terţ, fie
cu ajutorul unei autorităţi publice.
Obligaţiile statelor. În protecţia dreptului la viaţă, statele contractante au atât o obligaţie

negativă - de a nu provoca moartea în mod intenţionat - cât şi una pozitivă - de a lua măsurile
necesare pentru protecţia vieţii. Obligaţia pozitivă care revine frecvent în analiza Curţii este cea
de a desfăşura o anchetă efectivă de îndată ce autorităţile statului au cunoştinţă despre moartea
unei persoane.
Marea Cameră a Curţii Europene a arătat că obligaţia pozitivă a statului trebuie să îşi găsească
aplicabilitatea în cadrul oricărei activităţi, publice sau private, susceptibile să pună în pericol
dreptul la viaţă. Această obligaţie impune statelor să creeze un cadru legislativ şi administrativ
22
destinat să asigure prevenţia efectivă şi descurajarea oricărei activităţi ce ar pune în pericol viaţa
persoanei.
În cazul persoanelor private de libertate, simplul fapt al decesului în condiţii suspecte este de
natură să ridice întrebarea cu privire la respectarea de către stat a obligaţiei de a proteja dreptul la
viaţă. Persoanele private de libertate sunt într-o situaţie vulnerabilă, iar autorităţile au obligaţia
de a le proteja şi de a justifica tratamentele pe care le aplică acestora. Prin urmare, dacă la
momentul privării de libertate persoana se afla într-o stare bună de sănătate, iar decesul a
intervenit ulterior, statul are obligaţia de a furniza o explicaţie plauzibilă cu privire la faptele ce
au dus la deces. Sarcina probei dincolo de orice dubiu rezonabil privind îndeplinirea obligaţiei
pozitive aparţine statului.
În acelaşi mod a statuat Curtea Europeană şi în legătură cu obligaţia pozitivă a statului de a
proteja viaţa persoanelor private de libertate, în ceea ce priveşte îndatorirea de a preveni
sinuciderea deţinuţilor ori de protejare a vieţii acestora faţă de comportamentul criminal al
colegilor de detenţie sau a altor persoane ori cu referire la obligaţia statului de a lua măsurile
necesare pentru a preveni ca viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia sa să fie în mod inutil pusă în
pericol în materie de sănătate publică, ca şi în materie de mediu.
Garanţii în cazul expulzării sau al extrădării. Curtea Europeană a arătat că responsabilitatea

statelor poate fi angajată în temeiul art. 2 în cazul expulzării sau extrădării unei persoane într-o
ţară în care această persoană riscă aplicarea pedepsei capitale. Tot astfel, având în vedere
importanţa dreptului la viaţă, art. 2 se poate aplica şi în situaţia în care riscul de a fi suprimată
viaţa persoanei expulzate sau extrădate emană de la o persoană sau un grup de persoane care nu
sunt autorităţi publice. În această din urmă situaţie, trebuie dovedit că riscul de a fi suprimată
viaţa persoanei expulzate sau extrădate este real şi că autorităţile statului în care se efectuează
expulzarea sau extrădarea nu sunt capabile să evite un asemenea risc prin acordarea unei
protecţii adecvate.
Recurgerea la forța letală în cazuri justificative

Potrivit prevederilor art. 2 parag. 2 din Convenţia europeană, există unele situaţii în care
folosirea forţei, a violenţei, chiar susceptibilă să producă moartea, este întotdeauna justificată, şi
anume dacă măsura ar apărea ca absolut necesară:
- pentru apărarea unei persoane împotriva violenţei ilegale;
- pentru efectuarea unei arestări în condiţiile legii sau pentru împiedicarea evadării unei
persoane legal deţinute;
- Pentru a reprima conform legii tulburări violente.
Aşadar, Convenţia europeană enumeră strict şi limitativ situaţiile în care organele de stat ar putea
să facă uz de forţă cu consecinţe letale. Recurgerea la forţă trebuie totuşi să fie absolut necesară
pentru atingerea unuia dintre obiectivele menţionate la lit. a, b şi c ale parag. 2. Astfel, pe de o
parte, folosirea forţei legale nu trebuie să fie excesivă, forţa folosită trebuind să fie absolut
necesară şi strict proporţională cu realizarea scopului autorizat. Proporţionalitatea se apreciază,
pe de o parte, în funcţie de pericolul pentru vieţile umane şi integritatea corporală, iar, pe de altă
parte, obligaţia statului de a proteja viaţa implică o protecţie procedurală a dreptului la viaţă,
„precum şi obligaţia pentru autorităţile naţionale de a ancheta în mod eficace orice recurgere de
către agenţii statului la forţa ucigaşă, astfel încât responsabilii să fie identificaţi şi pedepsiţi”
23
DREPTUL DE A NU FI SUPUS SUPUS TORTURII ŞI ALTOR TRATAMENTE SAU

PEDEPSE INUMANE SAU DEGRADANTE
(art. 3 din Convenţie)
Prejudicierea integrităţii fizice şi mentale a unei persoane prin tortură, tratamente sau pedepse
inumane sau degradante este interzisă prin Articolul 3 al Conventiei europene a drepturilor
omului, potrivit cu care, „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor
inumane ori degradante”.
Dreptul de a nu fi supus supus torturii şi altor tratamente sau pedepse inumane sau degradante a
fost afirmat pentru prima dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în anul 1989 în cauza
Soering împotriva Regatului Unit, când Curtea a statuat că interdicţia torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante constituie „una din valorile fundamentale ale societăţilor
democratice care formează Consiliul Europei”.
În termenii art. 3 din Convenţie, protecţia integrităţii fizice şi psihice a persoanei împotriva
torturii şi a altor rele tratamente are un caracter absolut, iar această garanţie este un drept
intangibil: dreptul de a nu suferi un tratament contrar demnităţii umane este un atribut inalienabil
al persoanei umane, bazat pe valorile comune ale tuturor patrimoniilor culturale şi sistemelor
sociale moderne şi nu poate suferi nici o restrângere sau derogare. Jurisprudenţa în materie a
Comisiei şi Curţii europene a impus, ca şi criteriu determinant pentru aplicabilitatea articolului 3,
gradul de gravitate al suferinţelor provocate.
Caracterul absolut al Art. 3

Art. 3 din Convenție este de obicei interpretat ca asigurând una dintre valorile fundamentale ale
unei societăţi democratice. Aceasta înseamnă că articolul 3 nu poate fi încălcat nici chiar în
cazuri extreme.
Obligaţia statelor priving protecţia împotriva torturii şi a tratamentelor inumane sau

degradante.
Principala obligaţie ce revine statelor în acest domeniu este de a se abţine de la
provocarea torturii sau a tratamentelor inumane ori degradante. În determinarea respectării
acestei obligaţii negative, Curtea a arătat că statul poate fi considerat responsabil şi pentru actele
comise de agenţii săi în afara atribuţiilor lor oficiale (acte ultra vires).
Curtea a stabilit existenţa obligaţiei pozitive a statului de a asigura protecţia juridică a
individului împotriva relelor tratamente aplicate de persoane private. Statul este, de
asemenea, obligat să incrimineze tortura, precum şi orice rele tratamente săvârşite de particulari.
O altă obligaţie pozitivă a statului este aceea de a efectua investigaţii oficiale eficiente
atunci când o persoană pretinde că a fost supusă unor tratamente de această natură de către agenţi
oficiali.
Obligaţia de a acorda tratament medical este o altă obligaţie pozitivă a statelor. Curtea
a precizat această obligaţie a statului, arătând că dreptul de a cere examinarea de către un medic
ales de deţinut reprezintă o garanţie fundamentală pentru asigurarea prevenirii relelor tratamente
în locul de detenţie.
Tortura
„Tortura este un tratament inuman deliberat, ce cauzează suferinţe foarte grave şi crude”, a
statuat Curtea în cauza Irlanda c. Regatului Unit. Comisia Europeană a stabilit că tortura este „o
formă agravată de tratament inuman, ce are un scop, cum ar fi obţinerea de informaţii sau
mărturisiri sau aplicarea unei pedepse”. Comisia Europeană a enunţat, astfel, principalele trei
elemente ale torturii: intensitatea suferinţei, intenţia, scopul determinat.
De altfel, şi definiţia torturii dată de Convenţia ONU împotriva torturii, adoptată la 3 decembrie
1984 şi intrată în vigoare la 26 iunie 1987, cuprinde aceste trei elemente: tortura este un act prin
24
care suferinţe puternice, fizice sau psihice, sunt în mod intenţionat provocate unei persoane de
către un agent al forţei publice sau la instigarea acestuia, într-un scop determinat (mărturisire,
pedeapsă, intimidare etc).
Conform Asociației medicale mondiale - Declarația de la Tokyo privind tortura și tratamentele
degradante, din 1975, la care și România este astăzi parte, tortura este o suferință psihică sau
fizică intenționată, sistematică și sălbatică săvârșită de una sau mai multe persoane acționând
în numele unor ordine, cu scopul de a forța anumite persoane să dezvăluie informații, să facă
confesiuni sau pentru alte motive.
Conform definiției torturii, existența scopului este esențială. Dacă nu există un scop, atunci,
conform definiției, nu este tortură. Există multe motive pentru a tortura și acestea variază în
funcție de caz.
Câteva din scopurile torturii sunt următoarele:
1. obținerea de informații: după arestare, o persoană este adesea supusă torturii în scopul de a se
obține informații cu privire la activitățile desfășurate și despre persoanele și organizațiile cu care
a avut contact.
2. obţinerea unei confesiuni: torționarul torturează victima în scopul obținerii recunoașterii
crimei. Victima este forțată să semneze o declarație scrisă în care se afirmă de ea a comis crima.
Frecvent, victimele semnează declarația, indiferent dacă au comis sau nu crima, cu scopul de a
evita tortura.
3. obținerea unei mărturii care să incrimineze alte persoane: uneori victimele sunt forțate să
semneze o declarație prin care incriminează alte persoane. În urma acestor confesiuni, torționarii
pot aresta oamenii pe care ei îi caută, urmând ca apoi să îi tortureze.
4. răzbunarea: motivul răzbunării este de asemenea valabil pentru a tortura. Uneori, torționarul
se răzbună nu doar pe individul în cauză ci și membrii familiei acestuia și pe rude.
5. pentru a răspândi teroare în comunitate: acest lucru are loc de obicei într-un regim dictatorial.
Oricine îndrăznește să ridice vocea împotriva regimului este torturat fără milă. Victima este fie
ucisă fie trimisă înapoi în comunitate cu semne fizice și psihice ale torturii. Acest lucru ridică
teroare în rândul comunității și nimeni nu mai îndrăznește să ridice vocea împotriva regimului.
Acest lucru se întâmplă de asemenea într-o comunitate dintr-o societate feudală.
6. pentru distrugerea personalității: există mereu oameni înzestrați cu calități de lider în fiecare
societate. Acești oameni au puterea să ridice vocea împotriva regimurilor dictatoriale și să
mobilizeze oamenii să se ridice împotriva acestuia. Aceste persoane sunt identificate, arestate și
torturate în așa fel încât ei devin "morți vii". Comportamentul, gândurile și sentimentele sunt
schimbate total. Are loc o pierdere a încrederii în sine și un simț al neputinței, al lipsei speranței
și al nonvalorii proprii.
Tratamente şi pedepse inumane.

Tratamentul inuman provoacă, în mod voluntar, suferinţe mentale sau fizice de o
intensitate deosebită. În practică, au fost considerate tratamente inumane: interogatoriile
„aprofundate”, ameninţarea cu tortura, violenţa fizică extremă, detenţia unei persoane în condiţii
inumane, deportarea sau extrădarea unei persoane într-o ţară unde riscă să suporte astfel de
tratamente. Pentru a antrena răspunderea statului, acestea trebuie să se caracterizeze nu numai
printr-o repetare a unor acte contrare Convenţiei, ci şi printr-o tolerare la nivel oficial a acestor
acte.
Violenţele săvârşite de forţele de poliţie. În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), o
serie de practici - numite şi cele cinci tehnici - ale forţelor poliţieneşti britanice au fost
considerate tratamente inumane. Aceste practici au fost:
a) statul în picioare lângă perete sau forţarea deţinuţilor preventiv să rămână sprijiniţi doar în
vârful picioarelor timp de câteva ore, lângă un perete, cu mâinile întinse deasupra capului şi cu
picioarele depărtate;
b) punerea unei pungi negre sau bleumarine pe capetele deţinuţilor şi obligarea lor de a o purta
tot timpul, cu excepţia interogatoriilor;
25
c) ţinerea deţinuţilor, în timpul interogatoriilor, într-o încăpere cu un zgomot continuu, tare şi

şuierător;
d) privarea de somn pe perioade lungi, în timpul interogatoriilor;
e) privarea de mâncare şi băutură.
Tratamentul deţinuţilor şi bolnavilor.Convenţia nu conţine nicio dispoziţie specifică în
privinţa tratamentului persoanelor deţinute. Totuşi, Comisia a arătat încă din 1962 că detenţia nu
poate lipsi pe cel deţinut de drepturile garantate prin articolul 3 al Convenţiei. Este recunoscut
astfel dreptul deţinutului la condiţii de detenţie care să nu constituie tratamente inumane sau
degradante. Comisia a stabilit că o durată excesivă a detenţiei preventive sau menţinerea în
detenţie, atunci când aceasta compromite în mod grav sănătatea reclamantului, poate constitui un
tratament inuman. Curtea Europeană a recunoscut şi ea dreptul oricărui deţinut la condiţii de
detenţie conforme cu demnitatea umană şi de manieră a asigura că modalităţile de executare a
pedepsei să nu supună pe cel interesat la o suferinţă de o intensitate ce excede nivelul inevitabil
al suferinţei inerente detenţiei.
Detenţia (condiţiile detenţiei, maltratarea în timpul detenţiei)
Curtea Europeană a accentuat faptul că “în raport cu o persoană privată de libertate,
recurgerea la forţa fizică care nu era absolut necesară în raport cu comportamentul
persoanei, răneşte demnitatea umană şi este în principiu o încălcare a drepturilor stabilite în
Art. 3.”
Condiţiile de detenţie pot constitui ele înseşi un tratament care încalcă art. 3.
În Tekin vs. Turcia detenţia într-o încăpere întunecoasă şi friguroasă, fără lumină, pat şi
cearşafuri, la o temperatură sub zero grade, aprovizionarea numai cu mâncare şi apă este
considerată o încălcare a Art. 3, cu toate că s-a dovedit că rudele sau cunoscuţii le aduceau
deţinuţilor îmbrăcăminte suplimentară.
Cât priveşte condiţiile de detenţie în general, standardele minime referitoare la condiţiile de
detenţie trebuie să fie aceleaşi, necontând la nivelul de dezvoltare a statului membru. Acestea
prevăd minimum de spaţiu şi de aer pentru fiecare deţinut în parte, facilităţi sanitare adecvate,
îmbrăcăminte care nu este sub nici o formă degradantă sau umilitoare, acordarea unui pat
separat şi a produselor alimentare (mâncării) cu o valoare nutritivă adecvată pentru menţinerea
sănătăţii şi puterii. Acestea sunt exigenţele minime care trebuie îndeplinite întotdeauna, chiar
dacă statul dat consideră că ele necesită cheltuieli prea mari în raport cu bugetul. Interzicerea
tratamentului degradant este aplicabil pentru toate etapele unui caz penal.
Tratamentul străinilor. Extrădarea şi deportarea. Convenţia Europeană nu garantează dreptul de
a intra, de a rămâne sau de a se stabili pe teritoriul unui stat contractant, nu ocroteşte dreptul de
azil, dreptul de a nu fi extrădat şi nu conţine nicio dispoziţie relativă la expulzare, cu excepţia
articolului 4 al Protocolului nr. 4 care interzice expulzările colective ale străinilor. Curtea a
extins însă protecţia oferită de articolul 3 şi asupra străinilor victime ale unei măsuri de
extrădare, expulzare sau deportare. Astfel, Curtea a stabilit că expulzarea sau extrădarea poate
constitui ea însăşi asemenea tratament, dacă există motive serioase să se creadă că străinul va fi
supus în ţara de destinaţie la un asemenea tratament (ţări unde drepturile omului sunt violate în
mod grosolan sau unde este aplicată pedeapsa cu moartea).
Tratamente şi pedepse degradante.

Tratamentul degradant se caracterizează prin faptul că provoacă umilirea gravă a unui
individ în faţa altuia sau prin aceea că obligă persoana să acţioneze împotriva voinţei sau
conştiinţei sale. Câmpul de aplicare al tratamentelor degradante acoperă mai mult viaţa
cotidiană: tratamente discriminatorii, tratamente medicale experimentale, pedepse corporale
extrajudiciare, pedepse corporale aplicate în şcoli, unele condiţii de detenţie.
În cauza Tyrer c. Regatului Unit (1978), Curtea a definit, în primul rând, noţiunea de „pedeapsă
degradantă”: „pentru ca o pedeapsă să fie degradantă şi să încalce astfel articolul 3, umilirea sau
înjosirea implicată trebuie să atingă un anumit nivel şi trebuie, în orice caz, să fie alta decât
elementele obişnuite de umilire care decurg din simplul fapt de a fi condamnat. Aprecierea este
26
relativă: depinde de toate circumstanţele cauzei şi, în special, de natura şi contextul pedepsei,
precum şi de modul şi metoda de executare".
În speţă, o pedeapsă corporală judiciară de 3 lovituri de nuia aplicate unui tânăr din Insula Man
şi executate de un ofiţer de poliţie, în sediul secţiei de poliţie, a fost considerată de Curte
pedeapsă degradantă, contrară articolului 3.
Alte tratamente degradante. O altă categorie de tratamente degradante (care, dacă ating un
anumit nivel de gravitate pot fi considerate chiar inumane) sunt: tratamentele medicale
experimentale efectuate fără consimţământul persoanei, supravegherea constantă de către
poliţie, remarce defăimătoare ale unui reprezentant al autorităţii publice, raderea în cap a unui
deţinut, unele condiţii de detenţie.
Condiţiile de detenţie „obiectiv inacceptabile” sunt considerate ca aducând atingere demnităţii
umane şi ca încălcând articolul 3: detenţia în celule lipsite de aerisire şi supraîncălzite, în celule
suprapopulate, lipsa paturilor, a condiţiilor sanitare decente etc.
Putem afirma, în esență, că prin jurisprudența sa, Curtea distinge următoarele nivele ale
comportamentului interzis:
1. Tortura: un tratament inuman deliberat care cauzează suferinţe foarte puternice şi
crude.
2. Tratament inuman: cauzarea unor suferinţe mintale şi fizice foarte puternice.
3. Tratament degradant: maltratare menită să-i trezească victimei sentimente de teamă,
frică, îngrijorare şi inferioritate, capabilă să o umilească şi înjosească şi să stopeze orice
posibilitate de a opune rezistenţă fizică sau morală.
Așadar, diferenţa dintre cele trei tipuri de tratament este în general una de gradaţie.
Comitetul European pentru Prevenirea Torturii (CPT) a elaborat numeroase acte normative în
scopul protecţiei deţinuţilor împotriva torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane sau
degradante, acte ce acoperă diverse aspecte ale detenţiei: izolarea în celulă, disciplina, contactul
cu lumea de afară, plângeri şi proceduri de inspecţie. O mare parte din activitatea CPT se
concentrează asupra examinării condiţiilor vieţii de zi cu zi a deţinuţilor, probleme precum
cazarea, activităţile zilnice, igiena personală şi serviciile medicale.
27
DREPTUL LA SIGURANȚĂ ȘI LIBERTATE

(art. 5 din Convenție)
Considerații generale privind privarea de libertate
Art. 5 din Convenție – dreptul la siguranță și libertate prevede:

1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de
libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri
pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligaţii
prevăzute de lege;
c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente,
atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există
motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după
săvârşirea acesteia;
d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub
supraveghere sau despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii
competente;
e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală
contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală unei persoane în scopul împiedicării
pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori
de extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o limbă pe
care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din
prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat
împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un
termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată
unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă
recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii
detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.
5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui
articol, are dreptul la reparaţii.
Prin „dreptul la libertate”, Curtea Europeană înţelege dreptul la libertate fizică al persoanei,
respectiv posibilitatea acesteia de a se mişca, de a se deplasa în sens liber. În practica Curţii
Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că art. 5 în mod sigur nu vizează simplele restricţii ale
libertăţii de circulaţie şi nici limitările libertăţii de mişcare pe care le implică acele situaţii
juridice precise, cum este cea a membrilor forţelor armate.
Potrivit articolului 5, orice privare de libertate trebuie să fie prevăzută de lege şi efectuată în
conformitate cu procedura prevăzută de lege. Legalitatea detenţiei se apreciaza, aşadar, atât sub
aspect procedural, cât si sub aspect material. Astfel, condiţia promordială este ca detenţia să nu
fie arbitrară. O privare de libertate este considerată arbitrară atunci când nu este conformă
scopurilor prevăzute de articolul 5.
Instanţa europeană a afirmat deseori în jurisprudenţa sa, că orice privare de libertate trebuie
făcută în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legislaţia naţională, dar
ea trebuie să respecte scopul esenţial al articolului 5 – protejarea individului împotriva
arbitrariului autoritaţilor statelor.
28
Caracterul arbitrar poate fi determinat şi de absenţa proporţionalităţii măsurii privării de libertate

cu scopul urmarit. Desigur, instanţele naţionale sunt primele chemate să aprecieze legalitatea
unei privari de libertate.
Privarea de libertate poate avea consecinţe directe şi negative cu privire la exercitarea altor
drepturi şi libertăţi fundamentale apărate prin Convenţie (dreptul la viaţa privată si familială).
Ȋn doctrină s-a arătat că trebuie făcută distincţia între o privare de libertate şi o simplă restricţie
a libertăţii. Ȋntre cele două ipoteze nu există o diferenţă de natură, ci doar de intensitate.
Judecătorii europeni vor lua în considerare circumstanţele concrete ale cauzei, mai ales în
privinţa modalităţilor de executare a măsurii. Ȋn cauza Guzzardi c. Italiei (1980), de exemplu,
impunerea unei reşedinţe obligatorii reclamantului, pe o insulă indepărtată, timp de 16 luni,
într-o arie de 2,5km² şi împreună cu familia sa, cu posibilitatea de a se mişca liber în această
arie, a fost considerată o privare de libertate conform articolului 5. De asemenea, în cauza
Ashingdane c. Regatului Unit (1985), menţinerea forţată a unei persoane într-un spital psihiatric,
chiar daca era ţinută într-o celulă descuiată şi i se permitea să părăsească spitalul neînsoţită, a
fost socotită o privare de libertate. Rezultă deci, că gradul de libertate de mişcare nu este
determinat pentru aprecierea aplicabilităţii articolului 5.
Nu orice privare de libertate intra sub incidenţa acestui articol. De exemplu, în cauza Engel c.
Olandei (1976), Curtea a arătat, pe de o parte, că resticţiile libertăţii rezultate din condiţiile
normale ale vieţii militare şi, pe de altă parte, unele masuri disciplinare nu constituie privari de
libertate. Ȋn aceeaşi speţă, Curtea a arătat că alte măsuri disciplinare- arestul sever, ce constă în
închiderea soldaţilor în celule-constituia o privare de libertate în sensul articolului 5. Criteriul
utilizat de Curte a fost faptul că sancţiunile în cauză, prin modalităţile practice de punere în
executare, se îndepărtează de condiţiile normale ale vieţii în cadrul forţelor armate.
Conducerea la secţie a unei persoane pentru a i se pune întrebări nu constituie o privare de
libertate. În caz de conflicte legate de autoritatea parentală, plasarea unui minor într-un centru de
primire sau într-un spital psihiatric, la cererea unui părinte învestit cu autoritatea menţionată, nu
este o privare de libertate. Tot în legătură cu relaţiile de familie,în funcţie de circumstanţele
cauzei,poate fi invocată obligaţia pozitivă a statului de a proteja copiii împotriva detenţiei private
aplicate de părinţi, dacă această detenţie ajunge dincolo de necesitatea garantării articolului 8 şi
nu poate fi justificată în condiţiile articolului 5.
CAZURILE PERMISE DE PRIVARE DE LIBERTATE CONFORM ART. 5 DIN

CONVENȚIE
Articolul 5 paragraful 1 cuprinde 6 cazuri permise de privare de libertate:

a) detenţia dupa condamnare;
b) arestarea sau detenţia decurgând dintr-o ordonanţă judiciară sau dintr-o obligaţie
legală;
c) detenţia provizorie;
d) detenţia unui minor;
e) detenţia anumitor bolnavi si persoane defavorizate;
f) detenţia străinilor.
A) Detenţia după judecată și condamnare
Detenţia după judecată şi condamnare vizează persoana deţinutî în mod legal după condamnarea
de către un tribunal competent.
Condamnarea înseamn nu doar o declaraţie de vinovăţie privind săvârşirea unei infracţiuni, dar şi
aplicarea unei pedepse sau a unei alte măsuri privative de libertate. Condamnarea trebuie să fie
făcută de către un tribunal competent. Pentru a fi considerat competent, tribunalul trebuie să fie
un organ de plină jurisdicţie asupra cauzei respective şi să acorde garanţiile judiciare adecvate,
29
precum şi să fie independent faţă de executiv şi faţă de părţi. Astfel, este imperativ ca detenţia să
aibă loc în temeiul hotărârii judecătoresti pronunţate de tribunalul competent.
B) Arestarea sau detenţia decurgând dintr-o ordonanţa cu caracter judiciar sau dintr-o
obligaţie legală
Această dispoziţie este prevazută de articolul 5 paragraful 1, litera b) şi vizează cazul persoanei
care face obiectul unei arestări sau detenţii legale pentru nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti
sau a unei obligaţii prevăzute de lege. Curtea Europeană a amintit că acest caz vizează privarea
de libertate doar în situaţia în care legea autorizează detenţia pentru a-l sili pe individul în cauză
să-şi execute obligaţia specifică şi concretă pe care a neglijat-o.
De exemplu, detenţia poate interveni ca urmare a refuzului de a plăti o amendă sau refuzul de a
se supune unor examinări medicale cerute de o instanţă judecătorească.
În cel de-al doilea caz prevăzut de acest articol la litera b), putem exemplifica prin neîndeplinirea
obligaţiei de a îndeplini serviciul militar, a obligaţiei de a purta un act de identitate şi de a se
supune unui control de identitate. Obligaţia trebuie să fie suficient de specifică şi concretă, nu
trebuie să aibă un caracter de generalitate. Pentru ca acest text să fie aplicabil, scopul detenţiei
trebuie să fie îndeplinirea obligaţiei sau supunerea persoanei respective hotarârii judecătoreşti.
Dacă detenţia are scopul pedepsirii persoanei, nu poate intra sub incidenţa acestui articol.
Trebuie menţionat că aplicabilitatea acestui text a fost restrânsa prin prevederile articolului 1 al
Protocolului nr 4 la Convenţie, potrivit cărora: “Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru
singurul motiv că nu este în masura să execute o obligaţie contractuală”.
C) Detenţia preventivă
Privarea de libertate este admisă în acest caz dacă scopul său este de a conduce persoana
respectivă în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a
bănui că a săvarşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a se crede în necesitatea de
a-l împiedica să săvârşeasca o infracţiune sau să fugă după săvârsirea acesteia. Acestea nu sunt
condiţii cumulative, dacă una dintre ele este îndeplinită, privarea de libertate este permisă.
Caracterul verosimil al motivelor înseamnă că autenticitatea şi sinceritatea lor nu pot fi
suficiente: sunt necesare fapte şi informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că
persoana în cauză a săvârşit o infracţiune.
Plauzibilitatea bănuielilor pe care are a se întemeia o arestare constituie un element esenţial al
protecţiei cuprinse în text împotriva unei privări arbitrare de libertate.
Deţinerea unei persoane bănuite că a săvârsit o infracţiune spre a o împiedica să se sustragă
urmăririi penale - se recurge la aceasta deţinere pentru a asigura prezenţa persoanei în cauză,în
faza de urmărire penală şi împiedicarea sustragerii ei de la urmărire, din diferite motive.
Instanţele naţionale trebuie să aprecieze dacă mai există riscul invocate, cât şi dacă se mai
justifică deţinerea acesteia.
Cu privire la sfera noţiunii de infracţiune, aceasta vizează faptele de natură penală şi ca atare,
textul articolului 5, paragraful 1, litera c) permite exclusiv privările de libertate efectuate în
cadrul unei proceduri penale.
D) Detenţia minorilor
Articolul 5, paragraful 1, litera d) are în vedere detenţia unui minor care a fost dispusă pentru a-i
asigura o educaţie supravegheată sau pentru a fi adus în faţa autoritaţii competente.
În Convenţie nu există o definiţie pentru termenul ”minor”, ceea ce înseamna că urmează a fi
aplicate normele naţionale privitoare la capacitatea persoanelor.
E) Detenţia unor bolnavi și persoane defavorizate
30
Este prevăzută de articolul 5 pararaful 1, litera e) și priveşte în special persoanele susceptibile a

propaga o boala contagioasă, alienaţii, alcoolocii, toxicomanii şi vagabonzii.
Ȋn practica, s-a pus mai mult problema alienaţiilor mintal. Curtea a arătat că este interzisă
detenţia cuiva doar pentru că ideile şi comportamentul său se indepărtează de normele
predominante într-o societate determinată. Ȋnţelesul termenului de “alienat mintal” nu poate fi
interpretat de o manieră definitivă, sensul său evoluând în permanenţă datorită progresului
ştiinţei medicale şi evoluţiei mentalitaţiilor.
Ȋn cauza Winterwerp c. Olandei(1979),Curtea a precizat şi condiţiile minimale de privare de
libertate:
● alienaţia trebuie dovedită în faţa autorităţii naţionale competente, printr-o expertiză
medicală obiectivă;
● tulburările mentale trebuie să aibă un caracter sau o amploare care să justifice internarea;
● tulburările trebuie să persiste pe întreaga durată a internării. Aceasta nu se poate prelungi
în mod valabil fără existenţa acestor tulburări.
De asemenea, detenţia trebuie să aibă loc într-un spital sau într-un alt stabiliment specializat. Ȋn
privinţa primei condiţii, poate totuşi exista o derogare în situaţii de urgenţa: o astfel de situaţie
poate justifica detenţia unei personae fără o expertiză medicala prealabilă. Și în acest caz însă,
pentru respectarea articolului 5, paragraful 1, litera e), este necesară confirmarea stării de
alienaţie de către un specialist, în cel mai scurt termen.
Articolul 5, paragraful 1, litera e) nu implică, în viziunea Curţii, şi un drept de a primi un
tratament adecvat bolii mintale. Cu toate acestea, lipsa unui tratament medical adecvat aplicat
persoanei aflate în detenţie poate constitui un tratament inuman sau degradant, deci o încălcare a
articolului 3 al Convenţiei.
Termenul “vagabonzi” şi detenţia vagabonzilor a făcut obiectul cauzei De Wilde, Ooms Si
Versyp c. Belgiei (cunoscută şi sub numele de “cauza vagabonzilor”). Curtea a preluat, în această
cauză, definiţia dată de dreptul penal Belgian noţiunii de “vagabond”, adică o persoană ce nu are
adăpost stabil, nici mijloace de subzistenţă şi nici o profesie sau ocupaţie stabilă.
Ȋn cauza Litwa c. Poloniei(2000), Curtea a avut prilejul să se pronunţe asupra noţiunii de
alcoolic. Astfel,aceasta a considerat că “persoanele care nu sunt diagnosticate medical ca fiind
<<alcoolice>>, dar al căror comportament sub influenţa alcoolului reprezintă o amenintare
pentru ordinea public sau pentru ele însele, pot fi reţinute pentru protecţia ordinii publice sau a
interesului lor, cum ar fi sănătatea sau siguranţa personală”. Cu toate acestea, Curtea a stabilit
ferm că articolul 5, paragraful 1,litera e) nu permite detenţia unui individ doar pentru că a
consumat alcool.
Pentru toate categoriile de persoane pentru care se permite detenţia în condiţiile articolului 5,
paragraful 1, litera e) - bolnavi contagiosi, alcoolici, toxicomani - se aplică, mutatis mutandis,
regulile mentionate pentru alienaţi mintal.
F). Detenţia străinilor
Este autorizată de articolul 5 paragraful 1 litera f), în scopul expulzării sau extrădării sau pentru a
împiedica o persoană să pătrundă în mod ilegal pe teritoriul statului. Textul articolului vizează
situaţia în care procedura extrădării sau expulzării este deja în curs. Detenţia trebuie să fie
“legală”din punctual de vedere al dreptului intern şi să nu fie arbitrară. Pentru a aprecia
legalitatea detenţiei ce cade sub incidenţa acestui text, Curtea verifică şi scopul acesteia. Astfel,
în cauza Quinn c. Franţei (1995), constatând că detenţia unui străin timp de doi ani în timpul
procedurilor de extrădare avea ca scop mai degrabă menţinerea sa în detenţie preventivă decât
extrădarea, Curtea a stabilit existenţa unei violări a articolului 5 paragraful 1.Dacă prelungirea
detenţiei în timpul extrădării se datorează reclamantului sau acesta a consimţit implicit la
aceasta, nu se poate stabili violarea articolului 5.
31
GARANŢIILE PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE
Orice privare de libertate trebuie să fie legală, echitabilă şi proporţională cu situatia care a
determinat-o. De asemenea, privarea de libertate trebuie să fie dispusă şi executată de o
autoritate competent. Ea nu trebuie să aibă un caracter arbitrar.
Articolul 5, paragrafele 2-5, cuprinde o serie de garanţii aplicabile persoanelor private de
libertate, al căror scop este acela de a permite apărarea împotriva oricărei atingeri arbitrare aduse
libertăţii persoanei.
Aceste garanţii sunt: dreptul de a fi informat, dreptul de a apărea în faţa unui judecător, dreptul la
recurs și dreptul la despăgubiri.
1. Dreptul de a fi informat
Orice persoană arestată sau deţinută are dreptul să fie informată, în cel mai scurt termen posibil
şi într-o limbă pe care o întelege, asupra motivelor arestării sau deţinerii si a oricărei acuzaţii
împotriva ei.
Câmpul de aplicare al acestei dispoziţii este destul de larg. Ȋn primul rând, ea se aplică în cazurile
prevăzute de articolul 5, paragraful 1, mai ales în cazul privării de libertate în scopul conducerii
în faţa unui judecător. De asemenea, articolul 5, paragraful 2 se aplică şi arestărilor ca urmare a
controlului de identitate sau de securitate operate în absenta unor bănuieli speciale: aceasta
priveşte în special practicile autorităţiilor engleze de detenţii administrative şi de privări de
libertate extrajudiciare. Persoanei arestate trebuie să i se spună ”într-un limbaj simplu, nontehnic,
pe care îl poate întelege, motivele esenţiale, juridice şi factuale, ale arestării sale, pentru a putea
dacă crede de cuviinţa, să se adreseze unei instanţe pentru a contesta legalitatea arestării”.
Dreptul la informare cuprins in articolul 5 paragraful 2 este o garanţie foarte importantă,
deoarece este esenţial ca o persoană privată de libertate să cunoască motivele acestei măsuri cât
mai repede şi cât mai exact.
Din textul articolului 5 paragraful 2 rezultă ca informaţia trebuie să fie suficient de precisă:
- limba utilizată trebuie să fie înţeleasă cât mai bine de cel interest şi, la nevoie, trebuie să
se facă apel la un interpret.
- limbajul trebuie să fie simplu şi accesibil.
- informaţia trebuie să fie suficient de detaliată, indicându-se motivele de fapt şi de drept
ale privării de libertate.
- rapiditatea informării este şi ea o cerinţă fundamentală.Aceasta înseamnă că persoana
trebuie să fie informată în cel mai scurt timp de la arestare sau deţinere.
Ȋndeplinirea acestor cerinţe se apreciază de la caz la caz,în funcţie de circumstanţele fiecărei
cauze.
Ȋn cazul persoanelor alienate mintal,dacă acestea nu pot înţelege informaţiile comunicate asupra
motivelor deţinerii, aceste informaţii trebuie date unui avocat sau altei persoane autorizate în
numele lor.
2. Dreptul de a fi adus de ȋndată ȋn faţa unui judecător, de a fi trimis ȋn judecată ȋntr-un

termen rezonabil sau eliberat
Paragraful 3 al articolului 5 prevede că orice persoană arestată sau deţinută trebuie dusă
imediat în faţa unui judecător sau unui alt magistrat competent prin lege să exercite funcţii
judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în timpul
procedurii.
32
Remarcăm că este vorba de o garanţie cu conţinut complex, care priveşte, pe de o parte, dreptul
persoanei arestate de a fi dusă în faţa unui judecător şi pe de altă parte, dreptul acesteia de a fi
judecată într-un termen rezonabil sau eliberată.
a) Dreptul de a fi adus ȋn faţa unui judecător sau a altui magistrat autorizat a exercita puterea
judiciară
Este o garanţie esenţială care priveşte reţinerea şi orice altă măsură asemănătoare. Persoana în
cauză trebuie să fie dusă de îndată în faţa unui judecător sau unui alt magistrat.
Ȋn acestă privinţă, a apărut o dubla dificultate de interpretare, a sensului termenilor de îndată şi
magistrat.
Termenul “de îndată” implică o obligaţie de celeritate a autorităţiilor, limitănd durata unei
reţineri. Statele au obligaţia pozitivă de a aduce cât mai repede o persoană private de libertate în
faţa unui magistrat competent.
Articolul 5 paragraful 3 nu impune o prezentare la judecător ce urmează instantaneu privarea de
libertate. Circumstanţele cauzei au aici o importanţă deosebită. Curtea Europeană a adus unele
clarificări în acest sens în cauza Borgan c .Regatul Unit(1988). Astfel,Curtea a stabilit că un
termen de patru zile si şase ore scurs până la aducerea perosanei în fata unui judecător a
contravenit articolului 5 paragraful 3. Ȋn cauzele Gundogan c. Turciei, Satik, Camli, Satik şi
Maraşli c. Turciei (2002),Curtea Europeană a stabilit că durata de 9, 13 și 15 zile de detenţie,
înainte ca reclamaţii să fie aduşi în faţa unui judecător, a constituit o violare a acestui text,iar
lupta antiteroristă nu ar putea justifica o asemenea durată excesivă.
Noţiunea de “judecător sau alt magistrat” nu este lipsită nici ea de amibiguitate. Dacă
interpretarea noţiunii de “judecător” nu creează mari dificultăţi, deoarece este vorba, în toate
statele părţi, de magistraţi de şedinţă exercitând funcţii jurisdicţionale, cea de “magistrat” este
destul de ambiguă.
Ca urmare a unei evoluţii jurisprudenţiale, noţiunea de <<magistrat>> din articolul 5 paragraful
3 s-a apropiat de conceptul de “tribunal independent şi imparţial” din articolul 6 paragraful 1. Ȋn
cauza Şchiesser c. Elveţiei (1979), Curtea a arătat că prima caracteristică a unui astfel de
“magistrat”trebuie să fie independenţa sa faţă de executiv şi faţă de părţi. De asemenea, în cauza
Dacewicz c. Poloniei (2002), Curtea a arătat că procurorul nu oferă garanţiile de independenţă şi
imparţialitate cerute de acest paragraf al articolului 5, deoarece autorităţiile de acuzare nu numai
că aparţin puterii executive a statului, dar ele au funcţii de instruire şi acuzare în procedurile
penale şi sunt parte în aceste proceduri. Ȋn cauza Pantea c. României (2003), Curtea a stabilit că
procurorul care a ordonat detenţia provizorie a reclamantului nu îndeplineşte cerinţele de
independenţă şi imparţialitate în sensul articolului 5 paragraful 5 şi a constatat că, în aceste
condiţii, reclamantul nu a beneficiat de dreptul său de a fi adus în faţa unui astfel de magistrat
într-un termen rezonabil.
Magistratul are obligaţia de a asculta personal pe individul adus în faţa lui, de a se pronunţa după
criterii juridice asupra existenţei motivelor ce justifică privarea de libertate şi, în absenţa lor, să
dispună punerea în libertate.
b) Dreptul de a fi judecat ȋntr-un termen rezonabil sau eliberat
Problema care se pune de cele mai multe ori în privinţa acestei condiţii este cea a duratei unei
detenţii provizorii. Cu toate că acestă măsură este justificată de motive rezonabile, trebuie evitat
orice arbitrariu din partea autorităţilor: pe de o parte, libertatea este principiul, în timp ce
încarcerarea este excepţia; pe de altă parte, persoana în cauză beneficiază de o altă garanţie
procesuală esenţială, fiind prezumată nevinovată. De aceea, o detenţie provizorie nu trebuie să
33
fie prea lungă şi punerea în libertate se impune atunci când menţinerea în detenţie încetează de a
mai fi rezonabilă.
Noţiunea de “termen rezonabil” este totuşi imprecisă şi deci controversată. Aceasta, pentru că nu
se poate stabili întodeauna limita exactă a unor termene, totul depinzând, de cele mai multe ori
,de complexitatea cauzei. Menţinerea în detenţie trebuie să fie justificată plecând de la elemente
concrete, ”relevante si suficiente”, ce ţin de interesul public. De exemplu, în cauza Klamecki c.
Poloniei (2003), Curtea a apreciat că o durată a detenţiei provizorii de doi ani, trei luni şi 16 zile
a fost excesivă şi a constituit o încălcare a articolului 5.Ȋn cauze complexe, ce ţin de
criminalitatea organizată de tip mafiot, o durată a detenţiei provizorii de la 2 luni la 2 ani a fost
considerată rezonabilă de către Curte.
Dacă persoana acuzată este deţinută în două sau mai multe perioade separate în cursul
procesului, acestea voi fi cumulate atunci când se verifică îndeplinirea cerinţei termenului
rezonabil.
Trebuie subliniat că cerinta termenului rezonabil de la articolul 5 nu trebuie confundată cu cea a
termenului rezonabil de la articolul 6, deşi există unele asemănări şi chiar suprapuneri. Articolul
6 priveşte pe toţi justiţiabili şi scopul său este de a evita o încetineală excesivă a actului de
justiţie, în timp ce articolul 5 priveşte numai inculpaţii arestaţi şi are ca scop evitarea ca un
individ să fie privat în mod arbitrat de libertatea sa. Cu toate acestea, Curtea a admis că o
persoană care doreşte să se plângă împotriva duratei nerezonabile a detenţii sale provizorii în
timpul judecării cauzei în apel sau recurs nu ar putea invoca încălcarea articolului 5 paragraful 3,
ci ar trebuisă invoce articolul 6 paragraful 1 referitor la termenul rezonabil al judecătii.
Eliberarea persoanei din detenţia provizorie în cursul procesului poate fi refuzată pentru o serie
de motive de interes public, cum ar fi: pericolul sustragerii persoanei de la judecată şi
condamnare; ingerinţa în cursul normal al justiţiei; prevenirea săvârşirii de infracţiuni; protecţia
ordinii publice.
Potrivit ultimei teze a articolului 5 paragraful 3, punerea în liberate poate fi subordonată unei
garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Curtea a interpretat această
dispoziţie ca permiţând instituirea unor garanţii financiare (cauţiuni) pentru a asigura prezentarea
persoanei la proces. Ȋn acelaşi timp,Curtea a arătat că stabilirea sumei cauţiunii trebuie să se facă
”în principal prin raportare la persoana acuzată, la bunurile sale şi la relaţiile sale cu persoanele a
căror siguranţă trebuie protejată”.Stabilirea sumei cauţiunii trebuie să fie, de asemenea,
proporţională cu scopul urmărit.
c) Dreptul la recurs
Paragraful 4 al articolului 5 precizează că orice persoană privată de libertate prin arestare sau
deţinere are dreptul de a se plânge în faţa unui tribunal asupra legalităţii măsurii şi să ceară
eliberarea sa, dacă detenţia este ilegală. Acest text este considerat dispoziţia de habeas corpus
a Convenţiei, scopul său fiind asigurarea protecţiei împotriva detenţiei arbitrare şi facilitarea
eliberării persoanei atunci când detenţia este ilegală.
Una din cele mai importante garanţii ale acestui drept este exercitarea lui în faţa unui tribunal:
acestă noţiune trebuie înţeleasă ca desemnând un organ jurisdicţional ce îndeplineşte garanţiile
de procedură corespunzătoare. Astfel, pentru a fi conform cu articolul 5 paragraful 4,
”tribunalul” în faţa căruia se exercită dreptul la recurs trebuie să fie independent faţă de executiv
şi faţă se părţi. Ȋn jurisprudenţa Curţii următoarele organe nu au fost considerate ”tribunalul” în
sensul articolului 5 paragraful 4: procurorul,supraveghetorul medical al unui alienat mintal, unul
din miniştri etc. De asemenea, tribunalul trebuie să aibă posibilitatea să adopte o hotărâre cu
caracter obligatoriu privind situaţia persoanei deţinute.
Tribunalul trebuie să ofere garanţii procedurale fundamentale în materia privării de libertate:
respectarea contradictorialităţii, a publicităţii, a dreptului la apărare etc.
d) Dreptul la despăgubiri pentru detenţia ilegală
34
Potrivit articolului 5 paragraful 5, orice persoană victimă a unei arestări sau detenţii în condiţii
contrare dispoziţiilor articolului 5 are dreptul la despăgubiri.
Dreptul la despăgubiri presupune reunirea unor condiţii:
● Să existe o încălcare a condiţiilor prevăzute de celelalte dispoziţii ale articolului 5;
● Această încălcare sa fi produs un prejudiciu.
Ȋn privinţa primei condiţii, încălcarea poate apărea fie datorită lipsirii de libertate a unei persoane
în alte cazuri decât cele prevăzute de articolul 5 paragraful 1, fie datorită nerespectării garanţiilor
prevăzute de articolul 5 paragraful 2-4.
Acest drept la despăgubire nu trebuie confundat cu satisfacţia echitabilă prevăzută de articolul 41
al Conveţiei. Orice violare a Convenției, inclusiv a dispoziţiilor articolului 5, poate da naştere
unei cereri de satisfacţie echitabilă. Articolul 5 paragraful 5 este, de altfel, singura prevedere
specială a Convenţiei privind acordarea unei compensaţii de către autorităţiile naţionale pentru
violarea unui drept. Satisfacţia echitabilă prevăzută de articolul 41 se pornunţă de către Curtea
Europeană, plata ei fiind în sarcina autorităţiilor naţionale.
Cu privire la natura compensaţiei aceasta este de regulă, financiară. Statul poate cere persoanei
interesate să dovedească intinderea prejudiciului produs de detenţia ilegală, iar Curtea Europeană
recunoaşte statelor o largă marjă de apreciere în această materie.
Și în aprecierea întinderii despăgubiriilor Curtea trimite la legislaţiile naţionale.Ȋn această
privinţă, există divergenţe: unele legislaţii adoptă o perspectivă mai largă decât aceea a
articolului 5 paragraful 5, care se referă doar la cazurile de detenţie în condiţii contrare
dispoziţiilor convenţionale. Astfel, în Germania, Belgia, Franta sau Italia, despăgubirea este
datorată şi atunci când detenţia este urmată de netrimiterea în judecată sau de achitare. Ȋn
schimb, pentru detenţiile ilegale, atitudinea statelor este mai restrictivă: de exemplu, dreptul
francez cere dovada cumulativă a unui prejudiciu vădit anormal şi a unei gravităţi deosebite.
35
DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL

I. Considerații introductive
Articolul 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului are urmatorul continut:

“1. Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, în mod public si intr-un termen
rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va
hotari fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra
temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa. Hotararea trebuie sa fie
pronuntata in mod public, dar accesul in sala de sedinta poate fii interzis presei si publicului pe
intreaga durata a procesului sau a unei parti a acestuia in interesul moralitatii, al ordinii
publice ori al securitatii nationale intr-o societate democratica, atunci cand interesele minorilor
sau protectia vietii private a partiilor la proces o impun, sau in masura considerata absolut
necesara de catre instanta atunci cand, in imprejurari speciale, publicitatea ar fi de natura sa
aduca atingere intereselor justitiei.
2. Orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata nevinovata pana ce vinovatia sa va fi
legal stabilita.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) sa fie informat, in termenul cel mai scurt, intr-o limba pe care o intelege si in mod amanuntit,
asupra naturii si cauzei acuzatiei aduse impotriva sa;
b) sa dispuna de timpul si inlesnirile necesare pregatirii apararii sale;
c) sa se apere el insusi sau sa fie asistat de un aparator ales de el, si daca nu dispune de
mijloacele necesare pentru a plati un aparator, sa poata fi asistat in mod gratuit de un avocat
din oficiu, atunci cand interesele justitiei o cer;
d) sa intrebe sau sa solicite audierea martorilor acuzarii si sa obtina citarea si audierea
martorilor apararii in aceleasi conditii ca si martorii acuzarii;
e) sa fie asistat in mod gratuit de un interpret, daca nu intelege sau nu vorbeste limba folosita la
audiere.“
Literatura juridică a subliniat că textul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este
unul din cele mai lungi şi mai complexe din această Convenţie.
Articolul 6 al Convenţiei Europene este aplicabil în două situaţii: când instanţele naţionale sunt
sesizate cu o cauză privind drepturi şi obligaţii cu caracter civil şi atunci când se pronunţă cu
privire la o acuzaţie în materie penală. Articolul 6 nu garantează şi dreptul de a obţine judecarea
penală a unor terţi. Cu alte cuvinte, dreptul la un proces echitabil în materie penală este
recunoscut doar persoanei inculpatului.
Expresiile „proces echitabil” şi „termen rezonabil” în textul art. 6 alin. 1 din Convenţie
au un „caracter nedeterminat”, fiind interpretate neunitar. Prin aceasta, s-a lăsat Curţii, şi,
implicit, instanţelor naţionale o largă latitudine de concretizare, cu ocazia judecării cauzelor cu
care ele vor fi sesizate, însă, pentru a se evita neconcordanţele era imperios necesar ca prin
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului să fie degajate principii călăuzitoare în
această privinţă, evidenţiindu-se faptul că deşi textul art. 6 alin. 1 din Convenţie enunţă drepturi
diferite (proces echitabil şi termen rezonabil), acestea pleacă totuşi de la aceeaşi idee
fundamentală că ele sunt reunite, formează „un drept unic” căruia nu i se dă o definiţie precisă.
Noţiunea de proces echitabil este extrem de vastă. Articolul 6 al Convenţiei europene este
aplicabil în două situaţii: când instanţele naţionale sunt sesizate cu o cauză privind drepturi şi
obligaţii cu caracter civil şi atunci când se pronunţă cu privire la o acuzaţie în materie penală.
Dacă cea de-a doua noţiune este destul de clară, trebuie precizat că articolul 6 nu garantează şi
dreptul de a obţine judecarea penală a unor terţi. Cu alte cuvinte, dreptul la un proces echitabil în
materie penală este recunoscut doar persoanei inculpatului.
36
Noţiunea de drepturi şi obligaţii cu caracter civil este înţeleasă de Curtea Europeană de manieră
foarte largă. În analiza sa, Curtea nu s-a limitat la drepturile şi obligaţiile pe care dreptul intern le
califică drept civile, ci a inclus treptat şi alte categorii dedrepturi. Litigiile dintre persoane private
intră în marea lor majoritate în această categorie. Litigiile care opun persoane private şi statul sunt
analizate în funcţie de obiectul litigiului şi de natura publică sau privată a dreptului în chestiune.
Curtea Europeană a consacrat o interpretare progresivă extensivă, foarte puţine categorii de
drepturi fiind scoase din sfera de aplicare a articolului 6. Astfel acest articol nu este în prezent
aplicabil litigiilor fiscale, litigiilor privind regimul străinilor sau litigiilor privind regimul
paşapoartelor.
Articolul 6 cuprinde multiple garanţii în favoarea oricărei persoane parte la un litigiu privind un
drept sau o obligaţie cu caracter civil sau o acuzaţie penală: publicitatea şedinţei de judecată,
judecarea cauzei într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială,
contradictorialitatea dezbaterilor şi egalitatea de arme, accesul la instanţă, securitatea
raporturilor juridice, punerea în executarea a hotărârilor judecătoreşti definitive.
Analizând dispoziţiile art. 6 din CEDO, ce au în vedere un proces echitabil, se poate constata că
acestea se referă la unele cerinţe fără de care procesul nu este echitabil. Rezultă că, în
accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces echitabil are mai multe componente şi anume:
accesul liber la justiţie; examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil;
examinarea cauzei de către un tribunal: stabilit prin lege (1), independent (2), imparţial (3);
publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti.
Convenţia Europeană asigură două feluri de garanţii: pe de o parte, drepturile materiale şi, pe de
altă parte, drepturile de natură procedurală menite să confere eficienţă celor din prima categorie.
Articolul 6 este o astfel de dispoziţie, rolul său fiind, în principal, de a arăta cum trebuie să se
desfăşoare un proces în cazul contestaţiilor ce poartă asupra drepturilor cu caracter civil sau al
acuzaţiilor în materie penală.
II. Garantiile unui proces echitabil
1. Dreptul de acces la o instanta

Articolul 6 garanteaza dreptul fiecarei persoane de a avea acces la o instanta. Acest drept de
acces este limitat la campul de aplicare al dreptului la un proces echitabil, adica la contestatiile
priviind drepturile si obligatiile cu caracter civil si la acuzatiile in materie penala. In priviinta
dreptului de a avea acess la o instanta, intre cele doua domenii exista deosebiri notabile.
În materie civila intiativa „contestatiei”, ca regula generala, apartine unei parti – persoana fizica
sau juridica ce-si vede lezat un anumit drept, in materie penala este vorba nu atat de un drept de
acces la un tribunal, cat despre dreptul unei persoane de a supune unui judecator, in vederea
adoptarii unei decizii, orice acuzatie ce ar fii adusa impotriva sa.
Este de subliniat faptul ca dreptul la un tribunal nu cuprinde dreptul de a solicita
deschiderea procedurii de urmarire penala impotriva unei terte persoane si nici condamnarea
unei anumite persoane sa fie admisa ca urmare a unei proceduri penale. Imprejurarea ca unele
infractiuni pot fi urmarite numai la plangerea prealabila a victimei nu este de natura sa conduca
la o alta concluzie, deoarece, intr-un asemenea caz, victima nu face decat sa declanseze
urmarirea penala, actele de urmarire fiind efectuate de organele specializate ale statului.
În doctrina, dreptul de acces la un tribunal este înţeles ca un drept de acces concret şi efectiv, ce
presupune ca „justiţiabilul”să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a contesta
atingerea adusă drepturilor sale”.
2. Dreptul la un tribunal independent si impartial,

stabilit de lege
Prima conditie pe care trebuie sa o indeplineasca un tribunal sesizat cu solutionarea unui litigiu
este aceea ca el sa fie stabilit de lege. Prin aceasta dispozitie se urmareste evitarea organizarii
37
justitiei prin decizii ale executivului si crearea, in momente de criza, a unor instante de fapt, fara
baza legala.
A doua conditie impusa unei instante in sensul Conventiei este aceea ca acest organ de
jurisdicitie sa fie independent. Instanta europeana a aratat care sunt criteriile de apreciere a
independentei unei instante: ,,atunci cand trebuie sa determine daca un anumit organ poate fi
considerat independent, Curtea va tine cont de modul in care au fost numiti membrii sai, de
durata mandatului lor, de existenta garantiilor menite sa impiedice presiunile din exterior, dar si
de aparenta de independenta a acestui organ”.
Din punct de vedere organic, "instanţa trebuie să fie independentă mai ales faţă de executiv
şi faţă de părţi" şi să prezinte garanţiile unei proceduri judiciare. În compunerea instanţei nu este
necesar să intre exclusiv magistraţi, ci pot intra şi funcţionari publici sau juraţi, cu condiţia să se
bucure de un statut legal care sa-i protejeze împotriva presiunilor exterioare.
Din punct de vedere material, instanţa se caracterizează prin rolul său jurisdicţional: "să
soluţioneze, pe baza unor norme de drept şi în urma unei proceduri organizate, orice problemă
ce ţine de competenţa ei"
In jurisprudenta s-a constatat ca o instanta care nu ofera suficiente garantii de independenta nu va
putea fi considerata nici impartiala. Impartialitatea se defineste ca fiind absenta oricarei
prejudecati sau a oricarei idei preconcepute privitoare la solutia unui proces. Existenta
impartialitatii in sensul articolului 6 paragraf 1 din Conventie trebuie determinata conform unui
test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale unui anumit judecator intr-o anumita cauza,
dar si conform unui test obiectiv vizand sa stabileasca daca un judecator a oferit suficiente
garantii pentru a exclude orice indoiala legitima in aceasta priviinta.
3. Garantii privitoare la desfasurarea procesului
A. Garantii implicite ale desfasurarii procedurii unui proces echitabil

a. Egalitatea armelor – care semnifica tratarea egala a partilor pe toata durata desfasurarii
procedurii in fata unui tribunal, fara ca una dintre ele sa fie avantajata in raport cu cealalta sau cu
celelalte parti din proces.
Atat in civil cat si in penal acest principiu cere ca ”fiecare parte la un astfel de proces sa
beneficieze de o posibilitate rezonabila de a-si expune cauza in fata instantei in conditii care sa
nu o dezavantajeze in mod semnificativ vis-a-vis de partea adversa”.
Citarea şi interogatoriul martorilor trebuie să se desfăşoare de aşa natură încât o parte să nu fie
dezavantajată în raport cu cealaltă. Acest lucru este valabil şi în cazul experţilor.
Trebuie spun că egalitatea armelor nu presupune o egalitate matematică: pentru fiecare martor
admis acuzării trebuie admis şi un martor al apărării, ci în limita marjei de apreciere de care se
bucură, instanţele să trateze părţile unui proces în condiţii egale.
b. Principiul contradictorialitatii - Curtea a definit acest principiu in felul urmator: sarcina
judecatorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile sa influenteze solutionarea pe
fond a litigiului sa faca obiectul unei dezbateri in contradictoriu intre parti”. Pentru respectarea
acestui principiu, judecătorul va fi obligat să pună în discuţia părţilor toate chestiunile de care
depinde soluţionarea cauzei.
c. Motivarea hotararilor - Curtea a statuat ca acest text obliga tribunalele sa-si motiveze
hotararile lor, dar aceasta obligatie nu trebuie inteleasa in sensul ca ele trebuie sa raspunda in
mod detaliat la fiecare argument al partilor procesului.
B. Garantii explicite ale desfasurarii procedurii unui proces echitabil

a. Publicitatea dezbaterilor si a pronuntarii hotararii - Caracterul public a procedurilor este
menit sa asigure un proces echitabil prin protejarea justitiabililor impotriva unor decizii arbitrare
si permitatnd societatii sa controleze administrarea justitiei. Alaturi de exigenta pronuntarii
publice a hotararilor, dezbaterile publice urmaresc informarea publicului, in special prin
intermediul presei, dar si asigurarea acestuia ca justitia se face la vedere, contribuindu-se la
38
asigurarea increderii in justitie. Curtea a arătat că "elementele de probă trebuie,în principiu

administrate în faţa acuzatului, în şedinţă publică în vederea unei dezbateri contradictorii". Acest
lucru ridică două probleme delicate: admisibilitatea probelor ilegal obţinute şi cea a mărturiilor
unor persoane care nu apar în proces.
În ceea ce piveşte probele ilegale, Curtea a arătat că o probă ilegal obţinută nu antrenează în mod
automat încălcarea art.6. trebuie respectate însă câteva condiţii. Astfel, proba ilegal obţinută
trebuie coroborată cu alte probe, obţinute aceste în mod legal; trebuie acordată acuzatului
posibilitatea de a contesta autenticitatea şi admisibilitatea probei. O proba obţinută prin
supunerea la tortură sau alte tratamente contrare art. 3 din Convenţie nu ar putea fi admisă.
Folosirea unor mărturii indirecte sau a martorilor anonimi nu este în sine contrară dreptului la un
proces echitabil. O problema distinctă o constituie folosirea agenţilor infiltraţi. Probele strânse în
aceasta fază ar trebui coroborate cu alte probe pentru a obţine condamnarea. Acest principiu cere
ca acuzatului sa îi fie acordat accesul la toate dovezile strânse de procuror, indiferent dacă
acestea sunt în favoarea sau în defavoarea sa.
b. Judecarea cauzei intr-un termen rezonabil - Scopul acestei garantii il reprezinta protejarea
partilor impotriva duratei excesive a procedurilor, asigurarea eficientei si credibilitatii actului de
justitie, evitarea mentinerii persoanei acuzate de savarsirea unei infractiuni intr-o stare de
nesiguranta cu privire la situatia sa pentru o perioada de timp prea mare.
Pentru a determina perioada ca va trebui luata in considerare pentru ca termenul sa fie considerat
rezonabil, este necesar sa se stabileasca data de la care curge termenul si data pana la care se
intinde acest termen.
Astfel, in materie civila termenul incepe sa curga de la data sesizarii instantei si se intinde pana
la pronuntarea unei decizii definitive.
In cauzele penale regula este ca aceasta garantie se aplica de indata ce o persoana este acuzata de
savarsirea unei infractiuni si se intinde pana la ramanerea definitva a hotararii si include nu doar
hotararea prin care se determina vinovatia, ci si cea prin care se stabileste pedeapsa aplicabila.
Cerinţa Convenţiei ca examinarea cauzei să se facă într-un termen rezonabil trebuie raportată la
fiecare caz în parte, luând în considerare: durata procedurii, natura pretenţiilor, complexitatea
procesului, comportamentul autorităţilor competente şi al părţilor, dificultatea dezbaterilor,
aglomerarea rolului instanţei şi exercitarea căilor de atac.
Judecarea procesului într-un termen rezonabil are ca scop înlăturarea incertitudinii în care se
găsesc părţile prin restabilirea, cât mai curând posibil, a drepturilor încălcate şi prin reinstaurarea
legalităţii, care trebuie să guverneze toate raporturile juridice într-un stat de drept, ceea ce
constituie o garanţie a unui proces echitabil.
Dacă ne referim la un termen „rezonabil” de soluţionare a cauzelor, avem în vedere cerinţa
desfăşurării operative a procesului, dar în condiţiile în care s-ar asigura şi cernţa aflării
adevărului şi apărarea părţilor din proces. Termen rezonabil înseamnă atât operativitate cât şi
acceptarea unei durate de care ar depimde soluţionarea corectă a cauzei. În unele legislaţii se
fixează o durată limită de soluţionare a cauzei - 6 luni, 1 an; o astfel de abordare a duratei
procesului nu ţine seama însă de gradele diferite de complexitate a cauzelor, prin nr de
infracţiuni sau delicte urmărite şi judecate, numărul inculpaţilor, al celorlalte părţi, dificultatea
probatorilor ş.a. Termenul rezonabil în care trebuie soluţionată o cauză are în vedere toate
elementele de apreciere, fiind rezonabil un termen de câteva luni pentru o cauză cu un singur
inculpat şi o singură infracţiune, fără probatorii complicate, dar si un termen de 1 sau 2 ani
pentru soluţionarea unei cauze penale complexe, în special în domeniul economico-financiar
unde sunt necesare expertize de lungă durată.
Așadar, complexitatea cauzei se analizează în funcţie de mai mulţi factori enumeraţi de Curte:
dificultatea administrarii probelor, numărul inculpaţilor şi al martorilor, numărul infracţiunilor
investigate, natura acestora, necesitatea realizării unor expertize, dificultatea problemelor de
drept şi de fapt care trebuie soluţionate etc.
c. Motivarea hotărârilor – Părțile trebuie să se convingă că s-a făcut dreptate şi că
judecătorul a examinat probele administrate. Acest drept nu este absolut. Judecătorul nu trebuie
39
să răspundă la tuturor argumentelor invocate de părţi. Argumentele decisive pentru soluţionarea

cauzei voi trebui totuşi să-şi gasească reflectare în hotărâre. Obligaţia de a motiva îmbracă o
importanţă deosebită în cazul în care dispoziţia legală pe care s-a întemeiat respingerea acţiunii
este foarte generală.
III. Garantii specifice recunoscute persoanei acuzate de savarsirea unei infractiuni
1. Prezumtia de nevinovatie
Prezumtia de nevinovatie este cuprinsa in articolul 6 paragraful 2, care are urmatorul continut:
„Orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata nevinovata pana ce vinovatia sa va fi
legal stabilita”.
Prezumţia de nevinovăţie este un principiu potrivit căruia învinuitul sau inculpatul nu este
obligat să probeze nevinovăţia sa. Dacă există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are
dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.
Prezumtia de nevinovatie priveste in primul rand atitudinea judecatorului chemat sa se pronunte
asupra acuzatiei, dar poarta si asupra problemei sarcinii probei: aceasta revine Ministerului
Public iar indoiala profita persoanei acuzate.
Prezumtia de nevinovatie presupune dreptul la tacere. Acuzatul nu trebuie sa dovedeasca nimic,
el putand sa nu declare nimic pana la sfarsitul procesului.
Aceasta dispozitie de va aplica si la urmarirea penala din momentul in care se poate vorbi despre
o acuzatie in materie penala, insa ea nu se opune unor acte cum ar fi perchezitiile , luare de
amprente, obligarea unei persoane de a face testul de alcoolemie etc.
2. Garantii acordate acuzatului intr-un proces penal
A. Dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzatiei

Art. 6 paragraf 3 lit. a prevede în mod expres dreptul acuzatului „de a fi informat în termenul cel
mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei
aduse împotriva sa”, iar la litera b din acelaşi text este statuat şi dreptul acuzatului să dispună de
timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale.
Sintagma ”in termenul cel mai scurt” a fost explicată ca însemnând: de îndată ce s-a decis
declanşarea procedurilor penale. ”Cauza” şi ”natura” acuzaţiei aduse împotriva persoanei în
cauză se referă la faptele imputate, respective, la calificarea juridică a acestora precum şi la
circumstanţele agravante existente în cauză. Schimbarea încadrării juridice trebuie comunicată în
timp util persoanei acuzate. Comunicarea acuzaţiei se va face în scris. ”În mod amănunţit”
presupune o informare detaliată. Informarea nu trebuie să includă dovezi care susţin acuzarea.
Expresia „într-o limbă pe care o înţelege” obligă statele la traducerea de către un translator la
informaţiile oferite persoanei acuzate şi la suportarea cheltuielilor aferente.
Acest articol garantează dreptul persoanei acuzate de a dispune de timpul şi facilităţile necesare
pregătirii apărării. Persoana acuzată trebuie să aibă posibilitatea de a-şi organiza în mod adecvat
apărarea, fără restricţii în ceea ce priveşte posibilitatea prezentării tuturor mijloacelor de probă
pertinente, influenţând, prin aceasta, soluţia pe fond a litigiului.
B. Acordarea timpului si facilitatiilor necesare pregatirii apararii
Acest articol garantează dreptul persoanei acuzate de a dispune de timpul şi facilităţile necesare
pregătirii apărării. Persoana acuzată trebuie să aibă posibilitatea de a-şi organiza în mod adecvat
apărarea, fără restricţii în ceea ce priveşte posibilitatea prezentării tuturor mijloacelor de probă
pertinente, influenţând, prin aceasta, soluţia pe fond a litigiului.
Unul dintre elementele fundamentale necesare pregătirii apărării este dreptul de acces la dosarul
cauzei. Acest drept include dreptul de acces la toate elementele culese de acuzare şi care sunt în
favoarea acuzatului, mai ales atunci când acesta a ales să se apere singur. Accesul la dosarul
cauzei poate fi acordat, în anumite circumstanţe doar avocatului reclamantului.
40
Dreptul de a comunica în mod liber cu avocatul este una dintre facilităţile cerute in acest
paragraf. Comunicare se face în condiţii de confidenţialitate, fără a putea fi auziţi de organele de
pază sau de cele care instrumentează cauza.
C. Dreptul la aparare
Articolul 6 paragraf 3 c) oferă persoanei acuzate dreptul:
”c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de
mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din
oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer”.
Această dispoziţie conţine trei drepturi: dreptul persoanei acuzate de a se apăra singură, dreptul
de a rucurge la asistenţa unui avocat ales, dreptul de a beneficia în anumite condiţii de asistenţă
judiciară gratuită. Curtea a arătat cum trebuie interpretate şi care este legătura între aceste trei
dispoziţii: persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni dispune de două posibilităţi: fie să se
apere singură, fie să recurgă la serviciile unui avocat. Cand persoana acuzată nu dispune de
mijloace financiare necesare, statul este obligat sa-i asigure asistenţă judiciară gratuită.
Curtea a arătat că acuzatul are interesul de a fi prezent la desfăsurarea procedurilor, de a-şi
conduce apărarea, sfătuindu-şi la nevoie avocatul. Avocatul ales are dreptul de a conduce
apărarea în lipsa clientului său. Pe de altă parte, deşi a ales să fie reprezentat de un avocat,
persoana în cauză are în continuare dreptul de a fi prezentă la judecarea cauzei.
Acest drept nu este absolut, astfel încât în căile de atac el poate fi supus anumitor limitări, în
funcţie de circumstanţele cauzei. În toate cazurile, limitările sunt admise numai dacă la judecarea
fondului a beneficiat de dreptul de a compărea în persoană.
Dreptul la asistenţă gratuită - exercitarea acestui drept este subordonată îndeplinirii a două
condiţii: persoana acuzată să nu dispună de mijloacele financiare necesare angajări unui avocat
iar interesele justiţiei să ceară asigurarea asistenţei judiciare în cauză. Persoana căreia i se acordă
acest drept nu poate pretinde să-şi aleagă avocatul sau să participe la desemnarea acestuia.
D. Dreptul acuzatului de a interoga martorii din proces
Articolul are următorul conţinut: ”Orice acuzat are, în special, dreptul: d) să întrebe sau să
solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în
aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării”.
Acest paragraf reglementează două drepturi. Pe de o parte, se asigură persoanei acuzate de
săvârşirea unei infracţiuni dreptul de a putea interoga martorii acuzării şi, pe de altă parte,
dreptul de a cita şi interoga martorii apărării, în condiţii similare celor acordat acuzării.
În ceea ce priveşte dreptul de a pune întrebări martorilor citaţi de procuror, în principiu, art.6
paragraf 3 d) cere ca: ”probele incriminatorii să fie administrate în prezenţa acuzatului în
şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii”. Persoana acuzată sau avocatul
acesteia nu au dreptul de a pune orice întrebări martorilor, instanţa având competenţa de a
aprecia pertinenţa şi relevanţa întrebărilor.
E. Dreptul la asistenta gratuita a unui interpret
Articolul 6 paragraf 3 e) prevede că orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni are
dreptul: ”e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu întelege sau nu vorbeşte limba
folosită la audiere.”
Această dispoziţie este menită să asigure unui acuzat care nu cunoaşte limba folosită în justiţie
condiţii egale cu unui care o înţelege şi o vorbeşte. Norma enunţată a fost interpretată în sensul
aplicării ei şi în cazul în care acuzatul înţelege, dar nu vorbeşte limba folosită la audieri şi chiar
dacă avocatul său înţelege şi vorbeşte această limbă.
Obligaţia asigurării unui interpret se întinde şi la faza de urmărire penală şi la toate actele a căror
traducere este necesară pentru asigurarea unui proces echitabil. Obligaţia statului nu se rezumă la
simpla numire a unui interpret, fiind necesară, la sesizarea persoanei interesate, asigurarea unui
anumit control al calităţii traducerii efectuate.
41
DREPTUL DE A NU FI SUPUS UNEI PEDEPSE NEPREVĂZUTE DE LEGE

Articolul 7 al Convenţiei europene interzice aplicarea retroactivă a legii penale atunci când ea
este defavorabilă acuzatului precum şi interpretarea extensivă, prin analogie a legii penale.
Curtea Europeană a insistat că legea penală trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi
pedepsele ce se aplică.
DREPTUL DE A NU FI JUDECAT ŞI PEDEPSIT DE DOUĂ ORI

(art. 4 Protocolul nr. 7 CEDO)
Scopul acestei prevederi este de a interzice reluarea anchetelor penale definitiv închise pentru a
evita ca o persoană să fie anchetată sau pedepsită de două ori pentru acelaşi comportament.
În cauza Maszni c. României, reclamantul s-a plâns că anularea automată a permisului său de
conducere ca urmare a unei condamnări penale constituia o dublă pedeapsă. Curtea nu a reţinut
acest argument, considerând că anularea permisului era doar consecinţa directă a condamnării
sale penale.
42
DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE ŞI DE FAMILIE

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a

domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în
măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură
necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării,
apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a
libertăţilor altora.
Domeniul de incidenţă al acestui text este, practic, nelimitat, motiv pentru care, cantitativ şi
calitativ, art. 8 este al doilea text într-o ierarhie a aplicării prevederilor Convenţiei de către
instanţa de la Strasbourg şi de către instanţele naţionale ale statelor membre. În linii generale el
garantează dreptul la intimitate, pentru a utiliza noţiunea folosită în doctrina şi jurisprudenţa
americană, ori dreptul de a fi lăsat în pace, pentru a utiliza o noţiune mai puţin juridică.
Articolul 8 este primul care protejeaza drepturi ce semnifica respectul social datorat individului.
Prin art. 8 este protejata o sfera larga de interese de natura personala, legate unele de altele,
uneori chiar suprapunandu-se, cuprinse in notiunea generala de drept la viata privata, viata de
familie, corespondenta si familie. Pentru pastrarea unei flexibilitati necesare dezvoltarii
jurisprudentei sale, curtea a evitat sa defineasca aceste interese, numite generic de profesorul
Rennucci ”Drept la intimidate”, preferand sa utilizeze, adeseori, o terminologie dubla,sau chiar
tripla, acelasi act incalcand atat dreptul la viata, cat si dreptul la viata familiala, ori la
corespondenta.
Acest articol beneficiaza de o ”aplicare pe orizontala”, adica el creeaza drepturi si obligatii nu
doar in raporturile unei persoane de drept privat cu statul ori autoritatii publice, ci si in rapotruri
intre persoane de drept privat.
Persoanele care se bucura de drepturile prevazute in art. 8 sunt in general persoanele fizice, cu
mentiunea ca in anumite situatii se pot bucura si persoanele juridice de aceste prevederi. Curtea a
motivat ca aceste prevederi se pot aplica uneori si persoanelor juridice pe considerentul ca acolo
(la sediul profesional) isi traiesc o buna parte din viata unele persoane.
Domeniul de aplicabilitate al art. 8 este extrem de greu de determinat, deoarece acopera un camp
de situatii extrem de vast. El face trimitere la 4 notiuni-viata privata, viata familiala, domiciliul si
corespondenta.
A. Notiunea de viata privata
Viata privata, in viziunea Curtii, inglobeaza 2 aspecte: dreptul unei persoane de a trai cum
doreste, la adapost de priviri indiscrete, si dreptul unei persoane de a-si dezvolta relatii cu
semenii sai, motiv pentru care viata privata inglobeaza 2 elemente principale: viata privata
personala si viata privata sociala. La randul sau viata privata personala include 2 aspecte:
comportamentul persoanei si anonimatul acestuia.
Viata privata personala: Viata privata persoanal include aspecte intime ale unei persoane care
sunt desfasurate fie intr-o intimitate absoluta, fie intr-un cadru intim restrans. Acest drept include
mai multe aspecte ale personalitatii umane: in primul rand dreptul unei persoane la integritate
fizica, ca de ex supunerea unei persoane la tratamente inumane sau degradante. Este important
de retinut ca art.8 se aplica atunci cand fapta nu este destul de grava ca sa se aplice art. 3. Si in
cazul abuzurilor sexuale sau chiar in cazul celor psihice se aplica prezentul articol. In al doilea
rand dreptul la viata privata personala implica dreptul de a trai la adapost de priviri
indiscrete.Ca si exemplu ar fi in acest caz instalarea in penitenciar a unor camere de
supraveghere in celule.
43
Viata privata sociala: Art. 8 include, pe langa drepturile unei persoane de a se dezvolta
individual, si dreptul de a stabili relatii cu semeni sai, fara oprelisti. Curtea a admis
aplicabilitatea art. 8 spre ex. in cazul a doua lesbiene si copilul uneia dintre ele, in baza faptului
ca locuiau impreuna de mult timp, insa a refuzat aplicarea lui in cazul unui homosexual care a
vrut sa adopte un copil.
Tot in dreptul la viata privata intra si activitatile profesionale sau comerciale.Daca nu s-ar aplica
in in cazul activitatiilor profesionale art. 8 s-ar risca o inegalitate de tratament.Ca si exemplu este
cazul perchizitiei domiciliare care vizeaza doar activitatea comerciala a persoanei perchizitionate
sau inscrierea unei persoane pe tabloul falitilor. In consecinta art.8 include dreptul de a exercita o
anumita activitate profesionala.
Dreptul la viață privată este un drept complex, care cuprinde tot ce nu aparține dreptului public,
dreptului la viață intimă și dreptului la viața familială. Viața privată este definită de toate
informațiile, trăsăturile caracteristice ale persoanei în mod deosebit cele care fac parte din viața
privată a acesteia circumscrisă secretului privat. Așadar include dreptul la nume, pe care Curtea
îl consideră drept un atribut de identificare a persoanei și de evidențiere a unei legături familiale
determinate, dreptul la identitate, care ține însă și de interesul general reflectat în organizarea
evidenței populației de către fiecare stat contractant care au reglementat identificarea cetățenilor
săi pe baza unui sistem național în materie.
Și informațiile privind sănatatea unei persoane întră în sfera noțiunii de ”viață privată”, motiv
pentru care Curtea a decis că respectul caracterului confidențial al informațiilor privind sănătatea
persoanei constituie un principiu esențial al sistemului juridic din statele semnatare ale
Convenției.
Și libertatea sexuală este o altă componentă a vieții private, care în concepția Curții Europene a
Drepturilor Omului își găsește fundamentul în toleranță și pluralism social, valori cardinale ale
unei societăți democratice. Ea recunoaște dreptul fiecărei persoane de a avea o viață sexuală la
alegerea sa, în conformitate cu identitatea sa profundă. De aceea, actele homosexuale care se
produc în sfera privată, între adulți care consimt liber la aceasta, nu pot face obiectul unei
represiuni penale, chiar dacă ar fi de natură ”să lovească, să șocheze sau să neliniștească alte
persoane care socotesc homosexualitatea ca fiind imorală.
● Dreptul la propria imagine
Dreptul la propria imagine este un drept complementar al dreptul la viața intimă, familială și
privată. Imaginea proprie trebuie înțeleasă în contextul acestui drept ca fiind acea imagine
publică, creată sau lăsată să se creeze, în mod conștient de către persoana fizică.
Fiecare persoană are dreptul să dispună de ea însăși, deci poate dispune de imaginea sa așa cum
dorește. Dreptul la propria imagine comportă facultatea pentru individ de a se opune publicării
imaginii sale fără consimțământul său. Difuzarea unei opere care conține un portret necesită
autorizarea persoanei reprezentate.
Dreptul la propria imagine poate afecta onoarea, reputația, demnitatea, seriozitatea unei
persoane. Prin onoare, în sens obiectiv se înțelege acele însușiri care exprimă gradul de
integritate morală, probitate, corectitudine, de respectare a îndatoririlor obligațiilor juste cu orice
preț, demnitate și cinste, recunoscute de societate. Reputația este o componentă a imaginii
publice, noțiune prin care înțelegem stima, respectul, considerația, dezaprobarea față de o
persoană, ca urmare a reflectării unor anumite însușiri. Demnitatea persoanei este dată de gradul
de autoritate morală recunoscută de colectivitate, iar demnitatea publică este dată de gradul de
autoritate instituită de lege pentru înalte funcții publice în vederea reflectării în societate. Așadar
se poate vorbi de o imagine favorabilă sau de o imagine nefavorabilă ori de imagine dezirabilă
sau indizirabilă în funcție de consecințele acesteia sub toate aspectele.
B. Notiunea de viata familiala
Prin viața familială înțelegem tot ceea ce este privitor la familie, destinat familiei, aparținător
familiei. Viața de familie are un grad de intimitate ce trebuie respectat de toți și ocrotită de stat.
44
Aceasta presupune drepturi ale membrilor familiei atât în interiorul acestei, cât și în exterior,
corelativ cu obligația membrilor familiei, al oricărei persoane și ale autorității statului. Dreptul la
viața familială presupune respect și ocrotire a intimității conjugale, secretul de familie și alte
drepturi reglemenate de legislații.
In primul rand exista viata familiala in cadrul unui cuplu casatorit, insa instanta analizeaza cauza
mariajului, nefiind exclus ca sa decida lipsa unei vieti de familie intre casatoriti. Relatiile dintre
parinti si copii fac parte din viata de familie. Pentru existenta legaturi trebuie ca aceea persoana
sa fie parintele biologic al copilului. Relatia familiala se poate stabili si prin elemente juridice,
fara a fi insotite de elemente faptice (cazul adoptiei). Curtea a afirmat ca notiunea de viata
familiala nu se margineste la a proteja familiile create printr-un mariaj, ci poate ingloba si alte
relatii de facto. Pentru a considera o relatie ca fiind familiala, trebuie luate in calcul elemente
precum: durata coabitarii, existenta unor copii, etc.
Instanta europeana a creat un concept de viata familiala autonom, distinct de calificarile interne
ale unor raporturi, insa la fel de incert in continut si de vag precum notiunea de viata privata.
C. Notiunea de domiciliu:
Domeniul de aplicabilitate al art. 8 include si dreptul la respectarea inviolabilitatii domiciliului.

Este importanta protejarea domiciliului deoarece acela este locul unde o persoana isi desfasoara
cea mai mare parte a vietii. Ea include locuinta, fie ea o rulota sau chiar si o casa de vacanta.
Acest drept poate fi legat si de sediul profesional al unei persoane. Drepturile protejate sunt:
caracterul secret al vietii dinauntrul domiciliului, astfel ca orice act care dezvaluie ce se petrece
in interiorul unei locuinte face incidente prevederile art. 8. Art. 8 include dreptul la o locuinta.
D. Notiunea de corespondenta:
Si dreptul la inviolabilitatea corespondentei este o aplicatie particulara a dreptului la viata

privata, implicand protejarea expresa a secretului relatiilor personale ale unei persoane. Art. 8
protejeaza orice corespondenta intre doua sau mai multe persoane, realizata cu dorinta de a
ramane privata. Prin corespondenta se intelege atat cea clasica pe hartie, cat si cea moderna
prin mijloace tehnologice precum e-mail sau pager. De asemenea, notiunea de corespondenta
include convorbirea telefonica.
Art.8 vizeaza atat interdictia de a coresponda, cat si violarea secretului gandurilor unei persoane
ce au fost exprimate in cadrul corespondentei sale cu un tert. Un ultim caz in care este aplicabil
art. 8 este obtinerea listei cu convorbiri (si nu interceptarea).
OBLIGATIILE STATELOR:
Art. 8 impune doua tipuri de obligatii statelor: negative si pozitive.

In raport cu obligatiile negative ce le revin, statele trebuie sa se abtina a aduce atingere
drepturilor garantate prin prevederile art. 8.
In raport cu obligatiile pozitive, statul trebuie să ia toate masurile necesare și utile pentru ca
persoanele care se afla sub jurisdictia lor sa poata exercita drepturile prevazute de art. 8.
Drepturile garantate prin prevederile art. 8 pot fi insa limitate prin anumite masuri ale statelor. In
raport cu respectarea obligatilor, Curtea utilizeaza un algoritm specific pentru determinarea unei
violari al art.8.
1. Existenta unei ingerinte a autoritatilor: Pentru a discuta despre aplicabilitatea art. 8
este important ca aceea ingerinta sa provina din partea statului parat. Este indiferent daca ea este
o perchezitie sau o hotarare judecatoreasca. Este important de precizat ca nu exista o ingerinta in
cazul in care prejuudiciul a fost savarsit cu acordul valabil al persoanei ori cand a fost produs
chiar de persoana prejudiciata, sau atunci cand drepturile nu sufera nicio atingere, nici macar
45
potential. Art. 8 apara si situatia cand actul a fost comis de o persoana de drept privat, dar care a
avut la baza unn act al autoritatilor publice.
2. Clauza justificata: Nu orice ingerinta a statului in exercitiul drepturilor constituie o
violare a art.8, ci doar acele care nu sunt legitime adica care nu respecta cumulativ cele 3 conditii
al art. 8: ingerinta sa fie prevazuta de lege, sa vizeze un scop legitim si sa fie necesara intr-o
societate democratica pentru atingerea acelui scop.
A) Legalitatea ingerintei: - masura sa aiba corespondent intr-o lege interna. Conform
Curtii aceasta prevedere trebuie sa fie expresa si nu generala.
B) Scopul ingerintei: - scopul masurii sa vizeze un scop legitim: protectia securitatii
nationale, protectia sigurantei publice, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii publice,
prevenirea infractionalitatii, protectia sanatatii si a moralei publice si protectia drepturilor si
libertatilor altuia.
C) Necesitatea ingerintei: - sa fie necesara intr-o societate democrata.
46
LIBERTATEA DE GÂNDIRE, DE CONŞTIINŢĂ ŞI DE RELIGIE (art. 9)

LIBERTATEA DE EXPRIMARE (art. 10)
LIBERTATEA DE ÎNTRUNIRE ŞI DE ASOCIERE (art. 11)
Art. 9 Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie

1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept
include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta
religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult,
învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri
decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru
siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor
altora.
Art. 10 Libertatea de exprimare

1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi
libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără
a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de
radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor
formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate
democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau
siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a
reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau
pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Art. 11 Libertatea de întrunire şi de asociere

1. Orice persoană are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi la libertate de asociere, inclusiv a
constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de
lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională,
siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei ori a
drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse
exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de
stat.
În sistemul Convenţiei, caracteristica esenţială a tuturor acestor libertăţi constă în aceea că

fiecare text ce le reglementează conţine un prim alineat ce le proclamă aproape de o manieră
absolută, pentru ca, într-un al doilea alineat al aceluiaşi text, să fie prevăzute anumite condiţii în
care exerciţiul drepturilor şi libertăţilor poate fi supus anumitor restricţii. A revenit organelor
Convenţiei, în special Curţii, misiunea de a determina atât domeniul de aplicare a drepturilor şi
libertăţilor garantate de aceste dispoziţii, cât şi aceea de a preciza conţinutul condiţiilor în care
exerciţiul lor poate cunoaşte limitările prevăzute de textele ce reprezintă sediul materiei lor.
Convenția enumeră trei condiții, comune tuturor libertăților care, dacă sunt îndeplinite,
autorizează restrângeri ale libertăților respective. Cele trei condiții sunt următoarele:
restrângerile trebuie să fie prevăzute de lege, ele trebuie să vizeze unul din scopurile meționate
în Convenție și trebuie să fie necesare într-o societate democratică. Prima și a treia condiție sunt
identice pentru toate libertățile. Ceea ce diferă într-o oarecare măsură de la un articol la altul sunt
scopurile pentru care sunt permise restrângeri ale libertăților.
Art. 10 din Conveție care reglementează libertatea de expresie, deci inclusiv libertatea presei
menționează că aceasta poate suporta limitări în unul din următoarele scopuri: pentru protejarea
securității naționale, a integrității teritoriale sau a siguranței publice, pentru apărarea ordinii și
47
prevenirea infracțiunilor, pentru protecția sănătății sau a moralei, pentru protecția reputației sau a
drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale, sau pentru a a
garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Față de celelalte articole, art. 10 este
cel care menționează expres cele mai multe scopuri a căror urmărire justifică limitarea libertății
de exprimare.
Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esentiale ale unei societati
democratice si una dintre conditiile primordial ale progresului sau si ale dezvoltarii fiecarui
individ. In acest context, libertatea presei de a comunica informatii si idei si dreptul publicului de
a le primi imbraca o importanta deosebita.
Articolul 10 precizeaza ca dreptul la libertatea de exprimare “contine dreptul la libertatea de
opinie si la libertatea de a primi sau a comunica informatii sau idei.” In acelasi timp, Comisia si
Curtea au precizat si dezvoltat natura expresiei proteguite de art. 10. In cauza Handyside
c/Regatul-Unit (1976), Curtea a examinat in ce masura condamnarea unui individ care publicase
pentru elevi o carte de referinta prin care acorda sfaturi asupra problemelor sexuale si altele,
constituia sau nu o incalcare a drepturilor acestuia pe temeiul articolului 10. Curtea a declarat ca
Statul actiona in cadrul libertatii sale de apreciere invocand clauza “ocrotirii morale” ce
figureaza in cel de al doilea paragraph al articolului, dar cu toate acestea a precizat pozitia sa in
ce priveste rolul dreptului la libertatea de exprimare intr-o societate democratica:
Intr-o alta cauza in care litigiul purta asupra clauzei “ocrotirii morale”, petitionarii se plangeau ca
guvernul elvetian le confiscase mai multe picturi cu tema sexuală, iar artistul fusese condamnat
la o amenda pentru publicarea de material obscene, ceea ce contrazicea continutul articolului 10.
Constatand ca masurile luate de Stat erau justificate fata de paragraful 2, Curtea a acceptat ca
Statele se bucurau de o mare libertate de apreciere pentru a determina ceea ce este “necesar”
pentru ocrotirea morale”. In decizia sa totusi, Curtea a evidentiat ca termenul “exprimare” ce
figureaza in articolul 10 cuprinde libertatea de exprimare artistic, ce “permite participarea la
schimbul de informatii si de idei cultural, politice si sociale de orice fel.”
Libertatea presei
Anumite clauze dintre care cele mai importante privind articolul 10 se refera la dreptul presei la
libertatea de exprimare. Intr-adevar, rolul unui ziar este acela de a publica informatii si idei cu
privire la problemele de interes general.
Hotărârea Curţii, cu valoare de principiu privind libertatea presei pe temeiul articolului 10, este
cea pronuntata în cazul Sunday Times c/Regatul-Unit (1979). In speta, reclamantii pregatisera
pentru publicare un reportaj indicand metodele de cercetare stiintifica si de experiment utilizate
de o societate farmaceutica inainte sa comercializeze sedativul talidomida. In perioada prevazuta
pentru publicare se aflase in mod necontestat (prin mijloace independente de presa) ca multi
copii se nascusera cu tare grave pentru ca mama luase acest medicament in timpul sarcinii.
Anumite familii din Regatul-Unit aflate in cauza ajunsesera cu societatea farmaceutica la un
compromis extrajudiciar, altele se gaseau in primele etape ale unui proces, iar altele purtau inca
negocieri. Primind un exemplar al articolului respectiv, societatea a cerut judecatorului si a
obtinut interzicerea publicarii sale. Interdictia a fost confirmata de cea mai inalta jurisdictie
interna cu motivarea ca publicarea articolului ar constitui un act de “contempt of court”, aducand
atingere sau prejudiciind mersul justitiei in cadrul unei procedure judiciare aflate in curs. Curtea
a declarat ca interdictia constituia un amestec in exercitarea de catre ziarul respective a dreptului
sau la libera exprimare in sensul articolului 10 par.1. Ea a examinat in continuare mijloacele
invocate de govern pentru a justifica amestecul in lumina dispozitiilor articolului 10 par.2.
48
PROTOCOLUL 1- ART. 1
NOŢIUNEA DE PROPRIETATE ŞI BUNURI
Noţiunea de bunuri - include bunurile mobile şi imobile, drepturile contracuale, drepturile

corporale şi incorporale, drepturile in personam (drepturi născute din raportul de drept public şi
din politici sociale), care au valoare economică şi un caracter precis definit; drepturile viitoare
sau în curs de realizare nu intră sub incidenţa articolului.
Dreptul moştenire:
● intră sub incidenţa articolului dreptul persoanei de a dispune de posesiunile sale prin
moştenire;
● nu intră sub incidenţa sa dreptul de a dobândi bunuri pe calea succesiuni.
Proprietatea incorporală
● dreptul la clientelă - poate fi asemănat cu dreptul de proprietate prin exerciţiul munciilor,
Reclamanţii (contabili) şi-au câştigat o clientelă; aceasta are în multe privinţe natura unui drept şi
constituie un bun şi deci o posesiune în sensul art. 1 (cauza Van Marte c/a Olanda).
● Cz Buzescu c/a România (2005) - radierea unui avocat de pe lista avocaţilor activi a fost
considerată, sub aspectul pierderii clientelei acumulate, o măsură contrară art. 1.
● licenţa (autorizaţia)- asimilată dreptului la clientelă şi interes economic - ,,interes
economic împreună cu afacerea companiei reclamante sunt bunurii în sensul art. 1”.
Dreptul de proprietate intelectuală- include noţiunea de bun
Speranţă legitimă - motiv rezonabil şi de regulă dovedit prin act juridic, să se creadă că
reclamantul urma să beneficieze de acel bun/ interes cu caracter economic.
Bun - dreptul proprietarilor de a fi despăgubiţi, art. 1 ocroteşte dreptul de a se folosi de bunuri şi
dreptul de a dispune de ele.
Ingerinţa cu substanţa proprietăţii şi testul echilibrului echitabil - art. 1 parag. 1 teza 1.
● Curtea trebuie să determinte dacă s-a stabilit un echilibru echitabil între cerinţele
interesului general al comunităţii şi cele ale protecţiei drepturilor fundamenrale ale individului.
Privarea de proprietate (deposedarea) se poate realiza prin (art. 1 parag. 1 teza 2):
● naţionalizare;
● confiscare;
● expropriere: care trebuie să fie efectuată în interes public, să fie respectate principile
proporţionalităţii.
Art. 1 din Protocolul 1 are în vedere instituirea unui control internaţional al modului în care
autorităţile naţionale ale statelor semnatare ale Convenţiei asigură respectarea dreptului de
proprietate. Deşi textul supus analizei recunoaşte posibilitatea lipsirii de proprietate numai pentru
o cauză de utilitate publică, în condiţiile stabilite de lege şi de principiile generale, ale dreptului
internaţional, el nu prevede expres necesitatea acordării de despăgubiri într-o asemenea situaţie.
Parag.2 al articolului pare să acorde o putere discreţionară staelor nu numai în a reglementa
măsurile necesare plăţii impozitelor, amenzilor sau a altor contribuţii. Mai mult, a recunoaşte
statelor dreptul de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa
bunurilor conform interesului general pare să confere acestora facultatea de a pune pe rpimul
plan nu protecţia dreptului de proprietate privată, ci funcţia lui socială.
Formularea textului poate conduce la concluzia lipsei posibilităţii exercitării unui control
internaţional al modului în care statele fac uz de prerogativa astfel recunoscută, consecinţă aflată
însă în contradicţie evidentă cu inseşi scopurile Convenţiei.
De aceea, s-a spus că art.1 al Primului protocol adiţional a fost astfel redactat încât să rezulte
limitări minime ale puterii discreţionare a statelor în domeniul reglementării recunoaşterii şi
apărării dreptului de proprietate într-un cadru internaţional şi că acesta explică în bună măsură de
ce până la inceputul anilor 1980, Comisia şi Curtea nu ajunseseră să constate nicio situaţie de
încălcare a acestui drept în statele pe atunci părţi la Convenţie. Abia prin hotărârea Sporrong şi
49
Lönnroth c. Suediei din anul 1982, Curtea Europeană a definit conţinutul protecţiei dreptului de
proprietate în sensul art.1 din Protocolul nr.1, marcând astfel începutul creării unei jurisprudenţe
într-o continuă evoluţie.
Articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene cuprinde 3 reguli.

În primul rând, acest articol consacră dreptul la protecţia proprietăţii private deja dobândite şi nu
reglementează un drept de a deveni proprietar. Curtea Europeană a precizat, în multiple rânduri,
că articolul 1 din Protocolul nr. 1 protejează „bunuri actuale", cu alte cuvinte, bunuri prezente
asupra cărora o persoană fizică sau juridică exercită efectiv un drept de proprietate.
Noţiunea de „bun" cuprinde bunurile mobile şi imobile. În acelaşi timp, protecţia instituită de
text are în vedere şi alte drepturi reale. Astfel fosta Comisie a statuat că beneficiul unor clauze de
servitute care sunt cuprinse printr-un contract de concesiune a unei ferme constituie un în sensul
art.1, ceea ce înseamnă extinderea protecţiei sale cu privire la dreptul de servitute. De asemenea,
Curtea a admis recent că dreptul de uzufruct poate să intre sub incidenţa textului examinat. Tot
astfel, Curtea a statuat că dreptul reclamanţilor de a practica un numit pescuit în apele teritoriale
ale unui stat, rezultat dintr-un drept de concesiune potrivit legislaţiei naţionale, este un bun în
sensul art. 1 Protocol nr. 190.
Se poate reţine că intră sub incidenţa acestui text toate drepturile reale principale şi accesorii,
precum şi drepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică, cum sunt dreptul real
de folosinţă sau dreptul de concesiune corespunzător dreptului de proprietate publică a statului,
în măsura în care aceste drepturi au ca titular subiecte de drept privat.
Prin jurisprudenţa sa, Curtea a lărgit sensul termenului de bun şi asupra drepturilor de creanţă,
drepturilor de proprietate intelectuală sau drepturilor ce decurg din exercitarea unei profesii, cum
ar fi dreptul la clientelă.
În al doilea rând, art.1 din Protocolul nr. 1 precizează în ce condiţii o persoană poate fi privată de
proprietatea sa:
i) dacă există o cauză de utilitate publică;
ii) dacă sunt respectate condiţiile ce decurg din legea internă şi din principiile generale ale
dreptului internaţional.
În al treilea rând, acest articol dispune că statele pot reglementa folosinţa bunurilor conform
interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau a amenzilor.
Situaţia României - imobilele naţionalizate şi retrocedate după 1990-

● cauza Brunărescu c/a României (1991) – încălcarea art. 1, plus dreptul la un proces
echitabil - prin recurs în anulare, declarat împotriva hotărârii de restituire a unor imobile şi
soluţii de confiscare a statului român, care nu a putut justifica un interes public şi nu a corespuns
nici principiilor proporţionalităţii. Anularea de o instanţă a unor hotaâărârii definitive- încalcă
art. 8, prin încălcarea principiului securităţii raportului juridic.
● Situaţia foştilor chiriaşi - cauza Raicu c/a Romîniei (2006). Reclamantului în baza
hotărârii din 12 martie 2008, i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului în
cauză, fiind considerat de bună-credinţă, Reclamantul nu a primit daune, foştii proprietari
beneficiează şi ei de o hotărâre definitivă.
Controlul folosinţei proprietăţii – art. 1 parag. 2:
● nu intervine în transferul drepturilor;
● statul – conduită activă: obligaţia de a planta pomi în scopul protecţiei mediului, obligaţia
de a plăti impozite; restricţia conduitelor ca proprietate.
Astfel, în esență, plângerile declarate admisibile şi asupra cărora s-a pronunţat Curtea pot fi
grupate în două categorii şi denotă probleme structurale în această materie.
Prima categorie o reprezintă cauzele de tip Brumărescu c. României în care reclamantul s-a
plâns Curţii că imobilul care îi fusese restituit printr-o decizie judecătorească definitivă
50
pronunţată în urma acţiunii în revendicare pe care o iniţiase i-a fost naţionalizat a doua oară prin
admiterea recursului în anulare promovat de procurorul general al României. Curtea a admis
argumentele reclamantului şi a condamnat statul român să îi restituie imobilul.
O a doua categorie o reprezintă cauzele de tip Străin şi alţii c. României care privesc o situaţie
de fapt uşor diferită. Reclamanţii din această cauză introduseseră şi ei o acţiune în revendicare ce
le-a fost admisă printr-o decizie judecătorească definitivă. Punerea lor în posesie cu imobilul
revendicat nu a fost posibilă deoarece statul deja vânduse chiriaşilor respectivul imobil. Astfel, s-
a creat situaţia în care acelaşi imobil avea doi proprietari. Acţiunea reclamanţilor în anularea
contractelor de vânzarecumpărare ale chiriaşilor a fost respinsă pentru că, deşi instanţele au
recunoscut dreptul de proprietate al reclamanţilor, au considerat că buna credinţă a chiriaşilor la
încheierea contractului de vânzarecumpărare se opunea anulării acestor contracte. Curtea
Europeană a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, mai ales datorită faptului că
reclamanţii nu au fost despăgubiţi în nici un fel pentru pierderea suferită. În continuarea.
51

Curs PJDO

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs PJDO

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

~_ Protecţia juridică a drepturilor omului – curs anul IV ~

PROTECŢIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI

Scurt istoric privind instrumentele juridice internaţionale de protecţie a drepturilor

➢ Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de

➢ Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice (PIDCP)

➢ Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale (PIDESC)

Sistemul european de protecţie a drepturilor omului – instituţii, mecanism de protecţie

Consiliul Europei este astăzi principala organizaţie internaţională interguvernamentală la nivel

Organele Consiliului Europei

➢ Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului Europei, compus din

➢ Adunarea Parlamentară: dezbaterile şi deliberările Adunării Parlamentare reprezintă

➢ Secretarul General are responsabilitatea direcţiilor strategice ale programului de lucru al

- promovează, în statele membre, educaţia şi sensibilizarea privind drepturile omului; -

Noţiuni generale privind Conveţia europeană a drepturilor omului şi Curtea Europeană a

Protocolul 2 a conferit Curţii puterea de a emite avize consultative.

Judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului

Organizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului

Competenţa Curţii Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Condiţiile de admisibilitate ale unei cereri individuale introduse la Curtea Europeană a

Examenul prealabil al cererii

Soluţiile pronunţate de Cameră sau de Marea Cameră

Retrimiterea în faţa Marii Camere

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost adoptată de Consiliul European la 7

PRINCIPIILE SISTEMULUI CONVENŢIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Se împart în două categorii:

Drepturile intangibile- statelor nu le pot aduce atingere:

● dreptul de a nu fi supus sclaviei (art. 4);

a) Obligaţiile pozitive ale statului.

2. Principiul subsidiarităţii mecanismului Convenţiei

c) expresia necesar într-o societate democratică înseamnă că pentru a fi compatibilă cu

Frontierele dreptului la viață

Dreptul de a trăi şi dreptul de a muri. Articolul 4 din Convenţia americană a drepturilor

Obligaţiile statelor. În protecţia dreptului la viaţă, statele contractante au atât o obligaţie

Garanţii în cazul expulzării sau al extrădării. Curtea Europeană a arătat că responsabilitatea

Recurgerea la forța letală în cazuri justificative

DREPTUL DE A NU FI SUPUS SUPUS TORTURII ŞI ALTOR TRATAMENTE SAU

Caracterul absolut al Art. 3

Obligaţia statelor priving protecţia împotriva torturii şi a tratamentelor inumane sau

Tratamente şi pedepse inumane.

c) ţinerea deţinuţilor, în timpul interogatoriilor, într-o încăpere cu un zgomot continuu, tare şi

Tratamente şi pedepse degradante.

DREPTUL LA SIGURANȚĂ ȘI LIBERTATE

Considerații generale privind privarea de libertate

Art. 5 din Convenție – dreptul la siguranță și libertate prevede:

Caracterul arbitrar poate fi determinat şi de absenţa proporţionalităţii măsurii privării de libertate

CAZURILE PERMISE DE PRIVARE DE LIBERTATE CONFORM ART. 5 DIN

Articolul 5 paragraful 1 cuprinde 6 cazuri permise de privare de libertate:

A) Detenţia după judecată și condamnare

E) Detenţia unor bolnavi și persoane defavorizate

Este prevăzută de articolul 5 pararaful 1, litera e) și priveşte în special persoanele susceptibile a

F). Detenţia străinilor

GARANŢIILE PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE

2. Dreptul de a fi adus de ȋndată ȋn faţa unui judecător, de a fi trimis ȋn judecată ȋntr-un

b) Dreptul de a fi judecat ȋntr-un termen rezonabil sau eliberat

d) Dreptul la despăgubiri pentru detenţia ilegală

DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL

Articolul 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului are urmatorul continut:

II. Garantiile unui proces echitabil

1. Dreptul de acces la o instanta

2. Dreptul la un tribunal independent si impartial,

3. Garantii privitoare la desfasurarea procesului

A. Garantii implicite ale desfasurarii procedurii unui proces echitabil

B. Garantii explicite ale desfasurarii procedurii unui proces echitabil