CUPRINS

INTRODUCERE ...............................................................................................3

1. CONCEPTUL INFRACŢIUNILOR DE JAF ŞI TÂLHĂRIE ÎN

CONTEXTUL CERCETĂRILOR ŞTIINŢIFICE A TEORIEI
DREPTULUI PENAL
1.1 Consideraţii generale privind infracţiunile de jaf şi tâlhărie..........................6
1.2 Aspecte juridico-penale privind infracţiunea de jaf ....................................10
1.3 Răspunderea penală pentru tâlhărie .............................................................13
1.4 Situaţia infracţională privind jafurile şi tîlhăriile în Republica Moldova.....16

2. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A INFRACŢIUNILOR DE JAF ŞI

TÂLHĂRIE
2.1 Obiectul infracţiunii de tâlhărie şi jaf .............. ............................................19
2.2 Latura obiectivă a infracţiunii de tâlhărie şi jaf . ..........................................33
2.3 Latura subiectivă a infracţiunii de tâlhărie şi jaf ..........................................52
2.4 Subiectul infracţiunii de tâlhărie şi jaf ..........................................................57

3. ANALIZA JURIDICĂ A AGRAVANTELOR INFRACŢIUNII DE

TÂLHĂRIE
3.1 Circumstanţele agravante ale infracţiunii de tâlhărie ..................................62
3.2 Circumstanţele deosebit de agravante ale infracţiunii de tâlhărie................71

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI.................................................................79

BIBLIOGRAFIE ..............................................................................................82

REZUMAT .......................................................................................................89

SUMMARY........................................................................................................90

ANEXE...............................................................................................................91

INTRODUCERE

2
 Actualitatea temei investigate constă în faptul că în condiţiile social-
economice de astăzi contracararea faptelor de jaf şi tâlhărie prin mijloacele
dreptului penal se impune ca subiect de o deosebită actualitate. Amploarea
acestui proces este determinată de faptul că reformarea sistemului social-
economic, democratizarea tuturor sferelor vieţii sociale şi politice, promovarea
cursului de formare a statului de drept nu pot fi realizate fără asigurarea unei
apărări eficiente şi sigure a drepturilor persoanei, dar şi a bunurilor materiale la
care se referă aceste drepturi. Atingerea adusă ambelor acestor obiecte sporeşte
gradul de periculozitate socială a jafului şi tâlhăriei în raport cu alte infracţiuni.
Chiar tâlhăria, în varianta-tip, prevăzută la alin. (1) art. 188 al Codului Penal al
Republicii Moldova din 2002, face parte din numărul infracţiunilor grave. De
aceea, problema calificării juridice a acestei fapte infracţionale este o chestiune
stringentă în ştiinţa dreptului penal atât în Republica Moldova, cât şi în
străinătate.
Trebuie de menţionat că adoptarea unei noi legislaţii penale a constituit un
pas semnificativ în efectuarea reformei de drept, în perfecţionarea sistemului de
protecţie a drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului şi în defetişizarea acestei
legislaţii. Pentru ca noile reglementări să poată fi aplicate în practică fără a
genera interpretări divergente, este necesar ca toate aspectele ce ţin de
calificarea unei sau altei infracţiuni să capete o explicare detaliată. În ce priveşte
construcţia legislativă a jafului şi tâlhăriei, pe care legiuitorul o propune la art.
188 CP RM din 2002, menţionăm că, deşi „osatura” acesteia rămâne cea
prevăzută la art. 121 al Codului penal al Republicii Moldova din 1961, ea totuşi
a suferit unele modificări, şi anume: a fost formulat mai la concret scopul
tâlhăriei.
De asemenea, au fost diversificate şi reactualizate prevederile referitoare
la circumstanţele agravante ale acestei forme de sustragere. Astfel, aceste
circumstanţe nu mai sunt prevăzute la un singur alineat, ca în legea penală
veche, ci la trei. Numărul agravantelor a crescut de la şapte la zece, iar cele ce
au rămas intacte au suferit în mare parte schimbări calitative. Toate acestea
resuscită interesul faţă de tematica ce vizează relaţiile şi valorile sociale afectate
de tâlhărie şi îndeamnă la o abordare de pe poziţii noi a chestiunilor ce ţin de
calificarea acesteia. Interesul crescând faţă de problema vizată este condiţionat
şi de tendinţa de a reevalua natura violenţei aplicate în cadrul faptei penale
nominalizate.
Baza metodologică a cercetării ştiinţifice a lucrării o constituie aplicarea
următoarelor metode: sintetică, analitică, comparativă, istorică, sistematică etc.,
la fel au fost utilizate o gamă largă de lucrări în domeniu dreptului

3
 Gradul de studiere a temei. Astfel, merită a fi luate în consideraţie
lucrările lui L. Biro, C. Bulai, Gh. Diaconescu, H. Diaconescu, P. Dimitrescu, V.
Dongoroz, A. Filipaş, S. Ivan, O. Loghin, Ş. Mardaloescu, D. Marinescu, C.
Mitrache, A. Mureşan, I. Pascu, V. Pătulea, N. Petrescu-Vâlcea, I. Poenaru, C.
Soroceanu, S. Brânză, R. Garraud, J.M. Goedseels, F. Goyet, F. Helie,
C.St.Kenny, Fr. von Liszt, G. Maggiore, L. Majno, V. Manzini, G. Marciano, C.
Saltelli-Romano Di Falco, R. Schmidt, A.I. Boiţov, E.V. Boldârev, M.B.
Gugucia, L.G. Hulapova, P.S. Iani, A.N. Kardava, S.M. Kocioi, G.A. Krigher,
A.I. Marţev, V.P. Petrunev, V.V. Veklenko, B.V. Voljenkin şi ale altora.
Scopul şi obiectivele tezei. Orice acţiune sau inacţiune urmăreşte un
anume scop. Deoarece scopul este rezultatul gândit, spre a cărui atingere sunt
îndreptate acţiunile, acestea, în cazul nostru, au fost orientate spre evaluarea
bazei juridice privind analiza juridico-penală a infracţiunii de jaf şi tâlhărie, spre
crearea fundamentului ştiinţific, corespunzător exigenţelor actuale ale normelor
legislative.
Scopul lucrării a determinat direcţiile de cercetare şi obiectivele care
rezidă în următoarele:
 analiza juridico-penală a infracţiunii de jaf şi tâlhărie, evaluarea
acestora prin prisma conformităţii cu sarcinile protecţiei penale a
patrimoniului;
 delimitarea componenţei infracţiunii de jaf şi tâlhărie de
componenţele de infracţiuni adiacente;
 elaborarea, în baza estimării sub toate aspectele a situaţiei actuale,
a recomandărilor privind perfecţionarea reglementărilor ce ţin de
calificarea tâlhăriei şi a jafului, precum şi a propunerilor ce ar
favoriza aplicarea legală şi întemeiată a acestor reglementări în
practica de anchetă şi cea judiciară;
 determinarea şi soluţionarea teoretică a problemelor ce vizează
combaterea tâlhăriei şi a jafului prin mijloacele dreptului penal,
ţinând cont de specificul perioadei actuale şi de situaţia
criminogenă din Republica Moldova;
 definirea noţiunii de sustragere;
 analiza comparativă şi juridico-istorică a normelor privind
răspunderea penală pentru jaf şi tâlhărie;
 analiza juridică a elementelor constitutive ale infracţiunii de jaf şi
tâlhărie şi a circumstanţelor lor agravante în contextul
problemelor teoretice şi practice ce ţin de sustragere;
 examinarea practicii de aplicare a normelor privind răspunderea
penală pentru jaf şi tâlhărie.
4
 Volumul şi structura tezei. Conform obiectivelor propuse teza
cuprinde: introducere, trei capitole, concluzii, bibliografie.
Capitolul 1 este consacrat conceptului şi caracterizarea infracţiunilor de
jaf şi tâlhărie; consideraţii generale privind infracţiunile de jaf şi tâlhărie;
aspecte juridico-penale privind infracţiunea de jaf; răspunderea penală pentru
tâlhărie.
Capitolul 2 este dedicat analizei juridico-penală a infracţiunilor de jaf şi
tâlhărie, în special: obiectul infracţiunii de tâlhărie şi jaf; latura obiectivă a
infracţiunii de tâlhărie şi jaf; latura subiectivă a infracţiunii de tâlhărie şi jaf;
subiectul infracţiunii de tâlhărie şi jaf.
În capitolul 3 se analizează din punct de vedere juridic agravantele
infracţiunii de tîlhărie, în special: circumstanţele agravante ale infracţiunii de
tâlhărie; circumstanţele deosebit de agravante ale infracţiunii de tâlhărie.

1. CONCEPTUL INFRACŢIUNILOR DE JAF ŞI TÂLHĂRIE ÎN

CONTEXTUL CERCETĂRILOR ŞTIINŢIFICE A TEORIEI
DREPTULUI PENAL

1.1 Consideraţii generale privind infracţiunile de jaf şi tâlhărie

5
 Analizînd infracţiunile de jaf şi tîlhărie, menţionăm că jaful, adică
sustragerea deschisă a bunurilor altei persoane, se pedepseşte cu amendă în
mărime de la 550 la 850 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în
folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de la 2 la 5 ani.
Tîlhăria, adică atacul săvîrşit asupra unei persoane în scopul sustragerii
bunurilor, însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei
agresate ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, se pedepseşte
cu închisoare de la 5 la 8 ani cu (sau fără) anendă în mărime de la 950 la 1350
unităţi convenţionale.
Deci jaful constituie acţiunea principală, de bază, în structura tâlhăriei, iar
folosirea violenţei, a ameninţărilor sau a altor forme de constrângere constituie
acţiunea adiacentă (secundară), de particularizare a acţiunii principale.
Infracţiunea de tâlhărie constă în acele fapte periculoase, din punct de vedere
social, care se răsfrâng direct împotriva relaţiilor care asigură existenţa şi
dezvoltarea avutului privat şi public.
Tâlhăria este o infracţiune gravă, o faptă profund antisocială, reprezentând
un grad de pericol ridicat, indiferent de natura avutului împotriva căruia se
îndreaptă. Gravitatea deosebită a acestei infracţiuni, gradul de pericol social al
acestei fapte rezidă din încălcarea concomitentă a două categorii de norme
juridice: pe de o parte normele care protejează viaţa, integritatea corporală şi
sănătatea persoanei, iar pe de altă parte norme care asigură existenţa şi
dezvoltarea avutului.
Infracţiunea de tâlhărie trebuie privită ca o infracţiune gravă, nu numai în
formele ei agravante, întrucât pericolul social al acestei fapte rezultă şi din
săvârşirea acesteia în forma simplă. Spre deosebire de alte infracţiuni care aduc
atingere avutului, existenţa infracţiunii de tâlhărie presupune şi întrebuinţarea de
violenţă, ameninţări sau alte forme de constrângere care pot leza şi integritatea
fizică sau psihică a persoanei prejudiciate material. Întrebuinţarea actelor de
constrângere sporeşte gradul de pericol social al tâlhăriei, întrucât prin
întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în starea de
inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, se anihilează opoziţia victimei, violenţa
servind ca mijloc pentru comiterea jafului, păstrarea bunului furat, înlăturarea
urmelor infracţiunii sau scăparea făptuitorului1.
Prin întrebuinţarea violenţei ca element al naturii obiective a infracţiunii
de tâlhărie se aduce atingere relaţiilor sociale privind viaţa, integritatea
corporală, sănătatea, libertatea care formează obiectul juridic special adiacent al
tâlhăriei. În conţinutul obiectiv al tâlhăriei sunt conjugate două acţiuni distincte
1
Brînză S. Drept penal, vol. II //Sergiu Brînză, Xenofon Ulianovschi ş.a.; Chişinău: Cartier Juridic, 2012. p.273- 274.

6
(jaf şi tâlhărie), „tâlhăria este o acţiune complexă constituind o unitate legală în
care sunt absorbite două activităţi specifice, legate între ele printr-un raport de la
mijloc la scop şi prin aceeaşi rezoluţie infracţională”. Scopul principal urmărit
de către făptuitor este comiterea jafului, violenţa sau ameninţarea constituind
doar un mijloc pentru realizarea acestui scop1. De aceea, legiuitorul a inclus
tâlhăria în categoria infracţiunilor contra patrimoniului şi nu în categoria
infracţiunilor contra persoanei.
Conform statisticilor judiciare în materie, rezultă că majoritatea
infracţiunilor de tâlhărie au avut ca obiect material bunuri din patrimoniul
persoanelor fizice. Există aici un raport invers proporţional faţă de fapta scop,
anume jaful.
Într-adevăr, jaful în paguba persoanelor juridice este mult mai răspândit
decât cel în paguba patrimoniului persoanelor fizice. Acest lucru se explică lesne
prin grija deosebită a individului faţă de bunurile proprii în comparaţie cu atenţia
vizavi de bunurile sociale. Constatăm, referindu-ne la modul de operare, că
majoritatea faptelor au fost realizate prin ameninţare, deci, printr-o violenţă
psihică, în schimb, tot mai multe infracţiuni de tâlhărie se caracterizează printr-
un mod de operare deosebit şi folosirea unor mijloace care prezintă un grad de
pericol ridicat, cum ar fi armele de foc, substanţele toxice şi cele lacrimogene.
Moduri de operare diversificate se folosesc la comiterea tâlhăriilor, mulţi
infractori acţionează perioade îndelungate, fără să fie identificaţi, deoarece nu
sunt cuprinşi în evidenţele poliţiei, iar supravegherea lor este deficitară, mai ales
în cazul celor din rândul ţiganilor, unde posibilităţile de penetrare sunt reduse.
În mediul urban sunt comise peste 80% din tâlhării pe timpul nopţii, în
apropierea barurilor, restaurantelor, pe străzi neiluminate, în locuri izolate şi
asupra persoanelor sub influenţa alcoolului sau care se deplasează singure. Se
realizează frecvent cazuri când infractorii pătrund noaptea în locuinţa
cetăţenilor, ameninţă victimele cu săbii şi cuţite, iar când acestea au încercat să
riposteze au fost lovite cu duritate şi vătămate corporal. Tâlhăriile comise în
dauna patronilor unor societăţi comerciale au un caracter de continuitate, în
special cetăţenii străini, care transportă şi depozitează la reşedinţă sume
importante de bani, fără a-şi lua măsuri minime de siguranţă, favorizând
acţiunile infractorilor tâlhari, care folosind diferite pretexte (se prezintă drept
ofiţeri de poliţie, conaţionali, oameni de afaceri etc.) pătrund în sediile sau
locuinţele acestora, unde prin ameninţarea cu arme albe sau de foc, lovire cu
pumnii şi picioarele sau cu diferite corpuri contondente.
Tâlhăria este fapta persoanei care pentru comiterea acţiunii de jaf sau
pentru păstrarea bunurilor furate ori pentru înlăturarea urmelor jafului sau
1
Botnaru S. Drept Penal. Partea Generală / Stela Botnaru, Alina Şavga, Vladimir Grosu ş.a.; Chişinău: Cartier juridic, 2012, p.276

7
înlăturarea pericolului de a fi prinsă recurge la violenţe, ameninţări sau alte
constrângeri îndreptate împotriva altei persoane. Conform articolului 187 din
Codul Penal al Republicii Moldova1 jaful, adică sustragerea deschisă a bunurilor
altei persoane, se pedepseşte cu amendă în mărime de la 550 la 850 unităţi
convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la
240 de ore, sau cu închisoare de la 2 la 5 ani.
Jaful săvârşit:
b) de două sau mai multe persoane;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) prin pătrunderea în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în
locuinţă;
e) cu aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea
persoanei ori cu ameninţarea aplicării unei asemenea violenţe2.
f) cu cauzarea de daune în proporţii considerabile,
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 7 ani cu (sau fără) amendă în
mărime de la 850 la 1.350 unităţi convenţionale.
(2-1) Jaful bunurilor de patrimoniu cultural din siturile arhiologice sau din
zonele cu potenţial arhiologic, se pedepseşte cu închisoare de la 6 la 8 ani cu
amendă în mărime de la 1350 la 2350 unităţi convenţionale.
(3) Jaful săvârşit:
a) în timpul unei calamităţi;
b) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală;
se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 10 ani3.
Conform articolului 188 tâlhăria, adică atacul săvârşit asupra unei
persoane în scopul sustragerii bunurilor, însoţit de violenţă periculoasă pentru
viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori de ameninţarea cu aplicarea unei
asemenea violenţe, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 8 ani cu (sau fără)
amendă în mărime de la 950 la 1350 unităţi convenţionale4.
(2) Tâlhăria săvârşită:
b) de două sau mai multe persoane;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă;
e) cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de armă;
f) cu cauzarea de daune în proporţii considerabile

1
Codul penal al Republicii Moldova nr.985- XV din 18.04.2002( Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 13.09. 2002, Nr. 128-129).
2
Ibidem.
3
Codul penal al Republicii Moldova nr.985- XV din 18.04.2002( Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 13.09. 2002, Nr. 128-129).
4
Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea Codului penal al Republicii Moldova, nr.277- XVI din 25. 01.2015
(Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 24.02. 2015, Nr.41-44/120).

8
 se pedepseşte cu închisoare de la 8 la 10 ani.5
(2-1) Tâlhăria în scopul sustragerii bunurilor de patrimoniu cultural din
siturile arhiologice sau din zonele cu potenţial arhiologic, se pedepseşte cu
închisoare de la 8 la 10 ani sau cu amendă în mărime de la 1350 la 2350 unităţi
convenţionale.
(3) Tâlhăria săvârşită:
a) în timpul unei calamităţi;
b) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală;
c) cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
d) cu deosebită cruzime
se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 12 ani.
Deci jaful constituie acţiunea principală, de bază, în structura tâlhăriei, iar
folosirea violenţei, a ameninţărilor sau a altor forme de constrângere constituie
acţiunea adiacentă (secundară), de particularizare a acţiunii principale.
Infracţiunea de tâlhărie constă în acele fapte periculoase, din punct de
vedere social, care se răsfrâng direct împotriva relaţiilor care asigură existenţa şi
dezvoltarea avutului privat şi public. Tâlhăria este o infracţiune gravă, o faptă
profund antisocială, reprezentând un grad de pericol ridicat, indiferent de natura
avutului împotriva căruia se îndreaptă. Gravitatea deosebită a acestei infracţiuni,
gradul de pericol social al acestei fapte rezidă din încălcarea concomitentă a
două categorii de norme juridice: pe de o parte normele care protejează viaţa,
integritatea corporală şi sănătatea persoanei, iar pe de altă parte norme care
asigură existenţa şi dezvoltarea avutului. Infracţiunea de tâlhărie trebuie privită
ca o infracţiune gravă, nu numai în formele ei agravante, întrucât pericolul social
al acestei fapte rezultă şi din săvârşirea acesteia în forma simplă. Spre
deosebire de alte infracţiuni care aduc atingere avutului, existenţa infracţiunii de
tâlhărie presupune şi întrebuinţarea de violenţe, ameninţări sau alte forme de
constrângere care pot leza şi integritatea fizică sau psihică a persoanei
prejudiciate material. Întrebuinţarea actelor de constrângere sporeşte gradul de
pericol social al tâlhăriei, întrucât prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări
ori prin punerea victimei în starea de inconştienţă sau neputinţa de a se apăra,
se anihilează opoziţia victimei, violenţa servind ca mijloc pentru comiterea
jafului, păstrarea bunului furat, înlăturarea urmelor infracţiunii sau scăparea
făptuitorului. Prin întrebuinţarea violenţei ca element al naturii obiective a
infracţiunii de tâlhărie se aduce atingere relaţiilor sociale privind viaţa,
integritatea corporală, sănătatea, libertatea care formează obiectul juridic special
adiacent al tâlhăriei.
5
Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea Codului penal al Republicii Moldova, nr.277- XVI din 25. 01.2015
(Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 24.02. 2015, Nr.41-44/120).

9
 În conţinutul obiectiv al tâlhăriei sunt conjugate două acţiuni distincte (jaf
şi tâlhărie), „tâlhăria este o acţiune complexă constituind o unitate legală în
care sunt absorbite două activităţi specifice, legate între ele printr-un raport
de la mijloc la scop şi prin aceeaşi rezoluţie infracţională”.

1.2. Aspecte juridico-penale privind infracţiunea de jaf

Dintre infracţiunile care aduc atingere proprietăţii una dintre cele mai
vechi fapte îndreptate împotriva patrimoniului este jaful. Această infracţiune a
fost pedepsită de legile din toate timpurile datorită pericolului său social, cât şi
frecvenţei cu care a fost şi este săvârşită răspunderea pentru săvârşirea
infracţiunilor de jaf este prevăzută de art. 187 CP al RM. În alin. 1 al acestui
articol este formulată noţiunea jafului şi anume: „sustragerea deschisă a
bunurilor altei persoane”, ceea ce reprezintă scoaterea fizică a bunului din sfera
de stăpânire a persoanei în posesia sau deţinerea căreia se află acest bun şi
trecerea lui în sfera de stăpânire a făptuitorului. Specificul jafului, care îl
deosebeşte de celelalte forme ale sustragerii, constă înainte de toate în modul
deschis de săvârşire a acestei infracţiuni. Această particularitate face totodată ca
jaful, în accepţiunea în care e cunoscut din prevederile legii penale ale
Republicii Moldova, să se deosebească de jaful în accepţiunea altor legislaţii
penale străine.
Conform prevederilor acestora, jaful cuprinde atât sustragerea pe ascuns
cât şi sustragerea săvârşită deschis, fără a fi aplicată violenţa (art. 624 CP al
Italiei, § 242 CP al Germaniei, § 291 CP al Ungariei, art. 194 CP al Bulgariei,
art. 109 CP al Mongoliei, art. 208 CP al României etc.). Jaful poate fi săvârşit pe
faţă (manifert) sau în ascuns (clandestin). Există două concepte diferite cu
privire la natura laturii obiective a jafului. Nu se acceptă conceptul utilizat în
legislaţia statelor menţionate, deoarece în alin. 1 al art. 187 CP al Republicii
Moldova este indicat expres modul de săvârşire „deschis” a jafului, stabilirea
căruia este obligatorie la calificarea acestei categorii de infracţiuni.
Potrivit p. 2 al Hotărârii Plenului Judecătoriei Supreme a R. Moldova din
06 iulie 19921, sustragerea averii se considera efectuată pe ascuns dacă: - a fost
săvârşită în lipsa victimei sau a unor persoane străine; - a fost comisă în prezenţa
lor, dar ei n-au observat faptul; - a fost observată de victimă sau de o persoană
străină, dar infractorul, bazându-se pe situaţia creată, consideră că acţionează pe
ascuns; - a fost săvârşită în prezenţa unei persoane pe care infractorul o
1
Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 06.07.2012, nr. 5, „Cu privire la practica judiciară în procesele penale
despre sustragerea averii proprietarului” // Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova (mai 2004 –
iulie 2012). Chişinău, 2012, p. 325-333.

10
consideră inaptă a înţelege caracterul şi esenţa celor ce se întâmplă din cauza
vârstei fragede, a unei stări psihice sau altei stări bolnăvicioase, dacă dormea
sau se afla în stare de ebrietate; - a fost săvârşită în prezenţa persoanelor
implicate în actul de însuşire a averii; - a fost săvârşită în prezenţa persoanelor
în privinţa cărora e convins că nu vor împiedica săvârşirea infracţiunii. Potrivit
p. 11 al acestei Hotărâri din 06.07.1992, jaful trebuia delimitat de delapidarea
averii. Dacă sustragerea a fost săvârşită de persoane care, conform funcţiilor lor
de răspundere, raporturilor contractuale sau însărcinării speciale a
proprietarului, înfăptuiau împuterniciri de dispunere, administrare, transportare
sau păstrare (depozitar, expeditor, casier, etc.), cele comise trebuie calificate
drept delapidare a averii străine (art. 191 CP al Republicii Moldova). Dacă însă
sustragerea a fost săvârşită de persoane cărora nu li s-au încredinţat bunurile,
dar au avut acces în legătură cu munca îndeplinită (combineri, hamali, paznici
etc.), acţiunile lor trebuie să fie calificate drept sustragere prin jaf. Potrivit p.
16 al Hotărârii în cauză, jaful se considera consumat dacă averea a fost sustrasă
şi infractorul are posibilitate reală de a o folosi sau dispune de ea la dorinţa sa.
Dacă făptuitorul a fost reţinut cu averea sustrasă pe teritoriul asigurat cu pază al
uzinei, fabricii etc., sau în camera de control ale organizaţiei respective, acesta
este un caz de tentativă de jaf.
Jaful trebuie delimitat de samavolnicie. Exercitarea unui drept legitim sau
presupus în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite, dacă sa cauzat daune
în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege
ale persoanelor fizice sau juridice, se califică drept samavolnicie (art. 352 CP al
RM). Latura subiectivă a jafului se caracterizează prin intenţie directă şi scop de
profit (acaparator, hrăpăreţ, de a obţine avantaje materiale). Este necesar ca
scopul cerut de lege să existe în momentul săvârşirii faptei. Dacă acest scop
lipseşte, fapta nu constituie infracţiune de furt. Într-un asemenea caz, fapta fie că
nu constituie infracţiune (bunul a fost luat în glumă), fie că realizează
componenţa unei distrugeri (art. 197 CP al RM, bunul a fost luat pentru a fi
distrus), fie abuz de putere sau abuz de serviciu (art. 327 CP al RM şi art. 335
CP al RM; bunul a fost împrumutat temporar). Jaful săvârşit prin pătrundere în
încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă termenii sunt explicaţi în
baza p. 21 al Hotărârii Plenului Judecătoriei Supreme a RM din 06.07.19921 .
Prin noţiunea de pătrundere se înţelege intrarea ilegală, pe ascuns sau
deschis, într-o încăpere, în alt loc pentru depozitare sau locuinţă cu scopul
săvârşirii jafului sau tâlhăriei. Pătrunderea poate fi comisă atât cu învingerea
piedicilor şi a rezistenţei, cât şi fără acestea cu ajutorul dispozitivelor, când
infractorul extrage obiectele fără a intra în încăperea respectivă. Prin termenul
1
Brînză S. Infracţiuni contra proprietăţii. Chişinău: Universitatea de Stat din Moldova, 1999. p.254

11
încăpere se înţelege construcţiile, edificiile, beciurile, hambarele, garajele şi alte
construcţii gospodăreşti, menite pentru păstrarea permanentă sau temporară a
bunurilor materiale, utilate cu un gard sau mijloace tehnice sau asigurate cu altă
pază, magazinele mobile, limuzinele, refrigeratoarele, containerele, seifurile şi
alte depozite asemănătoare. Totodată, sectoarele de teritorii care nu sunt folosite
pentru păstrare, ci de exemplu, pentru cultivarea unei oarecare producţii, nu se
încadrează în noţiunea de alt loc de depozitare.
Termenul de locuinţă denumeşte o încăpere sau un grup de încăperi
destinate traiului permanent sau temporar al persoanelor, în care se află o parte
sau întreaga avere de care dispun ele. Tot la acest termen se referă părţile
componente ale locuinţei în care oamenii pot să nu locuiască nemijlocit. În afară
de aceasta, trebuie considerate drept locuinţă nu numai încăperile de locuit
(odăile, antreurile, bucătăriile), dar şi cele alăturate nemijlocit lor, alcătuind o
parte indivizibilă, cum ar fi: balcoanele, lojile, în casele individuale – verandele,
mansardele, beciuirile etc. Potrivit p. 22 al Hotărârii Plenului Judecătoriei
Supreme a RM din 06.07.1992, pentru încadrarea sustragerii averii
proprietarului, cu menţiunea pătrunderii în încăpere, în alt loc de depozitare sau
locuinţă, intenţia de a sustrage trebuie să apară la infractor până la pătrunderea
în această încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă 1. Caracterul
esenţial al daunei cauzate se stabileşte în considerare cu valoarea, cantitatea şi
însemnătatea bunurilor pentru victimă, starea materială şi venitul acesteia,
existenţa persoanelor întreţinute, alte circumstanţe care influenţează esenţial
asupra stării materiale a victimei, iar în cazul prejudicierii drepturilor şi
intereselor ocrotite de lege gradul lezării drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului. Jaful săvârşit în timpul unei calamităţi. Prin calamitate se înţeleg
nenorocirile mari, dezastrele care lovesc o colectivitate. Prin noţiunea de jaf
săvârşit în timpul unei calamităţi se înţelege situaţia în care se produce jaful,
ca urmare a unui eveniment, a unei stări de fapt, păgubitoare sau periculoase
pentru colectivitate. De exemplu, starea de fapt produsă în timpul unui cutremur,
a unei inundaţii, pe timp de incendiu, în momentul unei catastrofe de cale ferată,
în timpul unei epidemii etc. Este necesar ca fapta să fie săvârşită în perioada de
timp cuprinsă între momentul când se produce evenimentul care dă naştere stării
de calamitate şi momentul când această stare încetează.

1.3. Răspunderea penală pentru tâlhărie

1
Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea Codului penal al Republicii Moldova, nr.277- XVI din 25.01.2015 (Monitorul
Oficial al Republicii Moldova.24.02.2015, Nr.41-44/120).

12
 Definirea noţiunii de sustragere în contextul noţiunii generale de
sustragere este dictată de necesitatea de a specifica natura raportului dintre
sustragere şi fapta de tâlhărie. În alţi termeni, se impune stabilirea locului şi
rolului componenţei de tâlhărie, în primul rând, în cadrul Părţii Speciale a
Dreptului penal, şi, în al doilea rând, în cadrul grupului de infracţiuni omogene.
Astfel, problema definirii corecte a noţiunii de sustragere este primordială în
vederea înţelegerii adecvate a noţiunii de tâlhărie. Sarcina formulării acesteia
se impune din mai multe considerente, printre care: noţiunea de sustragere
însumează cele mai principale semne, interdependente, comune pentru toate
infracţiunile de acest gen; definirea exactă a noţiunii de sustragere stabileşte
limitele care permit disocierea oricărei forme sau a oricărui tip de sustragere de
infracţiunile înrudite şi conexe; diversitatea definiţiilor doctrinare ale noţiunii
de sustragere sunt adesea contradictorii sau suferă de grave carenţe. Noţiunea
de sustragere este absolut necesară şi în vederea calificării corecte a tâlhăriei 1.
În cazul în care făptuitorul comite atacul, însoţit de violenţă periculoasă pentru
viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori de ameninţarea cu aplicarea unei
asemenea violenţe, el urmăreşte scopul sustragerii. Cu alte cuvinte, sustragerea
reprezintă un subelement constitutiv în structura componenţei de tâlhărie. Dacă
scopul sustragerii a lipsit, fapta nu poate fi calificată ca tâlhărie. În cazul în care
făptuitorul săvârşeşte atacul, realizându-şi totodată şi scopul, sustragerea se
transformă din element al conştiinţei şi voinţei făptuitorului în element al
realităţii obiective. Aşadar, noţiunea de tâlhărie nu poate fi privită izolat de
noţiunea de sustragere. Aceasta din urmă şi-ar pierde însă plenitudinea dacă s-ar
face abstracţie de faptul că tâlhăria este o formă a sustragerii.
Dimensiunile prospective ale dreptului pot fi determinate prin analiza
factorilor ce condiţionează dezvoltarea fenomenului juridic şi a tendinţelor ei
actuale. La rândul său, formatul actual al dreptului trebuie să se fundamenteze
pe experienţa trecutului, pe moştenirea milenară a tezaurizatorilor patrimoniului
juridic naţional. Aflat la răspântie de civilizaţii, poporul nostru a constituit
acest patrimoniu inspirându-se din modelele altor naţiuni. Totuşi, structura de
rezistenţă a dreptului nostru naţional, concepută pe matricea geto-dacică şi
romană, a rămas mereu aceeaşi. Unul dintre episoadele evoluţiei dreptului nostru
este şi trecerea prin diferite faze progresive, spre o treaptă superioară, a
conceptului de răspundere penală pentru tâlhărie2.
Noţiunea de rapina, adică de jaf cu violenţă comis de către o persoană sau
de către o bandă armată, aplicată în dreptul roman, a pus bazele pentru tâlhărie
pe teritoriul actual al Republicii Moldova. În perioada medievală tâlhăria era
1
Legea Republicii Moldova „Cu privire la expertiza judiciară” nr. 1086-XIV din 23.06.2000( Monitorul Oficial al R. Moldova ,nr. 144-
145/1056 din 16.11.2012)
2
Brînză S. Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a proprietăţii pe teritoriul Republicii Moldova. Chişinău: ARC, 2001. p.302

13
privită, ca şi rapina în dreptul roman, ca o formă agravată a jafului, fiind
sancţionată cu mare asprime. În cadrul legiuirilor şi al codificărilor din acele
vremuri, reglementării faptei de tâlhărie îi sunt dedicate norme care privesc cele
mai răspândite circumstanţe de comitere: în bandă, cu arme, la drumul mare,
prin pătrunderea cu forţa în casă etc. În reglementările legislaţiei ruse, aplicate
în Basarabia, tâlhăria începe a fi privită ca infracţiune contra proprietăţii, mai
precis – ca formă a răpirii avutului străin, care poate fi considerată prototip al
sustragerii. În codurile penale româneşti, aplicate pe teritoriul Basarabiei,
normele privind incriminarea tâlhăriei se diversifică mult, însă esenţa noţiunii de
tâlhărie rămâne, ca şi în dreptul roman, aceeaşi: jaful însoţit de violenţe. În
perioada sovietică, noţiunea de atac, ca element definitoriu al noţiunii de
tâlhărie (element datorită căruia tîlhăria e recunoscută infracţiune formală) nu
lipseşte în nici una din definiţiile legislative consacrate tâlhăriei.
Astăzi, în condiţiile deplinei suveranităţi, când se face mai pronunţată
tendinţa de a reveni la adevăratele valori, cristalizate pe parcursul secolelor,
normele juridice menite de a proteja aceste valori împotriva oricăror atacuri,
inclusiv tâlhăriei, trebuie aduse în corespundere cu standardele internaţionale
avansate în materie1 .
În contextul globalizării continue, rafinamentul recontenit al dreptului
naţional, buna lui interpretare şi crearea unui drept al umanităţii constituie forma
cea mai favorabilă de dezvoltare a relaţiilor în cadrul comunităţii internaţionale.
Convieţuirea tradiţiilor juridice, care se vor apropia în viitor, nu înseamnă
dispariţia acestora2.
Pe parcursul existenţei lor, sistemele naţionale de drept, care s-au
influenţat reciproc, au reuşit să devină modele de elevaţie juridică pentru
celelalte state. Legătura indisolubilă dintre dreptul comparat şi istoria dreptului
impune necesitatea iniţierii cercetării prin analiza cadrului legal al răspunderii
penale pentru tâlhărie în sistemul de drept al multor state. Făcând o analiză
comparativă a normelor cu privire la răspunderea pentru tâlhărie în România,
Polonia, Germania, Olanda, Suedia, Letonia, Bielorusia, Ucraina, Federaţia
Rusă, Bulgaria, Danemarca, Franţa şi Republica Populară Chineză s-a urmărit
scopul de a demonstra analogia caracteristicilor juridice de bază în definiţiile
noţiunii legislative a tâlhăriei. În pofida tuturor diferenţelor de ordin naţional şi
istorico-juridic, indicii de bază ai acestei fapte penalmente pedepsibile sunt
prezenţi în toate legile penale analizate3.

1
Loghin O., Toader T. Drept penal român. Partea Specială. Bucureşti: Şansa, 2014. p.280
2
Mitrache C. Drept penal român. Bucureşti: Şansa, 2012. p.172
3
Brînză S. Brînză S. Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a proprietăţii pe teritoriul Republicii Moldova. Chişinău: ARC, 2001,
p.260

14
 În esenţă, tâlhăria prezintă sustragerea, însoţită de violenţă fizică sau
psihică. Aceasta este matricea pe care se suprapun toate modelele de concepere a
tâlhăriei, modele care diferă în detalii, nu însă în ceea ce priveşte esenţa.
În contextul examinării particularităţilor laturii obiective a tâlhăriei, este
scoasă în prim plan problema, discutată de-a lungul ultimelor decenii, privind
coraportul dintre noţiunile „atac” şi „violenţă”. S-a ajuns la concluzia că
limitarea conduitei violente în cazul tâlhăriei la forma de atac îngustează
caracteristica juridico-penală a acestei fapte. Reconsiderarea în plan legislativ a
acestei stări de lucruri este reclamată de faptul că realităţile zilei de astăzi în
sfera infracţionalităţii denotă că deseori faţă de victimă se aplică metode
camuflate de violenţă fizică, acestea fiind nu mai puţin periculoase după
caracterul şi urmările lor. Pentru a ajusta incriminarea tâlhăriei la situaţia
criminogenă de astăzi din Moldova se propune spre atenţia factorilor de decizie
o nouă definiţie a noţiunii legislative a tâlhăriei. De asemenea, este supusă
examinării acuta problemă a ameninţării indeterminate, exprimate în cadrul
tîlhăriei, şi, în acest context, a delimitării jafului de tîlhărie. În scopul
propunerii unei abordări clare şi precise, este efectuat studiul detaliat al cazului
în care jaful se poate transforma în tâlhărie. Elucidarea momentului consumativ
al tâlhăriei şi argumentarea calităţii de componenţă formală a acestei fapte vine
să întregească imaginea de ansamblu a laturii obiective a tâlhăriei. Rolul
scopului şi al motivului în procesul de încadrare juridică a tâlhăriei, precum şi
caracterizarea trăsăturilor particulare ale subiectului acestei infracţiuni, se
determină pentru a se stabili semnele subiective ale tâlhăriei. Pertractarea
numeroaselor circumstanţe legale speciale, care agravează răspunderea penală
pentru tâlhărie, este un alt pilon care formează structura de rezistenţă a lucrării
de faţă. Schimbările de ordin legislativ, care au trecut ca un fir roşu prin
întreaga legislaţie penală, impun o tratare calitativ nouă a circumstanţelor
cunoscute anterior şi a celor care sunt noi pentru dreptul penal autohton. În
vederea uniformizării şi eficientizării practicii de aplicare a normelor privind
tâlhăria sunt propuse soluţii viabile şi concrete de disociere a tâlhăriei de cele
mai apropiate infracţiuni înrudite: şantajul, banditismul şi samavolnicia.
În urma celor expuse în acest capitol al tezei de faţă am putea concluziona
faptul că instituţia repetării infracţiunii nu se înscrie, de iure, nici în tiparul
infracţiunii unice, nici în cel al pluralităţii de infracţiuni. Mai mult, efectul
negativ al existenţei acestei instituţii constă şi în aceea că aplicarea ei nu exclude
aplicarea concomitentă a instituţiei concursului de infracţiuni; deci, făptuitorul
este tras de două ori la răspundere penală pentru aceeaşi faptă. Faptul că
subiectul tâlhăriei, în special, şi al sustragerii, în general, trebuie să
conştientizeze în ansamblu notele caracteristice ale agravantei „daune în

15
proporţii considerabile” (aşa cum este ea înţeleasă conform alin. (2) art. 126 CP
RM din 2002), nu a fost luat în consideraţie de legiuitor la formalizarea
trăsăturilor acestei agravante, determinând, în ultimă instanţă, îngustarea sferei
de operare a agravantei date. Toate tipurile şi subtipurile de arme, enumerate în
Legea Republicii Moldova privind controlul asupra armelor individuale,
nimeresc în categoria de arme ce sunt aplicate în cadrul tâlhăriei. Totuşi, o
condiţie obligatorie este ca ele să prezinte pericol pentru viaţa sau sănătatea
persoanei agresate.
De asemenea, trebuie de menţionat că numai o expertiză criminalistică
poate stabili dacă un obiect sau altul constituie armă. Nu poate fi agreată
recomandarea din practica judiciară, conform căreia omorul, săvârşit asupra
unui membru al familiei, în scopul sustragerii bunurilor lui personale, nu
necesită o calificare suplimentară potrivit normei care incriminează tâlhăria.
Chiar şi în prezenţa împrejurărilor descrise, este perfect posibilă comiterea de
acţiuni cu caracter agresiv, însoţite de violenţă periculoasă pentru viaţa sau
sănătatea persoanei agresate ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea
violenţe, în scopul sustragerii bunurilor altei persoane. Nu poate fi sprijinită
opinia, în conformitate cu care membrii unei organizaţii criminale, care este
înarmată, nu pot aplica armele în cazul în care aceştia săvârşesc un atac.

1.4. Situaţia infracţională privind jafurile şi tîlhăriile în Republica

Moldova

Analizînd situaţia infracţională privind jafurile şi tîlhăriile în Republica

Moldova, conform informaţiei Biroului Naţional de Statistică pe perioada
ultimilor ani este evident faptul că criminalitatea în Republica Moldova a
crescut semnificativ de la declararea independenței în 1991 şi pînă în prezent. În
societate au apărut grupări criminale organizate conduse de autorităti criminale
„hoți în lege”, care parțial începând cu anul 2001 au fost arestate și condamnate
la perioade mari de detenție. Un aspect îngrijorător îl reprezintă creșterea mare a
criminalității organizate care colaborează strîns cu rețele internaționale de
criminali și care a dus la creșterea traficului de ființe umane, contrabandă, trafic
și prelevarea ilegală a organelor umane.
Numărul infracţiunilor înregistrate permite cunoaşterea situaţiei
fenomenului infracţionalităţii din ţară, a eficienţei sistemului de ordine publică,
16
dar şi evidenţierea tendinţelor în rîndul principalilor indicatori pe parcursul
ultimilor ani. Astfel, conform informaţiei Ministerului Afacerilor Interne, în anul
2014 au fost înregistrate 36,6 mii infracţiuni sau cu 4,3% mai mult faţă de anul
precedent, iar faţă de anul 2013 nivelul infracţionalităţii a crescut de 1,5 ori. În
medie la 10 mii locuitori revin 103 infracţiuni faţă de 68 infracţiuni în anul
2013.
Constatăm faptul că în anul 2014 în structura infracţiunilor înregistrate,
aproape fiecare a doua infracţiune este comisă contra patrimoniului (51,2%),
după acestea urmează infracţiunile în domeniul transporturilor (13,2%),
infracţiunile contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale (4,9%), infracţiunile
contra vieţii şi sănătăţii persoanei (4,8 %), (vezi anexa, figura 1). Conform
statisticii situației criminogene în anul 2014 din numărul total de infracţiuni
contra patrimoniului, infracţiunile de jaf au constituit - 1.175 şi tîlhărie au
constituit - 167 fiind în creştere faţă de anul 2013 în care infracţiunile de de jaf
au constituit - 1,151 şi tîlhărie au constituit – 152 şi în descreştere faţă de anul
2012, în care infracţiunile de jaf au constituit - 1,204, iar cele de tîlhărie au
constituit – 185. Comparativ cu alte infracţiuni contra patrimoniului înregistrate
pentru anul 2014, (vezi anexa, tabel), infracţiunile de jaf şi tîlhărie înregistrează
un număr mai mic ca infracţiunile de escrocherie, care constituie- 1,651; şi un
număr cu mult mai mic ca infracţiunile de furt, care constituie- 14,294.
În anul 2015 au fost înregistrată o creştere a numărului infracţiunilor
contra patrimoniului cu 8,7%, precum cazurile de pungăşii, şantaj, escrocherii
şi furturi. (vezi anexa, figura 2). Conform statisticii situației criminogene în anul
2015 din numărul total de infracţiuni contra patrimoniului, infracţiunile de jaf
au constituit – 1,144, fiind în creştere faţă de anul 2014- 1,175; 2013- 1,151;
2012- 1,204. Infracţiunile de tîlhărie au constituit – 146, fiind în descreştere
faţă de anul 2014- 167; 2013- 152; 2012- 185. Comparativ cu alte infracţiuni
contra patrimoniului înregistrate pentru anul 2013, (vezi anexa, tabelul 4),
infracţiunile de ja şi tîlhărie înregistrează un număr mai mic ca infracţiunile de

17
escrocherie, care constituie- 2,065; şi un număr cu mult mai mic ca infracţiunile
de furt, care constituie- 15,378.
În structura infracţiunilor înregistrate pentru 2016, fiecare a doua
infracţiune este comisă contra patrimoniului (52,4%), după care urmează
infracţiunile în domeniul transporturilor (14,4%), infracţiunile contra familiei şi
minorilor (5,8%) şi infracţiunile contra securităţii şi a ordinii publice (4,3%).
(vezi anexa, tabelul 3).
Analizînd statistica situaţiei infracţiunilor de jaf şi tîlhărie pentru anul
2017, constatăm o reducere nesemnificativă a acestora faţă de anul 2016,
constituind: infracţiunile de jaf – 1,127; infracţiunile de tîlhărie - 125 şi o
reducere semnificativă faţă de anii precedenţi. Comparativ cu alte infracţiuni
contra patrimoniului înregistrate pentru anul 2014, (vezi anexa, tabel 1),
infracţiunile de jaf şi tîlhărie înregistrează un număr mai mic ca infracţiunile de
escrocherie, care constituie- 2,068; şi un număr cu mult mai mic ca infracţiunile
de furt, care constituie- 15,378.

2. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A INFRACŢIUNILOR DE JAF ŞI

TÂLHĂRIE

2.1. Obiectul infracţiunii de tâlhărie şi jaf

Potrivit art. 52 CP al RM se consideră componenţă a infracţiunii

totalitatea semnelor obiective şi subiective, stabilite de legea penală, ce califică
o faptă prejudiciabilă drept infracţiune concretă.
18
 Componenţa infracţiunii reprezintă baza juridică pentru calificarea
infracţiunii potrivit unui articol concret din Codul penal.
Elementele constitutive obiective ale infracţiunii sunt obiectul ei şi latura
ei obiectivă, iar elementele constitutive subiective ale infracţiunii sunt latura ei
subiectivă şi subiectul ei. La rândul lor, fiecare din elementele constitutive
obiective ale infracţiunii se formează din semnele obiective ale infracţiunii, iar
fiecare din elementele constitutive subiective ale infracţiunii se constituie din
semnele subiective ale infracţiunii. Obiectul infracţiunii este entitatea ideală
caracterizând coexistenţa socială, asupra căreia atentează infracţiunea, adică
asupra căreia ea este îndreptată şi căreia îi cauzează sau îi poate cauza atingere.
În ştiinţa dreptului penal este cvasiunanim acceptată teza că obiectul juridic
al infracţiunii îl formează relaţiile şi valorile sociale împotriva cărora se
îndreaptă actul de conduită infracţională şi pe care el le vatămă sau le pune în
pericol1.
Se disting mai multe categorii ale obiectului juridic al infracţiunii:
1) obiectul juridic general al infracţiunii;
2) obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunii;
3) obiectul juridic special (individual) al infracţiunii.
În opoziţie cu obiectul juridic al infracţiunii trebuie recunoscut obiectul
material al infracţiunii.
Obiectul juridic general al infracţiunii îl constituie ansamblul de relaţii şi
valori sociale ocrotite de dreptul penal; obiectul juridic generic al infracţiunii –
un grup de relaţii şi valori sociale, omogene după natura lor, apărate de normele
dreptului penal; obiectul juridic special al infracţiunii – relaţiile sociale
privitoare la valoarea socială care este vătămată (sau pusă în pericol de a fi
vătămată) de o infracţiune concretă; în fine, prin obiect material al infracţiunii
trebuie de înţeles expresia materială a atingerii aduse valorii sociale ocrotite de
legea penală.
Componenţa de tâlhărie este inclusă în Capitolul VI „Infracţiuni contra
patrimoniului” al Părţii Speciale din Codul Penal, fiind prevăzută la art. 188 al
acestuia. Însăşi denumirea capitolului indică asupra faptului că obiectul juridic
generic al tuturor infracţiunilor contra patrimoniului (inclusiv al tâlhăriei) îl
constituie relaţiile sociale referitoare la patrimoniu.
Până la intrarea în vigoare a legii penale a Republicii Moldova din 2002,
obiectul juridic generic al tâlhăriei îl formau relaţiile sociale cu privire la
proprietate. Conform doctrinei „relaţia socială de proprietate se naşte între
stăpânul lucrului şi fiecare alt om, alt membru al societăţii, conţinutul acestei
relaţii caracterizându-se prin aceea că stăpânului lucrului i se recunoaşte că
1
Mitrache C. Drept penal român. Bucureşti: Şansa, 2012. p.89.

19
poate stăpâni şi folosi nestânjenit lucrul său, iar toţi ceilalţi membri ai societăţii
se recunosc datori să se abţină de la orice faptă prin care i-ar pereclita stăpânirea
şi folosirea lucrului”1.
Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, referindu-se la
proprietate, indică, la alin. (1) art. 9, că aceasta este publică sau privată, iar la
alin. (1) art. 127 – că statul ocroteşte proprietatea.
Noţiunea „patrimoniu” este mult mai amplă decât noţiunea „proprietate” 2,
incluzând nu numai proprietatea, ci şi restul drepturilor şi obligaţiunilor care au
valoare economică. Or, aşa cum se menţionează la alin. (1) art. 284 al Codului
civil al Republicii Moldova, adoptat la 06.06.2002, patrimoniul reprezintă
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani),
privite ca o sumă de valori active şi pasive, strâns legate între ele, aparţinând
unor persoane fizice şi juridice determinate.
Formarea, desfăşurarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale, referitoare la
patrimoniu, este asigurată prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul
drepturilor reale cu privire la bunuri şi, implicit, sub aspectul obligaţiei de a
menţine poziţia fizică a bunurilor în cadrul patrimoniului3. În cel mai general
mod, sfera patrimonială a persoanei poate fi privită sub formă de luare în
stăpânire de către persoană a unor valori patrimoniale, ea devenind astfel unicul
posesor al acestor valori. Starea de posedare se exprimă în posibilitatea
persoanei de a gestiona aceste valori, precum şi în neamestecul altor persoane în
această gestiune. Cu alte cuvinte, între oameni se stabilesc relaţii cu privire la
patrimoniu.
Aşadar, legea penală a considerat că pentru a ocroti patrimoniul se
impune, mai întâi, să fie protejată starea de fapt a bunurilor ce constituie
patrimoniul, în sensul că acestea să fie menţinute în starea şi în condiţiile în care
se aflau până la intervenţia ilegală a infractorului, deoarece orice modificare a
lor rezultată prin infracţiune face imposibilă ocrotirea efectivă a
patrimoniului. În ipoteza în care bunurile şi-au pierdut starea de fapt (de
exemplu, au fost sustrase), orice valorificare a dreptului privitor la acestea
devine irealizabilă.
Obiectul juridic special al tâlhăriei este complex, fiind constituit dintr-un
obiect juridic principal şi dintr-un obiect juridic secundar.
Potrivit opiniei expuse de I. Pascu şi S. Ivan, pe care o susţinem, obiectul
juridic principal al tâlhăriei îl formează „relaţiile sociale referitoare la
patrimoniu şi a căror dezvoltare este condiţionată de menţinerea poziţiei fizice a
1
Ciuncan D. Din nou despre infracţiunea de tâlhărie comisă într-o locuinţă sau dependinţele acesteia şi violarea de domiciliu (I) // Dreptul.
2013, nr. 4. p.75.
2
Barbăneagră A. Comentariul Codului Penal al Republicii Moldova / A. Barbăneagră, Viorel Berliba ş.a.; Chişinău: ARC, 2003. p.340.
3
Nistoreanu Gh., Boroi A., Molnar I. şi alţii. Drept penal. Partea Specială. Bucureşti: Europa Nova, 2014. p.193.

20
bunului împotriva faptelor de sustragere”1. Într-adevăr, norma de incriminare
prevăzută la art. 188 CP al RM din 2002 se referă la poziţia fizică a bunului,
exprimată în posesie. Or, prin simpla posesie se exteriorizează dreptul de
proprietate. Chiar dacă bunul se află în posesia altei persoane decât a celei care
este proprietara bunului, legea penală asigură posesia. Ea este interesată să
menţină poziţia fizică a bunului chiar în aceste condiţii, împiedicând orice luare
fără drept a bunului. Legiuitorul este într-atât de preocupat de a nu se modifica
această poziţie pe alte căi decât cele legale, încât nici proprietarul nu ar putea să-
şi ia prin sustragere bunul propriu, aflat în posesia legală a unei alte persoane.
Obiectul juridic principal al infracţiunii îl formează relaţiile şi valorile
sociale împotriva cărora aceasta se îndreaptă şi care sunt apărate prin
incriminarea acţiunii principale din cadrul infracţiunii complexe. Pe de altă
parte, obiectul juridic secundar al infracţiunii îl constituie relaţiile şi valorile
sociale împotriva cărora aceasta se îndreaptă şi care sunt apărate prin
incriminarea acţiunii adiacente din cadrul infracţiunii complexe.
În cazul tâlhăriei, acţiunea principală din cadrul acestei infracţiuni
complexe o constituie tentativa de sustragere, ca formă atipică a sustragerii.
Recunoscând că obiectul juridic principal al tâlhăriei îl formează relaţiile sociale
referitoare la patrimoniu şi a căror dezvoltare este condiţionată de menţinerea
poziţiei fizice a bunurilor împotriva faptelor de sustragere, recunoaştem totodată
legătura acestui tip al obiectului juridic special cu obiectul juridic generic. Or,
tâlhăria este o formă a sustragerii, iar sustragerile constituie un subgrup distinct
de fapte penale din cadrul grupului de infracţiuni contra patrimoniului.
În cazul tâlhăriei acţiunea adiacentă din cadrul acestei infracţiuni
complexe o formează violenţa periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei
agresate ori ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe – acţiuni ce
însoţesc atacul asupra persoanei. Aşadar, în legislaţia penală a Republicii
Moldova, violenţa din cadrul tâlhăriei se caracterizează prin pericolul în care
poate fi pusă nu doar sănătatea persoanei, dar şi viaţa ei. În unele cazuri se
creează pericol pentru sănătate, iar în alte cazuri – pentru viaţă. Tocmai această
interpretare impune despărţirea termenilor „viaţa” şi „sănătatea” prin conjuncţia
alternativă „sau”.
V.A. Vladimirov consideră că această construcţie a tâlhăriei nu poate fi
recunoscută reuşită, deoarece „atacul soldat cu decesul victimei” nu este un
indiciu obligatoriu al componenţei date, iar calificarea trebuie făcută prin
concurs de infracţiuni: conform articolelor care prevăd răspunderea pentru omor
şi pentru tâlhărie2.
1
Paşcu I., Ivan S. Tâlhăria, aspecte de teorie şi practica judiciară. Bucureşti: Editura Ministerului de Interne, 2012. p.22- 23.
2
Владимиров В.А., Ляпунов Ю.И. Ответственность за корыстные посягательства на социалистическую собственность. Москва:
Юридическая литература, 2013. p.79- 80.

21
 Faptul că, prin săvârşirea tâlhăriei, viaţa persoanei poate fi periclitată în
mod real, nu trebuie să ducă la concluzia greşită că viaţa persoanei este obiectul
juridic secundar al infracţiunii analizate. Dacă am accepta această concluzie, ar
trebui să recunoaştem că lipsirea ilegală de viaţă este absorbită de tâlhărie. În alţi
termeni, ar trebui să recunoaştem că lipsirea ilegală de viaţă, săvârşită în
legătură cu tâlhăria, nu este susceptibilă de calificare de sine stătătoare conform
art. 145 sau art. 149 CP al RM. Evident, nu putem sprijini o astfel de teză.
Tâlhăria întotdeauna cauzează atingere (de diferită gravitate) sănătăţii
persoanei, deoarece fără cauzarea sau ameninţarea de a cauza atingere sănătăţii
nu există tâlhărie. Însă, circumstanţa agravantă „atacul soldat cu decesul
persoanei” nu este cuprinsă de componenţa tâlhăriei prevăzută de textul legii. În
dispoziţia art. 188 CP al RM din 2002 se indică asupra violenţei periculoase
pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate şi asupra vătămării grave a
integrităţii corporale sau a sănătăţii, dar nimic nu se spune despre posibilitatea
survenirii decesului. Deci, lipsirea de viaţă a victimei nu este un indiciu
obligatoriu al componenţei de tâlhărie. În legătură cu cele menţionate,
considerăm absolut corectă opinia lui N.I. Korjanski, potrivit căreia trebuie
respinse ca neîntemeiate părerile precum că componenţa de tâlhărie cuprinde şi
cauzarea vătămării grave a integrităţii corporale, care a provocat decesul
victimei (lipsirea de viaţă din imprudenţă)1. Viaţa nu poate fi obiect juridic
secundar al acestei infracţiuni, iar cauzarea reală a morţii depăşeşte limitele
tâlhăriei şi necesită calificare suplimentară.
În lumina celor expuse, nu putem accepta părerea acelor autori 2 care
afirmă că şi relaţiile referitoare la viaţa persoanei pot forma obiectul juridic
secundar al tâlhăriei.
Prin prisma dreptului comparat, putem menţiona că în legislaţia altor state
această problemă este soluţionată în alt mod. Astfel, de exemplu, în legea penală
a României şi a altor state viaţa poate fi obiectul juridic secundar al tâlhăriei. De
aceea, lipsirea de viaţă a persoanei în cadrul infracţiunii de tâlhărie nu necesită o
calificare suplimentară, ci doar determină agravarea răspunderii şi a pedepsei
penale în limitele sancţiunii din norma care incriminează tâlhăria.
Pe de altă parte, în legea penală a Federaţiei Ruse şi a altor state
chestiunea vizată este rezolvată ca şi în legislaţia Republicii Moldova: decesul
persoanei provocat de tâlhărie reclamă o calificare suplimentară.
În ceea ce priveşte obiectul juridic secundar al tâlhăriei, acesta va fi
determinat de caracterul acţiunii adiacente: violenţă sau ameninţare cu aplicarea
ei. Dar care relaţii şi valori sociale sunt lezate prin această acţiune?

1
Кочой С.М. Ответственность за корыстные преступления. Москва: Юридическая литература, 2014, p.120.
2
Кригер Г.А. Борьба с хищениями социалистического имущества. Москва: Юридическая литература, 2014, p.153.

22
 Atât violenţa, cât şi ameninţarea cu aplicarea ei sunt nişte metode de
constrângere, fiind îndreptate, în ultimă instanţă, contra anumitor atribute ale
persoanei. Persoana nu este doar un coagul de masă biologică organizată, ci este
o fiinţă raţională, adică posedă un psihic de grad suprem. Persoana reprezintă
unitatea fizicului şi spiritualului, biologicului şi socialului. Sub ultimul aspect –
cel social – menţionăm că nu toate atributele persoanei, ci numai o parte dintre
ele sunt ocrotite prin incriminarea tâlhăriei.
Dar, înainte de a identifica aceste atribute, să reliefăm o altă problemă.
După cum observăm, legiuitorul, în cazul tîlhăriei, consideră atributele persoanei
ca fiind adiacente faţă de relaţiile sociale referitoare la anumite atribute ale
patrimoniului, care constituie obiectul juridic principal al acestei fapte. Această
răsturnare a ierarhiei obiectelor ocrotite de legea penală se explică prin faptul că
infractorul urmăreşte, în principal, realizarea sustragerii, violenţa sau
ameninţarea fiind doar un mijloc de atingere a acestui scop.
Anterior am remarcat, şi pe bună dreptate, că clasificarea pe tipuri a
obiectului juridic special al infracţiunii se face nu în funcţie de importanţa
obiectului, ci în funcţie de legătura lui cu obiectul juridic generic al
infracţiunilor din grupul respectiv. Cu toate acestea, faptul că tâlhăria atentează
simultan asupra a două obiecte juridice speciale a generat în rândul penaliştilor
diversitate de opinii privind răspunsul la întrebarea: care dintre aceste obiecte
este mai de seamă, mai valoros şi, prin urmare, mai ocrotit penalmente în
componenţa de tâlhărie? Astfel, în teoria dreptului penal sovietic, unii puneau în
prim-plan persoana1, iar alţii – relaţiile sociale cu privire la proprietate2.
Cei din primul grup pornesc de la faptul că tâlhăria se consideră
consumată din momentul aplicării violenţei. De aceea, susţin ei, legiuitorul a
promovat în prim-plan apărarea penală a persoanei. În concluzie, aceşti autori
afirmă că, deşi tâlhăria este o infracţiune contra proprietăţii, dar, deoarece ea se
realizează pe calea aplicării violenţei asupra victimei, locul ei este printre
infracţiunile contra persoanei3.
De asemenea, în ştiinţa dreptului penal român, unii autori au obiectat
împotriva soluţiei legislative care rezervă un loc secundar relaţiilor sociale
legate de persoană şi care, în orice situaţie, ar trebui considerate mai importante
decât cele cu privire la patrimoniu4.
Nu putem susţine tezele de mai sus. Într-adevăr, tâlhăria este o atentare
asupra relaţiilor sociale cu privire la patrimoniu, însoţită de aplicarea violenţei
sau de ameninţarea cu aplicarea ei. Caracterul adiacent al relaţiilor sociale, care
1
Уголовное право. Часть Особенная / Под ред. Н.И. Ветрова и Ю.И. Ляпунова. Москва: Новый Юрист, 2013, p.425.
2
Яни П.С. Посягательства на собственность. Москва: Российская правовая академия, 2012. p.30; 56.
3
Гугучия М.Б. Ответственность за разбой по советскому уголовному законодательству. Сухуми: Абгиз, 1958, p.20- 25.
4
Loghin O., Toader T. Drept penal român. Partea Specială. Bucureşti: Şansa, 2014, p.118- 119.

23
privesc anumite atribute ale persoanei, nu denotă o subapreciere a acestora, ci
reflectă realitatea obiectivă că uneori făptuitorul, pentru a sustrage, aplică
violenţa sau ameninţă cu aplicarea ei, folosind-o deci ca modalitate de a-şi
facilita intrarea în posesia bunului.
Determinanta conţinutului tâlhăriei este scopul de sustragere, pe când
violenţa sau ameninţarea cu aplicarea ei pentru atingerea acestui scop constituie
doar mijloace de realizare a sustragerii preconizate. Acea circumstanţă că
tâlhăria se comite pe calea aplicării violenţei periculoase pentru viaţa sau
sănătatea persoanei, fie prin ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe,
nu dă temei pentru a atribui această faptă la categoria de infracţiuni contra
persoanei. În încercarea de a argumenta opinia pe care o contestăm, autorii
acesteia nu acordă atenţie cuvenită laturii subiective a tâlhăriei, atât de
importantă, mai ales, la calificarea infracţiunilor formale. În cazul tâlhăriei,
scopul de sustragere poate şi să nu fie atins, ceea ce nu este însă o dovadă a
faptului că, atentând la unele atribute ale persoanei, făptuitorul urmăreşte cu
totul alte scopuri. După cum am menţionat deja, agresarea persoanei este doar
un mijloc de sustragere a bunurilor acesteia.
Întru combaterea opiniei autorilor, care consideră că locul tâlhăriei trebuie
să fie printre infracţiunile contra persoanei, putem invoca şi un argument care
ţine de construcţia legislativă a noţiunii de tâlhărie.
Astfel, se confirmă că obiectul juridic principal al tâlhăriei îl formează
relaţiile sociale referitoare la patrimoniu, a căror dezvoltare este condiţionată
de menţinerea poziţiei fizice a bunurilor împotriva faptelor de sustragere. O altă
soluţie nici nu poate exista, deoarece, potrivit pct. 23 al Hotărârii Plenului Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea bunurilor”, din 28.06.2004, nr. 23, tâlhăria
se consideră consumată din momentul atacului asupra unei persoane în scopul
sustragerii bunurilor, însoţit de aplicarea sau de ameninţarea cu aplicarea
violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea victimei1.
În afară de aceasta, este important a specifica că includerea tâlhăriei în
cadrul infracţiunilor contra persoanei ar despărţi-o de grupul de infracţiuni
omogene, comise contra patrimoniului, şi ar priva-o în fond de caracterul de
infracţiune contra patrimoniului, pe care ea îl posedă în realitate. De asemenea,
trebuie de constatat că opinia, conform căreia obiectul juridic secundar al
tâlhăriei îl formează relaţiile sociale referitoare la persoană, nu poate fi în genere
acceptată. Până la intrarea în vigoare a noii legislaţii penale a Republicii
Moldova, relaţiile sociale cu privire la persoană formau obiectul juridic generic

1
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 28.06.2012, nr. 23, „Cu privire la practica judiciară în procesele
penale despre sustragerea bunurilor” // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.

24
al infracţiunilor prevăzute la Capitolul II „Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii,
libertăţii şi demnităţii persoanei” al Părţii Speciale a CP al RM din 1961.
Actualmente, aceste relaţii şi valori sociale, privite în integritatea lor, nu pot fi
considerate ca obiect juridic generic, cu atât mai mult ca obiect juridic special al
vreunei infracţiuni. De aceea, plasarea componenţei de tâlhărie în capitolul legii
penale, dedicat infracţiunilor contra patrimoniului, corespunde pe deplin
caracterului şi orientării acestei fapte penale.
Încercând să identifice atributele persoanei, care sunt ocrotite prin
incriminarea tâlhăriei, unii autori optează pentru recunoaşterea sănătăţii drept
astfel de atribut1. Considerăm prea îngust punctul de vedere, potrivit căruia doar
relaţiile sociale cu privire la sănătatea persoanei trebuie privite ca obiect juridic
secundar al tâlhăriei. Autorii respectivi scapă din vedere faptul că, în cazul
tâlhăriei, constrângerea se exprimă nu numai în violenţa periculoasă pentru viaţă
sau sănătate, dar şi în ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe. De
aceea, considerăm mai plauzibilă poziţia lui L.D. Gauhman şi S.V. Maximov:
„Tâlhăria întotdeauna atentează asupra a două obiecte juridice speciale. Primul
din acestea (care este principal – n.a.) este format din relaţiile sociale cu privire
la proprietate..., corespunzând obiectului juridic special al oricărei sustrageri.
Cel de-al doilea obiect juridic special (secundar – n.a.) este alternativ: în cazul
aplicării violenţei fizice, periculoase pentru viaţa sau sănătatea victimei, acesta
este format din relaţiile sociale referitoare la sănătatea persoanei; în cazul
ameninţării cu aplicarea unei asemenea violenţe – din relaţiile sociale referitoare
la securitatea vieţii sau sănătăţii persoanei”2.
Într-adevăr, în configuraţia tâlhăriei doar violenţa aplicată, nu şi
ameninţarea cu aplicarea ei, este periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei
agresate. Pe de altă parte, prin „securitate” se are în vedere faptul de a fi la
adăpost de orice pericol3. De aceea, relaţiile sociale, referitoare la securitatea
vieţii sau sănătăţii persoanei, formează obiectul juridic secundar al tâlhăriei,
comise pe calea ameninţării cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţă sau
sănătate.
Aşadar, obiectele juridice secundare ale tâlhăriei sunt obligatorii, dar şi
alternative. Caracterul alternativ al acestora se exprimă în faptul că, într-un caz,
legea penală apără sănătatea persoanei, iar în alt caz – securitatea vieţii sau a
sănătăţii persoanei.
Viaţa persoanei reprezintă o unitate complexă ce întruneşte existenţa
fiziologică şi existenţa socială a individului. Viaţa este bunul suprem al
1
Уголовное право. Часть Особенная / Под ред. И.Я. Козаченко, З.А. Незнамова, Г.П. Новоселова. Москва:Норма-Инфра, 2008.
p.360.
2
Гаухман Л.Д. Насилие как средство совершения преступления. Москва:Норма-Инфра, 2013, p.106
3
Brînză S. Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a proprietăţii pe teritoriul Republicii Moldova. Chişinău: ARC, 2001. p.302.

25
persoanei, fără de care sunt de neconceput celelalte valori de care ea dispune şi
care sunt apărate de legea penală: sănătatea, integritatea personală, libertatea,
cinstea, demnitatea, viaţa sexuală.
Considerăm corectă opinia, conform căreia sănătatea persoanei este
„starea fiziologică determinată a organismului unei alte persoane” 1. Această
definiţie este mai exact formulată şi mai acceptabilă pentru perceperea noţiunii
de infracţiune, inclusiv a celei de tâlhărie, decât definiţia dată sănătăţii de alţi
autori: „Prin sănătate se înţelege activitatea vitală normală a organismului uman,
care funcţionează corect”2.
Starea de sănătate a fiecărei persoane este individuală. Activitatea vitală a
unui invalid, a unei persoane grav bolnave sau a unui muribund nu este normală,
iar organismul acestora nu funcţionează corect. Însă, aceasta nu înseamnă că
asemenea persoane nu pot evolua ca victime ale tâlhăriei. Legea penală apără
patrimoniul nu doar al unor persoane sănătoase, ci al tuturor persoanelor.
În contextul examinării obiectului juridic special al tâlhăriei, apare
necesitatea de a răspunde la întrebarea: poate avea oare tâlhăria ca obiect juridic
secundar relaţiile sociale cu privire la libertatea fizică a persoanei? În legătură cu
aceasta, în literatura penală română s-a ridicat problema privind posibilitatea
absorbirii lipsirii de libertate în mod ilegal (infracţiune prevăzută la art. 189 CP
Român) în conţinutul complex al tâlhăriei. Într-o opinie 3, exprimată şi în
practica judiciară4, s-a considerat că lipsirea de libertate în mod ilegal, în măsura
în care a fost necesară pentru săvârşirea tâlhăriei, este inclusă în latura obiectivă
a acesteia ca acţiune adiacentă, pierzându-şi autonomia.
Într-o altă opinie5, la care ne raliem, s-a susţinut că suntem în prezenţa a
două infracţiuni aflate în concurs ideal: tâlhărie şi lipsirea de libertate în mod
ilegal.
Într-adevăr, limitarea libertăţii victimei nu poate forma acţiunea adiacentă
în cadrul tîlhăriei. Astfel, în cazul legării mâinilor sau picioarelor, ori al folosirii
cătuşelor sau a altor mijloace de imobilizare a victimei, dacă limitarea libertăţii a
fost însoţită de violenţa periculoasă pentru viaţă sau sănătate, cele comise
trebuie calificate conform art. 187 „Jaful” şi lit. e) alin. (2) art. 166 „Privaţiunea
ilegală de libertate” ale CP al RM din 2002 (ultima normă prevăzând răspundere
pentru privaţiunea ilegală de libertate săvârşită cu aplicarea violenţei periculoase
pentru viaţa sau sănătatea persoanei).

1
Михайлов М.П. Уголовная ответственность за кражу личного имущества и разбой. Москва, 2013. p.56.
2
Poenaru I. Violenţa ca element al infracţiunii de tâlhărie // Revista română de drept. 2014, nr. 10, p. 113.
3
Bulai C. Manual de drept penal. Partea Generală. Bucureşti: ALL, 2012. p.131.
4
Ibidem. p.132.
5
Diaconescu H. Există concurs între infracţiunile de tâlhărie şi lipsirea de libertate în mod illegal? // Dreptul. 2014, nr. 9, p. 64-68.

26
 În acest caz, aplicând violenţa periculoasă pentru viaţa sau sănătatea
persoanei, făptuitorul urmăreşte scopul proxim de a priva această persoană de
libertatea fizică, iar privaţiunea ilegală de libertate depăşeşte cadrul laturii
obiective a tâlhăriei.
În ipoteza în care făptuitorul aplică violenţa periculoasă pentru viaţa sau
sănătatea persoanei, urmărind scopul proxim de sustragere, privând totodată
acea persoană de libertate, calificarea trebuie să fie următoarea: art. 188
„Tâlhăria” şi art. 166 „Privaţiunea ilegală de libertate” (cu excepţia lit. e) alin.
(2)) ale CP al RM din 2002.
Aşadar, reglementarea dată infracţiunii de tâlhărie, prin prevederile de la
art. 188 CP al RM din 2002, nu presupune absorbirea în conţinutul ei a
infracţiunii de privaţiune ilegală de libertate, care are, în orice ipoteză, existenţa
juridică de sine stătătoare. Reprezentând prin natura şi esenţa sa, o complexitate
legală, tâlhăria nu absoarbe în conţinutul său obiectiv decât acele acţiuni care au
fost limitativ determinate de lege. În concluzie, relaţiile sociale cu privire la
libertatea fizică nu pot forma obiectul juridic secundar al tâlhăriei.
Într-o altă ordine de idei, clasificarea pe tipuri a obiectului juridic special
al tâlhăriei se proiectează asupra obiectului material al tâlhăriei. Astfel, obiectul
material principal al tâlhăriei îl formează bunurile altei persoane. Totodată,
obiectul material secundar al tâlhăriei îl formează corpul altei persoane (cu
excepţia cazului când victima este ameninţată cu vioneţa periculoasă pentru
viaţă sau sănătate).
În general, prin bun se înţelege „o valoare economică ce este utilă pentru
satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului şi susceptibilă de apropiere
sub forma dreptului patrimonial”1.
Sunt străine făptuitorului acele bunuri, asupra cărora el nu are nici dreptul
real, nici cel presupus de proprietate sau de posesie legală. În această ordine de
idei, apare ca deosebit de relevantă concluzia din practica judiciară, conform
căreia „tâlhăria presupune atacul săvârşit în scopul sustragerii bunurilor străine,
adică a bunurilor asupra cărora nici făptuitorul, nici alţi participanţi la
infracţiune nu deţin nici un drept”2. Pentru a putea constitui obiectul material
principal al tîlhăriei, bunul trebuie să se afle la momentul săvârşirii faptei în
proprietatea sau posesia altei persoane decât făptuitorul. Rezultă că nu poate
constitui obiectul material principal al tâlhăriei bunul care, la momentul
comiterii tâlhăriei, s-a aflat în proprietatea sau posesia făptuitorului.

1
Beleiu Gh. Drept civil român. Bucureşti: Şansa, 2000, p.90.
2
A se vedea . Никифоров Б.С. Уголовно-правовая охрана личной собственности в СССР. Москва: Издательство Академия Наук,
1954. p.115.

27
 L.D. Gauhman şi S.V. Maximov sunt de părerea că bunurile, care se află
în proprietate comună, sunt străine pentru cel care le sustrage3.
La această aserţiune, S. Brînză vine cu o precizare importantă:
„Sustragere în acest caz poate fi numai când proprietatea comună este în
devălmăşie. Atunci însă când coproprietarul ia bunurile care constituie cota-
parte a lui, separată material de bunurile celuilalt coproprietar, nu putem vorbi în
nici un caz despre sustragere”2.
De exemplu, în conformitate cu Codul Familiei al Republicii Moldova,
adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 26.10.2000, bunurile dobândite
de către soţi în timpul căsătoriei aparţin ambilor cu drept de proprietate în
devălmăşie. Soţii, de comun acord, posedă, folosesc şi dispun de bunurile
comune. Bunurile care au aparţinut fiecăruia dintre soţi până la încheierea
căsătoriei şi bunurile primite în dar, obţinute prin moştenire sau în baza altor
convenţii gratuite de către unul dintre soţi în timpul căsătoriei, sunt proprietate
personală a fiecăruia dintre soţi. Lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea,
încălţămintea şi alte obiecte), cu excepţia bijuteriilor de preţ şi a altor obiecte de
lux, sunt proprietate personală a soţului care le foloseşte, indiferent de timpul şi
modul de dobândire.
Deci, în contextul regimului legal al bunurilor aparţinând soţilor, putem
constata că, de exemplu, bijuteriile de preţ şi alte obiecte de lux pot constitui
obiectul material de bază al tâlhăriei. Dacă unul din soţi evoluează în rolul de
făptuitor, iar celălalt, respectiv, în rolul de victimă, iar acordul comun de
posesie, folosinţă şi dispunere lipseşte, bunurile sustrase sau preconizate de a fi
sustrase sunt străine pentru cel ce le sustrage sau intenţionează să le sustragă.
Aşadar, pentru a putea forma obiectul material principal al tâlhăriei,
bunurile trebuie să fie străine pentru făptuitor. Din această perspectivă, apare
necesitatea de a găsi răspuns la următoarea întrebare: este oare cauzată atingere
relaţiilor sociale referitoare la patrimoniu, a căror dezvoltare este condiţionată de
menţinerea poziţiei fizice a bunurilor împotriva faptelor de sustragere, atunci
când acţiunea de luare a bunurilor este săvârşită în cazul existenţei unei datorii a
persoanei, de la care sunt luate bunurile, faţă de făptuitor?
În cazul existenţei unei datorii, între persoanele respective are loc un
raport juridic obligaţional (reglementat potrivit art. 859-866 sau art. 867-874 CC
al RM). Cu alte cuvinte, debitorul este obligat să realizeze, în favoarea
creditorului, anumite acţiuni, inclusiv ce ţin de restituirea bunurilor. Totodată,
creditorul nu are drepturi patrimoniale reale (jus in re) asupra cărorva bunuri
aflate în proprietatea debitorului.

3
Гаухман Л.Д. Насилие как средство совершения преступления. Москва:Норма-Инфра, 2013, p.70
2
Brînză S. Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a proprietăţii pe teritoriul Republicii Moldova. Chişinău: ARC, 2001. p.302.

28
 Aşadar, creditorului îi aparţine numai dreptul de creanţă, care rămâne a fi
ca atare până la momentul dobândirii dreptului de proprietate. Din aceste
considerente, luarea arbitrară (deci ilegală) a bunurilor datorate este considerată
a fi o acţiune comisă în raport cu bunurile străine. Totuşi, această constatare încă
nu este suficientă pentru a putea recunoaşte oricare acţiune de luare a bunurilor
străine, în contul datoriei, în calitate de sustragere. Aceasta deoarece (aşa cum
am specificat în Secţiunea I a Capitolului I din prezenta lucrare) gratuitatea
reprezintă unul dintre semnele indispensabile ale definiţiei noţiunii de
sustragere. În concluzie, în cazul luării bunurilor în interesul persoanei faţă de
care proprietarul bunurilor are o datorie, componenţa de sustragere (inclusiv
componenţa de tâlhărie) va fi prezentă în următoarele situaţii:
1) valoarea materială a bunurilor luate devansează mărimea datoriei;
2) nu a expirat data la care trebuia onorată datoria;
3) făptuitorul nu dă de înţeles, prin acţiunile sale, că bunurile sunt luate în
contul datoriei.
În contextul analizei obiectuluio material principal al tâlhăriei, pentru a
stabili dacă bunurile sunt sau nu străine pentru făptuitor, este necesar a
determina momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra bunurilor. Astfel,
susţinem soluţia din practica judiciară română, conform căreia „luarea prin
violenţă, din posesia părţii vătămate, a unui obiect pe care anterior inculpatul i-l
dăruise constituie infracţiunea de tâlhărie”1. Această soluţie este relevantă şi
pentru dreptul penal al Republicii Moldova, deoarece, potrivit alin. (1) art. 321
CC al RM, „dreptul de proprietate este transmis dobânditorului în momentul
predării bunului mobil, dacă legea sau contractul nu prevede altfel”. În cazul
contractului de donaţie, legea nu prevede altfel. Or, în conformitate cu alin. (1)
art. 828 CC al RM, „contractul de donaţie se consideră încheiat în momentul
transmiterii bunului”. Cu alte cuvinte, odată trecut în patrimoniul donatarului,
bunul donat devine străin pentru donator. Deci, acest bun poate forma obiectul
material al tâlhăriei atunci când, după încheierea contractului de donaţie,
donatorul evluează ca făptuitor al tâlhăriei, iar donatarul devine victimă a
tâlhăriei.
Tâlhăria, ca infracţiune consumată, nu cuprinde cazurile de dobândire
ilegală a drepturilor asupra bunurilor, inclusiv cazurile de dobândire violentă a
documentelor (procurii, scrisorii de trăsură, chitanţei etc.), care acordă dreptul
de a primi bunurile. În literatura de specialitate au fost exprimate câteva opinii
diferite cu privire la această problemă. De exemplu, unii autori 2 consideră că
1
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I. şi alţii. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Vol. III. Partea Specială. Bucureşti: Editura
Academiei Române, ALL Beck, 2013. p.298.
2
Кригер Г.А. Борьба с хищениями социалистического имущества. Москва: Юридическая литература, 2014, p.153.
Уголовное право. Часть Особенная / Под ред. Н.И. Ветрова и Ю.И. Ляпунова. Москва: Новый Юрист, 2013 t. p.160.

29
obiectul material al sustragerii îl pot forma şi documentele care îndreptăţesc
persoana să primească careva valori materiale. Adepţii punctului de vedere opus
sunt de părerea că luarea unor astfel de documente trebuie privită ca pregătire de
sustragere, deoarece documentele înseşi apar doar ca mijloace, cu ajutorul cărora
infractorul năzuieşte să obţină ulterior bunurile.1 O poziţie intermediară ocupă
G.L. Krigher: „Deşi în cazul tâlhăriei anumite documente nu-şi pierd
semnificaţia de mijloace de dobândire a bunurilor, totuşi, întrucât legiuitorul
recunoaşte tâlhăria ca fiind consumată la momentul aplicării violenţei (sau a
ameninţării cu aplicarea ei – n.a.), metoda violentă, la care recurge infractorul
pentru a dobândi aceste documente, dă temei de a aprecia acţiunile lui ca fiind
infracţiune consumată, şi nu ca pregătire de aceasta”2.
Considerăm mai reuşită viziunea acelor penalişti care includ în categoria
de obiecte materiale ale sustragerii documentele ce acordă dreptul de a primi
unele bunuri şi care tratează dobândirea ilegală a unor asemenea documente
doar sub aspectul pregătirii de sustragere. Această teză este aplicabilă pe deplin
cazurilor de dobândire violentă a unor documente patrimoniale. Totuşi, teza
enunţată necesită anumite precizări.
Sustragerea documentelor amintite formează o modalitate normativă a
unei componenţe de infracţiune de sine stătătoare (art. 360 „Luarea, sustragerea,
tăinuirea, degradarea sau distrugerea documentelor, imprimatelor, ştampilelor
sau sigiliilor” al CP al RM din 2002). Astfel de acţiuni, deşi se află într-o
anumită legătură cu sustragerea prin tâlhărie, totuşi se comit nu în vederea luării
bunurilor înseşi, imediat după agresiune, ceea ce este specific tâlhăriei, dar în
vederea obţinerii „dreptului” de a primi ulterior bunurile, pe cale frauduloasă.
De aceea, sustragerea violentă a documentelor, ce dau dreptul de a primi unele
bunuri, nu poate forma unitatea juridică a acţiunilor cuprinse de noţiunea de
tâlhărie.
După cum e ştiut, noţiunea de componenţă de infracţiune unică, constând
din câteva acţiuni eterogene, depinde, sub multe aspecte, de definiţia care îi este
dată acesteia de către legiuitor. De regulă, la baza definiţiei legislative a unei
asemenea noţiuni stă legătura indisolubilă dintre metoda de operare şi intenţia
făptuitorului, caracterul unitar al acestora. După construcţia sa legislativă,
componenţa de tâlhărie cuprinde violenţa asupra persoanei, aceasta fiind însă
aplicată în scopul nemijlocit de a-i sustrage bunurile.
În contrast, sustragerea violentă a documentelor, ce acordă dreptul de a
primi în viitor unele bunuri, depăşeşte limitele unei asemenea componenţe de
infracţiune unică de felul tâlhăriei. În cazul dat, făptuitorului îi lipseşte atât
1
Михайлов М.П. Уголовная ответственность за кражу личного имущества и разбой. Москва, 2013. p.66.
2
Кригер Г.А. Борьба с хищениями социалистического имущества. Москва: Юридическая литература, 2014, p.153.
Уголовное право. Часть Особенная / Под ред. Н.И. Ветрова и Ю.И. Ляпунова. Москва: Новый Юрист, 2013 . p.111.

30
metoda unitară de a opera, cât şi intenţia unitară de a săvârşi sustragerea. În
această situaţie, făptuitorul sustrage documentele printr-o metodă violentă pentru
ca, ulterior, să obţină, în schimbul lor şi în mod fraudulos, anumite bunuri,
preconizate a fi trecute în folosul făptuitorului. Iată de ce, aceste acţiuni
depăşesc limitele componenţei de tâlhărie şi pot fi calificate nu altfel decât
concurs dintre sustragerea documentelor (art. 360 CP al RM din 2002) şi, în
dependenţă de caracterul violenţei, infracţiune contra sănătăţii (art. 151, 152 sau
art. 153 CP al RM din 2002), precum şi pregătire de escrocherie (art. 26 şi art.
190 CP al RM din 2002).
Dacă însă, în momentul primirii bunurilor în schimbul documentelor
sustrase, făptuitorul este demascat şi, în scopul reţinerii bunurilor primite, aplică
violenţă periculoasă pentru viaţă sau sănătate (ori ameninţă cu aplicarea unei
asemenea violenţe), el trebuie tras la răspundere penală pentru tâlhărie.
Obiectul material secundar al tâlhăriei îl constituie corpul unei alte
persoane. În opinia lui I. Dobrinescu, corpul victimei sau, altfel spus, expresia
corporală a vieţii reprezintă ansamblul de funcţii şi procese organice care asigură
individului prezenţa biologică şi care, odată distruse, suprimă calitatea de fiinţă
vie a persoanei1.
Bineînţeles, în cazul tâlhăriei, expresia corporală a vieţii nu este distrusă.
Ea este doar periclitată de distrugere.
Noţiunea de obiect material secundar al tâlhăriei trebuie neapărat
delimitată de noţiunea de victimă a tâlhăriei. În spatele ultimei se află „figura
acelui participant la relaţia socială, ale cărui facultăţi sociale, interse s-au
dovedit a fi vătămate, ştirbite în rezultatul săvârşirii infracţiunii”2. Ca victimă a
tâlhăriei poate evolua proprietarul bunurilor, sau persoana în posesia sau sub a
cărei pază se găsesc bunurile, sau oricare altă persoană (terţă) care, în opinia
făptuitorului, poate stingheri acţiunile lui infracţionale. Ultima ipoteză vizează
cazul în care acţiunile începute ca furt nu au fost duse până la capăt din cauza că
au fost descoperite de terţe persoane. Făptuitorul, în scopul sustragerii bunurilor
de la proprietar, posesor sau persoana care o avea în pază, sau în scopul reţinerii
acestei averi, a aplicat faţă de persoanele terţe care l-au depistat violenţă
periculoasă pentru viaţa sau sănătatea lor sau a ameninţat aceste persoane cu
aplicarea unei astfel de violenţe.
În cazul în care activitatea infracţională în contextul tâlhăriei este realizată
faţă de mai multe persoane, în doctrina penală s-a pus problema dacă se reţin
atâtea infracţiuni câte victime sunt. În alţi termeni, este necesar să răspundem la
întrebarea: pluralitatea de victime condiţionează necesarmente pluralitatea de

1
Dobrinescu I. Infracţiuni contra vieţii persoanei. Bucureşti: Editura Academiei, 1987. p.21.
2
Фаргиев И.А. Потерпевший от преступления (уголовно-правовые вопросы). Хабаровск: РИЦ ХГАЭП, 2001. p.73.

31
infracţiuni? În practica judiciară s-a răspuns în mod diferit la această întrebare:
afirmativ sau negativ1. Considerăm corectă poziţia exprimată în teoria dreptului
penal, conform căreia determinantă pentru tranşarea acestei dileme este
stabilirea lipsei sau existenţei unicităţii rezoluţiei (intenţiei infracţionale unice)2.
În acest sens, atunci când există o intenţie unică de a ataca două sau mai
multe persoane în scopul sustragerii bunurilor lor, aceasta presupunând aplicarea
violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea acelor persoane ori ameninţarea
cu aplicarea unei asemenea violenţe, va exista o singură infracţiune de tâlhărie
în condiţiile unei pluralităţi de victime. Nu este însă exclus să se constate că
există mai multe intenţii infracţionale, ceea ce face posibil şi concursul de
infracţiuni sau repetarea de infracţiuni, în condiţiile prevăzute de lege.
Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art. 187 din CP al RM
corespunde, în majoritatea cazurilor, cu obiectul juridic special al furtului:
relaţiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor mobile. Excepţie constituie
cazul acţiunii agravantei specifice a jafului de la lit. e) din alin. (2) al art. 187
din CP al RM. În cazul dat, jaful adoptă forma unei infracţiuni complexe. De
aceea, şi obiectul juridic special devine complex: obiectul juridic principal al
faptei prevăzute la lit. e) din alin. (2) al art. 187 din CP al RM îl formează
relaţiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor mobile; obiectul juridic
secundar îl constituie relaţiile sociale cu privire la integritatea corporală a
persoanei (în cazul aplicării violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea
persoanei) sau libertatea morală a persoanei (în cazul ameninţării cu aplicarea
unei asemenea violenţe). Aşadar, în ipoteza examinată, obiectul juridic secundar
al jafului are un caracter alternativ, care se datorează caracterului alternativ al
acţiunii adiacente din cuprinsul faptei de la lit. e) din alin. (2) al art. 187 din CP
al RM.
În situaţia jafului săvârşit prin pătrundere în locuinţă, ca obiect juridic
secundar apar relaţiile sociale cu privire la inviolabilitatea domiciliului.
Când nu se referă la fapta de la lit. e) din alin. (2) al art. 187 din CP al
RM, obiectul material al jafului se caracterizează prin aceleaşi trăsături ca şi
obiectul material al furtului: bunurile care au o existenţă materială sunt create
prin munca omului, dispun de valoare materială şi cost determinat, fiind bunuri
mobile şi străine pentru făptuitor.
În cazul faptei ce formează excepţia nominalizată supra, obiectul
material al jafului are un caracter complex: obiectul material principal coincide
cu obiectul material al furtului; obiectul material secundar (în cazul aplicării
violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei, nu şi în cazul

1
Papadopolu M. Codul legilor penale române adnotate. Bucureşti: Tipografiile române unite, 2012. p.220.
2
Butiuc C. Infracţiunea complexă. Bucureşti: ALL Beck, 2013. p.16.

32
ameninţării cu aplicarea unei asemenea violenţe) îl formează corpul
persoanei.

2.2. Latura obiectivă a infracţiunii de tâlhărie şi jaf

Cel de-al doilea element constitutiv obiectiv al tâlhăriei este latura ei

obiectivă. A devenit deja un truism, că latura obiectivă a componenţei de
infracţiune reprezintă ansamblul de trăsături, prevăzute de legea penală, care
caracterizează procesul exterior al conduitei infracţionale. Aşa cum rezultă din
textul legii penale, latura obiectivă a tâlhăriei se exprimă în fapta prejudiciabilă,
care reprezintă atacul săvârşit asupra unei persoane în scopul sustragerii
bunurilor, însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei
agresate ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe. Potrivit
definiţiei propuse de către S. Brînză1, prin atac trebuie de înţeles „acţiunea
agresivă a făptuitorului, surprinzătoare pentru victimă, care este însoţită de
violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori de
ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe”. Această formulare a noţiunii
„atac” a fost reprodusă cu exactitate în pct. 6 al Hotărârii Plenului Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea bunurilor”, din 28.06.2012, nr. 23 2. Definiţia
are ca „puncte de sprijin” atât accepţiunea literală a termenului „atac” –
„agresiune împotriva unei persoane”, cât şi faptul că infracţiunea (în cazul
nostru tâlhăria) are un caracter complex, reunind acţiunea de agresiune (atac) şi
acţiunea de violenţă sau de ameninţare cu aplicarea acesteia.
De-a lungul ultimelor decenii, teoreticienii dreptului penal au fost
preocupaţi de problema coraportului dintre noţiunile „atac” şi „violenţă”,
precum şi de problema vizând rolul noţiunii de atac în incriminarea tâlhăriei. În
special, s-a încercat a da răspuns la întrebarea: care este conţinutul noţiunii de
atac în cadrul conceptului de tâlhărie; desemnează ea un element decorativ, „de
umplutură”, sau un element indispensabil, în a cărui lipsă fapta nu poate fi
calificată ca tâlhărie?
Unii autori, abordând problema coraportului dintre noţiunile „atac” şi
„violenţă”, afirmă caracterul autonom al primei noţiuni faţă de cea de-a doua. În
special, B.V. Voljenkin consideră că atacul nu trebuie identificat cu violenţa,

1
Brînză S. Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a proprietăţii pe teritoriul Republicii Moldova. Chişinău: ARC, 2001. p.302.
2
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 28.06.2012, nr. 23, „Cu privire la practica judiciară în procesele
penale despre sustragerea bunurilor” // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.

33
deoarece „în cadrul tâlhăriei, violenţa sau ameninţarea cu aplicarea violenţei este
doar unul dintre elementele atacului, acesta din urmă incluzând şi alte acţiuni”1.
Potrivit părerii expuse de M.P.Mihailov, prin atac trebuie de înţeles
„asemenea acţiuni ale făptuitorului, care sunt îndreptate nemijlocit spre
înfrângerea, pe calea influenţării fizice sau psihice, a rezistenţei elective sau
eventuale a victimei împotriva sustragerii...”2.
Pentru unii autori, atacul constituie primul stadiu, momentul de debut în
săvârşirea tâlhăriei, şi consistă în acţiuni rapide, agresive, impetuoase, îndreptate
împotriva victimei. Iar aplicarea violenţei fizice sau psihice reprezintă cel de-al
doilea stadiu al laturii obiective a infracţiunii examinate. În acelaşi timp, atacul
include doar parţial violenţa, se întrepătrunde cu ea, astfel încât „amândouă
aceste părţi ale laturii obiective formează aceeaşi faptă şi sunt unite prin scopul
de sustragere”.
Totodată, atacul şi violenţa îşi menţin caracterul de sine stătător şi nu se
suprapun completamente3. În acest mod, noţiunii de atac i se imprimă un
caracter efemer, greu determinabil sau deloc determinabil.
O poziţie asemănătoare este enunţată de către M.P. Redin, care prin „atac”
înţelege acţiunile „ce creează posibilitatea reală de aplicare a violenţei; adică, în
cazul atacului doar apare posibilitatea aplicării viitoare a violenţei” 4. În acest
mod, noţiunii de atac i se imprimă un caracter efemer, greu sau deloc
determinabil.
Din punctul de vedere al unui alt tandem de autori, în cadrul componenţei
infracţiunii de tâlhărie, noţiunea de atac şi noţiunea de violenţă nu pot fi în nici
un caz noţiuni echipolente, deoarece nu exprimă, în forme diferite, acelaşi
conţinut, deşi ultima este componentă obligatorie a atacului, definind noţiunea
de atac ca „acţiune, care constă din două etape consecutive: crearea pericolului
real de aplicare a violenţei şi violenţa nemijlocită”5.
La rândul său, V.A. Vladimirov enunţă propria definiţie a atacului: „În
accepţie juridico-penală, atacul este acţiunea ilegală agresivă, comisă cu un
oarecare scop infracţional, care creează un pericol real şi direct de aplicare
imediată a violenţei ca mijloc de atingere a acestui scop”6.
În alţi termeni, autorul citat nu concepe atacul fără legătura cu violenţa.
Ceva mai târziu, analizând momentul de consumare a tâlhăriei, V.A. Vladimirov

1
Волженкин Б.В. Вопросы квалификации краж, грабежей и разбоев, совершенных с целью завладения личным имуществом
граждан. Ленинград, 2013. p.16.
2
Михайлов М.П. Уголовная ответственность за кражу личного имущества и разбой. Москва, 2013, p.124.
3
Ibidem. p.125.
4
Редин М.П. Рецензия на книгу: Владимиров В.А., Ляпунов Ю.И. Ответственность за корыстные посягательства на
социалистическую собственность. Москва, 1986 // Правоведение. 2007. № 5. p.111.
5
Яни П.С. Посягательства на собственность. Москва: Российская правовая академия, 2012. p.30; 56.
6
Владимиров В.А. Квалификация похищений личного имущества. Москва, 2004. p.63.

34
şi Iu.I. Leapunov recunosc că acest moment se atestă atunci când are loc atacul
şi este aplicată violenţa fizică şi psihică1. Într-o altă lucrare, acelaşi tandem de
autori prezintă un punct de vedere cu totul inacceptabil: „Atacul constituie un
proces, al cărui început este momentul creării pericolului real al aplicării
violenţei. Încheierea acestui proces o reprezintă imposedarea deplină a
bunurilor, astfel făptuitorul obţinând posibilitatea să dispună de ele la propria lui
discreţie”2. Din acest citat rezultă explicit că atacul trebuie considerat consumat
din momentul sustragerii şi că însuşi faptul sustragerii face parte din matricea
structurală a atacului. Însă, într-o astfel de ipoteză tâlhăria nu se va deosebi prin
nimic de alte infracţiuni săvârşite prin sustragere, construite de legiuitor ca
infracţiuni cu componenţă materială. Aşa cum indică legea, sustragerea este un
scop al tîlhăriei. Deci, sustragerea nu poate fi considerată ca parte indispensabilă
a laturii obiective a tâlhăriei, deoarece astfel concepută este distorsionată voinţa
legiuitorului.
L.D. Gauhman acceptă definiţia elaborată de V.A. Vladimirov. El leagă
autonomia atacului de tentativa de tâlhărie, atacul fiind deci exprimat „în
acţiunea ce precedă aplicarea violenţei, ... de exemplu, în atacul realizat până la
aplicarea violenţei, sau în încercarea de a săvârşi atac”. De exemplu, continuă
acelaşi autor, tentativa de tâlhărie va exista dacă s-a întreprins o încercare
nereuşită de a arunca de la înălţime un obiect greu asupra victimei, de a o lovi,
sau în cazul în care făptuitorul a izbutit doar să se apropie de victimă ori să-i
adreseze careva întrebare, pentru a o opri în scopul de a-i sustrage bunul.
Caracterizând rolul atacului ca element al laturii obiective a tâlhăriei, L.D.
Gauhman accentuează că „esenţa tâlhăriei se manifestă în legătura indisolubilă
dintre violenţa, periculoasă pentru viaţă sau sănătate (sau ameninţarea cu
aplicarea acesteia), şi scopul de sustragere”3.
Deci, după cum consideră L.D. Gauhman, drept atac, de pe astfel de
poziţii, trebuie considerate acţiunile care formează tentativa de tâlhărie. Însă,
aceste acţiuni fie că constituie însăşi violenţa, fie că formează pregătirea, pe
seama căreia latura obiectivă a tâlhăriei este extinsă în mod nejustificat. În
ultimul caz, acţiunile de pregătire propriu-zisă, deşi proxime faţă de tentativă,
sunt recunoscute identice cu ea.
De asemenea, trebuie de menţionat că tâlhăria nu întotdeauna este însoţită
de acţiunile ce precedă violenţa (de exemplu, în cazul intenţiei subite, atunci
când făptuitorul aplică momentan violenţa, fără careva acţiuni preparatorii). De
aceea, atacul astfel interpretat nu este un indiciu permanent în cazul tâlhăriei. În
1
Владимиров В.А., Ляпунов Ю.И. Ответственность за корыстные посягательства на социалистическую собственность. Москва:
Юридическая литература, 2013. p.79- 80.
2
Ibidem. p.112.
3
Гаухман Л.Д. Насилие как средство совершения преступления. Москва:Норма-Инфра, 2013, p.104- 108

35
acest sens, L.G. Hulapova menţionează: „Atacul şi violenţa pot coincide în timp,
spre exemplu: făptuitorul aplică lovitura la care victima nu s-a aşteptat”. Însă,
consideră autoarea, nu e numaidecât ca tâlhăria să fie însoţită de atac; este
important doar de a stabili dacă a fost aplicată sau nu violenţa1. Menţionăm că
astfel de raţionamente contravin formal dispoziţiei alin. (1) art. 188 CP al RM
din 2002, în care atacul este fixat ca indiciu obligatoriu. Carcaterul obligatoriu al
acestui indiciu este confirmat şi de practica judiciară. Astfel, într-o speţă, se
susţine, absolut întemeiat, că acţiunile inculpaţilor nu pot fi considerate ca
formând tâlhăria, deoarece sub această noţiune legea are în vedere, în primul
rând, atacul săvârşit în scopul sustragerii. Rezultă, că în cazurile de aplicare a
violenţei fără atac nu există tâlhărie consumată, deoarece lipseşte unul dintre
elementele obligatorii ale laturii obiective a componenţei infracţiunii de
tâlhărie.
În una dintre lucrări se susţine că „despre atac, ca element de sine stătător
al tâlhăriei, se poate vorbi cu o mare doză de rezervă, dacă vom lua în calcul că
atacul, fără violenţă sau fără ameninţarea cu aplicarea ei, îşi pierde semnificaţia
juridico-penală. Atacul, care nu este asociat de conduita violentă agresivă a
făptuitorului, este lipsit de orice sens...”2. Am putea deci conchide, că prezenţa
acestui indice în legea penală este de asemenea lipsită de orice sens. Totuşi,
catalogarea unei atare concluzii ca finală ar fi prematură.
Noţiunea de atac dobândeşte natura juridică numai în corelaţie cu violenţa
fizică în accepţiune largă (vătămarea intenţionată a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, indiferent de metodă). În acest caz, atacul determină forma (metoda)
violenţei fizice. Deşi se exprimă în aplicarea violenţei, periculoase pentru viaţă
sau sănătate, sau în ameninţarea cu astfel de violenţă, tâlhăria se comite sub
formă de atac. Adică, violenţa se exprimă în acţiunile impetuoase ale
făptuitorului, legate de aplicarea forţei sale fizice (musculare) sau a forţei fizice
a mijloacelor folosite de el (accepţia îngustă a violenţei fizice).
Trebuie de acceptat punctul de vedere, conform căruia atacul este una
dintre metodele de violenţă fizică. În virtutea acestui fapt, considerăm întemeiată
opinia, potrivit căreia introducerea, prin înşelăciune sau pe ascuns, a diverselor
substanţe chimice, în scopul de a aduce victima în stare de inconştienţă, nu este
un atac3. Aceasta este o metodă de sine stătătoare de violenţă fizică, ca şi atacul.
Rezultă, că o asemenea formă de violenţă fizică ca influenţarea, pe ascuns sau
prin înşelăciune, asupra organelor interne ale victimei, în scopul de a o aduce în
stare de neputinţă şi de a-i sustrage bunurile, nu poate forma latura obiectivă a

1
A se vedea Хулапова Л.Г. Ответственность за разбой по законодательству ТССР. Ашхабад, 1985, р. 13.
2
Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации // Под ред. Бойко А.И. Ростов-на-Дону: Феникс, 2013. p.158.
3
Михайлов М.П. Уголовная ответственность за кражу личного имущества и разбой. Москва, 2013, p.127.

36
tâlhăriei, adică nu poate fi calificată ca atac, chiar dacă respectivele substanţe
chimice prezentau pericol pentru viaţa sau sănătatea acesteia.
În context, specificăm că în Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a
RSFSR „Cu privire la practica judiciară referitoare la cauzele despre jaf şi
tâlhărie”, din 22.03.1966, nr. 31, se face următoarea interpretare: „Introducerea
în organismul victimei a substanţelor cu efecte puternice, toxice sau euforizante,
periculoase pentru viaţă sau sănătate, în scopul aducerii acesteia, prin astfel de
procedeu, în starea de neputinţă de a se apăra şi sustragerii averii străine, trebuie
calificată ca tâlhărie”. Această interpretare contravine formal textului
incriminării tâlhăriei din legea penală a Federaţiei Ruse şi a Republicii Moldova,
în care este indicată expres metoda de violenţă fizică – atacul. De aceea, există
temeiuri legitime de a interpreta restrictiv explicaţia citată.
Aşadar, atacul în cadrul tâlhăriei presupune ciocnirea personală a
făptuitorului cu persoana care posedă, gestionează sau păzeşte bunurile
proprietarului, fie cu alte persoane, prin a căror agresare făptuitorul tinde să-şi
atingă scopul. În cazul tâlhăriei, victima conştientizează, de regulă, caracterul
ilicit al acţiunilor făptuitorului, însă, în virtutea violenţei (ameninţării) aplicate
asupra ei, este lipsită de libertatea de acţiune, uneori fiind constrânsă să
transmită ea însăşi bunurile către făptuitor. Totodată, nu sunt rare cazurile când
noţiunilor „atac” şi „violenţă” li se dă o interpretare prea largă, ceea ce duce la
calificarea greşită a faptei.
Astfel, Judecătoria sectorului Ciocana a examinat cauza penală a lui Gr.B.
învinuit de comiterea infracţiunii prevăzute la pct. 2), 3) alin. 2 art 121 CP al
RM din 1961 (tâlhărie, săvârşită cu aplicarea armei sau a altor obiecte, folosite
în calitate de armă, şi cu pricinuirea unor leziuni corporale grave).
Instanţa de judecată a constatat că pe data de 09.02.1999, în jurul orelor
23, Z. a fost găsit pe str. Calea Basarabiei, mun. Chişinău, în stare de ebrietate
gravă. B. şi Z. au făcut în acea seară abuz de alcool. Folosindu-se de faptul că Z.
a căzut şi şi-a pierdut pentru un timp cunoştinţa, B. a luat de la acesta 200 de lei,
după ce a plecat imediat de la locul faptei.
Din materialele cauzei rezultă că victima (Z.) se afla în stare de ebrietate
gravă şi nici nu se putea mişca normal. În timpul când cei doi erau împreună,
inculpatul B. nu avea asupra sa nici un obiect, inclusiv lanternă. S-a constatat că
comoţia cerebrală, invocată de victimă, putea fi urmare a căderii acesteia,
deoarece a fost cu neputinţă de a stabili că comoţia cerebrală i-a fost provocată
lui Z. la data comiterii infracţiunii. Procurorul a cerut ca fapta să fie recalificată:
nu potrivit pct. 2), 3) alin. 2 art. 121 CP al RM din 1961, ci potrivit alin. 2 art.
119 CP al RM din 1961. Pronunţând sentinţa, instanţa a confirmat sustragerea
banilor de către inculpat de la victimă, când aceasta se afla în stare de

37
inconştienţă. Însă faptul că inculpatul a săvârşit asupra ei atac cu aplicarea
violenţei nu s-a confirmat, motiv din care acţiunile inculpatului au fost calificate
în baza alin. 2 art. 119 CP al RM din 1961 (furt care a cauzat daună
considerabilă păgubaşului)1.
Aşadar, profitarea de starea de neputinţă a victimei nu poate fi în nici un
caz considerată ca formă a violenţei fizice, cu atât mai mult – ca atac în cadrul
tâlhăriei. O asemenea interpretare nu şi-a găsit validare nici pe planul dreptului
comparat. În legea penală a României, Poloniei, Olandei, Suediei şi a altor state,
aducerea victimei în stare de inconştienţă sau de neputinţă de a se apăra este
privită ca modalitate de realizare a acţiunii adiacente în cadrul tâlhăriei, alături
de întrebuinţarea de violenţă.
Putem conchide că, de lege lata, conform legii penale a Republicii
Moldova, noţiunile „atac” şi „violenţa” nu sunt identice. Dacă cea de-a doua
noţiune reprezintă acţiunea prejudiciabilă, în esenţă, atunci prima noţiune
caracterizează metoda de săvârşire a acestei acţiuni. Violenţa fizică sub formă de
atac constă în aplicarea de către făptuitor a forţei sale musculare sau a forţei
fizice a mijloacelor utilizate de el (mecanisme, animale, alte persoane). Printre
alte metode de violenţă fizică se numără cauzarea unui prejudiciu fizic pe ascuns
– prin înşelăciune sau profitând de încrederea victimei.
Observăm totuşi, că limitarea conduitei violente în cazul tâlhăriei doar la
forma de atac îngustează caracteristica juridico-penală a acestei fapte. Rezultă,
că latura obiectivă a tâlhăriei se exprimă numai în acţiunile rapide şi temerare,
când făptuitorul se repede pe neaşteptate, se aruncă asupra victimei cu lovituri
sau alte violenţe, ori cu ameninţări de a aplica violenţa în scopul de a sustrage.
Între timp, formula legislativă a noţiunii de tâlhărie trebuie să reflecte în
deplină măsură esenţa adevărată a faptei şi modalităţile de săvârşire a acesteia.
Pentru a-şi atinge scopurile, infractorii nu întotdeauna recurg la aplicarea
deschisă a forţei asupra victimei. Activitatea infractorilor poartă tot mai des un
caracter stabil şi organizat. În acest context, A.I. Marţev şi V.V. Veklenko
consideră pe bună dreptate: „Latura obiectivă a acestei componenţe de
infracţiune depăşeşte limitele atacului, dar este întotdeauna legată de aplicarea
violenţei asupra victimei ..., tâlhăria a trecut de facto peste limitele atacului...” 2.
Violenţa periculoasă pentru viaţa sau sănătatea victimei, ca indiciu al
laturii obiective a tuturor variantelor de tâlhărie, evaluată în funcţie de urmările
prejudiciabile şi metoda de operare, reprezintă violenţa fizică ce s-a soldat cu
vătămarea gravă, medie sau uşoară a integrităţii corporale a victimei sau cu o
tulburare de scurtă durată a sănătăţii acesteia care a atras după sine pierderea
1
Arhiva Judecătoriei sectorului Ciocana. 2013. Dosarul nr. 1-603.
2
Марцев А.И., Векленко В.В. Совершенствование уголовного законодательства об ответственности за разбой // Российский
юридический журнал. 2012, № 2, р. 34.

38
neînsemnată, dar stabilă, a capacităţii de muncă, sau care, deşi nu a cauzat
aceste urmări, reprezintă la momentul aplicării ei, datorită metodei de operare,
un pericol real pentru viaţa sau sănătatea victimei.
Un astfel de semantism al noţiunii „violenţa periculoasă pentru viaţa sau
sănătatea victimei” a fost consacrat în soluţiile din practica judiciară sovietică,
fiind ulterior recomandat, în rezultatul interpretării judiciare oficiale, pentru uz
tuturor instanţelor judecătoreşti. Considerăm acest punct de vedere corect, în
pofida faptului că pct. 5 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a
Republicii Moldova „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre
sustragerea bunurilor”, din 28.06.2004, nr. 23 atribuie vătămarea uşoară la
consecinţele violenţei nepericuloase pentru viaţa şi sănătatea persoanei.
Pericolul pe care îl prezintă violenţa pentru viaţa sau sănătatea victimei
este criteriul principal care deosebeşte tâlhăria de jaful săvârşit cu aplicarea
violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei sau cu ameninţarea
aplicării unei asemenea violenţe (lit. e) alin. (2) art. 187 CP al RM din 2002).
Acest criteriu este mijlocul optim de diferenţiere după caracterul prejudiciabil al
celor două forme „violente” ale sustragerii, sus-amintite. În contrast, în legea
penală a României, Poloniei, Olandei, Belorusiei şi a altor state nu se face o
asemenea diferenţiere. De exemplu, conform art. 207 CP Belorus, prin tâlhărie
se înţelege „violenţa sau ameninţarea cu aplicarea violenţei în scopul dobândirii
nemijlocite a bunurilor”. În dreptul penal român, în cazul tâlhăriei, prin
„violenţă” se înţelege orice constrângere fizică exercitată asupra persoanei1.
Pentru a ajusta incriminarea tâlhăriei, prevăzută la art. 188 CP al RM din
2002, la situaţia criminogenă de astăzi din Republica Moldova, am putea
accepta modelul legislativ belorus.
Totuşi, o asemenea măsură ar rezolva doar aparent situaţia dificilă, legată
de readaptarea construcţiei legislative a tâlhăriei la realităţile sociale de astăzi.
Din aceste considerente, vom propune, la sfârşitul prezentei subsecţiuni, nu un
paliativ, ci o soluţie de durată care va spori, cu siguranţă, eficienţa aplicării
răspunderii penale pentru tâlhărie.
Revenind la caracterizarea violenţei periculoase pentru viaţă sau sănătate,
menţionăm că această violenţă, concretizată în vătămarea gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, constituie una dintre circumstanţele agravante ale
tâlhăriei, de aceea ea va fi analizată în Secţiunea II a acestui compartiment. Spre
deosebire de aceasta, violenţa periculoasă pentru viaţă sau sănătate, concretizată
în vătămarea medie sau uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii, reprezintă
indicele variantei-tip a tâlhăriei.

1
Mitrache C. Op cit p.90

39
 Deseori, în cazul pluralităţii de victime, gradul de vătămare a integrităţii
corporale sau a sănătăţii în cadrul tâlhăriei este diferit. De exemplu, la
13.10.1999, în jurul orelor 16, inculpaţii C., V., L. şi M., împreună şi prin
înţelegere prealabilă, în scopul sustragerii bunurilor proprietarului, înarmându-se
cu un cuţit şi cu cagule, au pătruns prin acces liber în apartamentul nr. 48 din
blocul 27/1 de pe bul. Mircea cel Bătrân, mun. Chişinău, unde, atacându-i pe
S.C., T.B. şi U.C., le-au cauzat: primului – vătămări corporale mai puţin grave
(medii) cu dereglarea de lungă durată a sănătăţii; celui de-al doilea – vătămări
corporale uşoare cu dereglarea de scurtă durată a sănătăţii; celui de-al treilea –
dureri fizice. După care inculpaţii au sustras în mod deschis bani în sumă de 190
lei, prin aceasta cauzându-le pătimaşilor o daună materială considerabilă1.
Spre deosebire de vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii,
vătămarea medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii se caracterizează prin
lipsa pericolului pentru viaţă şi lipsa tuturor consecinţelor prevăzute la art. 151
CP RM din 2002. Aşa cum se desprinde din prevederile Regulamentului
Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova de apreciere medico-legală a
gravităţii vătămării corporale, din 27.06.2003, nr. 99, vătămarea medie a
integrităţii corporale sau a sănătăţii are loc în cazurile în care aceasta a fost
urmată de:
1) dereglarea de lungă durată a sănătăţii, fie de
2) pierderea considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din
capacitatea de muncă, fie de
3) ambele aceste consecinţe.
Vătămarea uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii are loc în cazurile
în care aceasta a fost urmată de:
1) dereglarea de scurtă durată a sănătăţii, fie de
2) pierderea neînsemnată, dar stabilă, a capacităţii de muncă, fie de
3) ambele aceste consecinţe.
Prin „pierdere considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din
capacitatea de muncă” se are în vedere pierderea, pentru totdeauna, a capacităţii
generale de muncă, în proporţii de la 10 la 33%.
Prin „pierdere neînsemnată, dar stabilă, a capacităţii de muncă” se
înţelege pierderea capacităţii generale de muncă în proporţie de până la 10%.
Prin „dereglare de lungă durată a sănătăţii” se au în vedere urmările legate
nemijlocit de vătămare (de exemplu, boala, dereglarea funcţiei unui organ sau a
unui ţesut etc.) care au afectat sănătatea pe o durată mai mare de 3 săptămâni.

1
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.1 ca-154/2013 din 27.11.2013 // Moldlex. Practica judiciară
în cauzele penale şi administrative.

40
 Prin „dereglare de scurtă durată a sănătăţii” se înţelege o boală sau o
disfuncţionare a căruiva organ pe o durată nu mai mare de 3 săptămâni.
În încheierea analizei noţiunii de violenţă în contextul tâlhăriei, amintim
că în subsecţiunea anterioară am menţionat că relaţiile sociale cu privire la
libertatea fizică nu pot forma obiectul juridic secundar al tâlhăriei. Reafirmând
această poziţie, adăugăm că nici relaţiile sociale cu privire la inviolabilitatea
sexuală şi libertatea sexuală a persoanei nu pot constitui numitul obiect. Stăruim
asupra acestui aspect, deoarece în literatura de specialitate a fost exprimat un
punct de vedere la care nu ne putem ralia: „Prin violenţă fizică, în contextul
componenţelor infracţiunilor contra patrimoniului, trebuie de înţeles influenţarea
ilegală intenţionată, îndreptată spre atingerea integrităţii corporale, libertăţii
fizice, libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a altei persoane, execitată contra sau în
pofida voinţei ei”1. În definiţia legislativă a noţiunii de tâlhărie se menţioneayă
nu numai despre aplicarea de fapt a violenţei, dar şi despre ameninţarea cu
aplicarea acesteia. Aşadar, tâlhăria poate fi caracterizată nu doar prin violenţă
fizică, dar şi prin violenţă psihică. În cazul tâlhăriei, violenţa psihică se exprimă
sub formă de ameninţare cu aplicarea imediată a violenţei periculoase pentru
viaţa sau sănătatea victimei.
În legea penală a Republicii Moldova nu este definită noţiunea de
ameninţare. În contrast, la alin. (2) art. 198 „Jaful” al CP Bulgar se specifică
„Prin ameninţare se înţelege intimidarea cu săvârşirea nemijlocită a unei
asemenea fapte, care prezintă pericol serios pentru viaţa, sănătatea, onoarea sau
patrimoniul persoanei ameninţate sau al unei alte persoane”.
O definiţie mai plauzibilă se conţine într-o sursă aparţinând doctrinei
penale româneşti, conform căreia ameninţarea constituie „acţiunea prin care se
încearcă a se insufla altei persoane temerea că se găseşte expusă unui pericol,
anunţându-i prin orice mijloace că i se va pricinui un anumit rău”2.
Parafrazând această formulare şi adaptând-o la exigenţele legislative
autohtone, putem defini noţiunea de ameninţare în cadrul tâlhăriei ca:
efectuarea de către făptuitor a unei acţiuni de natură să insufle victimei temere
că se găseşte expusă unui pericol de a fi supusă violenţei periculoase pentru
viaţa sau sănătatea ei.
Aşadar, nu orice fel de ameninţare poate însoţi atacul în cazul tâlhăriei.
Numai ameninţarea cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea
victimei trebuie luată în considerare la calificarea tâlhăriei. Acest tip de
ameninţare este o acţiune de natură să insufle victimei temerea că-i va fi cauzată
moartea sau, cel puţin, că-i va fi prejudiciată sănătatea. De altfel, în Hotărârea

1
Бойцов А.И. Преступления против собственности. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2012. p.231.
2
Mateuţ Gh. Unele consideraţii teoretice şi practice despre conţinutul complex al infracţiunii de tâlhărie // Dreptul. 2014, nr. 11, p. 64.

41
Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la practica
judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, din 28.06.2004, nr.
23, se prevede că acţiunile infractorului numai atunci pot fi calificate drept
tâlhărie prin indicele ameninţării aplicării violenţei, când o astfel de ameninţare
este reală pentru viaţa sau sănătatea victimei1.
Forma exprimării exterioare a ameninţării nu are însemnătate principală:
cel mai des ea se exprimă prin cuvinte, dar nu este exclusă nici exteriorizarea ei
prin gesturi sau acţiuni de bază cărora se poate trage o concluzie. Este important
ca ameninţarea, expusă într-o formă evident clară victimei, să fie percepută de
ultima ca fiind reală şi efectivă. În virtutea acestui fapt, ameninţarea trebuie să
creeze convingerea că, în caz dacă făptuitorul, în timpul săvârşirii infracţiunii,
va întâmpina careva rezistenţă din partea victimei, ea va fi realizată2.
În cazul tâlhăriei, ameninţarea trebuie să fie de aşa natură ca să-i insufle
victimei o temere efectivă, paralizându-i astfel acţiunea de împotrivire pe care
aceasta a întreprins-o sau ar fi putut să o întreprindă. Nu are însă importanţă la
calificarea faptei dacă ameninţarea şi-a produs sau nu efectul. Aşa stând
lucrurile, nu este necesar deci ca victima să fie înfrântă (prin violenţă psihică
exercitată asupra ei); este suficient ca ameninţarea să fie de natură să insufle
această temere (rezistenţa maximă opusă de persoana care salvează bunul pentru
a nu fi scos din propria-i posesie nu schimbă calificarea faptei, care rămâne
tâlhărie).
În cazul tâlhăriei, ameninţarea poate fi exprimată nu doar printr-o frază
determinată, care mărturiseşte cu un singur înţeles faptul că în caz de va opune
rezistenţă victima va fi schilodită sau ucisă, dar şi prin înjurături caracteristice
sau prin anumite gesturi, cu condiţia ca ambianţa să-l convingă pe cel agresat de
caracterul real al ameninţării. În acest context, este edificator următorul exemplu
din practica judiciară românească, relevant pentru interpretarea autohtonă a
noţiunii de tâlhărie: s-a considerat, în mod justificat, că există tâlhărie şi în cazul
în care un grup din patru persoane întâlnesc victima pe o stradă întunecoasă şi îi
cer o ţigară. Profitând de întuneric şi de teama pe care aceste patru persoane i-au
creat-o victimei, ele îi sustrag ochelarii şi o sumă de bani3.
Tocmai pe acest criteriu – criteriul perceperii de către victimă a
caracterului real al ameninţării – se bazează, în mare parte, delimitarea faptelor
de tâlhărie de cele de jaf. În Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a
Republicii Moldova „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre

1
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 28.06.2004, nr. 23, „Cu privire la practica judiciară în procesele
penale despre sustragerea bunurilor” // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.
2
Loghin O., Toader T. Drept penal român. Partea Specială. Bucureşti: Şansa, 2009, p.152
3
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I. şi alţii. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I. şi alţii. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Vol. III.
Partea Specială. Bucureşti: Editura Academiei Române, ALL Beck, 2013, p. 300.

42
sustragerea bunurilor” din 28.06.2004, nr. 23, se conţine explicaţia, potrivit
căreia chestiunea despre prezenţa în acţiunile persoanei a semnelor componenţei
de jaf sau tâlhărie, în cazurile în care sustragerea bunurilor este însoţită de
ameninţarea aplicării violenţei, trebuie soluţionată ţinând cont de toate
circumstanţele cauzei: caracterul ameninţării, al obiectelor sau armei cu care
ameninţă infractorul, de locul şi timpul săvârşirii infracţiunii, numărul
infractorilor etc.1 În spiritul acestei explicaţii se înscrie afirmaţia conţinută într-o
speţă din practica judiciară, conform căreia dacă ameninţarea cu aplicarea
violenţei, periculoase pentru viaţa sau sănătatea victimei sustragerii, nu avea
caracter real, atunci cele comise urmează a fi calificate nu ca tâlhărie, ci ca jaf
săvârşit cu ameninţarea aplicării violenţei nepericuloase pentru viaţă sau
sănătate.
De regulă, în cazul tâlhăriei ameninţarea poartă un caracter determinat şi
se exprimă în pronunţarea cuvintelor, a căror semnificaţie este absolut evidentă
pentru victimă (de exemplu: „te omor”, „te împuşc”, „te spintec”, „îţi scot ochii”
etc.). Ameninţarea poate avea însă şi un caracter indeterminat, fiind exteriorizată
prin expresia ca: „dacă nu vei fi cuminte, îţi voi face zilele amare”, „dacă nu vei
da banii de bunăvoie, te vom ajuta noi s-o facă”, „vei scăpa cu bine, dacă vei
avea o comportare corectă” etc. Dacă însă din circumstanţele concrete ale cauzei
va rezulta că făptuitorul, care îşi pune ca scop sustragerea bunurilor altei
persoane, nu năzuieşte să-şi realizeze ameninţarea cu aplicarea violenţei
periculoase pentru viaţă sau sănătate, totodată lipsind condiţiile obiective,
propice înfăptuirii acestei ameninţări, deşi ultima fie că a luat cea mai
intimidantă formă posibilă, el trebuie să răspundă nu pentru tâlhărie, ci pentru
jaf. O astfel de ameninţare, având doar un caracter imaginar, nu creează pericol
real pentru viaţa sau sănătatea victimei, deci ea nu poate fi recunoscută drept
element al laturii obiective a tâlhăriei. Cu alte cuvinte, acest gen de ameninţare
este suficient numai pentru a sili victima să transmită bunurile către făptuitor,
dar este insuficient pentru a exista componenţa de tâlhărie în sensul pericolului
real pentru viaţa sau sănătatea victimei.
De regulă, făptuitorul trece la sustragerea bunurilor după ce, prin violenţă
sau ameninţare, va lipsi victima de capacitatea sau de dorinţa de a opune
rezistenţă. Totodată, practica arată că tâlhăria va fi prezentă şi atunci, când
făptuitorul, începând sustragerea pe ascuns sau deschisă (dar neviolentă), aplică
violenţa nemijlocit în timpul când ia bunurile, pentru a o imposeda definitiv pe
victimă de ele. În Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea

1
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 28.06.2010, nr. 23, „Cu privire la practica judiciară în procesele
penale despre sustragerea bunurilor” // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.

43
bunurilor”, din 28.06.2004, nr. 23, se prevede că acţiunile începute ca furt şi care
nu au fost duse până la capăt din cauza că au fost descoperite de către victimă
sau alte persoane, dar, neţinându-se cont de aceasta, au fost prelungite de către
infractor în scopul sustragerii bunurilor sau reţinerii lor, se califică, în cazul
aplicării unei violenţe periculoase pentru viaţă sau sănătate sau al ameninţării cu
o astfel de violenţă – ca tâlhărie 1. Aşadar, pentru ca furtul să se poată transforma
în jaf sau tâlhărie, este necesar ca violenţa sau ameninţarea cu aplicarea ei,
supravenite pe fondul iniţial al furtului, să aibă ca scop sustragerea sau reţinerea
bunurilor. Este valabilă şi teza inversă: „dacă făptuitorul aplică violenţa nu în
scopul sustragerii bunurilor sau al reţinerii lor, cele comise de el nu se
transformă din furt în jaf sau tâlhărie”2.
În această privinţă, este concludent următorul exemplu din practica
judiciară a Federaţiei Ruse: conform sentinţei judiciare, A. a fost recunoscut
vinovat de faptul că în noaptea spre 23.10.1965, luând toporul şi ranga, a deschis
cu ajutorul lor obloanele magazinului sătesc, a spart geamul şi a pătruns în
incintă. În acel moment s-a declanşat semnalizarea. Auzind semnalul de alarmă,
inculpatul a luat 4 sticle cu vin şi a sărit prin geam afară. Paznicul S. şi soţul ei,
care s-au apropiat în fugă, au fost loviţi de către inculpat cu ranga în cap, după
care ultimul s-a retras.
Din sentinţă rezultă că instanţa de judecată a schimbat calificarea faptei
inculpatului din tâlhărie în furt. Efectuând această reîncadrare, instanţa a invocat
motivul că inculpatul a sustras bunurile pe ascuns. Soţii S. nu au încercat să
recupereze bunurile sustrase. De aceea, loviturile aplicate celor doi nu pot fi
apreciate ca acţiuni violente ce au însoţit atacul asupra persoanelor agresate;
respectiv, fapta nu poate fi calificată ca atac tâlhăresc.
Sentinţa respectivă a fost contestată în instanţa superioară. Aceasta a
constatat că loviturile au fost aplicate în acel moment, când făptuitorul a fost
surprins la locul faptei şi, fără a abandona cele sustrase, a aplicat violenţa pentru
a reţine bunurile date şi a se ascunde. Potrivit expertizei, victimelor le-au fost
cauzate vătămări uşoare ale integrităţii corporale cu dereglarea de scurtă durată a
sănătăţii. Însă, această împrejurare, extrem de importantă pentru calificarea
juridică corectă a celor comise, a fost ignorată de prima instanţă, a cărei
recalificare nu a fost justă3.
Cu alte cuvinte, acţiunile, începute ca furt sau jaf (inclusiv jaf violent),
care ulterior, în procesul săvârşirii lor, l-au silit pe făptuitor să intensifice, din

1
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 28.06.2004, nr. 23, „Cu privire la practica judiciară în procesele
penale despre sustragerea bunurilor” // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.
2
Плохова В.И. Ненасильственные преступления против собственности. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2003, p.202.
3
Уголовное право. Часть Особенная / Под ред. И.Я. Козаченко, З.А. Незнамова, Г.П. Новоселова. Москва: Норма-Инфра-М, 2012,
p.380.

44
anumite motive, violenţa fizică sau psihică, agravând-o până la nivelul specific
tâlhăriei, transformă cele comise în infracţiunea prevăzută la art. 188 CP RM din
2002. Această aserţiune se bazează pe coraportul noţiunilor „intenţie iniţială” şi
„intenţie supravenită”. Astfel, prin „intenţie iniţială” se înţelege situaţia „când
infractorul a prevăzut rezultatul acţiunilor sale până a începe executarea
acestora”1. Intenţia supravenită apare în situaţia în care „în timpul săvârşirii
faptei infracţionale, subiectul prevede un alt rezultat decât cel iniţial – datorită
circumstanţelor în care comite fapta – şi se decide să-l producă şi pe acesta” 2. În
acest context, apar ca deosebit de relevante următoarele exemple din practica
judiciară: „dacă la începutul executării intenţia persoanelor era îndreptată spre
jaf, iar apoi agresiunea s-a transformat în violenţă, însoţită de ameninţarea
victimei cu lipsirea de viaţă, acţiunile acestor persoane trebuie calificate ca
tâlhărie, dar nu ca jaf”; acţiunile făptuitorului, începute ca furt, în cazul aplicării,
nemijlocit după luarea bunurilor, a violenţei în scopul reţinerii celor sustrase,
trebuie calificate ca tâlhărie sau ca jaf însoţit de violenţă, în funcţie de caracterul
violenţei aplicate”. Pe de altă parte, în cazul în care persoana, fiind surprinsă la
locul faptei în momentul sustragerii pe ascuns a bunurilor, abandonează cele
sustrase, retrăgându-se în fugă, totodată aplicând violenţa cu unicul scop – de a
evita reţinerea, ea nu poate fi trasă la răspundere pentru tâlhărie. În această
ordine de idei, atragem atenţia asupra unei diferenţe de principiu dintre
finalităţile acţiunilor adiacente în cazul tâlhăriei prevăzute în legea penală a
Republicii Moldova, pe de o parte, şi al tâlhăriei prevăzute în legea penală
română, pe de altă parte. Astfel, în cazul faptei prevăzute la art. 211 CP Român
acţiunea adiacentă poate avea oricare din următoarele scopuri: săvârşirea
furtului; păstrarea bunului furat; înlăturarea urmelor infracţiunii; asigurarea
scăpării făptuitorului. În contrast, scopul acţiunii adiacente din cadrul faptei
incriminate la art. 188 CP al RM din 2002 poate consta numai în sustragere,
adică doar în „luarea bunurilor sau în păstrarea bunurilor deposedate”.
În practică se atestă cazuri, când organele de urmărire penală califică
greşit faptele ca tâlhărie. Pe de altă parte, instanţele de judecată nu întotdeauna
supun unei analize temeinice concluziile de învinuire ale organelor amintite.
Astfel, în Judecătoria sectorului Ciocana a fost examinată cauza lui D.,
învinuit de săvârşirea infracţiunii prevăzute la alin. 1 art. 121 CP al RM din
1961 (tâlhărie). Procurorul a cerut însă instanţei de judecată recalificarea faptei –
ca jaf – potrivit alin. 2 art. 120 CP al RM din 1961. Motivele recalificării au fost
următoarele: inculpatul i-a smuls în mod deschis pătimitei lănţişorul de aur de la
gât şi a fugit. Însă, peste puţin timp s-a întors şi, ca răspuns la ameninţările

1
Botnaru S. Drept Penal. Partea Generală / Stela Botnaru, Alina Şavga, Vladimir Grosu ş.a.; Chişinău: Cartier juridic, 2012, p. 203.
2
ibidem, p.223

45
acesteia, i-a provocat lovituri. Acţiunile violente – loviturile – au fost cauzate
deja după comiterea sustragerii. Victima nu a fost atacată, lănţişorul de aur
fiindu-i sustras în mod deschis. Inculpatul s-a îndepărtat de ea, în care clipă
infracţiunea de jaf s-a consumat. Instanţa de judecată a susţinut cererea
procurorului1.
De asemenea, în Judecătoria sectorului Ciocana a fost examinată cauza lui
C., învinuit de săvârşirea infracţiunilor, prevăzute la pct. 1), 2), 5) alin. 2 art. 121
(tâlhărie) şi alin. 1 art. 227 CP al RM din 1961 (purtarea ilegală a armei albe).
Procurorul la fel a cerut instanţei recalificarea faptei potrivit alin. 2 art. 120 CP
al RM din 1961 (jaf), deoarece inculpatul mai întâi a luat de la victimă telefonul
mobil, iar apoi între cei doi s-a iscat o ceartă însoţită de aplicarea violenţei
fizice. Şi în acest caz instanţa de judecată a susţinut cererea procurorului2.
Amândouă aceste exemple se aseamănă prin faptul că au fost evaluate
doar aspectele exterioare ale împrejurărilor în care a fost comisă fapta. Or, luând
în consideraţie că atât în prima situaţie, cât şi în cea de-a doua, făptuitorul nu a
abandonat bunurile sustrase, trebuia clarificată întrebarea: în care scop şi-a
propus acesta să aplice violenţa – pentru a reţine bunurile la sine sau în alt
scop?
Rezolvarea acestei probleme ar fi imprimat un grad mai mare de
temeinicie concluziilor instanţei de judecată.
În continuarea subiectului abordat, vom menţiona că în doctrina penală
este vehiculată opinia, potrivit căreia, în infracţiunile violente complexe,
legătura dintre violenţa fizică, privită ca acţiune mijloc, şi acţiunea principală,
este o legătură de cauză – efect3. Unii autori consideră că nu întotdeauna
violenţa fizică serveşte drept premisă a acţiunii principale, poziţie pe care o
susţinem4. Într-adevăr, în cazul tâlhăriei, violenţa fizică poate fi aplicată atât
înainte de sustragere, cât şi concomitent cu sustragerea, precum şi după
deposedarea bunurilor în scopul păstrării bunurilor sustrase. În toate aceste
ipoteze, important este ca „violenţa să reprezinte mijlocul de sustragere a
bunurilor sau mijlocul de păstrare a celor sustrase” 5. De asemenea, este
important ca violenţa, aplicată după deposedarea bunurilor, să fie realizată până
la consumarea acţiunii principale, adică a sustragerii. În acest sens, nu putem să
nu sprijinim punctul de vedere, conform căruia în ipoteza în care între sustragere
şi acţiunea adiacentă există o îndepărtare mare în timp, nu se poate vorbi de
existenţa infracţiunii de tâlhărie, ci de o pluralitate de infracţiuni, lipsind
1
Arhiva Judecătoriei sectorului Ciocana. 2016. Dosarul nr. 1-603.
2
ibidem
3
Гаухман Л.Д. Насилие как средство совершения преступления, Москва: Юридическая литература, 2012, c. 73.
4
Малахов Л.К. Ответственность за вымогательство: квалификация и наказание по российскому и зарубежному праву. Нижний
Новгород, 2013, p.57.
5
Бойцов А.И. Преступления против собственности. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2002, c 457.

46
unitatea faptică a acţiunilor (principală şi adiacentă), care este de esenţa
oricărei infracţiuni complexe1.
Potrivit Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea
bunurilor”, din 28.06.2004, nr. 23, tâlhăria se consideră consumată din
momentul atacului asupra unei persoane în scopul sustragerii bunurilor, săvârşit
cu aplicarea sau ameninţarea cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau
sănătatea victimei2. Această explicaţie demonstrează faptul că tâlhăria, după
construcţia sa legislativă, este formulată în lege sub formă de aşa-numita
„componenţă formală”.
În context, tâlhăria reprezintă o formă specifică de sustragere, care nu se
încadrează în tiparul tradiţional al noţiunii de sustragere. Tâlhăria este definită în
lege nu ca luare a bunurilor altei persoane, ci ca atac, săvârşit în scopul
sustragerii bunurilor altei persoane. Aşadar, specificul tâlhăriei se exprimă în
faptul că luarea bunurilor altei persoane, deci cauzarea prejudiciului material
victimei, se găseşte în afara limitelor laturii obiective a infracţiunii analizate.
Tocmai datorită acestui fapt, infracţiunea se consideră consumată din momentul
declanşării agresiunii. Această particularitate a componenţei de tâlhărie face, de
regulă, imposibilă etapa de tentativă.
Din explicaţia cu caracter de îndrumare a instanţei judiciare supreme,
privitoare la momentul consumativ al infracţiunii de tâlhărie, rezultă că atacul
este juxtapus cu violenţa periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori cu
ameninţarea aplicării unei asemenea violenţe. Dar dacă există o juxtapunere,
înseamnă că sunt prezente două fenomene de sine stătătoare, care, prin
interconexiune, au format o entitate unitară. Care însă este natura acestei entităţi
unitare? Ea nu poate fi echipolentă cu natura tâlhăriei, deoarece ultima mai
presupune existenţa scopului de sustragere. Desigur, agreând o variantă de
compromis, putem recunoaşte, aşa cum am procedat anterior, că suntem nu în
prezenţa a două fenomene de sine stătătoare. Că noţiunea de atac dobândeşte
natură juridică numai în corelaţie cu noţiunea „violenţa periculoasă pentru viaţa
sau sănătatea persoanei” sau cu noţiunea „ameninţarea cu aplicarea violenţei
periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei”. Însă această constatare nu ne
ajută prin nimic în demersul nostru de identificare a căilor de eficientizare a
răspunderii penale pentru tâlhărie.
Or, din definiţia noţiunii momentului de consumare a tâlhăriei rezultă că
acest moment coincide cu începutul violenţei periculoase pentru viaţa sau
sănătatea persoanei ori cu începutul ameninţării de a aplica o asemenea violenţă.
1
Mateuţ Gh. Unele consideraţii teoretice şi practice despre conţinutul complex al infracţiunii de tâlhărie // Dreptul. 2012, nr. 11, p. 68.
2
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 28.06.2004, nr. 23, „Cu privire la practica judiciară în procesele
penale despre sustragerea bunurilor” // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.

47
Într-o atare ipoteză, vom fi nevoiţi să recunoaştem că în afara limitelor
infracţiunii consumate de tâlhărie trebuie plasate:
1) cea mai mare parte a ameninţării cu aplicarea violenţei, constând într-o
succesiune de acte cu desfăşurare în timp;
2) cea mai mare parte a violenţei corespunzătoare, constând într-o
succesiune de acte cu desfăşurarea în timp;
3) rezultatul violenţei, exprimându-se în vătămarea uşoară sau medie a
integrităţii corporale ori a sănătăţii;
4) imposedarea sau/şi cea mai mare parte din actul de deposedare a
bunurilor străine;
5) prejudiciul patrimonial efectiv, cauzat prin sustragere.
În dezvoltarea celor punctate mai sus, trebuie de menţionat că, în
conformitate cu alin. (1) art. 25 CP al RM din 2002, „infracţiunea se consideră
consumată dacă fapta săvârşită întruneşte toate semnele constitutive ale
componenţei de infracţiune”. Sau altfel: dacă fapta săvârşită întruneşte toate
semnele constitutive ale componenţei de infracţiune, infracţiunea se consideră
consumată. Pe cale de consecinţă, nu ar putea exista şi alte semne constitutive,
care, deşi nu ar fi prevăzute în incriminarea concretă privitoare la componenţa
respectivă de infracţiune, să poată fi totuşi cuprinse în limitele infracţiunii
consumate. Prin urmare, ar trebui să recunoaştem că în afara limitelor
infracţiunii consumate nu există o conduită penalmente relevabilă, decât o altă
faptă infracţională care implică o calificare distinctă. În aceste condiţii, toate
acele fenomene, care au fost enumerate supra, la punctele 1)-5), ar trebui să fie
calificate suplimentar. De notat totuşi că practica judiciară nu urmează o
asemenea axă conceptuală. De exemplu, într-o speţă se susţine: G. a săvârşit
atacul tâlhăresc în scopul sustragerii automobilului. Scopul a fost realizat şi el a
obţinut posibilitatea deplină să se folosească şi să dispună de acel automobil. De
aceea, dispunerea de automobil, concretizată în distrugerea lui pe calea
incendierii, care a urmat sustragerii, nu reclamă o încadrare juridică
suplimentară”. Mai mult, în pct. 23 din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de
Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la practica judiciară în procesele
penale despre sustragerea bunurilor”, din 28.06.2004, nr. 23, se specifică că, în
cazul tâlhăriei, sustragerea reuşită a bunurilor respective nu se ia în consideraţie
la calificare1. Cu alte cuvinte, din motive obscure, în cazul faptei de tâlhărie se
recomandă să nu mai fie aplicată regula de la alin. (1) art. 25 CP al RM din
2002. Ceea ce este absolut inadmisibil.

1
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 28.06.2004, nr. 23, „Cu privire la practica judiciară în procesele
penale despre sustragerea bunurilor” // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.

48
 Legiuitorul estompează întrucâtva efectul negativ al conceperii atipice a
momentului de consumare a tâlhăriei. Astfel, la lit. f) alin. (2) art. 188 CP al RM
din 2002 se prevede răspunderea pentru tâlhăria săvârşită cu cauzarea de daune
în proporţii considerabile (nu pentru tâlhăria săvârşită în scopul sustragerii unor
bunuri în proporţii considerabile). La fel, la lit. c) şi d) alin. (3) art. 188 CP al
RM din 2002 este incriminată fapta de tâlhărie săvârşită cu vătămarea gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii şi, respectiv, prin schingiuire, tortură,
tratament inuman sau degradant. Aşadar, în aceste situaţii prejudiciul
patrimonial efectiv cauzat prin sustragere, vătămarea gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii (rezultatul violenţei), precum şi întreaga activitate de
violenţă desfăşurată în timp, constând în schingiuire, tortură, tratament inuman
sau degradant, au importanţă la calificare, încadrându-se în limitele infracţiunii
consumate. Care este însă motivul unei atare inconsecvenţe şi selectării oarecum
discriminatorii a situaţiilor care influenţează asupra „deplasării” momentului de
consumare a tâlhăriei? De ce, de exemplu, vătămarea intenţionată uşoară sau
medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii poate să nu-şi atingă rezultatul, însă,
dacă însoţeşte atacul în scopul sustragerii, aceasta este de ajuns pentru a califica
fapta ca tâlhărie consumată? Totodată, dacă, însoţind atacul în scopul sustragerii,
vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii nu-şi va
produce efectul, vom fi oare îndreptăţiţi să adoptăm aceeaşi soluţie?
Întrebarea finală nu este deloc retorică. Ori, aşa cum am menţionat
anterior, tentativa la tâlhărie, de regulă, nu este posibilă. Într-adevăr, aşa cum se
susţine şi în doctrina penală, „punerea în executare a rezoluţiei delictuoase în
cazul tentativei implică, prin concept, o succesiune de acte de executare care ar
putea fi întrerupte sau neizbutite şi nu un singur act prin care autorul consumă
infracţiunea. De aceea, infracţiunile cu executare promptă nu pot avea tentativă
lipsind o succesiune de acte care să se desfăşoare în timp şi să facă posibilă
tentativa. Numai faptele care au o desfăşurare în timp (iter criminis) sunt
susceptibile de stadii sau faze de înfăptuire a rezoluţiei delictuoase...”1.
Bineînţeles, acestei viziuni i s-ar putea aduce obiecţii. Astfel, în teoria
dreptului penal se menţionează, cu drept cuvânt, că tentativa la vătămarea
intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, realizată în contextul
atacului săvârşit în scop de sustragere, atunci când rezultatul conduitei violente a
făptuitorului nu s-a produs din cauze independente de voinţa acestuia, trebuie
calificată ca tentativă la tâlhăria săvârşită cu vătămarea gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii2. În termenii legislaţiei penale a Republicii Moldova,
cele comise ar trebui calificate conform art. 27 şi lit. c) alin. (3) art. 188 CP al

1
Mitrache C. Drept penal român. Bucureşti: Şansa, 2010, p. 92.
2
Кригер Г.А. Борьба с хищениями социалистического имущества. Москва: Юридическая литература, 2010, c .154.

49
RM din 2002/ Într-adevăr, nu ar fi corect ca cele comise să fie calificate potrivit
alin. (1) art. 188 CP al RM din 2002. Aceasta ar echivala cu o incriminare
obiectivă, pentru că s-ar ignora latura subiectivă a infracţiunii. Într-un alt
context, remarcăm că, de fapt, tentativa la tâlhăria săvârşită cu vătămarea gravă
a integrităţii corporale sau a sănătăţii absoarbe tâlhăria neagravată, prevăzută la
alin. (1) art. 188 CP al RM din 2002.
O abordare similară poate fi făcută în raport cu încadrarea juridică a
tâlhăriei săvârşite cu aplicarea armei care nu are calităţi vulnerabile, despre care
fapt nu cunoştea făptuitorul. Şi în această ipoteză nu ar fi corect să calificăm
fapta în conformitate cu alin. (1) art. 188 CP al RM din 2002, după cum ar fi
oportună nici alternativa – calificarea doar potrivit lit. e) alin. (2) art. 188 CP al
RM din 2002. Aceasta deoarece mijloacele respective erau lipsite în mod
obiectiv de capacitatea de a evolua ca arme, iar făptuitorul nu avea nici măcar
intenţia să le aplice pe post de obiecte folosite în calitate de arme. Iată de ce nu
rămâne decât să recunoaştem cele comise drept tentativă la tâlhăria săvârşită cu
aplicarea armei.
În pofida celor relatate, ţinând cont de conceperea actuală a momentului
consumativ al tâlhăriei, trebuie să apreciem ca fiind corectă opinia, precum că
nu poate să existe tentativă la tâlhărie, mai ales în cazul tâlhăriei neagravate.
Imposibilitatea tentativei în cazul faptei de tâlhărie generează o serie de
efecte deloc neglijabile în planul funcţionării unor instituţii importante ale
dreptului penal. Astfel, devine irealizabilă legitima apărare: datorită desfăşurării
impetuoase a actelor de executare a tâlhăriei, persoana agresată pur şi simplu nu
va reuşi să-şi exercite dreptul la legitima apărare fie că va reacţiona tardiv la
atac, depăşind astfel limitele legitimei apărări. Într-o altă ordine de idei, în cazul
tâlhăriei este de neconceput aplicarea art. 56 CP al RM – „Liberarea de
răspundere penală în legătură cu renunţarea de bunăvoie la săvârşirea
infracţiunii”. Totodată, această normă poate fi aplicată fără careva dificultăţi faţă
de subiecţii unor infracţiuni mult mai grave (de exemplu, ai omorului
intenţionat), numai pentru că aceste infracţiuni au o altă construcţie legislativă
decât cea a tâlhăriei. Să fie oare acest criteriu – al construcţiei legislative a
infracţiunii – atât de important, încât să fie neglijat principiul legalităţii (art. 3
CP RM) şi principiul egalităţii (art. 16 al Constituţiei Republicii Moldova)?
Considerăm că există o singură cale de depăşire a crizei specificate:
conceperea infracţiunii de tâlhărie ca infracţiune materială. În acest sens, ar fi
binevenită reformularea dispoziţiei alin. (1) art. 188 CP al RM, şi anume:
„Tâlhăria, adică sustragerea săvârşită cu aplicarea violenţei periculoase
pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori cu ameninţarea aplicării unei
asemenea violenţe”.

50
 Latura obiectivă a infracţiunii de jaf are următoarea structură: 1) fapta
prejudiciabilă care constă în acţiunea de luare ilegală şi gratuită; 2) urmările
prejudiciabile sub formă de prejudiciu patrimonial efectiv; 3) legătura de
cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile; 4) modul
deschis.
În afară de ultimul semn al laturii obiective, toate celelalte au fost
examinate cu prilejul analizei laturii obiective a sustragerii.
Trăsătura de bază care deosebeşte jaful de furt este modul deschis de
comitere a sustragerii. Ca şi furtul, sustragerea sub formă de jaf are loc dacă sunt
întrunite criteriul obiectiv şi criteriul subiectiv. Însă conţinutul acestor criterii
este altul decât în cazul furtului: criteriul obiectiv se exprimă în aceea că
acţiunea de luare se realizează în prezenţa posesorului bunurilor luate sau a altor
persoane care conştientizează semnificaţia juridică a celor comise, fără a face
parte din categoria de persoane care insuflă încredere făptuitorului că nu-i vor
crea impedimente în procesul realizării sustragerii; criteriul subiectiv se exprimă
în convingerea făptuitorului, bazată pe premise obiective, că el acţionează în
mod manifest (vădit) pentru cei din jur, care percep semnificaţia juridică a faptei
lui, fără a face parte din rândul persoanelor de încredere, care nu-i pot crea
piedici în realizarea sustragerii.
Dacă persoanele care insuflau încredere făptuitorului că nu-l vor
împiedica să comită sustragerea (soţ, rudă, alte persoane apropiate) totuşi au
întreprins măsuri pentru a împiedica sustragerea, cele comise nu pot fi
considerate furt, ci trebuie calificate ca jaf. Dacă persoanele făcând parte din
categoria nominalizată nu şi-au manifestat în nici un fel atitudinea negativă faţă
de sustragerea comisă, până la consumarea acesteia, după care l-au denunţat pe
făptuitor, cele comise nu-şi schimbă caracterul de sustragere pe ascuns.
În cazul coliziunii între cele două criterii – criteriul obiectiv şi criteriul
subiectiv – prioritate are, ca şi în situaţia furtului, criteriul subiectiv. Astfel,
sustragerea nu va fi calificată ca furt, ci ca jaf, dacă făptuitorul este convins că
acţiunea de luare, pe care o realizează, este vădită pentru alte persoane, deşi
această acţiune a rămas neobservată sau neînţeleasă adecvat de acestea.
Infracţiunea de jaf este o infracţiune materială. Ea se consideră consumată
din momentul în care făptuitorul obţine posibilitatea reală de a se folosi sau a
dispune de bunurile altuia la propria sa dorinţă.
Dacă persoana care a încercat să săvârşească sustragerea pe ascuns, a fost
surprinsă la locul faptei şi nua reuşit să intre în stăpânirea bunurilor, iar bunurile
date i-au fost luate înapoi (nemijlocit la locul faptei, în timpul altercaţiei pentru
reţinerea bunurilor), cele comise urmează a fi calificate ca tentativă de jaf (art.
27 şi art. 187 din CP al RM).

51
 2.3. Latura subiectivă a infracţiunii de tâlhărie şi jaf

Latura subiectivă a componenţei de tâlhărie cuprinde totalitatea

condiţiilor cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului faţă de obiectivitatea
propriului său act de conduită. Atitudinea psihică negativă faţă de valorile
sociale, care se exprimă în atentarea asupra lor, oferă temeiul de a se vorbi
despre vinovăţia persoanei. În cazul sustragerilor, atitudinea dată se exprimă în
negarea valorii sociale a patrimoniului, asupra acestuia fiind îndreptată intenţia
infractorică a făptuitorului.
Întrucât în vinovăţie se reflectă atitudinea negativă faţă de valorile
ocrotite de legea penală, în aceeaşi măsură forma vinovăţiei este expresia
obiectivelor axiologice negative ale vinovatului şi temeiul evaluării negative a
conduitei lui de pe poziţiile legii şi ale instanţei de judecată. Prin sine însele,
formele de vinovăţie, fiind neechivalente în funcţie de însemnătatea lor socială,
sunt corelative cu gradul prejudiciabil al făptuitorului. În acelaşi timp,
exprimând atitudinea psihică negativă în raport cu valorile sociale, asupra cărora
atentează făptuitorul, aceste forme au impact şi asupra gradului prejudiciabil al
faptelor săvârşite de el.
Sunt cunoscute două forme de vinovăţie: intenţia şi imprudenţa. Tâlhăria,
ca şi orice altă formă a sustragerii, poate fi comisă numai cu intenţie. Este
exclusă forma imprudentă a vinovăţiei sau chiar intenţia indirectă. Aceasta
deoarece, scopul special este, aşa cum se susţine întemeiat în doctrina penală 1,
un indicator al intenţiei directe.
Intenţia directă este cel mai elocvent indicator al gradului de pericol social
sporit al tâlhăriei2. Din moment ce, în cazul intenţiei directe, subiectul îşi dă
seama de caracterul pericolului social al faptei sale, putem constata că, în cazul
săvârşirii tâlhăriei, atitudinea psihică a făptuitorului se caracterizează prin
conştientizarea semnificaţiei sociale a patrimoniului, iar, în consecinţă, şi a
pericolului care însoţeşte atentarea asupra acestuia.
Uneori, este destul de dificil a stabili nivelul atitudinii negative a
făptuitorului faţă de semnele tâlhăriei. Astfel, în situaţia unei ameninţări
indeterminate, aplicate în cadrul acestei infracţiuni, caracterul atitudinii negative
faţă de obiectul juridic secundar (relaţiile sociale referitoare la securitatea vieţii
sau sănătăţii persoanei) nu este întotdeauna exprimat suficient de clar. Or,
relevarea caracterului ameninţării reprezintă o condiţie necesară pentru

1
Botnaru S. Drept Penal. Partea Generală / Stela Botnaru, Alina Şavga, Vladimir Grosu ş.a.; Chişinău: Cartier juridic, 2012, p. 210.
2
Visterniceanu E. Răspunderea penală pentru tâlhărie. Chişinău: Tipografia Centrală, 2006, p.132.

52
determinarea corectă a gradului de pericol social al celor comise şi a gradului de
vinovăţie a făptuitorului, în vederea delimitării tâlhăriei de jaf. În această
situaţie, caracterul ameninţării indeterminate denotă gradul de vinovăţie: în
cazul ameninţării cu violenţa periculoasă pentru viaţă sau sănătate, specifice
tâlhăriei, gradul de vinovăţie este mai sporit decât în situaţia în care astfel de
ameninţare nu se aplică deloc sau este aplicată ameninţarea cu violenţa
nepericuloasă pentru viaţă sau sănătate.
Atitudinea psihică a făptuitorului faţă de violenţă sau faţă de ameninţarea
victimei cu aplicarea ei are o nuanţă întrucâtva diferită. Dacă scopul de
sustragere captivează făptuitorul în întregime şi el tinde anume spre realizarea
lui, atunci în violenţă sau în ameninţarea cu aplicarea ei făptuitorul vede doar
mijlocul de atingere a acestui scop.
Este necesar să evidenţiem că în calitate de element al momentului volitiv
al intenţiei – dorinţa – apare scopul făptuitorului de a trece bunurile altei
persoane în folosul său ori în folosul unor terţe persoane, ca şi cum ocupând
locul proprietarului. Acest scop reprezintă scopul sustragerii, care este cuprins
de noţiunea mai largă de scop de cupiditate. Scopul sustragerii presupune
tendinţa făptuitorului de a se înavuţi pe calea trecerii în folosul său ori al altor
persoane numai a bunurilor, pe când scopul de cupiditate presupune aceeaşi
operaţie, dar în raport şi cu alte valori patrimoniale.
În conformitate cu prevederile alin. (1) art. 188 CP RM din 2002, „scopul
sustragerii bunurilor” reprezintă scopul infracţiunii de tâlhărie. Această
formulare corectă a scopului tâlhăriei a înlocuit-o pe cea incorectă din alin. 1 art.
121 CP RM din 1961 – „scopul însuşirii avutului proprietarului”. Prin aceasta s-
a pus capăt enunţării neuniforme în practica judiciară şi cea de anchetă a
formulei date: în unele cazuri – „scopul de însuşire”1, iar în alte cazuri – „scopul
de sustragere”2.
Aşadar, în cazul tâlhăriei, sustragerea, privită ca schimbare în realitatea
obiectivă, constituie obiectivul urmărit de făptuitor. Prin aceasta se explică
dimensiunea „în scop de sustragere”, ca componentă a laturii subiective a
tâlhăriei. De vreme ce noţiunea de sustragere a fost definită deja în Secţiunea I a
Capitolului I al prezentei lucrări, urmează a fi analizată şi noţiunea de scop de
cupiditate, care este generică faţă de noţiunea de scop de sustragere. În literatura
juridică, unii autori definesc scopul de cupiditate ca fiind trecerea bunurilor în
folosul făptuitorului, fie transmiterea acestora unor terţe persoane, din motive de
cupiditate3.

1
Arhiva Judecătoriei sectorului Ciocana. 2016. Dosarul nr. 1-603.
2
ibidem
3
Г.А. Борьба с хищениями социалистического имущества. Москва: Юридическая литература, 2010, c 72.

53
 Alţi autori înţeleg prin scop de cupiditate obţinerea profitului material
pentru sine personal sau pentru alte persoane (cunoştinţe, rude etc.), înavuţirea
ilegală din contul proprietăţii altuia1.
Într-o manieră puţin diferită, scopul de cupiditate în cazul sustragerii este
definit „scopul dispunerii ilegale de bunuri..., ca de ale sale proprii”2.
Potrivit altei opinii, cupiditatea există doar în cazul în care vinovatul este
cointeresat personal în sustragerea bunurilor3. Nu putem agrea acest punct de
vedere, deoarece el îngustează neîntemeiat conţinutul social al scopului de
cupiditate. Este posibilă comiterea sustragerii, inclusiv a tâlhăriei, în scopul
transmiterii bunurilor altor persoane, dintr-un sentiment de gratitudine faţă de
acestea, în vederea achitării către ele a datoriilor nestinse etc. În această situaţie,
sustragerea e comisă cu scop de cupiditate (în scopul înavuţirii unor terţe
persoane), însă făptuitorul nu urmăreşte să obţină profitul material pentru sine
personal. Abordarea şi perceperea corectă a esenţei intrinsece a scopului de
cupiditate nu sunt posibile fără examinarea chestiunii privind motivul de
cupiditate.
Orice infracţiune, inclusiv tâlhăria, este precedată şi determinată de un
impuls interior – constând într-o necesitate, dorinţă, sentiment etc. – care a
inspirat făptuitorului ideea de a o comite. Aceasta este motivul (mobilul)
infracţiunii.
Care este rolul motivului de cupiditate în contextul componenţei de
tâlhărie? Trebuie de menţionat că cupiditatea sustragerii semnifică „nu atât
dorinţa de a obţine personal profit, cât, mai ales, de a dispune de bunurile altei
persoane şi de a le folosi ca pe ale sale proprii” 4. Deci, prezenţa scopului de
cupiditate, în general, şi a scopului de sustragere, în special, nu presupune, cât ar
părea de straniu, prezenţa obligatorie a motivului de cupiditate. Or, motivul de
cupiditate constă în dorinţa făptuitorului de a obţine, de pe urma celor susttrase,
profit pentru sine sau pentru apropiaţii săi ori pentru coparticipanţii la
infracţiune”5.
Este perfect posibilă situaţia când făptuitorul ia sau trece bunurile altei
persoane în folosul său ori în folosul unor terţe persoane, fără a se înavuţi
personal (de exemplu, făptuitorul transferă toată suma de bani sustrasă pe contul
unui orfelinat, păstrându-şi anonimatul absolut). În aceste condiţii fapta
întruneşte toate semnele sustragerii, fără a fi comisă din motiv de cupiditate. De

1
Уголовное право. Часть Особенная / Под ред. Н.И. Ветрова и Ю.И. Ляпунова. Москва: Новый Юрист, 1998, p.429.
2
Уголовное право. Часть Особенная / Под ред. И.Я. Козаченко, З.А. Незнамова, Г.П. Новоселова. Москва: Норма-Инфра-М, 2008,
p.382.
3
Никифоров Б.С. Уголовно-правовая охрана личной собственности в СССР. Москва: Издательство Академия Наук, c.24-26.
4
Яни П.С. Посягательства на собственность. Москва: Российская правовая академия, 2012, c 38.
5
Яни П.С. Посягательства на собственность. Москва: Российская правовая академия, 2012, c 38.

54
aceea, considerăm că motivul de cupiditate nu constituie un indiciu necesar
pentru existenţa oricărei forme a sustragerii, inclusiv a tâlhăriei.
În acest sens, considerăm incorectă soluţia conţinută în sentinţa de
condamnare ce i-a fost pronunţată lui B.: „Organele anchetei preliminare i-au
incumbat inculpatului ca circumstanţe agravante ... săvârşirea infracţiunii din
motive de cupiditate, însă instanţa de judecată le exclude, deoarece ... motivul de
cupiditate este un element obligatoriu al tâlhăriei” 1. Nu motivul de cupiditate, ci
scopul de sustragere, ca modalitate a scopului de cupiditate, este un indiciu
obligatoriu al componenţei de tâlhărie. Scopul infracţiunii nu trebuie confundat
cu motivul infracţiunii, deşi se află într-o strânsă legătură cu acesta. Potrivit
opiniei unor autori, „motivul şi scopul sunt noţiuni inconfundabile, deoarece
caracterizează în mod diferit atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta
săvârşită. Dacă în privinţa motivului poate fi pusă întrebarea: de ce persoana a
comis acţiunea (inacţiunea) socialmente periculoasă?, atunci în privinţa scopului
întrebarea ce trebuie pusă este: la ce a tins făptuitorul?”.
Aşadar, în cadrul sistemului de semne subiective ale tâlhăriei locul
principal îl ocupă scopul de sustragere. În fond, acest scop îndeplineşte
următoarele funcţii:
a) fiind elementul obligatoriu al laturii subiective a tâlhăriei, el dezvăluie
orientarea acestei infracţiuni, exprimând atitudinea negativă a făptuitorului faţă
de una dintre valorile sociale de primă importanţă – patrimoniu;
b) permite delimitarea tâlhăriei de alte forme de atentare asupra
patrimoniului;
c) determină obiectivele de valoare ale persoanei făptuitorului, prin
urmare - şi gradul de periculozitate socială a acesteia.
Chiar dacă există toate celelalte semne ale tâlhăriei, lipsa scopului de
sustragere constituie un temei ce exclude calificarea faptei ca tâlhărie. În
context, este edificator următorul exemplu din practica judiciară. În Judecătoria
sectorului Ciocana a fost examinată cauza lui R., învinuit de comiterea
infracţiunii, prevăzute la pct. 5) alin. 2 art. 121 CP al RM din 1961 (tâlhărie
săvârşită de o persoană, care anterior a comis o tâlhărie sau un act de banditism).
În conformitate cu concluziile de învinuire aparţinând organului de anchetă
preliminară, la 24.08.1996, aproximativ la orele 14, inculpatul, fiind în stare de
ebrietate, în scopul de a sustrage bunuri de la E., l-a lovit pe acesta de două ori
cu pumnii în faţă, cauzându-i leziuni corporale sub formă de fractură a
mandibulei, adică o vătămare mai puţin gravă a integrităţii corporale, ce a dus la
dereglarea de lungă durată a sănătăţii. După aceasta, inculpatul a luat două
praguri de poertieră de la automobilul „Mosckvich”, în valoare de 150 lei
1
Arhiva Judecătoriei sectorului Ciocana. 2015. Dosarul nr. 1-603.

55
fiecare, şi a fugit. Procurorul a cerut instanţei de judecată ca fapta să fie
recalificată – conform alin. 1 art. 96 CP al RM din 1961 (vătămarea intenţionată
mai puţin gravă a integrităţii corporale). Din materialele cauzei rezultă că
inculpatul a început a se certa cu victima din cauza preţului mai mare decât cel
stabilit prin înţelegere asupra căruia proprietarul pragurilor de portieră E. a
insistat. Inculpatul, ca cumpărător, şi-a luat pragurile pentru ca acestea să nu fie
luate de altcineva, dar nu în scopul de a le sustrage, ci pentru a le restitui mai
târziu victimei. În această situaţie, violenţa nu a fost aplicată în scop de
sustragere. Instanţa de judecată a susţinut opinia procurorului şi a recalificat
fapta potrivit alin. 1 art. 96 CP al RM din 19611.
În situaţia de tâlhărie, intenţia de sustragere a bunurilor altei persoane
apare la făptuitor în prealabil, el întreprinzând acţiunile cu caracter agresiv
tocmai întru atingerea acestui scop. De aceea, nu va exista componenţă de
tâlhărie, dacă scopul de sustragere a apărut la făptuitor deja după aplicarea
violenţei sau a ameninţării corespunzătoare, fiind prezente alte scopuri. În aceste
condiţii, cele comise trebuie calificate prin concurs: furt sau jaf şi infracţiunea
corespunzătoare contra sănătăţii sau contra ordinii publice. În context, apare ca
edificator următorul exemplu din practica judiciară rusă: materialele cauzei
denotă în ansamblul lor că, aplicând lovituri asupra victimelor, R. acţiona din
intenţii (motive) huliganice. Totodată, rezultă că, după această bătaie, R. a
hotărât să intre în posesia bijuteriilor din aur ale victimelor, intenţie pe care a şi
realizat-o. Ca urmare, ultima instanţă a decis, corect, că actul de huliganism şi
sustragerea deschisă au fost calificate în mod neîntemeiat ca tâlhărie2.
În concluzie, scopul urmărit de făptuitor în cazul tâlhăriei este indicat în
mod expres de legiuitor pentru a reliefa orientarea faptei date împotriva
obiectului juridic principal. Or, legiuitorul conturează scopul sustragerii tocmai
pentru a accentua faptul că relaţiile sociale privind posesia de fapt asupra
bunurilor sunt atât de importante, încât chiar punerea lor în pericol de a fi lezate
deja constituie o infracţiune consumată. Rezultă că scopul sustragerii reprezintă,
prin voinţa legiuitorului, un indicator legat în mod direct de însuşi fundamentul
incriminării faptei de tâlhărie.
Latura subiectivă a infracţiunii de jaf se manifestă, în primul rând, prin
vinovăţie sub formă de intenţie directă. La calificare, este obligatorie stabilirea
scopului special – a scopului de cupiditate (profit).

2.4. Subiectul infracţiunii de tâlhărie şi jaf

1
Arhiva Judecătoriei sectorului Botanica. 2016. Dosarul nr. 1-74.
2
Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации // Под ред. Бойко А.И. Ростов-на-Дону: Феникс, 2006, p.360.

56
 În conformitate cu versiunea iniţială a alin. (1) art. 21 CP al RM din 2002,
răspunderii penale erau supuse persoanele fizice, responsabile, care la momentul
săvârşirii infracţiunii grave, deosebit de grave şi excepţional de grave au atins
vârsta de 14 ani şi cele care, la momentul săvârşirii infracţiunii uşoare sau mai
puţin grave, au atins vârsta de 16 ani, precum şi persoanele juridice.
Interpretând sistematic prevederile de la art. 16, de la alin. (1) art. 21 şi de
la art. 188 CP al RM din 2002, puteam conchide: tâlhăria, prevăzută la alin. (1)
şi (2) art. 188 CP al RM din 2002, se consideră infracţiune gravă, pe când
tâlhăria, prevăzută la alin. (3) art. 188 CP al RM din 2002, se consideră
infracţiune deosebit de gravă.
Rezultă, că subiect al tâlhăriei era considerată persoana fizică,
responsabilă, care a tins vârsta de 14 ani.
În această privinţă nu s-a schimbat nimic nici în urma amendamentelor
aduse legii prnale în vigoare.
Astfel, în conformitate cu Legea Republicii Moldova pentru modificarea
şi completarea Codului penal al Republicii Moldova, adoptată de Parlamentul
Republicii Moldova la 29.05.2003, alin. (1) art. 21 CP al RM din 2002 dobândea
următorul conţinut: „Sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice
responsabile care, în momentul săvârşirii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16
ani”. Potrivit aceleiaşi legi, la alin. (2) art. 21 CP al RM din 2002 era stabilită
excepţia de la regula prevăzută la alineatul (1) al aceleiaşi norme. Această
excepţie opera inclusiv în privinţa subiectului tâlhăriei: „Persoanele fizice care
au vârsta între 14 şi 16 ani sunt pasibile de răspundere penală numai pentru
săvârşirea infracţiunilor deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi
pentru infracţiunile grave prevăzute la ... alin. (1) şi (2) art. 188 CP al RM din
2002...”. Întrucât, aşa cum am remarcat anterior, tâlhăria prevăzută la alin. (3)
art. 188 CP al RM din 2002, se consideră infracţiune deosebit de gravă, şi în
cazul acesteia funcţiona prevederea de la alin. (2) art. 21 CP al RM din 2002.
Nu a introdus nimic nou în caracteristicile subiectului tâlhăriei nici Legea
nr. 235-XVI pentru modificarea şi completarea Codului penal al Republicii
Moldova, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 08.11.2007. În
redacţia acestei legi (care acţionează şi în prezent), subiectul tâlhăriei este
persoana fizică responsabilă care, la momentul săvârşirii infracţiunii, a împlinit
vârsta de 14 ani.
Aşadar, în primul rând, subiectul tâlhăriei este o persoană fizică. Conform
legii penale a Republicii Moldova, în cazul anumitor infracţiuni, ca subiect
poate evolua şi persoana juridică ce desfăşoară activitatea de întreprinzător. Însă,
reieşind din natura juridică a tâlhăriei, din prevederile alin. (4) art. 21 CP al RM

57
din 2002 rezultă în mod întemeiat că tâlhăria nu face parte din astfel de
infracţiuni.
Legea penală nu conţine o dispoziţie în care ar fi definită noţiunea de
vârstă a răspunderii penale. Ea doar indică asupra limitelor de vârstă care
marchează aplicabilitatea răspunderii penale. De fapt, legea penală indică numai
limitele inferioare ale vârstei răspunderii penale. În cazul tâlhăriei, vârsta
minimă a răspunderii penale este de 14 ani. Nu există nici o reglementare
referitoare la limitele superioare ale vârstei răspunderii penale. Astfel, chiar
persoana fizică având o vârstă înaintată nu poate fi liberată de răspunderea
penală. Totodată, în conformitate cu art. 75 CP al RM din 2002, instanţa de
judecată, care stabileşte pedeapsa, este obligată să ia în consideraţie, la
individualizarea pedepsei, vârsta înaintată a făptuitorului.
Privită ca semn constitutiv al subiectului infracţiunii, vârsta răspunderii
penale comportă dinamism şi, de aceea, este modificată de legiuitor în funcţie de
conjunctura internă şi cea internaţională a statului (aflat, de exemplu, în stare de
război sau în cazul unui regim dictatorial de guvernare). De exemplu, în baza
Deciziei CEC şi SCN ale URSS din 07.04.1935 „Cu privire la măsurile de
combatere a infracţionalităţii în rândul minorilor”, vârsta minimă a răspunderii
penale pentru mai multe infracţiuni (inclusiv pentru tâlhărie) şi-a schimbat
baremul de la 14 ani la 12 ani. În această ordine de idei, nu putem să nu
susţinem opinia lui V.G. Pavlov: „Adoptarea unei asemenea decizii nu a putut
avea ca justificare scopul lichidării criminalităţii în rândul minorilor. Mai mult
ca sigur, ea a avut drept cauză prosperarea regimului totalitar”1.
Totuşi, limita minimă comparativ mai redusă a răspunderii penale nu
trebuie să fie interpretată în toate cazurile ca dovadă a unor condiţii excepţionale
de dezvoltare a societăţii respective. De exemplu, potrivit legislaţiei penale a
Irlandei (care este stat-membru al Uniunii Europene), pentru infracţiunile de
genul tâlhăriei vârsta minimă a răspunderii penale este de doar 7 ani 2. Astfel, ne
convingem că şi specificul istoric şi naţional al unei sau alte societăţi este în
măsură să aibă un impact considerabil asupra vârstei începând cu care persoana
fizică poate fi considerată subiect al infracţiunii.
Într-o altă ordine de idei, trebuie de menţionat că alienaţii şi persoanele
care suferă de boli psihice nu au capacitatea de a-şi da seama de caracterul
acţiunilor lor, fie că nu sunt în stare să le dirijeze. Tragerea acestor persoane la
răspundere penală şi aplicarea faţă de ele a pedepselor ar constitui un act

1
Павлов В.Г. Субъект преступления в уголовном праве (историко-правовое исследование). Москва-Санкт-Петербург: Герда, 2009, c.
63.
2
Павлов В.Г. Субъект преступления в уголовном праве (историко-правовое исследование). Москва-Санкт-Петербург: Герда, 2009, c.
86.

58
nejustificat, socialmente condamnabil. De aceea, o trăsătură imperioasă a
subiectului infracţiunii este responsabilitatea.
Potrivit art. 22 CP al RM din 2002, responsabilitatea este starea
psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil
al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile.
Prin urmare, o persoană este responsabilă numai atunci când, datorită
însuşirilor sale psihice, este capabilă să-şi reprezinte caracterul socialmente
periculos al faptei săvârşite şi, totodată, este în stare să se abţină de la comiterea
faptelor interzise de legea penală.
Responsabilitatea presupune existenţa cumulativă a doi factori, şi anume:
a factorului intelectiv şi a factorului volitiv. Factorul intelectiv constă în
capacitatea persoanei de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale, de
semnificaţia lor socială, de valoarea lor, precum şi de urmările acestora. Factorul
volitiv constă în capacitatea sau aptitudinea persoanei de a fi stăpână pe acţiunile
sau inacţiunile sale, de a le dirija în mod conştient, fără a fi constrânsă.
În timp ce responsabilitatea este o stare normală şi generală a persoanei,
deci, fiind prezumată, nu necesită a fi dovedită, iresponsabilitatea este o stare
anormală a persoanei şi trebuie dovedită pentru a înlătura tragerea la răspundere
penală.
Potrivit art. 23 CP al RM din 2002, nu este pasibilă de răspundere penală
persoana care, în timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile, se afla în stare de
iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile (inacţiunile) sale
sau să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice
temporare sau a altei stări patologice. Faţă de o asemenea persoană, în baza
hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter
medical, prevăzute de legea penală.
De asemenea, nu poate fi supusă pedepsei persoana, care deşi a săvârşit
infracţiunea în stare de iresponsabilitate, dar înainte de pronunţarea sentinţei de
către instanţa de judecată s-a îmbolnăvit de o boală psihică care a lipsit-o de
posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile (inacţiunile) sale sau de a le dirija.
Faţă de o asemenea persoană pot fi aplicate, măsuri de constrângere cu caracter
medical, iar după însănătoşire ea poate fi supusă pedepsei penale.
În contextul analizei subiectului infracţiunii de tâlhărie, nu poate fi trecută
cu vederea problema coautoratului la această faptă infracţională. Astfel, pentru a
exista coautoratul la tâlhărie, este suficientă (datorită caracterului complex al
acestei infracţiuni) săvârşirea nemijlocită a oricăreia din acţiunile care constituie
latura obiectivă a tâlhăriei (de exemplu, numai atacul însoţit de violenţa
periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori de ameninţarea cu
aplicarea unei asemenea violenţe, sau numai sustragerea fapt tentat). Astfel, în

59
unele speţe din practica judiciară română (relevante şi pentru înţelegerea naturii
juridice a faptei incriminate la art. 188 CP al RM din 2002), s-a decis, pe bună
dreptate, că în cazul în care două persoane, după o prealabilă înţelegere, atacă o
persoană (una săvârşind actele de violenţă, iar cealaltă sustrăgând concomitent
bunurile aflate asupra victimei), ambele au calitatea de coautori ai infracţiunii de
tâlhărie, indiferent dacă acţiunile caracterizând latura obiectivă a infracţiunii au
fost săvârşite numai în parte de către fiecare dintre făptuitori 1. Aşadar, pentru a
exista coautorat la tâlhărie, nu este necesar ca fiecare dintre făptuitori să fi
săvârşit o acţiune care să acopere întreaga latură obiectivă a infracţiunii date.
Este suficient ca fiecare să săvârşească nemijlocit o parte a acesteia (fie acţiunea
principală, fie acţiunea adiacentă).
Care este deosebirea dintre coautoratul la tâlhărie şi complicitatea la
tâlhărie? Pentru a ilustra răspunsul la această întrebare, este cazul să aducem ca
exemplu o speţă din practica judiciară rusă. Astfel, prima instanţă a considerat-o,
în mod eronat, coautoare pe Ş., care în realitate avea rolul de complice la
tâlhărie. După cum a stabilit instanţa superioară, Ş. nu a participat nemijlocit la
tâlhăria săvârşită asupra lui M. ea doar a pus la dispoziţia lui M., G. şi N.
apartamentul său (aşa cum prevedea înţelegerea prealabilă cu aceste persoane),
în care ulterior a fost comisă infracţiunea; i-a transmis lui N. tubul cu gaz
lacrimogen, aplicat în timpul atacului asupra victimei (conform aceleiaşi
înţelegeri), a distrus urmele infracţiunii (aşa cum prevedea înţelegerea prealabilă
cu M., G. şi N.)2.
Apelând la prevederile art. 42 CP al RM din 2002, este necesar să
recunoaştem caracterul eronat al calificării date de către prima instanţă faptei
săvârşite de Ş. Într-adevăr, ea nu a luat parte la executarea nemijlocită a laturii
obiective a tâlhăriei. Ea a contribuit la săvârşirea acestei infracţiuni prin
acordarea de mijloace, prin promisiunea dată în prealabil că în va favoriza pe
infractori şi că va tăinui urmele infracţiunii. În acord cu prevederile de la alin.
(5) art. 42 CP al RM din 2002, acţiunile lui Ş. trebuie calificate drept
complicitate la tâlhărie.
Subiectul faptei infracţionale analizate este persoana fizică responsabilă,
care la momentul săvârşirii infracţiunii a împlinit vârsta de 14 ani.

1
Bulai C. Tâlhăria şi lipsirea de libertate în mod illegal, infracţiune unică sau concurs de infracţiuni // Revista de drept penal. 2014, nr. 2, p.
133.
2
Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации // Под ред. Бойко А.И. Ростов-на-Дону: Феникс, 2006, p.363.

60
 3. ANALIZA JURIDICĂ A AGRAVANTELOR LA INFRACŢIUNEA DE
TÂLHĂRIE

3.1. Circumstanţele agravante ale infracţiunii de tâlhărie

Circumstanţele sunt acele stări, împrejurări ori calităţi ce ţin de infracţiune

sau infractor, care preced, însoţesc sau succed activitatea infracţională, fiind
reglementate expres sau implicit de legea penală. Acestea fie că micşorează, fie
că măresc gradul prejudiciabil al infracţiunii sau al infractorului, atenuând sau
agravândpe cale de consecinţă răspunderea penală. Circumstanţele legale sunt
prevăzute expres şi limitativ în legea penală şi este obligatoriu ca instanţa de
judecată, în procesul individualizării pedepsei, să ţină seama de ele. În anumite
situaţii, circumstanţele legale specifice sunt prevăzute în însăşi norma de
incriminare şi ele nu produc efecte decât în cazul acelei infracţiuni în al cărei
conţinut legal sunt prevăzute1 .

1
Dobrinescu I. Infracţiuni contra vieţii persoanei. Bucureşti: Editura Academiei, 2007, p.30.

61
 La alin. (2) şi (3) ale art. 188 CP al RM din 2002 sunt prevăzute nouă
circumstanţe legale speciale, care agravează răspunderea pentru fapta de tâlhărie
săvârşită:
1) de două sau mai multe persoane;
2) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
3) prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă;
4) cu aplicarea armei sau a altor obiecte, folosite în calitate de armă;
5) cu cauzarea de daune în proporţii considerabile;
6) în timpul unei calamităţi;
7) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală;
8) cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
9) cu deosebită cruzime.
În continuare, respectând ordinea arătată, vor fi supuse analizei toate
aceste circumstanţe.
Tâlhăria săvârşită de două sau mai multe persoane. Pericolul social
sporit al tâlhăriei, săvârşite de două sau mai multe persoane, consistă în aceea că
unificarea eforturilor câtorva persoane, care îşi canalizează acţiunile în direcţia
atingerii aceluiaşi rezultat infracţional, susţinerea reciprocă a infractorilor pot să
uşureze substanţial săvârşirea infracţiunii şi să aibă ca efect cauzarea unui
prejudiciu mult mai mare atât patrimoniului, cât şi atributelor persoanei. În cazul
comiterii acestei forme agravate de tâlhărie, victima deseori consideră că
opunerea de rezistenţă este lipsită de orice şansă. Ameninţarea cu pricinuirea
unei daune i se pare atât de reală şi inevitabilă, încât, de regulă, ea renunţă la
orice încercare de a se împotrivi. Bineînţeles, conştientizând toate avantajele
acţiunilor infracţionale săvârşite în comun, infractorii caută să-şi coordoneze
acţiunile.
Săvârşirea tâlhăriei de către două sau mai multe persoane presupune nu
pur şi simplu cooperarea lor la săvârşirea acestei fapte penale, ci o diligenţă mai
mare constând în participarea la realizarea infracţiunii. În primul rând, acestor
cerinţe corespund două forme de participaţie, prevăzute respectiv la art. 44 şi la
art. 45 CP al RM din 2002: participaţia simplă şi participaţia complexă. Potrivit
legii, infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie simplă, dacă la săvârşirea
ei au participat în comun, în calitate de coautori, două sau mai multe persoane,
fiecare realizând latura obiectivă a infracţiunii. Infracţiunea se consideră
săvârşită cu participaţie complexă, dacă la săvârşirea ei participanţii au
contribuit în calitate de: autor, organizator, instigator sau complice; în acest caz,
latura obiectivă a infracţiunii poate fi realizată: a) de un singur autor sau b) de
doi sau mai mulţi autori.

62
 Expresia „tâlhăria săvârşită (cursivul ne aparţine – n.a.) de două sau mai
multe persoane” denotă clar că contribuţia la executarea faptei date presupune,
în primul rând , dar nu în mod exclusiv, coautoratul. Coautoratul poate exista
atât în cazul unei participaţii simple, cât şi în cazul unei participaţii complexe.
Realizarea infracţiunii nemijlocit de către un singur autor în cadrul participaţiei
complexe nu poate fi recunoscută drept coautorat. Or, potrivit lui A.I. Boiko,
specificul coautoratului constă în aceea că toţi participanţii la infracţiune execută
latura ei obiectivă de la început până la sfârşit. În cea de-a doua variantă a sa –
coautoratul cu repartizarea rolurilor – anumiţi participanţi pot îndeplini numai o
parte a laturii obiective a infracţiunii1.
Astfel, ca acte de executare, deci de coautorat, se consideră şi acele acte
prin care se contribuie, chiar indirect, la efectuarea faptei incriminate, cum ar fi
actele de paralizare a energiei de opunere sau înlăturarea unui obstacol din calea
săvârşirii faptei.
Aşadar, prin participare nemijlocită la realizarea infracţiunii, ca notă
caracteristică a coautoratului, se înţelege executarea, integrală sau parţială, de
către fiecare participant a laturii obiective a infracţiunii. De asemenea, în cazul
tâlhăriei, ca autor al tâlhăriei trebuie recunoscut nu doar cel care a aplicat
violenţa faţă de victimă, dar şi cel care o ţinea imobilizată, care o percheziţiona
sau care prin însăşi prezenţa sa sugea victimei ideea de superioritate numerică a
infractorilor şi de absurditate a împotrivirii. Or, prejudiciul, cauzat victimei în
cadrul tâlhăriei, se impută acelor participanţi care au luat parte în mod nemijlocit
la atac, chiar dacă nu au aplicat ei înşişi violenţa sau ameninţarea.
În unele surse teoretice2 şi în practica judiciară a altor state 3 s-a decis că
agravanta analizată subzistă chiar dacă unii dintre făptuitori nu răspund
penalmente, în raport cu ei existând o cauză care înlătură caracterul penal al
faptei (persoana nu a atins vârsta minimă de la care poate fi trasă la răspundere
penală sau este iresponsabilă), deoarece împrejurarea agravantei are un caracter
obiectiv.
Această soluţie este susţinută în mod întemeiat şi în pct. 25 al Hotărârii
Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele
penale despre sustragerea bunurilor”, din 28.06.2004, nr. 234.
Astfel, după cum rezultă din textul acestei prevederi, aplicarea agravantei
„săvârşită de două sau mai multe persoane” poate fi antrenată în cazul în care
tâlhăria (sau alte forme de sustragere) va fi săvârşită:
1
Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации // Под ред. Бойко А.И. Ростов-на-Дону: Феникс, 2006. p.121.
2
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I. şi alţii. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I. şi alţii. Infracţiuni contra avutului obştesc. Bucureşti: Editura
Academiei, 2003, p.449.
3
Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации // Под ред. Бойко А.И. Ростов-на-Дону: Феникс, 2006, p.125.
4
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 28.06.2004, nr. 23, „Cu privire la practica judiciară în procesele
penale despre sustragerea bunurilor” // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.

63
 a) în coautorat (inclusiv coautoratul cu repartizarea rolurilor);
b) de o persoană, care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în
comun cu o persoană care nu întruneşte aceste semne;
c) de o persoană, care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, prin
intermediul unei persoane care cu bună-ştiinţă nu este pasibilă de răspundere
penală.
În ce priveşte prima situaţie, parafrazând explicaţia din hotărârea sus-
menţionată a Plenului, menţionăm că tâlhăria trebuie considerată săvârşită de
două sau mai multe persoane atât în cazul în care la săvârşirea ei au participat în
comun doi sau mai mulţi autori, în lipsa unei înţelegeri prealabile între ei, cât şi
în cazul în care la săvârşirea ei au participat două sau mai multe persoane care s-
au înţeles în prealabil despre săvârşirea în comun a tâlhăriei. Existenţa
înţelegerii prealabile între coautori nu influenţează asupra calificării tâlhăriei,
săvârşite de două sau mai multe persoane, dar trebuie luată în consideraţie la
individualizarea pedepsei.
În context, este necesar să aducem în prim-plan o aserţiune a lui C. Bulai:
„După felul participării, se face distincţie între particularitatea spontană, la care
contribuţia este dată de participanţi în mod spontan, în timpul executării faptei,
fără o înţelegere prealabilă, şi participaţia preordinată, la care contribuţia este
dată în urma unei înţelegeri prealabile (concert fraudulos)”1.
După cum am specificat anterior, tâlhăria săvârşită de două sau mai multe
persoane poate fi atestată în contextul mai larg al tâlhăriei săvârşite prin
participaţie complexă, atunci când latura obiectivă a infracţiunii este realizată de
doi sau mai mulţi coautori. În această ordine de idei este utilă explicaţia din pct.
25 al aceleiaşi hotărâri a Plenului, potrivit căreia „acţiunile persoanelor care nu
au luat parte la săvârşirea infracţiunii de sustragere, dar au contribuit la
comiterea acesteia prin sfaturi, indicaţii, prin promisiunea prealabilă că vor
tăinui urmele infracţiunii, vor vinde bunurile sustrase etc., trebuie calificate
drept complicitate la sustragere, cu referire la alin. (5) art. 42 CP al RM din
2002”. Această explicaţie nu vine decât să confirme încă o dată teza promovată
de noi anterior: tâlhăria săvârşită prin participaţie complexă, atunci când latura
obiectivă a infracţiunii este realizată de un singur autor, nu poate antrena
aplicarea agravantei „de două sau mai multe persoane”.
La fel de importantă este o altă afirmaţie cuprinsă în textul pct. 25 al
hotărârii Plenului: „Săvârşirea sustragerii, de către o persoană care întruneşte
semnele subiectului infracţiunii, în comun cu una sau mai multe persoane care

1
Bulai C. Tâlhăria şi lipsirea de libertate în mod illegal, infracţiune unică sau concurs de infracţiuni // Revista de drept penal. 2004, nr. 2,
p.431-432.

64
nu întrunesc aceste semne, intră sub incidenţa circumstanţei agravante „de două
sau mai multe persoane”.
Într-adevăr, legiuitorul a utilizat, în prevederea de la lit. b) alin. (2) art.
188 CP al RM din 2002, tocmai formularea „de două sau mai multe persoane”.
Nu „prin participaţie simplă”, nu „prin coautorat”, nici „de doi sau mai mulţi
participanţi”. Întrucât legea penală este una de interpretare strictă, este inoportun
să apelăm în această situaţie la dispoziţia alin. (6) art. 42 CP al RM din 2002:
„Participanţii trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii”. În
prevederea de la lit. b) alin. (2) art. 188 CP al RM din 2002, legea indică
calitatea de persoane, nu de participanţi. Iată de ce, este suficient ca doar una din
persoanele care comit tâlhăria să fie pasibilă de răspundere penală, pentru ca să-i
poată fi imputată agravanta „de două sau mai multe persoane”.
După cum am specificat deja, tâlhăria – săvârşită de o persoană, care
întruneşte semnele subiectului infracţiunii, prin intermediul unei persoane care
cu bună-ştiinţă nu este pasibilă de răspunderea penală – este de asemenea
susceptibilă de încadrare juridică potrivit lit. b) alin. (2) art. 188 CP al RM din
2002. În adevăr, în cadrul acestei prevederi normative, nu este cerută condiţia
participării anume în comun la săvârşirea tâlhăriei. În contrast, conform lit. a)
alin. 2 art. 211 CP Român, se incriminează fapta de tâlhărie săvârşită de două
sau mai multe persoane împreună.
Din aceste considerente, în contextul reglementar autohton, săvârşirea
tâlhăriei de o persoană, care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, prin
intermediul unei persoane care cu bună-ştiinţă nu este pasibilă de răspundere
penală (din cauza vârstei, a iresponsabilităţii, a faptului că este constrânsă fizic
sau psihic, sau din alte cauze prevăzute de legea penală), intră sub incidenţa
circumstanţei agravante „de două sau mai multe persoane”. În situaţia dată, chiar
dacă nu este comisă în comun, tâlhăria este totuşi săvârşită de două sau mai
multe persoane. Modul în care persoanele date săvârşesc tâlhăria nu are vreo
însemnătate de principiu la evaluarea juridică a celor comise. Astfel, persoana,
care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, comite tâlhăria în mod mijlocit.
În acelaşi timp, persoana, care cu bună-ştiinţă nu este pasibilă de răspundere
penală, comite tâlhăria nemijlocit. În aceste împrejurări, apare ca absolut
întemeiată explicaţia din pct. 25 al Hotărârii Plenului, în conformitate cu care
„persoana care a organizat sustragerea sau care a determinat la săvârşirea
sustragerii o persoană care cu bună-ştiinţă nu este pasibilă de răspundere penală,
în corespundere cu alin. (2) art. 42 CP al RM din 2002 este trasă la răspundere
penală în calitate de autor al sustragerii. În prezenţa unor temeiuri legale
suficiente, fapta acestei persoane trebuie calificată suplimentar conform art. 208
CP al RM”.

65
 Încheind analiza circumstanţei agravante prevăzute la lit. b) alin. (2) art.
188 CP al RM din 2002, trebuie să accentuăm că modelul de interpretare
judiciară oficială a caracteristicilor acestei circumstanţe, pe care l-am pertractat
supra, este în strictă concordanţă cu litera şi spiritul legii. Această interpretare
nu este o interpretare extensivă defavorabilă şi nu contravine principiului
legalităţii.
Dacă în cazul atragerii minorilor la activitatea infracţională (indiferent
dacă au atins sau nu vârsta minimă de răspundere penală) poate fi aplicat art.
208 CP al RM din 2002, nu acelaşi lucru poate fi spus despre cazul atragerii la o
astfel de activitate a persoanelor iresponsabile, de exemplu. În mod regretabil,
legea penală a Republicii Moldova nu conţine nici măcar o prevedere de genul
celei de la lit. d) alin. 1 art. 63 CP al F. Ruse. Potrivit acesteia, ca circumstanţă
agravantă, care se ia în consideraţie la stabilirea pedepsei, se recunoaşte
„atragerea la săvârşirea infracţiunii a persoanelor care suferă de afecţiuni psihice
grave”.
În fine, nu trebuie ignorat nici aspectul procesual al problemei: persoana,
care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, este conştientă de faptul că
depoziţiile minorului sau ale persoanei iresponsabile, făcute într-un proces
penal, nu vor fi la fel de exacte, juste şi credibile ca ale unei persoane adulte şi
responsabile. De asemenea, este necesar a menţiona că, potrivit pct. 1) alin. (3)
art. 90 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat de
Parlamentul Republicii Moldova la 14.03.20031, astfel de persoane pot să nu fie
citate şi ascultate nici măcar în calitate de martor. În aceste circumstanţe,
descoperirea infractorului adult devine extrem de dificilă, iar probarea vinovăţiei
acestuia poate eşua.
Nu putem finaliza cu adevărat examinarea agravantei de faţă, fără a
aborda chestiunea excesului de autor în cazul tâlhăriei. Dacă două sau mai multe
persoane s-au înţeles să săvârşească un furt sau un jaf, iar în procesul de
realizare a acestor infracţiuni cineva dintre ele, depăşind cadrul înţelegerii, a
aplicat violenţa periculoasă pentru viaţa sau sănătate sau a ameninţat cu
aplicarea unei asemenea violenţe, atunci persoana care a aplicat actele violente
sau a ameninţat cu ele trebuie să răspundă pentru tâlhărie, iar ceilalţi – pentru
furt sau jaf, în funcţie de caracterul celor comise. În astfel de cazuri se atestă
excesul de autor. Conform art. 48 CP al RM din 2002, drept exces de autor se
consideră săvârşirea de către autor a unor acţiuni infracţionale care nu au fost
cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi. Pentru excesul de autor, ceilalţi
participanţi nu sunt supuşi răspunderii penale.

1
Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122- XV din 14.03.2003( Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 07.06.2003, Nr.
104-110).

66
 Referindu-se la natura excesului de autor, Gauhman L.D. menţionează:
„Excesul de autor nu poate fi imputat altor participanţi la infracţiune: sub
aspectul laturii obiective, între acţiunile lor şi rezultatul infracţiunii nu există o
legătură de cauzalitate; sub aspectul laturii subiective, alţi participanţi nu prevăd
că autorul va săvârşi acţiunile care depăşesc limitele înţelegerii” 1. Tocmai
datorită naturii excesului de autor se atestă lipsa de coincidenţă în încadrarea
juridică a faptei participanţilor la infracţiune. De asemenea, trebuie să
menţionăm că excesul de autor este posibil în prezenţa oricărei din cele două
forme ale participaţiei: participaţia simplă sau participaţia complexă. Oricum,
răspunderea celorlalţi participanţi la infracţiune este limitată de acele acţiuni pe
care autorul (coautorul), care a excedat, şi le-a asumat în cadrul înţelegerii, care
nu a fost respectată doar de el.
Tâlhăria săvârşită de o persoană mascată, deghizată sau travestită.
Circumstanţă în cauză justifică astăzi sancţionarea mai severă a faptei de
tâlhărie, deoarece contribuie la intimidarea victimei, la diminuarea rezistenţei
acesteia, face mai dificilă descoperirea făptuitorului, iar fapta acestuia este de
natură să producă un ecou social mai mare.
Până la intrarea în vigoare a noii legi penale, circumstanţa examinată,
chiar dacă nu era legiferată şi nu putea să implice agravarea răspunderii penale,
era des întâlnită în practica judiciară. De exemplu, inculpaţii C., S., F. şi o
persoană neidentificată, pe nume „Serghei”, întocmind o înţelegere prealabilă,
au hotărât să sustragă bunuri din avutul proprietarului. La 12.09.2017, în jurul
orelor 23, cu măşti pe faţă, ei au pătruns, spărgând uşa de la intrare, în casa lui
L., situată pe str. Rezervoarului nr. 3, satul Tohatin, jud. Chişinău. Au maltratat
locatarii casei, pricinuindu-le dureri fizice şi ameninţându-i cu cuţitele, după ce
au sustras bunuri în valoare totală de 1600 lei2.
Dar care este conţinutul noţiunilor „mascată”, „deghizată”, „travestită” şi
care este deosebirea dintre aceste noţiuni?
A se masca înseamnă a-şi acoperi obrazul sau o parte a lui cu o mască.
Totodată, prin mască se înţelege o bucată de stofă, de mătase, de dantelă, de
carton etc. (înfăţişând o faţă omenească sau figura unui animal) cu care îşi
acoperă cineva faţa sau o parte a ei (pentru a nu fi recunoscut), lăsând
descoperiţi numai ochii. De cele mai dese ori, infractorii mascaţi poartă cagule,
adică un tip de glugi care acoperă tot capul (cu deschizături în dreptul ochilor).
A se deghiza înseamnă a se îmbrăca în aşa fel, încât să nu poată fi
recunoscut. În literatura de specialitate, noţiunea dată este interpretată, pe bună
dreptate, mai larg. Astfel, se consideră că o persoană este deghizată şi atunci

1
Гаухман Л.Д. Насилие как средство совершения преступления, Москва: Юридическая литература, 2012. c 229.
2
Arhiva Judecătoriei sectorului Centru. 2017. Dosarul nr. 1-113.

67
când îşi aranjează exteriorul în aşa fel încât să nu poată fi recunoscută (de
exemplu, îşi pune mustaţă, perucă etc.)1.
Travestirea este un caz special al deghizării. În fapt, noţiunea de a travesti
desemnează interpretarea unui rol masculin de către o femeie sau a unui rol
feminin de către un bărbat. De aceea, o persoană travestită este o persoană
deghizată într-un reprezentant al sexului opus.
În finalul analizei prezentei circumstanţe agravante, considerăm că
legiuitorului ar trebui să-i fie recomandată modificarea dispoziţiei de la lit. c)
alin. (2) art. 188 (şi, respectiv, de la lict. C) alin. (2) art. 187) CP al RM din
2002. Propunem următoarea variantă a dispoziţiei date: „de o persoană care îşi
disimulează identitatea pentru a nu fi recunoscută”. O astfel de formulă ar avea
avantajul de a nu conţine detalizări ridicole şi de a fi în pas cu realizările
progresului tehnico-ştiinţific. În afară de faptul că ea ar viza ascunderea
adevăratei înfăţişări a făptuitorului, aceasta s-ar referi şi la: distorsionarea
caracteristicilor vocii; utilizarea mulajului amprentelor digitale ale unei persoane
sau folosirea unei cartele-chei străine pentru accesul la un obiectiv secret etc. În
plus, având o astfel de formulă, circumstanţa agravantă ar putea fi estimată ca
adecvată pentru aplicarea la componenţele prevăzute la art. 278 „Terorismul”,
art. 281 „Comunicarea mincinoasă cu bună-ştiinţă despre actul de terorism” etc.
ale CP al RM din 2002.
Tâlhăria săvârşită prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru
depozitare sau în locuinţă. Pericolul social sporit al tâlhăriei, agravate de
circumstanţa examinată, este determinat de circumstanţa că făptuitorii, de cele
mai dese ori, depun eforturi suplimentare, uneori – foarte mari, în vederea
înfrângerii obstacolelor şi a obţinerii accesului la patrimoniul aflat în incinta
vizată. Totodată, infractorii tulbură posesia altor persoane, aduc atingere
inviolabilităţii domiciliului (în cazul pătrunderii în locuinţă), sparg uşile,
geamurile, zidurile etc., cauzând prin aceasta daune de proporţii proprietarului.
Potrivit Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea
bunurilor”, din 28.06.2004, nr. 23, prin „pătrundere” se înţelege intrarea ilegală,
pe ascuns sau deschis, într-o încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă
în scopul săvârşirii furtului, jafului sau tâlhăriei. Ea poate fi comisă atât cu
înfrângerea obstacolelor, cât şi fără aceasta. Pătrunderea poate fi realizată, de
asemenea, cu ajutorul dispozitivelor cu care infractorul extrage bunurile, fără a
intra în locul corespunzător2.

1
Nistoreanu Gh., Boroi A., Molnar I. şi alţii. Drept penal. Partea Specială. Bucureşti: Europa Nova, 2009,. p.214.
2
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 28.06.2014, nr. 23, „Cu privire la practica judiciară în procesele
penale despre sustragerea bunurilor” // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.

68
 De asemenea, ca pătrundere prin înşelăciune sunt considerate situaţiile
când făptuitorii, în scopul de a facilita accesul, fără a stârni suspiciuni, se
erijează în: instalatori, poştaşi, curieri, inspectori, lucrători ai serviciilor
comunale, recenzori, poliţişti, lucrători medicali etc.
În context, nu putem să nu ne referim şi la pătrunderea prin acces liber,
atunci când subiectul, având calitatea de membru de familie, săvârşeşte tâlhărie.
Reieşind din prevederile Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a
Republicii Moldova „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre
sustragerea bunurilor”, din 28.06.2004, nr. 23, tâlhăria, însoţită de săvârşirea
omorului intenţionat, trebuie calificată conform concursului de infracţiuni,
prevăzute de actualele art. 188 şi art. 145 CP al RM din 20021.
În acelaşi timp, reieşind din prevederile Hotărârii Plenului Judecătoriei
Supreme a Republicii Moldova „Cu privire la practica judiciară pe dosarele
despre omorurile premeditate”, din 15.11.1993, nr. 9, omorul săvârşit, în aceleaşi
împrejurări, asupra unui membru al familiei, în scopul sustragerii bunurilor lui
personale, trebuie calificat conform lit. b) alin. (2) art. 145 CP al RM din 2002 şi
nu necesită o calificare suplimentară conform art. 188 CP al RM din 20022.
Problema tâlhăriei săvârşite prin pătrundere în locuinţă suscită
controverse în literatura de specialitate. De aceea, nu putem încheia analiza
circumstanţei agravante de faţă fără a aborda problema oportunităţii calificării
suplimentare conform art. 179 „Violarea de domiciliu” al CP al RM din 2002, în
cazul în care tâlhăria este săvârşită prin pătrundere în locuinţă. Susţinem, în
mare parte, punctul de vedere din doctrina penală română, conform căruia, în
ipoteza evocată, nu sunt aplicabile regulile concursului de infracţiuni; aceasta
deoarece tâlhăria, în modalitatea ei agravată, absoarbe violarea de domiciliu.
De asemenea, în planul dreptului comparat, trebuie să consemnăm sfera
mai largă de incidenţă a noţiunii „încăpere, alt loc pentru depozitare sau
locuinţă” (lit. d) alin. (2) art. 188 CP al RM din 2002) în raport cu cea a noţiunii
„locuinţă sau dependinţe ale acesteia” (lit. f) alin. 2 art. 211 CP Român). În
aceste condiţii, formularea din legea penală a Republicii Moldova este mai
evoluată.
Tâlhăria săvârşită cu aplicarea armei sau a altor obiecte folosite în
calitate de armă. Tâlhăria, săvârşită de o persoană având asupra sa o armă sau
un alt obiect, folosit în calitate de armă şi pus în aplicare, prezintă un pericol
social mai mare. Or, în aceste condiţii, făptuitorul se simte mai în siguranţă,

1
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 28.06.2014, nr. 23, „Cu privire la practica judiciară în procesele
penale despre sustragerea bunurilor” // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.
2
Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 15.11.1993, nr. 9, „Cu privire la practica judiciară pe dosarele despre
omorurile premeditate” // Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova (mai 1974 – iulie 2002).
Chişinău, 2002, p. 304-312.

69
acţionează cu mai mult curaj, ştiind că poate oricând să imobilizeze şi să
neutralizeze victima.
Noţiunea de armă are înţelesul explicat în dispoziţia art. 129 CP al RM
din 2002:
„(1) Prin arme se înţeleg instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel
declarate prin dispoziţii legale.
(2) Sunt asimilate armelor orice alte obiecte ce ar putea fi folosite ca arme
şi care au fost întrebuinţate pentru atac”.
În practica judiciară a Republicii Moldova există precedente care
confirmă posibilitatea evoluării altor tipuri de arme, decât cele de foc sau albe,
ca arme aplicate în cadrul tâlhăriei. Astfel, instanţa superioară a menţinut
hotărârea de condamnare a primei instanţe, care a calificat fapta lui I.G. ca
tâlhărie săvârşită cu aplicarea armei. Ca armă a servit pistolul cu cartuşe cu
gaze1. Aşadar, aplicarea unor astfel de mijloace constituie temeiul agravării
răspunderii pentru tâlhărie conform lit. e) alin. (2) art. 188 CP al RM din 2002.
Susţinem punctul de vedere, exprimat în doctrina penală română (perfect
aplicabil şi în condiţiile legii penale a Republicii Moldova), potrivit căruia
„agravanta subzistă şi în cazul persoanei care ar purta legal arma (poliţist,
militar în termen, pădurar etc.) în baza funcţiei sale, fiindcă legea nu face nici o
distincţie în acest sens”2. Totuşi, ţinându-se cont de specificul legislaţiei penale a
Republicii Moldova, este necesară o completare la această opinie: dacă
persoana, care comite fapta, incriminată la lit. e) alin. (2) art. 188 CP al RM din
2002, poartă arma în mod ilegal, ea trebuie trasă la răspundere şi conform art.
290 „Purtarea, păstrarea, procurarea, fabricarea, repararea sau comercializarea
ilegală a armelor şi muniţiilor” al CP al RM din 2002, dacă sunt prezente şi
celelalte condiţii specificate în acest articol.
Ca obiecte, folosite în calitate de armă, pot fi considerate obiectele
fabricate sau adaptate special pentru vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii (de exemplu, un segment al unui furtun de cauciuc, în interiorul căruia
a fost turnat plumb), obiectele de menire gospodărească sau orice alte obiecte
utilizate de către infractor ca mijloc de aplicare a violenţei periculoase pentru
viaţa sau sănătatea victimei (toporul, ranga, lanţul, scândura, piatra etc.), chiar
dacă acestea nu au fost pregătite din timp, ci au fost găsite la locul infracţiunii.
În concluzie: circumstanţa agravantă, prevăzută la lit. e) alin. (2) art. 188
CP al RM din 2002, are un caracter obiectiv, astfel reflectând pericolul social
sporit al faptei. Din aceste considerente, conştientizarea circumstanţei date
constituie un element necesar al intenţiei participanţilor la tâlhărie. Prin urmare,
1
Notă informativă privind activitatea instanţelor judecătoreşti în primul semestru al anului 2014 (conform datelor analizei statistice) //
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. 2014, nr. 8, p. 13.
2
Dabu V., Guşanu A.M. Tâlhăria săvârşită în curtea locuinţei //Revista de drept penal. 2016, nr. 2, p. 149.

70
această agravantă poate fi incriminată doar acelor participanţi, în a căror
conştiinţă ea a fost reflectată.
Tâlhăria cu cauzarea de daune în proporţii considerabile. Indicele „daune
în proporţii considerabile” este strict formalizat chiar în cadrul legii penale.
Astfel, la alin. (2) art. 126 CP al RM din 2002 se prevedea: „Caracterul
considerabil sau esenţial al daunei cauzate se stabileşte luându-se în considerare
valoarea, cantitatea şi însemnătatea bunurilor pentru victimă, starea materială şi
venitul acesteia, existenţa persoanelor întreţinute, alte circumstanţe care
influenţează esenţial asupra stării materiale a victimei”.
Analizând circumstanţa agravantă de la lit. f) alin. (2) art. 188 CP al RM
din 2002, ne pronunţăm asupra revenirii la formatul strict formalizat al noţiunii
„daune în proporţii considerabile”. În doctrina penală rusă 1, este semnalată
interpretarea arbitrară de către practicieni a trăsăturilor caracterizante ale
noţiunii examinate. În ce ne priveşte, suntem de părerea că reactualizarea, prin
Legea pentru modificarea şi completarea Codului penal al Republicii Moldova a
calapodului sovietic de interpretare a noţiunii „daune în proporţii considerabile”
a determinat posibilitatea creşterii erorilor în procesul de aplicare a prevederii de
la lit. f) alin. (2) art. 188 CP al RM din 2002.

3.2. Circumstanţele deosebit de agravante ale infracţiunii de tâlhărie

a) în timpul unei calamităţi

Pentru infracţiunea de tâlhărie, această agravantă este nouă. În CP Rom.
din 1937, ea era prevăzută nu în incriminarea privind tâlhăria, ci în cea privind
furtul. Astfel, la lit. a) alin. 2 art. 525 CP Român din 1937, se prevedea că furtul
este calificat, când este săvârşit în timpul şi cu ocazia unui incendiu, naufragiu,
accident de cale ferată, a unei explozii, inundaţii sau a oricărei alte calamităţi
publice, ori în apropierea locului unde acestea s-au produs.
Indubitabil, tâlhăria săvârşită în timpul unei calamităţi are un grad
prejudiciabil mai mare decât furtul comis în aceeaşi împrejurare. Agravarea se
justifică pe considerentul că, în timpul unei calamităţi, grija este îndreptată, cu
precădere, spre salvarea de vieţi omeneşti, iar măsurile de pază a bunurilor
uneori lipsesc ori sunt mult reduse. Fapta de tâlhărie în aceste condiţii
evidenţiază o conştiinţă redusă a infractorului, ceea ce legitimează sancţionarea
mai aspră a faptei comise în asemenea împrejurări.
Literalmente, prin calamitate se are în vedere o nenorocire mare, un
dezastru care loveşte o colectivitate, în literatura juridică, această noţiune este

1
Плохова В.И. Ненасильственные преступления против собственности. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2003,c .160-
161.

71
definită în aceeaşi manieră, doar gradul de concretizare fiind mai mare: „situaţia
în care se produce, ca urmare a unui eveniment, o stare de fapt păgubitoare sau
periculoasă pentru o colectivitate de persoane”; „situaţie de fapt determinată de
un eveniment neaşteptat, care poate provoca urmări grave pentru o anumită
colectivitate (cutremur, alunecări de teren, inundaţii etc.) sau pentru un grup de
persoane (ciocnirea unor trenuri, prăbuşirea unor clădiri, a unui avion etc.)”.
În vorbirea comună, prin colectivitate se înţelege totalitatea cetăţenilor
unei localităţi, ai unei ţări etc. Deci, dintre definiţiile citate ultima corespunde
cel mai bine exigenţelor legii penale, având o acoperire mai eficientă a
realităţilor relevante1.
În literatura de specialitate, prin timp de calamitate se înţelege „perioada
de timp în care autoritatea competentă a declarat oficial starea de calamitate. De
regulă, o asemenea declaraţie se face la un moment, mai mult sau mai puţin,
apropiat de data când s-a declanşat efectiv starea de calamitate. Dacă fapta a fost
comisă înainte de o asemenea declaraţie, dar după declanşarea stării de
calamitate, făptuitorul profitând de această stare, agravanta va fi reţinută”. Cu
alte cuvinte, este necesar ca infracţiunea să fie comisă în perioada de timp
cuprinsă între momentul când se produce evenimentul, ce dă naştere stării de
calamitate, şi momentul când această stare încetează. Aceasta este condiţia de
fapt a existenţei timpului de calamitate. Declararea oficială a stării de urgenţă, a
stării de război, a stării de asediu este condiţia de drept a existenţei timpului de
calamitate. Totuşi, starea de calamitate poate fi declarată mult mai târziu după ce
s-a produs evenimentul care a declanşat această stare (de regulă, aşa şi se
întâmplă). De aceea, mai important este, ca la momentul săvârşirii infracţiunii,
această stare să fi existat în mod real.
Considerăm că prin încetarea calamităţii trebuie de înţeles încetarea
efectelor alarmante, care produc panică, ce înlesneşte săvârşirea infracţiunii. De
asemenea, suntem de părerea că agravanta analizată poate fi reţinută numai în
raport cu faptele săvârşite în zona calamitată, adică în raza de acţiune a efectelor
calamităţii2.
b) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală
Tâlhăria săvârşită de un grup organizat sau de o organizaţie criminală.
Faţă de o infracţiune, săvârşită de două sau mai multe persoane, infracţiunea,
săvârşită de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală, denotă un
grad de pericol social mult mai înalt. Explicaţia este că specificul celor mai
periclitante două forme de participaţie – grupul criminal organizat şi organizaţia
1
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I. şi alţii. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Vol. III. Partea Specială. Bucureşti: Editura
Academiei Române, ALL Beck, 2013 p.450.
2
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I. şi alţii. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Vol. III. Partea Specială. Bucureşti: Editura
Academiei Române, ALL Beck, 2013 p.451.

72
criminală – constă în profesionalismul participanţilor, în concreşterea acestor
structuri cu unele instituţii statale, în tendinţa acestora de a stabili legătură
reciprocă la nivel internaţional, precum şi în alţi factori care subminează
siguranţa societăţii şi a statului.
Potrivit art. 46 CP al RM, grupul criminal organizat este o reuniune
stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil pentru a comite una sau mai
multe infracţiuni.
Considerăm că diferenţa de formulare, folosită de legiuitor pentru
caracterizarea formelor conexe de participaţie – „participaţia simplă” şi „grupul
criminal organizat” – constituie un orientator eficient în vederea disocierii
acestor forme. Săvârşirea repetată a tâlhăriei de către doi sau mai mulţi coautori
nu „trece” în mod automat un asemenea grup în categoria de grup criminal
organizat. Pentru aceasta, repetarea infracţiunii nu este suficientă. Mai este
necesar ca grupul să-şi dobândească o nouă calitate – stabilitatea.
„Stabil” înseamnă care nu se schimbă, care nu fluctuează; statornic.
Stabilitatea grupului criminal organizat presupune existenţa acestuia în
componenţă neschimbată pe parcursul unui termen relativ îndelungat. De aceea,
un astfel de grup nu apare situaţional, spontan, pentru ca apoi să se descompună
repede şi uşor.
Pe de altă parte, componenţa grupului este susceptibilă de schimbare, însă
această schimbare o poate face doar organizatorul grupului. Conform art. 42 CP
al RM, organizator în cazul dat se consideră persoana care a creat un grup
criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora.
Tocmai organizatorul este cel care creează grupul criminal organizat,
selecţionând participanţii; cel care distribuie rolurile între ei, stabileşte disciplina
etc. De asemenea, el asigură activitatea concertată, planificată şi direcţională atât
a grupului în ansamblu, cât şi a fiecărui membru al lui în parte.
Despre stabilitatea grupului criminal organizat vorbeşte dificultatea pe
care o întâmpină noii membri, atunci când intră în el, pe de o parte, şi măsurile
luate în scopul de a preveni părăsirea grupului, pe de altă parte. Printre alte
trăsături ale stabilităţii grupului specificat trebuie de considerat: ierarhizarea
membrilor grupului, specializarea lor (distribuirea rolurilor între ei), temeinicia
relaţiilor reciproce în grup etc.
Din conţinutul noţiunii leislative de grup criminal organizat rezultă că nu
este suficientă existenţa unei înţelegeri prealabile; mai este necesar ca grupul să
fie „organizat” („s-au organizat în prealabil”) până la comiterea unei sau a mai
multor infracţiuni, în context, nu este exclusă „transformarea” unui grup
„simplu” într-un grup criminal organizat. În acest caz, o importanţă mare are
determinarea momentului de apariţie a noii calităţi a grupului. Or, infracţiunile,

73
comise până la acest moment, nu pot fi recunoscute ca fiind săvârşite de un grup
criminal organizat.
Noţiunea de organizaţie criminală este definită la art. 47 CP al RM
„...reuniune de grupuri criminale organizate într-o comunitate stabilă, a cărei
activitate se întemeiază pe diviziune, între membrii organizaţiei şi structurile ei,
a funcţiilor de administrare, asigurare şi executare a intenţiilor criminale ale
organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea economică şi de altă natură a
persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea
obţinerii de avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau politice”.
Analizând această definiţie, putem stabili următoarele trăsături
caracteristice ale organizaţiei criminale: 1) consolidarea; 2) gradul înalt de
organizare; 3) scopurile specifice ale activităţii acesteia.
c) cu vătămarea ravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii
Tâlhăria săvârşită cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii. Pericolul social sporit al tâlhăriei, comise în această împrejurare, se
exprimă în aceea că făptuitorul săvârşeşte un act de conduită infracţională, care
conţine indicii a două infracţiuni, cuprinşi de o singură componenţă de
infracţiune: tâlhăria şi vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, în
această situaţie, intensitatea violenţei este foarte ridicată, antrenând prejudicii
severe ale sănătăţii persoanei agresate, prezentând deseori un pericol chiar
pentru viaţa acesteia.
Noţiunea de vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii este
formulată la alin. (1) art. 151 CP al RM „Vătămarea intenţionată gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii, care este periculoasă pentru viaţă ori care a
provocat pierderea vederii, auzului, graiului sau a unui alt organ ori încetarea
funcţionării acestuia, o boală psihică sau o altă vătămare a sănătăţii, însoţită de
pierderea stabilă a cel puţin o treime din capacitatea de muncă, ori care a condus
la întreruperea sarcinii sau la o desfigurare iremediabilă a feţei şi/sau a
regiunilor adiacente”.
Agravanta examinată este prezentă în cazurile de vătămare intenţionată
gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii în scopul facilitării sustragerii, sau în
procesul de deposedare a bunurilor, prin înfrângerea de rezistenţă a victimei, sau
nemijlocit după deposedarea bunurilor în vederea reţinerii lor. În aceste situaţii
nu este necesară o calificare suplimentară conform art. 151 CP al RM, deoarece
vătămarea respectivă este cuprinsă completamente de componenţa agravată a
tâlhăriei, pe care o analizăm.
Vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, cauzată din
imprudenţă în cadrul tâlhăriei, nu dă temei pentru a califica cele săvârşite
potrivit lit. c) alin. (3) art. 188 CP al RM. În această ipoteză, încadrarea juridică

74
trebuie să fie următoarea: art. 188 (cu excepţia lit. c) alin. (3)) şi art. 157 CP al
RM. În cazul în care, în cadrul tâlhăriei, vătămarea intenţionată gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii a provocat din imprudenţă decesul victimei,
acţiunile făptuitorului trebuie calificate potrivit concursului între faptele
prevăzute la lit. c) alin. (3) art. 188 şi art. 149 CP al RM. Soluţia aplicării
răspunderii conform lit. c) alin. (3) art. 188 şi alin. (4) art. 151 CP al RM, nu ar
fi corectă, în asemenea caz s-ar încălca principiul „non bis in idem”, deoarece
făptuitorul ar fi tras de două ori la răspundere penală pentru aceeaşi vătămare
intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Ceea ce nu poate fi
acceptat.
În cazul producerii morţii victimei în cadrul tâlhăriei, calificarea celor
comise depinde de forma vinovăţiei, în ipoteza cauzării imprudente a morţii în
timpul săvârşirii tâlhăriei, fapta necesită calificare suplimentară conform art. 149
CP al RM. În acelaşi timp, cauzarea intenţionată a morţii în cazul tâlhăriei
necesită calificarea prin concurs: potrivit art. 188 şi lit. b) alin. (2) art. 145 CP al
RM.
Considerăm că sintagma „vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii”
ar trebui substituită prin expresia, în opinia noastră – mult mai corectă,
„vătămarea sănătăţii”. Argumentele sunt următoarele: în trecut, la alin. 2 art. 100
CP RM din 1961 era incriminată vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii
corporale, care nu a atras după sine o tulburare temporară a sănătăţii sau o
pierdere stabilă neînsemnată a capacităţii de muncă, în Hotărârea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea bunurilor”, din 28.06.2004, nr. 23, acest tip
de vătămare este privit ca violenţă nepericuloasă pentru viaţă sau sănătate.
Rezultă că fapta, care era prevăzută la alin. 2 art. 100 CP al RM din 1961, nu
putea să aducă atingere sănătăţii persoanei. Ea putea deci prejudicia numai
integritatea corporală a persoanei, fără a leza sănătatea acesteia.
d) Tâlhăria săvârşită cu deosebită cruzime.
Săvârşirea tâlhăriei prin actele de cruzime examinate evidenţiază intenţia
făptuitorului de a supune victima infracţiunii unor deosebite suferinţe fizice sau
morale. În primul rând, aplicarea schingiuirii, torturii, tratamentului inuman sau
degradant faţă de victimă denotă o anumită tipologie şi, implicit, o periculozitate
deosebită a făptuitorului. Modul de acţiune reflectă ferocitatea acestuia, care,
desigur, este resimţită mai cu seamă de victima infracţiunii. Dar ea poate fi
resimţită ca producătoare de suferinţe şi de alte persoane. Ecopul faptei comise
prin barbariile enumerate poate fi puternic resimţit chiar de publicul larg,
generându-i un sentiment de nesiguranţă sau o puternică reacţie de reprobare.

75
 Ca urmare a angajării Republicii Moldova la instituirea statului de drept,
prin Hotărârea Parlamentului din 31.05.1995, ţara noastră a aderat la Convenţia
împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante, adoptată la New York la 17.10.1984, în vigoare pentru Republica
Moldova din 28.12.1995. Întru a respecta stipulaţiile Convenţiei amintite, în
legea noastră penală au fost introduse, în calitate de agravante ale diverselor
fapte penale, inclusiv ale tâlhăriei, metodele de săvârşire a acestora prin:
schingiuire, tortură, tratament inuman sau degradant1.
Literalmente, prin schingiuire se înţelege acţiunea de a supune pe
cineva la (mari) suferinţe fizice; chin, tortură, caznă. Această definiţie are un
semantism mai precis decât cel al unei definiţii din literatura de specialitate:
„Prin schingiuire” se înţelege faptele sau acţiunile prin care victimei i se
pricinuiesc suferinţe fizice sau morale prin intermediul privării acesteia de
hrană, căldură, apă, ori prin plasarea sau abandonarea ei în condiţii nocive
pentru viaţă”. Presupun o brutalizare, un contact direct între făptuitor şi victimă,
schingiuirea nu poate fi imaginată îmbrăcând forma privării ultimei de hrană,
apă, alte necesităţi vitale sau prin abandonarea victimei în condiţii nocive pentru
viaţă. Prin termenul „tratament inuman sau degradant” conform comentariului
Codului penal nou se înţelege supunerea victimei la experienţe medicale sau
ştiinţifice nejustificate de un tratament medical în interesul lor sau obligarea
victimei la condiţii de hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, de igienă, asistenţă
medicală etc. greu de suportat fizic şi umilitoare din punct de vedere moral. Iar
prin „torturare” se înţelege acele acţiuni care produc dureri acute repetate sau
îndelungate (prin înşelăciune, biciuire, împunsături cu obiecte înţepătoare,
cauterizări cu agenţi termici sau chimici etc.)2.
În ce priveşte noţiunile „tortură”, „tratament inuman” şi „tratament
degradant”, conţinutul acestora a fost formulat cu o precizie acceptabilă în
actele de procedură ale Curţii Europene a Drepturilor Omului şi ale Comisiei
Europene pentru Drepturile Omului. Astfel, în cazul Danemarcei, Franţei,
Norvegiei, Suediei şi Olandei contra Greciei, din 1969, aceste noţiuni au fost
definite astfel:
Tortură – tratament inuman, având drept scop obţinerea unor informaţii
sau a unor mărturisiri, ori aplicarea unei pedepse. Tratament sau pedeapsă
inumană – tratament de natură să provoace în mod voluntar grave suferinţe
mintale ori fizice şi care, în speţă, nu pot fi justificate.
Tratament sau pedeapsă degradantă – tratament care umileşte în mod
grosolan individul în faţa altora şi îl impune să acţioneze împoriva voinţei

1
Barbăneagră A. Comentariul Codului Penal al Republicii Moldova / A. Barbăneagră, Viorel Berliba ş.a.; Chişinău: ARC, 2003, p.392.
2
Barbăneagră A. Comentariul Codului Penal al Republicii Moldova / A. Barbăneagră, Viorel Berliba ş.a.; Chişinău: ARC, 2003, p.393.

76
şi conştiinţei sale. În plus, interpretând art. 3 al Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului”, putem menţiona că fapta de tortură poate fi săvârşită
prin: provocarea unei dureri sau suferinţe puternice fizice sau psihice; aplicarea
unei pedepse victimei (adică a unei sancţiuni injuste, nepermise de lege,
tinzând să înfrângă voinţa victimei sau, pur şi simplu, să-i provoace suferinţe
fizice sau morale); intimidarea victimei (inspirându-i teama, spaima faţă de un
posibil rău ce i s-ar putea face ei sau unei terţe persoane); exercitarea de
presiuni, constrângerea fizică sau morală a victimei (acţiunea trebuie să
pericliteze serios, semnificativ, drepturile victimei) şi în scopul de a obţine de la
victimă declaraţii, mărturisiri sau orice fel de informaţii pe care le doreşte
făptuitorul.
Este notabil că la art. 101 CP al RM din 1961 era incriminată fapta de
tortură. Dispoziţia acestei norme penale este o copie fidelă a art. 3 al Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului: „Acţiunile prin care se provoacă, în mod
intenţionat, unei persoane o durere sau suferinţe puternice, fizice ori psihice,
îndeosebi, cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană
terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta ori o
terţă persoană l-a comis, ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a
face presiuni asupra ei, ori de a intimida sau de a face presiuni asupra unei terţe
persoane, sau pentru oricare alt motiv, bazat pe o formă de discriminare, oricare
ar fi ea, atunci când asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt provocate de
către un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează cu
titlu oficial, sau la instigarea ori cu consimţământul, expres sau tacit, al unor
asemenea persoane, cu excepţia durerii sau suferinţelor, rezultând exclusiv din
sancţiuni legale, inerente acestor sancţiuni ori legate de ele”1.
În ţara noastră, s-a constatat o situaţie alarmantă în ce priveşte prevenirea
torturii. Or, conform alin. (2) art. 24 al Constituţiei Republicii Moldova, „nimeni
nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori
degradante”. În vederea creării unui cadru propice de prevenire a torturii, se
impune reincriminarea torturii ca infracţiune distinctă. Aceasta ar suplini o
lacună evidentă în legea penală şi ar facilita înţelegerea corectă a termenului de
tortură, ori de câte ori acesta apare în diversele norme penale (de exemplu, la lit.
d) alin. (3) art. 188 CP al RM).
Tratamentul inuman sau degradant: Prin tratament inuman se înţelege
tortura sau orice alt tratament de natură să provoace în mod intenţionat grave
suferinţe fizice sau psihice, care nu pot fi justificate. Prin tratament degradant se
înţelege tratamentul de natură să provoace victimei sentimente de teamă, de

1
Barbăneagră A. Comentariul Codului Penal al Republicii Moldova / A. Barbăneagră, Viorel Berliba ş.a.; Chişinău: ARC, 2003, p.394.

77
inferioritate, de îngrijorare, umilind-o, în mod grosolan, în faţa altora şi
impunând-o să acţioneze împotriva voinţei şi conştiinţei sale”.

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Deşi actualele reglementări cu privire la răspunderea penală pentru jaf şi

tâlhărie sunt superioare celor abrogate, cadrul legal care statuează întreg spectrul
de aspecte, legate de calificarea juridică a infracţiunii date, este departe de a fi
perfect, astfel, se cer modificări în vederea perfecţionării lui.
În condiţiile aplicării Codului penal al Republicii Moldova din 1961 erau
admise erori în ce priveşte raportarea normei privind răspunderea pentru tâlhărie
la cazuri concrete. Erau atestate cazuri de verificare superficială de către
instanţele de judecată a materialelor urmăririi penale, precum şi de stabilire
incompletă a circumstanţelor, relevante pentru calificarea justă a acţiunilor
făptuitorilor. Unele erori de urmărire penală şi judiciare sunt urmare a conceperii
inadecvate a esenţei semnelor componenţei de tâlhărie, a inabilităţii de disociere
a acestei fapte penale de samavolnicie, jaf şi de alte infracţiuni adiacente. În
aceste împrejurări, prevenirea unor asemenea greşeli devine imperativă pentru a

78
le evita pe viitor. Adoptarea actualulei legi penale a pus în faţa organelor
judiciare şi în faţa ştiinţei dreptului penal o serie de probleme ce ţin de aplicarea
uniformă a normei privind răspunderea pentru jaf şi tâlhărie.
Această conjunctură calitativă a marcat şi mai pronunţat actualitatea
subiectului atenţionat pentru investigare. În ce priveşte gradul de studiere a
temei investigate, susţinem că în doctrina dreptului penal, răspunderii penale
pentru tâlhărie, i se acordă o atenţie relativă. Această problema este în vizorul
doctrinarilor, necesitatea soluţionării ei fiind condiţionată atât de caracterul şi
gradul de pericol social al infracţiunii date, cât şi de complexitatea conţinutului
acesteia.
În acest sens, în ultimele decenii au fost publicate zeci de monografii,
articole şi materiale didactice, consacrate: semnificaţiei termenilor „violenţă” şi
„atac” din textul care incriminează tâlhăria; corelaţie dintre obiectul juridic
generic şi obiectul juridic special al infracţiunii de jaf şi tâlhărie; participaţiei la
numita infracţiune; criteriilor distinctive între tâlhărie şi infracţiunile adiacente
etc. Totuşi, nivelul de elaborare a concepţiei privind calificarea juridică a faptei
de tâlhărie nu poate fi recunoscut pe deplin satisfăcător dat fiind că: nu şi-au
găsit o reflectare adecvată problemele intercondiţionării noţiunilor „sustragere”
şi „tâlhărie”; a fost ignorată experienţa istorică şi experienţa avansată actuală a
altor state în ce priveşte găsirea unei căi eficiente de ajustare a construcţiei
legale a jafului şi tâlhăriei la necesităţile curente ale societăţii; nu a fost studiată
îndeajuns chestiunea ce vizează interdependenţa dintre motivul tâlhăriei şi
scopul acestei fapte; a fost lipsită de atenţia cuvenită problema excesului de
autor în contextul tâlhăriei; nu a fost reactualizat studiul privind jaful şi tâlhăria
săvârşite cu aplicarea armei sau a altor obiecte folosite în calitate de armă etc.
Nu a fost efectuată nici analiza comparativă dintre reglementările referitoare la
tâlhărie din Codul penal al Republicii Moldova din 2002 şi ale celui din 1961.
Or, ţinând cont de unele schimbări în concepţia legislativă autohtonă a tâlhăriei,
această faptă, incriminată ca infracţiune contra patrimoniului, nu este pe deplin
examinată. În plus, carenţele de ordin tehnico-legislativ, ce caracterizează
dispoziţia incriminatoare de la art. 188 CP al RM din 2002, au ca efect
amplificarea divergenţelor doctrinare relative la perceperea naturii juridice a
jafului şi tâlhăriei. Teoreticienii şi practicienii sunt nevoiţi să caute explicaţii în
ce priveşte amintitele carenţe, fiecare din ei propunând propria viziune asupra
soluţionării divergenţelor respective, de cele mai dese ori având o tentă paliativă.
Imperfecţiunea legii şi disonanţa din cadrul teoriei dreptului penal au un
impact nefast asupra practicii aplicării răspunderii penale pentru jaf şi tâlhărie.
În această ordine de idei, trebuie de menţionat că nici Plenul Curţii Supreme de
Justiţie a Republicii Moldova nu tranşează toate chestiunile problematice în

79
materie. Astfel, în Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la
practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr. 23 din
28.06.2004, au rămas fără răspuns multe întrebări la ordinea zilei: care este
înţelesul noţiunii de sustragere? , care este obiectul material al sustragerii?, cum
trebuie calificat corect atacul însoţit de vătămarea intenţionată gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii, în scopul sustragerii bunurilor, care a avut
ca urmare decesul victimei?, care sunt criteriile de delimitare dintre tâlhărie, pe
de o parte, şi jaf, banditism, şantaj, samavolnicie etc., pe de altă parte? Nu poate
fi trecut cu vederea nici faptul că unele recomandări cuprinse în hotărârea sus-
menţionată vin în contradicţie cu logica sau nu ţin cont de schimbările produse o
dată cu adoptarea actualei legi penale. În aceste împrejurări, asigurarea
eficientizării ocrotirii intereselor patrimoniale ale persoanei, societăţii şi statului
rămâne dificilă. Astăzi, situaţia criminogenă din Republica Moldova reprezintă
un fenomen calitativ nou atât după amploarea manifestărilor infracţionale, cât şi
după semnificaţia influenţei distructive asupra posibilităţii exercitării netulburate
de către cetăţeni a drepturilor şi libertăţilor lor, asupra siguranţei agregatului
coexistenţial social, precum şi asupra funcţionalităţii instituţiilor statului.
Acestea sunt considerentele din care scopul şi obiectivele unei investigaţii
ştiinţifice privind răspunderea penală pentru tâlhărie trebuie să aibă ca
determinantă anume necesităţile sociale curente. Cramponarea iraţională de
tezele şi concepţiile caduce, ideologizate şi inadaptabile în condiţiile reformei de
drept nu mai poate satisface demersul ştiinţific inovator.

Recomandări şi propuneri:
În legătură cu investigaţiile pe care le-am făcut în cadrul prezentei lucrări,
venim cu un şir de recomandări ce pot fi luate în consideraţie la perfecţionarea
legislaţiei penale, şi anume:
 Reformularea noţiunii de tâlhărie de la alin. (1) art. 188 CP al RM
din 2002 după cum urmează:
„Tâlhăria, adică sustragerea săvârşită cu aplicarea violenţei periculoase
pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori cu ameninţarea aplicării unei asemenea
violenţe”.
 Excluderea din prevederea de la lit. e) alin. (2) art. 188 CP al RM
din 2002 a expresiei „sau altor obiecte folosite în calitate de armă”.

80
 BIBLIOGRAFIE

Acte normativ juridice:

1. Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu
cruzime, inumane sau degradante, adoptată de ONU la 10.12.1984 (în vigoare
pentru Republica Moldova din 28.12.1995). În: Tratate internaţionale la care
Republica Moldova este parte. Vol. 1. Chişinău, 1998, p. 129-142.
2. Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor
Fundamentale, încheiată la Roma la 04.11.1950 şi semnată de către Republica
Moldova la Strasbourg la 13.07.1995, amendată prin protocoalele nr. 3, 5, 8 şi
11 (în vigoare pentru Republica Moldova din 12.09.1997). În: Tratate

81
internaţionale la care Republica Moldova este parte. Vol. I. Chişinău, 1998, p.
341-358.
3. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr. 1 din 12.08.1994.
4. Codul penal al Republicii Moldova, 18 aprilie 2002. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129-1012 din 13.09.2002.
5. Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova 14 martie, 2003. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 104-110/447 din 07.06.2003.
6. Codul penal al României nr.301 din 28.06.2004. În: Monitorul Oficial al
României, nr. 333 din 12.04. 2005).
7. Codul civil al Republicii Moldova nr.1107-XV din 06.06.2002. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002).
8. Legea Republicii Moldova privind controlul asupra armelor individuale,
nr.110-XIII din 18.05.2012 În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.144-
146/1119 din 29.11.2012.
9. Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea unor acte
legislative, nr.8 din 10.02.2014. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.
31/46 din 22.02 2014).
10. Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea Codului
penal al Republicii Moldova, nr.277- XVI din 25.01.2015. În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, nr.41-44/120 din 24.02.2015).
11. Legea Republicii Moldova „Cu privire la expertiza judiciară” nr. 1086-
XIV din 23.06.2012 . În: Monitorul Oficial al R. Moldova, nr. 144-145/1056 din
16.11.2012).
12. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova privind aderarea
Republicii Moldova la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, nr.473- XIII din 31.05.2013. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 34/374 din 22.06. 2013).
13. Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din
06.07.1992, nr. 5, „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre

82
sustragerea averii proprietarului”. În: Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova (mai 2004 – iulie 2012). Chişinău,
2012, p. 325-333.
14. Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din
15.11.1993, nr. 9, „Cu privire la practica judiciară pe dosarele despre omorurile
premeditate”. În: Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie a
Republicii Moldova (mai 1993 – iulie 1999). Chişinău, 2000, p. 304-312.
15. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din
19.06.2000, nr. 17, „Privind aplicarea în practica judiciară de către instanţele
judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi Libertăţilor Fundamentale”. În: Culegere de hotărâri ale Plenului
Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova (mai 1974 – iulie 2002).
Chişinău, 2002, p. 18-20.
16. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din
28.06.2012, nr. 23, „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre
sustragerea bunurilor”. În: Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova. Chişinău, 2012, p. 25.
17. Decizia Colegiului penal al Curţii de Apel nr. 1r-482/14 din 15.06.2014.
În: Culegere de practică judiciară (aprilie 2013 – mai 2014). Chişinău, 2014, p.
172-174.
18. Decizia Colegiului penal al Curţii de Apel nr. 1r-934/13 din 09.12.2013.
În: Culegere de practică judiciară (aprilie 2012 – mai 2013). Chişinău, 2013, p.
167-168.
19. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova nr.1 ca-154/2013 din 27.11.2013. În: Culegere de practică judiciară
(aprilie 2012 – mai 2013). Chişinău, 2013, p. 147-165.

Cărţi şi publicaţii monografice tipărite:

20 ARAMĂ, E. Istoria dreptului românesc. Chişinău: Tipografia Centrală,
2012, 235 p.

83
 21 BACIU, Gh. Medicina legală. Chişinău: Ştiinţa, 2012, 150 p.
22 BARBĂNEAGRĂ, A. Comentariul Codului Penal al Republicii
Moldova. Chişinău: ARC, 2003, 836 p.
23 BELEIU, Gh. Drept civil român. Bucureşti: Şansa, 1994, 90 p
24 BRÎNZĂ, S. Infracţiuni contra proprietăţii. Chişinău: Universitatea de
Stat din Moldova, 1999, 347 p.
25 BRÎNZĂ, S. Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a
proprietăţii pe teritoriul Republicii Moldova. Chişinău: ARC, 2011, 448 p.
26 BRINZĂ, Sergiu. Drept penal. Partea specială. Vol. II. Chişinău:
Tipografia Centrală, 2015. 1326 p.
27 BOTNARU, S. Drept Penal. Partea Generală. Chişinău: Cartier juridic,
2012, 624 p.
28 BULAI, C. Manual de drept penal. Partea Generală. Bucureşti: ALL,
2008, 647 p.
29 BUTIUC, C. Infracţiunea complexă. Bucureşti: ALL Beck, 2009, 208 p.
30 DONGOROZ, V., KAHANE S., OANCEA I. şi alţii. Explicaţii teoretice
ale Codului penal român. Vol. III. Partea Specială. Bucureşti: Editura Academiei
Române, ALL Beck, 2013, 648 p.
31 DONGOROZ, V., KAHANE S., OANCEA I. şi alţii. Infracţiuni contra
avutului obştesc. Bucureşti: Editura Academiei, 2003, 397 p.
32 DOBRINESCU, I. Infracţiuni contra vieţii persoanei. Bucureşti: Editura
Academiei, 2007, 221 p.
33 LOGHIN, O., TOADER, T. Drept penal român. Partea Specială.
Bucureşti: Şansa, 2009, 662 p.
34 MITRACHE, C. Drept penal român. Bucureşti: Şansa, 2010, 279 p.
35 NISTOREANU, Gh., BOROI A., MOLNAR I. şi alţii. Drept penal.
Partea Specială. Bucureşti: Europa Nova, 2009, 735 p.
36 PAPADOPOLU, M. Codul legilor penale române adnotate. Bucureşti:
Tipografiile române unite, 2012, 636 p.

84
 37 PAŞCU, I., IVAN, S. Tâlhăria, aspecte de teorie şi practica judiciară.
Bucureşti: Editura Ministerului de Interne, 2012, 68 p.
38 VISTERNICEANU, E. Răspunderea penală pentru tâlhărie. Chişinău:
Tipografia Centrală, 2011, 232 p.
39 БОЙЦОВ, А.И. Преступления против собственности. Санкт-
Петербург: Юридический центр Пресс, 2002, 775 с.
40 ВЛАДИМИРОВ, В.А. Квалификация похищений личного
имущества. Москва, 2011, 208 с.
41 ВЛАДИМИРОВ, В.А., ЛЯПУНОВ Ю.И. Ответственность за
корыстные посягательства на социалистическую собственность.
Москва: Юридическая литература, 2006, 221 с.
42 ГАУХМАН, Л.Д. Насилие как средство совершения преступления.
Москва: Юридическая литература, 2012, 208c.
43 ГУГУЧИЯ, М.Б. Ответственность за разбой по советскому
уголовному законодательству. Сухуми: Абгиз, 2010, 151 с.
44 БОЙКО, А.И. Комментарий к Уголовному кодексу Российской
Федерации. Ростов-на-Дону: Феникс, 2011, 736 с.
45 КРИГЕР, Г.А. Борьба с хищениями социалистического имущества.
Москва: Юридическая литература, 2010, 328 с.
46 МАЛАХОВ, Л.К. Ответственность за вымогательство:
квалификация и наказание по российскому и зарубежному праву. Нижний
Новгород, 2014, 110 с.
47 МАТЫШЕВСКИЙ, П.С. Ответственность за преступления
против социалистической собственности. Киев: Вища школа, 2013, 175 с.
48 МИХАЙЛОВ, М.П. Уголовная ответственность за кражу личного
имущества и разбой. Москва: Издательство Академия Наук, 2012, 156 с.
49 НИКИФОРОВ, Б.С. Уголовно-правовая охрана личной
собственности в СССР. Москва: Издательство Академия Наук, 1954, 158 с.
50 ФАРГИЕВ, И.А. Потерпевший от преступления (уголовно-
правовые вопросы). Хабаровск: РИЦ ХГАЭП, 2001, 350c.

85
 51 ХУЛАПОВА, Л.Г. Ответственность за разбой по
законодательству ТССР. Ашхабад, 2000, р. 13.
52 СИМОНОВ, В.И., ШУМИХИН В.Г. Преступное насилие: понятие,
характеристика и квалификация насильственных посягательств на
собственность. Москва: Издательство Академия Наук, 2012, р. 88-89.
53 ПАВЛОВ, В.Г. Субъект преступления в уголовном праве
(историко-правовое исследование). Москва-Санкт-Петербург: Герда, 2012,
р. 63
54 ПЛОХОВА, В.И. Ненасильственные преступления против
собственности. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2003, 295 с.

Contribuţii în publicaţii seriale tipărite:

55 BRÎNZĂ, S. Obiectul infracţiunilor contra proprietăţii. Relaţiile sociale
ca obiect al ocrotirii penale. În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din
Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol. I. Chişinău: CE USM, 2012, p.
48-93.
56 BULAI, C. Tâlhăria şi lipsirea de libertate în mod illegal, infracţiune
unică sau concurs de infracţiuni. În: Revista de drept penal. Bucureşti, 2012, nr.
2, p. 131.
57 CIUNCAN, D. Din nou despre infracţiunea de tâlhărie comisă într-o
locuinţă sau dependinţele acesteia şi violarea de domiciliu (I). În: Dreptul.
Bucureşti, 2010, nr. 4, p. 95-96.
58 DABU, V., GUŞANU, A.M. Tâlhăria săvârşită în curtea locuinţei. În:
Revista de drept penal. Bucureşti, 2012, nr. 2, p. 146-148.
59 DIACONESCU, H. Există concurs între infracţiunile de tâlhărie şi
lipsirea de libertate în mod illegal? În: Dreptul. Bucureşti, 2011, nr. 9, p. 64-68.
60 MATEUŢ, Gh. Unele consideraţii teoretice şi practice despre
conţinutul complex al infracţiunii de tâlhărie. În: Dreptul. Bucureşti, 2012, nr.
11, p. 63.

86
 61 NICULEANU, C. Despre infracţiunea de tâlhărie comisă într-o
locuinţă sau dependinţele acesteia şi violarea de domiciliu. În: Dreptul.
Bucureşti, 2014, nr. 2, p. 60.
62 Notă informativă privind activitatea instanţelor judecătoreşti în primul
semestru al anului 2016 (conform datelor analizei statistice). În: Buletinul
Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. 2016, nr. 8, p. 12.
63 POENARU I. Violenţa ca element al infracţiunii de tâlhărie. În: Revista
română de drept. Bucureşti, 2014, nr. 10, p. 112.
64 PUNGĂ T. Tâlhărie. Sintagma „întrebuinţare de violenţă” conturată în
doctrina de jurisprudenţă. În: Dreptul. Bucureşti, 2013, nr. 4, p. 122.

Practica judiciară, statistică:

65. Decizia Colegiului penal al Curţii de Apel nr. 1r-482/14 din
15.06.2014 // Curtea de Apel. Culegere de practică judiciară (aprilie 2013 – mai
2014). Chişinău, 2014, p. 172-174.
66. Decizia Colegiului penal al Curţii de Apel nr. 1r-934/13 din
09.12.2013 // Curtea de Apel. Culegere de practică judiciară (aprilie 2012 – mai
2013). Chişinău, 2013, p. 167-168.
67. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova nr.1 ca-154/2013 din 27.11.2013 //Moldlex. Practica judiciară în
cauzele penale şi administrative.
68.Arhiva Judecătoriei sectorului Ciocana. 2015. Dosarul nr. 1-603.
69. Arhiva Judecătoriei sectorului Botanica. 2016. Dosarul nr. 1-74.
70. Arhiva Judecătoriei sectorului Centru. 2017. Dosarul nr. 1-113.

87
 REZUMAT

Actualitatea temei investigate constă în faptul că în condiţiile social-

economice de astăzi contracararea faptelor de jaf şi tâlhărie prin mijloacele
dreptului penal se impune ca subiect de o deosebită actualitate. Amploarea
acestui proces este determinată de faptul că reformarea sistemului social-
economic, democratizarea tuturor sferelor vieţii sociale şi politice, promovarea
cursului de formare a statului de drept nu pot fi realizate fără asigurarea unei
apărări eficiente şi sigure a drepturilor persoanei, dar şi a bunurilor materiale la
care se referă aceste drepturi.
Baza metodologică a cercetării ştiinţifice a lucrării o constituie aplicarea
următoarelor metode: sintetică, analitică, comparativă, istorică, sistematică etc.,
la fel au fost utilizate o gamă largă de lucrări în domeniu dreptului
Gradul de studiere a temei. Astfel, merită a fi luate în consideraţie
lucrările lui L. Biro, C. Bulai, Gh. Diaconescu, H. Diaconescu, P. Dimitrescu, V.
Dongoroz, A. Filipaş, S. Ivan, O. Loghin, Ş. Mardaloescu, D. Marinescu, C.
Mitrache, A. Mureşan, I. Pascu, V. Pătulea, N. Petrescu-Vâlcea, I. Poenaru, C.
Soroceanu, S. Brânză, R. Garraud, J.M. Goedseels, F. Goyet, F. Helie,
C.St.Kenny, Fr. von Liszt, G. Maggiore, L. Majno, V. Manzini, G. Marciano, C.
Saltelli-Romano Di Falco, R. Schmidt, A.I. Boiţov, E.V. Boldârev, M.B.

88
Gugucia, L.G. Hulapova, P.S. Iani, A.N. Kardava, S.M. Kocioi, G.A. Krigher,
A.I. Marţev, V.P. Petrunev, V.V. Veklenko, B.V. Voljenkin şi ale altora.
Scopul şi obiectivele tezei: orientate spre evaluarea bazei juridice privind
analiza juridico-penală a infracţiunii de jaf şi tâlhărie, spre crearea
fundamentului ştiinţific, corespunzător exigenţelor actuale ale normelor
legislative.
Volumul şi structura tezei. Conform obiectivelor propuse teza cuprinde:
introducere, trei capitole, concluzii şi recomandări, bibliografie.
Capitolul 1 este consacrat conceptului şi caracterizarea infracţiunilor de
jaf şi tâlhărie; consideraţii generale privind infracţiunile de jaf şi tâlhărie;
aspecte juridico-penale privind infracţiunea de jaf; răspunderea penală pentru
tâlhărie.
Capitolul 2 este dedicat analizei juridico-penală a infracţiunilor de jaf şi
tâlhărie, în special: obiectul infracţiunii de tâlhărie şi jaf; latura obiectivă a
infracţiunii de tâlhărie şi jaf; latura subiectivă a infracţiunii de tâlhărie şi jaf;
subiectul infracţiunii de tâlhărie şi jaf.
În capitolul 3 se analizează din punct de vedere juridic agravantele
infracţiunii de tîlhărie, în special: circumstanţele agravante ale infracţiunii de
tâlhărie; circumstanţele deosebit de agravante ale infracţiunii de tâlhărie.
SUMMARY

In nowadays social-economic conditions, fighting robbery and holdup

events via the means of the penal law proves to be a very important subject. The
dimension of this process is determined by the fact that reforming of the social-
economic system, democratization of all spheres of social and political life,
promoting of the creation flow of the rule of law cannot be achieved without
ensuring an efficient and safe protection of human rights, and of material assets
as well, which these rights refer to. Harm brought to both these objects increases
the social danger degree of the holdup and robbery related to other infractions.
Even the robbery, type-variant, stipulated in line (1) of the art. 188 of the Penal
Code of the Republic of Moldova from 2002, is included in serious infractions
category. That’s why the item of the juridical consideration of this kind of
breach is an urging matter in the science of the penal law both in the Republic of
Moldova and abroad.
Thesis’s objective has specified the research directions and objectives
which grounds on the following: juridical-criminal analysis of the holdup and
rubbery infractions, their evaluation through the prism of compliance with the
tasks of the penal protection of the patrimony; differentiating the components of
the robbery and holdup from the components of the adjacent infraction; issuing,

89
according to the assessment all the aspects of the real situation, the
recommendations regarding the improvement of the regulations related to
robbery and holdup compliance, and also the proposals privilege the legal and
grounded implementation of these rules into investigation and forensic practices;
theoretical founding and solving of the problems regarding robbery and holdup
fighting through penal law means, taking into account the peculiarity of this
period and the criminal situation in the Republic of Moldova.
Regarding the investigations that I have made in this work, we would
like to make some recommendations that could be taken into consideration when
improving the criminal legislation, namely: Re-robbery notion from line (1) of
the art. 188 of PC of the Republic of Moldova of 2002, as it follows: „Robbery,
meaning stealing made by applying violence threatening person’s life or health,
or threatening with such violence”.

ANEXE

Figura 1. Structura infracţiunilor înregistrate după tipuri, %

90
Figura 2. Structura infracţiunilor înregistrate după categorii, 2017

Figura 3. Structura infracţiunilor înregistrate după categorii, în 2017

Statistica situației criminogene, inclusiv infracţiunile de jaf şi tîlhărie

în ani 2011- 2017

91
Tabelul indică numărul infracțiunilor (calificate) înregistrate în perioada 2011–2017

Acte
de Infracți Vătă
viole Acte de uni mări
Escroc Violu Omo
An Furturi nță huligan legate Jafuri intenț Tîlhă Total
herii ri ruri
în ism de ion. rii
famil droguri grave
ie
2011 9.642 – – 772 2.126 986 306 385 233 175 24.788
2012 9.136 – – 767 1.879 1.033 264 269 240 205 25.655
2013 13.646 24 1.841 955 1.794 1.204 368 416 265 185 33.402
2014 15.060 478 1.574 1.152 1.658 1.151 291 360 216 152 35.124
2015 14.294 815 1.651 1.284 1.575 1.175 360 325 223 167 36.615
2016 15.378 1.346 2.065 1.444 1.166 1.144 349 324 215 146 38.157
2017 16.729 2.283 2.068 1.614 1.288 1.127 352 320 172 125 41.786

92