CUPRINS:

INTRODUCERE
1. Biografia filosofului Aristotel
2. Concepțiile abordate de filosoful Aristotel
2.1. Metafizica
2.2. Politica
2.3. Teoria Cunoașterii
2.4. Logica lui Aristotel
3. CONTRIBUŢIILE LUI ARISTOTEL LA DEZVOLTAREA ŞTIINŢELOR ÎN GRECIA
ANTICĂ
INTRODUCERE
Unul dintre fondatorii filosofiei, creatorul unui sistem filosofic clasic –
Aristotel definea filosofia ca învăţătură „despre primele cauze şi principii”, despre
fiinţă şi însuşirile ei esenţiale. Există relaţii universale care trebuie evidenţiate în
cadrul unei forme a cunoaşterii separate.
În opinia lui Aristotel, filosofia nu poate fi confundată cu nici una din ştiinţele
particulare, deoarece nici una dintre ele nu abordează Fiinţa ca atare, în general, ci
fiecare dintre ele îşi asumă doar o parte din ea, examinându-i însuşirile. Prima
filosofie sau metafizica (ceea ce vine după fizică) de la Aristotel şi până în
timpurile moderne, reprezintă simbolul filosofiei ca învăţătură despre universal. În
lumea antică, o răspândire largă cunosc noţiunile de ştiinţă teoretică şi ştiinţe
aplicate, iar Aristotel descrie filosofia teoretică, filosofia practică şi filosofia
creativă. Noţiunea ştiinţe aplicate desemna ştiinţele naturii sau informaţionale cu
caracter aplicativ. Ştiinţele teoretice mai erau definite ca ştiinţe generale. Pe
parcursul mai multor secole, cunoaşterea teoretică a fost confundată cu cea
filosofică. Din acest motiv, sunt utilizate formulele: filosofia ca naturfilosofie,
preocupată de interpretarea abstractă a fenomenelor, proceselor naturale şi a
relaţiilor lor. Ştiinţele aplicate o perioadă îndelungată au fost lipsite de un nivel
teoretic propriu. Era recunoscut faptul că teoreticul, abstractul aparţine domeniului
filosofic al cunoaşterii. Opinia tradiţională asupra obiectului de studiu al filosofiei,
iniţiată de Aristotel, cel dintâi clasificator al cunoaşterii ştiinţifice, este completată
de către cei mai reprezentativi cugetători al epocilor ce au urmat. Rareori filosofia
este deosebită de ştiinţă, iar obiectul ei de studiu rămâne universalul, denatură
materială sau ideală. Filozofia lui Aristotel deschide cai noi, meditatii filozofice. El arata
erorile lui Platon : ca aseparat generalul de particular, a considerat ca esentele generale ar exista
independent de cele particulare,teza participarii. Aristotel a contribuit
semnificativ la dezvoltarea științei și a filozofiei. Operele lui
au suscitat interesul oamenilor de-a lungul multor secole și
au fost traduse și studiate pe scară largă. James
MacLachlan, profesor de istorie, a scris că „concepțiile lui
Aristotel despre natură au dominat gândirea europeană timp
 de aproape 2 000 de ani”. Unele dintre ele au influențat
chiar și învățăturile catolice, protestante și islamice.

1.Biografia filosofului Aristotel

„Suntem ceea ce facem în mod

repetat; prin urmare,
excelența nu este un act
singular, ci un obicei”  –
Aristotel

Aristotel filosof și savant grec, este născut 384 î.Hr. în oraşul Stagira din
Macedonia și a decedat la 7 martie 322 î.Hr. A fost unul dintre cei mai importanți filosofi ai Greciei
Antice  clasic al filosofiei universale. Tatal lui era medic la curtea lui Filip II al Macedoniei.
Preocuparile familiei sale sunt realiste. Tatal sau a fost medicul si prietenul lui Amyntas al II-lea al
Macedoniei si e posibil  ca o parte din copilaria sa ,Aristotel sa si-o fi petrecut la Pella, resedinta regala.
Este normal sa-i atribuim lui Aristotel interesul pentru stiinta fizica si mai inainte de toate pentru
biologie, datorita descendentei sale dintr-o familie de medici. Rămas orfan de copil, Aristotel își
petrece primii ani la Stagira și Pella, iar la 17 ani intră la Academia lui Platon, unde rămâne 20 de
ani, mai întâi ca elev apoi ca profesor. În 340 î.Hr. s-a întors la Stagira, dar nu pentru multă vreme. Pacea
impusă de Macedonia cetăților grecești i-a dat prilejul să revină la Atena, unde a înființat propria lui școală –
Liceul (Lykeion sau școala peripatetică), școală ce va rivaliza cu Academia lui Platon. Va preda aici timp de
treisprezece ani și își va continua neobosit cercetările. În 323 î.Hr., odată cu moartea lui Alexandru, la Atena a
răbufnit vechea dușmănie față de macedoneni. Aristotel s-a refugiat la Chalkis, în insula Eubeea, unde a murit un
an mai târziu. La conducerea școlii îi succede Theofrast, cel mai important discipol al său. După moartea
lui Platon, în 347 î.Hr., a plecat la Assos, în Misia devenind consilierul tiranului Hermias. De fapt,
acesta este începutul unei serii de călătorii pentru cunoașterea și studiul formelor de stat și de
conducere existente la acea perioadă. Deși bazele filosofiei au fost puse de Platon, Aristotel este cel
care a tras concluziile necesare din filosofia acestuia și a dezvoltat-o, putându-se cu siguranță
afirma că Aristotel este întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare. A întemeiat și
sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica.Ca și magistrul
său, Aristotel a scris foarte mult, iar scrierile sale au ca și autorul o istorie interesantă. Operele
principale ale filosofului sunt : Metafizica etica Nicomahică și Politica. Despre operele și
analizele lui Aristotel s-a scris mult timp, de-a lungul istoriei. Însă, unul dintre subiectele pe
care acesta le-a studiat în profunzime a fost cu siguranță economia.În scrierile sale
economice,Aristotel recurge şi la aspecte ale eticii pentru a îşi apăra ideile. Astfel,
contracarând aversiunea faţă de proprietatea privată a lui Platon, Aristotel se bazează pe
educaţia oamenilor pentru ca aceștia să îşi limiteze dorinţele nestăvilite de avuţie. Adăugând o
dimensiune etică aspectelor analizate, Aristotel dă naştere unui sistem filosofic ce inspiră şi în
ziua de astăzi, indiferent dacă timpul a confirmat sau infirmat viziunea sa.Să fii expert de frunte
în toate domeniile ştiinţifice este o performanţă incredibilă, care cu greu va putea fi egalată de
cineva în viitor. Dar Aristotel a realizat chiar mai mult decât atât. El a fost în acelaşi timp un filosof
original cu contribuţii notabile în toate domeniile filosofiei speculative. A scris despre etică şi
metafizică, despre psihologie şi economie, despre teologie şi politică, despre retorică şi estetică,
despre educaţie, poezie, tradiţii barbare şi constituţia atenienilor. Unul din proiectele sale de
cercetare l-a constituit studiul comparativ al constituţiilor unui mare număr de state. Probabil cea
mai importantă dintre toate a fost lucrarea lui despre teoria logicii, în general Aristotel fiind
considerat întemeietorul acestei ramuri a psihologiei. Şi într-adevăr tocmai logica sa în gândire i-a
permis lui Aristotel să aprofundeze un număr atât de mare de domenii ale cunoaşterii.322 î.Hr. In
acest an, Aristotel moare in Chalkis, capitala insulei Euboea din Grecia, la varsta de 62 de ani. La
conducerea școlii îi succede Theofrast, cel mai important discipol al său. Latura cantitativă a
contribuţiei lui Aristotel este impresionantă. Patruzeci şi şapte din operele lui au supravieţuit, iar
izvoarele antice îi atribuie nu mai puţin de o sută şaptezeci de cărţi. Uluitor este însă nu atât
numărul cărţilor, cât paleta extrem de largă a erudiţiei sale. Lucrările lui ştiinţifice constituie practic
o enciclopedie a cunoştinţelor ştiinţifice din vremea sa.

2.Concepțiile abordate de filosoful Aristotel

2.1.Metafizica
Monismulontologic este susţinut şi de Aristotel, autorul unui sistem filosofic
compus din: ontologie, gnoseologie, etică, estetică, politică.
Metafizica, alcătuită din mai multe scrieri a filosofului de către cei mai devotaţi
discipoli şi definită astfel, deoarece conţine interpretări, comentarii ale concepţiilor
despre natură, despre realitatea obiectivă, răspunde la mai multe întrebări
ontologice. Termenul metafizica, în traducere înseamnă: ceea ce urmează după
fizică.Cele mai semnificative teze ale lucrării sunt: materia esteo noţiune mai
îngustă decât natura. În concepţia filosofului, natura are mai multe semnificaţii: ea
desemnează totalitatea lucrurilor aflate îndevenire/esenţa lucrurilor aflate
îndevenire; natura oferă sursa de unde vine prima mişcare; natura este materialul
din care apar, sunt constituite lucrurile, forma şi esenţa acestora. O categorie
importantă în sistemul filosofic al lui Aristotel, o constituie materia, aplicată pentru
a descifra unitatea şi diversitatea elementelor realităţii obiective.Aristotel sublinia
că lucrurile reprezintă unitatea dintre materie şi formă. Materia este nedeterminată
numai atunci când se definitivează, adică atunci când se manifestă ca posibilitate a
realităţii. Materia se transformă din posibilitate în realitate, ea devine lucru numai
datorită formei. Materia este un început pasiv, iar forma este unul activ. Forma este
supremă, iar forma formelor este Dumnezeu. Forma este apreciată deAristotel ca
forţă motrică a naturii.Lucrurile sunt rezultatul interacţiunii dintre materia pasivă
care este doar o potenţă a acestora şi forma ca energie, ca actualizare a potenţei
materiale. Un concept important al ontologiei aristotelice, îl constituie explicarea
fenomenului de cauzalitate. Aristotel menţiona că existenţa oricărui lucru este
asigurată de patru cauze: materială, formală, a eficienţei şi finală.Acestea, explică
apariţia/ crearea lucrurilor de către om.Pentru a justificaaceastă afirmaţie,filosoful
utilizează exemplul vazei, confecţionate dintr-o substanţă, de o anumită formă, cu
unscop concret, de către un maestru/meşter.Aristotel defineşte mişcarea ca atribut
al materiei. El evidenţiază şi descrie mişcarea substanţei, mişcarea în calitate,
mişcarea ca transformare, ca deplasare în spaţiu.La întrebarea:De unde apare
mişcarea?Filosoful răspunde: iniţial impulsul mişcării îloferă motorul prin,funcţia
căruia este de cauză primă a mişcării. Mai apoi, toate tipurile mişcării există după
legi obiective. În realitatea obiectivă nu este nimic mai mult decât materia în
mişcare. Deşi, toţirecunoaştem că mişcarea reprezintă deplasarea unui obiect sub
efectulunor forţe, totuşi interpretarea teoretică a mişcării a produs
controverse.Operioadă îndelungată, a fost utilizată interpretarea mişcării oferită
de cătreAristotel. Caracteristica esenţială a mişcării, subliniaAristotel, constă în
faptul cădefiniţia şistudiul acesteia nu pot fi disociate de natura substanţială a
obiectului. În aşa fel, mişcarea este concepută ca o modificare a anumitor
calităţi.Această idee produce controverse, deoarece ea presupune că fiinţa să nu
fie pe deplin fiinţă şi să participe la contrariul său, nefiinţa.Aristotelsoluţionează
această dificultate,stabilind o deosebire între fiinţa în act(ansamblulde calităţi 5 4
actualizate, realizate) şi fiinţa în potenţă (ansamblul de calităţi pe care subiectul,
prin însăşinatura sa este susceptibil să le dobândească). Din aceste explicaţiireiese
că mişcarea este un proces care permite fiinţei să se realizeze, să-şisporească
partea de actualitatepe seama potenţialităţii (Fizica, cartea a III). Însens
aristotelic, mişcarea este schimbare. Obiectele,sistemele materiale pot fi incluse
în sistememai complicate, transformându-se în elementele acestora. De exemplu,
atomii şimoleculele sunt părţi componente ale macro-corpurilor, ele se află în
interacţiune cu mediul înconjurător, şise influenţează reciproc. Mişcarea
reprezintă orice transformare, orice influenţare reciprocă a elementelor
unuisistem, schimbulde substanţe în celulele organismului, activitatea oamenilor
ca temelie a vieţii lorsociale etc. Mişcarea este completată de starea de repaos
care defineşte acele stări ale mişcăriice asigură stabilitatea obiectului,
conservarea calităţiilui. Repaosul este relativ, întimp ce mişcarea este absolută,
este o proprietate imanentă a materiei, un atribut al ei. Înfilosofia luiAristotel,
problema raportuluidintrematerie şispaţiu este inseparabilă de cea amişcării:fie
că este circulară,rectilinie înjossau rectilinie în sus,mişcarea naturală este
rezultatuluneiinteracţiunidintre spaţiu şilucruri,interacţiune care
înconcepţiaontologică, cosmogonică a luiAristoteldepinde de natura lucrurilor

2.2. Filosofia Politica

Filosofia politică o disciplină amplasată între teoria politică ş ifilosofie care

studiază aspectele conceptuale ale politicului. Componentele ei de bază sunt:
ontologia, axiologia, epistemologia, metodologia.O altă definiţie a filosofiei
politice o prezintă cape un domeniu de activitate intelectuală, încadrul căruia se
formează bazele conceptuale, normative ş ivalorice ale politicului, este interpretat
fenomenul statalităţii şi a lputerii politice. Filosofia politică este un spirit viu şi
dinamic,frământat de întrebări fundamentale legate de stat, guvern, politici,
libertate, justiţie, proprietate, drepturi, lege şi impunerea unui cod legal de către
autoritate: ce sunt; de ce sunt, dacă sunt;dacă este nevoie de ele; ce legitimează
un guvern, ce drepturi şilibertăţi artrebui protejate şi de ce; ce formă trebuie să ia
şi de ce; ce este legea; ce îndatoriri au cetăţenii şi ce obligaţii au faţă de un guver
legitim; când pot fi acestea răsturnate. Filosofia politică nu oferă răspunsuri la
întrebările demoment,descrie un model al unei societăţi structurate perfect, fără
conflicte interioare.Politica, Etica şi Retorica,Aristotel argumentează
necesitatea,funcţiile şi statutul socialal ştiinţei politice. Înopinia savantului,
politica este o ştiinţă practică, deoarece urmăreşt enu numaicunoaşterea, ci şi
acţiunea,oferind acesteia norme.Lucrările lui Aristotel au semnificaţie importantă
pentrui nterpretarea şi înţelegerea genezei statului. În studierea statului Aristotel
aplică metoda istorică. Filosoful concepe statul ca pe o relaţie politică între
oameni egali şi liberi.Statul este un produs al dezvoltării naturale, la fel ca şi
familia, şi localităţile.Apariţia statului este determinată de mai mulţi factori:
apariţia surplusului de produse, în primul rând alimentare, şi necesitatea
redistribuiriilor;stratificarea societăţii în pături sociale; aprofundarea diviziunii
muncii, apariţia posibilităţilor de a elibera un grup de oameni de la muncile ce
asigurau existenţa fizică şide a le permite să se ocupe cu activităţii
intelectuale:scrisul, instruirea, educaţia, interpretarea diferitor situaţii de conflict,
gestiunea unor procese ce implicau grupuri de oamenisau comunităţi. Aristotel
scria că cauza apariţieistatuluieste proprietatea privată. Din acest motiv ea nu
poate fi înlăturată dinsocietate, deoarece înlăturând cauza unu ifenomen dispare
şi fenomenul. În cazul statului, înlăturarea cauzei ar însemna dispariţia lui.
Aristotel se pronunţă asupra dreptăţii pe care statul trebuie să o asigure.Filosoful
scria:statul distribuie şi redistribuie bunurile comunităţii. Atunci când surplusurile
unora se redistribuie celor care au primit mai puţin întimp ce meritau maimultse
respectă principiul dreptăţii, justiţiei şi invers, când surplusurile se redistribuie
celor care n-au contribuit la acumularea lor, care numerită – este vorba despre
încălcarea principiului dreptăţiisociale.Aristotel le sugera guvernatorilor să fie
atenţila dispoziţia maselor, la acumularea/ concentrarea bogăţieila un pol
alsocietăţii şi a sărăcieila altul.Astfel de situaţii poartă în sine un mare pericol,
mulţimea flămândă poate răsturna orice guvernare.Aristotel recomandă: sărăcia
şi bogăţia trebuie echilibrate prin pătura mijlocie, căreia şitrebuie să-i oferim
posibilitatea de a guverna. În opinia lui Aristotel politeia – guvernarea
claseimijlocii, este cea maibună formă de guvernare.

Teoria Cunoasterii
Aristotel a acordat o atenţie deosebită cunoaşterii lumii, esenţei lucrurilor şi
proceselor lor caracteristice. Gnoseologia şi elementele de epistemologie sunt
expuse în maimulte lucrări,principale fiind: Organonul, Categorii, Etica. Susţinând
ideea că procesul cunoaşterii se desfăşoară prin două niveluri:senzorial şi raţional,
Aristotel se pronunţă asupra semnificaţiei tuturor formelor cunoaşterii.
Cunoştinţele, independent de sursa lor, sunt exprimate prin mijloace lingvistice.
Pentru a le analiza este necesar de cercetat structura logică, formală a propoziţiilor
şi tipurilor principale de noţiuni. Aristotel analizează cunoştinţele ca continuitate
depropoziţiilegate între ele ca raporturilogice care se deduc unele din altele după
regulile logicii. Aristotel analizează procesul cunoaşteriisub multiple
aspecte,menţionând în lucrarea Organonul că 139 sursa principală a cunoştinţelor o
constituie analiza lucrurilor reale, singulare. Cele maipreţioase cunoştinţe,
menţiona Aristotel, i le oferă omuluifizica şi ştiinţele bazate pe observări.
Înlucrarea Organonul, filosoful formulează legile gândirii logice: a identităţii, a
contradicţiei, a terţului exclus, iar în Categorii, descifrează conţinutu la zece
categorii: esenţa, acţiunea, calitatea, cantitatea,raportul, locul, timpul,
poziţia,posesiunea. Fără a descifra conţinutul lor,Aristotel se referă şi la
categoriile:realitate,cauzalitate, întâmplare,formă.Filosoful aplică metode
comparative,judecă prin analogie, îşi verifică experimental concluziile şi îşi
extinde cercetările. Fondatorul propriei şcoli filosofice – Likeum, Aristotel a
practicat un modoriginal de predarea lfilosofiei pentru începători şi pentru cei
iniţiaţi. Şcoala luiAristotel a fost numită a peripateticilor, deoarece
discuţiile/dezbaterile une iteme erau desfăşurate în aer liber. În epoca medievală,
principiul de bază al culturii – teocentrismul, limitează posibilităţile cognitive ale
omului şi respectivdiminuează rolul cunoştinţelor, locul dominat în viaţa şi
activitatea omului îl ocupă credinţa şi metoda sa - revelaţia divină. Unele idei ale
figurilo reprezentative ale acestei perioade le vomreproduce înanaliza
scepticismului. În epoca Renaşterii, ştiinţele naturii, în baza mai multor
descoperiri, îiinsuflăomului că eleste creatorulpropriuluidestin.Aceasta i-a insuflat
omului încrederea că el este capabil să cunoască caracterul natural al lumii şipe
sine însuşi. Simultan cu filosofia naturii,se dezvoltă şi noua ştiinţă. Ştiinţele
naturiise transformă într-o sursă importantă a noii filosofii

Premisa obiectivă de aplicare a analizei şi sintezei este susţinută de structura

obiectuluistudiat.Analiza şisinteza sunt mijloace simple de cunoaştere ce stau la
baza gândirii umane, dar şi mijloace universale, propriituturor nivelurilor
şiformelor cunoaşterii ştiinţifice.Iniţial, analiza şisinteza formează două etape
ordonate ale demonstraţiei geometrice.
3.1. Logica lui Aristotel
4. ogica nu a purtat aceasta denumire de la începuturile ei. Denumirea de
logica, acordata acestei stiinte, se fixeaza abia în evul mediu, dar nu de
la început, ci numai în urma unui întreg si lung proces de cristalizare
terminologica.Fixarea termenului de logica s-a datorat si precizarii
continutului acestei discipline.Gasim termenul de logica si
în Comentariile lui Alexandru din Aphrodisias-sec.al II-lea e.n.
5. Termenul de logica se va folosi abia în secolul al XIII-lea în tratatul lui
Petrus Hispanus ,,Summulae Logicales", pentru grupul de capitole,
astfel aceasta denumire se încetataneste definitiv,dar se va mai folosi,
din ce în ce mai rar, si termenul de dialectica sau canonica sensul
fiind identic cu acela de logica.
6. Logica studiaza ideile noastre( notiunile, judecatile,rationamentele)
numai sub aspectulstructurii lor, al formei lor logice.Ea descopera
legile si regulile a caror respectare este o conditie necesara pentru
atingerea adevarului în procesul obtineriicunostintelor deduse.
7. Logica a aparut si s-a dezvoltat în sânul filozofiei, fiind considerata ca o
parte a teoriei cunoasterii.
8. Deoarece logica studiaza ideile omului numai din punctul de vedere al
formei lor logice, ea este numita logica formala.
9. Formele gândirii(notiunea, judecata, rationamentul) nu sunt numai
obiectul de studiu al logicii formale,ele sunt studiate numai de logica
formala, care face abstractie de schimbarea, de dezvoltarea lor, adica
cerceteaza formele gândirii ca forme constituite,definitiv cristalizate.
10. Forma logica a unei idei este structura ei, modul în care sunt legate
între ele elementele continutului ei concret.
11. Logica este, în viziunea lui Mircea Florian, o disciplina teoretica, rod al
unei reflectii ce presupune practica stiintifica 434c214e ,iar adevarurile
logice îsi au radacinile în experienta teoretica a omului de stiinta din
toate domeniile, indifarent ca este vorba de stiinte ale naturii sau de
stiinte ale spiritului..Teoria si practica stiintifica 434c214e presupun, la
rândul lor, contactul nemijlocit cu obiectele.Instanta ultima a oricarei
stiinte, a gândirii în genere, o constituie obiectele, cu structurile si
legile lor. Aceasta perspectiva principiala-orientarea catre obiecte-
constituie teza de baza a realismului ontologic sustinut de gânditor.
12. Pentru Dimitrie Cantemir ,,logica este arta instrumentala a filozofiei,
care se ocupa cu cuvintele ce semnifica lucrurile prin concepte si dupa
ale carei reguli ordonate fiind instrumentele rationale, facem
deosebirea dintre adevar si fals."
13. Aparitia logicii este legata de sofistica practicata de contemporanii lui
Socrate, Platon, Aristotel, tehnica a argumentarii care degenereaza
treptat într-o acrobatie verbala, care pune sub semnul îndoielii
existenta adevarului.
14. Creatorul logicii este Aristotel, despre care Emille Boutroux în
,,Etudes d'Histoire de la Philosophie", Paris,1897,spune :,,Daca este
adevarat ca unii oameni se încarneaza uneori geniul unui popor si ca
aceste vaste si puternice spirite sunt ca actul si perfectiunea în care o
lume întreaga de virtualitati îsi gaseste finalul si desavârsirea, Aristotel,
mai mult ca oricine, a fost un astfel de om ; geniul filozofic al Greciei
si-a gasit în el expresia lui universala si perfecta"
15. Într-adevar, cu Aristotel, geniul grec se universalizeaza plenar si prin
el umanitatea îsi gaseste expresia ei esentiala în ceea ce are mai bun si
mai specific-inteligenta. El a exprimat valori universal valabile în timp si
în spatiu, a exprimat asadar nu numai valorile etern valabile pentru
întreaga umanitate.
16. Daca s-a putut vorbi despre o philosophia perennis- o filozofie eterna-
aceasta filozofie nu poate fi decât aceea a lui Aristotel, fiindca nimeni
nu poate face filozofie fara sa se întoarca la el, fie ca îl accepta, fie ca îl
respinge total sau în parte.
17. Numit fiind ,,un urias al gândirii", acest lucru este cu atât mai valabil
atunci când vorbim de logica. Aristotel a fost primul care a gândit însasi
gândirea, în mod explicit, si i-a descoperit legile ; pentru o logica este o
gândire a gândirii. El a constatat ca actul de repliere a gândirii asupra
 ei însasi, actul de auto reflexie a gândirii este actul cel mai înalt al
inteligentei prin care ea atinge însasi esenta realitatii. Acest act este
chiar principiul ultim în conceptia lui Aristotel.
18. ,,A face logica înseamna a face un act intelectual aristotelic"(Anton
Dumitru-Istoria logicii)
19. Primele lucrari ale lui Aristotel sunt platonice, dar apoi el îsi gaseste
independenta de gândire, critica teoria platonica a ideilor si îsi dezvolta
propria lui filozofie.
20. Lectiile predate de Aristotel discipolilor lui erau de doua feluri:
21. -exoterice
22. -acroatice sau acromatice
23. Învatatura exoterica se referea la studiile de retorica; la arta de a
argumenta si la stiinta politica, iar învatatura acromatica avea un
obiect mai profund si mai subtil-fizica si problemele de logica .
24. Aristotel scrie în aproape toate domeniile, iar scrierile sale pot fi
grupate astfel:
25. -scrieri logice;
26. -scrieri de filozofie naturala;
27. -scrieri de metafizica;
28. -scrieri relative la stiintele practice(Etica,Politica,Poetica)
29. Diogene Laertiu atribuie lui Aristotel peste 400 de carti ,cunoscându-se
cca 145 de titluri, o parte dintre acestea fiind: ,,Categoriile", ,,Despre
interpretare", ,,Analitica secunda", ,,Topica", ,,Despre respingerile
sofistice" -care au primit ulterior numele de ,,Organon". Înafara de
aceste lucrari, elemente ale teoriilor logice ale lui Aristotel se întâlnesc
si în alte scrieri ale sale cum ar fi: ,,Metafizica", ,,Fizica", ,,Despre
suflet "si tratatul ,,Retorica".
30. În ,, Categorii", sunt expuse elementele teoriei notiunii; în lucrarea
,,Despre interpretare" se da teoria judecatii; în ,,Analitica prim" si
,,Analitica secunda" aflam elaborarea amanuntita a teoriei
rationamentului si demonstratiei; în ,,Topica" se descriu principalele
categorii si procedee logice folosite de catre gândirea care rationeaza;
în ,,Despre respingerile sofistice" este expusa problema izvoarelor
rationamentelor si ale demonstratiilor gresite, problema mijloacelor
pentru descoperirea greselilor de logica, iar în ,,Metafizica", Aristotel
cerceteaza legile logice fundamentale ale gândirii, descoperite de el:
legea identitatii, legea contradictiei, legea tertiului exclus.
31.

32. Dupa Aristotel, adevarul este concordanta dintre gândire si realitate;

falsul dimpotriva, apare atunci când realitatea se reflecta în gândire
deformat, gresit. Legatura dintre idei în procesul rationarii noastre, în
procesul demonstratiei, nu este, dupa Aristotel ,o legatura arbitrara, ci
este determinata de legatura dintre obiecte însesi. De aceea , legile si
regulile logicii au o baza obiectiva în legaturile existentei însasi.
33. Aristotel a dezvaluit legile necesare ale gândirii, independente de
vointa si de dorinta oamenilor si a caror respectare este obligatorie în
 procesul demonstratiei, în procesul dovedirii adevarului. Creând logica,
Aristotel a tins sa apere principiile cunoasterii stiintifice împotriva
sofisticii diferitelor scoli socratice din timpul lui.
34. Sprijinindu-se pe stiinta timpului sau, revizuind si generalizând
cunostintele disparate acumulate pâna la el cu privire la formele
gândirii, Aristotel a dezvoltat în lucrarile sale, în mod profund si sub
toate aspectele, toate problemele esentiale ale logicii. Rezultatele pe
care le-a obtinut au intrat definitiv în patrimoniul acestei stiinte.
35. Judecata lui Aristotel are un caracter ontologic si este posibila numai
prin raportarea la real.
36. Judecata este însusi raportul dintre general si individual si deci acest
raport antologic poate fi afirmat. Raporturile dintre idei se exprima în
judecati reale cu fond ontologic. Judecata este un act semnificativ, prin
care se afirma sau se neaga raportul dintre idei.
37. Aristotel numeste judecata-lumina; asadar judecata este un act
luminos al Nous-lui, care prin aceasta lumina contempla raportul dintre
idee si-l exprima la nivelul abstract al Nous-ului pasiv în judecata.
Marele filozof spune:,, Orice expresie este semnificativa, dar nu toate
expresiile sunt apophantice; apophantice natural, numai acelea în care
se întâlnesc adevarul sau falsitatea. Dar adevarul si falsitatea nu se
întâlnesc în orice expresie; de exemplu, rugamintea este o exprimare,
dar nu este nici adevarata nici falsa
38. Deci o expresie este o judecata daca ea contine ceea ce Aristotel
numeste apophansis si care îi da posibilitatea de a fi adevarata sau
falsa; adica o face sa fie un logos apophanticor.
39. În conceptia lui Aristotel valoarea de adevar a unei expresii fara
raportare la realul obiectiv nici nu are sens.
40. Judecatile simple se împart în diviziunea duala ramasa clasica, dupa
calitate si cantitate.
41. Dupa calitate avem:
42. -judecati afirmative sau categorice;
43. -judecati negative sau primative.
44. Aristotel defineste afirmatia si negatia dându-le tot un sens
ontologic: ,,Afirmatia este un act noetic despre existenta unui lucru în
raport cu un altul, negatia este un act noetic despre non-existenta unui
lucru în raport cu un altul", recunoaste ca negatia poate aparea într-o
judecata referindu-se fie la subiect ,fie la predicat, fie la ambele.
45. Exemplu: El este om; da loc , prin interventia negatiei, la urmatoarele
propozitii formate cu acelasi subiect si acelasi predicat:
46. El este om.
47. El nu este om.
48. El este non-om.
49. El nu este non-om.
50. Pe aceiasi linie a clasificarii judecatilor Aristotel deosebeste cantitatea
lor astfel:
51. -judecati care se refera la o pluralitate;
52. -judecati care se refera la un singur individ.
53. Judecatile care se refera la pluralitate sunt.
54. -judecati generale;
55. -judecati particulare.
56. De aici rezulta trei feluri de judecati:
57. -judecati generale care afirma despre lucruri generale;
58. exemplu: Toti oamenii sunt muritori.
59. -judecati care afirma despre lucruri generale, dar nu într-un mod
general;
60. exemplu: Unii oameni sunt drepti.
61. -judecati individuale, în care nu se afirma ceva despre lucruri generale
si nici într-un mod general;
62. exemplu: Socrate este întelept.
63. Aristotel mai gaseste înca un fel de judecati pe care le numeste
nedefinite, în care cantitatea subiectului nu este determinata, desi ea
este subînteleasa;
64. exemple: Contrariile fac obiectul aceleasi stiinte.
65. Placerea nu este binele.
66. Dupa modalitatea lor Aristotel face urmatoarea împartire a judecatilor:
67.

68. asertorice-se reporteaza la ceea ce este real;

69. apodictice-ceea ce este necesar;
70. posibile(problematice)-ceea ce este posibil.
71. În judecatile apodictice, cunostinta capatata pe calea rationamentului
apodictic, avem de- a face cu ceea ce numim astazi deductie, iar în
cealalta cunostinta, epagogica, avem de-a face cu cunostinta inductiva.
Demonstratia apodictica se face, pentru Aristotel, plecând de la o
afirmatie generala si încercând sa fundeze, prin aceasta afirmatie
generala, o afirmatie particulara.
72. Teoria rationamentului deductiv si cunostintelor apodictice la Aristotel
dovedesc precumpanirea geniului asupra realului, în toata logica si
matafizica aristotelica.
73. Posibilul este definit de Aristotel astfel:,, ceea ce nu este necesar si
care poate fi presupus ca exista fara sa existe o imposibilitate pentru
aceasta presupunere"(Primele analitice).
74. Necesarul este definit astfel de Aristotel:,, necesitatea este tot ceea ce
nu este posibil sa fie altfel (Metafizica).
75. Posibilul si imposibilul le defineste ca posibil este ceea ce nu este
posibil, posibil este ceea ce nu este necesar si nu este imposibil.
76. Aristotel a enuntat toate legile opozitiei judecatilor. Înainte de toate,
oricarei afirmatii se opune o negatie dupa cum urmeaza:
77. -judecati contradictorii-acele judecati dintre care una neaga ceea ce
cealalta afirma;
78. -propozitiile universale opuse prin calitate sunt propozitii contrare si
ele pot fi false în acelasi timp, dar nu pot fi adevarate în acelasi timp;
79. -propozitii particulare care difera prin calitate(una afirmativa alta
negativa).
80. Întreaga teorie a opozitiei judecatilor este facuta de Aristotel în
,,Despre interpretare,, si a fost schematizata ,mai târziu, de catre
Boetiu, în cunoscutul patrat al opozitiilor.
81. În ,,Primele analitice,, Aristotel s-a ocupat de conversiunea judecatilor-
a converti o propozitie înseamna a schimba subiectul în predicat si
invers propozitia ramânând mai departe adevarata, în forma ei noua,
daca a fost adevarata la început.
82. Nae Ionescu în ,,Curs de istorie a logicii,, nu este de acord cu afirmatia
lui Kant ca Aristotel ar fi realizat un sistem definitiv de logica motivând
astfel:,, nu exista sisteme definitive în nici o stiinta omeneasca, necum
în logica, o preocupare a spiritului omenesc ceva mai îndepartata
stiintele propriu-zise de cum ar fi matematica. Adica, progres poate sa
existe în orice ramura de activitate omeneasca, nu în înteles de mai
bine, ci în înteles de schimbare,,
83. Gândirea care se gândeste pe ea însasi în demersurile ei cunoscatoare,
aceasta este logica, si Aristotel, întemeietorul ei, are meritul nepieritor
de a fi ridicat gândirea pe treapta superioara de la care sa-si
examineze propria ei activitate. El a dat gândirii constiinta de sine,
astfel încât sa poata deveni propriul ei obiect de cercetare, fiindca
logica nu se putea constitui decât prin aceasta scindare a unitatii
functionale a gândirii, într-un subiect cunoscator si un obiect cunoscut,
prin instaurarea înlauntrul ei a unui dublu plan, acela al activitatii
specifice proprii si acela al observatiei si analiza acestei activitati.
84. Cu aceasta ,Aristotel a creat logica deductiva, cautând sa puna la
dispozitia stiintei unul din instrumentele capitale ale progresului ei,
teoria demonstratiei.
85. Cunostintele obtinute, fara a recurge nemijlocit la experienta, la
practica, din adevaruri stabilite anterior, prin aplicarea legilor logicii la
diferite propozitii adevarate si care au fost demonstrate, se
numesc cunostinte deduse.
86. Gândirea ca forma de reflectare a lumii înconjuratoare are urmatoarele
trasaturi fundamentale:
87. 1.Gândirea este procesul cunoasterii generalizate a realitatii -în
procesul gândirii, noi formam notiuni, în care se reflecta, într-o forma
specifica, obiectele si fenomenele din realitate .
88. 2.Gândirea este procesul reflectarii realitatii, iar gândirii omenesti îi
este inerent actul de a judeca.
89. 3.Gândirea se caracterizeaza prin facultatea de a cunoaste în mod
mediat realitatea, folosindu-ne în permanenta de rationamente.
LOGICA LUI ARISTOTELPentru Aristotel, ca si pentru Socrate si Platon,
scopul ulti m al fi lozofi ei este cunoasterea aceea ce este general in
individual, sau, cu alte cuvinte, explicarea fenomenelor empirice
inn a t u r a   s i   v i a t a   p r in   d e t e r m i n a r e a   f o r m e l o r   s i   l e g i l o r   c e   gu v e r n e
a z a   i n   a c e s t e   f e n o m e n e . Aristotel era si el convins ca aceste legi nu
pot fi descoperite decat pe cale noti onala,
prinr a ti u n e .   D e o s e b i r e a   c o n s t a   i n s a   i n   a c e e a   c a   i n   ti m p   c e   P
l a t o n   i n c e p e   a   fi   u n   c r i ti c   a l c u n o as t e r i i ,   A r i s t o t e l   i n c e p e   i n t r -
u n   c h i p   c u   t o t u l   d o g m a ti c .   L a   i n t r e b a r e a   :   c u m   t r e b u i e gandita
existenta ? ce se numeste substanta ? Aristotel raspunde : Existenta nu este o
materie,fi indca daca ar fi asa, nu s-ar putea niciodata explica spiritualul,
si nici ceva general-ca laP l a t o n - c i   e a   e s t e
l u c r u l   s i n g u l a r   d e t e r m i n a t   p r in   c e e a c e   e s t e g e n e r a l .   D i n
a c e s t   m o ti v , Aristotel afirma-in Metafizica I, VI, XII-aceasta idee si supune
teoria platonica a Ideilor uneicritici taioase.Socrate afi rma ca fi ecarui lucru ii
corespunde un concept sau noti une. Platon preti nde pelanga aceasta
inca o Idee. In criti ca sa insa Aristotel nu este totdeauna obiecti v.
Aristotelcriti ca la Platon mai ales cunoasterea intuiti va si evoluti a
dialecti ca a acesteia si accentueazao b s e r v a r e a l e g i l o r g e n e r a l e d e
c a r e t r e b u i e s a ti n a c o n t g an d i r e a , d a c a v r e a s a
d e s c o p e r e adevarul. Asa devine Aristotel intemeietorul logicii. Desigur acest
lucru nu inseamna deloc caAristotel ar fi descoperit logica, fi indca noti unile
de substanta, marime si miscare au fostc u n o s cu t e d e fi l o z o fi i
p i t a g o r e i s i e le a ti , i a r n o ti u n e a d e c a t r e S o c r a t e . P l a t o n e s t e s i
e l descoperitorul dialecti cii cat si al conceptelor “negati e”, “ipoteza”,
“unitate”, “cauza” si“existenta”. Aristotel are insa meritul ca a
sistemati zat aceste notiuni si astf el a intemeiatlogica ca o disciplina
filozofica independenta. Scopul pe care l-a urmarit Aristotel a fost ca saarate in
ce mod se poate obti ne o gandire corecta, pentru a putea fundamenta o
metoda deargumentare.Intelectul nu poate recunoaste ca fi ind absolut
corect decat asemenea principii, ce au fostdeduse din premise. De
aceea, dupa Aristotel, gandirea nu poate fi decat deducti va.
Aceastadeducti e se numeste rati onament sau silogism si de aceea teoria
silogismelor reprezinta ceamai importanta parte a logicii aristotelice. Ea este
expusa in lucrarea ce poarta titlul Organon.Fiecare silogism este constituit din
premize, ce la randul lor nu sunt altceva decat judecati.
O judecata reprezinta un raport intre un subiect si predicat , un raport intre doua 
notiuni. Notiunea, judecata si silogismul sunt elementele logicii.Aristotel
trateaza mai intai problema noti unilor. El descopera ca fi ecare
concept sau
notiune poate fi redus la un concept imediat superior, pana ce toate conceptele s
unt reduse la unulcare este cel mai superior. Asemenea concepte ultime sunt
numite de catre Aristotel categoriisi ele sunt:1 )   S u b s t a n t a   ; 2 )
C a n t i t a t e ;   3 )   C a l i t a t e ;   4 )   R e l a ti e ;   5 )   L o c ; 6 )
P o z i ti e ;   7 )   S t a r e ;   8 ) Activitate; 9 a suferi.Este interesant ca Aristotel
fi xeaza aceste categorii fara ca sa ti na cont de puncte de
vederel o g i c e ,   d i n   a c e a s t a   p r i c i n a   e le   n u   m a i   au   v a l a b i l i t a t e   i n   l o g i
c a   m o d e r n a .   T r e n d e l e n b u r g reprezinta conceptia ca Aristotel a avut in
vedere, atunci cand a fixat aceste categorii,
numaig r a m a ti c a   ;   a s a   c a   a c e s t e   c a t e g o r i i   a r i s t o t e l i c e   n u   s u n t  
d e c a t   p r i n c i p i i   e u r i s ti c e   s i   n u consti tuti ve, iar acestea ne ajuta sa
cercetam existenta si nu s-o consti tuim, asa cum va face mai tarziu Kant.
Dar despre aceasta problema vom aminti mai departe.Din unirea conceptelor
se formeaza judecati , caci judecata nu este decat legarea intre ele a doua
notiuni cu ajutorul copulei “este”. Dupa Aristotel fiecare judecata este : 1.
Generala
ori particulara, ori nedeterminata, depinde acest lucru de multimea obiectelor 
2.Contribuţiile filozofice şi ştiinţifice Vastul sistem filosofic și științific conceput de Aristotel, uimitor prin
diversitate (logică, teologie, politică, estetică, fizică, astronomie, zoologie etc.) și profunzime, a stat la
baza gîndirii medievale creștine și islamice și a fost axa culturii Occidentului până la sfârșitul secolului al
XVII-lea. Din cele peste 150 de lucrări care îi sunt atribuite (Diogenes Laertios menționa 145), s-au
păstrat 47. Are cercetări de logică cunoscute sub titlul de Organon, de filozofie, reunite în Methaphisika,
în domeniul ştiinţelor naturii, în lucrarea Peri uranu, despre societate, stat, drept, morală, arte etc. 69
Dar, deşi Aristotel a adus contribuţii excepţionale în toate domeniile, care au influenţat gîndirea
omenească şi după 2000 de ani de la moartea sa, poate cea mai importantă realizare a sa în domeniul
fizicii a fost inventarea numelui acestei ştiinţe. Fizica, derivată din cuvîntul grecesc Фυσίζ înseamnă
natură, fizica este ştiinţa care se ocupă de studierea legilor naturii. Lumea văzută prin prisma învăţăturii
lui Aristotel – „lumea lui Aristotel” – a fost unica concepţie de ansamblu a oamenilor despre Univers
pînă în sec. al XVIIIlea, cînd a fost înlocuită cu o concepţie nouă – „lumea lui Newton”. Ultima, la rîndul
ei, a evoluat la începutul secolului nostru în „lumea lui Einstein”. Conform teoriei lui Aristotel, Universul
nostru este unic, alte lumi n-au existat şi nu există. Aşa va fi veşnic. Dat fiind că ultima problemă stă şi
astăzi la ordinea zilei, aici se impune o mică paranteză. Înainte vreme, de regulă, problema existenţei
Universului era abordată de învăţaţi numai tangenţial: se credea că ea ţine de competenţa slujitorilor
cultului. Cu toate acestea, au fost enunţate mai multe ipoteze în privinţa problemei date. Platon credea
că lumea are început, însă nu va avea sfîrşit. Atomiştii erau de părere că Universul, ca şi orice lucru din
natură, trebuie să aibă şi început şi sfîrşit. Heraclit (540 – 470 î. Hr.) şi Empedocle (490 – 430 î.Hr.)
susţineau că lumea naşte şi piere periodic. Universul, - mai susţinea Aristotel, - are o formă sferică, este
finit, fără început şi sfîrşit în timp («marginea» Universului o constituie sfera stelelor) şi se învîrte în jurul
unui punct de bază situat în centrul Pămîntului. Între sfera stelelor şi Pămînt se află sferele planetelor,
Soarelui şi a Lunii. Toate obiectele din natură sînt combinaţii a 4 elemente (stihii) de bază (un mic prim
pas al chimiei): pămînt, aer, apă şi foc. Proprietatea principală, pe care o atribuia Platon elementelor,
era forma. Conform învăţăturii lui Platon, apa are forma unui hexaedru, aerul – a unui octaedru, focul –
a piramidei şi pămîntul – a cubului. Pămîntul, din punctul de vedere al formei sale, are cea mai stabilă
bază şi e greu de urnit din loc. De aceea, considera gînditorul, e şi natural ca acest element, din cele 70
patru fundamentale, să se afle în centrul Universului. Cît de uşor raţionamentele goale uneori pot să te
inducă în eroare! Elementele lui Aristotel aveau cu totul alte calităţi. Focul era privit ca o combinaţie de
uscat şi cald, aerul – cald şi umed, apa – umed şi rece, pămîntul – rece şi uscat. Dacă într-un element
predomină una din aceste calităţi, el se transformă în altul, în care această calitate se conţine. Dacă în
foc este mai mult cald decît uscat, el se transformă în aer. Dacă în aer predomină caldul faţă de umed, el
se transformă în foc etc. Deci, proprietatea principală a elementelor aristoteliene era de a se transforma
unul în altul, spre deosebire de atomii rigizi ai lui Democrit. Ele puteau face acest lucru după următoarea
schemă: Învăţatul a mai adăugat la aceste 4 elemente şi pe al cincilea - sufletesc - «quinta essentia» -
termenul se mai păstrează şi astăzi — chintesenţa). Secole la rînd după aceasta visau alchimiştii să
găsească «piatra filosofică», cu care ar putea transforma un element chimic în altul. Vis realizat abia în
sec. XX, odată cu dezvoltarea fizicii nucleare. Cît de vizionar a fost gînditorul grec! Aristotel, spre
deosebire de atomişti, care considerau materia unică, iar corpurile de pe Pămînt şi cele din cer compuse
din acelaşi fel de atomi, contrapunea obiectele cereşti celor de pe Pămînt. Conform învăţăturii lui,
corpurile cereşti constau dintr-o substanţă aleasă, mai fină. cerească, numită eter. Chipurile, anume
acest lucru le permite lor să se mişte pe circumferinţe, fără a avea nevoie să fie împinse de vre-o forţă.
Graniţa dintre lumea pămîntească mereu aflată în schimbare, şi cea cerească – neschimbătoare, trece
dincolo de sfera Lunii, care are faze şi, deci, este tot schimbătoare nimic nu-i nou sub Lună. Pentru ca
atomii să se poată mişca, atomiştii au admis existenţa spaţiului gol. Dacă n-ar fi loc gol, argumentau ei,
atunci corpurile n-ar putea creşte sau scădea în focul aerul apă pămîntul focul uscat cald umed rece
uscat 71 volum. Aristotel, însă, nu vedea nici o necesitate în existenţa spaţiului gol. Corpurile pot să se
mişte şi fără spaţiu gol – zicea el – cedindu-şi unul altuia locul. Un alt argument al filosofului: într-un
spaţiu gol un corp împins n-ar întilni nici o rezistenţă şi atunci el ar putea cu timpul sa-şi mărească viteza
pînă la infinit. Dar în natură nu poate să fie viteză infinită. Ultima teză a avut o mare influenţă asupra
dezvoltării fizicii mai tîrziu. Einstein a folosit-o atunci, cind a enunţat postulatul despre existenţa vitezei-
lirnită (a luminii) în natură. Aceeaşi teză l-a condus şi la ideea că masa corpurilor creşte odată cu viteza
lor. Şi ultimul argument al lui Aristotel contra existenţei spaţiului gol în natură: in vid toate corpurile ar
cădea la fel de repede. Dacă Aristotel ar fi încercat să verifice experimental ultimul său argument, el uşor
s-ar fi convins că ... are dreptate, lucru demonstrat de Galilel peste aproape 2000 de ani. (Interesant
lucru, prima experienţă efectuată de astronauţi pe Lună a fost cea a lul Galilei – de verificare a vidului.
Ciocanul şi pana, cărora li s-a dat drumul să cadă au ajuns la sol odată, spre marea satisfacţie a
milioanelor de telespectatori de pe Terra.) În vid, în spaţiu lipsit de aer, corpurile cad la fel de repede.
Fizica modernă ne demonstrează că spaţiu lipsit de aer există, dar spaţiu lipsit de materie - nu. Din acest
punct de vedere dreptatea este de partea lui Aristotel. Spaţiul, timpul şi mişcarea la Aristotel au un
caracter continuu. Orice interval de spaţiu, de timp рoatе fi divizat pînă la infinit. Ideea continuităţii
spaţiului, timpului şi mişcării a fost utilizată mai tîrziu de Newton la elaborarea unei noi concepţii despre
lume. Aristotel este primul savant care elaborează conceptul teoretic al întregului Univers cu toate
procesele ce se petrec în el. Învăţătura lui despre lume unitară (între diferite părţi ale ei este o
concordanţă bună), profund gîndită şi elaborată pînă în detalii. Nu există vre-un fenomen din natură pe
care Aristotel să-l fi trecut cu vederea. El explică eclipsele, fulgerul, tunetul, vîntul, cutremurul,
cometele, meteoriţii, curcubeul, haloul etc., chiar şi fenomene foarte rare cum ar fi „sorii falşi”. 72
Desigur, astăzi explicaţiile fenomenelor date de Aristotel par naive, uneori chiar absurde. Nu-i nimic
deosebit în aceasta. Istoria ştiinţei ne demonstrează că concepţiile despre lume sînt mereu în schimbare.
Sistemul lui Aristotel a fost un prim model. Dacă el ar fi evoluat, ştiinţa n-ar fi bătut pasul pe loc secole
întregi. Din păcate, învăţătura lui Aristotel a fost adaptată la cerinţele religiei, iar ultima nu prea admitea
schimbări în învăţătura ei, astfel că cel care încerca sa îmbunătățească sau să schimbe «lumea lui
Aristotel» era declarat eretic. Din această cauza ştiinţa n-a mai cunoscut mari progrese pînă în epoca
Renaşterii. A doua noţiune fundamentală а fizicii expusă de antici a fost acea de timp. La Aristotel timpul
şi mişcarea sînt indisolubil legate, se determină unul pe altul. Timpul nu poate să existe fără mişcare,
mişcarea este determinată de timp, de aceea mişcarea este cea mai potrivită pentru a fi folosită ca
unitate de măsură a timpului. Mişcarea sferei cereşti, învăţa marele filosof grec, determină timpul şi
celelalte mişcări. Aristotel considera că în natură există nouă feluri de mişcări: pe o linie dreaptă şi pe
circumferinţă. Celelalte mişcări sunt nişte combinaţii ale acestor două. Aristotel, de asemenea, împărţea
mişcările în naturale (care se produc fără acţiunea vreunei forţe) şi forţate (sub acţiunea unei forţe).
Mişcarea pe circumferinţă a corpurilor cereşti şi mişcarea pe o linie dreaptă a corpurilor pămînteşti spre
şi de la centrul Universului erau considerate mişcări naturale. El credea că mişcarea pe circumferinţă
este o mişcare uniformă, iar cea pe linie dreaptă – accelerată. Ca argument aducea exemplul căderii unei
pietre, care, cu cît se apropie mai mult de Pămînt, cu atît mai tare îşi sporeşte viteza. Aristotel mai
afirma că fiecare corp din Univers îşi are locul său. Fiind scoase din «cuibul» lor, ele caută să se întoarcă
înapoi. La întoarcere ele se mişcă cu atît mai repede, cu cît sînt mai aproape de locul destinat. Filosoful,
de asemenea, a împărţit corpurile în grele şi uşoare. Graţie acestor calităţi, corpurile grele tind spre
centrul Universului, iar cele uşoare – în direcţia opusă. Prin aceasta el explică de ce piatra se
rostogoleşte din vîrful dealului la vale (cu o viteza tot mai mare), iar fumul de la foc se 73 ridică în sus.
Aici marele filosof antic se îndepărtează de învăţătura dascălului său Platon, care deşi într-un mod foarte
ceţos, intuise deja existenţa forţelor de gravitaţie. Platon susţinea că toate corpurile de aceeaşi natură
au proprietatea de a se aduna împreună. Arunci în sus o mînă de nisip, zicea el, şi el se întoarce la nisipul
de jos. Apa vărsată jos se strecoară în pămînt, apoi izvorăşte undeva, se scurge în pîrîu, din pîrîu – în rîu,
iar din rîu - în mare, şi iarăşi se împreunează. Aristotel n-a bănuit nici mişcarea după inerţie. Filosoful
considera că mişcarea „nenaturală” este indisolubil legată de forţă. Un corp este pus în mişcare de ceva,
acel ceva – de altceva, şi tot aşa pînă la urmă savantul s-a văzut nevoit să admită existenţa unui „prim
motor”, „veşnic şi unic”, care imprimă „un prim impuls” tuturor mişcărilor”. Şi acest „prim motor” este,
desigur, „Duhul sfînt”, care pluteşte dincolo de sfera stelelor. El pune în mişcare sfera stelelor, care la
rîndul ei pune în mişcare sferele inferioare ale planetelor, în cele din urmă – corpurile de pe Pămînt. Cea
mai perfectă, cea mai uniformă mişcare este cea a sferei stelelor. Cu apropierea de Pămînt mişcarea
corpurilor devine mai puţin desăvîrşită. Astfel stînd lucrurile, totul în lume urmează unui scop bine
determinat, care, bineînţeles, depinde de vrerea lui Dumnezeu. Insuficienţa filozofiei aristotelice în
studiul fenomenelor fizice se datoreşte faptului că excepţionala minte a lui Aristotel nu era înclinată spre
matematizare, ca în cazul altor filozofi greci din antichitate. Ideile sale referitoare la mişcarea obiectelor
terestre şi a corpurilor cereşti au adus, probabil, mai mult rău decît bine la progresul ştiinţei. O dată cu
reapariţia gîndirii ştiinţifice, in perioada Renaşterii, savanţii, ca Fig. 2. Statuia lui Aristotel de la Salonic,
Grecia. Cohortele de turişti pipăie degetul lui mare ..., meditativ, sperînd întru înţeleaptă contaminare.
De-atîta pipăit, platina a dispărut, degetul, doar el, strălucind în toată splendoarea lui de bronz. 74
Galilei, au trebuit să lupte din greu pentru a scutura jugul filozofiei aristotelice, care în acea vreme era
unanim considerată drept ultimul cuvînt in domeniul cunoaşterii şi care din această cauză făcea ca
aprofundarea naturii lucrurilor şi fenomenelor să devină nenecesară. Nu a scris în mod special lucrări de
matematică, dar în opera sa există referiri de valoare pentru această ştiinţă. A expus principiile
fundamentale ale construirii unui sistem deductiv, analizînd esenţa axiomelor, postulatelor, definiţiilor,
demonstraţiilor; a descoperit tipul de eroare logică, cunoscută ulterior sub numele de petitio principii
(cercul vicios); este întemeietorul logicii formale ca ştiinţă. Lui i se datorează compunerea primei lucrări
de istorie a geometriei. A cercetat conceptul de continuitate, de infinit matematic, a dat definiţiile
punctului, liniei, suprafeţei şi corpului fizic. A folosit literele alfabetului pentru a nota mărimile, cunoştea
că suma unghiurilor exterioare ale unui poligon convex este egală cu suma a patru unghiuri drepte.
Aristotel a introdus denumiri matematice precum perimetru, teoremă şi silogism. A inventat dicţionarul
şi peniţa de metal. 3. Influenţe Influenţa lui Aristotel asupra întregii gîndiri occidentale a fost imensă. În
antichitate şi în perioada medievală, i s-au tradus lucrările în latină, siriană, arabă, italiană, franceză,
ebraică, germană şi engleză. Scriitorii greci de mai târziu, ca şi filozofii bizantini i-au studiat şi admirat
opera. Aceasta a exercitat o influenţă considerabilă asupra filozofiei islamice, şi vreme de secole scrierile
sale au dominat gândirea europeană. Averroes, probabil cel mai important dintre toţi filozofii arabi, a
încercat să creeze o sinteză între teologia islamică şi raţionalismul aristotelian. Fig. 2. Statuia lui Aristotel
la Universitatea din Freiburg, Germania 75 Maimonide, cel mai influent dintre gânditorii evrei din Evul
Mediu, a realizat o sinteză similară pentru iudaism. Dar cea mai celebră lucrare de acest gen a fost
marea Summa Theologica a eruditului creştin Toma d'Aquino. Lista învăţaţilor medievali influenţaţi de
Aristotel este atât de lungă, încît face imposibilă înşiruirea tuturor numelor. Spre sfârşitul vremurilor
medievale, admiraţia pentru Aristotel a atins limitele idolatriei, iar scrierile sale au devenit un soi de
cămaşă de forţă intelectuală care împiedica extinderea investigaţiilor, în loc să constituie o lumină
călăuzitoare. Aristotel, căruia îi plăcea să observe şi să treacă totul prin filtrul raţiunii, ar fi dezaprobat
fără îndoială adulaţia oarbă manifestată de generaţiile ulterioare faţă de opera sa. Unele dintre ideile lui
Aristotel par extrem de reacţionare potrivit standardelor actuale. De exemplu, el a afirmat că sclavia era
în concordanţă cu legea naturală şi a susţinut inferioritatea firească a femeilor. (Desigur, ambele idei
reflectau opiniile dominante ale epocii în care a trăit.) Totuşi, multe dintre părerile lui Aristotel sunt
surprinzător de moderne, ca de exemplu: „Sărăcia generează crimele şi revoluţia", şi „Toţi cei care au
meditat asupra artei guvernării omenirii sunt convinşi că soarta imperiilor depinde de educaţia
tinerilor." (Bineînţeles, în epoca în care a trăit Aristotel nu exista educaţie publică). În ultimele secole,
influenţa şi reputaţia lui Aristotel au scăzut considerabil. Cu toate acestea, el a exercitat o înrâurire
puternică, de foarte lungă durată care îl îndrituieşte să fie considerat una dintre cele mai importante
personalităţi care au influenţat evoluţia omenirii