MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

STUDIU INDIVIDUAL GHIDAT

LA FILOSOFIE

ELABORAT:URECHEANU CRISTINA,GR.T-041

PROFESOR:SEMENIUC IURIE

CHIȘINĂU 2020
 1.INTRODUCERE ÎN STUDIUL FILOSOFIEI.

Răspunzînd la marea diversitate de întrebări care şi lea pus omul din antichitate , oamenii
contribuie la formarea unei concepţii despre lume pe parcursul dezvoltării civilizaţiei această
concepţie despre lume :
Mitologia prima formă o concepţiei despre lume, miturile care erau repere de activitate prin ele
oamenii primeau răspunsuri la întrebări .
Religia apare în antichitate într-o formă politeistă ( mai mulţi zei) şi apoi devine monoteistă
încearcă să soluţioneze problemele care apăreau în faţa omului , răspunzînd la întrebări
Filosofia care apare aproximativ 3 milenii în urmă, în aşa centre ca Egipt, Mesootamia, Greci
şi Roma Antică , prin etimologia cuvintelor provine dela 2 cuvinte greceşti ,, philio” care
înseamnă dragoste şi ,,sophia” – înţelepciune.
Iniţial filosofia întrunea în sine toate cunoştinţele nereligioase despre lume, adică acele
cunoştinţe care se bazau pe logică, argumentare factual.Aşa dar la apariţia sa ea reprezentă o
totalitate nedezmembrată de cunoştinţe: matematice, astronomice, medicinale, biologice,
economice. Ştiinţele concrete au început a se desprinde de la filosofie şi a se forma de sine
stătător şi aşa au apărut matematica, mecanica, astronomia, şi la rîndul său filosofia şi a
concretizat obiectul său de studiu , sa dezvoltat şi manifestînduse prin urmatoarele discipline:
logica, ontologia, gnosiologia, istoria filosofiei , etica, estetica, antropologia,
Phytagoras a fost cel dintîi care a întrebuinţat termenul filosofie şi s-a numit el însuşi filosof
adică ,,iubitor de înţelepciune”
2 Pe parcursul istoriei şi dezvoltării filosofiei au apărut mai multe difiniţii a filosofiei : Platon
înţelege prin filosofie orce cunoaştere teoretică practicată în mod sistematic, iar posesiunea unei
asemenea cunoaşteri este sinonimă cu ştiinţa(episteme).Pentru el de altfel că si pntru Aristotel ,
filosofia este căutare , străduinţă neîncetată de a ajunge la adevăr, şi nu posesiunea lui.
Aristotel în viziunea sa defineşte filosofia ca o cunoaştere a cauzelor prime ca speculaţie asupra
fiinţei ca fiinţă şi a atributelor care-I aparţin.
Hegel defineşte filosofia ca o epocă surprinsă în concepte, în gîndire , noţiunea de filosofie zice
el este conştiinţa de sine a unei epoci fiecare sistem filosfic este o continuare a celor precedente
pe baza principiului negaţiei dialectice: din trecut din sistemele precedente , se ea tot ce este mai
valoros, important adevărat şi se omite tot ce este depăşit, eronat.
Filosofia se constituie ca o interpretare totalizatoare a lumii cu scopul de a desluşi şi rostul
omului în Univers . Ea este reflecţia sistematică asupra totalităţii activităţilor şi experienţelor
umane, răspunzînd întrebărilor privind determinaţiile generale ale existenţei raporturile omului
cu ansamblu Universului şi cu civilizaţia făurită de el, desluşind sensul condiţiei umane. De
asemenea filosofia este interpretarea şi cunoaştere de sine a omului, precum şi a creaţiilor şi
instituierilor sale: şiinţa , arta, religia, morală, politică, dreptul. Din această perspectivă ea este
definită ca o cercetare critic a presupuziţiilor, a fundamentelor activităţi lor umane, intelectuale
sau practice.
Filosofia este iubirea şi căutare a înţelepciunii , iar înţelepciunea este o atitudine faţă de viaţă şi
un anumit mod de desfăşurare a ei . Cicero numea înţelepciunea ,, meşteşug al vieţii, adică o
alegere de viaţă şi arată de a trăi”.
 3 După cum am menţionat filosofia la început era ansamblu care întrunea în sine toate
cunoştinţele nereligioase.Deci filosofia este într-o legătură nemijlocită cu ştiinţa . Filosful este
capabil să cerceteze orice lucru, iar filosofia studiază existenţa ca existenţă, pe cînd celelalte
ştiinţe realizează modelele explicative asupra unor aspect particulare ale lumii naturate şi sociale.
Această modalitate de a înţelegere a filosofiei care conţine distincţia dintre filosofie şi ştiinţele
particulare, a influienţat pînă în epoca modern întreaga filosofie. Faţă de obiectul său de studiu ,
filosoful se retrage într-o atitudine distinct de cea a oricărei alt cercetător.Din această perspectivă
filosofiile sunt încercări de explicare globală a realităţii tinzînd să construiască lumea în
ansamblu ei prin combinaţii de concepte , iar fiecare concept filosofic , este elaborat în funcţie de
tot, spre deosebire de conceptele din disciplinele particulare ( stiinţele) care rămîn la ceea ce este
parte distinct . Ca şi ştiinţa este o formă de cunoaştere dar spre deosebire de aceasta care
elaborează modele explicative asupra unor domenii determinate ale lumii, filosofia exprimă o
cunoaştere a lumii privită în în întregul ei, ca totalitate.În elebaorarea acestei imagini pe care se
straduie să o realizeze filosofia se constituie nu prin însumarea datelor ştiinţei ci prin interpretrea
lor.
Filosofia se distinge, de ştiinţă nu numai prin gradul ei de generalitate ci şi printr-un alt sistem de
referinţă tinzînd spre o raportare a ideilor ei la statutul omului urmărind să discifreze
consecinţele pe care acestea le au asupra condiţiei umane. Filosofia are tendinţa de a pune
întrebări fundamentale şi extreme de vaste care nu sunt considerate problem în alte domenii ale
cercetării.
4 Filosofia este o preocupare constant, spirituală a omului. Ea a apărut şi se menţine din nevoia
omului de a gşsi şi de a formula răspunsuri.la o serie de întrebări.Filosofia creează posibilitatea
omului de a formula noi întrebări , de a creea noi perspective asupra unor problem fundamentale
ale existenţei omului în lume.
Filosofia reprezintă o nevoie permanentă a omului de a se raporta la valori superioare şi de aş
organiza viaţa în conformitate cu aceste valori. Ea la ajutat pe om să-i descopere talentul,
aptitudinile creatoare, să se umanizeze pe sine şi să umanizeze modul în care trăieşte. A deschis
întotdeauna noi perspective ştiinţelor, a oferit concepte de bază ştiinţelor şi a atras atenţia
oamenilor de ştiinţă asupra efectelor negative privind omul şi umanităţi.
Filosofia a încercat să pună întotdeauna ştiinţa în slujba intereselor omului.
 2.SISTEMUL FILOSOFIC AL LUI ARISTOTEL.

Aristotel

S-a nascut in 384 in Grecia in Stagira. Tatal lui era medic la curtea lui Filip II al
Macedoniei. Preocuparile familiei sale sunt realiste. La 17 ani revine la Atena ajungand la
Akademia lui Platon. Va sta 20 de ani elev si profesor a tinut prelegeri din filosofie. Va pleca in
anul mottii lui Platon in Asia Mica si in statele grecesti din jur.

Va face multe calatorii, lucreaza cu multi invatati in biologie.

In anul 342 IH, este chemat de Filip al Macedoniei pentru a se ocupa de educatia fiului
sau Alexandru. Dupa ce ajunge Alexanrdu rege, Aristotel revine la atena si isi deschide preopria
scoala filosofica langa fostul templu al lui Apollon Lykeios, scoala – liceu (Lykeion). Se va numi
si scoala peripatetica – de la obiceiul din scoala de a se discuta filosofie plimbandu-se printre
sirurile de coloane.

Spre sfarsitul vietii dupa moartea lui Alexandru, trebuie sa se refugieze deoarece partidul
patriotic nu-i putea ierta legatura cu familia domnitoare. In Atena existau sentimente estide
Macedoniei, se refugiaza in insula Eubeea in localitatea Calcis unde va muri in 322 la 62 de ani.
Dupa propriile spuse i-a impiedicat pe atenieni sa pacatuiasca din nou impotriva filosofiei.
28458psy83ktt4x

S-au pastrat prelegerile de la liceu. Opera sa cuprinde peste 1000 de lucrari din care se
cunosc doar 160.

Tratate de filosofie, poeme, scrisori, discursuri

Opere : Tratate de Fizica (filosofia naturii), Metafizica (tratate de filosofie prima),

Organon (tratat de logica), despre suflet, despre nastere si distrugere, istoria animalelor, despre
cer, Politica, Poetica, Retorica, lucrari de morala : “Etica nichomahica”, “Etica eudemica”
(Eudem).

De la Aristotel inainte termenul de Metafizica va avea si sensul de Ontologie, dar va mai

avea o acceptie de metoda filozofica opusa celei dialectice. Egal este cel care a numit.
st458p8283kttt

Aristotel este intemeietor aproape universal a tuturor stiintelor, teoretizat logica, etica,
retorica, economia politica, poetica, psiholog , al naturii.

Kant. “ De la Aristotel incoace logica nu a avut nevoie sa faca un pas inapoi, dar ca si
pana astazi es n-a putut face un pas inainte “.

Opera aristotelica cuprinde toate domeniile, impresioneaza prin amploarea si adancimea,

prin contributiile originale. In toate domeniile s-a comportat ca un adevarat om de stiinta,
impresionand prin eruditia sa.

Aristotel va dezvolta filozofia dar nu dinauntrul platonismului ci din alta perspectiva. El

si-a dat seama ca nu poate merge pe urmele lui Platon, el se indoise, iar Aristotel nu putea merge,
dar Aristotel se comporta respectuos, dar nu face compromisuri adevarului. Aceasta pozitie este
exprimata in celebra exclamatie : “Amicus Plato sed magis amica veritas “ ( Mi-e prieten Platon,
dar mai prieten imi este adevarul ). Filozofia lui Aristotel deschide cai noi, meditatii filozofice.
El arata erorile lui Platon : ca a separat generalul de particular, a considerat ca esentele generale
ar exista independent de cele particulare, teza participarii ( lucrurile sensibile participa la ideea in
sine de lucru ), teza reamintirii. Aristotel arata legatura dialectica dintre general si particular,
generalitatea nu poate exista prin ea insati,ci se afla intr-un continuu proces de miscare si
transformare. Filozofia aristotelica are ca obiect determinarea participarilor de baza ale existentei
universale. El socoteste metafizica ( ontologia ) ca fiind stiinta principiilor si cauzelor prime.
Prin cauza principala = cauza fundamentala.

El gasim prima data definitia principiului ….. in 5 acceptii :

1. principiul este punctul de pornire al miscarii lucrurilor este elementul prim al generarii a
tot ce exista;
2. principiul constituie punctul de plecare datorita caruia lucrul este, ia nastere si poate fi
cunoscut.

Pentru Aristotel principiile fundamentale ale existentei sunt materia si forma. Dupa el tot
ce exista in mod efectiv reprezinta sinteza acestor 2 principii sinteza numita substanta.

Materia – principiul pasiv care da consistenta si care este modelat de forma. Forma – cea
care da configuratie, este elementul activ datator de structura care face ca lucrurile sa fie ceea ce
sunt, dar nici forma si nici materia nu pot exista ca principii independente. Forma devine realitate
numai actionand asupra materiei, dupa cum materia devine realitate primind forma.

Ex. de Metafizica : statuia lui Hermes este facuta din piatra, piatra insasi este o materie
dar si o forma, forma pentru ca se individualizeaza cu celelalte forme dar in raport cu statuia este
materia iar statuia este forma pietrei.

Un loc important in filozofia sa o ocupa teoria asupra categoriilor. Trateaza categoriile

din punct de vedere filozofic ca domenii si grade ale existentei, dar si ca forma a gandirii logice,
structura realului. Prin categorii, notiuni de maxima generalitate, care exprima cele mai generale
elemente, insusiri si relatii de ordinul esentei lucrurilor sau a cunoasterii lor.

Aristotel si-a propus sa puna in evidenta notiunile necesare cu ajutorul carora se poate
examina conditiile oricaror lucruri. A elaborat 10 categorii : substanta, calitatea, cantitatea,
spatiul, timpul, relatia, actiunea, pasiunea, posesia, pozitia.

Cifra 10 este o rezonanta a filosofiei pitagorice, I-au scapat o serie de categorii lui
Aristotel : efect, cauza, miscare si cu tot schematismul acestei teorii, teoria categoriilor este
foarte importanta atat pentru filosofie cat si pentru stiinta. Teoria acestei miscari considera ca
natura este de neconceput fara miscare si ca nu exista miscare in afara lucrurilor. Este importanta
incercarea lui de a clasifica forme de miscare; cresterea sau descresterea – miscare in raport cu
cantitatea, schimbarea calitativa - miscare in raport cu calitatea, deplasarea – miscarea in raport
cu locul. S-a ocupat si de cauzele miscarii. Stim ca Heraclit din Efess lega miscarea de
dedublarea unitarului (contradictie) dar Heraclit nu a avut raportul stiintific si logic pentru a
demonstra aceasta problema logica. Aristotel leaga miscarea de contradictie numai ca el intelege
contradictia ca un fenomen de suprafata, liniar, ca un fenomen care explica aparitia unuia si
disparitia altui fenomen.

Cum se ajunge la aflarea cauzei miscarii ? Aristotel da un exemplu : bila A care se misca
intr-o directie constatam ca a fost pusa in miscare de mana noastra sau de bila A1 tot in miscare.
Daca mergem in aceasta directie impingem cauza miscarii la infinit. De aceea Aristotel afirma ca
exista un miscator initial nemiscat. Se intreaba : aceasta poate fi materie ?

Raspuns : nu, pentru ca a demonstrat ca materia este pasiva. Acest miscator initial nemiscat se
afla in afara materiei,este imaterial.

Nu poate fi decat Dumnezeu, care aparwe in sistemul filozofiei a lui Aristotel ca fiind
izvorul permanent al materiei – Primul motor spiritual, unic, absolut care se afla in nemiscare,
dar care genereaza miscarea in lume.

Teoria cauzelor prin care el vrea sa explice factorii diferiti care trebuie sa participe la
aparatia unei entitati determinate. Exemplu : statuia care este facuta dintr-un bloc de marmura.
Pentru ca statuia sa fie facuta trebuie sa existe blocul de marmura (cauza materiala), trebuie ca in
mintea sculptorului sa existe imaginea a ceea ce el vrea sa faca (cauza formala). Sculptorul
trebuie sa faca ca forma din capul lui sa se concretizeze in blocul de marmura (cauza eficienta),
in toate acestea trebuie sa existe vointa sculptorului (cauza finala). Concluzia lui Aristotel pentru
aparitia unei entitati determinate trebuie sa existe 4 cauze.

Idei social – politice. Le gasim in “Politica” – 8 carti

Studiul asupra constitutiilor pe care el le-a facut l-a dus la ideea ca statul este primordial
fata de individual. Apare in aceeasi lucrare – ideea istoricitatii vietii sociale. El sustine ca statul
este o institutie naturala, omul de la natura fiinta sociala. Omul se deosebeste insa de animalele
ce traiesc izolat, cat si de cele ce traiesc in grup prin aceea ca omul face parte dintr-o comunitate
de munca. Considera comunitatea de munca ca forma politica a activitatii naturale. Aristotel
analizeaza formele diferite de stat, tipuri de stat, aratand avantajele si dezavantajele fiecaruia in
parte. Idei actuale – ideea ca omul este un zoon politikon.(fiinta omeneasca este prin esenta sa
membru unei societati organizate, a unui polis – oras, stat, cetatean). Aceasta celebra teza
exprima ideea de sociabilitate a omului. Dupa cum Aristotel nu se limiteaza la constatarea
faptului ca omul este fiinta sociabila ci implica si ideea ca omul este asa de la natura, este
subordonat statului.

Daca Platon a admis o egalitate limitata in sfera conducatorilor statului, Aristotel

dimpotriva, i-a apararea proprietatii private si a familiei, considera ca forma ideala de stat este
aceea in care puterea politica apartine celor cu stare mijlocie. El admite ca pot fi alte forme de
stat: monarhie, aristocratie si democratie. Aristotel face o pledorie remarcabila in favoarea
democratiei. Arata ca multimea are capacitatea de a judeca mai bine in orice imprejurare decat
un grup restrans de oameni. Vorbeste de faptul ca omul trebuie sa se supuna legii, ca legea are
putere suprema in stat. Este intemeietorul eticii, esteticii, este acela care a stat la inceputul
majoritatii stiintelor.

Aristotel – primul filozof la care gasim o constructie teoretica minutioasa, un adevarat

sistem filozofic, este importanta analiza conceptelor pe care le face, a categoriilor, de asemenea
cu Aristotel se produce primul moment al desprinderii unor discipline stiintifice de filosofie
constituindu-se in stiinte de sine statatoare care studiaza realitatea din diferite perspective.
Analiza critica facuta , filosofia lui Platon.

Filosofia moderna si contemporana nu se poate lipsi de el fie pro sau contra se discuta cu
respect de el si filosofia sa.
 3.UNITATE ȘI DISCONTINUITATE ÎNTRE FILOSOFIA ANTICĂ ȘI FILOSOFIA
MEDIEVALĂ.

Filosofia medievală este filosofia epocii cunoscută astăzi ca medievală sau Evul Mediu, perioada

ce durează aproximativ de la căderea Imperiului Roman de Apus în secolul 5 până
la Renașterea din secolul 16. Filosofia medievală, înțeleasă ca proiect de investigație filosofică
independentă, a apărut în Baghdad, la mijlocul secolului 8, și în Franța, la curtea lui Carol cel Mare,
în ultimul sfert al secolului 8.[1] Este în parte definită ca proces de redescoperire a culturii antice
dezvoltată în Grecia și Roma în perioada clasică, și în parte de nevoia de a aplica problemele
teologice și doctrina sacră în conexiune cu învățătura profană.
Istoria filosofiei medievale este tradițional divizată în două perioade principale: prima perioadă
începe în Evul Mediu Timpuriu și se termină în secolul 12, când lucrările lui Aristotel și Platon erau
păstrate și cultivate, și 'epoca de aur', a secolelor 12, 13 și 14, în occidentul latin, care a fost martora
culmii recuperării filosofiei antice, alături de recepționarea comentatorilor arabi și progresele
semnificative în domeniul filosofiei religiei, logicii și metafizicii.
Deși de multe ori când se face referire la filosofia medievală, se vorbește doar de gândirea
Occidentului acelui timp, Evul Mediu a dat și filosofia bizantină, apărută și dezvoltată în răsărit,
în Bizanț.
Epoca medievală a fost tratată cu dispreț de umaniștii Renașterii, care au văzut în ea o perioadă 'de
mijloc' barbară, între epoca clasică a culturii grecești și romane și renașterea culturii clasice. Istoricii
moderni consideră că epoca medievală a fost una a unei dezvoltări filosofice puternic influențată de
teologia creștină. Unul dintre cei mai notabili gânditori ai epocii, Toma de Aquino, niciodată nu s-a
considerat pe el însuși filosof și a criticat filosofii.[2]
Problemele discutate în cursul acestei perioade sunt relația dintre credință și rațiune, existența și
simplitatea lui Dumnezeu, scopul teologiei și metafizicii, problema cunoașterii, cea a universalelor și
cea a individuației.[3]
Filosofia medievală are caracter teologic. Cu excepții posibile precum Avicenna și Averroes,
gânditorii medievali nu s-au considerat ei înșiși filosofi: pentru ei, filosofii erau scriitori
antici pagâni precum Platon și Aristotel.[4] Oricum, teologia lor a folosit metode și tehnici logice ale
filosofilor antici pentru a adresa întrebări teologice grele și a afirma puncte doctrinare. Toma de
Aquino, urmându-l pe Petru Damiani, a susținut că filosofia este slujinca teologiei (ancilla
theologiae).[5]
Cele trei principii ce fundamentează toată lucrarea lor sunt folosirea logicii, dialectica și analiza în
scopul descoperirii adevărului, cunoscute ca ratio, respect pentru perspicacitatea filosofilor antici, în
particular pentru Aristotel, respect pentru autoritatea lor (auctoritas) și obligația de a coordona
înțelegerea filosofiei cu învățătura și revelația (concordia) teologică.[6]
Una dintre cele mai puternic dezbătute teme în acea perioadă, a fost credința versus
rațiunea. Avicenna și Averroes s-au aplecat mai mult spre partea rațiunii. Augustin a afirmat că
niciodată n-ar permite investigațiilor sale filosofice să treacă mai presus de autoritatea lui
Dumnezeu.[7] Anselm a încercat să lupte împotriva a ceea ce a văzut ca fiind în parte atac asupra
credinței, cu o abordare ce permite și credința, și rațiunea.[8] Soluția augustiniană la problema
credință/rațiune este: (1) crede, iar apoi (2) caută să înțelegi.
 4.FILOSOFIA TIMPURILOR NOI

Filosofia modernă este o ramură a filosofiei ce își are originea în Europa occidentală a secolului
17, iar acum este comună întregii lumi. Nu are o doctrină sau școală specifică (și nu trebuie
confundată cu modernismul), deși are niște caracteristici care ajută la distingerea sa de filosofia mai
veche.[1]
Secolul 17 și începutul secolului 20 au marcat puternic începutul și sfârșitul filosofiei moderne. Câți
dintre filosofii Renașterii ar trebui incluși în filosofia modernă e încă un subiect de dezbatere; de
asemenea, se poate considera că modernitatea își are sfârșitul în secolul 20, fiind înlocuită
de postmodernitate, după cum se poate spune că nu a sfârșit atunci. Modul în care cineva decide să
răspundă la aceste întrebări va determina în ce scop va folosi cineva termenul de „filosofie
modernă”. Acest articol se va concentra pe istoria filosofiei începând cu Rene Descartes până la
începutul secolului 20, terminând cu Ludwig Wittgenstein.

Istoria filosofiei moderne[modificare | modificare sursă]

Figurile majore ale filosofiei minții, epistemologiei și metafizicii din secolele 17 și 18 sunt împărțite în
două grupuri principale. „Raționaliștii”, mai ales cei din Franța și Germania, susțineau că
cunoașterea trebuie să înceapă de la anumite „idei înnăscute” în minte. Mari raționaliști au
fost Descartes, Baruch Spinoza, Gottfried Leibniz și Nicolas Malebranche. „Empiriștii”, din contra,
susțineau că cunoașterea trebuie să înceapă cu experiența senzorială. Figuri majore pe această
linie de gândire sunt John Locke, George Berkeley și David Hume (Acestea sunt categoriile
retrospective, pentru care Kant este în mare măsură responsabil.) Etica și filosofia politică nu sunt
de obicei incluse în aceste categorii, deși toți acești filosofi au lucrat în domeniul eticii, cu stilurile lor
distinctive. Alte importante figuri din filosofia politică sunt Thomas Hobbes și Jean-Jacques
Rousseau.
La sfârșitul secolului 18, Immanuel Kant a prezentat un sistem filosofic inovator, care pretindea să
aducă unitatea dintre raționalism și empirism. Fie că a fost sau nu drept, Kant n-a izbutit complet în
terminarea disputei filosofice. El a adus o ploaie de muncă filosofică în Germania începutului
secolului 19, începând cu idealismul german. Caracteristica temei idealismului a fost că lumea și
mintea trebuie înțelese în mod egal, potrivit anumitor categorii; ea a culminat cu lucrarea lui Georg
Wilhelm Friedrich Hegel, care printre multe altele a spus că „Realul este rațional; raționalul este
real.”
Opera lui Hegel a fost dusă în multe direcții de adepții și criticii ei. Karl Marx și-a apropriat
atât filozofia istoriei a lui Hegel, cât și etica empirică dominantă în Britania, transformând ideile lui
Hegel într-o formă strict materialistă, punând bazele pentru dezvoltarea științei societății. Søren
Kierkegaard, din contra, a respins toată filosofia sistematică ca pe un ghid inadecvat pentru viață și
sens. Pentru Kierkegaard, viața este menită să fie trăită și nu e un mister ce trebuie rezolvat. Arthur
Schopenhauer a dus idealismul la concluzia că lumea nu a fost nimic decât un nesfârșit zadarnic, o
interacțiune de imagini și dorințe, și a susținut ateismul și pesimismul. Ideile lui Schopenhauer au
fost adunate și prelucrate de Nietzsche, care a preluat variatele lor respingeri a lumii, pentru a
proclama „Dumnezeu este mort” și a respinge toată filosofia sistematică și toată lupta pentru un
adevăr fix ce transcede individul. Nietzsche a văzut în astfel de idei promovate de el, nu baze pentru
pesimism, ci posibilitatea unui nou tip de libertate.
Filosofia britanică a secolului 19 a ajuns să fie puternic dominată de gândirea neo-hegeliană, iar ca
reacție împotriva acest fapt, figurează Bertrand Russell și George Edward Moore, care au început
mișcarea în direcția filosofiei analitice, care a fost în esență o actualizare a empirismului tradițional,
adaptat la noile progrese în logică a matematicianului german Gottlob Frege.
Raționalismul

Filosofia modernă începe cu René Descartes și dictonul său „Cuget, deci exist”. La începutul
secolului 17, cea mai mare parte a filosofiei era dominată de scolastică, scrisă de teologi și bazată
pe Platon, Aristotel și scrierile creștine timpurii. Descartes afirma că multe doctrine metafizice
predominant scolastice erau fără sens sau false. Pe scurt, a propus începerea filosofiei de la zero. În
lucrarea sa cea mai importantă, Meditație metafizică, el încearcă anume aceasta, prin șase esee
succinte. El încearcă să stea deoparte, cât mai mult posibil, de toate credințele sale, pentru a
determina dacă știe ceva sigur. El constată că poate pune la îndoială aproape orice: realitatea
corpurilor fizice, Dumnezeu, amintirile sale, istoria, știința, chiar și matematica, dar nu poate pune la
îndoială că el este, de fapt, incert. El știe la ce se gândește, chiar dacă nu este adevărat și știe că
este undeva, gândindu-se la lucrul respectiv. Pe această bază își construiește cunoașterea din nou.
El constată că unele dintre ideile că n-ar fi putut să provină de la el însuși, ci doar de la Dumnezeu;
el arată că Dumnezeu există. Apoi, demonstrează că Dumnezeu nu i-ar permite să fie înșelat
sistematic cu privite la toate; în esență, el reabilizează metodele obișnuite de știință și raționare, ca
fiind failibile, dar nu false.

Empirismul
Articol principal: Empirism.
Empirismul este o teorie a cunoașterii care se opune altor teorii ale cunoașterii, precum
raționalismul, idealismul și istorismul. Empirismul afirmă că cunoașterea vine (numai sau în primul
rând) prin experiență senzorială, fiind în contradicție cu raționalismul, care susține că cunoașterea
vine (de asemenea) din gândire pură. Atât empirismul, cât și raționalismul sunt teorii individuale ale
cunoașterii, în timp ce istorismul este o epistemologie socială. Pe când istorismul recunoaște, de
asemenea, rolul experienței, el diferă de empirism prin presupunerea că datele senzoriale nu pot fi
înețlese fără luarea în considerare a circumstanțelor istorice și culturale în care sunt făcute
observațiile. Empirismul nu trebuie amesecat cu cercetara empirică deoarece diferitele epistemologii
trebuie să fie viziuni concurente despre cum să studiezi cel mai bine, și este aproape un consens
printre cercetători că studiile trebuie să fie empirice. Azi, empirismul trebuie să fie înțeles ca unul
dintre idealurile concurente în obținerea cunoașterii sau a modului de a studia. Ca atare, empirismul
este primul și cel mai remarcabil curent caracterizat de idealul de a permite datelor observației de „a
vorbi pentru ele însele”, pe când viziunile concurete se opun acestui ideal. Termenul „empirism” nu
trebuie înțeles doar în relație cu modul în care a fost folosit acest termen în istoria filosofiei. El de
asemenea trebuie înțeles într-un mod care face posibilă distingerea empirismului printre alte poziții
epistemologice din știința și învățământul contemporan. Cu alte cuvinte: empirismul ca concept
trebuie înțeles împreună cu alte concepte, care fac împreună posibilă facerea unor deosebiri
importante între diferitele ideale ce fundamentează știința contemporană.
Empirismul este unul din câteva viziuni concurente ce predomină în studiul cunoașterii umane,
cunoscut ca epistemologie. Empirismul accentuează rolul experienței și evidenței, și în special
al percepției senzoriale în formarea ideilor, asupra noțiunilor de idei înnăscute sau tradiție[2] în
contrast cu, de exemplu, raționalismul, care se bazează pe rațiuni și poate încorpora cunoașterea
înnăscută.
 5.CONCEPȚIA FILOSOFICĂ A LUI DMITRIE CANTEMIR

 Dimitrie Cantemir (1673-1723) este cel mai  de seamă gânditor umanist român şi
totodată autor al primelor scrieri filosofice originale româneşti. Studiază acasă greaca,
latina şi filosofia cu fostul dascăl de limbă greacă la şcoala domnească din  Iaşi,
eruditul Ieremia Cacavela. La Academia Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopol îşi
aprofundează studiile  în limbile antice şi orientale, filosofie, literatură şi în noile
curente din gândirea ştiinţifică.

 Dimitrie Cantemir, după o gravură de A.Osipov, 1712

    Concepţia despre lume a lui D. Cantemir a cunoscut de-a lungul vieţii cărturarului o
evoluţie în direcţia accentuării tendinţelor laice şi raţionaliste. Lucrările sale de
tinereţe, deşi plătesc tribut teologiei şi scolasticii, mărturisesc despre contactul
autorului lor cu ştiinţa şi filosofia Renaşterii şi cu raţionalismul aristotelic.

    Ştiinţa omenească nu mai e un “viciu”, şi mai ales, logica nu mai este o “născocire
a diavolului”, ca în  “Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre”, ci o “comoară a
disciplinelor minţii”, “cheia porţilor celor mai bine ferecate ale filozofiei”, “lumina
naturală”, prin care  omul ajunge la adevărata înţelepciune.

    Opera de maturitate a lui D. Cantemir se caracterizează prin tendinţa de separare a

ştiinţei, domeniului raţiunii, al argumentării logice, de teologie, domeniu al credinţei.
Aceste lucrări sunt “Istoria ieroglifică” (1705), “Interpretarea naturală a monarhiilor”
(1714), “Descrierea Moldovei” (1715), “Creştea şi descreştea Porţii Otomane” (1714-
1716), “Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor” (1717-1723), “Sistema religiei
mahomedane” (1722) ş.a.

Sankt-Petersburg, 1722

    Fenomenele naturale şi istorice se supun, potrivit concepţiei lui Cantemir,

determinismului cauzal. Există o “ordine a naturii” şi tocmai aceasta este obiectul
ştiinţei, al cunoaşterii raţionale. Gânditorul separă în spirit raţionalist, cunoştinţele
dobândite pe calea cercetării faptelor de convingerile izvorâte din credinţă,
delimitează planul teologic de cel  filosofic. El defineşte, în “Istoria ieroglifică”,
“filosofia  fizică” care se ocupă de studiul “corpurilor naturale” de credinţă a cărei
lucrări “nici dovadă au, nici a să dovedi să pot”.  D. Cantemir subliniază importanţa
simţurilor şi a experienţei în cunoaştere: “Toată ştiinţa în povaţă simţurilor să află”,
“toată cunoştinţa şi toată ştiinţa din înainte mergătoarea simţire purcede”. De
asemenea, pentru stabilirea adevărului, important este experimentul: “experienţa şi
ispita lucrului mai adevărată poate fi decât toată socoteala minţii”.

    Ştiinţa şi filosofia au misiunea de a cerceta cauzele lucrurilor, ele nu trebuie să se

limiteze la înregistrarea faptelor, ci să afle cauzele fenomenelor, să arate “nu numai
cum şi ce s-au făcut”, ci şi “pentru ce aşe s-au făcut”.  Cantemir afirmă existenţa unei
ordini neîntrerupte a naturii şi chiar a unei evoluţii a lucrurilor după o lege a mişcării
ciclice, care presupune parcurgerea unor momente de creştere şi descreştere. În
spiritul deismului Cantemir nu admite intervenţia divinităţii în desfăşurarea lucrurilor.
Creatorul, - afirmă el, - “zidirea săvârşind, de lucru să odihneşte”, iar mai departe “din
veci şi până în veci zidirea ca o slujnică după poruncă nepărăsit aleargă”. În opera sa
este subliniată totodată  ideea că ordinea  naturală niciodată nu poate fi încălcată, nici
chiar de  natura însăşi, care nu-şi poate modifica regulile.Ca umanist, Cantemir a
afirmat demnitatea omului, îndepărtându-se de doctrina bisericească despre coruperea
naturii umane. Binele public, interesele  obşteşti, apărarea moşiei sînt norme supreme
ale conduitei sociale preconizate de cărturar şi traduse în faptă în primul  rând de el
însuşi, prin opera şi activitatea sa.  Cantemir cere ca omul să fie apreciat după
învăţătura şi faptele sale şi nu după origine. După Cantemir, omul este cea mai nobilă
dintre toate făpturile. Nobleţea omului rezidă în raţiune, care îi conferă titlul de fiinţă
conştientă de libertatea sa şi de participarea prin aceasta la moralitate.  În vreme ce
toate creaturile naturii urmează inconştiente ordinea naturii aşa cum a fost creată
iniţial de  divinitate, omul are de la început “socoteala sfârşitului” (conştiinţa
scopului).

    Pentru D. Cantemir omul nu mai este “rob, ci stăpân lumii”, el e “cea mai de-a firea
şi cea mai evghenichă”, cea mai nobilă dintre toate fiinţele. În concepţia sa omul este
o fiinţă raţională şi liberă, care poate şi trebuie să se  călăuzească în viaţă după
“socoteala cea dreaptă”,  care îi permite “pe greşitoarea poftă să o
stăpânească”. Scrierile istorice ale lui Cantemir sunt pătrunse de patriotism şi
umanism civic. Ele sunt menite, pe de o parte, să dovedească romanitatea şi
continuitatea poporului român, pe de altă parte, iminenta decădere a Imperiului
otoman. Demonstrând originea “nobilă”, latină a poporului român, unitatea şi
continuitatea sa, cărturarul patriot lupta pentru apărarea fiinţei poporului
său.  Mândria pentru originea romană a poporului român se  asociază la Cantemir  cu
elogiul adus civilizaţia antice, culturii greco-romane. El îi  laudă pe elini pentru că
sunt întemeietorii civilizaţiei şi în aceasta vede  titlul de  nobleţe al vechilor greci; tot
astfel consideră că nobleţea poporului său constă în faptul că este moştenitorul  şi
continuatorul acestei civilizaţii.  El a elogiat civilizaţia umană, “orânduiala şi cinsteşia
omenească”, considerând ca întemeietori ai acesteia pe “elinii” din antichitate şi a
afirmat ideea unicităţii civilizaţiei omeneşti.  În spirit umanist şi chiar iluminist D.
Cantemir afirmă despre epoca în care trăieşte că se caracterizează prin  trezirea la
lumină după “întunericul” de până atunci.

    O contribuţie deosebită are Cantemir în domeniul filosofiei istoriei. Concepţia sa

asupra istoriei afirmă existenţa unei ordini naturale, a unei legi istorice a evoluţiei
ciclice, căreia i se supune orice existenţă particulară, orice formă statală, orice
“monarhie”. Scurta scriere “Interpretarea naturală a monarhiilor” este consacrată
demonstrării pe plan teoretic a ideii succesiunii naturale a monarhiilor într-o ordine
anumită şi poate fi considerată ca una dintre primele încercări de filosofie a istoriei
din Europa modernă.

    Cantemir este unul dintre primii învăţaţi europeni care au susţinut  ideea creşterii şi
descreşterii imperiilor. În “Interpretarea naturală a monarhiilor” (1714) schema
medievală a celor patru monarhii este supusă unei interpretări raţionaliste. Cantemir
îşi propune să arate “modul natural al naşterii, creşterii, decăderii şi în sfârşit al pieirii
acestor monarhii”.

    Formularea “creşterii şi descreşterii” ca lege istorică universală îl apropie pe

cărturarul român de iluminism, scrierea lui precedând cu aproape două decenii
lucrarea lui Montesquieu “Considerations sur les causes de la grandeur des Romains
et de leur decadence” Cantemir a aplicat concepţia sa despre evoluţia imperiilor în
cartea consacrată istoriei Imperiului Otoman şi în “Hrnicul vechimei a romano-
moldo-vlahilor”. Dimitrie Cantemir consideră istoria o ştiinţă cu anumite “canoane” –
cum ar fi apelarea la documente, aprecierea critică şi interpretarea izvoarelor,
probarea faptelor, evidenţierea cauzelor fenomenelor etc. El formulează un principiu
metodologic modern când precizează că istoria “nu pofteşte credinţă”, ci “ştiinţă”. 
Astfel, opera lui D. Cantemir se înscrie în coordonatele umanismului renascentist de
nivel european şi reprezintă o deschidere spre ideile filosofiei moderne.

    Prin multilateralitatea preocupărilor, prin îmbinarea creaţiei ştiinţifice cu cea

artistică, prin unitatea dintre creatorul de cultură şi omul de acţiune Dimitrie Cantemir
(1673-1723) aminteşte de titanii Renaşterii. Gândirea şi opera sa, străbătând distanţa
de la scolastică la umanism şi ştiinţa europeană modernă, reprezintă, prin excelenţă, o
întruchipare a sintezei dintre cultura Orientului şi cea a Occidentului. Încercarea de a
construi un sistem teologico-filosofic propriu, întreprinsă în tinereţe, în cartea
„Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre” (1700), a fost abandonată de Dimitrie
Cantemir în anii de maturitate. Această încercare merită totuşi să fie apreciată,
deoarece în lumea ortodoxă timp de secole nimeni nu întreprinsese ceva similar.
Lucrările fondatorilor neoaristotelismului grec reprezentau doar comentarii la opera
aristotelică şi nu sisteme proprii. Deşi construit în jurul unor extrase din opera
fizicianului şi filosofului flamand din perioada Renaşterii Van Helmont(1577-1644),
sintezele filosofice ale căruia ieşise din atenţia publicului cultivat occidental de mai
bine de o jumătate de secol, sistemul teologico-filosofic al lui Dimitrie Cantemir
dezvoltă unele puncte de vedere originale pentru sud-estul Europei în probleme ale
cunoaşterii, ale universaliilor, ale raportului dintre liberul arbitru şi predestinaţie,
insistând în ultima instanţă asupra ideii de „ordine naturală” ca necesară şi imuabilă.
 6.ÎNCEPUTURILE FILOSOFIEI CLASICE GERMANE.(IMM.KANT)

Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724,[1][2][3][4][5][6][7][8] Königsberg, Prusia[9] – d. 12 februarie 1804,[1][2][3][4][5][6]

[7][8]
 Königsberg, Prusia[10]) a fost un filosof german, unul din cei mai mari gânditori din
perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii
apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării
filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele
filozofice pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost
influențați de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi
înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui Kant.
Într-una din lucrările majore ale lui Kant, Critica rațiunii pure (1781),[12] el a încercat să explice relația
dintre rațiune și experiența umană și să meargă dincolo de
eșecurile filozofiei și metafizicii tradiționale. Kant a vrut să pună capăt unei epoci a teoriilor inutile și
speculative ale experienței umane, rezistând în același timp scepticismului gânditorilor
precum David Hume.

Familie și mediu[modificare | modificare sursă]

Immanuel Kant se naște la 22 aprilie 1724 la Königsberg, în Prusia orientală, unul dintre cei cinci
copii, care vor atinge maturitatea, din cei nouă născuți ai părinților săi; avea o soră mai mare, două
surori mai mici și un frate mezin, Johann-Henrich.[13] Botezat "Emanuel", el și-a schimbat numele în
"Immanuel"[14] după ce a învățat ebraica. Educația lui a fost strictă, punitivă și disciplinară și s-a axat
pe instruirea latină și religioasă asupra matematicii și științei.[15] Kant a menținut idealurile creștine de
ceva timp, dar s-a luptat să reconcilieze religia cu credința sa în știință.[16] În lucrarea sa Întemeierea
metafizicii moravurilor, el dezvăluie o credință în nemurire ca o condiție necesară a abordării
omenirii la cea mai înaltă morală posibilă.[17][18] Cu toate acestea, deoarece Kant era sceptic cu
privire la unele dintre argumentele care i-au fost folosite anterior de el în apărarea teismului, și a
susținut că înțelegerea umană este limitată și nu pot obține niciodată cunoștințe despre Dumnezeu
sau despre suflet, diverși comentatori l-au numit un agnostic filozofic.[19][20][21][22][23][24]

Orașul său natal era prosper, avea o universitate și era deschis comerțului maritim și deci ținuturilor
cu limbi și obiceiuri diferite. Kant va spune despre Königsberg că este un oraș "adaptat dezvoltării
cunoașterii oamenilor și a lumii, și în care, fără a călători, această cunoaștere poate fi însușită". Kant
va ieși rareori din orașul său. Kant provine din mediul social sărac. Tatăl său era meșter șelar.
Mama sa i-a dat o educație riguroasă, pioasă și deschisă cunoașterii.
Învață să scrie și să citească în Hospitalschule, o suburbie a orașului. Contrar celor invocate de
Kant, strămoșii săi nu erau originari din Scoția, străbunicul său, Richard Kant, fiind de fapt de origine
baltică, născut la Prökuls, oraș situat astăzi în Lituania. Fiul lui Richard se stabilise ca meșter șelar
în Mamel, unde îl învață meseria pe fiul său, Johann-Georg, care se va instala la Königsberg. Cele
două fiice ale lui Richard Kant se vor căsători cu scoțieni și aceasta e probabil originea credinței lui
într-o ascendență scoțiană. Mama lui Immanuel Kant, Anna-Regina,[25] născută Reuter, originară din
Nürnberg, era la rândul ei fiica unui șelar. Grație sprijinului unui pastor, prieten al familiei, Albert
Schultz, Kant poate intra la colegiul Frederic (Fridericianum). Elev strălucit, își însușește o bună
cunoaștere a autorilor latini. Învățământul la colegiu este preponderent religios, în spirit pietist;
regulile erau stricte și nu existau vacanțe. Fiecare gest al existenței era impregnat de acest spirit,
lucru redat de Kant în Religia în limitele rațiunii simple (1793). Fiecare elev trebuia să se trezească
la 6 dimineața, iar cursurile începeau la 7. Miercurea și sâmbăta se făceau cursuri facultative de
matematici, franceză și poloneză. Studiul limbilor elină și ebraică era obligatoriu, alcătuind baza
învățământului teologic. În schimb, nu se predau științele naturii și istoria. Profesorul său,
Heydenreich, îi va deschide gustul pentru literatura latină clasică.

Tinerețe[modificare | modificare sursă]
În toamna anului 1740, în vârstă de 17 ani, intră la Universitatea din Königsberg la Facultatea de
Teologie, la care urmează și cursuri de filozofie, fizică, matematică. Mentorul său a fost Martin
Knutzen care l-a îndrumat spre studiul filosofiei lui Wolff și al fizicii lui Newton. Kant se orientează
spre secțiunea clasică, Lateinschule. Disciplinele principale erau latina (până la 20 de ore
săptămânal) și teologia (în sens de studiu al catehismului); se familiarizează cu filozofia lui Leibniz.
De aici dragostea lui Kant pentru poezia latină și aversiunea față de formalismul cultului religios.
Kant va lucra trei ani la Reflecții asupra unei veritabile evaluări a forțelor vii, lucrare care va fi
imprimată în 1746 dar a cărei versiune definitivă datează din 1749. În 1747 părăsește universitatea
înainte de a obține toate gradele, din pricina morții tatălui său. Devine astfel preceptor în familii
nobile și burgheze din împrejurimile Königsbergului. În perioada 1747-1750 lucrează în satul
Judtschen, foarte aproape de Gumbinnen, unde se ocupă de educația fiului pastorului Andersch.
În 1750, în timpul verii, merge în cealaltă extremitate a provinciei, la Osterode, unde își găsește un
post de preceptor în familia unui proprietar de pământuri, Major von Hülsen, care îi încredințează
educația a trei tineri. Apoi devine preceptor la contele de Keyserling, pe lângă contesa de
Keyserling, care va schița și primul portret cunoscut al lui Kant. Întors la Königsberg,
scrie Cosmogonie, sau eseu asupra deducției originii Universului, a formării corpurilor cerești și a
cauzelor mișcării pornind de la legile mișcării universale a materiei și ale lui Newton. În 1754, Putem
ști dacă Terra îmbătrânește din punct de vedere fizic? și, în 1755, Istoria universală și teoria cerului
sau eseu asupra concepției și originii mecanice a ansamblului Universului după principiile lui
Newton. Lucrarea din urmă a apărut anonim în primăvara lui 1755 și conținea o dedicație pentru
regele Frederic II, dar editorul dă faliment și lucrarea nu apare la data prevăzută.
 7.MODALITĂȚI DE ABORDARE A FIINȚEI UMANE ÎN FILOSOFIA
CONTEMPORANĂ.
Secolul al XX-lea ni se înfăţişează ca un secol al transformărilor rapide şi eficiente în toate
domeniile vieţii sociale, ca un secol al inaugurării unei noi orînduiri sociale — socialismul —, ca
un secol al redeşteptării naţiunilor, al intensificării schimburilor şi contactelor dintre popoare,
organizaţii economice, politice, culturale, ştiinţifice etc., ca un secol al performanţelor ştiinţifice
şi al exploziei informaţionale.
Ritmul trepidant al evenimentelor pe tărîm economic, politic şi tehnico-ştiinţific, multipla
solicitare a atenţiei şi participării noastre la realizarea acţiunilor practice pot crea, uneori,
impresia că epoca noastră este cu precădere o epocă a înfăptuirilor materiale exterioare, a
eforturilor spre edificarea civilizaţiei tehnice şi dobîndirea bunăstării materiale a societăţii. Fără a
contesta realitatea şi utilitatea împlinirilor în planul civilizaţiei materiale, secolului nostru — mai
mult poate decît secolelor anterioare — nu-i lipsesc dimensiunea spirituală, reflecţia şi meditaţia
filozofică profundă, conflictul de idei şi tensiunea opţiunilor valorice. Dimpotrivă, gîndirii
filozofice din epoca noastră îi este proprie o mai profundă angajare în înţelegerea şi realizarea
transformărilor economice şi sociale, ştiinţifice şi culturale. Reflecţia filozofică dublează,
însoţeşte şi prefigurează fiecare realizare importantă în planul vieţii practice reale.
Pe de altă parte, în raport cu aria tematică a gîndirii filozofice din trecut, asistăm astăzi la o
extindere şi o specializare a reflecţiei filozofice, corespunzător unor noi direcţii sau orizonturi ale
activităţii practice. Se dezvoltă noi discipline, ramuri sau direcţii ale investigaţiei filozofice :
praxiologia, axiologia etc. ; s-au dezvoltat şi s-au diferenţiat numeroase discipline sociologice,
psihologice şi pedagogice care oferă un bogat material de reflecţie filozofică ; s-au înviorat şi
suscită un netăgăduit interes cercetările şi elaborările teoretice din domeniul antropologiei
filozofice, filozofiei istoriei, eticii, esteticii etc.
Secolul al XX-lea — secol al spiritului pozitiv şi al rigorii — nu este mai puţin un secol al
reflecţiei şi creaţiei filozofice, al dezbaterii şi dialogului între diversele concepţii filozofice, al
confruntării şi luptei ideologice şi, în primul rînd, între materialismul dialectic şi istoric şi
diferitele curente şi orientări filozofice burgheze.
Filozofia, ca chintesenţă spirituală a unei epoci, este chemată să lumineze cadrul şi perspectiva
acţiunilor umane, să conştientizeze agenţii acţiunii istorice, să explice trecutul şi prezentul şi să
scruteze viitorul.
Imboldul spre filozofie apare la omul contemporan din nevoia de a-şi motiva judecăţile şi
opţiunile sale valorice, de a-şi integra social propria sa personalitate, de a tria şi clasa
multitudinea acţiunilor la care este solicitat să participe, de a ordona multitudinea informaţiilor
pe care le deţine, de a-şi defini locul şi menirea în sistemul social, de a-şi explica succesele şi
eşecurile, aspiraţiile şi neliniştile, bucuriile şi speranţele. Dealtfel, filozofia a avut din toate
timpurile rolul de a călăuzi viaţa individului, de a asigura dreapta cumpănă între ţelurile acestuia
şi interesele colectivităţii.
Materialismul dialectic şi istoric este chemat, în aceste condiţii, să definească locul şi perspectiva
clasei muncitoare şi a forţelor socialismului şi progresului în societatea contemporană, să
definească natura epocii şi să-i analizeze contradicţiile, să generalizeze bogata experienţă a
mişcării revoluţionare contemporane, să menţină mereu viu în inimile celor ce muncesc idealul
nobil al comunismului. El reprezintă „metoda ştiinţifică de analiză a evenimentelor, a
fenomenelor din natură şi societate. Cu ajutorul acestei metode partidul comunist elaborează
strategia şi tactica revoluţionară a transformării societăţii, în concordanţă cu realităţile istorice,
naţionale şi sociale din fiecare ţară, din fiecare etapă a dezvoltării societăţii omeneşti“ 1. E de la
sine înţeles că, urmărind elaborarea teoretică pozitivă, consolidarea şi dezvoltarea moştenirii
marxiste clasice, materialismul dialectic şi istoric se delimitează riguros de celelalte sisteme şi
curente filozofice contemporane, cu care întreţine — potrivit naturii şi funcţiei sociale a acestora
— un viu schimb de idei, un dialog, o confruntare de opinii sau o amplă luptă ideologică.
Ne propunem, de aceea, în cele ce urmează, să caracterizăm succint perspectiva marxist-leninistă
asupra filozofiei, să evidenţiem principalele domenii ale cercetării şi reflecţiei filozofice şi să
dezvăluim originalitatea materialismului dialectic şi istoric, revoluţia pe care marxismul a
înfăptuit-o în gîndirea filozofică, să relevăm vitalitatea şi actualitatea acestei filozofii în
contemporaneitate.
 8.CONCEPȚII DESPRE DETERMINARE.

Etimologia cuvântului „filosofie” ne redă din prima

semnificația acestuia. Din greacă: „phil-” (dragoste) și
„sophia” (înțelepciune). Deci, în principiu, un filosof
este un om îndrăgostit de înțelepciune, fiind adept al
unei modalitați de gândire și investigare, formată dintr-
un ansamblu de noțiuni și idei, care tinde să cunoască și
să înțeleagă sensul existenței sub aspectele sale cele
mai generale, o concepție generală despre lume și viață,
numită „filosofie”.
Ca oricare disciplină a culturii, filosofia își are și ea concepțiile și noțiunile de
bază, de la care pornește întregul univers al cunoașterii lumii și vieții. Unele
din ele în decursul anilor au devenit idei fixe, axiome, iar altele mai sunt încă
teorii controversate, care, având mii de ani, încă mai servesc drept teme de
dezbateri. Iată câteva dintre acestea:

#1. Teoria ideilor lui Platon

Platon a fost primul care a delimitat lumea materială de „lumea ideilor”,
astfel, ideea, în viziunea gânditorului antic, apare ca sursă a meterialului,
concepție ce stă la baza fiecărui lucru neînsuflețit concret. Pentru a
interpreta această teorie, putem să o exemplificăm în felul următor: „un
scaun” ca idee prezentă în conștiința noastră poate să coincidă cu „un scaun
concret” sau poate să nu coincidă. Totuși, aceste două noțiuni continuă
coexistența în conștiința fiecăruia, dar o fac aparte, ca două noțiuni diferite.
Încă o interpretare potrivită poate fi mitul peșterii, unde oamenii în locul unor
lucruri sau obiecte concrete văd doar umbrele acestora. Astfel, peștera lui
Platon este o alegorie folosită pentru a descrie lumea, umbrele de pe perete
fiind, în viziunea oamenilor din peșteră, unica metodă de cunoaștere și
percepere a realității, și respectiv unica formă posibilă de existență a
acesteia. Cunoaștem însă că umbrele sunt doar o iluzie, o iluzie de la care
oamenii nu se pot dezice din neputința de a studia critic și obiectiv subiectul
sau de a trece peste propria conștiință eronată.

#2. Introspecționismul
Din latină, „introspecto” – privesc înăuntru. Introspecționsimul este o metodă
de autocunoaștere și reprezintă un proces în decursul căruia omul
analizează propriile sale reacții la factorii externi. Introspecționismul a
devenit o necesitate fundamentală a gânditorilor, dându-le posibilitatea de a
se studia amănunțit și de a-și explica de ce ei cred în ceea ce cred și care
este probabilitatea ca viziunile lor să fie greșite.
Se consideră că fondatorul concepției este filosoful britanic John Locke, care,
bazându-se pe ideile lui René Descartes, a înaintat teoria care ne spune că
există doar două surse ale cunoașterii: obiectele din lumea materială și cele
din rațiunea umană. Prin urmare, se poate spune că ceea ce pentru un
individ e albastru, pentru altul poate fi roșu, dat fiind faptul că studierea
concepțiilor psihologice legate de conștiință nu este posibilă în colectiv și
presupune o abordare individuală.
Metoda introspecționismului este un instrument cu ajutorul căruia pot fi
determinate etapele gândirii, delimitând senzațiile în mai multe elemente și
permițând astfel perceperea interdependenței între idei și acțiune.
Introspecționismul antrenează o gândire mai abstractă și mai largă, de
exemplu ideea unui „măr roșu” poate fi interpretată ca „o percepere vizuală
a culorii (roșu) amestecată cu una a formei (rotund) și în final cu una
gustativă (gustul mărului)”.
Totuși, aprofundarea excesivă în sine poate duce la o eronare a realității.

#3. Solipsismul
Solipsismul este o atitudine conceptuală extremă care declară că numai
propria individualitate există, iar restul sunt reflectări modale în
personalitate, sunt construcții ale percepției sau
intelectului. Cuvântul solipsism are origine latină, fiind compus
din solus („singur”) și ipse („sine”), însemnând sinele singur sau sinele prin
el însuși.
„Nu există nici Dumnezeu, nici univers, nici viață, nici omenire, nici paradis,
nici infern. Toate astea sunt doar un vis, un vis complicat și lipsit de sens. Nu
există nimic în afară de tine, iar tu ești un gând, un gând rătăcitor, fără scop,
fără casă, pierdut în spațiul veșnic” –  așa formulează ideea solipsismului
Mark Twain în nuvela sa „Străinul Misterios”. Aceeași idee este ilustrată în
filmele „Mr. Nobody”, „Inception” sau „Matrix”.
Această concepție ne învață despre faptul că omului îi sunt deschise numai
propria rațiune și felul în care aceasta funcționează, adică numai propriile
viziuni, în timp ce toată lumea exterioară se află în afara limitelor perceperii
umane.
Astfel, existența obiectelor rămâne pentru om doar o ipoteză, pentru că,
dacă cineva va solicita o dovadă a acesteia, nu îi va fi oferit nimic. Cu alte
cuvinte, nimeni nu poate fi sigur de existența unui lucru din afara conștiinței
sale.
 9.CONCEPTUL DE ADEVĂR:TIPURILE DE ADEVĂR.
Adevărul este o categorie filosofică, ştiinţifică şi culturală fundamentală, valoare teoretică şi practică
universală ce exprimă idealul cunoştinţei în toate domeniile activităţii intelectuale pe parcursul întregii
istorii a omenirii. Problema adevărului a fost şi continuă să rămână obiectul discuţiilor ce au generat
polarizarea multor concepţii filosofice – din antichitate şi până în zilele noastre. Aceasta se poate explica
prin faptul că lucrurile sensibile ca obiecte epistemice sunt inepuizabile, nelimitate în privinţa calităţilor,
însuşirilor, relaţiilor dintre părţile lor etc., iar subiecţii epistemici sunt limitaţi în capacităţi şi mijloace de
cunoaştere; obiectele epistemice ale naturii sunt materiale (conţin substanţă, energie, au dimensiuni
etc.), iar cunoştinţele despre ele sunt imagini ideale (nu au masă, energie, volum ş.a.). Prin urmare,
conţinutul imaginilor ideale şi cel al obiectelor materiale nicidecum nu pot fi identice. Există şi multe alte
„obstacole” în calea sinuoasă ce duce spre adevăr. Spre exemplu, este cunoscut faptul biblic despre
întrebarea, adresată lui Iisus Christos, de către Pontius Pilat – guvernatorul Palestinei: „Ce este
adevărul?” Această întrebare ce îi frământa conştiinţa procuratorului, de fapt, era o reflecţie asupra
încercărilor nesigure ale minţii omeneşti de a cunoaşte adevărul. Adevărul este problema centrală a
gnoseologiei (teoriei filosofice a cunoaşterii) şi a epistemologiei (teoriei cunoaşterii științifice). Primele
abordări ale acestei probleme, în spaţiul european, le găsim la filosofii din Grecia Antică. De pildă,
Parmenide din Elea, în discursul poetico-filosofic „Despre natură” spunea că există două căi spre
cunoştinţă – calea adevărului (alteia) şi calea opiniei (doxa). Prima cale ne duce spre fiinţă ca temei a
toate câte există, adică spre esenţa lucrurilor sensibile. Aceasta este calea adevărului, certitudinii,
convingerii. A cunoaşte adevărul înseamnă a afla fiinţa ca fiinţă a lucrurilor, adică esenţa lor. Probabil,
aceasta a avut în vedere Parmenide, spunând că „acelaşi lucru este a fi şi a gândi” (Vezi: Colţescu 2002:
84). Calea adevărului ne orientează înspre cunoştinţe certe, durabile, sigure. Urmând calea adevărului,
constată Parmenide, gândirea ne spune că fiinţă este nenăscută şi nepieritoare. A doua cale în
cunoaştere, spune el, este calea „opiniei, a aparenţelor care stăpânesc cugetul obişnuit al oamenilor,
calea care, urmând-o, ajungem numai la incertitudine şi nesiguranţă” (Idem: 84). Începând cu opera lui
Parmenide, relaţia dintre gândire şi lumea lucrurilor sensibile, coraportul (opoziţia, alternativa) dintre
adevăr şi opinie, sub diferite forme sau aspecte, devin o problemă fundamentală în cercetările filosofice
şi ştiinţifice. În lucrările contemporane de filosofie este menţionat faptul că problema adevărului poate fi
înţeleasă la diferite niveluri şi fiecare dintre aceste niveluri generează moduri speCZU: 111.83 50 cifice
de concepere a adevărului. Spre exemplu, se propun următoarele niveluri filosofice de concepere a
adevărului: ontologic, logico-semantic, valorico-existenţial şi gnoseologic (Vezi: Философия 2007: 469-
471). În istoria filosofiei, problema adevărului ontologic sau ontic a fost actuală, iar în literatura
contemporană acesteia i se acordă mai puţină atenţie. Prin adevăr ontic se subînţelege acea însuşire a
 realităţii ce ni se prezintă într-o formă autentică, ideală, perfectă etc. – contrară unei realităţi
neautentice, imperfecte, iluzorii ş.a. Lumea ideilor lui Platon, adevărurile din scripturile religioase ş.a.
sunt variante de astfel de adevăruri. Filosoful german G.W.F. Hegel nu insista că adevărul ar fi doar o
categorie gnoseologică. El considera că atributele „adevărat” şi „neadevărat” pot aparţine şi lucrurilor
sensibile, acţiunilor omeneşti etc. Spre exemplu, spunea el, o acţiune proastă este neadevărată,
deoarece noţiunea voinţei rezonabile în această acţiune nu are conţinut obiectiv; dimpotrivă, o acţiune
adevărată ar trebui să aibă altă predestinaţie (A se vedea: Гегель 1971: 416). Interpretări ontologice ale
adevărului întâlnim şi în doctrinele realiste, în gândirea la nivelul bunului simţ etc. În acest caz, adevărul
corelează cu idealuri, etaloane, legi, modele ş.a. Astfel, există adevăraţi cetăţeni, savanţi, poeţi, artişti,
medici, profesori, părinţi, copii etc. Prin urmare, conceptul de adevăr ontic (adevăr-autenticitate) nu
este doar un tip de adevăr, ce prezintă doar valoare istorică, ci este şi unul actual pentru zilele noastre.
În literatura de filosofie (ştiinţifică şi didactică), s-au conturat trei (bine cunoscute) teorii (ce au devenit
clasice) ale adevărului – a adevărului-corespondenţă, a adevăruluicoerenţă (coerentistă) şi a adevărului
pragmatic (pragmatistă). Trăsătura lor comună constă în faptul că ele definesc adevărul prin relaţia
dintre conţinutul unei judecăţi şi conţinutul altui obiect: 1) lucru, fenomen, date factologice ş.a.; 2) altă
judecată; 3) interesele practice ale oamenilor etc. Altfel spus, pentru filosofii clasici, adevărul reprezintă
o entitate ce poate fi descrisă adecvat, plecând de la ideea că o judecată este adevărată pentru că se află
într-o relaţie specială fie cu lumea lucrurilor sensibile, fie cu judecăţi acceptate deja ca fiind adevărate,
fie cu necesităţile şi interesele oamenilor.
 10.CONCEPȚII DESPRE FERICIRE.

Abstract: Exista mai multe conceptii ale fericirii. Multi filosofi au argumentat ca intre fericire si starile de
placere exissta o stransa legatura.suntem de accord ca nu am aflat in durere este un om neferict.
Reciproc, sustin ei, fericirea nu este ceva in plus fata de placere. Asa cum scria Epicur: “scopul tuturor
actiunilor noastre este sa fim eliberati de suferinta si frica si dup ace am atins acest tel furtuna sufletului
este potolita, iar fiinta respective n-are nevoie sa umble dupa ceea ce-I lipseste, nici sa caute altceva prin
care sa fie suplinita fericirea sufletului si a omului”. Cuvinte cheie: fericirea, omul, satisfactie, plăcere,
împlinire. Se spune că fericirea este o aspiraţie comună tuturor oamenilor. Pe cât este de comun
conceptul, pe atât este de complex iar elementele care îl compun pot să fie chiar contradictorii. Pe de-o
parte, fericirea este arta de a fi, arta de a te bucura, arta de a voi, arta de a avea. Este o stare durabilă de
satisfacţie care ţine mai mult sau mai puţin de o disciplină personală. Pe de altă parte, fericirea este
strâns legată de şansă, de noroc. Însuşi termenul fericire (bonheur), din punct de vedere etimologic,
înseamnă „ora cea bună” adică o împrejurare bună, o chestiune ce ţine de şansă. Din acest punct de
vedere fericirea poate să însemne pur şi simplu a te bucura de „un moment bun, favorabil”, însă bon,
din cuvântul francez bonheur, sugerează şi ideea de bine, concept care are o istorie aparte în gândirea
filosofică. Putem observa că avem de-a face cu un concept nedeterminat, cu o noţiune, în sensul lui
Kant, despre care nu se poate spune aproape nimic definitiv şi precis. După Kant, fericirea rezultă din
satisfacerea tuturor dorinţelor noastre şi tocmai din această cauză conceptul este nedeterminat, altfel
spus, cu toţii vrem să fim fericiţi dar nimeni nu ştie exact cum! Atunci când vorbim despre fericire la ce
ne gândim? Ce înţelegem prin fericire şi cât întelegem din fericire? Cum se poate răspunde la o întrebare
atât de subiectivă? Avem cu toţii acelaşi răspuns sau răspunsul este diferit? Poate fericirea să ne
constituie, putem să avem fericirea în comun? Acestea sunt numai câteva întrebări legitime pe care le
putem pune atunci când dorim să vorbim despre fericire. Fericirea reprezintă gradul de satisfacţie pe
care un individ îl are cu privire la întreaga sa viaţă. O definiţie clasică a fericirii este dată de Bentham
conform căruia „fericirea este o sumă de plăceri şi insatisfacţii”. Fericirea este determinată atât de
factori externi cât şi de factori interni. Gradul de fericire pe care il resimt reprezintă astfel satisfacţia pe
care o am cu privire la întreaga mea viaţă. Istoria fericirii este o istorie aparte. Subiectul a reprezentat şi
încă reprezintă o temă centrală de reflecţie în filosofie dar şi în alte discipline precum ştiinţele politice,
psihologie sau economie, care au definiţii proprii. Conform lui Rojas (2005) există patru teorii principale
despre fericire enunţate în termeni de: hedonism - utilitarianism, dorinţă, satisfacţia faţă de propria
viaţă şi teoria listei lucrurilor obiective asupra fericirii. Conform teoriilor hedoniste plăcerea este
principiul oricărui bine. Plăcerea (hedone) este scopul vizat, astfel că fiecare acţiune care produce
 plăcere este legitimă. Trebuie să-ţi amplifici plăcerea pentru a te bucura tot mai mult. Fericirea rezidă
din plăcerea de a te bucura de diverse lucruri sau de împlinirea tuturor dorinţelor pe care le ai. Mai nou,
în termeni de consum, fericirea provine dintr-o cursă către obţinerea de plăceri: cumpărăm nu pentru a
ne poziţiona social de exemplu, ci pentru a ne produce satisfacţii ludice, emoţionale, estetice,
distractive, corporale etc. (Lipovetsky) Caracteristica tuturor omenilor În termeni de dorinţă, fericirea se
enunţă simplu: sunt fericit atâta timp cât obţin ceea ce doresc. Cu cât am mai multe dorinţe împlinite cu
atât sunt mai fericit. Felicitas este compusă ca o bucurie imutabilă şi constantă ce provine din împlinirea
tuturor dorinţelor. Civilizaţia dorinţei, aşa cum o numeşte Lipovetsky, consistă în raportul a fi – a avea la
un timp comprimat, altfel spus, dorinţele mele mă definesc, dar totul trebuie să se petreacă acum, în
acest moment, într-un metatimp social. Teoria listei lucrurilor obiective ale fericirii nu se axează nici pe
plăcere nici pe dorinţă. Această teorie aduce în discuţie ipoteza că există o listă de lucruri, considerate ca
fiind cu adevărat importante în viaţă, care definesc fericirea. Prin urmare, un individ va fi fericit dacă va
realiza în întreaga sa viaţă anumite lucruri considerate dezirabile precum: educaţie, iubire, cunoaştere,
carieră, prieteni, confort material, sănătate, spirit civic etc. Satisfacţia faţă de propria viaţă constă într-o
autoevaluare pozitivă a propriei vieţi, comparând modul în care trăieşti cu anumite standarde şi aspiraţii
reale. 269 Pe lângă aceste teorii mai există şi alte definiţii date fericirii în tradiţia filosofică. Menţionarea
acestor perspective este importantă pentru înţelegerea deplină a conceptului. Odată cu Socrate începe
şi interesul pentru fericire. Acest interes al filosofiei pentru fericire este pus în raport cu interesul
substanţial pentru om. Cunoaşterea de sine, postulată de către Socrate, nu presupune doar
autocontemplare ci şi gândire, te învată cum să gândeşti, cum să trăieşti, prin urmare cum să fii fericit.
Fericirea devine astfel punctul principal de reflecţie pentru eudemonişti, ce o consideră binele suprem.
Concluzionând, se poate vorbi de 3 moduri diferite de a gândi fericirea. Mai întâi, putem gândi fericirea
ca o bucurie imuabilă şi constantă care rezultă din împlinirea tuturor dorinţelor, numită şi felicitas. Mai
apoi, al doilea mod de a gândi fericirea este relativ fiindcă suntem mai mult sau mai puţin fericiţi (atunci
când nu suntem fericiţi) sau aproape fericiţi de fiecare dată când bucuria pe care o simt mi se pare
posibilă. Acesta este cred şi fericirea comună în sensul ei obişnuit. Şi nu în ultimul rând mai este şi
fericirea înţeleptului, numită beatitudine. Concluzionând, se poate vorbi de 3 moduri diferite de a gândi
fericirea. Mai întâi, putem gândi fericirea ca o bucurie imuabilă şi constantă care rezultă din împlinirea
tuturor dorinţelor, numită şi felicitas.