Tema 1: Filosofia. Obiectul, specificul şi problematica ei.

1.1. Conceptul de filosofie. Obiectul filosofiei.

Filosofia a parcurs o cale de circa trei milenii, luând naştere ca o
preocupare a spiritualităţii umane şi ca o formă specifică a conştiinţei
sociale. În decursul miilor de ani s-a conturat necesitatea omului de a-şi
pune diverse întrebări. Tradiţional se consideră, că conceptul de
filosofie a fost introdus de către Pytagora.
Termenul de filosofie provine din limba greacă, unde „filos”
înseamnă – iubitor de, şi „sophia”- înţelepciune. Deci filosofia iniţial
desemna dobândirea cunoştinţelor noi, râvna de a căuta înţelepciunea şi
de a trăi prin ea. Cu timpul, pe măsura evoluţiei spiritului uman,
conceptul de filosofie capătă o semnificaţie mai restrânsă şi mai precisă.
Nefiind satisfăcut de explicaţia multor aspecte ale lumii, omul îşi pune
mai multe întrebări de tipul „ce este lumea”, „a fost ea creată sau este
veşnică”, „cine a creat-o” etc.
Aceste şi multe alte întrebări similare au apărut în procesul
practicii sociale datorită necesităţii interpretării lumii pentru a stabili
locul şi rostul omului în Univers. Filosofia prin intermediul unui sistem
de cunoştinţe ne oferă o concepţie asupra lumii.
Vorbind despre obiectul filosofiei, trebuie de remarcat că acesta a
fost variat o dată cu dezvoltarea filosofiei. La începuturi obiectul
filosofiei ţinea de existenţă în genere, mai târziu obiectul filosofiei
devine omul şi tot ce ţine de el.
Din punct de vedere a obiectului F. este „cunoaşterea celor ce
sunt ca ceea ce sunt (esenţa lucrurilor), precum şi cunoaşterea a celor
divine şi omeneşti a realităţii ultime, esenţiale din care i-a naştere şi în
care dispare tot ce există.”
 F. – este manifestare a culturii spirituale.
 F. – este conceptul despre lume în întregul ei.
 F. - este o formă de cunoaştere.
 F. – este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane.
 F. – este pregătirea pentru moarte.
 F. – este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor.
 F. – este dragostea de înţelepciune.
Originea filosofiei – mirarea.
1
 Scopul filosofiei – pregătirea către moarte, ea dă modele de
viaţă demnă. „Nu trăim oricât, deci nu putem trăi oricum”. F. îndeamnă
fiinţa umană spre autoperfecţionare spirituală.
Mitul reprezintă o istorie a începuturilor originare ce nu poate
fi verificată. Ele ne oferă o explicaţie naivă a originii sacre, a omului, a
începuturilor, a facerii şi sfârşitului lumii. Funcţia miturilor este
raportul practic al omului cu lumea înconjurătoare. Filosofia a apărute
ca o necesitate istorică şi nu ca un răspuns direct la problemele
gândirii mitice sau a celei religioase. Filosofia vine cu o nouă soluţie
pentru gândirea şi existenţa umană.
Filosofia i-a naştere prin negarea mitului, chiar dacă filosofia
a păstrat elemente ale mitului.
Filosofia şi religia au avut momente de intersecţie în
dezvoltarea lor, de exemplu în China şi India ele au fost indisolubile. În
Grecia însă evoluţia lor s-ar caracteriza mai curând printr-un
paralelism, fiecare din ele fiind preocupată de propria sa arie
problematică, momentele de intersecţie vizând esenţa şi rolul divinităţii.
În Europa medievală apropierea dintre ele creşte până la o
simbioză, filosofia declarându-se „servitoare” a teologiei.
În epocile moderne şi contemporană despărţirea lor devine
evidentă, chiar dacă religia are propriile sale variante de filozofie.
La etapa contemporană majoritatea orientărilor filosofice au
o dezvoltare independentă de religie, chiar dacă există şi orientări
religioase: neotomismul, neoaugustianismul, spiritualismul,
existenţialismul religios, personalismul ş.a.
Putem accepta comunitatea unor probleme atât pentru religie
cât şi pentru filozofie: locul, rostul, menirea omului pe pământ, sensul
vieţii, destinul civilizaţiei.
Religia este opoziţia dintre sacru şi profan. Obiectul religiei
este relaţia omului cu sacrul, ceea ce este considerat sfânt,
supranatural, absolut.
Religia şi filosofia au o origine comună – emoţia sau
neliniştea umană. Actul religios porneşte de la emoţia legată de
dezechilibru, de neliniştea omului, de la incapacitatea omului de a fi
fericit; iar actul filosofiei din neliniştea cunoaşterii şi înţelegerii. Prin
2
filosofie se caută anumite raporturi; prin religie a se înlătura anumite
dureri. Religia se adresează sentimentului, filosofia – raţionalului.
Religia se fundează pe credinţă „crede şi nu cerceta”, filosofia – pe
îndoială; îndoiala este un element stimulator.
Iniţial în perioada Greciei antice filosofia era considerată drept
„cheiţă de aur”, „regina ştiinţelor”, „ştiinţa ştiinţelor”, deoarece ea
cuprindea în sine toate ştiinţele existente în acea perioadă, ea domină
toate celelalte ştiinţe. În Perioada Greciei antice Filosofia îmbina toate
cunoştinţele existente din matematică, astronomie, fizică, medicină,
retorică, etică.. De acea Filosofia avea statut de „ştiinţă a ştiinţelor”.
Începând cu Aristotel sec.IV p.Hr. de la filosofie încep să se
desprindă pe măsură ce se maturizează ştiinţele. Procesul continuă în
Renaştere modernitate, pentru ca Pozitiviştii (sec. XIX), iar mai târziu
neopozitiviştii (sec.XX), să nege rolul filosofiei, susţinând că filosofia
nu este o ştiinţă, ea este un concept, o teorie etc. Un rol important capătă
ştiinţele exacte, deoarece ele pot argumenta, demonstra în baza
experimentelor ceea ce susţin, pe când filosofia nu, ea are un caracter
teoretic, este un sistem de idei, concepţii şi reprezentări despre natură,
societate, om şi locul lui în lume. Filosoful francez August Compte
susţine: că „Filosofia asemeni regelui Lear şi-a împărţit „regatul” său
şi a rămas fără câmp de cercetare”. El a declarat că acesta este un
proces normal, obiectiv, care demonstrează ideea că timpul filosofiei a
trecut, că ea a murit.
Deosebirea dintre F. şi ştiinţă se datorează în I rând obiectului şi
metodelor de cercetare.
Filosofia oferă o imagine globală a existenţei ca atare.
Ştiinţele particulare studiază anumite fragmente, sectoare,
domenii ale realităţii .
Filosofia propune proiecte şi idealuri umane generale contribuind
la formarea şi modelarea personalităţii. Ea uşurează înţelegerea
locului şi rolului omului în lume. Pune preţ pe prisme valorice. Ea nu se
bazează pe experimente sau pe observaţii, ci numai pe gândire. F. se
face punând întrebări, construind raţionamente, ipoteze meditând etc.
1.2. Problematica şi specificul filosofiei.

3
 F. implică valori, orizonturi specifice ei, limbaj, metode. P/u F.
cunoaşterea lumii nu este un scop, ci o cale spre înţelegerea de sine a
omului. Drept obiect de studiu al F. este meditaţiile despre om, sensul
vieţii umane, rolul şi rostul omului în lume, ca fiinţă creatoare de valori.
F. dispune de un sistem de noţiuni şi categorii.
Domeniile filosofiei:
Multitudinea de idei, teorii, interpretări pentru care există filosofia
poate fi divizată în nişte părţi mari relativ autonome, numite domenii:
ontologia, gnoseologia, praxiologia, axiologia, antropologia etc.
Mai există şi nişte orientări importante care chiar dacă nu au statut
de domeniu, există: filosofia logicii, f.ştiinţei, f. eticii, f.esteticii,
fpoliticii, f.dreptului, f.istoririei, f.religiei etc.
Orice domeniu mare al vieţii morale şi spirituale ale filosofia
sa.
Filosofia nu este o ştiinţă, ea este ca şi literatura, ea diferă de la
un stat la altul. Matematica este una şi aceeaşi peste tot, iar filosofia
are un caracter personal.
Ontologia – „ontos” – fiinţă, existenţă, „logos” – învăţătură,
teorie;teoria generală a existenţei. Studiază lumea sub aspectul
obiectivităţii şi transformării fenomenelor şi a cauzelor acestor
transformări; problema unităţii lumii; a infinităţii lumii etc.
Gnoseologia – „gnosis” – cunoaştere, cunoştinţă, „logos” - …,
teoria cunoaşterii lumii – modul în care se dobândesc informaţiile şi
cunoştinţele despre lume; conţinutul adevărului şi criteriile verificării
lui; studiază funcţiile cognitive ale limbajului, formele şi metodele
cunoaşterii ştiinţifice; raportul între activitatea practică şi cea teoretică
locul cunoaşterii în sistemul evoluţiei sociale.
Logica – cercetează legile, formele şi regulile gândirii corecte.
Metodologia – studiază căile eficiente ale cunoaşterii, metodele
utilizate în ştiinţa modernă.
Axiologia – teoria generală a valorilor – studiază geneza, structura,
interacţiunea, cunoaşterea, realizarea valorilor în viaţa socială.
Praxiologia – teoria acţiunii eficiente.
Filosofia istoriei – (filosofia socială), raporturile dintre natură şi
societate, existenţa socială şi conştiinţa socială, genezei şi dezvoltării
4
comunităţilor umane, drepturile şi îndatoririle omului, dezvoltării
culturii şi civilizaţiei umane etc.
Filosofia religiei – originea şi esenţa religiei, tipurile de viaţă
religioasă, ideea de sacru, raţional şi iraţional în viaţa religioasă etc.
Etica – teoria despre morală .
Estetica – o reflecţie asupra valorii emoţional-expresive a diferitor
genuri artistice. Studiază categoriile de frumos, sublim (minunat,
superb), comic, tragic, etc.
Epistemologia – teoria cunoaşterii ştiinţifice – studiază valoarea
cunoaşterii şt-ce, adevărului rezultatelor ştiinţei, formele şi metodele
utilizate.
Funcţiile filosofiei:
1. F.cognitivă (de cunoaştere) –
2. F. metodologică – trasează căile generale de cunoaştere şi de
acţiune, constituind fundamentul teoretic al metodelor utilizate
în ştiinţa modernă.
3. F.axiologică – propune anumite criterii valorice menite să
călăuzească alegerea unor posibilităţi viitoare de acţiune.
4. F.praxiologică – formularea unor criterii operaţionale de
sporire maximă a gradului de eficienţă a acţiunii umane.
5. F. de prognozare –

Etapele de dezvoltare ale istoriei filosofiei:

În dezvoltarea sa filosofia trece prin nişte etape istorice comune cu

istoria universală a omenirii (în măsura în care filosofia este element
constituant al culturii spirituale a unui popor):
1. Filosofia antică (sec. VII-VI î.Hr – sec V d.Hr.)
2. Filosofia medievală (sec.V-XV)
3. Filosofia Renaşterii (jum. a II a sec.XIV - XVI)
4. Filosofia modernă (XVII - XIX)
5. Filosofia contemporană (mai multe păreri cu privire la
începutul acestei etape: odată cu Kant, odată ci Hegel care stă
cu spatele spre perioada modernă şi cu faţa spre cea

5
 contemporană; odată cu marxismul; primul război mondial;
după al II-lea război mondial etc.)
Această periodizare se referă doar la filosofia din Europa.