ARISTOTEL 384-322 î.e.n.

Întemeietorul scolii numita Liceul (Lykeion). Discipol al lui

Platon.
Teoria
ETICA
Cunoasterea este de trei feluri:1. teoretica (urmarita numai de dragul ei), 2. practica (mijloc
pentru a ne conduce viata), 3. productiva (mijloc pentru a realiza lucruri frumoase sau utile).
Def. Etica = stiinta se ocupa cu acele caracteristici pe care oamenii le dobândesc prin
obisnuinta. (gr. ethos = mod obisnuit de viata) (Ex.: Asa cum doar cântând devii un bun
cântaret, tot asa doar actionând drept devii o persoana dreapta.)
Binele este lucrul spre care aspira toate lucrurile, si este suficient în sine. Binele este ultim
(adica este totdeauna scop si niciodata mijloc).
Binele ca scop are forme multiple. Binele omului este diferit de binele animalelor etc.
Binele statului este mai mare si mai desavarsit decat binele individului.

Problema este gasirea scopului omului.

a. Placerea e scopul animalelor sau sclavilor.
Totusi tendinta spre placere nu trebuie suprimata ci modelata într-o forma adecvata.
b. Onoarea este scopul omului politic.
c. Virtutea nu este scop întrucât e compatibila cu inactivitatea, saracia si suferinta.
Scopul omului Scopul omului = binele omului = eudaimonia.
Def. Eudaimonia = activitate (nu potentialitate), în acord cu virtutea celei mai bune parti din
noi care ne diferentiaza de animale (intelectul), si se manifesta permanent (nu intermitent), si
e însotita de placere si fericire.
Def. Hedonism = conceptie care considera ca scopul si/sau valoarea ultima este placerea
Def. Virtute = masura justa, sau dispozitia habituala spre masura justa, spre moderatie. Tipuri
de virtuti: Virtuti morale (corespunzatoare partii irationale a sufletului) vs. Virtuti intelectuale
(corespunzatoare partii rationale a sufletului)
Def. Dreptate = tratarea egala a celor egali si tratarea inegala a celor inegali

Aristotel consideră că sunt două tipuri de virtuţi: intelectuale (ce rezultă din învăţare) şi cele
morale (ce rezultă din deprinderi). Orice virtute este o medie între două extreme Rezultă
doctrina medietaţii, a liniei de mijloc. Aristotel considera ca dreptatea nu presupune egalitate,
ci justă proporţie, care numai uneori înseamnă egalitate. De asemenea, consideră că între
oameni poate exista ceva în comun (ex. prietenie), dar între sclavi şi stăpanul lui nu există
nimic comun - sclavul este o unealtă socială.
Aristotel recunoaşte că există relaţii de inegalitate „fiecare să fie iubit proporţional cu cat
pretuieşte”. Virtuţile unor oameni depind în mare măsură de poziţia socială. Virtuţile sunt un
mijloc în vederea unui scop, şi anume fericirea „aşadar, scopul fiind obiect al deliberării şi
alegerii, actele legate de mijloace trebuie să fie conforme cu alegerea deliberată şi voluntare
”.
Aristotel nu este adept al egalităţii .El susţine că cele mai mari nelegiuiri se datorează, nu
lipsei, ci excesului: nimeni nu devine tiran pentru a scăpa de frig. Pentru Aristotel virtutea şi
bogăţia nu sunt sinonome. El susţine docrina liniei de mijloc, adică o avere moderată e cel
mai probabil să se asocieze cu virtutea
Dacă omul şi-ar folosi toate forţele de care dispune pentru a-şi satisface plăcerile, el s-ar
închide în el, şi lumea l-ar pierde. Omul care trăieşte doar pentru desfătări, care îşi
întrebuinţează toată forţa pe care o are doar pentru a-şi procura plăceri se izolează de lume –
sunt de părere Platon şi Aristotel; lumea îl pierde. Omul care renunţă la orice, care îşi refuză
orice, devine din ce în ce mai slab, pentru ca în cele din urmă să fie copleşit de procesul
exterior al lumii, să fie secătuit de cursul evenimentelor. Cel care îşi depăşeşte forţele care îi
sunt proprii lui ca om este cuprins de procesul lumilor şi se pierde în lume. Aşadar, ceea ce a
dezvoltat omul pentru formarea sufletului conştienţei poate să fie sleit, distrus, astfel încât să
ajungă în situaţia de a pierde lumea. Virtutea care evită aceste două extreme este cumpătarea.
Cumpătarea este linia de mijloc. Această virtute este virtutea sufletului conştienţei.
Dat fiind că, dintre componentele fericirii, virtutea este cea care-i constituie esenţa (în timp ce
bunurile exterioare, simple atribute sau instrumente ce depind de hazard, au numai o valoare
secundară), iar principiul virtuţii se află în om, în om trebuie situată şi sursa fericirii, pe care
Aristotel o consideră, în principiu, accesibilă tuturor. Inţelegerea complexă a caracterului
activităţii spirituale care este fericirea, precum şi a căilor de acces spre ea, face deci necesar
studiul virtuţii, privită în natura şi diferenţa ei specifică dreptatii, printr-un exerciţiu de durată,
ce presupune participarea conştientă a subiectului în perfecţionarea aptitudinilor sale naturale.
Pornind de la structura sufletului, filosoful stabileşte o ierarhie a virtuţilor corespunzătoare
fiecărei „părţi" a acestuia, marcînd o primă distincţie între virtuţile etice (sau cele ale
caracterului) şi cele dianoetice (sau intelectuale).
Numai după ce examinarea integrală a ierarhiei lor va stabili identitatea virtuţii perfecte şi a
obiectului ei, va fi posibilă şi formularea definitivă a conceptului de fericire. Intreaga Etică
Nicomahică se prezintă ca o progresie ascendentă a unui model de împlinire a umanului în
cadrul condiţiei sale terestre (adică a efortului cerut omului de a realiza un ideal de
perfecţiune într-o lume imperfectă), înscrisă în acolada fericirii. Fericirea cere ca funcţia
omului să nu se limiteze la posedarea virtuţii {echivalentă cu o stare pasivă), ci să facă
efortul de a o actualiza, şi asta nu oricum, ci în modul determinat de regula raţională. Faţă de
marii săi predecesori. Aristotel, deşi păstrează o concepţie intelectualistă în această privinţă,
încearcă să le depăşească viziunea, punînd în evidenţă dubla valenţă (obiectiv-subiectivă) a
oricărei dispoziţii habituale (cu alte cuvinte, definind-o atît prin actele, cît şi prin obiectele
sale ). Subliniind importanţa fundamentală a distincţiei dintre simpla posesiune a virtuţii şi
actualizarea ei , Aristotel pune accentul pe actul moral , încercînd să-i determine cît mai
exact structura, în ideea (declarată încă de la început şi asupra căreia revine mereu) că,
obiectul eticii fiind acţiunea şi nu teoria, utilitatea ei constă nu în simpla cunoaştere a virtuţii,
ci în indicarea modului de a o pune în aplicare.
In determinarea structurii actului moral, Aristotel începe prin a face distincţia dintre
conceptele de „voluntar" şi „involuntar", caracterul voluntar incumbînd responsabilitatea
(imprimată de intenţie şi cunoştinţă de cauză) şi, implicit, libertatea psihologică a subiectului.
Principiul actului moral, elementul formal ce determină calitatea unei acţiuni de a fi specific
umana, liberă şi responsabilă, îl constituie însă alegerea deliberată; ea este
momentul decisiv, marcînd traducerea în act a intenţiei morale, proces raţional. pentru a
deveni un om virtuos este necesară îndeplinirea repetată a actelor de virtute, a căror
valoare obiectivă se comunică subiectului prin maniera de a le executa. Scopul oricărei virtuţi
constînd în frumuseţea morală a actului (frumuseţe imanentă, întrucît actul moral îşi este sieşi
propriul scop). Esenţa fericirii este determinată insă de natura actului specific omului în
calitate de om, act de natură pur spirituală, constind in activitatea sufletului „conformă cu
raţiunea sau nu lipsită de raţiune", îndeplinit la superlativ de omul desăvîrşit dini punct de
vedere intelectual şi moral. Deci fericirea, ca bine specific uman, va consta la rîndul ei în
activitatea sufletului conformă cu virtutea, iar dacă acestea sînt mai multe, în conformitate cu
cea mai desăvîrşita, si asta de-a lungul unei întregi vieţi desăvîrsite. Dar dacă în esenţă
fericirea este o activitate a sufletului conformă cu virtutea perfectă (iar activităţile sufletului
sînt „suverane ale vieţii"), ea mai are nevoie şi de siguranţă şi stabilitate , precum şi de bunuri
exterioare, chiar dacă acestea din urmă îi servesc doar drept accesorii, cu titlu de instrumente.
Omul fericit va fi deci, într-o primă şi generală caracterizare, acela care va acţiona totdeauna
în conformitate cu virtutea perfectă, înzestrat cu suficiente bunuri exterioare care să-i permită
să pună în act virtutea, şi asta de-a lungul unei vieţi întregi, nu doar în momente disperate. Cu
alte cuvinte, omul este fericit cînd poate realiza ceea ce prin natura sa este destinat să
realizeze, iar acest lucru înseamnă, dincolo de determinările exterioare, să-şi îndeplinească
datoria prescrisă de imperativul raţiunii. De aceea, ( se poate vorbi, în morala aristotelică, de o
adevărată „datorie de a fi fericit").