Arpinte Mădălina Nicoleta

Master, anul 2
Literatură Universală și Comparată
Aristotel

Etica nicomahică
CARTEA I

Ideea de la care pleacă Aristotel este aceea a existenței unui scop suprem pe care orice om îl pune în
acțiunile sale de zi cu zi, la fel cum în orice tip de artă/știință scopul estefrumosul universal, Binele. Dintre toate
științele, Aristotel alege politica ar fi cea care prin organizare și autoritatea pe care le deține, ar trebui să caute
întotdeauna îndeplinirea Binelui, mai ales că îl poate înfăptui pentru binele tuturor, Binele cetății.

Cartea se dorește o învățătură pentru cei tineri, pentru că unui tânăr îi lipsește experiența vieții pentru a
lua decizii în plan politic. Controlul pasiunilor și un stil de viață echilibrat sunt primii pași pentru o viață ce are
ca scop Binele și practicarea virtuții. Binele pe care îl vizează politica și nu numai se numește Fericire.
Problema intervine la unii oameni care găsesc fericirea în plăcere. Binele și fericirea își găsesc în viața politică
finalitate în exercitarea onoarei. Există o categorie de oameni care caută bienele universal ce ia forma
adevărului, Adevăr, pe care-l pun mai presus de prietenie. Binele ia atâtea forme câte forme de existent există.
În categoria esenței, Binele ia forma divinității și a intelectului, în categoria calității el poartă numele de virtute,
în cea a cantității de măsură etc. Cu toate acestea, pentru a atinge binele realizabil, omul trebuie să ia cunoștință
și conștiință de Binele Absolut. Un prim pas este cel al exercitării virtuții, nu pe cea a trupului, ci pe cea a
sufletului, pentru că fericirea este o activitate a sufletului. Înțeleptul eeste cel care dispune de disponibilități
habituale numite virtuți, tocmai prin stilul de viață pe care hotărăște să îl adopte.

CARTEA A II-A

În cartea a II-a aflăm că virtutea este de două feluri. Există o virtute ETICĂ, obținută prin formarea unor
deprinderi și una DINOETCĂ, obținută pe calea învățăturii. Oamenii se nasc înzestrați cu anumite virtuți pe
care le pot îmbunătăți, dobândind anumite deprinderi,însă este irelevant, subliniază Aristotel să cauți sau să
dezvolți în anumiți oameni niște virtuți cu care nu au fost deprinși din naștere. Finalitatea manifestării unei
virtuți este însăși acțiunea, astfel că dacă spre exemplu un om, practică de mic-copil, dreptatea și curajul, el va
deveni un om drept.
Arpinte Mădălina Nicoleta
Master, anul 2
Literatură Universală și Comparată
Aristotel face observația că un om trebuie să fie echilibrat chiar și în practicare virtuților. Virtutea etic
este legată de manifestarea sentimentului de plăcere sau de durere, întrucât, exlică Aristotel, deși un om este
curajos, în timpul unei situații limită, dacă acest lucru nu îi aduce plăcere, ci umai durere, este un om laș.
Există trei lucruri care ar trebui să ne condiționeze plăcerile: frumosul moral, utilul și plăcutul, iar omul,
pentru a deveni virtuos trebuie să acționeze având ca scop aceste trei finalități, să acționeze și nu doar să
filozofeze[CITATION Ari88 \p 38 \l 1048 ] Aristotel face în continuare diferența între afecte și virtuți, sublinind
faptul că virtuțile pun de fapt omul într-o anumită dispoziție sufletească entru a-și manifesta afectul. Virtutea
este o dispoziție habituală pe care omul o dobândește în mod voluntar și determinată de rațiune. Viciile
(generate de exces sau de insuficiență) se află în opoziție între ele, dar și în opoziție cu calea de mijloc care este
virtutea. Cocluzia lui Aristotel privind această Carte este că nu poți atinge calea de mijloc, necăzând, uneori
într-una din extreme.

CARTEA A III-A

Atunci când omul acționează, el săvârșește fapte în mod voluntar și involuntar. Există și acte pe care
omul le realizează din constrângere, fiind determinat, cum s-ar spune, de forța împrejurărilor. Actele realizate
din ignoranță nu îl influențează în niciun fel pe om, pe când actele comise împotriva voinței îl umplu de regret
și de suferință. Cei care au vicii, le fac de obicei din ignoranță și din inconștiență. În actele involuntare se poate
greși dintr-o eroare de judecată, alteori din impuls. Cu toate acestea, Aristotel conchide că din moment ce omul
acționează din mânie și din dorință, acestea nu sunt involuntar.
Alegerea deliberată este voluntară. Omul nu-și poate dori decât lucruri pe care nu le are și vizează mai
mult scopul pe când alegerea voluntară-opțiunea, vizează mijloacele prin care este obținut scopul. Alegerea
deliberată nu este o simplă opinie, ci presupune un raționament preexistent. Aristotel sublinează însă acest
aspect că omul deliberează mai mult asupra artelor decât a științelor exacte pentru că cele dinâi ridică cele mai
mari semne de întrebare.
Voința vizează întodeauna scopul, care nu întotdeauna reprezină binele. Binele reprezină pentru fiecare
ceea ce el consideră că este bine. Pentru omul superior, binele este reprezentat de adevăr, pe când pentru omul
constrâns, binele este orice lucru mărunt. Omul superior discerne binele în orice lucru pentru că el este măsura
lucrului bun, pe când celălalt alege binele sau răul în funcție de dispoziția sa .
Cel care comite nelegiuiri în mod voluntar participă în mod deliberat la nelegiuirile sale. Nu doar viciile
sufletului sunt voluntare, ci și cele ale corpului. Defectele fizice ce ne înfățișează dobândite din cauza practicării
unui viciu nu pot fi iertate. De aceea, omul trebuie să fie conștient de dispozițiile sale habituale pentru că
acestea îi determină felul în care arată. Și dacă celui bolnav din naștere, cu anumite defecte fizice nu i se va
reproșa nimic, ba din contră va fi compătimit, celuilat nu îi vor fi iertate neluguirile comise împotriva ordinii
Arpinte Mădălina Nicoleta
Master, anul 2
Literatură Universală și Comparată
universale ce îi caracterizează ființa. Următoarea întrebare pe care o ridică Aristotel este legată de împrejurărie
în care apare la om curajul. Acesta apare în momente ce presupun tangența cu o moarte glorioasă, adică pe
câmpul de luptă.
Curajul este pentru Aristotel o virtute ce se află între teamă şi temeritate. Nu este o ruşine să fii temător,
însă omul cu adevărat curajos înfruntă teama cu demnitate, şi raţiune. Cel care se teme pentru lucrurile faţă de
care nu ar trebui să se teamă este un laş, în primul rand prntru că nu îşi arată încrederea.Cei care se tem de
durere sau de suferinţă sunt de asemenea necurajoşi.Curajul de asemenea nu trebuie să vină ca o uramare a
manifestării unui impuls.
De asemenea o virtute care ţine de iraţional ca şi curajul este cumpătarea, pentru că ea ţine de latura
animalică a omului.Vorbind însă de diferenţele dintre laşitate şi plăcere, (laţitatea văzută ca trăsătură negativă
opusă curajului, iar păcerea, opunîndu-se cumpătării), Aristotel conchide că plăcerea este mult mai blamabilă
decît laşitatea întrucît aceasta din urmă se manifestă într-o situaţie constrîngătoare.

CARTEA A IV-A

Generozitatea este iarăşi o virtute pe care Aristotel o aduce în discuţie. Este considerat generos nu omul
care oferă daruri din bogăţie, ci cel care oferă daruri pentru că aşa este deprins să ofere, să dăruiască, fără a
accepta nimic în schimb. Şi în generozitatea sa, omul trebuie să fie cumpătat întrucît nu este generos cel care îşi
rispeşte bunurile, ci este generos cel care ştie cînd şi cum să ofere. Cel care nu ţine cont de aceste condiţii poate
fi considerat un risipitor.
O altă categorie de oameni este cea reprezentată de cei care vor să placă în orice context, iar la polul opus
sunt cei care sunt ursuzi și indispuși. Un om cumpătat va încerca să facă plăcere atât celor apropiați cât și celo
necunoscuți pentru că el se bucură de plăcerea în sine. Cu toate acestea el va provoca uneori o mică supărare,
tocmai pentru a păstra măsura lucrurilor.
Lăudăroșeni și falsa modestie sunt alte tare morale pe care Aristotel le aduce în discuție. Lăudărosul este
cel care expune calități pe care nu le deține. Diminuarea exagerată a calităților nu este de asemenea potrivită.
Destinderea și divertismentul sunt două dispoziții de care omul trebuie să se bucure. Cu toate acestea și în
această bucurie omul trebuie să fie cumpătat pentru că, cel care caută doar să provoace râsul și divertismentul
celor din jur poate fi luat drept un bufon. La polul opus se așează și de această dată ursuzii. Cei care glumesc cu
măsură sunt considerați oameni cu spirit și subtili. Diferă, subliniază Aristotel glumele făcute de oamenii
vulgari față de glumele făcute de cei care găsesc în viață spiritul pur, pentru că râsul e spirit pur și nu înflorește
decât în cazul aluziei subtile.
Pudoarea Aristotel o clasează în sfera afectelor și nu în cea a habitusului și se manifestă ca fiind teama de
dezonoare. Ea este asemuită celor ce se tem de pericole, întrucât cei care se tem de moarte, devin palizi, iar cei
Arpinte Mădălina Nicoleta
Master, anul 2
Literatură Universală și Comparată
ce se tem de rușine, roșesc. Pudoarea diferă de rușine întrucât ea este specifică vârstei tinereții, iar rușinea
presupune comiterea unui act reprobabil, ceea ce un om virtuos nu ar fi capabil.

CARTEA A V-A

Dreptatea și nedreptatea reprezină de asemenea extremele măsurii juste. Un om drept, va întrepinde fapte
drepte, pe când cel nedrept față de sine, în primul rând va săvârși acte nedrepte. Nedrept este cel care încearcă
să aibă mai mult decât i se cuvine și încalcă legea. Dreptatea ocupă un loc aparte în cadrul virtuților, întrucât se
crede că un om care respectă legea scrisă este în același timp un om curajos, un om amabil, un om care respectă
binele celor din jur și contribuie la buna fericire a tuturor.
Omul nedrept este lipsit de simțul egalității, iar egalitatea presupune existența a doi poli opuși, cu plus și
minus. Plusul este numit și profit, iar pierderea stabilită se numește minus, între acestea două stabilindu-se un
raport de egalitate. În relațiile dintre oameni predomină proporția și nu egalitatea semn că relația de
reciprocitate nu există dreptate cu semnul egal.
Un al doilea tip de dreptate este dreptatea corectivă. Aceasta este deținută de un judecător care are
misunea de a oferi dreptatea indiferent de statutul social al unui om în defavoarae celui care a comis delictul, la
fel, indiferent de statutul său social. Pytagoreienii vorbesc despre dreptatea ca reciprocitate, asfel încât cel care a
făcut rău trebuie să sufere la rându-i răul comis. Între persoanele cu statut inegal trebuie să existe întotdeauna un
raport de egalitate. Apariția monezilor este tot o urmare a nevoii de existența a egalității și a măsurii. Făra de ea,
lucrurile nu ar putea fi măsurate.
Există de asemenea cazuri în care nedrepatea este comisă de un om care nu poate fi considerat nedrept.
Celui care acționează drept sau nedrept în mod involuntar îi va fi condiderată acțiunea un accident. Aristotel
clasifică nedreptatea, în relațiile dintre oameni, în funcție de trei prejudicii: atunci când există ignoranță, se
comit greșeli, iar ceea ce victima a realizat este altceva decât ceea ce i-a imaginat. Al doilea prejudiciu apare
atunci când este vorba de un accident nefericit. Atunci însă când se acționează în cunoștință de cauză, cu
premeditare, actul va fi considerat nedrept. Nedreptatea este faptuită de cel ce atribuie prea mult, nu de cel care
primește prea mult. Cei care dețin prea mult, vicioși fiind, nu vor avea niciodată îndeajuns.

CARTEA A VI-A

Despre stăpânirea sau nestăpânirea viciului

Mânia este un viciu mai puțin grav ca stăpânirea de sine ce implică un grad foarte înalt de exercitatre a
rațiunii. În mânie intenția de a insulta este absentă. Omul care se arată stăpânit de sine în mânie este învins de
rațiune, pe când celălalt se lasă învins nu de rațiune, ci de dorință.
Arpinte Mădălina Nicoleta
Master, anul 2
Literatură Universală și Comparată
Bestialitatea este un rău mai mic decât viciul, deși mai înfricoșător, căci, în cazul animalelor partea
superioară a sufletului nu este coruptă, ci inexistentă. Lipsa de stăpânire de sine se manifestă în două feluri: prin
impulsivitate și prin slăbiciune. Există o diferență între omul stăpân pe sine și cel cumpătat. Omul cumpătat ști
să guste din plăcerile vieții fără se lăsa antrenat în ele. Stăpânirea și nestăpânirea de sine se raportează la ceea
ce depășește dispoziția habituală a majorității.

CARTEA A VIII-A

Despre prietenie

Măsura unei prietenii durabile este proporția. Când într-o prietenie erotică unul din parteneri urmărește
plăcerea, celălalt interesul, prietenia este sortită să se destrame. Prietenii trebuie să se iubească pentru ei înșiși,
nu petru avantajele pe care le-ar putea aduce o prietenie. Omul virtuos, dorindu-și sieși binele va fi capabil să
vadă și să ofere binele și celuilalt. Având față de tine sentimente amicale, poți deveni și prietenul altuia.