Arpinte Mădălina Nicoleta

Master, an II
Sentimentul tragicului în Macbeth

de William Shakespeare

Sfârșitul secolului al XVI-lea, începutul secolului al XVII-lea este perioada teatrului

elisabetan, perioadă în care Shakespeare și-a scris o bună parte din piesele de teatru. Secolul al
XVI-lea este de asemenea un secol al schimbărilor atât în plan politic, prin prisma războaielor
externe, dar și civile în care Anglia era implicată, schimbări care au însemnat și o reformă
spirituală și o schimbare culturală.
Contextul istoric în care Shakespeare își scria piesele de teatru este cel al unei Anglii ce a
evoluat în ciuda războaielor atât externe cât și civile purtate, cu precădere domnia reginei
Elisabeta ce a stabilit în țară un regim monarhic absolutist. Așadar, așa cum aprecia Ovidiu
Drîmba în Teatrul de la origini și până în prezent, Renașterea engleză și-a creat teatrul din
însăși drama istoriei țării. (p.86) Aceste evenimente au infuențat scrierile mai multor dramaturgi
ai perioadei, printre care și piesele lui Shakespeare care a surprins în personajele sale și spiritul
absolutist al autorității monarhului de atunci. În condițiile în care monarhul își exercita în secolul
al XVI-lea autoritatea și asupra Bisericii, raporturile omului cu Divinitatea s-au schimbat,
monarhul înuși căpătând atribute divine.
Cum teatrul se inspiră din viața reală, marile personalități ale epocii de aur elisabetane au
devenit surse de inspiație pentru cei care scriau piese de teatru, iar intrigile și conflictele în care
erau antrenate, adeseori, în piesele scrise sfârșeau în tragic. Anne Ubersfeld explică genul
tragediei recurgând la alte definiții, date de alți autori. Astfel, conform definiției date de Hegel,
tragicul reiese dintr-un conflict declanșat între două părți ale opoziției, fiecare parte făcându-se
ulterior vinovată, tocmai apărării propriilor adevăruri prin negarea părții oponente, încât cele
două părți se fac astfel vinovate în moralitatea lor și prin însăși această moralitate. (Ubersfeld,
Termenii cheie ai analizei teatrului,1999: p.91). În toate cazurile, tragedia se termină potrivit
legii, înțeleasă în sensul său cel mai larg, procurând spectatorului satisfacția unei ușurări, pe care
tragedia ne-o procură prin vederea eternei justiții care impregnează cu puterea sa absolută
justificarea relativă a finalurilor și pasiunilor unilaterale.
Arpinte Mădălina Nicoleta
Master, an II
O altă accepțiune a tragicului este dată de prezența în același loc a două exigențe
contradictorii, amblele dotate totodată cu o forță și cu o valoare de care eroul nu se poate achita
în același timp. De aici survie greșeala eroului, greșeală care nu este una morală, ci de judecată.
Shakespeare își scrie așadar piesele la confluența disputei a două curente literare; pe de o parte
curentul renascentist, manifestat cu precădere în secolul al XVI-lea și curentul clasic, manifestat
în secolul al XVII-lea. Principiul de bază, etic, al esteticii clasice ține de receptarea operei.
Astfel, a plăcea înseamnă a plăcea conform regulilor, dintre care prima regulă este cea a
finalității morale (Tonitza-Iordache, Banu, p.34: 2004). Shakespeare respectă o bună parte din
regulile anticilor, iar în ceea ce privește genul tragediei, urmărește de asemenea finalitatea pe
care Aristotel o definește în Poetica și anume că Tragedia [...] stârnind mila și frica săvârșește
curățirea acestor patimi. (cit. Tonitza-Iordache, Banu, p.11: 2004).
Personajele miraculoase din lumea teatrului lui Shakespeare sunt reiterări ale modelelor
antice, ca spre exemplu vrăjitoarele ce apar încă din prima scenă în Macbeth. Cu antecedente
încă din Evul Mediu, vrăjitoarele rămân populare și în secolul al XVI-lea (și în cele ce vor
urma), prin prisma persecuțiilor asupra acestor persoane considerate având puteri supranaturale
și care erau acuzate ca având un pact cu Diavolul. În ciuda acestui manifest negativ, vrajitoarele
dețin un statut privilegiat în Macbeth fiind cele care declanșează întreaga intrigă a piesei. Ele
sunt de asemenea declanșatoare ale hybris-ului în Macbeth, prin prezicerile pe care le fac Noroc,
Macbeth! Odată vei fi rege! (Shakespeare, p. 17: 1922 ). Această întâlnire cu supranaturalul (fapt
observabil și în alte piese de teatru ale scriitorului) își pune pecetea asupra lui Macbeth care, din
acel moment nu va mai asculta decât glasul nelămuritelor vorbitoare S-au spus aicea două
adevăruri/ Ca fericit prolog la actul falnic/ Al jocului împărătesc. Prieteni./Vă mulțumesc.
(Shakespeare, p. 19-21:) După prrezicerea vrajitoarelor, Macbeth intră într-un fel de transă care
în planul real este susținută de Lady Macbeth. Vrajitoarele devin oracolul lui Macbeth, ale căror
spuse sunt interpretate de Macbeth ca date ale destinului, căruia nu i se poate opune Că dacă m-
aș opri, întorsul meu/Ar fi, ca mersul înainte, greu./Am lucruri stranii-n cap spre mâini se-
ndreaptă/Și pân-a nu gândi, vor puse-n faptă. (Shakespeare, p.73: 1922).
Întâlnirea cu vrăjitoarele de la începutul actului I este pusă sub semnul fatumului, semn
că Macbeth, alături de prietenul său Banquo nu se poate sustrage acestei întâmplări sortite. A
doua întâlnire cu vrăjitoarele este cerută de Macbeth, deci personajul are în ultimă instanță putere
de decizie asupra propriului destin. Dintre cei doi, Macbeth este cel care și-ar dori un destin
Arpinte Mădălina Nicoleta
Master, an II
tragic, însă nu îl are. Conform schemei tragediei antice, tragicul este trăit de eroul care în lupta
pentru a-și îndepli cauza, se pierde pe sine. În schimb Macbeth în comparație cu Banqou este
antieroul, luptă ca să devină rege însă sfârșește nu ca un erou tragic. Ambii sunt conștienți de
propriul destin, prezis de vrăjitoare, însă pentru că Banquo alege să nu opună rezistență
prezicerii, nu are nici potențialitate de erou tragic.
Piesa de teatru se încheie așadar cu recunoașterea lui Malcom drept rege al Scoției, cu
imaginea lui Macduff ce poartă eroic capul lui Macbeth. Așadar, moartea lui Macbeth nu are
nimic înălțător așa cum ar trebui să fie moartea unui erou tragic. Macbeth sfârșește cerând
moarte: Eu lepăd scutul, Macduff hai lovește/Și blestemat acel ce-o zice, „oprește”.
(Shakespeare, p.120: 1922) Corolar la definirea termenului de tragedie, Anne Ubersfeld în
Termenii cheie ai analizei teatrului, afirmă că orice tragedie se termină potrivit legii. De această
dată, legea este dinainte stabilită, încă de la început. Vrăjitoarele au rol de deux ex machina,
nimic surprinzâtor nu se mai poate întâmpla, pactul cu cititorul fiind deja încheiat încă de la
începutul piesei. Ironia dramaturgului poate consta și în faptul că la un moment dat, apare în
scenă Hecate, zeița greacă a răscrucilor, care nu participă alături de celelalte vrăjitoare la magie.
Prin aceasta, o parte din trăsăturile vechii tragedii antice sunt anulate, semn ca Shakespeare
dorește mai mult chiar și de la niște personaje de pe scena vieții de secol XI.

Bibliografie:

 Brown, Jhon Russell, The Oxford Illustrated History of Theatre, Oxford University Press,
1995.
 George Banu , Michaela-Tonitza Iordache, Arta Teatrului, Nemira, București, 2004.
 Shakespeare, William, Macbetch, editat și tipărit de Cultura Națională, București, 1922.
 Ubersfeld, Anne, Termenii cheie ai analizei teatrului, Institutul European, Iași 1999.