Cuprins

• Cartea I: Fericire
• Cartea II: Elemente de virtute
• Cartea a III-a: Pașii voinței; forța și cumpătarea
• Dorinta
• Putere
• cumpătarea
• Cartea IV: Câteva virtuți ale bogățiilor, ale spiritului și ale vieții
• Cartea a V-a: Dreptatea și virtuțile caracterului
• Cartea VI: Virtuțile intelectuale
• Cartea a VII-a: Plăcerea; continenta si incontinenta
• Cartea a VIII-a: Prietenia în general
• Cartea a IX-a: Prietenia relativă la cauzele ei și la fericire
• Cartea X: Plăcere și fericire

Cuprins □
Aristotel își începe opera definind esențialul eticii: binele. El o raportează la fericire, care este „ceea
ce toată lumea caută”. Imediat vorbește despre mijloacele de a ajunge la fericire și calea eticii, care
este virtutea. Întrucât virtutea este cel mai clar arătată în partea inferioară a sufletului - pasiunile -,
Aristotel începe prin a descrie virtutea și apoi virtuțile caracterului, în special dreptatea și continuă
cu virtutea în intelect, unde se află fericirea. Apoi arată cum plăcerea are de-a face și cu fericirea și,
prin urmare, cu etica. Deoarece omul este social, are nevoie de prieteni pentru a atinge fericirea
deplină. Aceasta îl conduce la o descriere finală a fericirii care va fi atinsă printr-o activitate în acord
cu cea mai înaltă virtute.

Cartea I: Fericire □
La început Aristotel se întreabă: La ce bun sfârşitul tuturor scopurilor? Toate activitățile indică un
bine, atunci fericirea trebuie să fie și ea un bine. Nu trebuie să fie numai un bun, ci și binele către
care sunt îndreptate toate celelalte bunuri. Acest bine poate fi căutat în diverse lucruri, dar până la
urmă adevărul este singurul bine în fața căruia celelalte bunuri par incomplete.
Dacă nu există un bine final și care poate fi atins, atunci natura omului este irațională, care prin
natură caută un bine. A nu avea un bun final numit fericire ar nega natura, ducând la absurd. Acum,
această fericire este alcătuită din experiența virtuților și a unei vieți complete; fericirea este o
activitate a sufletului în acord cu virtutea deplină („excelență”).
Filosoful încheie prima carte vorbind despre virtutea din părțile sufletului, pregătind astfel cartea a
doua. Acest pasaj este relevant, deoarece oferă structura pentru restul lucrării. Întrucât virtutea se
află în partea rațională a sufletului și, de asemenea, în partea nerațională care se supune raționalului,
virtuțile sunt împărțite în două mari tipuri din sursa lor: intelectuală și morală. Dar din moment ce
cele mai cunoscute omului sunt virtuțile morale, el le studiază mai întâi.
El declară în ea cum păstrarea prieteniilor constă în a înțelege fiecare ceea ce este obligat și trebuie
să facă prin lege a acelei prietenii care tratează și pune în acțiune pe aceia, și că a nu mai face asta
înseamnă a desface prietenia și, în final, dizolvarea prietenia se întâmplă atunci când nu realizează
ceea ce s-a intenționat și asta în orice diferență de prietenie.

Cartea II: Elemente de virtute □

În această a doua carte, întrebarea la care trebuie răspuns este: În ce constă virtutea? Virtutea este o
stare de alegere rațională care constă dintr-un mediu relativ la noi și determinat de rațiune. Aristotel
explică că vorbește despre virtute morală (ethos), sau caracter, și nu despre virtute intelectuală,
întrucât caută un mijloc între vicii, un tip de stare pentru a face cele mai bune acțiuni care să mențină
relația cu plăcerea și durerea. . Virtutea morală face ființa umană bună și îl face să-și îndeplinească
bine activitatea caracteristică. Arta necesită doar cunoaștere, dar virtutea necesită și alegere rațională
și un caracter ferm. Este greu să fii bun pentru că este greu să găsești mijloacele și rolul educației
este tocmai acela de a ajuta la realizarea acesteia.

Cartea a III-a: Pașii voinței; tărie și cumpătare □

Această carte este împărțită în trei părți, prima (capitolele 1-5) tratând voința, a doua (capitolele 6-9)
cu forța și a treia (capitolele 10-12) cu cumpătare.
Voința u

Aristotel împarte actele omului în voluntare și involuntare. Actul involuntar se datorează unui prim
principiu extrinsec omului, precum forța sau ignoranța. Actul nevoluntar este un act involuntar care
nu este regretat. Actul voluntar se face prin dorință. Acum, alegerea rațională este mai restrânsă
decât actul voluntar, în sensul că actul este în puterea noastră și nu neapărat după apetit, ci este
rezultatul deliberării. Ceva care se poate face este deliberat, nu pe adevăruri sau pe acțiunile altora;
În plus, mijloacele sunt deliberate și nu scopul, întrucât scopul nu este ales ca scop ci este firesc și
este binele dorit după ceea ce se știe (ceea ce înțelegerea prezintă voinței). Înțeles astfel actul
voluntar, virtutea se aplică la ceea ce duce la final și implică responsabilitatea subiectului.
Puterea •

Forța este mijlocul dintre frică și încrederea față de moarte. Persoana curajoasă acționează în ciuda
fricii, dar nu fără frică. Prea multă frică se numește lașitate și acționează cu încredere, dar nu prea
încrezătoare, ceea ce se numește grabă. Cu toate acestea, forța se aplică mai mult fricii decât
încrederii, aceasta din urmă fiind mai greu de controlat și caută binele cinstit atunci când este dificil
să vezi acest bine superior. Caracteristica fundamentală a adevăratei puteri este că se bazează pe
caracter și nu pe calcul sau pregătire.
cumpătare •

Cumpătarea este mijlocul în ceea ce privește plăcerile, în special cele ale atingerii, hranei și sexului,
pe care le avem în comun cu animalele neraționale. Există plăceri naturale și plăceri ale individului:
din acest motiv, a greși în plăcerile naturale este întotdeauna un exces, în timp ce a greși în plăcerile
individuale nu este întotdeauna excesiv. Durerea vine atunci când cel care nu are această virtute nu-
și obține nici plăcerile. Necumpătarea este mai voluntară decât lașitatea, deoarece vine întotdeauna
cu o alegere pozitivă, făcând-o mai condamnabilă. Apetitul trebuie să urmeze întotdeauna ceea ce
este nobil așa cum este propus de rațiune.

Cartea IV: Câteva virtuți ale bogățiilor, ale spiritului și ale vieții
Tema pe care o abordează în această carte este aceea a celorlalte virtuți mai puțin universale decât
forța și cumpătarea și arată diverse situații în care se poate găsi un om. Printre aceste virtuți se
numără generozitatea și măreția (care este generozitatea la niveluri mai înalte de către persoana care
o îndeplinește, circumstanțele și obiectul), mărinimitatea și virtutea pe care mărinimitatea o aplică
celor inferiori, equanimitatea. Vorbește și despre câteva virtuți despre viață: a spune adevărul, umor.
La final pomenește de rușine, un sentiment virtuos care îi ajută pe tineri să-și găsească mijloacele în
sentimente.

Cartea a V-a: Dreptatea și virtuțile caracterului □

Aristotel dedică această carte analizării virtuții dreptății. Ea începe prin a induce definiția dreptății
din definiția nominală și din ceea ce se gândește atunci când se aude expresia „dreptate”. El afirmă
că dreptatea este virtutea completă în măsura în care se referă la alți oameni, deoarece este mai greu
să exerciți virtutea cu alții decât numai cu tine însuți. Astfel, virtutea în general este dreptatea văzută
în raport cu ceilalți.
Această justiție este justiția generală. Există, de asemenea, justiția particulară, care se împarte și în
distributivă și tranzacțională, distributivă care aplică o proporție geometrică între diverse lucruri sau
oameni; tranzacționalul care aplică o proporție aritmetică. Apoi, Aristotel aplică această distincție
economiei și spune că dreptatea este mijlocul dintre comiterea nedreptății și suferința ei și constă în
reciprocitate. Totuși, el descoperă că în acest caz formula lui de găsire a mediei nu funcționează la
fel ca în pasiuni: media este egalitatea proporției.
Se ocupă apoi de relația dintre dreptate și lege, o relație necesară pentru ca binele celuilalt să fie
realizat, întrucât omul singur își caută întotdeauna propriul bine. Prin urmare, este nevoie de o lege.
Aici intervine politica, deoarece există o justiție naturală pe care nimeni nu o poate încălca și una
legală, care depinde de regulile adoptate. Dreptatea legală trebuie urmată odată ce legile au fost
adoptate. Această justiție juridică este variabilă deoarece cazurile particulare sunt legate de normele
universale într-un mod diferit de fiecare dată.
Aristotel explică apoi diferitele nemulțumiri în legătură cu justiția și apoi afirmă că oricine suferă o
nedreptate nu poate face asta în mod voluntar. La fel, nimeni nu-și poate face nedreptate, de
exemplu, prin sinucidere. Echitatea depășește justiția în sensul corectării legii în anumite cazuri
particulare, întrucât regula universală nu are în vedere fiecare situație particulară.

Cartea VI: Virtuțile intelectuale

Cartea a șasea este poate cea mai importantă pentru a înțelege etica lui Aristotel, deoarece, așa cum a
spus el însuși la începutul lucrării, adevărul este cel mai înalt bine, iar acest capitol se ocupă de
facultatea omului care realizează acest bine, înțelegerea. În plus, intelectul este cel care ne spune
unde este mijlocul potrivit pentru a îndeplini actele virtuoase.
Primul lucru pe care îl face este să parafrazeze ceea ce spusese în I, 13: sufletul are două părți. Și de
această dată el distinge subpărțile rațiunii, care ar fi intelectul speculativ și intelectul practic, cărora
le corespund înțelepciunea și, respectiv, înțelepciunea practică (numită prudență). Trei lucruri
controlează actul și adevărul din suflet: percepția, intelectul și dorința. Dar animalele neraționale au
percepție, așa că nu este primul principiu la om. Intelectul practic afirmă și neagă, astfel încât dorința
caută binele și fuge de rău. Binele intelectului speculativ este adevărul. Binele intelectului practic
este adevărul potrivit dorinței corecte. Astfel, primul principiu al acțiunii ca cauză eficientă este
alegerea rațională, adică în conformitate cu finalul; principiul acestui lucru este dorința și astfel
alegerea rațională necesită caracter. Cu alte cuvinte, intelectul și dorința se influențează reciproc în
domeniul practic, iar virtutea depinde de gândire și caracter.
În intelect există cinci virtuți: arta, cunoașterea științifică, prudența, înțelepciunea și înțelegerea.
Acum, înțelegerea, cunoașterea științifică și înțelepciunea se referă la ceea ce este necesar, nu la ceea
ce este contingent și nici la ceea ce poate face omul. Pe de altă parte, arta și prudența se referă la
ceea ce face omul.
Prudența este o virtute care ne permite să descoperim binele prezent într-o acțiune de desfășurat.
Este virtutea intelectuală a acțiunii umane, nu numai în sensul de a acționa bine, ci și de a deveni bun
prin acțiune, deoarece va ajuta la găsirea celor mai bune bunuri umane în raport cu acțiunea.
Virtuțile inferioare prudenței sunt: a delibera bine, a judeca bine și a discernământului.
Deoarece înțelepciunea se referă la lucruri superioare și universale, în timp ce prudența privește
adevărul în raport cu actele umane, înțelepciunea este mai presus de prudență, deoarece obiectul ei
aparține exclusiv părții superioare a sufletului.

Cartea VII: Plăcerea; continenta si incontinenta

În această carte, Aristotel face un pas mai departe decât Socrate, făcând distincția între a ști ce ar fi
un lucru bun să faci și a fi dispus să o faci. Persoana prudentă nu numai că știe ce ar fi bine să facă,
dar este și dispusă, în timp ce persoana incontinentă știe ce ar fi bine să facă, dar nu poate face din
cauza indispoziției. Deci incontinența nu este un viciu (și nici continența nu este o virtute), pentru că
își dă seama de incontinența sa și vrea să se schimbe. Pe de altă parte, cine suferă de un viciu nu își
dă seama.
Aceasta lipsa de continenta este legata de placere. Omul caută plăcerea necesară și plăcerea care este
un scop în sine. Incontinența se referă mai mult la lipsa de control asupra plăcerilor necesare, cum ar
fi mâncarea și sexul. Continența este ghidată de alegerea rațională a plăcerii, în timp ce incontinența
gândește contrariul și totuși face la fel ca cineva care nu are cumpătare.
În continuare, Aristotel analizează definiția pe care alți autori au dat-o plăcerii. Unii, precum
Speusippus, au susținut că nu a fost un bun, în timp ce mulți au spus că este un bine, iar Eudoxus a
mers până acolo încât a spus că a fost cel mai înalt bine. Aristotel arată mai multe exemple pentru a
demonstra că plăcerea trebuie să fie bună și, în același timp, că poate duce la viciu. Aceasta pentru
că omul nu are o natură simplă, ci una complexă. Din această cauză există mai multe dificultăți, dar
până la urmă se poate spune cu Speusippus că plăcerea nu este cel mai înalt bine, iar cu Eudoxus că
este un bine.

Cartea a VIII-a: Prietenia în general

Cartea a VIII-a este dedicată temei prieteniei, pe care o definește ca fiind un fenomen universal și
necesar pentru fiecare ființă umană. Este mai presus decât justiția pentru că poate exista fără ea. Dar
nu toată lumea este de acord cu natura sa.
Ceva este iubit pentru că este bun în sine, bun pentru mine sau plăcut. Prietenia presupune a fi unul
pentru celălalt, necesită reciprocitate. Prin urmare, dragostea de prietenie cere ca prietenul să-l
iubească pe celălalt. Cu toate acestea, a fi drăguț sau a fi util sunt situații mai trecătoare decât a fi
sincer. Prietenia adevărată, la care participă analogic celelalte două tipuri, este o prietenie sinceră,
care îl caută pe celălalt pentru ceea ce este celălalt și nu pentru că îmi este bine sau pentru că îmi
face o oarecare plăcere. Această prietenie este o stare superioară unei activități sau unei emoții,
întrucât durează în timp între două persoane cu alegerea rațională a ambelor.
După ce a luat în considerare prietenia în general, Aristotel explică diverse tipuri de prietenie din
egalitatea și reciprocitatea care sunt propriile sale elemente.

Cartea a IX-a: Prietenia în raport cu cauzele și fericirea ei □

După ce a analizat definiția prieteniei, Aristotel dorește să-și arate caracteristicile și modul în care
este legată de etică. Prietenia este reciprocă, iar ceea ce unul îi dă celuilalt trebuie să plătească într-
un fel. Inegalitatea și dezamăgirea rup prietenia și acest efect servește la arătarea rădăcinii prieteniei.
Fundamentul prieteniei este dragostea adevărată pentru tine însuți. Fiecare om bun este un prieten cu
el însuși pentru că se bucură de trecutul său și de viitorul său, în timp ce omul rău este într-un război
constant în sine, iar atunci prietenia este dificilă. Dacă cineva se iubește pe sine, va ști să-i iubească
pe alții și de aceea poate începe o prietenie. Primul principiu este bunăvoința, dar nu este suficient,
deoarece necesită și afecțiune și intimitate. Un alt principiu este suferința, legat de afecțiune, și este
că cineva iubește mai mult ceea ce l-a costat cel mai mult, în așa fel încât într-o relație între
binefăcător și beneficiar, binefăcătorul este cel care iubește mai mult, din moment ce a folosit ceea
ce îi aparținea. el.spre binele celuilalt.
Această iubire de sine trebuie să fie adevărată. Falsa iubire de sine se numește egoism. Dragostea
adevărată se găsește în căutarea adevăratului scop pentru om, care este intelectul, nobilul. Deci te
poți sacrifica pentru prietenii tăi. Dar pe măsură ce el caută adevăratul scop, prietenii săi vor căuta și
ei același scop, întrucât omul caută ceea ce îi seamănă, iar dacă ar avea scopuri diferite, conviețuirea
nu ar fi posibilă.
Prietenii virtuoși sunt necesari pentru fericire, întrucât omul este un „animal social”, având nevoie de
alte ființe umane de care depinde și cu care se poate împărtăși. Prietenii sunt cel mai mare bine
exterior pentru om.
Cartea X: Plăcere și fericire □
Aristotel începe ultima carte reluând tema plăcerii din cartea a șaptea, datorită importanței sale în
raport cu fericirea și definiției sale corecte. Plăcerea este ceea ce completează o activitate ca o
consecință, și nu ca și cum activitatea ar fi plăcerea. Pentru a acționa etic, pentru a ajunge la
adevărata fericire, plăcerea trebuie să fie guvernată de activitatea caracteristică ființei umane. Astfel,
omul rău va găsi plăcere în ceea ce nu este bine, în timp ce omul bun o va găsi în ceea ce este bine.
Așadar, fericirea este o activitate care are un scop în sine și nu într-o altă activitate, și este, de
asemenea, autosuficientă și acționează în conformitate cu virtutea. Fericirea nu este activitatea în
consonanță cu vreo virtute, ci cu cea mai înaltă virtute, iar aceasta va depinde de cea mai înaltă
facultate: în cazul omului, intelectul. Prin urmare, fericirea este viață în acord cu intelectul, sau
contemplare însoțită de alte aspecte propriu-zise umane (prietenie, bunăstare etc.)
Dar Aristotel spusese că virtutea se cere și nu omite acest aspect esențial, ci arată că fericirea însăși
se găsește și, dar în mod analog, în virtutea caracterului, astfel încât obiceiurile virtuții care sunt ele
au reușit să aducă. plăcere. Mai mult, contemplarea se realizează în această viață numai cu virtuțile.
Pentru a ne forma obiceiul necesar acestei fericiri este nevoie de educație, iar pentru aceasta este
nevoie de legislație. Dar pentru a formula legi bune este nevoie de experiență. Prin urmare, este
necesar să studiem politica și cu această invitație, Aristotel își încheie opera.

Recepție □
Toma d'Aquino este unul dintre cei mai importanţi comentatori ai Eticii Nicomahe.
Filosofia etică care a reieșit din aceste tratate ale lui Aristotel este cunoscută sub denumirea de
eudaemonism datorită locului pe care îl ocupă noțiunea de fericire ca scop al actului moral. Totuși,
trebuie lămurit că fericirea despre care se vorbește aici este contemplația, o virtute care este doar
parțială, pentru că în sine nu presupune a fi bun, ci a acționa bine cu intelectul. Pe de altă parte, și ca
o completare, există nevoia de a ajunge la virtutea caracterului, care implică prudență și dreptate vie.
Pentru filozofii de mai târziu, Etica Nicomahea a fost întotdeauna o lucrare fundamentală, indiferent
dacă sunt sau nu de acord cu postulatele ei. Etica lui Aristotel a condus la diverse concluzii. La
început și-a condus adepții către materialism. Filosofii arabi Avicenna și Averroes l-au folosit și prin
ei a ajuns la scolastică în secolul al XIII-lea cu autori precum Alberto Magno și Tomás de Aquino,
care l-au transformat într-unul dintre fundamentele naturale ale eticii. Alții au respins această etică în
mod explicit, cum ar fi stoicii și epicurienii.
Succesul său poate fi exemplificat prin propoziţia des repetată: „virtutea este la mijloc” şi concepţia
despre fericire ca scop şi consecinţă a virtuţii.