INTRODUCERE ÎN FILOSOFIE

BACAL ECATERINA
GR. AM 101
PROF. N. FORTUNA
 ORIGINEA FILOSOFIEI

Originea filozofiei are loc în Grecia Antică, alături de filozofii

presocrati. Filosofia este disciplina care este responsabilă de
studierea și reflectarea asupra întrebărilor fundamentale despre
existență, cunoaștere, rațiune, ființa umană și viață. Deși
termenul a fost inventat de Pitagora în jurul secolului al VI-lea
î.Hr., este probabil că practica filosofiei în sine a apărut mai
devreme.
 DEFINIȚIE GENERALĂ
Înca din sec. V î.h. Platon spunea că filosofia este cel mai frumos dar pe care l-au dat zeii oamenilor.

Hegel spunea că filosofia este floarea cea mai înaltă a culturii.

După cum afirma şi C. Noica filosofia: „n-are o definiţie, nu e o ştiinţă, şi este liberă de orice obligaţii.
Frumuseţea ei este că se poate începe de oriunde. Te pasionează problema devenirii? Începe cu ea. Dar să ştii că
începi. Ce e filosofia, asta ai s-o înveţi pe drum.”
Definiția ethimologică a filosofiei în loc să ne clarifice ce trebuie să înțelegem prin filosofie, ne determină să
formulăm întrebări;
Cum poate fi învățată și predată dragostea de ceva și mai ales iubirea de înțelepciune?

Filosofia = este un mod de a privi, de a înțelege sau de a evalua viața și lumea în ansamblu.
 TERMENUL FILOSOFIE
 a fost creat cu peste două milenii în urmă din cuvintele
grecești:
phileo = a iubi
sophia = înțelepciune.
 ethimologic, termenul înseamnă dragostea de înțelepciune.

Filosofia este contepția despre univers și presupune raportul

dintre om și natură și pătrunde interogativ în toate domeniile şi
acţiunile umane.
Filosofia a aparut ca răspuns la întrebarile oamenilor, întrebari cum ar fi :
• Ce este existenţa ?
• Care este raportul dintre existenţa subiectivă şi obiectivă ?
• Cum se constituie valoarea de adevăr, bine, frumos, dreptate ?
• Care sunt cauzele nefericirii omului pe pamânt ?
• Ce este fericirea ?
Filosofia încearca să explice în ce constă condiţia umană, conceptul de condiţie umană, deasemenea situaţiile
obişnuite şi limita. În acelaşi timp filosofia se preocupă de locul şi rolul omului, îl ajută pe acesta să ierarhizeze
lumea.
Filosofia îl ajuta pe om să se cunoască pe sine să-şi formeze o cunoştinţă de sine care sunt propriile sale
realizări, să-şi formeze conştiinţa alterităţii care este conştiinţa respectului pentru ceilalşi alături de care trăieşti.
Filosofia s-a format în antichitate la început în obiectul filosofiei erau puse cunoştiinţe din toate domeniile
treptat s-a produs o departajare între discursul filosofic şi cel ştiinţific.
De-a lungul timpului s-a constatat că ştiinţa are nevoie de filosofie, de viziunea ei generală despre lume .
 CONCEPȚIA DESPRE LUME

Concepția despre lume este un sistem de idei și reprezentări desprenatura, societate,

om și locul omului în această lume. Exista tabloul științific al lumii care ne vorbește
doar despre natura și structura naturii și este concepția despre lume care completează
tabloul despre lume cu fința umană. Concepția despre lume include un element
precedial: omul și relația omului cu această lume.
 Tipuri istorici de conceptii despre
lume:
mituri, religia și filosofia
Miturile - prima încercare a omului de a cunoaște lumea, a răspunde la
întrebarile esențiale care sunt puse de viața.

Religia - se deosebește de mitologie, de aceea ca se bazeaza pe religie (credința).

Dividează lume în două parti: lumea forțelor supernaturale și lumea materială.

Filisofia – prietenia cu înțelepciunea. Această notiune este întrodusă de Pitagora.

«Filosoful nu este înțelept, căci înțelept sunt doar zeii. Filosoful tinde catre
înțelepciune».
În filosofie principalul este rațiunea, gîndirea logică, argumentare poziției, spre
deosebire de religie (credința).
 FUNCŢIILE FILOSOFIEI
Funcţia teoretică-explicativă, cognitivă (cunoaştere) ne oferă un anumit gen de cunoaştere a lumii care se află în
strânsă legătură cu celelalte tipuri de cunoaştere (ştiinţifică, artistică, cu experienţa general umană, cu activitate creatoare
a omului).

Funcţia metologică, normativă oferă principii , norme orientative pentru activitatea teoretică şi practică , ne ajută să
ne orientăm corect în multitudinea de fenomene ale vieţii , ne oferă căi de a ajunge la noi adevăruri, noi orizonturi
teoretice de acţiune practică.

Funcţia axiologică , valorizatoare, atitudinală, prin care Filosofia ne oferă principii, norme de ierarhizare a formelor
de existenţă, a valorilor morale, estetice precum si principii şi norme referitoare la atitudinea noastră faţă de lume, deci
reacţia axiologică faţă de aceasta.

Funcţia prospectivă, proiectivă, anticipativă . În coordonatele sistemului său referenţial se creează posibilitatea
prevederii, prognozei, a înţelegerii posibilităţii de acţiune viitoare.

Funcţia paraxiologică, acţionată. Ea se obiectivează sub cele mai diverse şi variate forme de manifestare a omului.
 Rolul filosofiei în viața
lucrătorului medical
Rolul filosofiei in viața lucrătorului medical este colosal, deoarece filosofia dezvolta
gindirea logica,corecta si analizata.
Filozofia nu rezolva problemele medicinii, ea actioneaza asupra ei prin conceptia filozofica,
care influenteaza viziunea savantului, atitudinea viitorului specialist catre lume si
cunoastere.Folosofia medicinei este o integritate disciplinilor medicale teoretice si
clinie,dezvoltarea noilor conceptii ale org. formularea teoriei tratamentului bolnavilor si
dezvoltarea gindirii clinice a lucrătorului medical.
Fara a avea pretentia ca are toate raspunsurile, filozofia creeaza, si asta estecel mai
important, cadrul cel mai potrivit fiecarui individ in parte, indiferent de domeniul pe
care si-l va alege si in care va activa in viitor, in viata.
Filozofia il ajuta pe individ sa devina ceea ce ar trebui sa fie: om.
 Valențele morale ale epicureismului
și stoicilor
 "Un comportament dezordonat se aseamănă unui izvor de scurtă durată, care curge iarna."
 "Omul care nu se mulțumește cu puțin, nu se mulțumește cu nimic."
 "Nu trebuie să fie fericit tânărul, ci bătrânul care a trăit o viață frumoasă."
 "Bunurile sunt pentru cei care știu să se bucure de ele."
 "Trebuie să căutăm pe cineva cu care să mâncăm și să bem înainte de a căuta ceva de mâncare și de
băut, căci a mânca singur înseamnă a duce o viață de leu sau de lup."
 "Vrei să fii bogat? Atunci nu te strădui să-ți sporești bunurile, ci să-ți micșorezi lăcomia."
 "Moartea este o himeră: deoarece atâta timp cât eu exist, nu există moarte; și atunci când există
moartea, eu deja nu mai exist."
 Spatiul si timpul biologic
  Conform Dicţionarului de Filozofie (Editura Politică, Bucureşti, 1978) spaţiu şi timp desemnează
„formele de bază ale oricărei existenţe categoria de spaţiu reflectă raporturile de coexistenţă dintre
obiecte sau fenomene sau dintre părţile lor, respectiv întinderea, distanţa, poziţia lor categoria
de timp reflectă durata de existenţă a obiectelor şi fenomenelor, simultaneitatea sau succesiunea
lor”.
Conceptul de timp se sustrage determinărilor filosofice riguroase întrucât nu are o natură imuabilă.
Surprinderea semnificaţiei acestui concept se poate desfăşura pe două paliere comprehensive: 

  măsura şi măsurarea timpului şi a fenomenului său corelativ (spaţiul)

– vorbim în această perspectivă despre timpul fizic,
  descrierea modului în care timpul apare conştiinţei, existenţei
umane, caz în care vorbim despre timpul uman.
  Timpul fizic exprimă măsurarea desfășurării temporale
dintre două momente. El este împărțit de gândirea
abstractă în segmente egale, nediferenţiate calitativ,
reprezentând un „număr al mişcărilor”. 

 Timpul uman constituie rezultatul reflexiei raţionale şi

meditaţiei asupra raportului existenţă – timp – finitudine. Alte
caracteristici: inerent subiectului (prezent numai în perimetrul
interiorităţii/al sufletului uman); structurează demersul
cunoaşterii; se dezvăluie ca dimensiune esenţială şi originară a
existenţei; este constitutiv naturii umane (omul există odată cu
timpul şi în timp îşi va cunoaşte sfârşitul, moartea).
 Adevărul şi minciuna în activitatea
lucrătorului medical
Prevalându-ne de justificări morale, acceptarea minciunii poate fi considerată de multe ori ca o dovadă
de ipocrizie sau de cinism. Interdicţia de a minţi are ca pandant obligaţia de a spune adevărul. A minţi poate
echivala cu a crede că celălalt nu trebuie sau nu este capabil să primească un adevăr. În acest caz, minciuna
este în interesul mincinosului, care îşi subordonează şi exploatează victima în scopuri proprii. Nu acelaşi
lucru se poate afirma în cazul pacientului suferind de o boală gravă şi al medicului care minte cu privire la
severitatea stării lui. Această minciună nu este motivată de vreun cinism, ci de bunăvoinţă: medicul nu vrea
să sperie sau să rănească emoţional pe pacient, dezvăluindu-i un adevăr dificil sau greu de suportat. Dar,
fără ştirea lui, această bunăvoinţă se bazează pe o distincţie între cei capabili să suporte un adevăr şi cei care
nu sunt capabili. Dar ne întrebăm: această diferenţă este legitimă? Cine poate să se pronunţe? A minţi pe
pacient înseamnă a-i refuza nişte informaţii despre el însuşi dintr-un motiv care în cele din urmă ar putea să
pară foarte imoral şi inuman: a pune la îndoială capacitatea sa de fi aşa cum este şi a vedea în el o fiinţă
slabă şi neputincioasă. În acest sens, într-o lucrare intitulată ,, Despre un pretins drept de a minţi din iubire
de oameni’’, Im. Kant face o datorie din spunerea adevărului, pentru că minciuna este în contradicţie
cu demnitatea şi moralitatea omului.
 Diferite studii realizate în SUA şi Europa au arătat că pacienţii doresc să-şi cunoască
diagnosticul în procente care variază între 90-96%.

Dificultatea de a spune pacientului adevărul despre o boală cu potenţial letal este legată în
subsidiar de dificultatea de a aborda subiectul despre moarte. Medicul însuşi se simte mesager al
morţii şi îşi recunoaşte incapacitatea atenuării unui anunţ atât de brutal despre moartea care stă
la pândă.
În domeniul medical, secretul este văzut în general ca tăcere a medicului în legătură cu ceea
ce-l priveşte pe pacient, în beneficiul celui din urmă. Din acest punct de vedere, necesitatea
menţinerii secretului are o valoare fundamentală în actul medical Cu toate acestea, secretul nu
înseamnă doar ascunderea faţă de alţii a stării de sănătate a pacientului. El mai poate însemna şi
disimularea, faţă de pacientul însuşi, a realităţii stării sale de sănătate. Prin urmare, nu este
numai o chestiune de confidenţialitate şi discreţie în beneficiul pacientului, ci, ca şi minciuna,
poate însemna ascunderea faţă de pacient a informaţiei, a adevărului, în acest ultim caz relaţia
medic – pacient fiind una fragilă. Delegarea responsabilităţii este foarte prezentă în
interacţiunile dintre medic şi bolnav. Pacientul crede că dacă medicul ar fi avut ceva să-i spună
i-ar fi spus, iar medicul preferă să creadă că pacientul l-ar fi întrebat dacă ar fi vrut să ştie.