Raspunsuri la colocviu filosofie

si bioetica
1. Concepţia despre lume şi tipurile sale istorice. Obiectul de studiu al filosofiei şi
specificul cunoştinţelor filosofice în raport cu ştiinţa, religia, morala, arta, dreptul şi politica.
Problema fundamentală a filosofiei.

Concepţia despre lume şi caracterul ei social-istoric. Filozofia este una din principalele
forme a manifestării spiritului uman, conştiinţei umame. Ea este teoria despre lume şi om în
unitatea lor dialectică, fiind modul spiritual-practic de asimilare a lumii. Filozofia reflectă
realitatea prin înţelepciune (cunoştinţe veşnic adevărate ce au o valoare netrecătoare).
Filozofia se bazează pe ştiinţele concrete, generalizează rezultatele lor pentru a
evidenţia cele mai generale legităţi. Filozofia generalizează cunoştinţe din diferite domenii ale
activităţii umane şi formează o concepţie generală despre lume.
Filozofia este o disciplină specifică. Ea nu se orientează nemijlocit la schimbarea
lucrurilor, la transformarea naturii, dar se adresează omului însăşi, reorganizează mentalitatea
lui, îi ajută să înţeleagă locul lui în natură şi societate şi prin aceasta de a schimba realitatea.
Filozofia este instrumentul principal de perfecţionare a omului şi vieţii sociale. Ea se ocupă cu
aşa probleme care se referă la lume în întregime, care ne dau posibilitatea de a înţelege ce
prezintă lumea, care-i esenţa ei, ce prezintă omul, care-i locul lui în lume, ce prezintă viaţa,
fericirea, dragostea. Filozofia se ocupă cu formarea concepţiei despre lume la oameni.
Concepţia despre lume este totalitatea de idei despre lume în întregime, despre om,
locul lui în această lume, este totalitatea de cunoştinţe despre natură, societate şi om şi
raportul lui faţă de această lume. Concepţia despre lume este baza tabloului general al lumii şi
ne dă cunoştinţe generalizate despre coţinutul, structura, esenţa şi legităţile apariţiei şi
dezvoltării lumii înconjurătoare.
Concepţia despre lume constă din totalitatea de diferite cunoştinţe (ştiinţifice, politice,
juridice, etice, estetice, ateiste şi religioase, filozofice ş.a.), convingeri, principii a cunoaşterii şi
activităţii, orientări valorice. Avînd aşa cunoştinţe despre lume în întregime şi locul său în ea,
omul organizează activitatea sa şi determină scopurile sale în dependenţă de concepţia despre
lume. Orice concepţie trebuie să răspundă la următoarele întrebări: Ce prezintă lumea
înconjurătoare? Pentru ce noi trăim? Cum trbuie să trăim? Fundamentarea concepţiei despre
lume şi este filozofie. Filozofia este şi nucleul concepţiei despre lume şi procesul de formare a
ei. În aspectul istoric deosebim următoarele concepţii despre lume: mitologică, religioasă şi
filozofico-ştiinţifică.
Concepţia mitologică este cea mai veche, era caracteristică pentru oamenii din comuna
primitivă ca unica formă a conştiinţei sociale. În concepţia mitologică nu există diferenţiere
clară dintre om şi natură, gîndire şi realitate, ideal şi material, obiectiv şi subiectiv, lipseşte
cauzalitatea, era totul contopit, nedezmembrat. Lumea era însufleţită, antropomorfizată, iar
omul – zoomorfizat.
Concepţia mitologică includea în sine diferite cunoştinţe primitive, credinţe şi mituri
nesistematizate. Miturile erau principalele modalităţi de explicare a realităţii, serveau ca
paradigme a activităţii umane.
Concepţia religioasă apare pe baza celei mitologice, generalizează diferite mituri şi
credinţe primitive formulînd o teorie integrală despre toată realitatea. Ea reiese din dedublarea
lumii în două părţi: naturală şi supranaturală. Specific pentru această concepţie este nu numai
admiterea existenţei unei forţe supranaturale, dar şi atribuirea ei unui sens specific: că lumea
supranaturală este adevărata lume, că ea este primordială şi determină lumea naturală şi
socială. Lumea supranaturală, ori divină, dirijează cu dezvoltarea naturii, vieţii umane. Toate
fenomenele şi procesele realităţii erau explicate de pe poziţiile acestei concepţii.
Concepţia filozofico-ştiinţifică se formează pe baza generalizării diferitor cunoştinţe
ştiinţifice, formelor activităţii spirituale şi practice. E caracteristică demonstrarea logică.
Concepţia filozofico-stiinţifică ca sistem de cunoştinţe, principii şi convingeri despre lume, om şi
interacţiunea lor este in acelaşi timp metodologia transformării naturii, societăţii şi lumii
spirituale a omului. Concepţia filozofică are obiectul său nu atât lumea ca atare, cât sensul
existenţei omului în lume.
Problema fundamentală a filosofiei - raportul dintre gîndire şi existenţă, conştiinţă şi materie.
Problema fundamentală are două laturi - ontologică şi gnoseologică. Prima latură
trebuie să răspundă la întrebarea - care-i factorul prim, cine pe cine determină. În dependenţă
de aceia ce se ia ca factor primordial- materia sau conștiința - toate sistemele filosofice se
împart în materialism şi idealism. Materialismul este un curent filozofic care în explicarea lumii
reiese din recunoaşterea existenţei, materiei ca factor prim şi cauză a realităţii, idealismul
afirmă contrariul. Existenţa este primară in acel sens, că natura, materia există real, ca atare şi
nu-s determinate nici de un factor spiritual ori principii nemateriale. Existenţa, lumea sunt
infinite, necreabile şi indistructibile. Materialismul afirmă că conştiinţa este secundară ca
produs al dezvoltării materiale, ca reflectare a lumii materiale.
Idealismul afirmă primordialitatea spiritualului, raţiunii în raport cu materia, că
spiritualul există pînă la natură, pînă la lucruri şi este cauza lor. Deosebim două varietăţi a
idealismului – obiectiv şi subiectiv. Idealismul obiectiv (Platon, Hegel) afirmă primordialitatea
rațiunii universale, ideei care există obiectiv (există real şi independent de voinţa omului).
Idealismul subiectiv (Berkeley, Hume, Mach) consideră primar conştiinţa, senzaţiile subiectului,
că nu există nici o existenţă, nici materială, nici spirituală în afară şi independent de conştiinţa
umană, independent de retrăirile subiectului.
Dacă în explicarea lumii se recurge la un început (fie el material ori spiritual), atunci aşa
concepţie se numeşte monism. Iar dacă reiese din două începuturi – aceasta este dualism.
Pluralismul este concepţia care pune la baza lumii mai multe începuturi (Empedocle, Pitagora,
Anaxagora).
A doua latură a problemei fundamentale se referă la cognoscibilitatea lumii, este
problema identităţii gîndirii şi existenţei. De la rezolvarea căreia apar aşa curente ca optimism
gnoseologic (acei care afirmă cognoscibilitatea lumii), scepticism (care pun la îndoială
posibilitatea cunoaşterii) şi agnosticism (acei care neagă cognoscibilitatea lumii).

Obiectul filozofiei. Filozofia este nucleul concepţiei despre lume care dă tabloul lumii,
omului şi interacţiunii lor. Obiectul filozofiei este generalul în sistemul “lume – om”. La rîndul
său acest sistem este compus din două subsisteme – “lume” şi “om”. Fiecare din ele are
nivelurile sale, iar interacţiunea laturilor – patru aspecte: ontologic, gnoseologic, axiologic şi
spiritual-practic.
Obiectul filozofiei conţine acele cunoştinţe care omul le foloseşte pentru a construi
tabloul universal al lumii sub unghiul de vedere a Adevărului, Frumuseţei, Binelui şi Echităţii.
Obiectul filozofiei conţine acel general din realitatea materială care îi ajută omului în formarea
concepţiei despre lume. Filozofia este un sistem de răspunsuri desfăşurate la problemele
conceptuale.
Cunoştinţele filozofice sunt cunoştinţe integrale, sistematizate, generalizate, este
concepţia raţionalizată despre lume a epocii.
Filozofia este şi ştiinţă şi formă a conştiinţei sociale. Filozofia ca ştiinţă are toate criteriile
ştiinţifice (obiectivitate, raţionalitate, sistemicitate, verificabilitate, orientare spre esenţă şi
legitate), are obiectul său, categoriile, legităţile şi metodele sale. Ca formă a conştiinţei sociale
filozofia reflectă existenţa socială prin înţelepciune, manifestă o anumită influenţă asupra
existenţei sociale. În acest sens (filozofia ca formă a conştiinţei sociale) ea este ideologizată.
Filozofia tinde spre cunoaşterea ştiinţifică a lumii şi în acelaşi timp de a exprima maximal
interesele subiectului (clasei). În istoria filozofiei aceste două tendinţe (ca ştiinţă şi formă a
conştiinţei sociale) se manifestau în diferit mod, predominînd ori una ori alta.

2. Problematica și domeniile filosofiei. Problema metodei în filosofie. Funcţiile filosofiei.

Problema metodei în filozofie. Dialectica şi metafizica. Fiecare ştiinţă are metodele

sale. Filozofia este şi teorie şi metodă.
Teoria este totalitatea cunoştinţelor ce descriu ori explică un domeniu al realităţii.
Metoda - modul de cercetare şi transformare a realităţii obiective, este totalitatea de
mijloace şi procedee de asimilare teorierică şi practică a realităţii. Metoda este o anumită
ordine de formulare a cunoştinţelor şi folosirea lor pentru a transforma realitatea, pentru a
căpăta noi cunoştinţe.
Teoria este temelia metodei, iar metoda – este teoria în acţiune. Metoda joacă un rol
foarte important în ştiinţă, ea disciplinează şi orientează cercetarea ştiinţifică, este uneori mai
principală decît rezultatul cunoaşterii. Metoda trebuie să fie productivă, economică, demnă de
încredere, lipsită de arbitrar şi haos, orientată cu un scop bine determinat, clară).
Metoda filozofică ne arată cum trebuie folosite cunoştinţele penctru înţelegerea şi
transformarea existenţei şi omului.
După sfera de utilizare metodele pot fi clasificate:
1) metode particular-ştiinţifice, care se folosesc într-o ştiinşă concretă, într-o ramură a
ştiinţei;
2) metode general-ştiinţifice, care se folosesc în mai multe ştiinţe, dar nu în toate;
(metoda informaţională, cibernetică, sistemică, analogia, analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia
ş.a.)
3) metode universale, filosofice, care se folosesc în toate ştiinţele şi se bazează pe
legităţile universale a realităţii (dialectica şi metafizica).

După nivelurile cunoaşterii deosebim:

- metode a cunoaşterii empirice (observaţia, comparaţia, măsurarea, experimentul)
- teoretice (abstractizarea, idealizarea, formalizarea, concret şi abstract, istoric şi logic,
ascensiunea de la abstract la concret).
Dialectica este teoria despre cele mai generale legităţi ale dezvoltării existenţei şi
cunoaşterii. Este metodă universală de asimilare a realităţii. Dialectica înţelege şi studiază
lumea aşa cum este ea într-adevăr, în mişcare, dezvoltare, în conexiuni universale.
Dialectica este compatibilă atît cu materialismul, cît şi cu idealismul. Reprezentantul
dialecticii idealiste a fost Hegel care a creat dialectica ca teorie şi metodă de cunoaştere.
Dialectica materialistă a fost creată de K. Marx şi F. Engels. Ultima se foloseşte în toate ştiinţele
prin intermediul metodelor particular-ştiinţifice.
Metafizica are două sensuri:
1. Metodă de gîndire contrară dialecticii care priveşte fenomenele şi procesele naturii ca
ceva separat, izolat, încremenit, fără dezvoltare şi conexiune universală.
2. Acea parte a filosofiei în care se studiau şi interpretau problemele speculative, ce
depăşesc cadrul experienţei (despre Dumnezeu, spirit, libertatea voinţei).
Neajunsurile metodei metafizice constau în următoarele momente: neînţelegerea
esenţei dezvoltării; absolutizarea stabilităţii ori repetabilităţii, continuităţii ori discontinuităţii,
schimbărilor cantitative ori calitative, unilateralitatea., ignorarea conexiunii universale;
premărirea formei mecanice de mişcare, reducerea formelor superioare de mişcare la
inferioare ş. a.
Toate aceste metode formează un tot întreg, un sistem, se găsesc în legături dialectice.
În acest sens filozofia este ca o metodologie generală.
Metodologia se ocupă cu un şir de probleme care pot fi reduse la trei principale:
1) ce prezintă metoda;
2) cum trebuie să fie metoda;
3) cum trebuie folosită metoda.
În dependenţă de gradul de generalizare deosebim următoarele niveluri ale
metodologiei:
1) concret-ştiinţifică - fiecare ştiinţă are metodele sale de cercetare şi formulează
anumite reguli şi normative pentru folosirea lor;
2) general-ştiinţifică - metode şi principii ce se folosesc într-un şir de ştiinţe, sau o ştiinţă
cu metodele şi principiile sale care poate servi metodologie pentru alte ştiine (spre exemplu,
biologia pentru fiziologie şi medicină, fiziopatologia pentru disciplinele medicale ş.a.);
3) universală, filosofică - principiile şi legile dialecticii servesc ca metodologie pentru
toate ştiinţele.
Metodologia se referă nu numai la activitatea de cunoaştere ci şi la activitatea practică.
Ea este necesară pentru dezvoltarea capacităţilor creatoare ale specialistului, posibilităţilor de a
formula probleme ştiinţifice şi determină strategia cercetărilor ştiinţifice.
Funcţiile filozofiei. Filozofia şi ştiinţa. Filozofia este o teorie despre lume în întregime, om
şi raportul lui cu realitatea, ea îndeplineşte mai multe funcţii: ontologică, gnoseologică,
metodologică, antropologică, sociologică, etică, estetică, axiologică, praxiologică ş.a. Toate
aceste funcţii pot fi reduse la trei momente:
 Sinteza cunoştinţelor şi crearea tabloului lumii unic ce ar coincide nivelului de
dezvoltare a ştiinţei, culturii şi experienţei istorice.
 Fundamentarea, justificarea şi analiza concepţiei despre lume.
 Formularea metodologiei generale a cunoaşterii şi activităţii omului în lumea
înconjurătoare.

3. Specificul cunoştinţelor biomedicale. Medicina şi Farmaceutica ca ramuri ale ştiinţei

contemporane.

Astfel, pentru soluționarea problemelor în domeniul medical, a fost necesară elaborarea

unei metode, cu ajutorul căreia, personalul medical să poată evalua deciziile morale. Una dintre
metodele de evaluare a problemelor de bioetică este metoda principistă. În afară de principii,
pentru identificarea și soluționarea problemelor morale metoda principistă prevede analizarea
unor reguli, norme, drepturi și virtuți.
1) Principiul respectării autonomiei, care presupune că fiecare persoană trebuie să aibă
libertatea de a lua decizii pe termen scurt și pe termen lung, în lipsa unor factori externi
coercitivi și în cunoștință de cauză;
2) Principiul binefacerii, conform căruia, fiecare persoană are obligația de a-i ajuta pe
alții să-și promoveze interesele importante și legitime, cântărind beneficiile, daunele și riscurile,
pentru a obține cel mai mare beneficiu;
 3) Principiul non-dăunării, care prevede datoria fiecărei persoane de a evita daunele
inutile care pot apărea, prin omiterea sau comiterea unor acțiuni.
4) Principiul dreptății sau echității, ce presupune distribuția echitabilă a bunurilor,
resurselor și serviciilor medicale.
Principiile eticii biomedicale își au sursa în moralitatea comună. Moralitatea comună
conține normele morale care constrâng toate persoanele în toate circumstanțele.

Medicina este o ramură a științelor biologice care are ca scop pe de o parte studiul
corpului omenesc și al funcționării lui, pe de altă parte - pe baza acestor cunoștințe -
conservarea și restabilirea sănătății.

Tehnologia farmaceutică este stiinta care studiaza aspecte teoretice si practice

importante pentru realizarea medicamentelor cat si aspecte privind evaluare biofarmaceutica a
acestora, conservare, depozitare si eliberare.

4. Filosofia şi medicina. Filosofia contemporană - filosofie a supravieţuirii.

Activitatea medicală apare odată cu formarea societăţii. Ea reiese din necesitatea obiectivă
a oamenilor în păstrarea şi reproducerea existenţei lor corporale. Activitatea societăţii în privinţa
ocrotirii sănătăţii membrilor săi, în lupta cu bolile ca orice activitate materială, obiectual-practică
era atît mai efectivă, cu cît mai dezvoltat era componentul ei spiritual-teoretic. Avînd aceste
două componente activitatea medicală (medicina) este şi meserie, artă şi teorie, ştiinţă.
În procesul dezvoltării medicinei aceste două componente au diferite semnificaţii. Iniţial, în
comuna primitivă, medicina exista îndeosebi ca activitate obiectual-practică, ca activitate
materială. Doar cu acumularea cunoştinţelor ca rezultat al generalizării practice şi mai ales în
depăşirea generalizărilor empirice, medicina devine ştiinţă, unde componentul spiritual-teoretic
joacă rolul hotărîtor.
Din activitatea populară medicina devine activitate profesională ca rezultat al procesului
sociocultural. Necesitatea ocrotirii sănătăţii şi lupta cu bolile ca cerinţă socială acţionau
nemijlocit asupra activităţii medicilor. De aceea medicina încă din antichitate se găseşte în
strănsă legătură şi colaborare cu filosofia. Şi medicina şi filozofia au unul şi acelaşi obiect – omul
cu problemele sale. În medicină, spre deosebire de alte tipuri de activitate, pe primul plan se
situiază umanismul. Pentru rezolvarea problemelor medicale era nevoie de a depăşi activitatea
îngustă medicală şi de a privi omul cu bolile şi suferinţele lui de pe poziţii mai largi – sociale,
deatîta se cere o atitudine şi pregătire metodologică, filosofică.
Specificul activităţii medicale constă în aceea că medicul are de a face cu informaţia
despre pacient care este “codificată” în diferite simptome şi sindrome şi trebuie descifrată şi
interpretată. Obiectul medicinei (omul, sănătatea şi boala) este foarte complicat. Activitatea
medicală are un caracter contradictoriu, complex, în care se intercalează factorul obiectiv şi
subiectiv, conştient şi spontan, necesar şi întîmplător. Bolnavul este şi obiect şi subiect al
medicinei. Şi în acelaşi timp, metodele de examinare a organismului uman sunt într-o măsură
oarecare subiective, deoarece rezultatul acestor metode depind de experienţa şi calificarea
medicului, de atitudinea lui faţă de profesia sa.
Alt component al activităţii medicale este orientarea social-psihologică şi
valorică a medicului, care este identică după conţinut cu motivarea morală (o anumită atitudine
faţă de datoria sa profesională şi socială).

Filozofia contemporană trebuie să fie o filozofie a supravieţuirii. Omenirea nu poate

exista decît în limitele unor parametri strict determinate a mediului fizic, biologic şi social.
Omenirea ca parte a noosferei a întrat în epoca dezvoltării ireversibile, care depinde de
acutizarea problemelor globale. Problema cheie actualmente este elaborarea “Strategiei
Omului” coordonată cu “Strategia Naturii”. Strategia omenirii presupune totalitatea diferitor
activităţi ce ar asigura coevoluţia omului şi mediului ambiant. Strategia omenirii trebuie să
accepte şi noi modernizări, deaceea ea trebuie să aibă o nouă filozofie – filozofia supravieţuirii.
Medicina, care se ocupă cu problemele omului şi optimizării condiţiilor sociale, poate să
contribuie la elaborarea strategiei omenirii, la rezolvarea problemelor globale, la elaborarea
noilor orientări valorice.

5. Apariţia filosofiei. Etape esențiale în evoluarea filosofiei și medicinei. Istoria filosofiei

şi problema periodizării gândirii filosofice. Paradigmele în filosofie.

Apariţia concepţiilor filozofice. Filozofia apare în antichitate atunci cînd în societate se petrec
schimbări radicale, cînd se schimbă relaţiile social-economice, cînd se schimbă modul de viaţă
obişnuit, reprezentările oamenilor. Apariția filozofiei este apariţia unui anumit tip de conştiinţă
socială orientată spre conştientizarea formelor de cultură şi practică deja stabilite.
Concepţiile filozofice se formează în perioada trecerii de la concepţia mitologică şi
religioasă la concepţia ştiinţifică. Acumularea cunoştinţelor a dus la formarea contradicţiei:
gîndirea mitologică explica lumea prin forţe supranaturale, prin creaţie, iar cunoştinţele
ştiinţifice – prin cauzalitate.

În istoria filozofiei paradigma este ca un mod specific de filozofare, ca un model de

formulare şi rezolvare a problemelor filozofice, ca ceva general şi relativ stabil în multitudinea
concepţiilor şi ideelor filozofice. Încă din antichitate se evidenţiează două paradigme principale:
ontologică şi gnoseologică.
Paradigma ontologică reiese din admiterea existenţei ca realitate şi principiu în
explicarea lumii.
Paradigma gnoseologică consideră că lumea este o construcţie teoretică, rezultat al
cunoaşterii lumii, rezultat al activităţii intelectuale a omului. Deosebim şi alte paradigme
(empirism şi raţionalism, dialectica şi metafizica, materialism şi idealism).

Istoria filozofiei şi obiectul ei. Istoria filozofiei este o disciplină şi filozofică și istorică.
Dacă filozofia se ocupă cu diferite probleme filozofice (formularea şi rezolvarea lor) şi modurile
de teoretizare, atunci istoria filozofiei se ocupă cu legităţile apariţiei şi dezvoltării ideelor
filozofice. Istoria filozofiei studiază problemele apariţiei şi dezvoltătii gîndirii filozofice la diferite
etape istorice, istoria legităţilor generale a existenţei şi gîndirii.

Clasificarea şi periodizarea gândirii filozofice. Clasificarea şi periodizarea ideilor filozofice

se poate realiza după diferite criterii. Mai des se foloseşte principiul reflectării şi schimbarea
relaţiilor sociale. Coform primului principiu deosebim:
1. filozofie prereflexivă - o prefilozofie, avea un caracter mitologic. Omul nu se evidenţia
din lumea înconjurătoare, nu făcea deosebire dintre material şi spiritual, intern şi extern,
gîndirea nu era obiectul analizei şi reflexiei.
2. reflexivă - apare odată cu separarea muncii intelectuale de munca fizică, cînd
activitatea spirituală devine obiectul gîndirii, cînd apare şi se dezvoltă nu numai filozofia, dar şi
politica, dreptul, ştiinţa, arta etc.

6. Filosofia antică: periodizarea, caracteristica, direcţiile şi şcolile filosofice. Medicina (şi

Farmaceutica) în epoca antică.
 Filozofica în ţările Orientului apropiat (Egipt, Babilon, Mesopotamia).
Originea filozofiei reflexive antice au fost statele sclavagiste din Orient – Egipt, Babilon,
Mesopotamia. Aici pentru prima dată au apărut viziuni filozofico-materialiste, încercări de a
rezolva probleme conceptuale, care real aveau loc aici la sfîrşitul mileniului trei – începutul
mileniului doi î.e.n.
Se considerau idei despre apă ca element primordial al lumii din care au apărut toate
lucrurile şi fiinţele vii. Şi totuşi în mileniul III – II î.e.n. aici predomina concepţia religioasă despre
lume, iar elementele filozofico-materialiste menţionate mai sus sunt numai unele momente pe
fonul religiei. Concepţiile mitologice erau relativ stabile. Luna era principalul astru în mitologia
babiloneană, soarele – forţă care aprinde şi stînge corpurile cereşti, deci este izvorul
întunericului, aduce moarte. Aştrii sînt zeităţi care luminează numai noaptea şi numai luna
apărînd şi dispărînd este simbolul vieţii veşnice.
Filozfia în India antică apare în primul mileniu î.e.n. Societatea indiană foarte timpuriu se
diferenţiază în caste şi grupuri sociale: brahmani, cşatrii, vaişi şi şudri. Primele idei filozofice
găsim în literatura religioasă – Vede (cunoştinţe sacre).
Deosebim două grupe de şcoli: ortodoxale (care recunosc autoritatea Vedelor) şi
neortodoxale (ce nu recunosc autoritatea Vedelor). Majoritatea din ele sunt ortodoxale şi
religioase (şcolile vedanta, mimansa, yoga, vaişeşica, nyaya, samkhya). Mai progresive sînt şcolile
neortodoxale – jainism, buddhism, lokayata (carvaka).
Jainismul a apărut în sec. VI î.e.n. ca concepţie etică care indica calea salvării sufletului
de supunerea ei pasiunilor. Scopul filozofiei jainiste – sacralitatea, modul de comportare specific
ce duce la realizarea salvării.
Buddhismul apare în sec. VI –V î.e.n. Buddhismul este religia supuşeniei. Conţinutul ei
sînt patru adevăruri sfinte. Existenţa omului este legată de suferinţe. Cauza suferinţelor este că
omul are prea multe dorinţe. Lichidarea suferinţelor trebuie să fie în lichidarea dorinţelor. Calea
spre lichidarea suferinţelor trece prin cele opt căi nobile – ideile drepte, intenţiile drepte,
cuvîntul drept, acţiunea dreaptă, viaţa dreaptă, efortul drept, atenţia dreaptă şi meditaţia
dreaptă. Întreruperea şi lichidarea suferinţelor se numeşte nirvana – o linişte netulbutată, o
abţinere de la totul lumesc ce se atinge prin meditare. Nirvana pune capăt lanţului de veşnice
reîncarnări, guvernate de sansara şi karma.
Locayata (cearvaka) este o şcoală materialistă care apare în sec. VIII – VII î.e.n. Ei negau
existenţa oricărei alte lumi în afară de cea materială. Credinţa în existenţa lui Dumnezeu, a
sufletului, a lumii de apoi este falsă. Ei considerau că lumea este compusă din patru elemente
primordiale: apa, aerul, focul şi pămîntul. După moarte organismul (inclusiv şi sufletul) se
descompun în elemente primordiale.
Filozofia în China antică.
Se afirma, că lumea este veşnică şi prezintă un tot unitar compus din cinci elemente
primare: focul, apa, pămîntul, lemnul şi metalul. Diferite combinaţii a acestor elemente
formează multitudinea obiectelor. Filozofii din China antică încearcă de a lămuri lumea prin ea
însăşi fără a apela la forţe supranaturale. Au mers mai departe şi argumentează unitatea lumii. Ei
formulează concepţia, că substanţia tuturor lucrurilor, ce formează lumea, este unica şi veşnica
materie în mişcare ŢI. Cauza mişcării chinezii o vedeau în interacţiunea forţelor contrare IN şi IAN
caracteristice materiei.
Daosismul (taoismul) apare în sec. VI î. Omul trebuie să se contopiască cu natura, să
trăiască în conformitate cu legile ei. Răul şi nefericirea în viaţa oamenilor apare de aceea, că
oamenii se implică în mersul natural al lucrurilor şi încalcă legea DAO.
In China antică se evidenţiază şcoala lui Confucius (Cung Fu-dzi , 551 – 479), creatorul
unui sistem original filozofic, etic şi social-politic. El afirma, că cerul ca realitate supremă dictează
omului voinţa sa, că viaţa oamenilor depinde de soartă, iar bogăţia şi nobilitatea depind de cer.
Confucius afirmă, că pentru a cunoaşte noul e necesar de a cunoaşte vachiul. Invăţătura fără
gîndire este inutilă, iar gîndirea fără invăţătură este oarbă. Etica lui Confucius concepe omul in
relaţii cu funcţia lui socială, el este personalitate nu pentru sine, ci pentru societate, iar educaţia
este formarea comportamentului omului pentru executarea cuvenită a acestei funcţii. Relaţiile
sociale trebuie să se formeze după analogie cu relaţiile familiale – cîrmuitor şi supus, subaltern şi
şef, aşa ca şi relaţiile dintre fecior şi tată, fratelui mai mic către cel mai mare.
Caracteristica generală şi periodizarea filozofiei din Grecia antică.
Gîndirea filozofică în Grecia antică începe să se formeze în sec. VII – VI î.e.n. Procesul
formării claselor se accelerează datorită dezvoltării meşteşugăritului şi comerţului. Are loc
declinul şi degradarea treptată a comunei primitive, limitarea puterii nobilimii gentilice.
Filozofia greacă antică era naturfilozofie, avea o orientare spre cunoaşterea naturii şi
legităţilor ei, “curăţirea” naturii de mituri. Pentru ea este caracteristic deasemenea ontocentrism
(concepţie despre existenţă) şi cosmocentrism (înţelegerea lumii ca un tot unitar, ca un organism
viu, macrocosm şi microcosm).
Filozofii din această perioadă încearcă de a înţelege gîndirea ca proces specific şi a realiza
trecerea de la gîndirea metaforică (mitologică) la gîndirea categorială. La filozofia clasicii timpurii
se referă şcolile de la Milet, Elea, pluraliştilor, sofiştii şi Socrat.
Şcoala de la Milet sau ioniană este vestită ca prima şcoală filozofică. Aici pentru prima
dată se pune problema elementelor primordiale ale întregii existențe, problema esenţei lumii.
Temelia lumii ei o concepeau ca un anumit principiu material.
Şcoala de la Elea s-a pronunţat contra ideelor lui Heraclit despre veşnica mişcare şi
schimbare. Xenofan se pronunţa contra imoralităţii şi antropomorfismuli religiei, considera, că
nu zeii au creat oamenii, ci dimpotrivă oamenii au creat zeii după chipul şi înfăţişarea sa.
Parmenid formulează teoria despre existenţă: că Lumea după Parmenid este o sferă
materială în care nu există gol şi deci mişcarea este imposibilă, fiindcă spaţiul universului este
umplut complet.
Şcoala pluraliştilor Pitagora cu elevii săi explica esenţa lucrurilor cu ajutorul numerelor
şi raportul dintre ele, contribuind la apariţia şi dezvoltarea matematicii. Empedocle (medic,
fondatorul şcolii medicale) in explicarea lumii reiese din patru elemente primordiale: focul,
aerul, apa şi pămîntul care el le numeşte rădăcini ale tuturor lucrurilor. La acestea Empedocle
mai adaugă două forţe contrare – iubirea şi ura. Viaţa naturii constă din unire şi divizare,
amestecul şi despărţirea cantitativă şi calitativă a elementelor care ca atare sunt
neschimbătoare. In natură permanent au loc cicluri cînd predomină iubirea care uneşte
elementele primordiale, ori predomină ura care despărţeşte aceste elemente. Anaxagora explică
cum totul apare şi dispare prin intermediul unei forţe motrice, numită de el nus (inteligenţă,
spirit).
La şcoala sofiştilor Socrate a fost şi reprezentantul sofiştilor şi adversarul lor. Iniţial prin
cuvîntul sofist se înţelegeau acei oameni înţelepţi, iscusiţi în ceva, mai tîrziu erau numiţi nu acei
care se străduiau să găsească adevărul, dar care încercau să redea falsul drept adevăr şi invers,
superficialitatea drept competenţă.
In centrul filozofiei socratiene se găseşte problema omului, vieţii şi morţii, binelui şi
răului, virtuţilor şi viciilor, libertăţii şi responsabilităţii, personalităţii şi societăţii. Valoarea
oricărei cunoaşteri constă în aceea de a conduce raţional treburile umane.
In filozofia clasicii timpurii întîlnim atît paradigma ontologică, cît şi gnoseoşogică.
Paradigma ontologică predomină la reprezentanţii şcolilor de la Milet, Elea şi pluraliştilor.
Paradigma gnoseologică se întîlneşte parţial la eleaţi şi mai pronunţat la sofişti şi Socrate.
Filozofii antici erau şi dialecticieni. Dialectica spontană este totalitatea viziunilor
dialectica negeneralizate şi nesistematizate, rezultat al priceperilor geniale. Reprezentantul
dialecticii spontane este Heraclit din Efes. El considera că focul este elementul primordial al
existenţei. Lumea, cosmosul sunt fără început şi sfîrşit, nu-s create de nimeni, nici de zei, nici de
oameni, dar a fost, este şi va fi foc veşnic permanent aprinzînduse şi stîngînduse. Nucleul
filozofiei heraclitiene este principiul “totul curge”(panta rei). Înţelepciunea constă în a cunoaşte
natura şi proceda conform legităţilor ei.
Filozofia clasicii mature.
Clasica matură a existat în sec.IV î.e.n. şi coincide cu perioade de maturitate a societăţii
sclavagiste. Filozofii din acea perioadă elaborează problemele dialecticii, teoriei cunoaşterii,
eticii, esteticii, economiei, teoriei artei, psihologiei ş.a. Filozofia clasicii mature cuprinde un şir
mai amplu de probleme decît în clasica timpurie – acestea sunt probleme ce se referă nu numai
la natură, cosmos, om ci şi la societate şi relaţiile sociale, stat şi formele guvernării.
Democrit este întemeietorul materialismului atomist. Apariţia lucrurilor are loc datorită
unirii atomilor, destrugerea lor – despărţirii atomilor. Atomii se unesc după principiul
“asemănător cu asemănător”. Sufletul, după Democrit, deasemenea este compus din totalitatea
de atomi. Democrit afirma, că înţelepciunea aduce trei roade: nu numai a gîndi bine, ci şi a vorbi
bine şi deasemenea a proceda bine.
Platon (427 – 347 î.e.n.) Adevărata cunoaştere este cunoaşterea raţională care are
obiectul său lumea ideelor, aceasta este cunoaşterea nemijlocită intuitivă care are labaza sa
teoria reamintirii (anamnezis). Sufletul, conform concepţiei lui Platon, este veşnic şi nemuritor,
după moartea corpului (închisoarea sufletului) sufletul nimereşte în lumea ideelor pure, le
priveşte, iar apoi se reîncarnează în alt corp. Sufletul omului este compus din trei părţi: raţiune,
voinţă şi sensibilitate. Oamenii se deosebesc unii de alţii prin acel component a sufletului care
domină la ei. Acei oameni la care predomină raţiunea sunt filozofi, ei pot contempla frumuseţea
şi armonia ideelor, ei pot fi conducători. Iar acei la care predomină voinţa, curajul şi bărbăţia
sunt ofiţeri, soldaţi şi strajnici. Treapta inferioară a sufletului predomină la reprezentanţii muncii
fizice.
Aristotel (384 – 322 î.e.n.) pentru prima dată a separat filozofia într-o ştiinţă
sinestătătoare obiectul cărei este studierea esenţei lumii, raportului dintre existenţă şi
conştiinţă.
Aristotel consideră că obiectiv există lumea materială, iar ideele sunt esenţa lumii,
reflectarea ei. Cunoaşterea după Aristotel este reflectare. Prima treaptă este cunoaşterea
senzorială. Prin intermediul ei noi cunoaştem existenţa concretă, primele esenţe, singularul. Însă
mai mare importanţă el atribuie cunoaşterii legităţilor generale. Cunoştinţele ştiinţifice
(episteme) se deosebesc de părere (doxa). Aristotel afirma, că greşelile în cunoaşterea umană
depind nu de percepere, ci de gîndirea abstractă, de procesul formării noţiunilor, judecăţilor şi
raţionamentelor. El este fondatorul logicii formale cu principiile şi legităţile ei.
Aristotel formulează şi teoria despre om. Omul după părerea lui este o fiinţă socială
(zoon politicon), compusă din trup şi suflet. Sufletul se concepe ca formă organizatoare, care dă
sens şi orientare vieţii. Suflet posedă toate fiinţele vii. În suflet evidenţia trei părţi componente:
vegetală, animală şi raţională. Omul este fiinţă raţională, predestinat pentru viaţa în comun,
numai în societate se pot forma calităţile lui morale.
Noţiunile stat şi societate Aristotel le identifică. Statul este înţeles de el ca o asociaţie de
comune, iar comuna ca o familie perfectă. Deaceea în mai multe cazuri formele organizării
familiei el le atribuie statului. Esenţa statului Aristotel o vede în asociaţia politică a oamenilor,
care se unesc pentru a atinge anumite bunuri. Există trei forme de guvernare bune şi trei rele,
ultimile apar ca deformarea celor bune. La formele de guvernare bune se referă monarhia,
aristocraţia şi politia, la cele rele – tirania, oligarhia şi democratia. Scopul statului după Aristotel
constă în preîntîmpinarea acumulării excesive a patrimoniului de către oameni, preîntîmpinarea
concentrării puterii politice în mîinile unor personalităţi şi menţinerea în supuşenie a sclavilor.
Aristotel nega concepţia statului ideal a lui Platon şi considera că este ideal acel stat care asigură
maximal posibil viaţa fericită pentru majoritatea stăpînitorilor de sclavi.
Filozofia romano-elenistă.
Acesta este perioada declinului şi destrămării societăţii sclavagiste, perioadă cînd criza
oraşelor-polise greceşti atinge culmea. Declinul economic şi politic, criza din perioada ceea s-a
reflectat şi în filozofie. Tendinţa spre cunoaşterea lumii obiective, participarea activă la viaţa
politică a filozofilor treptat se substituie de către individualism, moralizare ori scepticism şi
agnosticism.
Epicurismul – şcoală filozofică fondată în 306 î.e.n. de către Epicur (342 – 271 î.e.n.) în
împrejurimile Atenei. Epicur dezvoltă o teotie despre realitate conform căreia toate lucrurile
sunt alcătuite din atomi şi vid. Însă el a devenit vestit prin concepţia sa etică care se sprijină pe
fizică şi epistemologie. Stoicism fizica era considerată de ei ca filozofia naturii, etica – filozofia
vieţii. Ei critică epicurismul deoarece abuzul de plăceri duce la partea contrară – neplăceri.
Scopul vieţii – de a trăi în concordanţă cu natura şi virtutea. Omul trebuie să se supună ordinii
cosmice, el nu trebuie să dorească aceea ce nu-i în puterea lui.

Scepticismul apare la sfîrşitul sec. IV î.e.n. Puneau la îndoială verdicitatea oricărei

cunoaşteri. La scepticism au dus ideele despre caracterul schimbător al lucrurilor, caracterul
relativ al obiectelor percepute, lipsa unui criteriu suficient ce ar îndreptăţi alegerea între două
judecăţi contrare.
Neoplatonismul El considera că la baza lumii stă un principiu divin supranatural,
suprasensibil, supraraţional – Unicul (sau Binele), care pătrunde materia (întunericul) ca lumina.
Principiul divin există în trei ipostaze. Cel mai superior este Unicul, apoi urmează Ratiunea
(inteligenţa) şi Sufletul. Natura este treapta inferioară a acestei iposteze. Sufletul este o punte
de la divin la material. Neoplatonismul pune accent pe spiritual (Binele) ce duce la reprimarea a
tot ce este corporal şi material (Răul), la ascetism.

7. Filosofia și medicina evului mediu. Patristica şi scolastica.

Filozofia medievală ocupă o mie de ani – din sec. V - VI pînă în sec. XIV – XV, acesta este
perioada căderii imperiului Roman şi instaurarea feudalismului. Pentru filozofia medievală este
caracteristic:

 Orientarea generală şi caracterul religios – teocentrism. Religia se bazează pe monotheism.

In perioada medievală se realizează trecerea la un zeu unic şi puternic, care se ridică
deasupra naturii. Dominaţia religiei şi bisericii a dus la aceea, că orice problemă era privită
din punctul de vedere a religiei, se coordona cu învăţătura bisericii.

 Pentru filozofia medievală important era ideea creaţionismului – creării omului şi naturii de
către Dumnezeu. Lumea este compusă din două părţi: lumea lucrurilor, naturii şi lumea
supranaturală, divină. Adevărata lume este lumea divină. Ideea creării este temelia
ontologiei medievale, iar ideea revelaţiei este baza teoriei cunoaşterii. Omul deasemenea
avea o natură dublă: el avea ceva de la Dumnezeu şi era chipul şi înfăţişarea lui, avea suflet,
iar din altă parte el era animal raţional, fiinţă păcătoasă, sclavul dorinţelor şi pasiunilor sale.
Trupul era ceva josnic şi tot ce era trupesc trebuia suprimat şi negat. Prin aceasta se
lămureşte ascetismul care era mod de trai popular în acea perioadă.

 Din teocentrism şi creaţionism reiese interpretarea simbolică şi alegorică a realităţii. Spre

exemplu, boala era interpretată nu ca proces patologic, ci ca o încercare ori pedeapsă.
 Filozofia medievală purta un caracter retrospectiv, principala autoritate era antichitatea şi
cu cît mai vechi, cu atăt mai important. De aici conţinutul ei scolastic. Suprema autoritate se
considera cărţile sfinte, Biblia şi operele părinţelor bisericii.
 În filozofia medievală maximal se excludea subiectivitatea din procesul creaţiei. Ultima se
înţelegea ca activitate inspirată de Dumnezeu, subiectul, individualitatea se ignora.
 Filozofia medievală nu era ceva abstract, rupt de realitate, ea avea un caracter sentenţios,
propovăduitor, în ea este exprimat momentul instructiv.

Filozofia medievală occidental-europeană are apariţia sa în creştinismul timpuriu, se

dezvoltă simultan cu religia, formează împreună cu teologia un tot întreg, se preda nu numai în
şcolile şi universităţile laice, dar şi în mănăstiri şi ordine religioase. În dezvoltarea ei deosebim
două perioade – patristica (sec.IV – V pînă în sec. VIII) şi scolastica (secIX – XV).
Patristica – denumirea generală a literaturii scrisă de părinţii bisericii ce au pus temeliile
dogmatelor creştine şi le apărau de păgîni. Toţi ei declarau incompatibilitatea credinţei
religioase cu filozofia antică (care era preponderent materialistă).
Scolastica – filozofia medievală creştină care domina în şcoli şi dependea în întregime de
teologie. Scopul scolasticii consta în a găsi căi raţionale de a demonstra adevărurile declarate de
credinţă..
Principala problemă în filozofia medievală a fost raportul dintre credinţă şi raţiune,
religie şi ştiinţă, filozofie şi teologie. Ea s-a rezolvat foarte original – prin formularea teoriei
adevărului dublu: sunt adevăruri ale raţiunii, filozofiei şi adevăruri ale credinţei, religiei, ceea ce
este adevărat în una poate fi neadevăr în alta şi invers. Asta a fost un fel de compromis,
împăcare între religie şi ştiinţă, dacă iniţial religia persecuta şi ignora ştiinţa, atunci cu
acumularea cunoştinţelor religia a fost nevoită să o recunoască. Dar deşi se recunoştea
existenţa adevărurilor raţiunii, adevărurile credinţei erau mai presus. Ştiinţa se ocupă cu
mărunţişuri, cu lucruri trecătoare, pe cînd religia se ocupă cu valori veşnice, sacre. Ceea ce omul
nu poate înţelege cu raţiunea sa el atinge prin credinţă.
Începînd cu sec. XI în filozofia medievală se desfăşoară lupta între nominalism şi
realism. Discuţia era în jurul noţiunilor universale – sunt ele reale ori numai noţiuni. Realism –
concepţie conform căreia universaliile, noţiunile generale există real, precedă lucrurile
concrete, singulare. Reprezentanţii nominalismului au fost Ioan Roscelin, Ioan Duns Scot,
W.Occam. Nominalism - concepţie care socoate că noţiunile sunt numai numele lucrurilor
(nomina), că ele nu au existenţă sinestătătoare fără şi în afara lucrurilor. Real există numai
lucrurile singulare, concret-senzoriale. Nominalismul şi realismul au fost concepţii filozofice
unilaterale, limitate.

8. Filosofia și medicina epocii Renaşterii. Antropocentrismul şi panteismul. Umanismul şi

filosofia naturii în această perioadă, concepţiile ştiinţifico-filosofice ale renascentismului.

Epoca Renaşterei în Europa a avut loc în sec. XV – XVI şi este perioada de trecere de la epoca
medievală la epoca modernă, este perioada declinului şi crizei feudalismului şi instaurării
societăţii burgheze. Noţiunea Renaştere se folosea iniţial pentru a semnifica tendinţa oamenilor
progresivi din acea perioadă de a renaşte valorile şi idealurile antichităţii. Renaştere înseamnă şi
o nouă înflorire a ştiinţei, filozofiei, culturii, este restaurarea şi adaptarea filozofiei antice la
cerinţele timpului nou. Renaşterea este o nouă concepere a antichităţii care a fundamentat
ideea încrederii în raţiunea umană, a pus temelia unei filozofii libere de dictatul religiei şi
bisericii. Pentru filozofia Renaşterei este caracteristic:
 Antropocentrism, orientarea spre om. În centrul cercetărilor filozofice se găseşte omul, pe
primul plan se pune omul, iar apoi se discuta despre Dumnezeu. Se preţuieşte omul cu
 capacităţile lui individuale, activitatea lui de întreprinzător, apare necesitatea în munca
intelectuală.
 Concepţia despre lume din acea perioadă avea un caracter umanist, omul se înţelegea ca
fiinţă liberă, creatorul de sine însuşi şi a lumii înconjurătoare. Umanism – este concepţia
coform căreia omul este valoarea supremă şi trebuie de creat condiţii umane pentru
dezvoltarea multilaterală şi armonioasă a fiecărei personalităţi. În filozofia Renaşterei omul
este zeificat, maximal se apropie de Dumnezeu după activitatea sa creatoare. Omul este nu
numai ofiinţă naturală, ci şi creatorul de sine însuşi şi stăpîn asupra întregii naturi.
 Cu umanismul este legată şi altă trăsătură specifică a filozofiei Renaşterei – panteismul –
concepţie care consideră că Dumnezeu şi natura sunt identice, că Dumnezeu este peste tot
locul. Dumnezeul creştin nu se neagă, însă el îşi pierde caracterul său supranatural.
Dumnezeu este coborît din cer şi dizolvat în natură, el se contopeşte cu natura, iar natura se
zeifică. Dumnezeu şi natura coincid. Calităţile care se atribuiau lui Dumnezeu acum se referă
la natură (puterea, creaţia ş.a.).
 Pentru filozofia Renaşterii este caracteristic secularizarea – eliberarea treptată a vieţii
spirituale şi societăţii de sub tutela şi dominaţia religiei şi bisericii, trecerea la o viaţă mai
laică.
 Filozofia Renaşterei se dezvoltă împreună cu arta, se renaşte cultul frumuseţii. În gîndirea
Renaşterei are loc reabilitarea trupului uman. Trupul nu-i păcătos, viaţa trupească este o
valoare în sine. Arta din acea perioadă (Botticelli, Leonardo da Vinci, Rafael) zugrăveau
chipul şi corpul uman, proslăveau frumuseţea omului.
În centrul filozofiei Renaşterei se pun trei probleme:
1. Problema umanistă – problema omului şi locul lui în lume, unitatea lui fizică şi
spiritualăUmaniştii dezvoltau idei despre libertatea şi demnitatea omului, despre
valoarea vieţii pămînteşti, criticau viciile şi neajunsurile societăţii, considerau că
filozofia scolastică este inutilă pentru orientarea în viaţă. Societatea trebuie să
formeze un om nou capabil la un comportament binevoitor. Educarea acestui om
nou trebuie să se realizeze în procesul instruirii şi muncii stăruitoare, în procesul
studierii disciplinelor umanitare – gramaticii, ritoricii, filozofiei, eticii, literaturii,
operelor oamenelor de stat şi bisericeşti, filozofilor antichităţii. Mai mult ca atît,
studierea operelor lui Platon, Aristotel, Epicur ş.a. trebuie să fie eliberată de
amprenta scolasticii şi tomismului.
2. Problema naturfilozofică – elaborarea tabloului naturalist-ştiinţific al lumii şi
studierea naturii. Problema naturfilozofică în epoca Renaşterei avea un caracter
panteist. Crearea unui nou tablou al lumii şi studierea naturii erau în strînsă legătură
cu dezvoltarea modului de producţie, navigaţiei maritime, noile descoperiri
geografice.
3. Problema sociologică se referă la crearea teoriilor despre societate şi relaţii sociale,
politică şi relaţii politice, stat si formele de guvernare ş.a. Fiindcă forţele motrice ale activităţii
oamenilor sunt egoismul şi interesele materiale reiese că numai un stat puternic şi centralizat
poate să facă regulă în societate, să formeze o concepţie juridică la oameni. N.Machiavelli se
ocupă şi cu problemele politice şi relaţiilor politice, interacţiunea politicii şi moralei. El ajunge
la concluzia că pentru a atinge scopurile politice toate mijloacele sunt bune, că scopul scuză
mijloacele. Ideea unui stat puternic este dezvoltată şi de Jean Bodin. Interesele statului el le
pune mai presus decît religia şi biserica. Statul rezolvă problemele familiei, menţine
inegalitatea patrimonială ce apare pe baza proprietăţii private. Grotius evidenţiază dreptul
civil şi dreptul natural. Dreptul civil apare istoriceşte şi este determinat de situaţia politică.
Dreptul natural este cauzat de caracterul social al omului ce condiţionează necesitatea
contractului social, care oamenii îl încheie pentru asigurarea intereselor sale.
 9. Paradigmele filosofice ale Epocii Moderne. Transformări esențiale ale medicinei în
această perioadă.

Caracteristica generală. Epoca modernă cuprinde sec. XVII, XVIII şi prima jumătate a sec.
XIX. Începînd cu sec. XVII se dezvoltă puternic ştiinţile naturale, practic aceasta este o explozie
informaţională, se acumulează o mulţime de fapte şi se formulează noi teorii. Torricelli
demonstrează presiunea aerului, a inventat barometru cu mercur şi pompa de aer. I. Newton
descoperă legile fundamentale ale mecanicii. R . Boyle formulează definiţia elementului chimic.
W. Harvey descoperă circulaţia sangvină. Un mare aport în dezvoltarea mecanicii, fizicii şi
fiziologiei au adus R.Descartes şi G.Leibniz. T.Hobbes şi G.Grotius dezvoltă teoria dreptului
natural. Sec. XVII este nu numai secolul ştiinţei şi revoluţiilor ştiinţifice, dar si secolul revoluţiei
filozofice – pe parcursul a cîteva decenii a fost efectuată lovitura decisivă filozofiei scolastice. Au
efectuat această revoluţie F.Bacon şi R.Descartes. În filozofie are loc ruperea definitivă cu
scolastica şi religia. În lupta cu dogmele religiei şi autoritatea bisericii se formulează concepţia
despre atotputernicia raţiunii şi posibilităţile nelimitate ale cunoaşterii. Temelia gîndirii
filozofice se transferă din sfera religiei în sfera ştiinţei.
Pentru filozofia epocii moderne este caracteristic gnoseocentrismul. În legătură cu
aceasta se formează noţiunile subiect şi obiect a cunoaşterii, empirism şi raţionalism. Pentru
filozofia din această perioadă este caracteristică tendinţa materialistă şi orientarea
naturfilozofică ce se baza pe ştiinţa naturalistă experimantală şi panteism.
Paradigma ontologică. Filozofii epocii moderne considerau, că principala sarcină a
ştiinţei şi filozofiei este de a contribui la mărirea puterii omului asupra naturii: intenţia de a
cunoaşte existenţa, structura lumii, legităţile naturii.
Paradigma gnoseologică era consecinţa necesităţii căpătării cunoştinţelor adevărate şi
avea ca scop fundamentarea metodei ştiinţifice, metodologiei cunoaşterii ş.a. În rezolvarea
acestor probleme se formulează două curente: empirism (afirmă că experienţa senzorială este
unica sau principala sursă a cunoaşterii) și raţionalism ( problema cunoaşterii care recunoaşte
conştiinţa drept bază a cunoaşterii şi comportării umane, adevărul, deci, se află numai prin
raţiune).
Idealismul englez al sec. XVIII era prezentat de G.Berkeley şi D.Hume.
Berkeley George (1685-1753) - a pus sarcina de a combate materialismul şi cu ajutorul
argumentelor filosofice de a întări poziţiile religiei. G. Berkeley considera, că obiectele
înconjurătoare nu există obiectiv, independent de om, ci sunt nişte senzaţii (idei) ale omului.
Obiectele există numai în măsura în care sunt percepute. Filosofia lui G.Berkeley e orientată
împotriva materialismului şi ateismului, între care el vede o conexiune directă, interpretînd
materialismul ca temelie filosofică a ateismului.
Hume David (1711 - 1776) - a formulat principiile directoare ale agnosticismului
european modern; precursorul pozitivismului. El afirmă că toate cunoştinţele noastre se
prezintă ca o totalitate de “impresii”, problema surselor acestora (ale senzaţiilor şi percepţiilor
noastre) nu este însă rezolvabilă, întrucît cunoaşterea nu poate depăşi limitele “impresiilor”.
Experienţa nu poate demonstra cauza apariţiei senzaţiilor noastre. Experienţa ne arată numai
faptul că un eveniment este urmat de altul, dar nu şi faptul că primul îl produce cu necesitate
pe al doilea. D.Hume considera că misiunea cunoaşterii constă nu în pătrunderea existenţei. Ea
este o probabilitate care ne permite să ne orientăm în viaţa practică. Unicul obiect al
cunoaşterii autentice îl constituie, după D.Hume obiectele matematicii; toate celelalte obiecte
de cercetare se referă la fapte care nu pot fi demonstrate în mod logic, dar care provin numai
din experienţă. D.Hume şi-a extins scepticismul şi asupra religiei, afirmînd că existenţa lui
Dumnezeu nu poate fi dovedită. La baza eticii lui stă concepţia naturii umane neschimbate.
Omul, după D.Hume - este fiinţă slabă predispusă erorilor şi capriciilor.

Materialismul francez din sec. XVIII - curent ideologic, o treaptă în dezvoltarea

filosofiei materialiste. Pentru materialismul din această perioadă este caracteristic umanismul,
lupta cu clericalismul, legătura cu problemele sociale, cu revoluţia, enciclopedism şi iluminism.
Iluminismul este un orientat contra feudalismului şi religiei, credeau în progresul tehnico-
ştiinţific şi pledau pentru popularizarea cunoştinţelor. Problema principală era problema
omului, raportului lui cu societatea. Iluminiştii încearcă de a rezolva contradicţia dintre omul
individual care are interesele sale şi “omul general” – purtătorul raţiunii şi dreptăţii.
Contemporanii au redat materialismului o formă nouă, la ei deacum nu se vorbeşte despre
substanţă ori natură în genere, ci despre materie care are caracteristica atributivă - mişcare,
timp şi spaţiu. Ei dau o definiţie gnoseologică a materiei - că materia este tot aceia ce
acţionează asupra noastră şi produce sensaţii (Holbach), materia se defineşte în corelaţie cu
conştiinţa. Lumea nu numai că este materială, există obiectiv, sinestătător, dar şi o
interpretează ca un tot întreg, ca un sistem (“Sistema naturii” Holbach), formele superioare
căreia sînt rezultatul evoluţiei, dezvoltării istorice. Ei afirmau, că lumea, natura este izvorul
frumosului. În artă au dezvoltat realismul critic. Cea mai importantă caracteristică a M.f. este
dezvoltarea ateismului şi critica religiei. Şi totuşi materialismul din această perioadă avea un
caracter mecanicist şi metafizic.

10. Filosofia clasică germană: caracteristică generală. Apariţia filosofiei marxiste.

Filosofia clasică germană ocupă o perioadă relativ scurtă, care este mărginită cu anii 80 a
sec XVIII dintr-o parte şi anul 1831 (anul morţii lui Hegel) din altă parte. Însă din punct de
vedere teoretic ea este culmea dezvoltării gîndirii filosifice din acea perioadă. Filosofia clasică
germană a fost ca o teorie germană a revoluţiei franceze. Pentru ea este caracteristic:
 Generalizarea tuturor ideilor filosofice precedente.
 Divizarea existenţei în lumea naturii şi lumea omului.
 Se studiază nu numai istoria umană, dar şi esenţa omului. Principala problemă este
problema omului, trecerea de la cultul omului abstract la oameni reali consideraţi în acţiunea
lor istorică.
 Se subliniază rolul filosofiei în rezolvarea problemei umanismului.
 Înţelegerea filosofiei ca un sistem de discipline, categorii şi idei.
 Formularea dialecticii ca concepţie integrală.
Reprezentanţii filosofiei clasice germane au fost Kant, Fichte, Schelling, Hegel, L. Feuerbach.
pînă nu demult în filosofia sovietică concepţia lui K. Marx şi F. Engels era interpretată ca ceva
sinestătător, ca o etapă calitativ nouă în dezvoltarea gîndirii filosofice. Dacă să fim obiectivi,
ideile filosifice ale acestor mari gînditori întocmai se înscriu în tradiţia filosifiei clasice germane
şi nu-s altceva decît finalizarea ei.

KANT IMMANUEL În activitatea lui K. deosebim două perioade: precriticistă ( se ocupă mai
mult cu ştiinţele naturii, se manifestă ca astronom, fizic, geograf; formulează o ipoteză
cosmogonică foarte importantă despre apariţia planetelor sistemului solar dintr-o nebuloasă
primordială confrom legilor naturale. Această realizare a astronomiei a respins ideea cum că
natura nu are istorie în timp. În anii 70 el trece de la naturfilosofie la filosofia teoretică.
Concepţia lui filosofică este numită încă şi idealism transcendental. Multitidinea de probleme ce
le abordează Kant se reduc la 4 principale: 1) ce eu pot să ştiu?; 2) ce eu trebuie să fac?; 3) la ce
eu pot să sper?; 4) ce este omul? Răspunsul la prima întrebare are scop de a preciza
posibilităţile şi limitele cunoaşterii umane. A doua întrebare se referă la problemele naturii
moralei. A treia - la problemele esenţei religiei. Aceste întrebări trebuie să răspundă şi la a patra
- locul şi rolul omului în lume.)
A doua perioadă a activităţii lui Kant – criticistă – este legată cu publicarea de către el a trei
lucrări, În care dă o analiză critică filosofiei precedente. Kant socotea că obiectul filosofiei
teoretice trebuie să fie nu lucrurile, fenomenele şi procesele naturii, ci cercetarea activităţii de
cunoaştere a omului, stabilirea legilor raţiunii umane şi limitele ei.
Kant pune problema de a preciza deosebirea dintre elementele subiective şi obiective a
cunoştinţelor în subiect însăşi, în diferite nivele şi structuri a subiectului. În subiect el
evidenţiază două niveluri: empiric şi transcedental (ce se găseşte dincolo de experiență). Una
din cele mai importante probleme asupra căreia lucra Kant era problema cum sunt posibile
cunoştinţele ştiinţifice veridice? Cunoştinţele veridice sunt cunoştinţele obiective ce au caracter
universal şi necesar. Această problemă a veridicităţii cunoştinţelor ştiinţifice la Kant se
concretizează ca: “Cum e posibilă matematica?”, “Cum e posibilă fizica?”, “Cum e posibilă
metafizica?”. El neagă atît sensualismul cît şi raţionalismul, care în diferit mod priveau izvorul
cunoştinţelor. Kant considera că cunoştinţele se bazează pe experienţă, însă nu toate
cunoştinţele reiesă din experienţă, există ceva ce precedă experienţa, există pînă la experienţă
(a priori). În procesul cunoaşterii el evidenţiază trei etape: Sensibilitatea este capacitatea
senzaţiilor şi percepţiilor. La sensibilitate se referă spaţiul şi timpul. Intelectul este gîndirea ce
operează cu noţiuni şi categorii. Aici Kant include categoriile cantitate, calitate, relaţie şi
modalitate. Raţiunea este proprietatea de a formula raţionamente, este cea mai superioară
capacitate a subiectului care dirigează şi controlează intelectul.
Concepţia morală a lui Kant reiesă din convingerea că fiecare personalitate este un scop
în sine. Nici o personalitate nu trebuie să fie mijloc pentru realizarea altor scopuri, chiar dacă
ele reiesă din intenţii nobile. Baza concepţiei morale o constituie imperativul categoric. Orice
faptă este morală dacă în temelia sa conţine tendinţă spre fericire, dragoste, simpatie. Fapta
devine morală dacă ea se bazează pe datorie şi stimă legilor şi normelor morale. În caz de
conflict moral noi trebuie necondiţionat să ne supunem datoriei morale.

Fichte Johann Gotlieb (1762-1814) - filosof german, reprezentantul idealismului clasic. În

activitatea filosofică a lui Fichte pot fi evidenţiate două perioade. În prima perioadă, pînă în
anul 1800, Fichte se manifestă ca idealist subiectiv, reieşind din noţiunea de “Eul absolut”; în a
doua perioadă, începînd cu anul 1800, Fichte trece pe poziţiile idealismului obiectiv, la temelia
existenţei pune noţiunea de existenţă absolută, identică cu Dumnezeu. Fichte interpretează
filosofia ca învăţătura despre ştiinţă, atribuindu-i rolul de fundament al ştiinţelor, ce permite de
a le uni într-un sistem unic de cunoştinţe. Fichte susţine că filosofia trebuie să poarte un
caracter critic, să se bazeze pe conştiinţă şi să deducă întreaga lume cu definiţiile ei din
conştiinţă, dar nu din lucruri, substanţă, cum faceau toate sistemele filosofice dogmatice
precedente. La temelia sistemului său filosofic Fichte pune autoconştiinţa, “Eul” care crează
lumea “Non-Eul” şi posedă o activitate infinită prin care se subînţelege activitatea morală a
conştiinţei. Din activitatea şi interacţiunea “Eului” cu “Non-Eul” Fichte deduce principiul unităţii
contrariilor şi alte categorii ale dialecticii. “Eul” este şi subiectul individual şi omenirea în
întregime, sau “Eul” absolut. “Eul” individual şi absolut permanent interacţionează, cînd coincid
şi se confundă, cînd se despart şi se deosebesc. Această pulsare – coincidenţă-divergenţă
formează nucleul dialecticii lui Fichte, forţa motrică a sistemului său. După Fichte , omul de la
natură e ceva schimbător. Toate sentimentele, aptitudinile, pornirile, dispoziţia permanent
depind de ceva şi sunt schimdătoare. Numai odată cu actul autoconştiinţei omul se eliberează
de determinantele exterioare şi dă naştere la sufletul şi libertatea sa. Începînd cu acest act în
faţa subiectului apare sarcina de a se autodetermina, spre care va tinde veşnic.

SCHELLING FRIEDRIECH (27.1.1775-20.8.1854) - El consideră că natura nu este un mijloc

pentru realizarea scopurilor morale ale omului şi nici material pentru activitatea lui. Natura este
forma inconştientă a manifestării raţiunii care este dotată cu o forţă creatoare de a genera
conştiinţa. Toată multitudinea lumii materiale este un act creator, o revelaţie a Absolutului.
Lumea ideală a artei şi realitatea obiectelor materiale sunt produsul unei şi aceeaşi activităţi.
Toată lumea este un produs viu al artei, o poiezie inconştientă a spiritului. În artă poate fi
descoperită taina lumii, identitatea idealului şi materialului. Actul creator nu poate fi cunoscut
de raţiune, el este obiectul cunoaşterii iraţionale – a intuiţiei intelectuale. Ultima este
caracteristică numai pentru oamenii geniali şi poieţi.

HEGEL GEORG WILHELM FRIEDRICH (1770-1831) - Concepţia lui este cea mai profundă şi
multilaterală dezvoltare a metodei dialectice de gîndire şi concepere a lumii. Marele merit a lui
Hegel constă în aceea, că el pentru prima dată a prezentat toată lumea naturală, istorică şi
spirituală în formă de proces, în permanentă mişcare, schimbare şi dezvoltare şi a încercat de a
stabili legăturile interne a acestor schimbări.
În procesul dezvoltării sale ideea absolută trece prin diferite etape, iar dezvoltarea ca atare
are forma de triadă: teză, antiteză şi sinteză. Prima în dezvoltarea ideei absolute e etapa logică,
cînd ideea există în starea sa pură, înaintea naturii, în “stihia gîndirii pure”. La această etapă ea
se desfăşoară prin aşa categorii ca existenţă, esenţă, noţiune. La a doua etapă ideea absolută se
transformă în natură, care este o “exteriorizare a ideii absolute”. Ideea se obiectivizează în
natură, se înstrăinează de la adevărata sa esenţă şi se manifestă în formă de obiecte corporale
singulare. A treia etapă a dezvoltării ideei este filosofia spiritului ce se realizează prin spiritul
subiectiv, spiritul obiectiv şi spiritul absolut. Spiritul subiectiv reflectă esenţa omului, lumii lui
spirituale, dezvoltarea conştiinţei lui. Spiritul obiectiv cuprinde sfera vieţii sociale, se manifestă
ca o integritate supraindividuală şi se realizează prin drept, morală şi stat. Spiritul absolut este
activitatea spirituală comună a mai multor generaţii şi se realizează prin artă, religie, filosofie. În
filosifie ideea se cunoaşte pe sine insăşi şi cu aceaste procesul dezvoltării se termină.
Momentul progresiv în filosofia lui Hegel este metoda dialectică, interpretată de el ca
teorie universală a dezvoltării şi conexiunii universale. Hegel a formulat legile cele mai generale
ale dezvoltării, principiile fundamentale şi categoriile dialecticii. Dar dialectica lui Hegel purta
un caracter idealist, deoarece la temelia dezvoltării şi conexiunii universale, potrivit lui Hegel ,
se află ideea absolută.
În teoria cuinoaşterii Hegel s-a manifestat împotriva agnosticismului, acceptînd
cognoscibilitatea lumii. Dar cunoaşterea la el e orientată în trecut, deoarece prin lucruri omul
cunoaşte ideea absolută.

FEUERBACH LUDWIG (1804-1872) - consideră, că obiectul filosofiei trebuie să fie nu spiritul

contrar naturii şi nu natura contrară spiritului, ci omul în unitatea esenţei sale corporale şi
spirituale. În centrul filosofiei trebuie să fie omul, sau filosofia trebuie să fie antropologie. Toate
enigmele idealismului vor dispărea dacă noi vom înţelege natura lor – absolutuzarea şi
zeificarea capacităţilor umane.
El este materialist, dar materialismul lui este metafizic şi mecanicist. Pune în centrul
filosofiei sale omul, dar îl priveşte ca fiinţă biologică (şi nu socială), ca individ abstract. Omul
este o fiinţă naturală şi relaţiile între oameni sunt tot naturale. L.Feuerbach critică religia, arată
rădăcinile ei sociale şi totodată propune o nouă religie care trebuie să zeifice omul, să se
bazeze pe iubirea generală şi interacţiunea dintre “Eu” şi “Tu”. Tendinţa omului spre fericire ca
forţă motrică a voinţei umane duce inevitabil la conştientizerea datoriei morale, deoarece “Eul”
nu poate fi fericit şi exista fără “Tu”. Tendinţa spre fericirea personală depăşeşete limitele
egoismului, ea este nerealizabilă în afara comunităţii umane.
În teoria cunoaşterii L.Feuerbach s-a pronunţat în calitate de adept al empirismului şi
senzualismului, afirmînd cognoscibilitatea lumii şi criticînd agnosticismul lui Kant.

MARXISMUL este totalitatea de idei filosofice, economice şi social-politice, formulate iniţial

de Marx şi Engels şi dezvoltate mai departe de către V.Lenin. În marxism se abordează un şir de
probleme extrem de importante referitor la existenţă, conştiinţă, legităţile dezvoltării şi
funcţionării societăţii. Pentru prima dată a fost dată interpretarea materialistă a istoriei şi
societăţii, se formulează dialectica materialistă, ideea practicii. Apariţia marxismului a fost
condiţionată de următoarele premise:
 Social-economice –generalizarea mişcării revoluţionare din acea perioadă
(răscoalele din Silezia, Lion, mişcarea ciartistă).
 Naturalist-ştiinţifice – formularea teoriei celulare, legii conservării şi
păstrării energiei şi teoria evoluţionistă a lui Darvin.
 Izvoarele teoretice – socialismul utopist francez, economia politică
engleză şi filosofia clasică germană .
Dezvoltarea societăţii conform marxismului are loc ca rezultat al luptei de clasă și duce la
lichidarea societăţii cu clase antagoniste şi respectiv lichidarea exploatării, la eliberarea
proletariatului. V.Lenin completează marxismul cu ideea posibilităţii revoluţiilor socialiste în
ţările înapoiate, predominant agrare. Ideile lui Lenin au stimulat revoluţiile şi schimbările
sociale în ţările subdezvoltate ca Rusia, China, Iugoslavia, democraţiile populare ş.a. Marxismul
a influenţat puternic dezvoltarea gîndirii filosofice, economice şi social-politice a sec.XX.
Astăzi există o multitudine de păreri referitor la esenţa şi rolul marxismului şi aceasta este
condiţionat de aceea, că marxismul nu-i o concepţie omogenă, nu-i numai o construcţie
teoretică, ci şi un sistem de idei conceptuale şi abordări ideologice. Aici se referă marxismul
clasic, ideile formulate de K.Marx şi F.Engels. Aici se referă şi interpretarea şi dezvoltarea
marxismului de către Lenin şi aplicarea lui la realitatea rusă. Tot aici se include şi varianta
totalitaristă a lui Stalin. Mai există varianta social-democratică a marxismului precum şi
neomarxismul.

11. Orientările principale ale filosofiei contemporane.

Filozofia contemporană (filozofia marxistă, pozitivizmul, existenţialismul, pragmatismul,

fenomenologia, filozofia vieţii etc.) este legată cu progresul tehnico-ştiinţific şi globalizarea
fenomenelor sociale. În epoca modernă tot mai mult se despart drumurile filosofiei şi ştiinţelor
naturaliste, având diferite obiecte de studii. Se deosebesc ele şi prin metodele sale. Însă
ştiinţele naturaliste permanent cereau de la filosofie formularea şi justificarea metodelor
generale de cunoaştere, formelor universale de gîndire. Pentru rezolvarea lor filosofia din nou
pune în centrul cercetărilor sale omul, esenţa lui, modurile activităţii vitale şi de cunoaştere ale
lui.

12. Evoluarea contemporană a medicinei şi farmaciei.

Cunoștințele filosofice sunt aplicate în științele naturale și cele sociale, în artă, religie,
drept, politică, educație și, bineînțeles, în medicină. Filosofia aplicată în medicină se referă, în
primul rând, la folosirea instrumentelor tradiționale ale reflecției filosofice, cum ar fi gândirea
critică, raționamentul dialectic, descoperirea valorii și a sensului – în examinarea unor probleme
medicale de ordin logic, epistemologic și etic. James A. Marcum definește filosofia medicinii ca
o analiză metafizică, epistemologică și etică a diferitor modele de cunoaștere și practică
medicală, cu scopul de a înțelege natura/esența medicinii și a răspunde la întrebarea: ce este
medicina? În lucrarea ”Umanizarea medicinii moderne”, acest autor identifică două modele ale
medicinii contemporane și le trece prin analiza filosofică complexă menționată mai sus.
Ce este medicina? Această întrebare reprezintă nucleul crizei calității înfruntată de
medicina contemporană și problema prioritară a filosofiei medicinii. Prin model se înțelege
noțiunea sau reprezentarea idealizată a sistemului sau fenomenului propusă ca explicație
teoretică sau construct.
Două modele ale medicinii occidentale analizate aici sunt: modelul biomedical și cel
umanist […]. Conform modelului biomedical, pacientul este un aparat/mașină compus din părți
individuale ale corpului care, atunci când se strică sau sunt pierdute, pot fi reparate sau
înlocuite cu piese noi. Mai mult decât atât, boala, a cărei cauză poate fi identificată prin analiză
științifică, este o entitate obiectivă. Este organică și, foarte rar, psihologică sau mentală.
Conceptul de sănătate este definit ca absență a bolii sau ca funcționare normală a părților
corpului. Medicii sunt interesați doar de identificarea cauzelor fizice, responsabile de boala unui
pacient. Odată identificate prin proceduri de diagnosticare obiective, tratamentul se bazează în
general pe un anumit tip de medicament sau procedură chirurgicală. Selectarea modalității
terapeutice se bazează pe analizarea statistică a datelor obținute în urma studiilor clinice
randomizate. Astfel, medicul este un mecanic sau tehnician, care are sarcina este de a
determina ce parte a corpului unui pacient este defectă sau bolnavă și să repare sau să
înlocuiască această parte.
În loc să reducă pacientul la corpul fizic, modelul umanist reprezintă pacientul ca
persoană compusă atât din minte, cât și din corp. Este foarte important, deoarece mintea și
corpul influențează, de multe ori, comportamentul și stările reciproce într-un mod mutual.
Astfel, mintea si corpul sunt aspecte complementare ale pacientului și ambele trebuie să fie
luate în considerare, atunci când se face un diagnostic sau se a alege o terapie. Pentru pacient
boala poate fi mai mult decât pur și simplu o entitate organică (o patologie), ea poate fi, de
asemenea, psihologică și socială (o suferință, durere, stare de rău). Cauzalitatea este atunci mai
mult decât fizică, ea include și informații cu privire la pacient, ca persoană individuală.

12. Noţiunea „existenţă”. Ontologia, formele existenţei, specificul existenţei umane.

Ontologia – domeniu filosofic ce studiază cauzele, nivelurile, modurile şi formele
fundamentale ale existenţei, cu scopul de a constitui o imagine integrală, totalizatoare despre
lume. Categoriile esenţiale care definesc acest domeniu sunt: existența, substanţa, materia,
spiritul, cauzalitatea etc. Din punct de vedere etimologic, conceptul de ontologie provine de la
cuvintele grecești ontos – existență și logos – cuvânt, noțiune, învățătură și se manifestă în
filosofie în două forme: a) teorie despre existență ca atare și b) compartiment al filosofiei ce
studiază principiile fundamentale ale existenței.
*Existența reflectă însușirea universală de existență a tuturor fenomenelor realității,
atât a celor materiale, cât și a celor ideale în totalitatea caracteristicilor lor calitative. Este o
realitate actuală, a esențelor materiale și ideale. Existența reprezintă noțiunea fundamentală,
primordială în baza căreia se construiește concepția filosofică despre lume. Nu există sistem
filosofic în care să nu fie prezentă această problemă.
*Specificul existenței umane- existența abordează, analizează acea parte a realității
obiective aflată în strânsă corelație cu omul, reflectă unitatea naturii și omului, trebuințele și
interesele sale, unitatea lumii materiale și a spiritului uman.
*Formele existenței:
 În ontologia filosofică, sunt evidențiate următoarele forme ale existenței:
1. Existența obiectelor, a proceselor, a stărilor naturii (”prima natură”) și existența
lucrurilor produse de om, a artefactelor (”a doua natură”);
2. Existența omului în lumea lucrurilor și existența specific umană;
3. Existența spiritualului (idealului);
4. Existența socială (existența individuală și existența societății).

13. Problema substanţei. Dualismul şi monismul. Concepţia privitor la substanţă ca

promaterie.
Substanţa- temelia a tuturor ce există, ceva stabil, neschimbător în comparaţie cu stările
şi însuşirile schimbătoare. Substanţa există prin sine însăşi, este cauza primară a existenţei şi
tuturor schimbărilor. Ea caracterizează realitatea din punctul de vedere a unităţii ei interne, a
interacţiunii tuturor formelor de mişcare şi contradicţiilor ei.

După interpretarea temeliei lumii se poate evidenţia:

 Monism – concepţie care recunoaşte ca temelie a existentului o substanţă unică fie ea
materială ori spirituală. În istorie a existat monism materialist şi idealist.
 Dualism - concepţie ce afirmă două substanţe egale (care nu se reduc una la alta), două
începuturi în explicarea lumii – materială şi spirituală. Reprezentanţii dualismului au fost
Platon, R.Descartes.
 Pluralism - teorie ce admite o multitudine de începuturi ori tipuri de existenţă. Drept
exemplu pot servi concepţiile lui Democrit, Empedocle, Anaxagora ş.a.
Problema : Substanța ca promaterie?

14.Definiţia categorială şi gnoseologică a materiei. Principalele niveluri de organizare a

materiei.
*Materia - oţiunea ştiinţifică a fost dată de către V.Lenin (categorie filosofică pentru
desemnarea realităţii obiective, care îi este dată omului în sensaţiile lui, care este copiată,
fotografiată, reflectată de sensaţiile noastre, existînd independent de ele). Revoluţia în ştiinţele
naturaliste a arătat că în natură nu există ultimul nivel, că cunoştinţele despre ea nu-s depline şi
definitive. Noţiunea filosofică - materia este categorie pentru desemnarea realităţii obiective, a
tot ce există independent de conştiinţa omului, independent de aceea cunoaştem noi această
realitate ori nu. Noţiunea naturalist-ştiinţifică reflectă cum este însăşi această realitate
obiectivă.
Materia este obiectivă, universală, necreabilă şi indiscutabilă, se găseşte în
mişcare, timp şi spaţiu. Ea există ca substanţă şi cîmp. Materia ca substanţă există ca diferite
tipuri de sisteme materiale cu anumite niveluri structurale: particulele elementare, atomii,
moleculele, corpurile macroscopice, organismele vii, biocenozele, societatea umană, sistemele
geologice, Pămîntul şi alte planete, aştrii, galaxia, sistemul de galaxii, metagalaxia ş.a.

15. Atributele materiei: mişcarea, spaţiul şi timpul. Mişcarea şi dezvoltarea

MIŞCAREA - orice schimbare, ori totalitatea schimbărilor ce au loc în univers(natură,
societate). Mişcarea are un caracter obiectiv, universal, contradictoriu. Ea este unitatea
stabilităţii şi variabilităţii, continuităţii şi discontinuităţii. Mişcarea este absolută, iar repaosul
relativ. Repaosul este un caz particular a mişcării şi este relativ în comparaţie cu alte obiecte ori
forme de mişcare. Există două concepţii despre mişcare şi dezvoltare:
 Metafizică - Metafizicienii privesc mişcarea nu ca o însuşire internă a materiei, ci
ca o formă care se întroduce în materie din exterior. Însuşirea permanentă a
materiei ei socoteau repaosul, iar mişcare ca ceva care distruge repaosul.
  Dialectică - întreaga natură constituie un sistem, o conexiune unitară de corpuri
şi fiindcă aceste corpuri se află în legătură reciprocă deacum rezultă, că ele
acţionează unul asupra altuia şi această influenţă reciprocă tocmai şi este
mişcarea. Concepţia dialectică socoate că în realitate există o multitudine
calitativă de forme de mişcare a materiei.
F. Engels evidenţiază cinci forme de mişcare a materiei: mecanică, fizică, chimică,
biologică şi socială. Mişcarea mecanică este deplasarea corpurilor în spaţiu. Mişcarea fizică -
mecanica moleculelor, ca exemplu, temperatura, sunetul, lumina ş.a. Mişcarea chimică este
fizica atomilor, reacţiile de oxidare şi reducere. Purtătorul mişcării biologice sunt proteinele,
substanţele organice. Mişcarea biologică este chimia proteinelor, metabolismul,
autoreproducerea, viaţa.

*Spaţiul- este modul de existenţă a materiei ce exprimă proprietatea obiectelor şi

fenomenelor de a avea întindere, dimensiuni, structuralitate şi interacţiune
*Timpul- este modul de existenţă a materiei care reflectă durata, coexistenţa,
succesiunea schimbării şi dezvoltării sistemelor materiale.
Ştiinţa contemporană afirmă, că materia, mişcarea, spaţiul şi timpul se găsesc în
interacţiune şi interconexiune, formează o unitate. temporale.

16. Aportul medicinei în dezvoltarea concepţiilor filosofice despre formele mişcării, spaţiului
şi timpului.
Problema spațiului și timpului se manifestă în mod specific în biologie și medicină.
Grație adaptării la interacțiunile spațio-temporale, pe Terra a fost posibilă apariția vieții, a cărei
lege reflectă formele ei structurale, caracteristicile lumii exterioare. În structurile microscopice
spațiale ale viului se reflectă continuitatea spațio-temporală a fenomenelor exterioare.
Funcționarea normală a organismului viu depinde de geometria amplasării spațiale a organelor
interne. Organismele vii, în rezultatul activității de adaptare, formează un model specific de
relații temporale sub formă de bioritmuri, care prezintă în sine o organizare temporală ciclică a
proceselor vitale. Funcțiile fiziologice ritmice ale organismului viu asigură stabilitatea, prezervă
individualitatea sa. Importanța bioritmurilor pentru organismul uman s-a demonstrat prin
constituirea unor noi domenii ale medicinii: cronomedicina, cronoterapia.
17. Problema conştiinţei în istoria filosofiei. Noţiunile „reflectare” şi „informaţie”.
Conştiinţa - însuşire a materiei superior organizată, funcţia superioară a creierului,
specifică numai oamenilor şi legată cu vorbirea; ea constă în reflectarea generalizată şi
orientată spre un anumit scop a realităţii, în construcţia mintală preliminară a acţiunilor şi
previziunea rezultatelor lor, în reglementarea raţională şi autocontrolarea comportării omului
(A.G.Spirchin). Conştiinţa este capacitatea omului de a se evidenţia pe sine însăşi din lumea
înconjurătoare, de a-şi da seama despre lumea sa internă şi atitudinii sale către alţi oameni şi
societate, ea este o reflectare concepută, înţeleasă. Ea prezintă conţinutul lumii spirituale a
omului, cunoştinţele, convingerile, dorinţele lui, voinţa, demnitatea, speranţa, credinţa,
dragostea. Conştiinţa este esenţa personalităţii, este o realitate specifică - realitate ideală,
subiectivă.
Conştiinţa şi gîndirea noastră, oricît ar părea să fie de asupra simţurilor, sunt produsul
unui organ material, corporal, produsul creierului. Din punct de vedere genetic conştiinţa s-a
format ca rezultat al dezvoltării unei însuşiri generale a materiei ca reflectarea.
*Reflectarea- este proprietatea unor obiecte, sisteme materiale de a înregistra, păstra şi
reproduce urmele interacţiunii altor obiecte ori sisteme materiale. În dependenţă de nivelul de
organizare a materiei se deosebesc mai multe forme de reflectare. În natura anorganică se
întîlneşte reflectarea mecanică, fizică, chimică. În natura organică apare reflectarea biologică –
excitabilitatea. Aceasta este capacitatea fiinţelor vii de a reacţiona selectiv la excitanţii din
exterior ce duc la o adaptare optimală la mediul înconjurător. La organismele simple reflectarea
se manifestă prin sensibilitate – reproducerea unor laturi şi însuşiri a obiectelor şi fenomenelor.
Rezultatul acestei reflectări este imaginea care are caracter de signal. La organismele cu
sistemul nervos central există reflectarea psihică. Ea se realizează prin gîndire – reproducerea
legăturilor şi relaţiilor dintre obiecte şi fenomene. Cu formarea omului şi societăţii apare forma
superioară de reflectare – conştiinţa.
*Informație- o latură esențială, invariantă a reflectării, care poate să se materializeze, să
se transmită de la un obiect la altul pe parcursul proceselor de reflectare. Informația este un
fenomen obiectiv caracterstic orișicăror formațiuni material, care posedă caracteristici calitative
și cantitative. Deosebim 4 tipuri de informație: elementară, biologică, socială și computerială.

18. Aspectul ontologic, gnoseologic, de substrat şi socioistoric al conştiinţei. Structura

conştiinţei: intelectul, gândirea, memoria, emoţiile, sentimentele, voinţa. Inconştientul,
aprecierea poziţiei lui S.Freud şi a neofreudismului privitor la acest subiect.

*Conştiinţa- este obiectul de studiu al mai multor discipline: fiziologie, psihologie,

psihiatrie, pedagogie, cibernetică ş.a. În filozofie problema conştiinţei este analizată din punct
de vedere a următoarelor aspecte:
 Aspectul ontologic - ca realitate subiectivă, conştiinţa este lumea internă a omului,
conţinutul spiritualităţii lui;
 Aspectul gnoseologic caracterizează conştiinţa, din punctul de vedere al conţinutului ei,
ca reflectare a realităţii obiective într-o multitudine infinită de cunoştinţe, legături şi
relaţii ca fenomen ideal;
 Aspectul de substrat. Substratul psihicii umane este creierul. Fenomenul psihic este
decuplarea informaţiei despre realitate codificată în structurile neuro-fiziologice (care
îndeplinesc funcţia de signale, purtători al informaţiei).
 Aspectul social-istoric ori genetic este produsul întregii istorii mondiale, totalitatea
dezvoltării multiseculare a activităţii practice şi de cunoaştere a mai multor generaţii de
oameni.
*Structura conştiinţei- reprezintă o totalitate de procese psihice cognitive, afective,
volutive. Nucleul conştiinţei este gîndirea, intelectul. Ultimile sunt latura gnoseologică a
conştiinţei. Conştiinţa este imposibilă fără cunoştinţe. Gîndirea ne dă informaţie şi cunoştinţe
despre lumea obiectivă. Conţinutul conştiinţei sunt cunoştinţele, deci fără gîndire este
imposibilă formarea conştiinţei.
 Gândirea - capacitatea de analiză şi sinteză, de a căpăta cunoştinţe noi şi de a le
folosi în diferite condiţii.
 Memoria - capacitatea individului de a înregistra, păstra şi reproduce cunoştinţele,
informaţia.
 Emoţiile şi sentimentele - reflectări apreciative a realităţii, ce unesc situaţia
exterioară cu necesităţie omului. Emoţiile şi sentimentele - catalizatorul activităţii
umane.
 Voinţa - un mecanism deosebit de reglementare a activităţii proprie numai omului,
un autocontrol al personalităţii. Mecanismele voinţei se formează în activitatea
socială, conform normelor sociale. Voinţa este forţa motrică a personalităţii
*Inconștientul- Freud Sigmund formulează o concepție specifică despre inconștient, în
care absolutiza inconștientul și instinctele. În neofreudism, inconștientul este privit ca o punte
între structurile sociale și psihologice
19. Geneza conştiinţei; rolul muncii, comunicării şi limbii în devenirea acesteia. Limba şi
gândirea. Conştiinţa şi creierul. Rolul cuvântului în terapie.

*Rolul muncii, limbii, culturii şi comunicării în procesul formării conştiinţei. În procesul

apariţiei conştiinţei un rol important au jucat munca, limba, cultura şi comunicarea. Munca este
prima condiţie fundamentală a existenţei vieţii umane şi în aşa măsură, că putem afirma că
munca l-a creat pe om.
 Munca - o activitate sistematică de interacţiune a omului cu mediul înconjurător prin
intermediul uneltelor de muncă, este un proces de folosire permanentă a uneltelor de
muncă. Uneltele de muncă sunt obiecte care nu satisfac nemijlocit necesităţile omului,
dar servesc pentru producerea altor obiecte
 Limba - o totalitate de semne care servesc ca mijloc pentru comunicarea interumană,
pentru înregistrarea, prelucrarea, păstrarea şi transmiterea informaţiei. Limba este
forma materială de existenţă şi exprimare a gândirii umane.
 Comunicarea - o trăsătură importantă a existenţei umane. Fără ea nu se pot forma şi
asimila valorile spirituale, conştiinţa, formarea şi dezvoltarea personalităţii.
Comunicarea este acel canal prin care se transmite experienţa, deprinderile şi
cunoştinţele, îmbogăţirea reciprocă a oamenilor.
 Cultura - totalitatea valorilor materiale şi spirituale acumulate de întreaga societate. Ea
conţine în sine modurile activităţii umane, totalitatea principiilor şi normelor ce
reglementează funcţionarea societăţii umane.

*Gândire-formă supremă de cunoaștere, care-i ajută omului să pătrundă în esența

obiectelor și fenomenelor. Cel mai superior și important element al conștiinței umane.
Gândirea e un fenomen social-istoric complex, de aceea este obiectul de studio al mai multor
științe. El evedențiază un anumit aspect al gândirii. Filosofia cercetează raportul gândirii față de
existență, care într-un șir de sisteme filosofice servește drept problem fundamental. Gândirea
poate fi privită ca o reflectare active a realității obiective, care constă în cunoașterea mijlocită,
generalizată și abstractă de către subiect a relațiilor și conexiunilor esențiale dintre obiecte și
fenomene. Gândirea este și crearea ideilor noi, prezicerea acțiunilor și evenimentelor.
Substratul biologic al gândirii este creierul. Apare și se dezvoltă gândirea din necesitatea
rezolvării problemelor sociale. Gândirea este un fenomen social după origine, modul de
funcționare și rezultatele ei. Ea se realizează sub forma de noțiuni, judecăți, raționamente,
ipoteze, teorii. Se efectuează prin intermediul limbajului, care este și instrument al gândirii, și
formă de exprimare a gândurilor, și mijloc de comunicare, de transmitere a experienței, a
cunoștințelor accumulate.
*Conștiința reprezintă un produs al evoluției istorice a materiei, funcția superioară a
creierului, specifică omului social, care constă în reflectarea ideală, adecvată, activ
transformatoare a realității.
*Rolul cuvântului în terapie- mintea si corpul sunt aspecte complementare ale
pacientului și ambele trebuie să fie luate în considerare, atunci când se face un diagnostic sau
se a alege o terapie. Pentru pacient boala poate fi mai mult decât pur și simplu o entitate
organică (o patologie), ea poate fi, de asemenea, psihologică și socială (o suferință, durere,
stare de rău). Cauzalitatea este atunci mai mult decât fizică, ea include și informații cu privire la
pacient, ca persoană individuală. Mai mult decât atât, în loc să fie considerată doar o mașină
compusă din părți individuale, separate de orice fundal sau cadru, pacientul este privit ca un
organism sau o persoană într-un mediu socio-economic sau mediu cultural.

20. Conştiinţa socială, esenţa, formele şi nivelurile sale.

 Conştiinţa socială – raţiunea colectivă ca sinteză complexă a conştiinţelor individuale şi
prezintă latura spirituală, și anume, totalitatea de idei, concepţii, viziuni, reprezentări ce
reflectă existenţa socială. Totodată, existenţa socială e latura materială a vieţii sociale.
Conştiinţa socială are tendinţa de a exista relativ sinestătător. Ideile şi concepţiile ei sunt
obiectivizate, materializate în literatură, ştiinţă, artă ş.a.
În structura conştiinţei sociale deosebim nivelele:
 Conştiinţa obişnuită e nivelul cel mai simplu, apare pe baza activităţii practice
cotidiene şi conţine diferite cunoştinţe, viziuni, reprezentări empirice despre
lumea înconjurătoare;
 Conştiinţa teoretică prezintă nivelul superior de reflectare a realităţii în diferite
concepţii şi teorii, este rezultatul unor generalizări şi elaborări a specialiştilor

Formele conştiinţei sociale reflectă diferite laturi a vieţii sociale şi se deosebesc prin
obiectul care îl reflectă, modalitatea cum reflectă, particularităţile dezvoltării lor, rolul şi
funcţiile lor sociale. Formele conştiinţei sociale includ în sine următoarele componenete:
 relaţii (politice, juridice, morale ş.a.); (latura obiectivă)
 activitate (politică, juridică, religioasă ş.a.); (latura obiectivă)
 idei şi teorii (politice, juridice, morale ş.a ). ( latura subiectivă)
La formele conştiinţei sociale se referă politica, dreptul, morala, religia, arta, ştiinţa şi
filosofia.
Politica - totalitatea de concepţii şi teorii privind organizarea şi conducerea
societăţii, natura şi rolul puterii de stat, relaţiile dintre clase şi grupuri sociale
referotor la realizarea intereselor lor.
Dreptul - totalitatea de norme şi legi juridice ce reglementează relaţiile dintre
indivizi, relaţiile dintre individ şi colectivitate, dintre diferite instituţii sociale.
Morala - totalitatea de reguli şi norme ce reglementează comportamentul
oamenilor în viaţa lor personală şi socială, ea reflectă realitatea prin noţiunile de
bine şi rău.
Religia - credinţa în fiinţe sau forme spirituale, prin oficierea unui cult şi prin
existenţa unor instituţii şi organizaţii corespunzătoare. Religia reprezintă o
concepţie despre lumea idealistă bazată pe credinţe în supranaturale.
Arta - modul de generalizare a realităţii într-o formă concret-senzorială. Ea
exprimă realitatea în chipuri artistice concrete, ce admit posibilitatea fanteziei,
imaginaţiei etc.
Ştiinţa - obţinere a cunoştinţelor noi, cît şi rezultatul acestei activităţi - suma
cunoştinţelor ştiinţifice obţinute la momentul dat ce formează tabloul ştiinţific al
lumii. Știinţa reflectă realitatea prin noţiunea de adevăr.
Filozofia (gr. phileo - iubesc şi sophia - înţelepciune) - formă a conștiinţei sociale;
domeniu al culturii spirituale; învăţătură despre principiile fundamentale ale
existenţei şi cunoaşterii, despre lumea şi omul în ansamblu, despre raportul
omului faţă de lume; ştiinţă despre cele mai generale legi de dezvoltare a naturii,
societăţii şi gîndirii umane. Filozofia elaborează un sistem generalizat de
cunoştinţe teoretice despre lume şi locul omului în lume, constituind temelia
concepţiei despre lume. Ea cercetează atitudinea gnoseologică, social-politică,
morală şi estetică a omului faţă de lume. Fiind o reflectare a realităţii, inclusiv şi a
celei sociale, filozofia la rîndul său acordă o influenţă activă asupra existenţei
sociale, contribuie la formarea idealurilor şi valorilor noi. Spre deosebire de
ştiinţele concrete, care cercetează un domeniu separat al realităţii, filosofia
 prezintă un tablou integru al existenţei, reflectă realitatea prin înţelepciune, prin
prisma raportului omului faţă de lume.
Unele forme (politica, dreptul) sunt nemijlocit legate cu viaţa materială şi relaţiile
economice ale societăţii. Altele (morala, arta) se manifestă mai mult la nivelul conştiinţei
obişnuite, filosofia şi ştiinţa - mai mult la nivelul conştiinţei teoretice. Politica, dreptul, morala
reflectă relaţiile dintre oameni, arta, ştiinţa – relaţiile dintre subiect şi obiect.
Studiind conştiinţa socială putem evidenţia:
 Conştiinţa de masă - totalitatea de cunoştinţe, reprezentări, norme, valori a
unei mase de indivizi ce se formează în procesul comunicării şi activităţii
comune între ei. Conştiinţa de masă este un caz particular al anumitor mase,
pe cînd conştiinţa socială are un caracter general uman. Conştiinţa de masă nui
ceva omogen, este o mulţime de diferite concepţii, viziuni, atitudini despre
diverse probleme şi aspecte a vieţii sociale.
Opinia publică - totalitatea de concepţii, viziuni, reprezentări şi aprecieri a diferitor evenimente
şi fapte a realităţii de către masele populare.. Subiectul sînt diferite grupuri de oameni, inclusiv
colective de muncă, uniunii profesionale, comunităţi social-demografice, teritoriale, naţionale,
clase şi societatea în întregime. Conţinutul principal al opiniei publice este informaţia şi
cunoştinţele despre fapte, evenimente, fenomene şi procese care au devenit în centrul atenţiei
publice. Pe baza acestor cunoştinţe se formează latura apreciativă a opiniei publice, în care se
exprimă părerea, poziţia maselor, acceptarea ori respingerea, confirmarea ori blamarea
anumitor acte, evenimente, comportări. Opinia publică joacă un rol foarte imporant în viaţa
societăţii, deoarece este un fel de auto-control, formulează şi include norme şi principii a
comportamentului şi activităţii sociale, îndeplineşte funcţia reglementativă şi educativă