1. Concepția despre lume și structura ei.

C.D.L. una dintre principalele componente despre cunoștințele omului.Ea reprezintă în sine un fenomen
social și spiritual , nu se transmite prin ereditate dar se formează pe parcursul vieții omului. Concepție – totalitate
de viziuni ansamblu de cunoștințe despre lume, Lume – oamenii natura, universul;
Elementele componente ale concepției despre lume sunt:
 Cunoștințele- sunt informații acumulate în activitatea practică, elementul prim, temelia c.d.l., ele se acumulează
prin simțuri, rațiune și intuiție;
 Convingerile- apar pe baza cunoștințelor, temelia viziunii despre lume;
 Idealurile- ceea ce este perfect, model perfect, imagine subiectivă o copie a cuiva;
 Valorile spiritual general umane- exprimă raportul oamenilor cu realitatea;
 Faptele și acțiunile concrete- reprezintă comportamentul oamenilor, o formă de materializare a activității
umane;

2. Tipuri istorice de concepției despre lume.

Acestea sunt forme de explicare a lumii fiind identificate 3:
A. Mitologică – specifică epocilor străvechi, mitul- legenda despre existența și apariția lumii, prima aplicare a
realității naturale și sociale. Explicație de natură fantastică prin prezența unora puteri supranaturale.
Caracteristici principale:
antropomorfismul- atribuirea unor calități umane ființelor nonumane;
zoomorfismul- credința ce admite metamorfoza oamenilor în animale;
sincretismul- contopire a unor elemente eterogene ce aparțin unor doctrine filosofice diferite;
B. Religioasă- constă în credința unei forțe supranaturale care joacă un rol primordial în voința universului și a
societății. Caracteristici principale sunt: credința, dogma, ritualul cultic, obiectele de cult. Trăsătura principală
credința în degmele religioase.
C. Filosofică – cea mai superioară formă de reprezentare a lumii care se bazează pe cunoștințe generale,
argumentate în mod logic, teoretic și științific. Are la bază RAȚIUNEA. Trăsătura principală- atitudinea critică
a oului față de lumea înconjurătoare.

3. Filosofia ca știință. Obiectul de studiu al filosofiei și caracterul lui istoric.

Filosofia- este o știință generală teoreticăcare studiază principiile fundamentale ale existenței prin intermediul
cărora lumea este înterpretată ca un totîntreg.
Obiectul de studiu a filosofiei este diferit în conformitate cu perioada:
 În prezent- studiază raportul dintre om și lume în unitatea lor dialectică
 În Greci antică
– perioada preclasică are caracter cosmocentric și se baza pe știință, se cerceta natura lucrurilor, originea și
structura universului
- perioada clasică prin opera lui Platon și Aristotel se dilimitează cunoștințele științifice de cele filosofice,
Aristotel ”Despre primele cauze și principii”, Socrate centează filosofia pe om ”cunoaște-te pe tine însuți”
problematica gnoseologică” se trece de la gîndirea despre lucruri la gîndirea despre gîndire.
 În Evul mediu – caracter TEOCENTRIC, bazat pe religie, obiectul ”Analiza raportului Sacru-OM și
argumentarea existenței divine”
 În Epoca Renașterii se reîntoarce la credința în om, ca creator de bunuri și valori, Filosofia avea un caracter
Antropocentric și se baza pe artă
 În Epoca Modernă Filosofia abordează multiple probleme, este știința științelo, avea un caracter
GNOSEOCENTRIC
 În Epoca Contemporană studiază Viața socială a oamenilo, problemele structurii politice, juridice a
statului, drepturile familiei și a proprietății private

4. Principiile fundamentale ale filosofiei și domeniile filosofiei.

Principiile fundamentale ale filosofiei
 Principiul UNICITĂȚII – lumea este unică, este totul;
 Principiul UNITĂȚII – lumea este înterpretată ca un tot întreg;
 Principiul PRINCIPIUL DEZVOLTĂRII LUMII – lumea și tot ce există în ea este supusă dezvoltării;
 Principiul CAUZALITĂȚII LUMII – totul își are o cauză nimic nu se întîmplă fără motiv;
 Principiul MATERIALITĂȚII LUMII – lumea este o manifestare a sa materială;
 Principiul IDEALITĂȚII LUMII – lumea este o manifestare a sa ideală;
 Principiul UNITĂȚII CONTRARIILOR – lumea este o unitate de contrariu.
 Principalele domenii ale filosofiei
 ONTOLOGIA (onto-existență, logos-studiu) teoria generală despre existență
 GNOSEOLOGIA (gnosos-cunoaștere, logos-teorie) teoria generală a cunoașterii
 AXIOLOGIA (axi-valoare) teoria generală a valorilor umane
 PRAXIOLOGIA(axi-acțiune) teoria generală a acțiunilor eficiente umane

5. Principalele categorii filosofice.

Principalele categorii filosofice:
1) Existența- ceea ce există, existența nu se demonstrează ea se simte
2) Nonexistența – ceea ce nu există
3) Ființa – ceea ce este activ și viu
4) Realitatea – ceea ce există în prezent și se dezvoltă în mod real
5) Materia – ceea ce există în mod obiectiv în dependență de om și conștiința lui
6) Substanța ceea ce există de sine stătător, esența comună și stabilă a lucrurilor
7) Conștiința ceea ce există în gîndirea umană în paralel cu memoria și reflectarea de sine, formă superioară de
reflectare a lumii
8) Suflet formă de existență nonmaterială care se găsește în corpul uman
9) Spiritul formă de existență ideală ce se găsește în afara corpului.

6. Principalele metode filosofice de interpretare a lumii. Științe filosofice și filosofii științifice.

2 Metode principale filosofice de interpretare a lumii:
 METAFIZICA – ceea ce nu putem să vedem dar putem să gîndim, o metodă unilaterală de interpretare a
lumii, studiază obiectele separat, nu acceptă dezvoltare, explică mișcarea prin acțiunea unei forțe, din
exterior;
 DIALECTICA – metodă multilaterală de explicare a lumii ca fiind într-o eternă mișcare, schimbare,
dezvoltare, impulsul mișcării sunt contradicțiile interne.
Științele filosofice:
- Logica știința despre formele, legile și regulile gîndirii corectecte
- Etica știința principiilor morale, examinează probleme teoretice ale moralei,originea esența și legile de dezvoltare
- Estetica studiază arta și alte genuri artistice, tratează sentimentul de frumos, de sublim, tragic
Filosofiile științifice: științei, culturii, matematicii,religiei, dreptului, fizicii tehnicii, socială

7. Funcțiile filosofiei.
Funcția teoretică - îi permite filosofiei să explice lagalitățile universale ale dezvoltării naturii societății și
cunoașterii
Funcția ontologică – originea și esența lumii
Funcția gnoseologică – abordează probleme de cunoaștere a lumii
Funcția axiologică – principalele acțiuni valorice
Funcția praxiologică – investigarea acțiunilor umane de pe pozițiile eficacității lor
Funcția hermeneucă – reflexia asupra simbolurilor religioase, motivelor și expresiilor umane
Funcția metodologică – sistematizează cunoștințele filosofice, metoda generală dialectică
Funcția umanistă – problemele cotidiene ale individului
Funcția conceptuală – problema relației dintre gîndire și existență
Funcția critică –adevăr absolut, însoțită de critica diferitor greșeli, ce apar în procesul cunoașterii.

8. Problema fundamentală a filosofiei și aspectele ei.

Marea problemă fundamentală a filosofiei mai ales a celei moderne este problema : Raportul dintre MATERIE și
CONȘTIINȚĂ, dintre GÎNDIRE și EXISTENȚĂ sau dintre lumea SUBIECTIVĂ și OBIECTIVĂ. Această
problemă are 2 laturi:
1) se referă la problema esenței lumii, apariția ei. Este materia natura,realitatea veșnic,sau a fost creată de o forță
divină.Aceasta latura a fost formulata in felul urmator”Care este factorul determinant prim al lumii;materia sau
conștiința?”
2) problema cunoasterii lumii la raportul dintre gîndire si existență,ea presupune raspuns la intrebarea ”Poate
oare gandirea noastră să reflecte in mod adecvat realitate, sau nu?”
Referindune la I latură,”ce a fost prima in lume materia sau constiinta?”,iar după modul de gîndire s-au format 2
mari curente filosofice:
Materialismul-considera ca lumea este creatoie a materiei,pe cînd conștiința gîndirii ,spiritul,a vrut la o etapă a
materiei,întemeitor Democrit
 Idealismul-consideră că lumea este de natura ideală:primar-a fost gîndirea, secundar-materia
2 feluri de idealism:
Obiectiv Subiectiv
-lumea este creatie a unei conștiințe -lumea este creatie a conștiintei
obiective individuale a omului

9. Izvoarele teoretice ale gîndirii filosofice în India Antică.

Primele izvoare teoretice a filosofiei indiene,sunt reprezentate de o literatură amplă numite
vede(cunoaștere,conducere)-ele sunt scrise în limbi sanscrite și pali în versuri și în proză.
-vede cuprind diferite scrieri religioase,care creeaza cartea sfîntă a indienilor—conform traditiei,vedele au fost
scrise pe parcursul a 9 secole(1500-1600)
-în vede se găsesc pe scurt dogme religioase,slujbe sfinte,rugăciuni,descîntece,proverbe și învățături morale
- erau pastrate in taina—acces avea brahmanii(preotii).
Vedele cuprind 3 categorii:
1. Sanhtul vedele propriu zise: Rig-veda- veda imnurilor de laudă, Sana-Veda a melodiilor, cîntecelor, Yajur-
veda – invocațiilor de sacrificiu, Atharva-veda descînteceșor vrăjilor
2.Brahmanul-comentarii ale vedelor scrise de preoti
3.Upanișadele-a ședea linga cineva, initial primele cărți filosofice, libertate în gîndire care uneori ajunge pînă la
ateism, sunt prezente cugetări despre originea lumii, tainele universului, despre cauzele unor fenomene, despre
originea sufletului și sensul vieții.

10. Idee genezei Universului și problema substanței în filosofia indiană antică.

În imnul lui Nasadin găsim ideea genezei universului, în el se spune: ” În starea cea mai simplă și inițială,
FIINȚA (existența) reprezenta ceva unitar, amorf, despre care nu se poate spune nici că există, nici că nu există”.
Primul impuls al diferențierii lumii a fost dorința, sub acțiunea ei, unitarul se divizează în părți contradictorii: ființî
și neam, zi-noapte, iarnă- vară, moarte- eternitate.
Problema substanței este a II-a idee din VEDE, adică care este suportul acestei lumi, din ce au apărut lucrurile și
tot ce există. Substanța universală este spirituală, energică și se împarte în 3 noțiuni:
- Parajapati – creatorul universului, considerat un om uriaș cu 1000 ochi, 1000 capete, etc.
- Scamblu – sprijinul;
- Prana – respirație

11. Teoria metempsihozei în filosofia indiană antică. Categoriile filosofice de explicare a eliberării și
reîncarnării sufletului. Nirvana
Acest proces este explicat prin 5 categorii filosofice:
Brahma-principiu unic și creator al universului, cauza primara a tot ce exista, ființa suprema de care ne
apropiem prin rugaciune, se evidentiaza in 3 persoane(sfînta treime)---Brahma-creatorul;Vișnu-ocrotitorul;Șiva-
distrugătorul
Atman-sufletul individual omenesc
Samsara-(rătăcire)legea universală, legea sucesiunii vieții—se referă numai la Atman—presupune părăsirea
corpului și cautarea unui corp viu pt a se reincarna, cerc vicios de lungă rătăcire
Mocșa-eșirea din cercul samsara
Karman-(soartă)legeuniversală numită soartă, lege rigidă,care face sufletul să se renască într-o viață noua,mai
bună,sau mai rea,va fi sau nu fericit sufletul,depinde de faptele săvirsite in viata.
Ce înseamnă eliberarea sufletului. Nirvana.
Eliberarea sufletului înseamnă eliberarea de sub llegile Samsarei și a Karmanului și contopirea acestora cu
Atman cu Brahma.
Punctul culminant al procesului de eliberare este o stare psihică deosebită,sub aspectul unui extras mistic(plăcerii
spirituale)care a căpătat denumirea de:
NIRVANA(evadare din dureri), starea suprema a spiritului,
stingere,
ultimul stadiu,care incheie sirul reincarnărilor și pune capăt oricărui tip de suferinț
stare de repaos absolut,de neființă la care ajunge sufletul cînd nu mai este obligat la transmigrare
eternitatea,pace veșnică,viață adevărată
omul nu mai vrea nimic din cele pamantești,singura lui dorinta este odihnirea in Brahma—sufletul trece în
liniștea absolută ,în nemuriri

12. Structura socială a Indiei antice și principalele școli (învățături) filosofice

 Era formată din 4 caste.Indienii le spun Varme-ce înseamnă inveliș colorat:
- Brahmanii(preoții)-casta superioară—se bucurau de toate drepturile—întreținuți de stat—fiecare varmă avea
un înveliș colorat(simbol)culoarea alba
- Kașatirii-militarii,nobilimea,aristocrația---culoarea roșie
- Vaișii-(stăpînul casei)-oamenii liberi---meșteșugari,țărani,ingineri etc---dreptul era destul de larg----culoarea
galbenă
- Șudrii-(servii)Oamenii lipsiti de drepturi,tratati ca animalele---Aceste caste erau endogame-adică trecerea din
una in alta.Creșterea este imposibilă,cu toate că au fost excepții
Principalele școli filosofice în India antică.
Filosofia indiana,este prezenta in mai multe învățături sau școli filosofice,în dependență de atitudinea față de
vede,ele se divizează în 2 categorii:
Ortodoxe-sustin vedele(Samkya,Ioga,Mimansa,Nyaya,Vaișeșica,Vedanta);
Eterodoxe-critică vedele(Ajivica,Budismul,Jainismul,Lokayata(Carvaca)înv.materialistă)

13. Gîndirea filosofică în China Antică. Puterea supremă în Univers. Statul Chinez.
Aparut în sec VII a Hr.---are radacini in gîndirea mitologică—chinezii considerau că lumea a aparut din
haos,explicau astfel: La început a fost haosul din care s-a nascut Yni(conducea cu pamantul) Yang(conducea cu
cerul)
Statul chinez era unul despotic,împăratul era înfățișat ca un zeu atotputernic,asemanator soarelui,izvor al
dreptății - numit fiul ceruului cu puteri nelimitate pe pământ:era I administrator,stăpînul pământurilor,lui i se
aduceau sacrificii
Puterea supremă în unnivers era cerul care desemna ordinea si armonia in lume - chinezii nu personificau cerul-
Statul era numit împărăția pământului.

14. Izvoarele teoretice ale spiritualității chineze. Ideile principale. Legea Dao, particulele Yang și Yni.
Izvoarele teoretice. Filosofia chineză este dezvăluită în 5 cărți a spiritualității umane:
 cartea istoriei
 cartea cîntecelor
 cartea ritualurilor
 cartea primăverii și a toamnei
 cartea schimbărilor
Aici găsim 2 idei principale:
1)Există o lege supremă în univers căreia i se supune tot ce există fenomene, societate om - Legea DAO
2)Există 2 particule/puteri universale Yang și Yni,care au luat parte la geneza universului
Yang-principiuul alb de natura masculina,analog cu lumina,soarele,căldura,cerul uscatul - Exprimă ideea de
pozitiv activ
Yni-principiul negru,natura femenină,analog cu pămîntul,ăntunericul,luna umedul,recele - Exprima ideea de
negativ,de pasiv

15. Caracteristica generală a gîndirii filosofice în Grecia Antică. Periodizarea filosofiei antice
Filosofia greaca a parut in sec VII a HR---se deosebeste esențial de filosofia Orientului Antic,deoarece de la
primele manifestări,este o gîndire liberă,o gîndire rațională despre lume ca un tot întreg
Gîndirea greaca apare în perioada cînd conștiința umană se elibereaza de religie.Apariția în mod de gîndire la
greci a fost condiționată de mai multe premise de ordin social spiritual și economic,cu caracter obiectiv și subectiv.
Premisele obiective
1)Dezvoltarea economica a grecilor si a coloniilor grecesti
2)calitatile inascute a grecilor,precum:inteligența,simțul și viziunea,imaginatia plastica a realitatii,dorul de
libertate ,naturalețea și spiritul armoiei
3)libertatea religioasă-religia pateistă
4) libertatea politică-orașe-state,fiecare cu viata politica independenta
5)așezarea geografica-in apropierea vechilor civilizatii egipteana/babiloniana
Premisele subiective - (creatia omului)
1)Tehnologiile lui Hesoid(t.zeităților)
2)cosmogoniile lui Homer-despre originea universului
3)Orhismele-texte care vorbesc despre originea veșnică și mintuirea sufletului
Această perioadă mare în funcție de problemele abordate se divizează în 3 subperioade:
I.Perioada preclasică (cosmogolică) sec.VII-V, perioada apariției primelor învățături filosofice; problema
principală- originea și esența universului;
II.Perioada clasică (antropologică) sau perioada de aur sec.V-IV (anul 322) este perioada sistematizării
concepțiilor filosofice; problema principală – existența umană și problema gnoseologică;
III.Perioada post-clasică (elenistă-romană) sec.VI e.n. anul 629 er.n.. Perioada aplicării în practică a concepțiilor
filosofice; problema principală- existența morală a omului și fericirea.

16. Naturfilosofia și cosmologia școlii din Milet. Problema substanței primordial.

Filosofia graca a luat nastere la Milet.I școala filosofica greacă,este șc.din Mil.
3 reprezentanți: Thales,Anaximandru,Anaximete.
Pentru prima data în învățătura acestei școli,a fost in mod conștient formulata prima problema
filosofica”originea și esența lumii”
Primii gînditori interpretau aceasta problemă,reeșind din unitatea lumii,reprezentata de un principiu fundamental
sub aspect de substanță primordial.
Concluzii:
1. este o învățătură naivă materialistă(naiv că lumea a apărut din apă, aer)
2. este o învățătură monistă (dintr-un singur principiu)
3. este o învățătură hilozoistă (hilo-substanțe, zoie- viață)
Thales: lumea a apărut din apă, este ideea umezelii, totul apare din apă și în apă se descompune. Pămîntul îl
vedea în formă de disc, care plutește pe apă ca o bucată de lemn
Anaximandru presupunea că spațiul inițial a fost umplut cu substanță, substanța nu esta apă sau alt element
cunoscut ca aer foc, pămînt, după el substanța nu poate fi percepută ci numai gîndită, substanța APEYRON,
substanță fără forme, fără limite fără măsură sau definiții, este veșnică și se află în mișcare. Pâmîntul-cilindru, în
centrul lumii nesprijinit de nimeni, soarele se rotește în jurul lui.
Anaximene substanța era aerul, este sursa întregii vieți de care depinde apariția,, existența și dezvoltarea lumii .
AERUL are 2 calități: dilatarea-apar lucrurile lichide și gazoase, condesarea- apar lucrurile solide. Pămîntul era
plat în formă de masă și se sprijinea pe aer, blta cerească se roteșteîn jurul lui.

17. Filosofia lui Pitagora. Teoria numerelor.

Pitagora(580-500)dupa el principiul si substratul unic este Numarul-care desemneaza armonia ce domnește în
univers.la el toate nr.apar din nr 1---sustine ca par și impar luate împreuna,produc nr.sau unitate numită
monada(miscare a unitatii,creaza toate nr.ce ajung la 10 )ce este suma primelor 4 numere întregi(1+2+3+4). Astfel
unitatea este generatoarea numerelor. Nr.10-tetrada-funcționează ca bază pt. Numaratoarea ulterioară a unității.
În centrul universului se afla un foc în jurul caruia se rotește pîmântul,acest foc nu este Soarele---pamantul se
roteste in jurul axei sale---Forma pamantului este sferica---În univers nu este haos,totul se mișcă dupa anumite legi.

18. Problema mișcării în filosofia lui Heraclit din Efes. Logosul și Dialectica.
Heraclit a elaborat o invatatura despre natura monistă și hilosoistă , considera că lumea nu a fost creată , ci a
existat din toatdeauna. În viziunea sa toate fenomenele naturii, precum și lucrurile au apărut dintr-o substanță
primară care este focul ce desemnează mișcare. La Heraclit focul nu este atît substanță , cît mișcare. Deoarece
lumea și tot ce există în ea se află într-o eternă schimbare și transformare. Devenirea este permanentă, maxima sa
*panta-rey* - totul curge. După Heraclit mișcarea are 2 direcții: de sus în jos și de jos în sus. Deci în viziunea lui
Heraclit totul rămîne în mișcare, nimic nu este imobil.
Legea fundamentală a lumii este transformarea afirma Heraclit. Astfel Heraclit a fondat o filosofie a
mobilismului etern, el este filosoful devenirii, al schimbării neîncetate a lucrurilor , deci focul este o eternă
mișcare, dar această mișcare nu se petrece haotic, ea este bine ordonată și armonioasă deoarece ascultă de o lege
universală , numită LOGOS sau rațiune universală. Acest logos este tot atît de veșnic ca și lumea necreată și
indestructibilă.
El afirmă: Izvorul mișcării este lupta contrariilor, orice lucru este alcătuit dintr-o unitate de părți contrarii.
Orice lucru și însușire trece în contrariul său. În fiecare lucru există 2 părți contrarii, un Da și un Nu, fiecare
contrariu există datorită contrariului său. Deoarece totul se schimbă neîntrerupt, se înoiește, nu poți intra de 2 ori
în același rîu, a doua oară va curge altă apă.
Heraclit este primul care pune probleme dialectice, el a fost un DIALECTICIAN.C

19. Filosofia școlii din Eleea. Problema mișcării. Învățătura lui Parmenide.
Invățătura eleaților este un pas nou în dezvoltarea filosofiei grecești.La eleați substanta este de acum una
filosofică, deoarece ea reprezintă existența. Aportul de bază a eleaților în filosofie este formularea noțiunii de ființă.
După ei mișcare nu există, mișcare există doar în nean (non existență). Filosofia școlii din Eleea este opusă
învățăturii lui Heraclit, (ei au încercat să determine doar ceea ce este constant, neschimbător și static) după ei, nu
există decît existența unică, infinită și neschimbătoare.
 Învățătura lui Parmenide este alcătuită din două părți:
1. Calea adevărului (alchteia) – bazată pe rațiune, care dă omului cunoștințe adevarate despre lume;
2. Calea opiniei (doxa) – care dă omului cunoștințe eluzorii despre lume;
Teza centrală a acestei învățături este identitatea dintre gîndire și existență. Această teză este formulată în felul
următor:”E totuna a gîndi și a fi.”
Parmenide a formulat teoria despre existență, că existența este ceea ce se cunoaște cu ajutorul rațiunii, lumea este o
sferă materială în care nu există gol și mișcarea este imposibilă, deoarec universul este umplut complet.

20. Filosofia atomistă a lui Leucip și Democrit.Învățătura despre suflet la Democrit.

Au abordat atît problema mișcării , cît și problema structurii lumii, întemeietorul atomismului este considerat
Leucip(născut în Milet, 500-440). După el, există multiplicitate cît și mișcare. Substanța primară a lumii este
calitativ neschimbătoare, însă nu este unică, ci multiplă, deoarece toate lucrurile îs alcătuite din atomi( tomos –
divizare, a – negare, *ceea ce nu se divizează).
Leucip a introdus în circuitul științic 3 noțiuni noi:
1. Vidul absolut
2. Mișcarea atomilor în vid
3. Necesitatea mecanică
Ideile lui Leucid au fost dezvoltate de discipolul său Democrit (460-370).
Democrit analizînd învățătura școlii din Eleea spunea că: *ființa și neantul așa cum sunt găsile de eleați sunt
abstracte și neînțelese.
El afirma că în lumea materială alături de existență, trebuie să existe și inexistența în formă de gol, astfel lumea
este alcătuită din existență și non existență. La rîndul ei – existența,nu este unică, ci multiplă, deoarece toate
lucrurile sunt alcătuite din atomi.
Democrit considera ca existenta este alcatuita din atomi care se misca in spatiul gol , in vid . Atomii au
urmatoarele caracteristici : sunt indivizibili , invariabili , nu pot fi uscati sau umezi , calzi sau reci, , albi sau negri ,
nu apar si nu dispar , sunt eterni si in continua miscare . Atomii se deosebesc prin : marime, volum, forma, greutate,
ordinea in legatura .
Astfel toate lucrurile sunt alcatuite din atomi asa precum cuvintele din litere .
Aparitita si disparitia atomilor este rezultatul agregarii (unirii) si dezagregarii atomilor .
Principiul lui Democrit se numeste principiul mecanismului determinat, ce spune ca , tot ce apare si dispare este
rezultatul miscarii atomilor , a mecanicilor
La Democrit sufletul este alcătuit din atomi. Acești atomi sunt sferici, fini, străvezi și mai mobili, împrăștiați prin
tot corpul. La Democrit sufletul și rațiunea sunt identici. Corpul uman este pus în mișcare de suflet ori rațiune.
Sufletul este muritor, moare odată cu corpul.Moartea sufletului este o dezintegrare a atomilor, Democrit este unul
din primii care spune că sufletul este muritor.
Datorită ideilor promovate, Democrit este considerat întemeietorul materialismului.

21. Problema cunoașterii în filosofia sofiștilor. Învățătura lui Protagoras.

Sofiștii propagau convingerea că pentru a participa cu succes la viața cetății, este necesar de a avea cunoștințe nu
numai în filosofie, știință sau tehnică, dar în primul rînd dea poseda , arta convingerii – retorica.
Sofiștii învățau tineretul numai pentru bani, din acest motiv au fost criticați, Socrate și Platon îi numeau *negustori
de înțelepciune*, iar Aristolel afirma *ca fiind invățători ai pseudo-înțeleciunii*.
Sofiștii au abordat problema adevărului. Pentru ei nu există un adevăr absolut, general, comun tuturora, fiecare
are opinia sa.
Ei înlocuiesc noțiunea de adevăr cu noțiunea de opinie. Nu est important de a spune adevărul ci de a cîștiga.
Orice poziție slabă, poate fi transformată în una puternică și invers. Orice fals poate fi dat ca adevăr, orice opinie
poate fi susținută sau combătută. Astfel sofiștii au luptat împotriva adevărului științific.Cei mai cunoscuți sofiști o
fost Protogoras și Gorgias.
Principalul sofist a fost Protagoras, care a fost influentat de invatatura lui Heraclit, el spunea ca nu exista un
adevar absolut, exista doar opinii, sursa cunoasterii se afla in senzatii, lumea materiala este in permanenta
schimbare, obiectul și subiectul cunoasterii fiind in schimbare, perceptiile noastre nu sunt constante, deci omul vede
adevarul diferit.
Celebrul aforism ”Omul este măsura tuturor lucrurilor” constituie principala învățătură a lui Protagoras. Prin
această teză filosoful ne transmite convingerea sa că procesul cunoașterii este un act subiectiv și de aceea nu
prezintă un adevăr absolut, obiectiv, comun tuturora.
 22. Învățătura filosofică a lui Socrate. Adevărul moral și metoda dialectică.Virtuțile
Socrate reprezintă un moment de răscruce in gîndirea greacă și europeană prin filosofia sa. El este intemeietorul
ontologiei umane, în centrul învățăturii sale a fost omul.
Socrate considera că adevărul nu se găsește în lucruri, ci în concepte, noțiuni, de aceea el chema la cunoașterea
noțiunilor și nu al lucrurilor.
Socrate a elaborat o învățătură morală despre om, în centrul acestei învățături este omul și atitudinea lui față de
divinități și societate. Scopul acestei învățături este cunoașterea adevărului moral. Astfel problema adevărului la
Socrate este subordănată problemei moralei. Morala la Socrate este una eudaimonistă – problema fericirii.
Calea de cunoaștere a adevărului moral este dialogul. În viziunea sa adevărul se găsește tăinuit in sufletul
omului, numit Daimoneon și ele trebuie scos la iveală prin intermediul dialogului. Metoda dialectică a lui Socrate
însemna că omul pornește de la idei confuze și neclare, spre ideile clare și rațioanale
Metoda dialectică a lui Socrate cunoaște 3 procedee:
1. Îndoiala – Socrate arătînduse neștiutor –”Eu știu că nu știu nimic” – punea numeroase întrebări și făcea simple
concluzii, astfel ca omul singur prin propria rațiune gîndire să găsească răspuns la neclaritățile sale.
2. Maieutika – semnifică echimologic ”arta moșitului” și desemnează modul logic de deducere a adevărului care
presupunea relația magistru – elev.Socrate afirma că folosește același meșteștug ca al moașelor, cu deosebire că
ajută nu corpul, ci sufletul să nască adevărul. Astfel Socrate nu impunea știința, ci o făcea să se ajungă la ea prin
cunoașterea de sine.
3. Eironeia – prin acest procedeu Socrate îl determina pe om să își stabilească poziția, punctul de vedere,
ajungînd să dea răspunsuri contradictoriiÎn istoria filosofiei a rămas noțiunea de ironie socratică ”Eu știu că nu știu
nimic, dar alții nici atîta nu știu”.
Adevărul moral la Socrate reprezintă esența omului. Adevărul moral se bazează pe virtute.
Virtutea la Socrate este o cunoștință rațională, despre ceea ce este bine, necesar și frumos în relațiile dintre
oameni.
La el virtutea este identică cu binele,Virtutea se obține automat, pri învățare, prin cunoaștere. ” Cel virtuos este
un învățat, cel vicios este un ignorant(neștiutor).
Principala virtute la Socrate era înțelepciunea din care derivă alte 4 virtuții :
1. Pietatea – virtute care îl ajută pe om să respecte și să iubească zeii și oamenii. A fi pietos- iubitor de
dumnezeu.
2. Curajul – îi dă omului voință, cutezanță.
3. Dreptatea – îl învață pe om cum să se comporte în relații cu alți oameni.
4. Cumpătarea – îi dă omului stăpîinire de sine, echilibru sufletesc!
Socrate spunea” toți oamenii sunt frați, sunt egali, datorită aceleeași rațiuni”.

23. Teoria ideilor în filosofia lui Platon.

Potrivit lui Platon adevarul se gaseste in idei. Temelia acestei invataturi este teoria ideilor .
Dupa Platon ideea este o cunoastere , cunostinta rationala care are o existenta obiectiva , adica exista
independent de mult , exista in sine si pentru sine .Ideile se gasesc intr-o lume deosebbita , supranaturala , ele sunt
vesnice , neschimbatoare si sunt ptincipiile lucrurilor. Lumea ideilor – care este o lume inteligibilă, desăvîrșită,
imuabilă, veșnică, absolută și infinită
Ideile din lumea ideilor sunt adevăruri absolute și ele alcătuiesc un sistem ierarhic, în care cea mai generală, cea
mai desăvîrșită idee este ideea de bine suprem. Binele suprem este principiul lucrurilor, este temelia existenței, el
estea transcedental. Binele crează ordine și unitate lucrurilor.

24. Învățătura despre cunoaștere în filosofia lui Platon.

Cunoașterea umană după Platon are 2 niveluri:
1. Nivelul senzorial – primim cunoștințe care pot fi numite opinii. Ele descriu lucrurile care se află în eternă
schimbare.
Aceste cunoștințe se acumulează prim 2 metode:
a. Metoda conjectivă – primind cunoștințe care se bazează pe presupuneri , referitor la locurile sensibile, o primim
cînd ajungem la un sens comun.
b. Metoda credinței – cunoștințele le primim prin autoritatea învățătorului.
Aceste cunoștințe au mari neajunsuri afirmă Platon, ele nu sunt obiective și absolute, ci relative , îndoielnice,
probabile
2. Nivelul intelectual – primim cunoștințe științifice adevărate, este o cunoaștere temeinică, viguroasă, are acces la
adevăr. Aceste cunoștințe le primim prin 2 metode:
a. Raționamentul – cunoaștere discursivă folosit în logică și matematică, atunci cînd gîndurile reiese unui din altul.
b. Directă – se bazează pe intuiție, legată de dialectică. După Platon este cea mai înalt nivel de cunoaștere.

25. Învățătura despre suflet la Platon și teoria statului ideal.

Platon impartaseste ideea ca sufletul este o forma de existentei nemateriala, vesnica si nemuritoare .
Inainte de a se uni cu corpul , sufletul s-a aflat in lumea ideilor. In corp sufletul este ca intr-o temnita. El devine
liber dupa moarte. Dupa Platon exista suflet universal creat de Dumnezeu , sufllete de stele , oameni , animale .
1) Ratiunea – intruchiparea elementului divin
2) Curajul – o calitate a sufletului
3) Vointa – o activitate cugetata si constienta.
Statul ideal trebuie sa aiba urmatoarele categorii sociale:
Cîrmuitorii-care trebuie sa fie filosofi,deoarece la ei este dezvoltata ratiunea.
Militarii-dezvoltat curajul.
Cetatenii liberi= producatori de bunuri materiale,la ei cea mai dezvoltata este vointa.
Datorita ideilor promovate,Platon este considerat intemeitorul curentului idealist,deoarece la el ideea
reprezinta principiul lumii

26. Sistemul filosofic a lui Aristotel. Cauzele universale ale lucrurilor.

Aristotel este primul filosof care efectueaza o clasificare a stiintelor reiesind de anumite calitati sufletesti.
Stiinte teoretice – matematica , fizica, filosofie
Stiinte practice – economia, politica , etica
Stiinte poetice – poezia arta
Invatatura lui Aristotel porneste de la explicarea a 4 cauze universale a lucrurilor :
1) Cauza materiala – este materia sau substratul din care sunt compuse lucrurile
2) Cauza formala – legea sau tiparul specific lucrurilor
3) Cauza miscatoare – este agentul sau initiatorul procesului
4) Cauza finala – scopul urmarit, rezultatul, ne vorbeste pentru ce este construit un lucru.
Ultimele 3 cauze :formala, miscatoare si finala alcatuiesc un singur principiu si anume Forma.
La aristotel forma este ceea ce este ideal . Astfel fil lui Aristotel se bazeaza pe 2 principii.
Materia primordiala – fara forma , desemneaza elementul activ pasiv al lumii.
Forma pura –fara materie , desemneaza elementul activ . Se identifica cu demiurgul , dar nu ca creator al lumii ci
ca ordonator

27. Logica lui Aristotel. Legile gîndirii logice. Categoriile filosofice.

Aristotel elaboreaza cele 3 legi ale gindirii logice :
1) Legea identitatii – care face ca un lucru sa fie absolut identic cu altul
2) Legea noncontradictiei – in fiecare sistem de cunoastere 2 enunturi din care unul afirma iar altul neaga, nu
pot fi ambele adevarate in acelasi timp si sub acelasi raport .
3) Legea tertului exclus – intr-un sistem de gindire din 2 enunturi cind unul afirma , altul neaga, unul este
neaparat adevarat.
Dupa Aristotel forma logica principala a cunoasterii adevarate este silogismul , ca metoda de deducere a unor
cunostinte din altele deja stabilite . Silogismul este centrul logicii . cea mai simpla forma de silogism este alcatuit a
din 3 propozitii in care 2 sunt premise si 1- concluzie :
“Toti oamenii sunt muritori
Socrate este om
Deci Socrate este muritor”

28. Învățătura despre suflet la Aristotel.

Sufletul este forma și forța corpului, el dă sens și orientare vieții.
Aristotel evidentiaza 3 tipuri de suflet :
1) Suflet vegetativ – caracteristic plantelor
2) Suflet senzitiv – la animale
3) Suflet rational – caracteristi doar omului .
Sufletul rational se divizeaza in : a) Intelect pasiv (exista impreuna cu corpul)
b) Intelect activ ( care exista inafara corpului)
 29. Importanța filosofiei lui Aristotel.
Filosofia lui Aristotel a constituit punctul culminant al filosofiei Greciei Antice. Opera Aristotelică constituie o
sinteză a tuturor cunoștințelor acumultate pînă atunci. Ea cuprinde toate domeniile științei și filosofiei. Aristotel a
exprimat nu numai valori etern valabile pentru întreaga umanitate, dar și valori universal valabile în timp și spațiu.
Filosofia lui Aristotel era considewrată filosofie eternă, deoarece nimeni nu poate face filosofia fără a nu se
întoarce la el, fie că îl aceptă, fie că îl respinge, total sau parțial. Învățătura lui Aristotel a avut o influență
hotărîtoare nu numai asupra gîndirii filosofice, din timpul său dar și asupra dezvoltării ulterioare a acesteia, în mod
deosebit asupra filosofiei Arabe, și filosofiei medievale. Aristotel este întemeiotor aproape universal, stînd la
începutul tuturor științelor, nu atît istoric ci sistematic.

30. Filosofia elenistă-romană. Învățăturile filosofice morale și religioase.

Perioada elenistă romană numită postclasică a filosofiei antice este cuprinde secolul IV i.e.n pina sec VI (cca.
850 ani).Se caracterizează prin : - criza sistemului sclavagist si declinul Greciei Antic.
Existau 2 categorii învățături filosofice:
1) învățături filosofice morale : a) Epicurismul; b) Scepticismul; c) Stoicismul; d) Eclecticismul.
2) învățături filosofice religioase: a) Neopitagorismul ; b) Neoplatonismul.
Problema principală acestor învățături era fericirea umană.
Învățăturile morale încercau sa lamureasca fericirea omului prin cunoasterea legilor naturii si eliberarea de sub
necesitatea acestor legi.
Învățăturile religioase lamureau fericirea prin credința în divinitate, considerînd că fără ajutorul divinitatii omul
nu poate fi fericit .

31. Caracteristica generală a gîndirii filosofice în Evul Mediu.

Constituirea filosofiei medievale este strîns legată de apariția une noi învățături religioase – creștinismul.
Filosofia medievală mai este numită filosofie creștină, ea se bazează pe religia creștină și încearcă să explice
dogmele sau adevărul acestei religii. Evul mediul al filosofiei cuprinde sec V – XV. Deobicei începutul acestei
epoci e legat de căderea Imperiului Roman de apus în anul 476 și durează pînă la căderea Imperiului Bizantin în
1443 (cucerirea Constantinopolului).
Formarea însă a culturii spirituale medievale a unei noi credințe religioase și a unui nou tip de gîndire filosofică,
poate fi datat cu secolele I- IV, în această perioadă are loc confruntările dintre vechile învățături filosofice și noua
învățătură religioasă creștinismul

32. Filosofia patristică: învățătura lui Aurelius Augustin.

Perioada Patristică (sec.IV-VII) – perioada în care au fost elaborate și adoptate primele dogme crestine. In
aceasta perioada filosofia și religia se aflau la același nivel fiind în strină legatura(sunt convertite la creștinism
popoarele greco-otom.)
Reprezintă învățătură părinților bisericii, o doctrina teologico –filosofică, elaborată in sec. IV-VIII prin care s-au
pus bazele dogmaticii si cultului crestin.
Problema centrală-încercarea de a crea o teorie filosofica a crestinismului în care locul central îl ocupă
Dumnezeu.
Scopul Patristicii a fost crearea unei teorii filosofice a creștinismului în care locul principal îl ocupă Dumnezeu.
Adevărul rațional întotdeauna presupune credință, iar credința duce întotdeauna la rațiune. Deviza lui Augustin
«Cred pentru ca sa pot intelege», deci Augustin declara prioritate credintei asupra ratiunii, nu-i cunoaștere și adevăr
fără credință.
După Augustin, prin metoda îndoielii, stabilește un prim adevăr neîndoielnic- existența sufletului din care
deduce adevărul absolut existența lui Dumnezeu , el este izvorul adevarului din noi, el este principiul binelui si
temelia existentei
Aurelius Augustin considera ca scopul vietii omului este fericirea care poate fi atinsa in Dumnezeu, el susține că
fericirea umană depinde de voința lui Dumnezeu. Augustin spunea: ” Fericirea nu este în mîinele noastre, fericirea
este în mîinele lui Dumnezeu, dacă îl iubim pe Dumnezeu suntem fericiți, dacă ne iubim pe noi – suntem păcătoși și
nefericiți.”. Omul nu va cunoaște pe deplin fericirea dacă nu se va opri în lumea lui Dumnezeu, viața pămîntească
este numai ca o pregătire prin contemplație și dragoste nemărginită față de Dumnezeu pentru o trecere ulterioară în
lumea de apoi, unde și este adevărata fericire
 Prezenta la om a vointei libere se explica prin existenta in lumea răului, prezența răului îl face pe Dumnezeu sa-l
indrepte pe om spre bine creind omul dupa chipul si infatisarea sa, el i-a daruit vointa libera. Daca omul este
pacatos , atunci se intreaba Aug. “cine are dreptul moral de a ne mintui de pacatele savirsite in timpul vietii ? “
Acest drept il are doar biserica prin viata monarhala .

33. Filosofia scolastică: învățătura lui Toma d’Aquino.

Perioada Scolastică (sec.IX-XV) –pe linga biserici si manastiri a fost deschise primele scoli in care se predau
dogmele crestine(convertite la creștinism popoarele germane și anglo-saxone).În aceasta perioadă filosofia ocupa
un loc inferior religiei devenind o servitoare a teologiei
Scolastica a luat naștere în urma reformei școlare întreprinse de Carol cel Mare in sec. VIII.
Scopul scolasticii a fost utilizarea ideilor filosofice pentru sistematizarea și motivarea rațională a dogmelor
creștine, el consta nu în a căuta și a studia realitatea, ci în a demonstra pe căi raționale adevărurile declarate de
credințe.Trebuia să facă ca dogmele creștine să fie accesibile pentru toți oamenii și totodată să lupte cu eterodoxia
(opinii false) și falsificarea religiei creștine. Devine "slujnică" a teologiei. Problema de bază - relația dintre filosofie
și teologie.Scopul fiind împăcarea religiei cu filosofia.
Problema centrală în filosofia lui Toma d'Aquino este raportul dintre religie și filosofie sau credință și rațiune.
Se spune ca religia este superioară filosofiei. Această învățătură se întemeiază pe rumătorul principiu : „Ceea ce
poate fi devedit cu ajutorul rațiunii, nu are nevoie să fie crezut; credința apare numai acolo unde rațiunea nu
ajunge.”
Toma spune că există 2 teologii, deoarece nu toate dogmele pot fi explicate cu ajutorul rațiunii dar numai
crezute, înseamnă că ele au o autoritate mai mare-autoritatea revelației divine :
1.Teologie revelatorie – bazată pe credință.
2.Teologie rațională (filosofia)- care este o explicație cu ajutorul rațiunii a adevărurilor divine. Această teologie
este numai ca o pregătire pentru credința în Dumnezeu
Toma a încercat să argumenteze existența lui Dumnezeu cu ajutorul rațiunii aducînd 5 dovezi:
1. Trebuie să existe primul motor
2. Trebuie sa existe prima cauza
3. Totul în lume e întîmplător și de aceea este necesară o substanță absolut trebuincioasă.
4. Trebuie să existe o ființă perfectă
5. Existența raționalului în natură. mai bună și e dirijată continuu de el.
Conform lui Toma omul este unitatea substanțială dintre corp și suflet.Sufletul este forma și forța corpului.
Toma evidențiază următoarele tipuri de suflet: a) vegetativ - la plante, b) senzitiv - la animale, c) rațional - la
om.
Toma respinge ideea platonică sufletul ar pre-exista corpului.El se creaza concomitent trup+ suflet. După moartea
corpului, sufletul care este nemuritor continuă procesul de perfecționare, de apropiere deplină în Dumnezeu.

34. Caracteristica generală a filosofiei în Epoca Renașterii.

Epoca Renașterii (sec. XIV-XVI) urmează după Evul Mediu, cuprinde 2 secole și jumătate de la umanismul
timpuriu, pînă la filosofia naturii. Începe ca o reînoire spirituală,, ca o reînviere a culturii și științei antice.
Idealul Renasterii devine libertatea fata de autoritatile bisericesti, libertatea in arta, in stiinta si in viata
morala.Viata paminteasca a omului incepe a fi pretuita ca un bun, ca o valoare si nu ca o pregatire pentru viata “de
apoi”.
Trasaturile filosofiei Renasterii:
 Emanciparea stiintei de religie – se formeaza o noua stiinta despre natura, in care obiectul principal al
cunoasterii este natura obiectiva.
 Reactualizarea inv. filosofice antice - cum ar fi neopitagorismul, neoplatonismul, stoicismul, epicurismul,
scepticismul, acest lucru s-a manifestat in forma de noi tendinte ale unei adevarate libertati intelectuale.
 Antropocentrism – atentia filosofilor a fost orientata in principal spre om.
 Umanism – recunoasterea omului ca personalitate, dreptul lui de creatie, libertate si fericire.
 Postularea esentei creatoare a omului – el niciodata nu imite, nici pe Dumnezeu, nici natura, el prin sine este
activ, creator, meserias.
  Intelegerea lumii ca ceva material-corporal – adica toata existenta este inteleasa si proiectata pe om cu
interes maximal catre inceputul corporal.
 Intelesul estetic al realitatii care este ideea dominanta de asepra reprezentarilor morale si stiintifice.
 Antiscolastica – tendinta de a demasca autoritatile imaginate si dogmele propagate de ei.
 Panteism – totul este in Dumnezeu, face parte din dumnezeu, tinde sa-l identifice pe Dumnezeu cu natura,
respingind principiul supranatural.
 Accentul s-a pus pe viata paminteasca a omului si nu pe cea transcendenta.
Umanismul este principala trasatura a gindirii filosofice in perioada data. În centrul atenției umanismului
renascentist se află viața pămîntească a omului (antropocentrism). Omul este nu numai un obiect central al
investigatiilor filosofice dar si veriga centrala in lantul existentei cosmice în genere. Omul ese tratat ca
preponderenta conform destinatiei lui lumesti.In toate scrierile umaniste in arta, pictura, sculptura isi gaseste
manifestare ideea ca ceea ce este mai de pret in lume este omul iar in el gindirea si sufletul lui.Se considera ca
omul poate sa se calauzeasca singur in lume cu ajutorul propriei ratiuni si nu o revelatie divina.

35. Concepțiile naturfilosofice ale lui N. Copernic, G. Bruno și G. Galilei.

Nicolae Copernic este considerat intemeietorul sistemului heliocentric al lumii.Teoria sa despre miscarea de
rotatie a pamintului in jurul axei sale si a Soarelui a inlocuit vechiul sistem geocentric al lui Ptolemeu-Aristotel care
sustinea ca pamintul este nemiscat situat in centrul Universului și în jurul lui se rotește bolta cerească. Copernic prin
cautare, observare si calcule matematice a demonstrat ca nu soarele ci pamintul se roteste.
Ideile centrale:
1) Pămîntul nu este centrul nemiscat al lumii vizibile si forma lui este sferica.
2) Pămîntul se roteste in jurul Soarelui, care la rîndul sau ocupa locul central in lume.
3) Pămîntul se roteste in jurul axei sale prin care si se explica alternarea zilei si a noptii.
4) A demonstrat pentru prima data că Luna se invirte in jurul pamintului fiind satelit al lui.
Filosofia lui G. Bruno constituie un panteism de tendinte materialista si ateista.
Ideea centrala in invatatura lui G. Bruno este ideea infinitatii lumii. Bazindu-se pe ideile lui Cusanus si
Copernic, Bruno considera ca lumea este infinita in spatiu si ca numar. Dupa Bruno numarul “lumilor” care exista
dincolo de lumea pe care o vedem este infinit deoarece spatiul este infinit.Ca urmare Bruno a ajuns la concluzia
infinitatii lumilor precum și a faptului că ele sunt populate cu ființe inteligibile.Dumnezeu este substanța lumii, el
este Unul, ,,cauza’’, ,,principiul’’, forța primordială care însuflețeste această substanță, mișcînd-o din interior.
Învatatura sa ca conceptie panteista despre lume.Lumea este alcătuită dintr-o mulțime infinită de forțe spirituale
individuale, numite monade(unitate).
Galileo Galilei a elaborat o invatatura despre natura, conform careia natura este asemenea unei carti deschise,
care este scrisa cu cifre si figuri geometrice. Pentru a o cunoaste, e necesar sa dezvaluim armonia matematica,
raporturile generale si legile care domnesc in natura. Galilei a fost preocupat si de cercetarea miscarii corpurilor
ceresti.
O importanță extrem de mare în lupta împotriva dogmelor religioase au avut descoperirile astronomice ale lui.
Descoperirile stiintifice:
1)A descoperit 4 sateliti ai planetei jupiter
2) Inelul planetei Saturn
3) Constitutia pămîntească a Lunii
4) Fazele planetelor Mercur si Venus
5) Petele de pe soare.

36. Caracteristica generală a gîndirii filosofice în Epoca Modernă. Empirismul și raționalismul.

Schimbarile sociale, economice, politice a generat transformari si in constiinta oamenilor. Un factor important a
fost dezvoltarea stiintelor, si mai ales a stiintelor experimentale matematice.
Problemele filosofiei moderne:
1) Problema libertatii umane ;
2)Problema structurii statului, a raportului dintre puterile din stat ;
3)Elaborarea metodelor de cunoastere stiintifică a lumii.
 Anume aceste probleme au devenit obiect de studiu pentru filosofia epocii moderne.
Substratul gîndirii filosofice este colaborarea și contopirea metodelor matematice cu cercetarea experimentală a
naturii. Datorită acestui fapt s-a format un nou tip de știință despre natură și anume știința matematico
experimentală.
Ștința modernă a naturii, Neagă orice explicație teologică și întemeiază o nouă concepție a naturii- concepția
mecanicistă.
Natura este explicată prin mișcarea mecanică, în natură domină ordinea care este deteminată de lege și anume
legea cauzalității. Fenomenele naturii sunt explicate prin cauzele care le produc. Cauza generală și necesară a
naturii este mișcarea. În epoca modernă se dezvoltă cu succes fizica, mecanica, astronomia, matematica, cel care a
deschis calea în dezvoltarea științelor moderne a fost Nicolae Copernic, care a demonstrat matematic noua
concepție cosmologică – teoria heliocentrică.
Galileo Galilei cercetează mișcarea și demosntrează că este unică în univers și descoperă că un principiu
fundamental al mișcării corpurilor cerești este inerția.
Un alt cercetător al perioadei a fost Isac Newton, este intemeitorul mecanicii clasice, a formulat legea gravității
universale, a formulat 3 legi ale mișcării care constituie temelia mecanici și fizicii clasice. Opera principală –
principiile matematice ale filosofiei naturale.
Succesele in știință erau un fapt indubitabil. În fața filosofiei s-au pus mai multe probleme dintre care cea
principală a fost elaborarea metodelor de cunoaștere științifică a lumii. Anume în domeniul cunoașterii apar
divergențe care se bazau pe modul cum diferiți gînditori apreciază fie rolul experienței, fie rolul rațiunii în
cunoașterea științifică a lumii , astfel epoca modernă este reprezentată de 2 cncepții filosofice principale, empirism
și raționalism.
Empirismul ( empirio – experință ) – curentul filosofic care susține că adevărata cunoașter științifică este
experiența sau ceea ce cunoaștem prin simțuri. Reprezentanții acestui curent sunt F. Bacon, Jonn Locke, I. Hobl, G.
Berkeley, D.Humme;
Raționalismul (rația – rațiune)– este curentul filosofic care afirmă că cunoștințele științifice își au izvorul în
activitatea rațională. Reprezentanții au fost Rene Descartes, Benedict Spinoza și G. Leibniz.
Empirismul are la bază metoda inductivă, iar raționalismul – metoda deductivă.

37. Filosofia empiristă a lui F. Bacon. Critica “erorilor”de cunoaștere și metoda inductivă.
Interesele filosofice principale ale lui Bacon sunt concentrate asupra practicii și științei, el promovează ideea că
principala metodă a cunoașterii științifice este experiența.
Bacon este primul gînditor din epoca modernă care efectuează o nouă clasificare a științelor, în funcție de așa
calițăți sufletești ca memoria, inteligența, imaginația.El evidențiază tipuri de știință:
1)Stiinte istorice(concrete)-memoria;
2)Stiinte filosofice(teoretice) – la baza pune inteligenta;
3)Stiinte poetice – la baza sta imaginatia.
Bacon consideră că știința nu poate avea adevăruri constante, veșnice.Pentru obținerea adevărului el consideră că
e necesar de a se reforma metoda, primul pas a reformei îl constituie curățirea intelectului de toate
erorile.Cunoașterea științifică a lumii este însoțită de unele erori ce țin de natura omului, pe care le numește idoli.
Bacon evidențiază 4 tipuri de idoli
1)idolii tribului (neamului) – greșelile ce se datoresc încercării de a cunoaște legile lumii prin asemănare cu
omul;
2)idolii pesterii (cavernei) – sunt idolii individului,erorile ce se datoresc dorințelor personale ale omului;
3)idolii pieții (tirgului) – erori ce se formează în rezultatul comunicării oamenilor în activitatea lor zilnică;
4)idolii teatrului. – greșelile ce se datoresc credinței oarbe în autorități și tradiții din trecut;
Metoda inductivă Metodă de depășire a tuturor obstacolelor în calea dobîndirii unor cunoștințe sigure și utile.
Descrie 3 momente de cercetări științifice:
1) observarea faptelor
2) formularea unei ipoteze prin inducție
3) verificarea experimentală a ipotezei cu ajutorul uni cît mai mare număr de fapte.
Metoda inductivă incepe cu experimentul. Pentru a cerceta ceva Bacon considera ca trebuie de
experimentat.Toate datele experimentului se generalizeaza prin inductia stiintifica, care consta in eliminarea
neesentialului si evidentierea esentialului. Noi trebuie sa clasificam datele si sa demonstram care date
argumenteaza pozitia noastra si care date neaga.
 38. Filosofia raționalistă a lui R. Descartes. Metoda științifică de cercetare.
El este impotriva filosofiei scolastice si pledeaza pentru ratiune si autoconstiinta. Idealul de stiinta la el era
geometria. Dupa Descartes cunostintele cele mai sigure sunt in matematica deoarece e greu sa pui la indoiala
adevarul matematic deci cea mai potrivita metoda pentru studii este metoda stiintifica.
4 reguli de cercetare a stiintei:
1)Regula evidentei – toate problemele de cercetare trebuie sa fie evidente
2)Regula analizei – prevede divizarea problemei in elemente mai simple pentru ca continutul sa fie mai clar.
3)Regula sintezei – presupune unirea cunostintelor analizate in scopul de a capata ceva nou.
4)Regula verificarii – presupune controlul procesului gindirii, a analizei si sintezei pentru a ne feri de greseli.
Avînd metoda pregătită de cercetare, Descartes încearcă să revadă bazele filosofiei și să construiască o sistemă
nouă filosofică, care ar corespunde realității.el spunea că ideile vechi filosofice sunt atît de multe și încurcate încît
nu-ți permite să înțelegi unde este adevărul și unde este falsul, de aceea noua connstrucție trebuie făcută de la
revederea cunoștințelor.

39. Metoda filosofică a îndoielii în filosofia lui R. Descartes.

Descartes considera ca cunostintele capatate anterior nu sunt sigure, suficiente iar uneori false. In procesul
analizei datelor senzatiilor ajunge la concluzia: “Eu ma indoiesc in toate, dar totusi ce ramine cert?” – ramine cert
procesul indoielii. Astfel prin metoda indoielii descartes deduce 2 criterii, 2 adevaruri neindoielnice considerate ca
principii ale cunoasterii autentice:
1.Gîndirea - ca existenta neindoielnica
2. Existența lui Dumnezeu
Așa dar, conștiința gîndirii, deci a sufletului, la Descartes, este mai sigură decît conștiința noastră despre lumea
exterioară

40. Învățătura despre originea ideilor la R. Descartes. Teoria ideilor “înnăscute”.

Descartes admite o intreita origine a acestora:
1)Idei sensibile – sunt cunostinte pe care le primim prin simturi;
2)Idei “create de mine” – sunt cunostinte care se datoreaza imaginatiei omului;
3)Idei “ înascute” – sunt cunostinte “sadite” in sufletul nostru de catre Dumnezeu.
Acestea sunt unicele cunoștințe fixe, necesare și obiective, deci cunoștințe autentice(sigure).
Prin noțiunea de idei înăscute, Descartes explică existența lumii exterioare. Dumnezeu ne dă la naștere anumite
capacități pentru a gîndi.
Ideile înăscute sunt bogăția intelectului, principiile de bază după care spiritul gîndește.

41. Problema substanței în filosofia lui R. Descartes.

Pentru Descartes Lumea este substantiala.El determina substanta ca lucru , existenta caruia nu depinde de nimic
altceva, la Descartes Dumnezeu este substanta desavirsita a lumii, care isi are cauza sa in sine insasi. Dupa
Descartes , lumea reala este alcatuita de alte 2 tipuri de substanta, care exista independent una de alta si nu sunt
desavirsite.
1. Substanta materiala – creatoare de lucruri – trasatura principala este intinderea
2. Substanta spirituala – creatoare de spirit – trasatura principala este gindirea
Astfel, filosofia lui Descartes este o concepție filosofică dualistă despre lume, deoarece el caracterizează
substanța materială și cea spirituală ca principia fundamentale ale lumii, între care este o relație de acțiune
reciprocă.
Aceste 2 substanțe diferite- material și spiritual- crează 2 lumi cu totul diferite- lumea lucrurilor și lumea
spiritelor-care au însușiri deosebite și ele există în paralel.
Concepția lui Descartes este și o concepție mecanicistă despre lume, deoarece Universul este asemenea unui
mecanism uriaș ce funcționează în baza legilor mecanice. Subtanța material este identificată cu natura, în care
domnesc legile mecanice, iar lucrurile neînsuflețite, plantele și animalele, sunt mecanisme care se supun acestor legi

42. Obiectul și problematica ontologiei. Apariția istorică a ontologiei.

 Ontologia –este învățătura despre existență,domeniul esențial, poate cel mai important al filosofiei, deoarece
oferă premisele teoretico- metodologice tuturor celorlalte domenii de reflexii filosofice precum și tuturor ramurilor
științei.
Obiectul de studiu – existența și știința, și categoriile în care aceasta se împarte în: lucruri, proprietăți, fenomene,
fapte.
Problematica ontologiei -vizează răspunsul la întrebările:
 Ce este existența?
 Ce sens are existența?
 A fost lumea creată sau nu? Ea este de natură materială sau spirituală?
 Există o lume unică sau o pluralitate de lumi,
 Care este temeiul existenței,
 Ce determinații are existența etc.
Ca preocupare filosofică, filosofia a luat naștere la grecii antici. Ea există încă de pe timpurile lui Aristotel care
o numea ”filosofie prim” atribuindui ca obiect ”existența ca existență”. Mai tîrziu a căpătat denumirea de
metafizică, ca o disciplină metateoretică generală în raport cu celelalte domenii de studiu. Termenul ontologie
a fost creat la începutul secolului XVII de către filosoful german Rudolph Goclenius, și introdus în uzul
filosofic in 1613 preluat apoi în toate limbile europene.

43. Ontologii materialiste, idealiste, moniste, dualiste, pluraliste, globale și regionale.

Ontologiile moniste- pun la baza lumii un singur principiu. Acest principiu poate fi materialist sau
spiritual(Dumnezeu).(Thales, Anaximene, Heraclit.)
Ontologiile dualiste -pun la baza lumii două principii,distincte prin natura lor - unul materialist, iar celălalt
idealist. (fil. lui Rene Descartes: res extensa și res cogitans)
Ontologiile pluraliste -pun la baza lumii mai multe principii, care pot fi atît materiali cît și spirituali.(fil. lui
Empedocle)
Ontologii globale și regionale.
1) Ontologii globale- se referă la existență în ansamblul ei, studiază atributele cele mai generale.
2) Ontologii regionale- se referă la domenii ale existenței.
La rîndul său Ontologiile regionale : -La ontologia nivelurilor (organic, anorganic, psihic, spiritual)
 La ontologia umană, omul considerat ca individ
 La ontologia existenței sociale
 La ontologia culturii

44. Conceptul de existență în filosofie.

• În antichitatea greacă, noțiunea de existență a fost formulată de școala din Milet, La ei existența coin-cidea
cu cosmosul material.
Parmenide reprezentatul școlii din Eleea, înțelegea existența ca ceva unic, neschimbător, ideal și veșnic.
Susținea că ea poate fi înțeleasă doar cu rațiunea.
Heraclit dimpotrivă vedea existența in eternă mișcare, schimbare, dezvoltare.
• Filosofia medievală contrapunea existența divină (cea adevărată) cu existența creată.
• În filosofia Renașterii este formulată concepția materialistă a existenței de către Galileo Galilei, dar din care
era exclusă Conștiința.
• În filosofia Epocii moderne, Descartes și Leibnitz, definesc existența ca ceea ce include și conștiința.
• Epoca contemporană – în filosofia dialectico-materialistă - existența se înțelege, ca unitatea dintre realitatea
obiectivă și subiectivă. Lumea există printr-o mulțime de obiecte, fenomene și procese, are un caracter
contradictoriu și este unitate dintre veșnic și trecător.

45. Domeniile și principalele forme de existență.

Domeniile de existență :
1. Natura – cuprinde universul fizico-chimic;
2. Domeniul biologic – cuprinde viața;
3. Domeniul socio-uman – cuprinde raportul om-societate;
Principalele forme de existență sunt:
1. Existența naturii – a lucrurilor și proceselor, aici putem evidenția natura primară (cea reală) și natura
secundară (artificială), sau natura a doua, cea umanizată, creată și valorificată de om, ea se formează în baza
primei naturi (utilaje tehnologii, clădiri, drumuri).
2. Existența omului – ca individ sau omenirea în întregime, este o existență unică și specifică, omul este o ființă
biologică, socială și cugetătoare.
 3. Existența spirituală – procesele conștiente și procesele inconștiente. Principiile comunicării, cunoștințele
științifice, morala , cultura, literatura artistică, etc.
4. Existența socială – relațiile materiale și sociale; relațiile materiale includ : procesele și relațiile de producție,
repartiția bunurilor. Relațiile sociale cuprind : familiare, cotidiane, culturale.

46. Substanța. Problemele definirii substanței în filosofie.

Substanța este o categorie filosofică care desemnează realitatea obiectivă, esența comună și stabilă a lucrurilor,
substratul tuturor transformărilor, ce au loc în natură și istorie. Substanța este neschimbătoare, ea este ceea ce există
în sine, și prin sine este cauza primară a ceea ce are loc, ea nu are nevoie de o forță dinafară, care ar acționa asupra
ei. În istoria filosofiei, ginditorii fiind în căutare bazei a tot ce există, au interpretat diferit substanța.
 În Antichitatea greacă substanța era înțeleasă ca ceva corporal, din care sunt alcătuite lucrurile, mai tîrziu
Democrit, numește elemente elementele prime atomi, particule indivizibile. La Aristotel primele elemente sunt
5, apa , aerul, focul, pămîntul și eterul.
 În filosofia medievală, susbtanța începe a fi considerată ca o desemnare deosebită a lui Dumnezeu, ceea ce a
dus la dualismul corpului și a sufletului.
 În epoca modernă problema substanței a fost pusă cel mai acut de Rene Descartes, prin substanța materială și
cea spirituală, ambele sunt create de Dumnezeu, și sunt diferite de acesta.
Învingerea dualismului cartezian a realizat-o Spinosa, care unește cele două substanțe în una singură, pe care o
numește Natura, Leibniz că universul este alcătuit dintr-o mulțime de substanțe individuale, spirituale,
indivizibile, numite monade și care sunt înzestrate.
 În filosofia clasică germană, Emanuel Kant, defineste substanța „ Ca acel ceva permanenet în raport cu care
se pot defini toate fenomenele temporare.”
 În filosofia marxistă, substanța este înțeleasă ca materie, ca subiect al tuturor transformărilor, cauză activă a
tot ce are loc.

47. Conceptul de materie. Problema definirii materiei în filosofie. Formele de materie.

Materia este o categorie filosofică fundamentală care reprezintă realitatea obiectivă,existentă în afara conștiinței
umane și reflectată de aceasta. Materia este prezentată de știință ca substratul material a lumii materiale,adică a
lumii și a lucrurilor și fneomenelor naturii și cuprinde o mulțime de forme a le lumii, obiecte și sisteme și există
numai prin ele.Deci materia cuprinde totalitatea elementelor care ne înconjoară. Ea se găsește în mișcare spațiu și
timp.
În istoria gîndirii filosofice, materia a fost interpretată în mai multe moduri.
 În antichitate pentru Aristotel ea era hile- material de construcție, la el materia este pasivă, există obiectiv,
este eternă ne creeată și idestructibilă. Pentru Democrit materia este identică atomilor.Se considera că
cantitatea de atomi sau materie este una și aceeași întotdeauna.
 În epoca luminilor, materia era considerată substanță care există numai prin lucruri și fenomene.
 În mecanica clasică este formulată însușirea materiei ca masă considerată caracteristica fundamentală a
materiei. Dacă Descartes medita asupra materiei in mod geometric. Materia ocupă un spațiu un volum, atunci
Newton reprezintă materia potrivit modelului mecanic al teoriei gravitaționale. Pentru el caracteristica
fundamentală este greutatea, masa gravitațională.
 În epoca contemporană materia este considerată o realitate obiectivă existentă independent de conștiința
noastră și reflectată de organele senzoriale.
Materia este prezentă sub 2 forme:
1.Materie sub formă de substanță(solidă,lichidă și gazoasă)
2.Materie cîmp(electric,magnetic,gravitațional și sub formă de neutrino)

48. Structura materiei. Tipuri de materie. Organizarea ierarhică a materiei

Structura materiei este descrisă de un șir de științe despre natură așa ca: fizica, astrofizica, chimia, biologia ș.a. .
În știința contemporană despre strcutura materiei la bază stă ideea despre o structură sistemică compusă. Materia
sau natura este organizată în sisteme compuse legate genetic între ele (Sistemele mari care includ in ele mai mici).
Prezența diferitor materiale face posibil ca acestea să fie unite în diferite clase, aceste clase sunt numite tipuri de
materie.
Avem 2 tipuri de materie
1. Materia anorganică (natura moartă)-sisteme de galaxii, galaxii, sisteme de planete, planete, macroobiectele,
moleculele, atomii, microelementele,vacuumul fizic.
2. Materia organică (natura vie) – biosfera, populația, biogenoza, societatea umană, organismele multicelulare,
celulele, nivelul microcelular.
Organizarea ierarhică a materiei:

Metagalaxia
natura anorganică natura organică
1. Sistemele de galaxii Biosfera
2. Galaxii Populația
3. Sisteme de planete Biogenoza
4. Planete Societatea umană
5. Macroobiectele Organismele multicelulare
moleculele
6. Moleculele Celulele
7. Atomii Nivelul microcelular , acidele nucleiceice ADR, ARR
8. Microelementele vacuumul fizic

49. Nivelurile organizării materiei anorganice. Structura Universului.

Universul reprezintă lumea în totalitatea ei, probabil că nemărginită în timp și spațiu, infinit de variată în ceea ce
privește formele pe care le iau materia, energia și informația în procesul dezvoltării lor perpetue.
1. Metagalaxia este compusă din sisteme de galaxii mai numite loiuri sau plustere, metagalaxia a apărut cu cca
15-20 miliarde de nai în rumă în rezultatu marii explozii
2. Sistemele de galaxia includ galaxii care sunt în prezent 20 cunoscute.
3. Galaxiile includ sistemele planetare, stele, planete, gaze, colb, ele conțin de la 10 trilioane pînă la un bilion și
chiar mai mult de stele, toate orbitează în jurul centrului gravitațional.
4. Sisteme planetare, includ planete și stele.
5. Planetele sunt un tip deosebit de organizarea a materiei. Sunt corpuri care pot avea atmosferă, litosferă,
hidrosferă și nucleu.
Universul începînd cu marea explozie este in permanenta extindere.Galaxiile se îndeprtează una de alta cu
viteza luminii.

50. Fizica contemporană despre structura materiei. Particulele subatomice.

Structura materiei este descrisă de un șir de științe despre natură așa ca: fizica, astrofizica, chimia, biologia ș.a.
. În știința contemporană despre strcutura materiei la bază stă ideea despre o structură sistemică compusă. Materia
sau natura este organizată în sisteme compuse legate genetic între ele (Sistemele mari care includ in ele mai mici).
Prezența diferitor materiale face posibil ca acestea să fie unite în diferite clase, aceste clase sunt numite tipuri de
materie.
Particule subatomice:
În 1911 atomul se credea cu o structură alcătuită din electroni (are o masă ușoară și o sarcină electrică negativă,se
rotește în jurul nucleului) și nucleu(are o masă grea și încărcătură electrică pozitivă).În 1919s-au descoperit
protonii și neutronii.În 1961 se consideră 3 particule subatomice: electroni,protoni,neutroni.
Protonii și neutronii sunt constituiți din particole numite cuaguri și gluoni în 1970. Cuarcuri și gluonii, cît și alte
particule sunt uniți de fizică în grupul hadronilor (particole grele.
Electronul are și el un partener, neutru din pucnt de vedere electric, aproape fără masă,numiti neutrino .Electronul
și neutrino suntambii leptoni (particule ușoare), astfel sunt formați din coarcuriși leptoni. Acestea sunt particule
elementare ale universului.
Mai exista încă o particulă de o importană deosebită numită boson, care are rolul de transport al forțelor de
interacțiune.

51. Concepții filosofice referitor la mișcare și legătura ei cu materia. Legile mișcării ale lui G.Hegel.
1) Materia este activă, adică izvorul mișcării se găsește în materie. Nu există mișcare în afara materiei,
mișcarea este un atribut al materiei. Materia are izvorul său interior al mișcării.
2) Materia este pasivă, ea nu are posibilitate interioară de a se schimba (mișca). De aceea este nevoie de un
mobil exterior, adică de o forță care să introducă mișcare în materie.
Hegel a descoperit 3 legi ale mișcării:
1)Legea unității și luptei contrariilor (explică care este izvorul mișcării, cauza)
2)Legea trecerii schimbărilor cantitative în schimbări calitative și invers (demonstrează mecanismul
schimbător)
3)Legea negării negației (mișcarea, transformarea, dezvoltarea nu este doar progresivă, ci și regresivă)
52. Mișcarea ca atribut fundamental al materiei. Tipurile mișcării materiei.
Mișcarea este atributul esențial al materiei. Problema mișcării a fost analizată încă din antichitatea greacă,
primul care a gindit mișcarea a fost Heraclit. El afirma că existența universului și starea lui depinde de mișcare.
Al doilea punct de vedere era susținut de școala din Eleea, care negau mișcarea. Ei susțineau că mișcarea nu
există.
Mișcarea este un atribut esențial al materiei, modul de existență a materiei.
În filosofie sunt 2 tipuri de mișcare:
1)mișcarea legată de menținerea stabilității obiectului, conservarea calităților, însușirilor lui.
2) mișcarea ce conduce la trecerea de la o calitate la alta, la apariția noului, ceea ce se mai numește dezvoltare.

53. Formele mișcării materiei. Legătura lor genetică și structurală.

Sunt evidențiate 5 forme fundamentale:
1) Mișcarea mecanică - reprezintă o simplă deplasare a macrocorpurilor, este deplasarea corpurilor cerești în
spațiul universal și deplasarea obiectelor macrocosmice pe Pămînt.
2) Mișcarea fizică - este mișcarea moleculelor și include procesele ce au loc în interriorul stelelor si planetelor,
fenomenele electromagnetice, oscilațiile termice ale moleculelor, mișcarea luminii.
3) Mișcarea chimică - este mișcarea atomilor în interiorul moleculelor.
4) Mișcarea biologică - prezintă procesele de formare și activitate vitală a organismelor vii: a plantelor,
animalelor, a omului.
5) Mișcarea socială - reflectă apariția și dezvoltarea societății umane, activitatea vitală a societății.
Sunt evidențiate și 2 forme secundare:
a) Mișcare geologică - ce reprezintă mișcarea straturilor, componentelor solului, pămîntului.
b) Mișcarea cibernetică - mișcarea elementelor sistemului de dirijare, care are loc pe baza legăturilor
informaționale.

Formele în legătură structurală și genetică:

1. Legătura structurală denotă faptul că formele superioare de mișcare includ în sine, toate formele inferioare în
stare redusă, depășită.
2. Legătura genetică denotă faptul că formele superioare de mișcare se dezvoltă din cele inferioare, timp de o
perioadă îndelungată.

54. Spațiul și timpul – atribute fundamentale ale materiei. Problemele definirii spațiului și timpului
Spațiul și timpul desemnează formele de bază a oricărei existențe. Spațiul și timpul sunt ceva care nu se vede, nu se
aude, nu se atinge, însă ele determină și schimbă pe toate. Spațiul și timpul sunt categorii filosofice fără de care nu
putem avea o explicație a lumii. Obiectele materiale există în spațiu și timp, natura lor nu poate fi explicată fără
aceste atribute (s și t), dar cînd încercăm să le definim ne confruntăm cu diferite deficiențe. Aceste deficiențe au fost
remarcate încă de Aureliu Augustin, care spunea”Totuși cu încredere afirm că dacă nu ar trece nimic, nu ar fi timp
trecut și dacă nu ar veni nimic, nu ar fi timp viitor, și dacă nu ar exista nimic, nu ar fi timp prezent.”
Natura spațiului este mai cunoscută; o știință a spațiului o avem încă din antichitate, din sec III în. Erei noastre, prin
geometria lui Euclid; pe cînd o știință a timpului nu există încă. Pierre Janet și Heghel au concluzionat astfel,
Spațiul este parțial perceput de om, deoarece am învățat să ne mișcăm în el în diverse direcții, să coexistăm, pe cînd
timpul este invizibil și ireversibil, nimeni nu îl poate cerceta. Meditările asupra spațiului și timpului au dat naștere
la probleme complexe și dificile, s-au confruntat diferite poziții, înregistrîndu-se mai multe concepții:
1) Teoria substanțialistă (Democrit, Epicur, Lucrețiu, Rene Descartes, Isaac Newton)
2) Teoria relațională (Aristotel, Aurelius Augustin, Thomas Hobbes, Leibniz, Mach, Einștein, Riemann, Bolyai,
Lobacevskii)
3) Teoria subiectivistă(Im. Kant, Euclid,)

55. Teoria substanțială despre spațiu și timp.

Teoria substanțialistă – a fost dezvoltată de atomismul antic. Democrit, Epicur și Lucrețiu înțelegeau spațiul și
timpul ca fiind alcătuit din atomi (plinul) și vid (golul). Vidul era considerat omogen și continuu, pentru Democrit
vidul era necesar ca o condiție a mișcării atomilor.
La atomiști spațiul există separat de atomi, adică există în mod absolut. Timpul nu depindea de existența atomilor,
deoarece aceștia erau eterni și invariabili, dar depindea de mișcarea atomilor, de unirea și dezunirea lor în spațiu.
Ideea unui spațiu și timp absolut, este continuată în epoca modernă de Rene Descartes, el înțelegea timpul ca o
succesiune de momente, independente una de alta, iar spațiul ca fiind, cel ce constituie esența lucruilor, substanța
materială însăși, Descartes respinge ideea vidului, ca o condiție a mișcării atomilor.
Concepția substanțialistă a fost dezvoltată de Isac Newton el susține, că spațiul există în mod absolut, independent
de lucrurile materiale, după el spațiul este întins in toate părțile universului. El este asemenea unui dulap original,
cu o mulțime de pereți în care pot fi plasate sau scoase, toate procesele materiale și spirituale. Dacă aceste procese
vor fi eliminate, atunci rămîne, spațiul pur , spațiul absolut a lui Newton. Timpul este și el absolut, el există în sine
și prin natura sa, se scurge fără nimic din exteriorul lui. El este un torent care curge în toate părțile universului.
Așadar în concepția substanțialistă, spațiul și timpul sunt rupte de la procesele concrete, ele au o existență de sine
stătătoare, în afara lucrurilor.

56. Teoria relațională despre spațiu și timp și teoria subiectivistă a lui Im. Kant.
1. Teoria relațională - aparține lui Aristotel, el va concepe spațiul și timpul, ca relații între obiecte și fenomene,
ca propietăți ale acestora.Spațiul este locul obiectelor, el nu există independent de obiecte, iar timpul, este legat
de mișcare de transformare, fiind măsura sau numărul mișcării.
Înțelegerea relațională a spațiului și timpului a fost continuată în diferite modalități de Aureliu Augustin,
Thomas Hobbes, Leibniz. Thomas Hobbes considera ca natura este o totalitate de corpuri care se află în
mișcare, izvorul acestei mișcări este rezultatul interacțiunii corpurilor, după el spațiul și timpul sunt relaționale,
adică apar în rezultatul relațiilor dintre lucruri.
Leibniz afirmă la rîndul său că spațiul și timpul nu sunt altceva decît relații între obiecte, spațiul reprezintă o
ordine a coexistenței, iar timpul o ordine a succesiunii.
Teoria relațională susține că spațiul și timpul, nu au o existență absolută, ci reflectă raportul dintre
lucrurile materiale și există numai prin acestea.
2. Teoria subiectivistă – aparține lui Emanuel Kant. După Kant în realitatea obiectivă nu există spațiu și timp.
Aceste sunt forme apriori ale cunoașterii, ele apar ca forme născute ale cunoașterii senzoriale. Spațiul este
formă a simțului extern , după care este percepută lumea exterioară. Iar timpul este formă a simțului intern după
care este percepută viața noastră interioară ca succesiune de momente și trăiri.
În prezent predomină teoria relațională despre spațiu și timp, teorie susținută atît de știință, cît și de concepțiile
mai noi despre univers.

57. Spațiul în geometria euclidiană și geometria ne-euclidiană.

Cunoașterea științifică a început încă în antichitate, prin geometria matematicianului grec Euclid. El înțelegea
spațiul ca ceva gol, în care se pot construi orișice figuri – dreptunghi, triunghi, sferă, și altele. Toate acestea sunt
ideale. Linia estre dreaptă , triungiul 180 grade, sfera 360. În gemetria sa important este postulatul al 5-lea despre
paralelismul dreptelor. Euclid afirma că printr-un punct care se găsește pe o suprafață plană, în afara unei linii
drepte se poate trage doar o singură linie dreaptă, care nu se interesectează cu prima. Geometria întemeiată pe acest
postulat , a căpătat denumirea de euclediană. Pînă în secolul XIX această geometrie a constituit, principala
modalitate de explicare a spațiului real.
Încercările de a demonstra cel de-al 5-lea postulat a lui Euclid au contribuit la apariția unor noi geometrii,
neeuclediene. O mare contirbuție la crearea geometriei neeuclediene, a făcut parte Ianuș Boleyay, Rusu Lobacevki,
și germanul Riemann. Aceștia au demonstrat că însușiriele spațiului nu sunt constante ci se schimbă în funcție de
proprietățile materiei și de procesele fizice ce au loc în lucrurile materiale, dacă se schimbă condițiile materiale,
devin altele formele spațiului, dimensiunea obiectelor, caracterul legilor geometrice, fizica contemporană a
demonstrat adevărul adevărul geometriei neeucledine. Este clar că spațiu real nu este un spațiu ideal, cum îl descrie
geometria lui Euclid, în spațiul real acționează un șir de forțe, precum cîmpurile electromagnetice, atracție
universală, masa.

58. Spațiul și timpul în teoria relativității a lui A. Einstein

În spațiul real acționează un șir de forțe precum, cîmpurile, legile gravitației, atracției, masa. Acțiunea acestor
forțe au fost analizate de Albert Enstein, în teoria relativității speciale. Studiind dependența spațiului și timpului de
mișcare, a descoperit noi legături a spațiului și a timpului cu mișcarea. În sistemele materiale aflate în mișcare,
distanța dintre corpuri, precum și intervalul de timp dintre evenimente, se schimbă odată cu creșterea vitezei,
acestea se micșorează. Studiind gravitatea universală în teoria generală a relativității Einstein a stabilit că cu cît este
mai mare masa corpurilor, cu atît cîmpul gravtațional este mai mare. Se abat de la însușirile exprimate în geometria
lui Euclid această abatere în fizică se numește curbura spațiului într-un spațiu, cu cîm gravtațional puternic, acesta
se micșorează, cîmpul gravitațional schimbă nu numai spațiul, cît și scurgerea timpului, acesta devine mai lent
59. Definițiile și proprietățile spațiului și timpului.
Spațiul - este o formă de existență a materiei, caracterizată de astfel de proprietăți ca: întindere, structuralitate,
coexistență, interacțiune. Este o modalitate de situare a obiectelor materiale unul față de altul.
Timpul - este o formă de existență a materiei, caracterizată de astfel de însușiri ale schimbării și dezvoltării
sistemelor, ca durata, succesiunea schimbării stărilor, simultanietatea proceselor și fenomenelor, consecutivitatea
(pînă, după, concomitent), ritmicitatea, ireversibilitatea și omogenitatea (unitar, uniform).

Proprietățile spațiului:
1) tridimensionalitatea - lungime, lățime, înălțime
2) reversibilitatea - se poate produce și invers (parcurge dinstanța AB și invers, adică BA)
3) simetria - poate fi conceput simetricul unui obiect în raport cu un punct, o dreaptă, un plan.
Proprietățile timpului:
1) unidimensionalitatea - (lungime ca distanță dintre diferite momente succesive).Trece din trecut, prin prezent,
spre viitor.
2) ireversibilitatea - evenimentele se desfășoară doar într-un singur sens (trecut-prezent-viitor). Trecutul poate
influența viitorul, dar viitorul nu poate influența asupra trecutului.
3) asimetria - viitorul și trecutul nu sunt simetrice în raport cu prezentul.

60. Obiectul de studiu și problematica gnoseologiei.

Gnoseologia are ca obiect de studiu procesul cunoașterii , care cercetează condițiile și izvoarele cunoașterii,
modurile de cunoaștere, adevărul cunoștințelor obținute.
Gnoseologia abordează multiple probleme :a. Ce este și cum este posibilă cunoaștere?
b. Care sunt izvoarele cunoștințelor noastre?
c. Ce valoare au datele ofeirte de simțuri și rațiune?
d. Care este utilitatea cunoștințelor noastre?
e. Cum putem avea certitudinea adevărului?
f. Care sunt limitele cunoașterii?

61. Concepții gnoseologice în epocile antică, medievală și modernă.

Toate marile epoci de reflecție filosofică au avut ca obeict de studiu promblemele gnoseologice, filosofii au fost
preocupați încă din antichitate, in filosofia orientului antic , preocupările gnoseologice au fost sporatice și
nesistematice. La grecii antici , cercetările gnoseologice se amplifică și capătă un grad de autonomie, filosofii
presocratici, fiind preocupați în primul rînd de cercetarea lucurilor materiale nu au acordat o atenție deosebită
gnoseologiei, totuși ei împărtășeau convingerea că lumea poate fi cunoscută, dar modalitățile de cunoaștere erau
diferite, dacă Heraclit accentua asupra rolului simțurilor, atunci Parmenide considera că adevărata cunoaștere este
dată cu ajutorul rațiunii.
Primii care s-au preocupat de cercetarea procesului cunoașterii au fost sofiștii, sec V înaintea erei noastre, aceștia
îndeosebi Protogoras au formulat teza despre relativitatea cunoașterii , ei susțineau că defapt omul nu poate avea
cunoștințe adevărate, valabile pentru toți oamenii și pentru toate timpurile, erau convinși că nu există posibilitatea
unei științe care ar concentra adevăruri universale și permanente. Atfel sofiștii au dezlănțui așa numita criză
sceptică. Socrate și Platon au respins atitudinea negativă a sofiștilor față de știință, față de cunoaștere, ei au
demonstrat că există un adevăr genera, comun pentru toate lucrurile și acest adevăr se conține în noțiuni, de aceea
important este de a defini noțiunile, pentru definirea lor Socrate înaintează cteva metode ca inducția și definiția,
Platon aprofundează și susține că cunoașterea are două niveluri sezorial și rațional. Aceste două niveluri se
deosebesc unul de altul după obiectul cunoașterii, metodele și rezultatul cunoașterii.În evul mediu în creștinism se
considera că sursa este revelația divină și scrierile sfinte. Omul este dotat cu rațiune pentru a judeca cunoștințele
sezoriale dar rațiunea este totodată și surasa multor greșeli și rătăciri. În filosofia modernă, gnoseologia devine un
domeniu independent de reflecție filosofică, ea a fost abordată de mai mulți filosofic, astfel prin operele lui Bacon,
Locke, Berkle și Humme au fost puse bazele empirismului modern, iar prin lucrările lui Descades, Leibnitz și
Spinoza a fost întemeiat raționalismul, aceste două concepții, au încercta să afirme care sunt sursele cunaoșterii
umane , senzațiile sau rațiunea. Asfel dialogul dintre empirism și raționalism, au dominat gîndirea filosofică a
epocii moderne.

62. Scepticismul antic și modern despre cunoaștere.

Scepticismul antic a apărut în perioada crizei sistemului sclavagist, fiind întemeiat de Pyrhon și reprezentat de
Timon, Carneade, Enesidem, Sextus Empiricus. Scepticii considerau că nu este clară care sunt sursele cunoștințelor
noastre și puneau la indoială posibilitatea cunoașterii lumii. La întrebarea care din izvoarele cunoașterii – percepțiile
sau rațiunea trebuie să stea la baza cunoașterii umane, ei răspundeau că nu trebuie să acordăm prioritate nici uneia,
deoarece ambele sunt înșelătoare. Ei promovau ideea suspendării oricărei judecăți asupra lumii.
Scepticismul modern este reprezentat de Rene Descarrtes, Emanuel Kant, Tomas Hobbes.Descartes susține că la
etapa preliminară a cercetării, trebuie să folosim metoda îndoielii, îndoiala ar permite să excludem incertitudinea
din cercetare.David Humme susținea că în diferite științe cunoașterea este diferită, una este cunoașterea în științele
logice, și alta în științele naturii.În științele logice și ale matematicii, cunoștințele sunt clare și adevărate, deoarece
ele pot fi verificate după legile logicii. În științele naturii situația este alta, aici obiectul cercetării nu este unul al
rațiunii ci a naturii , legătura dintre acestea numai este logică, ci se bazează pe principiul determinist, adică a
legăturii dintre cauză și efect. Dar această legătură numai este una necesară și ea nu poate fi demonstrată , nici pe
calea simțurilor.

63. Problema cunoașterii în filosofia lui Im. Kant.

Kant analizind empirismul și raționalismul, menționa că aceste două curente, au rezolvat un șir de probleme
importante pentru cunaoștere, Kant însă demonstrează că cunoașterea este mai complicată, că aceste două nivele nu
pot descrie întreg procesul de cunoaștere.
Prin concepțiile sale Kant a înfăptuit o cotitură radicală în evoluția gindirii filosofice, cosniderînd cunoașterea ca
un proces de sine stătător care are legile sale proprii.
Kant este primul gînditor care a abordat problema raportului dintre subiectul și obiectul cunoașterii în procesul
cunoașterii științifice. Aceasta este una din cele mai importante probleme în teoria cunoașterii. La Kant subeictul
cunoașterii este elementul activ, iar obiectul cunoașterii elementul pasiv, ce înseamnă:empiriștii afirmau că
subiectul cunoșaterii este elementul pasiv, iar elementul cunoașterii este activ.
La Kant toate lucrurile se înversează, aceasta este marea cotitură în știința lui Kant.
În acest sens revoluția săvîrșită de Kant constă în aceea că temelia cunoașterii el a văzut-o nu în contemplare
pasivă a lucrurilor, dar în activitatea de cunoaștere a subiectului, ca creator de obiecte ideale, adică cunoștințe
științifice , cunoștințe adevărate.
Kant arată că cunoșterea este un proces și este alcătuit din mai multe niveluri, empirișitii au analizat nivelul
senzorial, iar raționaliștii, nivelul rațional. Kant însă arată că cunoașterea are 3 niveluri :
a. Nivelul sensorial
b. Nivelul intellectual
c. Nivelul rational
În viziunea lui Kant există două surse pricipale ale cunoașterii, care se deosebesc una de alta, acestea sunt:
1. Sensibilitate a- experiența simțurilor
2. Inteligența – activitatea rațională.
Totodată acestea sunt ca două tulpini al unui și aceluiași proces de cunoaștere. De aceea cunoașterea poate fi
reprezentă ca o sinteză a acestor două elemente eterogene, sensibilitate + inteligență = cunoaștere. Prin
sensibilitate lucrurile ne sunt date, iar prin inteligență ele sunt gindite. Kant afirmă că cunoștințele științifice
trebuei să se bazeze pe cunoștințe fixe, necesare, universale, adică obiective. Aceste cunoștințe nu le putem lua din
experiență deoarece niciodată nu este sigură, de aceea trebuie să existe un alt izvor al cunoașterii științifice și acesta
este inteligența sau rațiunea pură, se numește rațiune pură, deoarece ea se bazează pe ceea ce există independent de
experiență și nu conține nimic din datele simțurilor. În viziunea lui Kant „Rațiunea pură operează cu forme apriori
ale gîndirii.„

64. Structura cunoașterii și tipurile de cunoaștere.

Structura cunoașterii:
Subiectul cunoașterii- este numai omul ca ființa socială înzestrat numai el cu o conștiință individuală specifică,
simțire, imaginație, percepție, voință.
Ca subiect al cunoașterii pot fi:
Omenirea- producător a tuturor cunoștințelor;
Popoarele- cei care acumulează cunoștințe despre lume, tradiții, deprinderi;
Grupurile sociale
Personalitățile
Obiectul cunoașterii- este întreaga lume reală ce a nimerit în centrul procesului cognitiv.
 Obiectul și subiectul cunoașterii sunt relative, deseori pot îndeplini aceeași funcție.
Tipurile cunoașterii:
Cunoașterea comună –este specifică tuturor popoarelor, se formează spontan de către oameni în viața cotidiană,
s-a constituit în limitele necesităților practice ale omului, este o cunoaștere care nu necesită testarea adevărului și nu
utilizează metode de cercetare.
Cunoașterea științifică- este rezultatul specializării crescînde, datorită utilizării unor tehnici mai eficiente. Se
defsășoară în baza de reguli și folosește o serie de metode ca: observația, experimentul, analiza, inducția, deducția,
abstractizarea.

65. Cunoașterea senzorială și formele ei.

Cunoașterea senzorială este considerată primul nive, ea este importantă deoarece este izvorul fundamental care
ne leagă de realitate, deseori acest izvor este denumit poarta cunoașterii. Se realizează de organele de simț, prin
următoarele forme:
Senzații- elementul prim cel mai simplu al procesului cognitiv, este o imagine subiectivă ideală produsă de
creierul uman, ne dă informații despre trăsăturile simple izolate, ale obiectelor.(mărime, formă, miros culoare)
Percepții- este produsul însușirii active, a reflectării integre a lumii exterioare, ea adună toate senzațiile și
formează un obiect integru.
Reprezentarea – este o imagine senzorial-intuitivă a obiectului,care la moment nu este dat în organele
senzoriale, dar a fost cunoscut anterior. Face posibil abstractizarea.
66. Cunoașterea rațională și formele ei.
Cunoașterea rațională se bazează pe gîndire și pe activitatea logică a rațiunii, se realizează sub astfel de forme:
Noțiunea- formă a cunoașterii care reflectă proprietățile, trăsăturile și însușirile obiectelor, ea reprezintă
generalizarea și separarea obiectelor unei clase după criterii specifice, apare în procesul evoluției social istorice, ca
un proces complicat, realizat de creierul uman.
Judecata- este un gînd formulat într-o propoziție, evidențiază legătura dintre noțiuni prin afirmarea sau negarea
acesteia. J. este legătura dintre 2 termeni: un termen are funcție de subiect logic; altul predicat logic, adică un gînd
despre caracterul logic. Ex: Fraza: structura atomului nu este o judecată, dar propoziția atomul are strucură este
deja o judecată.
Raționamentul apare în rezultatul a 2 judecăți numite premise din care deducem o judecată noua sau o
concluzie. Este o formă a gîndirii prin care se realizează cunoașterea lumii exterioare, este important ca premisele
să fie obiective pentru a primi un raționament just.

67. Teoria adevărului. Tipurile de adevăr. Conceptul de adevar.

Teoria adevărului este una din cele mai fundamentale teme ale filosofiei, referindu-se la valoarea cunoașterii
umane și a celei științifice.Filosofia s-a definit întotdeauna drept căutarea adevărului. Toate problemele
gnoeseologiei se referă la aceea ce este adevărul, cum există el, ce caracter are, și cum poate fi el atins. Adevărul se
găsește într-un rînd cu așa noțiuni ca: sensul vieții, dreptate, bine, frumos. Se mai spune că adevărul este acuratețea
descriei lumii. Astfel problema filosofică centrală a gnoseologiei este aceea a valorii cunoașterii, a devărului. A
cunoaște a dobîndi adevărul, reprezintă o caracteristică definitorie a modului uman de a ființa.
- După modalitățile fundamentale ale activității spiritului uman există:
 Adevăr științific;
 Adevăr artistic;
 Adevăr filosofic;
 Adevăr filosofic.
-După ramurile științei putem separa:
 Adevărul logic;
 Adevărul matematic;
 Adevărul moral;
 Adevărul juridic;
 Adevărul istoric.
Conceptul de adevăr. Adevărul este un character al cunoașterii noastre, ci nu cee ace există. Cînd vorbim despre
adevăr, vorbim despre adevărul cunoștințelor nu a lucrurilor. El se definște în mod classic, drept acordul gîndirii
noastre cu realul. Conceptul de adevăr a fost cercetat de Platon, Socrate și Aristotel, formulînd 3 puncte de vedere:
teoria corespondenței, coerenței și pragmatic.

68. Teoriile despre natura adevărului: corespondenței, coerenței și pragmatistă.

 Teoria corespondenței – susține că propoziția, gîndul sau reprezentarea sunt adevărate în cazul cînd corespund
realității, corespund unui obiect real.
Teoria coerenței afirmă că o propoziție este adevărată dacă este coerentă, adică dacă se află în acord logic, în
concordanță cu toate celelalte propoziții ale noastre, acceptate ca adevărate.
Teoria pragmatică (utilității) – a devărului este formulată în filosofia contemporană, adepții acestei teorii
identifică adevărul cu ceea ce dovedește a fi util, funcțional și eficace în soluționarea unor problem și nevoi
practice.
69. Criteriile adevărului și verificarea adevărului.Adevărul relativ și adevărul absolut
Verificarea adevărului nu este un act imediat și absolut, ci un process care se desfășoară sub influența vieții
sociale. Verificarea adevărului în diferite domenii ale cunoașterii depend de obiectul studiat, de proprietățile și
trăsăturile lui, precum și de gradul de dezvoltare a mijloacelor pe care le avem la dispoziție pentru cercetarea
obiectului.
 În științele logico-matematixe prevalează procedeele numite demonstrație, modelare, utilizarea
contraexemplelor
 În științele factuale (de tipul fizicii) metoda de bază de verificare a ipotezelor și teoriilor este experimentul
 În științele istorice – descoperirea de noi mărturii, documente, urme material și culturale
 În științele sociale cel mai important procedeu de verificare este confirmarea practică a previziunilor elaborate
de teorie.