Lista subiectelor de examinare la Filosofia socială și economică

1. Filosofia ca formă de cunoaștere a lumii.

Filosofia este o stiinta care isi pune intrebari despre existenta umana cine suntem care este rostul
nostru in lume cum trebuie sa traim .
2. Problema fundamentală a filosofiei.
Problema fundamentală a filosofiei ține de raportul dintre gândire şi existenţă, conştiinţă şi
materie.
Problema fundamentala cuprinde 2 laturi- ontologica si gnoseologica. Prima latura cuprinde
intrebarie precum ce este mai presus valorile materiale sau constiinta (de acceia exista
materialism si idealism care la ranful sau cuprinde idealismul obiectiv si subiectiv).
A doua latură a problemei fundamentale se referă la cognoscibilitatea lumii, este problema
identităţii gândirii şi existenţei. De la rezolvarea cărei apar aşa curente ca optimism gnoseologic
(acei care afirmă cognoscibilitatea lumii), scepticism (care pun la îndoială posibilitatea
cunoaşterii) şi agnosticism (acei care neagă cognoscibilitatea lumii).

3. Obiectul de studiu și valoarea filosofiei.

Obiectul filozofiei este generalul în sistemul “lume – om”.
Filozofia este o ştiinţă complexă, care trebuie să dea răspuns la multe probleme. De aceea în
filozofie întră aşa discipline ca ontologia, gnoseologia, antropologia, sociologia, etica, estetica
ş.a. filozofia este ştiinţa despre cele mai generale însuşiri şi relații a realităţii obiective, legităţi a
funcţionării şi dezvoltării ei. În obiectul filozofiei întră cele mai generale legităţi a existenţei
materiale şi existenţei omului. Însă obiectul filozofiei se deosebeşte de obiectul ştiinţelor
concrete prin aceea că el prezintă raportul omului cu lumea, lumii cu omul. În obiectul filozofiei
întră nu tot generalul din existenţa materială, dar acel general care este legat de raportul omului,
atitudinii lui cu lumea. Obiectul filozofiei conţine acele cunoştinţe care omul le foloseşte pentru
a construi tabloul universal al lumii sub unghiul de vedere a Adevărului, Frumuseţii, Binelui şi
Echităţii.
4. Metodele şi funcţiile filosofiei.
Problema metodei în filosofie. Fiecare ştiinţă are metodele sale. Însă filozofia este şi ca teorie şi
ca metodă. Teoria este totalitatea cunoştinţelor ce descriu ori explică un domeniu al realităţii.
Metoda (din l. Greacă methdos - drum, cale) - modul de cercetare şi transformare a realităţii
obiective, este totalitatea de mijloace şi procedee de asimilare teorierică şi practică a realităţii.
La metodele universale se referă dialectica şi metafizica.
Dialectica este teoria despre cele mai generale legităţi a dezvoltării existenţei şi cunoaşterii şi
totodată ea este metodă universală de asimilare a realităţii. Dialectica înţelege şi studiază lumea
aşa cum este ea într-adevăr, în mişcare, dezvoltare, în conexiuni universale.
Metafizica are două sensuri: 1. Metodă de gîndire contrară dialecticii care priveşte fenomenele
şi procesele naturii ca ceva separat, izolat,încremenit, fără dezvoltare şi conexiune universală. 2.
A cea parte a filosofiei în care se studiau şi interpretau problemele speculative, ce depăşesc
cadrul experienţei (despre Dumnezeu, spirit, libertatea voinţei).
Funcţiile filosofiei:
1. cognitiv-interpretativă – viziunea de ansamblu specifică filosofiei se formează printr-o
„totalizare” caracteristică cunoaşterii filosofice.
2. axiologică - propune anumite criterii valorice menite să călăuzească alegerea unor
posibilităţi viitoare de acţiune, trasând o cale spre ceea ce trebuie să tindă omul şi lumea lui
umană, propunând un idealuri.
3. metodologică – trasează căile generale de cunoaştere şi de acţiune, constituind fundamentul
teoretic al metodelor utilizate în ştiinţa modernă, sprijinindu-se, pe logică şi gnoseologie
4. praxiologică – indică rolul social pe care îl are filosofia în ciuda caracterului ei abstract.
Praxiologia este teoria acţiunii eficiente. Ea studiază structura generală a acţiunilor, condiţiile
organizării şi distribuirii lor, pentru a-şi atinge scopurile, pentru a le eficientiza.
 5. Noțiune de Filosofie Socială și Economică.
Filosofia socială este un compartiment fundamentala al filosofiei. Ea se ocupă de studierea celor
mai generale probleme ale vieţii şi dezvoltării societăţii umane.
Filosofia socială studiază esenţa societăţii şi rolul omului în cadrul ei, raporturile dintre
natură şi societate, raportul dintre existenţa socială şi conştiinţa socială, geneza şi
dezvoltarea comunităţilor umane, formele de guvernământ, drepturile și obligațiile omului,
geneza şi dezvoltarea culturii şi civilizaţiei umane.
Obiectul de studiu al Filosofiei Sociale îl reprezintă existenţa socială, în general şi existenţa
umană, în special. Existenţa socială include toate sferele vieţii sociale, ce economică, socială,
politică, spirituală; fenomenele sociale concrete: modul de producţie a bunurilor materiale,
relaţiile materiale de producţie, procese sociale.
6. Noţiunea de societate. Abordări filosofice ale societății.
Termenul „societate” vine de la latinescul societas „întovărăşire”, „unire”, „societate”.Societatea
desemnează ansamblul în care este integrată viaţa fiecărui om, cu preocupările, dorinţele şi actele
sale. În cadrul societăţii se formează relaţii sociale. Purtătorii acestor relaţii, creatori ai valorilor
materiale şi spirituale sunt oamenii. Ca membri ai societăţii ei sunt uniţi în grupuri, clase sociale
şi comunităţi, încadraţi în diverse structuri organizaţionale, instituţii.
7. Structura societăţii.
Din structura societăţii fac parte:
1. Subiecţii societăţii (oamenii şi comunităţile).
2. Relaţiile dintre oameni și comunități.
3. Instituţiile sociale.
4. Activitatea umană.
Societatea este alcătuită din mai multe sfere: cea economică, cea spirituală, cea politică, cea
socială.
8. Societatea şi natura.
Societatea nu există absolut independent. Separându-se de natură, ea interacţionează cu
acesta. Natura este un mediu de existenţă, o condiţie permanentă a existenţei umane. Noţiunea
„natură” se utilizează atât în sens larg, cât şi în sens îngust. În sens larg, natura înseamnă totul –
Universul şi poate fi identificată în acest sens cu noţiunea „materie”, luată în formele sale
multiple. Dar de cele mai multe ori, utilizăm noţiunea în sens îngust, înţelegând prin acesta
ansamblul condiţiilor naturale ale existenţei omului şi omenirii.

9. Problemele globalizării.
Globalizarea este termenul întrebuinţat pentru a descrie un proces multicauzal care are drept
rezultat faptul că evenimente care au loc într-o parte a globului au repercusiuni din ce în ce mai
ample asupra societăţilor şi problemelor din alte părţi ale globului. Globalizarea este termenul
modern folosit la descrierea schimbărilor în societăţi şi în economia mondială care rezultă din
comerţul internaţional extrem de crescut şi din schimburi culturale. Descrie creşterea comerţului
şi a investiţiilor datorită căderii barierelor şi interdependenţei dintre state.

Globalizarea economică – patru aspecte se referă la globalizarea economică ce indică patru

tipuri de fluxuri peste graniţe, şi anume fluxuri de bunuri/servicii, de exemplu liber schimb,
fluxuri de persoane (migraţia), de capital şi de tehnologie.

10. Procese sociale. Mobilitatea. Socializarea.

Socializarea este definită de Anthony Giddens (2001) ca procesul prin care individul devine
conştient de sine, integrându-se în cultura în care s-a născut. Prin procesul de socializare se
realizează transmiterea intergeneraţională a normelor sociale, obiceiurilor, valorilor, şi
mentalităţilor (Dorofte, 2001). Socializarea este un proces de adaptare a personalităţii la
mediul social, şi în acelaşi timp de construcţie a identităţii sale sociale.
 Mobilitatea socială presupune mișcarea indivizilor și grupurilor sociale între diferite poziții
social-economice. În literatura de specialitate atestăm mobilitate verticală, mobilitate laterală,
mobilitate inter-generațională și intra-generațională.
Agentii de socializare :
➢ familia ( cel mai important agent al socializarii)
➢ scoala
➢ grupuri de similaritate
➢ mass-media
Agentii socializarii sunt ersoane, grupuri sau organizatii care intervin in procesul de
socilizare si care inflenteaza ceea ce invata, valori, convingeri, comportamente.
11. Esența gnoseologiei
Gnoseologia este un termen mai larg, desemnând teoria cunoaşterii în general. Obiectul
gnoseologiei este cunoaşterea umană în elementele sale esenţiale şi în mecanismul său esenţial.
Din obiectul de studiu al gnoseologiei fac parte: obiectul cunoaşterii, subiectul cunoaşterii,
mecanismul cunoaşterii, condiţiile cunoaşterii, cauzele cunoaşterii, legile cunoaşterii, căile de
cunoaştere, genurile de cunoaştere umană.
12. Noțiune de epistemologie.
Epistemologia este teoria cunoaşterii ştiinţifice, cercetare a valorilor cunoaşterii ştiinţifice; a
obiectivităţii şi adevărului rezultatelor ştiinţei. studiază problemele care ţin de cunoaşterea
ştiinţifică
13. Conceptul de cunoaștere. Subiectul și obiectul cunoașterii.
Cunoaşterea este o descoperire a unui obiect care se reflectă în facultatea noastră
de percepere, procesul de pătrundere a raţiunii în structurile tot mai profunde ale
realităţii, de descoperire şi formulare a legilor care guvernează existenţa şi
dezvoltarea obiectelor şi fenomenelor, de înţelegere, explicaţie şi prevedere a
evoluţiei acestora. Cunoaşterea constituie un proces specific uman de reflectare
activă, complexă şi conştientă a lumii reale, de însuşire informaţională a realităţii şi
transpunere a rezultatelor în limbajul specific al abstracţiilor.
Procesul cunoaşterii presupune patru elemente:
1. obiectul cunoaşterii (ceea ce trebuie cunoscut: acea parte a realităţii asupra
căreia este orientată acţiunea cognitivă şi transformatoare a omului; el cuprinde
lumea externă, conştiinţa individuală, structura bio-psihică a individului, în cazul
când acesta devine subiect de cunoaştere.
2. subiectul cunoaşterii - cel care cunoaşte, purtătorul conştiinţei, individul
uman şi societatea, care au posibilitatea să-şi reflecte conştient realitatea.
Subiectul este fiinţa care percepe, imaginează, gândeşte şi doreşte, în opoziţie cu
obiectul percepţiei, al cunoaşterii şi acţiunii.
3. activitatea de cunoaştere propriu-zisă (realizată prin operaţiile gândirii -
analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea, generalizarea - tehnici şi metode de
cunoaştere - inducţia, deducţia, ipoteza, experimentul, observaţia, teoria,
axiomatizarea etc.
4. rezultatul cunoaşterii - cunoştinţele se supun verificării şi validării.

14. Noțiune de adevăr. Teoriile adevărului.

Scopul final al cunoaşterii este adevărul. Cuvântul „adevăr” vine din limba greacă
şi însemna la origini, stare de neascundere, aletheia, adică de fapt este vorba de
ceea ce a fost desprins dintr-o stare de ascundere.
Procesul cunoaşterii are ca principal obiectiv căutarea adevărului. Din această perspectivă, în
istoria gândirii filosofice s-au conturat următoarele teorii:
1. teoria corespondenţei, defineşte adevărul prin acordul cunoştinţelor cu realitatea, cu
obiectul lor. Această teorie se bucură de o largă susţinere în rândul epistemologilor, logicienilor
şi filosofilor.
2. teoria coerenţei defineşte adevărul prin acordul formal între constituenţii unui sistem
epistemic, prin coerenţa formală a cunaoşterii. Justificarea, verificarea cunoştinţelor se face nu
prin confruntarea cu obiectul, ci cu anumite momente intrinseci ale lor - axiome, principii,
exigenţe empirice.
3. teoria pragmatistă asimilează adevărul utilităţii sau eficienţei, accentuează caracterul
operaţional al cunoaşterii umane şi valoarea sa instrumentală.
4. teoria consensului (Carnap) susţine că adevărul nu are suport ontic, legile naturii şi
abstracţiile ştiinţifice au apărut ca simple convenţii.
15. Metodele cunoașterii
Forme ale cunoaşterii teoretice sunt: problema ştiinţifică, ipoteza, teoria.
Problema ştiinţifică este acea formă particulară a cunoaşterii care constă în conştientizarea
insuficienţei informaţiilor ştiinţifice ale unei persoane sau colectivităţi în raport cu necesitatea
atingerii unui anumit scop practic sau teoretic şi a completării acestor informaţii în vederea
realizării scopului respectiv.
Ipoteza este o formă specifică a gîndirii care constă în formularea presupunerii despre
cauza, conţinutul, specificul unui fenomen. O ipoteză, care s-a confirmat prin experiment sau
experienţă (ipoteză "verificată"), respectiv care poate fi dovedită prin concluzii logice care se
bazează pe premise valide, poate deveni o teorie sau o parte a unei teorii. O ipoteză care a fost
falsificată trebuie înlăturată, modificată sau înlocuită.
Teoria este o formă a cunoaşterii raţionale, ansamblu de cunoştinţe conceptuale ordonate
sistematic, decurgând din unul sau mai multe principii generale şi oferind o descriere şi o
explicaţie a unui domeniu al realităţii (ex. teoria cuantică, teoria relativităţii, teoria evoluţiei
speciilor, etc).

16. Particularitățile cunoașterii sferei economice.

Cunoasterea stiintifică economică are o serie de particularități extrem de importante:
¨     stiinta economica are un continut complex; ea este de fapt un sistem de stiinte, cu trasaturi
distincte, definitorii
¨     fenomenele economice se interfereaza si asociaza cu celelalte tipuri de fenomene sociale,
"noneconomice".
¨ fenomenele economice se nasc si evolueaza diferit, înregistrând o serie de influente care
variaza în plan spatial, de la o tara la alta si uneori chiar în interiorul unei tari, precum si în plan
temporal, de la o perioda la alta;
¨ explicarea fenomenelor si proceselor economice este afectata de interesele si aspiratiile
variate ale oamenilor, de comportamentele acestora;
¨ stiintele economice au un pronuntat caracter aleatoriu, probabilistic, ca o consecinta a
particularitatilor subliniate mai sus;
¨ stiintele economice au un caracter istoric, folosirea criteriului istoric apare indispensabil în
elucidarea proceselor si fenomenelor economice;
¨ masurarea fenomenelor economice este nu numai indispensabila, dar si extrem de dificila, în
conditiile tuturor particularitatilor mai sus mentionate.

17. Aplicarea metodelor de cunoaștere în sfera economică.

Metoda de cercetare reprezintă ansamblul de căi şi procedee de cercetare şi modificare a
relaţiilor economice şi reproducerea lor sub formă de categorii, legi, modele.
Teoria economică se bazează pe diferite metode de cercetare:
Unitatea inducţie-deducţie. Inducţia presupune trecerea de la cercetarea faptelor unice la
concluzii generale. Deducţia presupune trecerea de la generalizări comune la concluzii
particulare.
Abstracţia ştiinţifică reflectă cercetarea unei laturi a fenomenului economic, determinarea
esenţialului acestuia. Orice abstracţie ştiinţifică reflectă în conştiinţa omului realităţi obiective.
Unitatea dintre analiză şi sinteză . Analiza înseamnă descompunerea fenomenului, procesului
de cercetat în elementele sale componente şi cercetarea fiecăruia dintre acestea (cantitativ, calitativ,
dinamic, static, micro si macro)
Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, legat prin
resorturi interne.
18. Specificul metodologiei economice.
La momentul actual, în cercetările economice s-au format o serie de concepţii metodologice,
diferite după fundamentul lor filosofic. Le vom evidenţia doar pe cele mai principale:
Concepţia dialectică confirmă dezvoltarea naturii, societăţii şi gândirii în baza legilor şi
legităţilor de genul: "nimic nu este veşnic pe pământ". Potrivit dialecticii, procesele şi
fenomenele sociale sunt în permanentă mişcare
Concepţia pozitivistă a apărut din filosofia pozitivismului, care studiază cunoştinţele autentice
(pozitive) ca rezultat al ştiinţelor empirice concrete (bazate pe experienţă), ignorând filosofia lor
– baza metodologică.
19. Particularitățile adevărului economic.
adevărul economic este un adevăr de tip corespondență, adevărul economic trebuie să fie
dependent de fundal, trebuie să se supună falsificaționismului

20. Omul ca obiect de studiu al filosofiei.

Omul este subiectul activităţii social-istorice şi culturale. Creînd lumea socială şi
culturală, schimbînd natura şi condiţiile de existenţă omul se schimbă pe sine însuşi, el este
propriul sau creator. Filosofia formează o concepţie integrală, generalizatoare despre om, ea
formează acel model teoretic ce are o importantă metodologică în studierea omului. Omul
constituie o problemă multilaterală, destul de complicată şi nu poate să nu fie obiectul de studii a
filosofiei. Filosofia abordează aşa probleme, ca specificul omului ca fenomen al lumii materiale,
dialectica esenţei şi existenţiei omului, corelaţia dintre biologic şi social, problema libertăţii,
finalitatea omului, problema sensului vieţii şi morţii ş.a

21. Omul ca fiinţă bio-, socio-, psihologică: individul, personalitatea, individualitatea.

Noţiunea de om este o noţiune abstractă care exprimă trăsăturile generale, proprii speciei umane.
În lumea umană individ e numit de obicei un om aparte, un reprezentant al speciei umane.
Fiecare individ, fiind reprezentant al colectivităţii umane, prezintă în acelaşi timp o
individualitate irepetabilă. Individualitatea este expresia aptitudinilor naturale şi proprietăţilor
psihice ale omului – memoria, imaginaţia, temperamentul, caracterul în întreaga diversitate a
chipului omenesc şi a activităţii lui. Individualitatea este mai mult o noţiune psihologică.
Personalitatea este omul, privit nu numai din punct de vedere al însuşirilor şi trăsăturilor lui
generale, ci şi al specificului calităţilor lui sociale.
22. Noțiune de personalitate. Formarea personalității.
Personalitatea este expresia esenţei omului. Noţiunile de om şi personalitate coincid în sensul că
toate personalităţile sunt oameni. Dar după conţinut aceste noţiuni se deosebesc: a) omul este o
integritate, iar personalitatea este o parte, un atribul al omului; b)omul este o fiinţă biosocială,
personalitatea este latura socială a omului; c)omul este purtătorul material al personalităţii, iar
personalitatea exprimă însuşirea socială a omului. Cu alte cuvinte omul este unitatea dialectică a
generalului (trăsăturile general-umane), particularului (însuşirile formaţionale, clasiale) şi
singularului (modul de existenţă individual).
Ca atribute fundamentale ale personalitatii se consemneaza : unitatea, integrarea ierarhica a
functiilor, proceselor, starilor si conduitelor, dinamismul, orientarea si finalitatea actiunilor.“
Personalitatea inseamna ceea ce este propriu unei persoane. Ea cuprinde o serie de trasaturi
morale si intelectuale prin care se remarca o persoana, felul de a fi al cuiva. Felul de a fi al unei
persoane o defineste pe aceasta.
23. Problema sensului vieţii.
Contează oare ceva din ceea ce facem atâta timp cât nimic nu va dăinui veşnic. Chiar dacă
vom depune eforturi maximale de a face careva realizări, sistemul solar oricum se va răci cândva
şi odată cu el vor pieri şi rezultatele acestui efort. Sensul vieţii omului are două aspecte –
individual şi social, viaţa “pentru sine” şi viaţa “pentru alţii”. Viaţa fiecărui individ este, dintr-o
parte, autorealizarea omului, manifestarea capacităţilor, necesităţilor, posibilităţilor creatoare a
lui şi, din altă parte, această realizare are loc în lumea extracorporală, obiectivă, mai întîi de toate
într-un anumit mediu social, care formează anumite cerinţe către individ. Sensul vieţii este un
scop strategic conştient al vieţii omului, o problemă pe o perioadă destul de îndelungată ori pe
toată viaţa. Sensul vieţii presupune coordonarea vieţii personale cu o sferă mai largă a realităţii şi
în primul rînd cu viaţa poporului său, grupurilor sociale, societăţii ţn întregime, ori coordonarea
vieţii personale cu viaţa unor persoane eminente.

24. Homo oeconomicus și homo moralis

Homo economicus (sau Homo oeconomicus, în traducere omul economic), este conceptul
teoriei economice conform căreia individul acţionează raţional şi din interes propriu. Homo
economicus este un termen folosit pentru o aproximare sau un model al lui Homo sapiens care
acţionează pentru a obţine bunăstare maximă pentru el însuşi, dispunând de informaţii despre
oportunităţi şi restricţii, şi naturale şi instituţionale, asupra abilităţilor sale de a-şi atinge scopuri
dinainte hotărâte.
Homo moralis, reprezintă un alt model teoretic. El este omul care acţionează pentru a-şi
satisface propriile necesităţi dar ţine cont şi de preferinţele altora. Homo moralis este omul cu o
conştiinţă de sine etică. Homo moralis este omul virtuos şi prin aceasta, este o alternativă a lui
homo economicus. Homo moralis se află în opoziţie cu homo economicus. În cazul când homo
moralis este actor economic, el este un actor economic influenţat de motive morale. În afaceri o
decizie, o acţiune a unei persoane este considerată morală dacă ţine cont şi de interesele
celorlalţi.

25. Politica ca fenomen social. Esența sistemului politic.

În sensul cel mai larg, politica include procesul decizional și procesul de implementare a deciziilor
de către un grup care emite și impune reguli pentru membrii săi. Mai concret, politica însumează
arta și știința de a guverna.
Politica poate fi definită drept procesul în care un grup de oameni, cu opinii sau interese
inițial divergente, adoptă decizii colective care în general sunt acceptate ca fiind angajante pentru
grup și impuse acestuia.

26. Statul ca instituție politică fundamentală. Originea statului.

În cadrul economiei de piaţă contemporane statul are un rol extrem de important, el
intervenind în economie, atât în mod direct, acționând ca un agent economic, cât si în mod indirect,
prin asigurarea cadrului economico-juridic în care se desfăşoară activităţile economice.

Statul reprezintă organizaţia politică ce deţine pe un anumit teritoriu monopolul impozitării şi

al legislaţiei pe calea utilizării puterii politicii prin organisme specializate în acest sens, cum ar fi
poliţia şi armata. Statul este organizaţia politică ce are drept caracteristică esenţială puterea de
constrângere.
27. Rolul statului în economie.
Rolul statului în economie creşte o dată cu introducerea progresului tehnic şi diversificarea
activitatii economice, creşterea rolului statului în economie având urmatoarele cauze:

a) insuficienta inițiativei private în unele domenii de interes general, cum ar fi:

- Cercetarea tehnico-stiintifică;
- Lucrari tehnico-edilitare;
- Servicii, dezvoltarea publica şi locuinţe;
b) complexitatea unor probleme care se manifestă în anumite perioade istorice (războaie,
crize economice, crize politice).
c) modificări care apar în conjunctura economiei internaţionale cu influenţe favorabile sau
nefavorabile asupra situaţiei economice a unei ţări.

28. Politica și creșterea economică.

Creşterea economica este măsurata prin procentajul sporirii anuale a produsului intern brut pe
locuitor.Pe termen lung, creşterea economica este cel mai puternic determinant al standardului de
viață. Indiferent de politicile privind eficienta si echitatea, oamenii care trăiesc in economii cu o
creştere rapida, constata ca standardele lor de viață sporesc in medie mai repede decât ale oamenilor
care trăiesc in tari cu rate de creştere economica scăzute.De regula, creşterea economica a fost
perceputa ca un fenomen macroeconomic corelat cu economisirea si investiţiile totale.

Inovaţiile in materie de produse si procese de producţie care susţin creşterea economica solicita
schimbări continue si adaptări in întreaga economie. Daca politicile guvernamentale descurajează
schimbarea, creşterea economica va fi încetinita. O serie de politici destinate imbunatatirii echitaţii
pot sa nu aibă nici un stimulent pentru schimbare. In acelaşi timp, alte politici sunt orientate spre
eficienta sau au ca obiectiv primar creşterea economica pe termen lung.

29. Globalizarea economiei.

Globalizarea economiei mondiale poate fi definita ca fiind procesul deosebit de dinamic al creşterii
interdependintelor dintre statele naţionale, ca urmare a extinderii si adâncirii legăturilor
transnaţionale in tot mai largi si variate sfere ale vieţii economice, politice, sociale si culturale si
având drept implicaţie faptul ca problemele devin mai curând globale decât naţionale, cerând la
rândul lor o soluţionare mai curand globala decât naţionala. Globalizarea este o realitate probabil
ireversibila si orice tara care-si pregăteşte temeinic viitorul se vede nevoita sa interfereze cu ea.

30. Fenomenul societății civile și rolul ei în dezvoltarea economică.

Societatea civilă este reprezentată de instituţiile şi organizaţiile sociale şi civice care
constituie temelia unei democraţii funcţionale. Organizaţiile societăţii civile se implică în luarea
deciziilor privind dezvoltarea socială sau a deciziilor de interes public. "Societatea civilă” este o
noţiune care descrie forme asociative de tip apolitic şi care nu sunt părţi ale unei instituţii
fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiile neguvenamentale -
asociaţii sau fundaţii, sindicatele, uniunile patronale sunt actori ai societăţii civile, care intervin pe
lângă factorii de decizie, pe lângă instituţiile statului de drept pentru a le influenţa, în sensul apărării
drepturilor şi intereselor grupurilor de cetăţeni pe care îi reprezintă.

Societatea civilă are dreptul şi datoria de a influenţa deciziile politice, economice sau de
interes public. Reacţiile societăţii civile faţă de politicile administrative sau economice care vin in
contradicţie cu interesele sale sunt variate: manifestaţii, campanii de presă. mesaje de protest etc.

31. Definirea conceptului de cultură.

Cultura este totalitatea de valori materiale și spirituale, create de către om de la apariția sa până
în prezent. Valoarea reprezintă tot ceea ce are importanță majoră pentru om. Valorile sunt criterii
evaluative şi standarde de judecată pentru a putea preţui lucrurile, ideile, sentimentele în raport
cu calitatea acestora de a fi sau nu dezirabile, de a reprezenta ceea ce este frumos, just, adevărat,
demn etc.; ele se referă numai la ce este semnificativ pentru sensul vieţii omului.

32. Raportul dintre cultură şi societate, cultură şi civilizaţie

33. Cultura şi economia.

Atât cultura, cât şi economia sunt subsisteme ale sistemului social, sunt elemente relativ
autonome în cadrul acestui întreg, dar care interacţionează şi se influenţează reciproc. Vorbind
despre factorul cultural, acesta nu poate fi ignorat în analiza sferei economice. Cultura are
implicaţii asupra economiei prin elementele sale, unul dintre ele fiind religia. Etica muncii
constituie o valoare importantă în sistemul valorilor religioase, dar religiile mondiale
influenţează în mod diferit activitatea economică.
Sistemul de valori spirituale din cadrul culturii poate accelera, sau împiedica dezvoltarea
economică. În acest sens este elocvent exemplul ţărilor post-sosialiste. Dezvoltarea economiei de
piaţă în aceste societăţi necesită un corespunzător suport valoric. Dar o parte dintre valori, mai
ales cele împărtăşite de către persoanele mature şi cele de vârsta a treia nu doar nu sunt
sincronice schimbărilor economice actuale, ci sunt chiar contradictorii. Şi aici apare un conflict
permanent dintre economie şi cultură

34. Noțiune de cultură economică. Tipuri de culturi economice.

35. Corelația dintre diversitatea culturală și dinamica dezvoltării economice.
 36. Noțiune de etică. Corelația dintre etică și morală.
Etica este ştiinţa comportamentului, având în centrul atenţiei sale morala, moravurile. Ea
constituie un studiu teoretic al principiilor care guvernează comportamentul, relaţiile umane şi
problemele practice ale acestora.
Morala reprezintă ansamblul normelor de convieţuire, de comportament a oamenilor unii faţă de
alţii şi faţă de colectivitate, şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică.
Etica este un studiu despre morala
37. Specificul valorilor morale.
Valoarea, din perspectivă filosofică, reprezintă ceva important şi demn de respect.

Există mai multe concepţii etico-filosofice asupra valorilor. Printre acestea menţionăm:

1. Subiectivismul. Reprezentanţii concepţiei privesc valoarea ca pe o preferinţă individuală,

criteriul de bază al preferinţei fiind plăcerea. Ceea ce îi place unui individ într-un anumit
moment, loc, etc., reprezintă pentru acesta o valoare.
2. Materialismul. În cadrul acestei concepţii se consideră că valorile sunt proprii lucrurilor,
ca şi proprietăţile lor fizice. Iar subiecţii nu au nimic cu valorile lucrurilor. Obiectele sau
persoanele au o anumită valoare utilitară, vitală, estetică sau morală. Cineva sau ceva poate să nu
îmi placă, dar să fie bun din perspectivă valorică.
3. Relativismul. Fiecare cultură are un set propriu de valori, care nu poate fi imitat sau
transmis altor culturi.
4. Universalismul. Se bazează pe faptul că există valori, care sunt aceleaşi pentru toţi
oamenii.
38. Conștiința, normele şi principiile morale.
Conştiinţa morală este latura subiectivă a moralei (spre deosebire de activitatea şi relaţiile
morale, ce reprezintă latura obiectivă a moralităţii) care prezintă totalitatea de idei, noţiuni şi
principii morale ce formează idealul moral. Conştiinţa morală reflectă activitatea şi relaţiile
morale, ce se formează în procesul vieţii sociale, formulează principiile şi cerinţele care au un
caracter normativ şi reglementează comportamentul oamenilor.
Norma în general este o regulă de comportament, un standard de conduită, acceptat de
către indivizi. Normele morale sunt enunţuri cu caracter, de obicei, imperativ prin care se indică
ce trebuie să facă sau să nu facă cineva pentru ca comportamentul său să fie apreciat ca bun de
către indivizi aparte sau comunitate.(generale, particulare, speciale)
Principiile morale reprezintă nişte forme de exprimare a cerinţelor morale care dezvăluie în
linii generale conţinutul moralităţii ce există într-o societate sau alta. Ele exprimă cerinţele
fundamentale ce se referă la esenţa morală a omului, la caracterul corelaţiei dintre oameni şi
determină direcţiile magistrale ale activităţii oamenilor, ele devenind astfel o bază a normelor
concrete de conduită.

39. Noțiune de etică economică. Relațiile dintre etică și morală.

Etica economică este compartimentul eticii, care studiază ansamblul de reguli şi norme
morale care ține de comportamentul agenţilor în activitatea economică, atât la nivel individual,
cât şi la nivel colectiv. Ea este, de asemenea, o sferă a studiului aplicativ al eticii, referitor la
determinarea principiilor morale şi a codurilor de conduită ce reglementează relaţiile din cadrul
organizaţiilor şi conduce deciziile oamenilor de afaceri.
 40. Relațiile dintre etică și afaceri.
Unii considere ca aceste 2 notiuni sunt incompatibile, deoarece intr-o afacere principiile morale
nu pot fi respectate in totalitate, aceasta impieddica obtinerea beneficiului maxim.
Altii sunt de parere ca aceste doua concepte sunt compatibile deoarece într-o societate liberă
există o singură responsabilitate socială în afaceri – aceea de a utiliza resursele afacerii şi de a o
angaja în activităţi desemnate să sporească profiturile atât timp cât sunt respectate regulile
jocului; adică, angajarea într-o competiţie deschisă şi liberă, lipsită de înşelătorie şi fraudă.

41. Principalele concepţii ale eticii afacerilor.

Etica virtuţii este etica bazată pe tradiţia aristotelică pentru Aristotel în orice acţiune sau
decizie binele (fericirea) constituie scopul final.

Etica utilitaristă este o etică hedonistă. Scopul principal al acestei etici este de a plăcerea. În
cadrul afacerilor, utilitarismul încurajează eficienţa şi stabilitatea activităţilor economice pe
termen lung, Acţionează astfel încât acţiunea ta să maximizeze propria fericire şi pe a celorlalţi
şi să minimizeze propria suferinţă şi pe a celorlalţi!

Etica datoriei teoria lui kant, etica sa este şi unul de tip raţionalist. Se consideră că acţiunea
morală se fundamentează pe o judecată morală, care poate fi aplicată pentru orice persoană în
orice situaţie. Şi deci, morala trebuie să se fundamenteze pe raţiunea pură şi nu pe tradiţie,
intuiţie, compasiunea faţă de alţi oameni.

42. Responsabilitatea socială a afacerilor.

Responsabilitatea socială a întreprinderii se referă la strategiile de afaceri care permit
obţinerea performanţelor economice prin mijloace legale, dar şi asumând un comportament etic,
protejarea mediului ambiant, considerarea necesităţilor şi intereselor tuturor grupurilor
cointeresate.

Există următoarele abordări, teorii ale responsabilităţii sociale ale întreprinderii:

- Teoria clasică. În cadrul acesteia se consideră că unica responsabilitate a organizaţiei

economice este creşterea profitului pentru acţionarii săi. Firma trebuie doar să câştige bani pentru
acţionari şi clienţi în limitele legii, să plătească taxe, fără a avea alte responsabilităţi
- Teoria „altruismului corporativ”. Se consideră că managerii implicaţi în afaceri ar trebuie să fie
se preocupe nu doar de maximizarea profitului, dar şi să intervină în soluţionarea problemelor
sociale. Printre acestea: îmbunătăţirea calităţii vieţii a cetăţenilor şi a comunităţii, protejarea
mediului ambiant.
- Teoria „egoismului rezonabil”. Se fundamentează pe afirmaţia că responsabilitatea socială de
afaceri este „o afacere bună”. Firma suportă cheltuieli, aceasta diminuează veniturile curente, dar
pe termen lung creează un mediu social favorabil şi, prin urmare, profituri durabile.

43. Motivele pentru implicarea întreprinderii în activităţile sociale

Printre aceste se pot evidenţia:
 1. Premise favorabile pe termen lung pentru întreprindere. Implicându-se în activităţile
sociale, întreprinderile îşi asigură garantarea pe termen lung a profiturilor. Ca fundament pentru
acesta serveşte îmbunătăţirea nivelului de atitudine a societăţii faţă de întreprinderile
responsabile social, se îmbunătăţeşte reputaţia întreprinderii în comunitate.
2. Ameliorarea mediului social. Participarea întreprinderilor la activităţile sociale
contribuie la soluţionarea unor probleme sociale.
3. Reducerea influenţei reglementărilor de stat. Se poate presupune că în rezultatul
ridicării nivelului de responsabilitate socială, întreprinderile se pot aştepta la reducerea
presiunilor din partea statului.
4. Căpătarea unei autorităţi şi poziţii considerabile în societate. Dar, pentru aceasta,
întreprinderile trebuie să fie implicate social.
5. Majorarea veniturilor proprii. Prin implicarea în acţiunile sociale, întreprinderea îşi
majorează preţul acţiunilor sale pe piaţa de valori, pentru că încep să fie considerate drept
întreprinderi cu risc mai mic şi mai deschise opiniei publice.
6. Implicare în soluţionarea şi prevenirea problemelor sociale. Întreprinderile dispun de
resurse financiare şi experienţă managerială, care le permite să ofere suport celor care au nevoie
de aceasta, să se implice în proiecte de acţiune socială şi caritate.

44. Definiția banilor. Rolul și funcțiile banilor

Banii reprezintă o denumire generica data tuturor insemnelor de valoare aparute din
necesitatile schimbului, aflate intr-o permanenta transformare si evolutie de-a lungul istoriei.
Banii indeplinesc anumite funcții precum ar fi: mijloc de schimb, mijloc de plata, mijloc de
tezaurizare, mijloc de masurare a activitatii economice etc.
Rolul banilor se rezumă la funcţiile de intermediar în schimbul de diverse mărfuri în diferite
etape ale dezvoltării societăţii. Aceasta înseamnă că, în calitate de categorie istorică şi
economică, banii sunt o marfă deosebită, marfă-intermediar, marfă-semn de valoare.
În primul rînd, banii au o însemnătate utilitar-aplicativă, deoarece, fiind cel mai important
instrument de reglementare a asigurării necesităţilor vitale, ei sunt necesari nu numai fiecărui
individ, ci şi întregii societăţi umane. În al doilea rînd, nu e mai mică importanţa lor ştiinţifico-
cognitivă, căci banii constituie unul din cele mai interesante domenii ale ştiinţei economice, a
politologiei, filosofiei, psihologiei, etc.
Prin urmare, reprezentanţii acestei concepţii consideră că banii sunt produsul unei convenţii
încheiate între oameni, adică un instrument de schimb tehnic.
La rindul lor, banii indeplinesc mai multe functii:
1) Banii ca măsură a valorii.
2) Funcţia banilor ca mijloc de circulaţie. În sfera schimbului de mărfuri M-B-M, banii ca
mijloc de circulaţie asigură executarea plăţilor pentru cumpărarea materiei prime şi a
materialelor şi achitarea cu producătorii de mărfuri pentru producţia finită.
3) Funcţia banilor ca mijloc de tezaurizare, acumulare şi păstrare ca economii.
4) Funcţiile banilor ca mijloc de plată.
5) Funcţia banilor universali. Dezvoltarea relaţiilor politice şi economice internaţionale
oferă condiţii favorabile pentru evoluarea formelor funcţionale ale banilor universali, ce
deservesc aceste relaţii pe piaţa mondială

45. Lucrarea lui Georg Simmel „Filosofia banilor”

„Filosofia banilor” este o carte fundamentală a lui Georg Simmel (1858 -1918) sociolog, filosof,
critic german, în care este riguros articulată o concepţie originală şi complexă despre bani şi
multiplele lor funcţiuni economice, sociale şi psihologice.
Simmel consideră că banii sunt un sistem de susţinere a unui mecanism ultracomplex de
funcţionare a societăţii contemporane, care are o influenţă vădită ori subtilă, pe alocuri, asupra
deciziilor ce guvernează lumea. Banii fac posibil schimbul între obiecte foarte diverse şi
eterogene, sugerându-se că lucrurile pot fi gândite făcându-se abstracţie totală de singularitatea
lor.

46. Banii și societatea

Succesul unui individ şi al colectivităţii din care face el parte este de multe feluri, dintre care
unul este cel financiar, care implică bani – produs social care a ajuns să înnebunească lumea mai
ceva decât în trecut. De cum au apărut, banii au devenit şi continuă să fie obiect de trebuinţă şi
sursă a tot felul de probleme bune pentru unii şi mai puţin bune pentru alţii, fiecare cu riscul,
îngrijorarea şi neliniştea sa.

47. Esența libertății.

Libertatea este dezirabilă în societatea umană, mai ales în cazurile când oamenii se confruntă
cu constrângerile. Noțiunile contrarii libertății sunt cele de constrângere, coerciție, servitute, etc.
Pentru libertate, în numele acesteia, oameni sunt în stare să își sacrifice viețile. Dar libertatea
presupune și responsabilitate, deoarece când suntem liberi, atunci trebuie să luăm singuri decizii,
să riscăm, să acționăm pe propria răspundere.

48. Tipurile de libertate.

Putem distinge între libertatea negativă și libertate pozitivă.
Libertatea negativă constă în absența constrângerilor arbitrare (impuse de puterea politică sau
de alți oameni): „Poți spune că ești lipsit de libertate politică doar atunci când ești împiedicat de
alți indivizi să atingi un anumit scop“, spunea Isaiah Berlin. Asigurarea libertății negative
presupune nu amestecul permanent al statului sau societății în sfera vieții individuale, ci,
dimpotrivă, restrângerea acestuia la un nivel minim (necesar apărării drepturilor și libertăților
individuale).
Libertatea pozitivă constă în existența condițiilor necesare pentru atingerea scopurilor
individuale, în capacitatea fiecăruia dintre noi de a realiza ceea ce dorim.
Dacă a garanta libertatea negativă presupune doar a feri individul de constrângeri arbitrare (a
elimina din calea sa obstacolele și restricțiile nejustificate), asigurarea libertății pozitive
presupune o intervenție mult mai amplă a statului sau a societății în viața individuală, intervenție
menită să pună la dispoziția fiecărei persoane mijloacele de a-și atinge scopurile (resurse
financiare sau materiale, condiții de afirmare politică etc.). Intervenția publică permanentă apare
aici drept necesară pentru asigurarea autonomiei multor oameni ce nu posedă resursele necesare
și nu se află în situația potrivită pentru a fi stăpâni pe propria viață.

49. Libertatea economică.

Libertatea economică este o categorie centrală a filosofiei economice. Ea presupune
alegerea de către subiecţii economici a formei de proprietate şi a sferei de activitate. Libertatea
economică se realizează în baza reglementărilor statale şi este în conexiune cu mai multe
fenomene: responsabilitatea economică a cetăţenilor.
Fără libertate, societatea poate sfârşi prin a fi cotropită de sărăcie şi boală. Politicile
economice orientate strict spre intervenţionism şi redistribuire vor eşua în asigurarea
prosperităţii. De aceea, o alternativă în atingerea acestui deziderat este promovarea sistematică a
libertăţii economice.
Libertatea înseamnă respectarea proprietăţii iar agresiunea este încălcarea proprietăţii.
Libertatea derivă, în mod necesar, din regulile de drept; astfel, teoria libertăţii (a proprietăţii)
dezvăluie, cu necesitate şi sistematic, care trebuie să fie conţinutul concret al legii şi al
legislaţiei, ca reguli de drept pozitiv. În consecinţă, libertatea înseamnă domnia Dreptului, a
Legii izvorâtă din acesta, adică domnia regulilor dreptului de proprietate.

50. Problemele dreptății în lumea contemporană.

Dreptatea este o valoare etică şi juridică, ea presupune recunoaşterea a ceea ce revine în mod
legitim fiecăruia. Dreptatea este o virtute morală, cea mai înaltă dintre cele patru virtuţi cardinale
(Platon), care constă în faptul de a da fiecăruia ce este al său, în a respecta drepturile altuia. În
sens juridic, dreptatea are în vedere atât natura legilor (legile să nu producă discriminări, să nu
ofere privilegii), cât şi modul în care ele sunt aplicate (mărimea pedepsei să fie proporţională cu
gravitatea faptei, să fie pedepsiţi numai cei care se dovedesc vinovaţi).
Egalitatea, corelată cu dreptatea, este un principiu ce pretinde ca, în cadrul unei colectivităţi,
toţi indivizii să fi e trataţi la fel. În societăţile democratice, egalitatea este acceptată ca egalitate
în faţa legii şi ca egalitate a şanselor.
Dreptatea, ca valoare ce reglementează raporturile dintre oameni, ar putea fi înţeleasă prin
raportare la ceea ce este just sau injust. În acest sens, drept poate fi şi un om, dar şi o societate.
Omul drept este cel ce nu dăunează altora prin ceea ce face sau spune. O societate este
dreaptă dacă legile se aplică în acelaşi fel tuturor.
"Dreptatea socială - este singurul fundament pentru o pace durabilă". Dar scopul a rămas
acelaşi: îmbunătăţirea condiţiilor de lucru şi a asigurărilor sociale pentru toţi cei care muncesc, în
întreaga lume.