MINISTERUL EDUCAȚIEI CULTURII ȘI CERCETĂRII AL

REPUBLICII MOLDOVA

tema: Conceptul și funcțiile filosofiei dreptului

Chișinău 2020
 Cuprins
Introducere..............................................................................................................3

1.Noțiuni introductive.............................................................................................3

2.Conceptul filosofiei dreptului..............................................................................4

2.Funcțiile filosofiei dreptului................................................................................6

Concluzii.................................................................................................................8

Bibliografie.............................................................................................................9

2
 Introducere
Actualitatea temei Filozofia este una din principalele forme a manifestării
spiritului uman, conştiinţei umame. Ea este teoria despre lume şi om în unitatea lor
dialectică. Denumirea filozofiei provine de la cuvintele din limba greacă phileo –
dragoste şi sophos – înşelepciune, ce înseamnă iubire de înţelepciune. Filozofia este
modul spiritual-practic de asimilare a lumii. Omul în viaţa şi activitatea sa foloseşte
mai multe moduri de asimilare a lumii. Practica ne dă folosul, cunoaşterea ştiinţifică
ne dă adevărul, estetica reflectă realitatea prin frumos, morala prin bine, virtute, religia
– prin credinţă ect. Toate aceste modalităţi se reflectă prin formele conştiinţei sociale.
Filozofia reflectă realitatea prin înţelepciune (cunoştinţe veşnic adevărate ce au o
valoare netrecătoare).
Fiecare ştiinţă concretă studiază o latură, un aspect a lumii înconjurătoare.
Filozofia se bazează pe ştiinţele concrete, generalizează rezultatele lor pentru a
evidenţia cele mai generale legităţi. După expresia savantului norvegian Thor
Heyerdahl specialiştii se limitează pentru a se îngropa tot mai adînc şi adînc pînă cînd
nu se văd unul pe altul din gropile sale. Iar rezultatele ei le aşează cu grijă deasupra.
Deci trebuie încă un specialist, care nu ajungea pînă acum, care nu se coboară după
savanţi în gropile lor, dar rămîne deasupra şi uneşte într-un tot întreg rezultatele lor
diferite. Asemenea este şi filozofia, care generalizează cunoştinţe din diferite domenii
ale activităţii umane şi formează o concepţie generală despre lume.

3
 1. Noțiuni introductive
Concepţia despre lume este totalitatea de idei despre lume în întregime, despre
om, locul lui în această lume, este totalitatea de cunoştinţe despre natură, societate şi
om şi raportullui faţă de această lume. Concepţia despre lume este baza tabloului
general al lumii şi ne dă cunoştinţe generalizate despre coţinutul, structura, esenţa şi
legităţile apariţiei şi dezvoltării lumii înconjurătoare. Ştiinţa cu ajutorul cunoştinţelor
formează tabloul lumii, filozofia este exprimarea teoretică a concepţiei despre lume
unde tabloul lumii este numai o amprentă, un moment al realităţii indiferent către om.
Concepţia despre lume in afară de tabloul lumii exprimă şi atitudunea omului faţă de
acestă lume. Filozofia este nucleul concepţiei despre lume.
Concepţia despre lume constă din totalitatea de diferite cunoştinţe (ştiinţifice,
politice, juridice, etice, estetice, ateiste şi religioase, filozofice ş.a.), convingeri,
principii a cunoaşterii şi activităţii, orientări valorice. Avînd aşa cunoştinţe despre
lume în întregime şi locul său în ea, omul organizează activitatea sa şi determină
scopurile sale în dependenţă de concepţia despre lume. 1
Omul realizează activitatea sa în dependenţă de reprezentările lui despre bine şi
rău, datorie, idealuri, care la rîndul lor depind de cunoştinîe despre sine, natură şi
societate. Pentru individ ea este ca un orientir în lumea asta extrem de complicată. În
societate există diferite concepţii despre lume. Însă orice concepţie trebuie să răspundă
la următoarele întrebări: Ce prezintă lumea înconjurătoare? Pentru ce noi trăim? Cum
trbuie să trăim? Fiecare om nu numai că trebuie să aibă o concepţie despre lume, dar
ea trebuie să fie bine argumentată şi fundamantată. Fundamentarea concepţiei despre
lume şi este filozofie. Filozofia este şi nucleul concepţiei despre lume şi procesul de
formare a ei. În aspectul istoric deosebim următoarele concepţii despre lume:
mitologică, religioasă şi filozofico-ştiinţifică.

1
Del Vecchio, Giorgio, Lecţii de filosofia dreptului, traducere de J. C. Drăgan, introducere de Mircea Djuvara,
Editura Europa Nova, pag.8

4
 2.Conceptul filosofiei dreptului
Filosofia dreptului implică relaţii complexe între filosofie şi drept, directe şi
mediate, zone de confluenţă, interferenţă, dar şi de conflict, întrebări filosofice
imperative adresate dreptului dar şi răspunsuri provocatoare pentru filosofie de pe
teren juridic, geneză, reuşite, eşecuri şi orizonturi proprii.
În viziunea lui Hegel, ştiinţa filosofică a dreptului are ca obiect ideea dreptului,
conceptul dreptului şi realizarea acestuia, sistemul dreptului fiind domeniul libertăţii
înfăptuite, lumea spirituală produsă de el însuşi, ca o a doua natură. Pentru a cunoaşte
raţiunea dreptului va trebuie să ştim pentru ce există el în societate, însă la această
întrebare nu putem răspunde fără să cunoaştem ce este omul, la ce aspiră el, tinde sau
trebuie să tindă.
Astfel, relaţia dreptului cu condiţia umană este definitorie pentru filosofia
dreptului. Ahrens – filosofia dreptului – este ştiinţa care expune primele principii ale
dreptului, concepute de raţiune şi întemeiate pe natura omului, considerată în ea însăşi
şi în raporturile sale cu ordinea universală a lucrurilor. Filosofia dreptului a mai fost
definită în îmbinarea a trei direcţii de cercetare, în care prima abordează dreptul în
universalitatea sa logică (care sunt elementele esenţiale comune tuturor sistemelor
juridice), a doua, fenomenologică, priveşte dreptul ca fenomen comun tuturor
popoarelor în toate timpurile, ca produs necesar al naturii umane, iar cea de-a treia,
deontologic, în care se judecă şi analizează dreptul existent în raport cu ceea ce trebuie
să fie (critica raţionalităţii şi legitimităţii dreptului existent). Georgio del Vecchio –
Filosofia dreptului este disciplina care defineşte dreptul în universalitatea sa logică,
cercetează originile şi caracterele generale ale dezvoltării sale interne şi îl preţuieşte
după idealul de justiţie afirmat de raţiunea pură.2
Şcoala istorică a dreptului a apărut în prima jumătate a sec. XIX în Germania.
Fondatorul ei este Fridrich Karl von Savigny.
Alţi reprezentanţi sînt Gustav Hugo, Georg Friedrich Puchta. Pentru susţinătorii
acestei şcoli dreptul este o operă a naturii. Dreptul nu trebuie creat ci se creează singur
2
Biriş, Ioan, Filosofia dreptului, Tipografia Universităţii de Vest din Timişoara, Timişoara, 1997, pag.32

5
ca un fenomen natural ca limba, folclorul etc. el este o oglindă a trecutului poporului.
Dreptul creşte odată cu sufletul poporului şi oglindeşte întreaga istorie a poporului.
Edmund Burke – Istoria este o mare carte deschisă pentru învățătura noastră. Ea ne
permite să desprindem din greșelile trecutului și din relele care au împovărat specia
umană, datele unei viitoare înțelepciuni.3
Prin urmare, cutuma, dar nu legea, reprezintă izvorul principal al dreptului.
Legiuitorul nu are puterea de a crea dreptul.
El este numai un organ care exprimă comunitatea spirituală a poporului. Friedrich
Schelling - natura este o infinită productivitate, adică sufletul lumii. După cum există
un suflet al lumii, există un suflet al poporului, care determină conştiinţa socială şi
politică, inclusiv dreptul. Hegel – orice idee evoluează treptat. Prin urmare tradițiile
populare necesită a fi păstrate și respectat. Instituția moștenirii (succesiunii) trebuie
aplicată și instituțiilor de drept public.

2. Funcțiile filosofiei dreptului

Fiindcă filozofia4 este o teorie despre lume în întregime, om şi raportul lui cu
realitatea ea îndeplineşte mai multe funcţii: ontologică, gnoseologică, metodologică,
antropologică, sociologică, etică, estetică, axiologică, praxiologică ş.a. Toate aceste
funcţii pot fi reduse la prei momente:
• Sinteza cunoştinţelor şi crearea tabloului lumii unic ce ar coincide nivelului de
dezvoltare a ştiinţei, culturii şi experienţei istorice.
• Fundamentarea, justificarea şi analiza concepţiei despre lume.
• Formularea metodologiei generale a cunoaşterii şi activităţii omului în lumea
înconjurătoare.
Funcțiile filozofiei dreptului:

3
Boboc, Alexandru, Filosofi contemporani (II), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2007, pag120
4
Craiovan, Ion, Filosofia dreptului sau dreptul ca filozofie, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2010, pag.34

6
 -de cunoaștere/ înțelegere a ceea ce este esențial/ fundamental/ universal în
domeniul dreptului De acceea se impune pentru un jurist aprofundarea științelor
juridice particulare.
Metode de cunoaștere:
- observația, experimentul, comparația, demonstrația. Un rol esențial în
cunoașterea fenomenului juridic îl are însușirea limbajului proprie.
- de evaluare și previziune. Urmărește formularea anumitor judecați de valoare,
stabilirea unor ierarhii a valorilor juridice și stabilirea de acțiuni concrete pentru
stabilirea/perfecționarea justiției.
- funcție practică. Filozofia dreptului prin sisemul de valori consacrat ajută/
contribuie la identificarea deciziilor corecte în materie de drept în prevenirea erorilor
judiciare.
Funcţia sa teoretică este indisolubil legată de o funcţie practică – filosofia
dreptului învaţă şi pregăteşte recunoaşterea pozitivă a idealului juridic şi îndrumează
exigenţele ideale spre consacrarea lor istorică. Spre exemplu, revoluţia engleză din
1688, cea franceză din 1789 au fost precedate şi însoţite de scrieri filosofico-juridice.
Astfel perspectiva practică a filosofiei dreptului a impus din ce în ce mai multă valoare
în ochii filosofilor, putînd fi evidenţiate trei tendinţe:
 în ţările dominate de un drept al practicienilor, filosofia dreptului a cunoscut o
extensiune neaşteptată – SUA;
 interesul filosofilor faţă de domeniul juridic a crescut şi în ţările în care domnea
o tradiţie solidă, ignorîndu-se însă, într-o oarecare măsură dreptul din sfera
preocupărilor filosofice – Franţa;
 în ţările în care statutul filosofiei dreptului era mai bine stabilit se remarcă un
nou elan în dezvoltare – Germania, Olanda, Italia, Belgia, ţările scandinave.

7
 Concluzii
Filosofia dreptului, după cum o arată şi numele, este acea ramură sau parte a
filosofiei, care priveşte dreptul în esenţa sa universală, spre deosebire de ştiinţa
dreptului care studiază dreptul în natura şi caracterele lui particulare. Nici o ştiinţă
juridică specială din marea familie a ştiinţelor juridice nu poate să spună ce este
dreptul în general, ceea ce are el universal, ci, poate numai să spună ce este dreptul la
un anumit popor (de ex., drept anglo-saxon, drept francez, drept german, etc.), într-un
anumit moment dat. Deci, cercetarea dreptului în general depăşeşte competenţa
oricărei ştiinţe juridice, ea fiind apanajul filosofiei dreptului.
În acest sens, filosofia dreptului este o proiecţie conceptualizată asupra dreptului,
pentru a-i dezvălui raţiunile participării lui la universalitatea fiinţei în devenire,
temeiul situării lui în lume, măsura în care el se adevereşte ca fiind pentru fiinţa
umană speranţa pentru adevăr şi binele public.5
Cu alte cuvinte, considerând dreptul în esenţa lui universală, şi în planul modului
imperativ, filosofia dreptului începe unde se sfârşeşte ştiinţa dreptului, căreia de altfel
îi dă temeiurile şi noţiunile fundamentale. Fiind meditaţie asupra ideii de drept, ea
sintetizează, uneşte în mod logic toate datele particulare ale jurisprudenţei.

5
Boia, Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, pag.34.

8
 Bibliografie
1. Biriş, Ioan, Filosofia dreptului, Tipografia Universităţii de Vest din
Timişoara, Timişoara, 1997.
2. Boboc, Alexandru, Filosofi contemporani (II), Editura Grinta, Cluj-
Napoca, 2007.
3. Boia, Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2011.
4. Craiovan, Ion, Filosofia dreptului sau dreptul ca filozofie, Bucureşti,
Editura Universul Juridic, 2010.
5. Drăgan, introducere de Mircea Djuvara, Editura Europa Nova.