ACADEMIA DE POLIŢIE

„Alexandru Ioan Cuza” CUVÂNT ÎNAINTE

Ca disciplină de învăţământ, filosofia dreptului a fost mult

timp vitregită în învăţământul românesc, fiind reintrodusă în planul de
pregătire al studenţilor relativ recent, fiind concepută deopotrivă ca
teorie, dar şi metodă în orizontul de cunoaştere a fenomenului juridic.
Interesul crescut care se manifestă faţă de această disciplină în
prezent şi apariţia a noi lucrări în domeniu, încă puţine la număr în
România, nu pot avea decât efecte benefice, care să răspundă cerinţei
de informare şi documentare a viitorilor specialişti ai dreptului.

FILOSOFIA DREPTULUI În acest context, au apărut în ultimul timp o serie de lucrări,

unele intitulate chiar „Filosofia dreptului”, dar care, în cuprinsul lor
tratează de fapt, fie istoria gândirii juridice (momentele importante ale
conturării şi cristalizării unei filosofii a dreptului) [*], fie teme şi
probleme ce ţin de Teoria Generală a Dreptului[**], cu care Filosofia
Dreptului se identifică adesea, dar se şi deosebeşte în mod
fundamental.

________________________________
[*] Vezi Ştefan Georgescu, „Filosofia dreptului-o istorie a ideilor”, Editura All,
Bucureşti, 1998; Constantin Stroe, Nicolae Culic, „Momente din istoria filosofiei
dreptului”, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1994; Ioan Hatmanu, „Istoria
doctrinelor juridice”, Editura Fundaţia „România de Mâine”, Bucureşti, 1997.
[**] Vezi Gheorghe C,Mihai, Radu I. Motica, „Fundamentele dreptului. Teoria şi
filosofia dreptului”, Editura All, Bucureşti, 1997; Ioan Biriş, „Valorile dreptului şi
Dr. IOAN RADULIAN logica intenţională”, Editura Servo-Sat, Arad, 1996.

1 2
 Departe de a fi o simplă aplicaţie deductivă pe teren juridic sau
o înălţare speculativă a dreptului la orizontul filosofiei, filosofia
dreptului implică relaţii complexe între filosofie şi drept, întrebări
filosofice imperative adresate dreptului, dar şi răspunsuri
provocatoare pentru filosofie de pe teren juridic, despre geneza şi
orizonturile proprii.
Filosofia dreptului nu este un simplu exerciţiu filosofic asupra
conştiinţei de sine a dreptului. Miza majoră a acestei filosofii, constă
în potenţialitatea sa de a contribui într-o manieră specifică la
optimizarea dreptului în raport cu cerinţele condiţiei umane, cu
valorile unui timp istoric, la perfecţionarea sa ca instrument normativ
de prim rang în controlul şi arbitrarea competiţiei între interese şi
valori.
Luată ca demers calificat, interpretarea dreptului este
deopotrivă cunoaştere şi evaluare: a semnificaţiei normative a textului
legal şi a faptelor ori nonacţiunilor omeneşti în lumina legii. Privind
însă lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, anume aceea a condiţiei
ştiinţifice a cunoaşterii dreptului, sunt temeiuri obiective să admitem
că în câmpul juridicităţii ca şi în celelalte articulaţii ale vieţii sociale,
cunoaşterea nu este o descripţie neutrală, ci investigare bazată pe
evaluare şi implicare atitudinală.
Cunoaşterea fenomenului juridic antrenează atât direcţia
filosofică, cât şi cea ştiinţifică propriu-zisă. Aducerea în discuţie astăzi
a celor două componente, şi a relaţiei lor rămâne necesară atâta vreme,
cât pe acest teren supravieţuiesc deopotrivă reducţionisme şi fetişizări,
care-şi fac loc în procesul interpretării cunoaşterii juridice
sistematizate.
Gândirea juridică, asemenea oricărei gândiri, a fost
întotdeauna, de-a lungul istoriei şi peste tot în lume, o dialectică
efervescentă, un câmp de luptă şi dezbatere asupra dreptăţii, utilităţii,
binelui, răului-mizele mari ale vieţii. Întregul demers s-a ridicat de
fiecare dată împotriva nedreptăţii şi a neputinţei de a veni în ajutorul
celor săraci şi umili în faţa celor puternici, pentru ca dreptul să devină
eliberator, să înceteze a fi opresiv.
Disciplinele care studiază dreptul, prin natura lor, se mărginesc
să explice un sistem de drept existent, fără a-i pune în discuţie
3 4
temeiurile, adică fără a cerceta dacă nu ar putea există un altul mai
bun. Dar există şi raţionalitatea umană de a cerceta şi justifica valoarea
justiţiei, de a stabili dreptul care ar trebui să fie. Această analiză
cuprinde critica raţionalităţii şi legitimităţii dreptului existent şi ea
constituie sarcina filosofiei dreptului.
Filosofia dreptului cercetează aşadar, originea dreptului,
caracterele generale ale dezvoltării istorice a dreptului, precum şi
aprecierea acestuia după idealul de justiţie afirmat de raţiunea umană.
În această perspectivă, drumul parcurs de filozofie în existenţa ei
multimilenară, a condus la cristalizarea unor idei cu caracter de
permanenţă privind dreptul, idei ce capătă conţinuturi tot mai bogate,
în funcţie de înţelesurile cu care sunt vehiculate în fiecare etapă
istorică, în funcţie de noile achiziţii teoretice şi practice în domeniul de
cercetare.
Lucrarea de faţă se doreşte a fi un demers coerent, cu abordări
multiple, tradiţionale şi novatoare, în ordine istorică dar şi sistematică,
încercând să contureze unele soluţii deschise dialogului şi confruntării,
propunându-şi explicarea şi evaluarea mecanismelor sociale şi
normative prin care orice societate îşi asigură stabilitatea, coeziunea şi
funcţionalitatea.
De asemenea, facilitează înţelegerea faptului că filosofia
dreptului este consecinţa diferenţierii structurii interne pe care o
cunoaşte filosofia de-a lungul devenirii ei istorice, în funcţie de
realitatea socială. Cu alte cuvinte, faptul că filosofii sunt preocupaţi cu
precădere, într-o etapă, de o anumită secvenţă a obiectului lor, îşi
găseşte explicaţia în aceea că filosofia nu se poate sustrage liniei
sinuoase după care se mişcă întreaga cunoaştere umană, ca urmare a
dinamicii vieţii sociale.
De pildă, în condiţiile de mare avânt al cunoaşterii ştiinţifice,
atenţia filosofilor este reţinută de problematica şi metodologia
cunoaşterii (de aici şi accentul pus pe gnoseologie), în timp ce
momentele de cotitură în viaţa socială, marcate printr-o răsturnare a
valorilor recunoscute, sunt însoţite de preocupări pentru problemele
omului, ale moralei şi juridicului (de unde şi accentul pus pe etică,
antropologie, axiologie şi filosofia dreptului). Deci filosofia dreptului
se profilează ca un domeniu specializat al reflecţiei filosofice, cerut de CAPITOLUL I
momente de răscruce din istoria umanităţii.
Volumul nu reprezintă decât un îndrumar, teoretic şi practic al OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA FILOSOFIEI
posibilităţilor actuale de cunoaştere şi explicare a multiplelor
DREPTULUI
determinări şi consecinţe sociale ale dreptului şi legislaţiei, dar şi o
modalitate de reflecţie şi stimulare a unor studii şi cercetări viitoare în
problematica filosofiei dreptului. 1. Conceptul şi specificul filosofiei dreptului

Filosofia se află pretutindeni unde, prin gândire, omul devine

Dr. Ioan Radulian conştient de sine. Ea este prezentă peste tot fără a fi numită ca atare,
căci când gândeşte, omul filosofează, fie că o face la bine sau la rău,
superficial sau profund, în treacăt sau mai temeinic. Acolo unde există
o lume a omului,acolo unde sunt acceptate anumite norme de
conduită,unde oamenii deliberează, continuu, acolo se află şi filosofia.
Pe lângă lumea externă, independentă de voinţa noastră,
constituită din lucruri, obiecte, fenomene, procese exterioare nouă,
dacă privim înlăuntrul nostru vom descoperi o altă lume, aparte,
diferită de cea dintâi, constituită din emoţiile, sentimentele, afectele,
ideile ce ne definesc ca fiinţe conştiente în acest colţ de univers.
Aşadar, cu alte cuvinte, trebuinţele şi interesele noastre îşi găsesc
expresie în produsele noastre spirituale. Prin ele căutăm întotdeauna o
explicaţie a lumii exterioare.
Viaţa noastră spirituală este un anumit mod de cunoaştere
realităţii. Căutările ei se îndreaptă spre elaborarea unor noţiuni, idei
principii pe baza cărora să putem cunoaşte, explica şi înţelege lumea
exterioară, în unitatea şi diversitatea ei.
În decursul existenţei ei, viaţa spirituală a oamenilor s-a
amplificat şi diversificat continuu, luând forma a numeroase domenii
(ramuri) între care: ştiinţa, arta, filosofia,etc.
Filosofia, deci, este o formă a vieţii spirituale a omului având o
finalitate proprie pe care nici o altă formă din cele enumerate mai sus
nu şi-o poate asuma, dar care se realizează nu prin izolare, ci numai
prin interacţiune activă cu celelalte manifestări ale spiritualităţii lui.
Dacă adăugăm că filosofia formează prin intermediul unui sistem
coerent de cunoştinţe, o concepţie generală despre lume, care implică o
anumită înţelegere a condiţiei umane, putem afirma că ea se poate

5 6
defini ca o reflecţie metodică asupra totalităţii activităţilor şi
experienţelor umane, răspunzând la marile întrebări privind
determinaţiile generale ale existenţei, raporturile omului cu ansamblul
universului şi cu civilizaţia făurită de el.
Aşadar, trăsătura esenţială şi definitorie a filosofiei este aceea
că ea reprezintă un ansamblu coerent de enunţuri, formulate prin
categorii, teze şi principii referitoare la determinările fundamentale ale
lumii ca totalitate. Din acestea se poate deduce că filosofia dreptului
îşi conturează specificul demersului său prin cercetarea originii
dreptului, a caracterelor generale ale dezvoltării istorice a dreptului şi
evaluarea idealului de justiţie afirmat de raţiunea umană.
Filosofia dreptului este rezultatul unui proces cumulativ,
consecinţă, la rândul său, a unui proces dialectic şi complex al
continuităţii şi discontinuităţii. În această perspectivă, drumul parcurs
de filosofie în existenţa ei multimilenară a condus la cristalizarea unor
idei cu caracter general privind dreptul în funcţie de înţelesurile cu
care sunt vehiculate în fiecare etapă istorică şi de achiziţiile teoretice şi
practice în domeniu. Deci, filosofia dreptului se profilează ca domeniu
specializat al reflecţiei filosofice cerut de momentele de răscruce din
viaţa socială să legitimeze din punct de vedere teoretic o ordine socială
şi de drept, în care, respectul faţă de lege, adevăr şi dreptate este de
prim ordin.
2. Domeniile filosofiei
Din punctul de vedere al structurii sale interne, distingem
principalele domenii de care s-a preocupat filosofia, părţile ei
componente şi disciplinele filosofice ce se constituie în procesul
devenirii obiectului şi problematicii ei:
– Ontologia, este domeniul primar, iniţial al reflecţiei
filosofice, care vizează studiul existenţei, al naturii şi al modului ei de
a fi. Problematica ontologiei cunoaşte şi ea o evoluţie strâns legată de
dezvoltarea practicii social-istorice şi a cunoaşterii ştiinţifice. Aceasta
explică de ce problematica ontologiei a evoluat treptat, de la o
ontologie a naturii spre ontologia socială şi umană, în sfera ei
7 8
cuprinzându-se astăzi explicaţii referitoare la natură, om, societate şi
raporturile dintre ele.
– Gnoseologia, este al doilea mare domeniu al filosofiei care
apare relativ târziu în raport cu primul şi anume odată cu introducerea
momentului subiectiv în filosofie, (prin acel dicton socratic „Cunoaşte-
te pe tine însuţi”), ocupându-se de studiul posibilităţii cunoaşterii, a
căilor, metodelor, formelor şi valorii cunoaşterii.
–Metodologia, este teoria despre metodă şi vizează studiul
căilor, mijloacelor şi procedeelor după care se conduce subiectul în
investigarea obiectului, în vederea sporirii eficienţei cunoaşterii şi
acţiunii umane.
–Axiologia, este acea parte a filosofiei ce se ocupă cu studiului
valorilor (natura, geneza, funcţionalitatea şi ierarhia valorilor, etc.),
dinamica şi implicaţiile acestora în procesul devenirii omului şi a
societăţii umane;
– Antropologia filosofică, este punctul de intersecţie al tuturor
cercetărilor referitoare la om şi la raportul acestuia cu mediul. Ea
studiază problematica omului sub aspectele sale cele mai generale,
prin sintetizarea datelor tuturor ştiinţelor particulare despre om
(biologie, psihologie, antropologie).
– Filosofia socială, vizează probleme ca: natura societăţii,
raportul individ-societate, factorii determinanţi ai existenţei şi
devenirii vieţii sociale, progresul social.
– Filosofia istoriei, axată în principal pe soluţionarea
următoarelor întrebări: este istoria o ştiinţă?; are procesul istoric un
sens, şi care este acesta?; ce rol au masele şi personalităţile în istorie?;
– Filosofia culturii, are ca obiect de studiu procesul creaţiei
umane şi rezultatul acestui proces –fenomenul cultural şi civilizaţia
umană în multidimensionalitatea sa, precum şi interrelaţiile acestuia cu
celelalte componente ale sistemului social global,
– Filosofia religiei, este acel domeniu al filosofiei ce are ca
teme principale: originea şi esenţa religiei, tipurile de viaţă religioasă,
ideea de sacru, raţional şi iraţional în viaţa religioasă, etc.
– Praxiologia, este acea disciplină filosofică ce studiază
structura generală a acţiunii umane, condiţiile organizării şi
desfăşurării ei, pentru a fi cât mai eficientă.
 –Logica, este acea ramură a filosofiei care studiază legile şi
regulile gândirii corecte care a apărut în cadrul sistemului filosofic al
lui Aristotel şi a evoluat de-a lungul timpului, în paralel cu filosofia.
– Etica, este ca disciplină filosofică, teoria despre morală. S-a
constituit şi s-a dezvoltat ca o componentă statornică a reflecţiei
filosofice, semnificând raţiunea practică prin fundamentarea unui
sistem determinat de norme morale în viaţa oamenilor.
– Estetica, este teoria generală despre artă, care cercetează
producerea şi perceperea frumosului artistic, condiţiile apariţiei,
determinarea şi funcţia socială a artei.
– Filosofia dreptului (sau filosofia juridică).
Rezultă din această structurare vastitatea problematicii
filosofiei, caracterul său peren şi dinamic, conexiunea domeniilor şi a
disciplinelor filosofice în procesul practicii social-istorice, care a
traversat veacurile.
3. Obiectul şi problematica filosofiei dreptului
Filosofia dreptului,după cum o arată şi numele, este acea
ramură sau parte a filosofiei, care priveşte dreptul în esenţa sa
universală, spre deosebire de ştiinţa dreptului care studiază dreptul în
natura şi caracterele lui particulare. Nici o ştiinţă juridică specială din
marea familie a ştiinţelor juridice nu poate să spună ce este dreptul în
general, ceea ce are el universal, ci, poate numai să spună ce este
dreptul la un anumit popor (de ex., drept anglo-saxon, drept francez,
drept german, etc.),într-un anumit moment dat. Deci, cercetarea
dreptului în general depăşeşte competenţa oricărei ştiinţe juridice, ea
fiind apanajul filosofiei dreptului.
Dacă juriştii, reflectând asupra domeniului lor, propun noţiuni
generale ca: izvor de drept, normă juridică, raport juridic, act juridic,
fapt juridic, subiect de drept, aplicarea dreptului, legalitate, etc.,
filosofii elaborează diferite modele explicative tipice filosofării,
propunând noţiuni de maximă generalitate ca: normă, raport social,
act, fapt, esenţă, fenomen, sistem, structură, principiu, cauză, efect,
etc., toate acestea ţinând de o ramură sau alta a filosofiei. Căci pe
filosofi nu-i interesează analiza înfăţişărilor concrete, variabile ale
9 10
dreptului, ci generalitatea lui, în timp ce pe jurişti îi interesează tocmai
înfăţişarea lui concretă, determinată desigur prin prisma unei
perspective generale asupra lui. De aceea filosofia dreptului este
filosofia însăşi aplicată şi asupra dreptului: „Filosofia dreptului
meditează asupra conceptului de Drept, asupra celui de Justiţie, de care
nu se interesează nici o ştiinţă juridică particulară, deşi, paradoxal,
fundamentele acestora îl au ca unic temei”[21, p.204]
În acest sens, filosofia dreptului este o proiecţie
conceptualizată asupra dreptului, pentru a-i dezvălui raţiunile
participării lui la universalitatea fiinţei în devenire, temeiul situării lui
în lume, măsura în care el se adevereşte ca fiind pentru fiinţa umană
speranţa pentru adevăr şi binele public.
Dorind să-i contureze problematica, profesorul Giorgio Del
Vecchio arată într-o celebră lucrare, „Lecţii de filosofie juridică”, că
filosofia dreptului îşi orientează cercetările în trei planuri:
- în plan logic, investigând dreptul în totalitatea sa logică,
adică să ştim care sunt elementele esenţiale comune tuturor sistemelor
juridice trecând peste particularităţile lor şi urmărind conceptul
universal al dreptului;
- în plan fenomenologic, dezvăluind că „dreptul pozitiv nu e
produsul unor cauze speciale şi excepţionale, ci este un fenomen
comun tuturor popoarelor în toate timpurile, cu alte cuvinte , este un
produs al naturii umane”[14, p.28];
- în plan deontologic, evidenţiind faptul că juristul practician
se mărgineşte a înţelege şi a interpreta în sens propriu normele
pozitive, neîntrebându-se dacă nu ar putea să existe şi altele mai bune.
Ştiinţele juridice prin natura lor, se mărginesc să aplice un sistem
juridic existent, fără a-i pune în discuţie temeiurile. Este sarcina
filosofiei dreptului, să cerceteze tocmai ceea ce ar trebui să fie în drept,
opunând astfel, un ideal de drept unei realităţi juridice date.
Aceste trei direcţii de cercetare ale filosofiei dreptului, deşi
distincte sunt totuşi conexe între ele. Astfel, Del Vecchio ajunge la
concluzia că „Filosofia dreptului este disciplina care defineşte dreptul
în universalitatea sa logică, cercetează originile şi caracterele generale
ale dezvoltării sale istorice şi îl preţuieşte după idealul de justiţie
afirmat de raţiunea pură”[14, p.30].
 Cu alte cuvinte, considerând dreptul în esenţa lui universală, şi
în planul modului imperativ, filosofia dreptului începe unde se
sfârşeşte ştiinţa dreptului, căreia de altfel îi dă temeiurile şi noţiunile CAPITOLUL II
fundamentale. Fiind meditaţie asupra ideii de drept, ea sintetizează,
uneşte în mod logic toate datele particulare ale jurisprudenţei. Regăsim MOMENTE DIN ISTORIA FILOSOFIEI
aici raportul filosofie-ştiinţă în sensul întregirii lor reciproce: ştiinţa DREPTULUI
dreptului are nevoie de filosofia dreptului pentru a-şi extrage din ea
metodele şi principiile; la rândul său, filosofia dreptului trebuie să ia
în considerare ştiinţele juridice care, prin intermediul jurisprudenţei, îi
1. Antichitatea
dă posibilitatea să-şi constituie, verifice şi aplice legile şi principiile.
Filosofia dreptului a fost reprezentată de-a lungul devenirii ei, fie de
Istoria filosofiei dreptului ne arată înainte de toate, că în fiecare
către filosofi precum Aristotel, Toma D’Aquino, Hobbes, Locke,
epocă s-a meditat asupra problemei dreptului şi justiţiei, problemă care
Leibnitz, Kant, Hegel, Marx, Husserl, etc.( în România: S. Bărnuţiu,
nu a fost deci inventată în mod artificial, ci corespunde unei trebuinţe
V. Conta, D. Gusti, P. Andrei, ş.a.), fie de către jurişti filosofi ca H.
naturale şi constante a spiritului uman.
Grotius, Montesquieu, Kelsen, Fechner, Giorgio Del Vecchio, ş.a.( la
Filosofia dreptului la origine, nu se prezintă autonomă, ci
noi: M.Djuvara, E. Speranţia).
amestecată cu teologia, morala şi politica. În primele începuturi
Toţi marii creatori de sisteme filosofice au conştientizat faptul
confuzia era completă. Numai încetul cu încetul s-a făcut deosebirea.
că ideile despre drept ocupă un loc important în opera lor. De
Ea apare în mod tipic în Orient, în ale cărui cărţi sacre sunt tratate la
asemenea, toţi marii jurişti-filosofi de-a lungul timpului, au înţeles că
un loc cosmogonia, morala şi elementele diferitelor ştiinţe teoretice şi
pentru a-şi cristaliza concepţia generală despre drept, pe parcursul
practice. Dreptul este conceput în spirit dogmatic ca un comandament
dezvoltării gândirii şi doctrinei lor, sunt indispensabile luări de poziţie
al divinităţii, superior puterii omeneşti şi de aceea nu poate fi obiect de
filosofice.
discuţie sau de ştiinţă, ci numai de credinţă. Astfel, legile pozitive sunt
Filosofia dreptului are o funcţie practică (propune şi
considerate indiscutabile, puterea publică existentă, ca expresie a
pregăteşte recunoaşterea pozitivă a idealului juridic), ea făcând de
divinităţii, inatacabilă. Cu toate acestea trebuie să amintim că unele
altfel, parte alături de etică, din ceea ce este cunoscut sub numele de
dintre aceste popoare, spre exemplu indienii, chinezii, evreii, au adus
„filosofie practică”. În toate timpurile ea a îndeplinit atare funcţie. De
contribuţii însemnate studiilor filosofice, mai ales în ceea ce priveşte
aceea momentele importante ale filosofiei dreptului sunt legate de
morala.
toate marile evenimente politice ale omenirii. De exemplu, Revoluţia
engleză de la 1688, cea americană de la 1776 şi cea franceză de la
–Solon, a fost unul dintre cei mai mari legiuitori ai tuturor
1789 au fost precedate de scrieri filosofico-juridice.
timpurilor. Personalitate complexă, Solon a fost în acelaşi timp poet,
În final, misiunea filosofiei dreptului, este de a elucida rolul pe
strateg, politician, legiuitor şi unul dintre părinţii democraţiei. A dat
care ideea de justiţie îl poate juca în elaborare reală a reglementărilor
numeroase legi civile şi penale. Astfel, el afirmă principiul răspunderii
juridice, ca mod de analiză raţională a condiţiilor ce determină
juridice şi posibilitatea procedurală ca orice persoană să sesizeze
posibilitatea dreptului şi a cunoaşterii sale precum şi a criteriului
tribunalul în această privinţă, posibilitatea întemeiată pe ideea de
specificităţii dreptului şi a întemeierii raţionale a idealului de justiţie.
responsabilitate şi solidaritate socială. Faima sa a fost sporită şi de

11 12
soluţii juridice inedite pentru vremea sa, ca de pildă scutirea de datorii.
De aceea Solon şi-a cucerit numele de legiuitor, eliberator şi pacifist.
Aşa cum putem afla din lucrarea “Statul Atenian” a lui Aristotel,
a fost o vreme în care Solon introdusese în rândul delictelor politice şi
neparticiparea “din indiferenţă sau tembelism” a cetăţenilor la viaţa
cetăţii. Cel găsit vinovat urma “să fie despuiat de onoruri şi scos din
rândul cetăţenilor”.
Este interesant modul în care Solon a gândit această problemă.
Democraţia participativă presupune anumite atribuţii pe care
cetăţeanul trebuie să le exercite pentru ca această formă de guvernare
să nu fie pusă în pericol.
Opţiunea politică a fiecărui individ în parte este foarte
importantă pentru formarea unei majorităţi care să confere
guvernanţilor autoritatea de a lua decizii şi în acelaşi timp de a le putea
justifica prin încrederea conferită de actul electoral. Fără această
opţiune general manifestată nu ar mai putea fi invocată ca justificare a
unor decizii mai mult sau mai puţin corecte regula majorităţii. Iar acest
fapt ar diminua cu mult autoritatea puterii în faţa societăţii civile. De
aceea, cetăţeanului i se oferă anumite drepturi şi libertăţi individuale
pe care, însă, dacă nu le foloseşte, statul îşi arogă dreptul de a i le
retrage, ba chiar de a-i nega chiar ţi condiţia de simplu cetăţean.
Este o viziune aparte în ceea ce priveşte conceptul de libertate.
Există libertatea de opinie, libertatea de a vota, libertatea cuvântului,
dar nu există libertatea de a opta pentru participare sau neparticipare.
Această îngrădire poate duce în final la obstrucţionarea şi anularea
tuturor celorlalte libertăţi. Practic cetăţeanului atenian i se impunea să-
şi exercite drepturile democratice, în caz contrar autoritatea statală
având posibilitatea de a anula aceste drepturi.
–Socrate, personalitate remarcabilă a lumii antice şi a culturii
universale, nu a lăsat nici o operă scrisă posterităţii, faimoasele sale
convorbiri fiind consemnate de alţii. Ideile sale despre drept şi dreptate
au fost întruchipate de viaţa sa care a fost un neîntrerupt proces contra
injustiţiei, precum şi în moartea sa, cu valoare de simbol, care a
devenit condamnarea răsunătoare a tuturor tiranilor. Figura sa
luminoasă, calităţile sale morale sunt descrise astfel de către Platon:
13
„Pe bătrânul Socrate, cel atât de drag mie, nu m-aş sfii să spun că este
omul cel mai drept dintre cei de atunci, îl însărcinară împreună cu alţii,
să aducă zilnic pe unul dintre cetăţeni ce urma să fie ucis, dorind să-l
facă părtaş la isprăvile lor, la care el nu dădu ascultare înfruntând
primejdii de tot felul”[14, p.51].
Deviza sa în viaţă „cunoaşte-te pe tine însuţi” a rămas celebră
până în zilele noastre. Socrate a preconizat respectarea legilor de către
sofişti şi nu numai a legilor ci şi a celorlalte reguli morale, afirmând
credinţa sa într-o justiţie superioară, în care bunul cetăţean trebuie să
se supună legilor sociale. Modul senin şi sublim în care Socrate a
întâmpinat moartea a făcut din el un simbol şi un precursor al celorlalţi
martiri ai gândirii.
–Platon, genial ucenic al lui Socrate, a exercitat o înrâurire atât
de adâncă asupra Occidentului culturii, încât fără el această cultură nu
mai poate fi înţeleasă. Platonismul este o latură permanentă a spiritului
european, iar scrierile platonice trăiesc şi astăzi prin frumuseţea
neîntrecută a formei antice şi a avântului poetic. Având în vedere
natura socială a omului, cât şi necesitatea unei înţelegeri
contractualiste între oameni în societate, Platon argumentează că
dreptatea este în interesul statului ideal. În „Republica” lui Platon ţelul
întregii activităţi este binele, iar mijlocul de atingere a acestui ţel, este
virtutea, cu tripla ei semnificaţie, ale căror subiecte vor fi trei clase
sociale separate.
Mai întâi este nevoie în cetate de o clasă care să întruchipeze
raţiunea, care să aibă virtutea înţelepciunii. Cei ce aparţin acestei clase
trebuie să deţină cunoaşterea, trebuie să ştie ce e drept în acţiunea
politică. Aceştia sunt filosofii, bărbaţii superiori. Apoi mai este
necesară o clasă de războinici şi gardieni care se opun tendinţelor
contrare legii şi impun ordinele raţiunii conducătorilor. În sfârşit,
cetatea mai conţine o grupare de oameni care produc bunurile
materiale pentru întreaga societate. Coexistenţa armonioasă şi
colaborarea acestor clase realizează dreptatea în forma ei concretă şi
prin ea se desăvârşeşte adevărata cetate. Pentru ca dreptatea să devină
reală în cetate, trebuie ca instituţiile şi activităţile cetăţii să fie
14
determinate de raţiune, iar conducătorii filosofi adevăraţi, spirite
complexe ce observă în mod obiectiv evoluţia naturii şi societăţii.
Fiecare cetăţean trebuie să-şi îndeplinească doar datoria ce
corespunde poziţiei sale anumite. Numai atunci omul va da societăţii
ceea ce are mai bun de dat. Nu oricine este capabil să participe la
elaborarea legilor şi conducerea statului. Şi dacă cineva care nu are
asemenea capacităţi, ar încerca să conducă statul sau să elaboreze legi,
atunci în stat se va instaura haosul, iar oamenii vor fi nefericiţi. De
aceea filosofia, înţelepciunea şi puterea politică trebuie să fie mereu
împreună. Numai filosofii, bărbaţi cu adevărat înţelepţi trebuie să se
afle la cârma statului şi prima lor datorie este de a-i înlătura pe
aventurierii de toata mâna, setoşi de putere cu scopul de a o folosi
pentru îmbogăţirea personală. . Prima dintre ele este justiţia distributivă, care se aplică la
Pentru a exclude protejarea de către clasele conducătoare a
copiilor lor, Platon recomandă educaţia în comun a copiilor. După ce
se nasc, copiii sunt predaţi în creşe comune, unde toate mamele
hrănesc fără deosebire pe toţi nou-născuţii. După naştere, orice
legătură personală dintre mamă şi copil se întrerupe. Astfel copiii se
deprind cu gândul că toţi bărbaţii şi toate femeile le sunt părinţii, iar
acestea îi recunosc pe toţi copiii, de care au grijă, ca fiind copiii lor.
Educaţi în comun şi lipsiţi de orice legătură personală, copiii se supun
mai bine vieţii disciplinate în cetate. Ei nu cunosc altă familie şi alţi
părinţi decât cetatea.
Concepţia juridică a lui Platon este unilaterală deoarece nu a
luat în seamă decât un singur aspect al lucrurilor: „orbit de ideea
armoniei sociale, a sacrificat individul, orbit de ideea primatului
speculaţiei, a sacrificat grupurile producătoare de bunuri” [32, p.68].
Cu toate acestea doctrina lui Platon despre drept are o deosebită
importanţă în istoria dreptului, reprezentativă pentru o tendinţă
permanentă a spiritului uman, ea este strămoşul multor doctrine
revoluţionare în care este dominantă aspiraţia către un ideal.
–Aristotel, cel mai original discipol al lui Platon, este
împlinitorul raţionalismului întemeiat de către Socrate şi îmbogăţit de
Platon. În opere nepieritoare, Aristotel a lăsat cea mai sistematică şi
mai enciclopedică moştenire culturală. După conţinut operele
15
aristotelice păstrate se împart în patru categorii: 1) opere de logică, 2)
metafizica, 3) opere naturaliste, 4) opere de etică, politică, retorică şi
poetică. Lucrările sale cele mai importante care privesc filosofia
dreptului sunt „Etica” şi „ Politica”.
Pentru Aristotel, ca şi pentru Platon, binele suprem este
fericirea produsă de virtute. Statul este o necesitate nu este o simplă
alianţă, este o uniune organică perfectă, care are ca scop virtutea şi
fericirea universală. El reglementează viaţa cetăţenilor prin
intermediul legilor, care domină întreaga viaţă, pentru că indivizii nu-
şi aparţin lor, ci statului.
Conţinutul legilor este justiţia, al cărei principiu este egalitatea.
El distinge mai multe tipuri de justiţie caracteristice dreptului.
repartizarea onorurilor şi bunurilor şi tinde ca fiecare dintre asociaţi să
primească o parte potrivit meritului său. Este o justiţie proporţională
sau cum o numeşte chiar el „geometrică”.
Al doilea tip de justiţie este cea coercitivă, care ar putea să se
mai numească după cum propune Giorgio Del Vecchio, şi rectificativă,
egalizatoare, adică regulatoare a raporturilor de schimburi reciproce.
Acest tip de justiţie trebuie însă înţeles într-un sens mai larg, el
aplicându-se numai raporturilor voluntare sau contractuale,ci şi acelora
pe care Aristotel le numeşte involuntare, care apar din delicte, pentru
că şi acolo se cere o anumită egalitate adică o corespondenţă între
delict şi pedeapsă.
–Cicero, a fost un om dotat cu calităţi excepţionale, cu mari
defecte şi cu o fire foarte complexă. Filosof, avocat, politician, estet, a
fost asasinat de oponenţii politici.
Pentru Cicero există un drept deasupra tuturor legilor omeneşti,
care descinde din aceeaşi raţiune din care descinde însăşi ordinea
universală. Reflecţia superioară asupra dreptului-filosofia dreptului-
trebuie „să pună în lumină natura dreptului, iar ea trebuie căutată în
natura omului; apoi trebuie studiate legile de guvernare a cetăţilor şi
numai după aceea urmează să discutăm despre legile şi statutele
popoarelor, aşa cum au fost ele stabilite şi scrise, fără a omite nici
drepturile civile ale poporului nostru”[8, p.17].
16
 Legile au în ele ceva nepieritor, deoarece ele derivă nu din
părerile variabile ale oamenilor, ci din natura noastră, care se conduce
după voinţa divină. Cicero a fost cel mai mare orator al latinităţii.
2. Evul mediu
Se consideră în mod convenţional că evul mediu filosofic
începe cu secolul al V-lea şi că durează o mie de ani. Filosofia
medievală reprezintă o realitate culturală extrem de complexă, care
deşi pusă în oarecare dificultate de teologie, nu şi-a pierdut sensul şi
nici conştiinţa propriilor valori.
Filosofia medievală europeană a fost marcată de două mari
momente: apologetica şi patristica. În linii mari apologeţii (Justin,
Tertulian, Tatian) sunt primii apărători ai creştinismului, iar apologiile,
reprezintă „expuneri parţiale ale credinţei creştine şi tentative de
justificare în faţa filosofiei greceşti”[32, p.15].
–În acest sens, primul scriitor creştin african de limbă latină,
Tertulian, un scriitor admirabil, remarcabil pentru stilul fin al limbii
literare pe care o foloseşte în scrierile sale, ca şi pentru argumentarea
pertinentă a ideilor sale teologice, este cel care deschide prin opera sa
teologică epoca de aur a literaturii latine creştine.
Epoca în care a trăit Tertulian, precum şi cea în care au activat
Sfântul Ciprian sau Fericitul Augustin vor fi marcate de o intensă luptă
împotriva ereziilor. În raport cu ceilalţi doi teologi creştini, activitatea
lui Tertulian va fi una care va sta sub semnul afirmării unor reguli
generale de acţiune împotriva ereziilor, care vor fi urmate, mai mult
sau mai puţin, şi de ceilalţi apologeţi creştini de limbă latină, originari
din Africa (Minuciu Felix, Sfântul Ciprian al Cartaginei, Arnobiu,
Lactanţiu şi Fericitul Augustin).
Patristica, la rândul ei, numeşte ansamblul operelor creştine
care datează din vremea părinţilor bisericii, iar reprezentanţii ei,
Aureliu Augustin şi Toma D`Aquino, abordează numeroase şi variate
probleme de drept, exprimând un punct de vedere original în filosofia
dreptului.
17
–Aureliu Augustin. Punctul de plecare al filosofiei sale
creştine, este lupta contra scepticismului şi setea după un adevăr
absolut, mai presus de orice îndoială, care poate fi găsit în
dogmatismul credinţei. După Augustin, adevărul este în sufletul
omului, în gândirea şi simţirea sa. Dumnezeu este izvorul adevărului,
este temelia existenţei şi principiul binelui. Drept şi just nu poate să fie
ceva decât prin puterea ce vine de la Dumnezeu şi prin protecţia
bisericii. Legile pozitive, trebuie să derive din cele naturale şi au ca
menire să apere pacea şi ordinea socială stabilită de Dumnezeu.
Augustin a elaborat, sub influenţa lui Platon, o teorie a ilumi-
nării intelectuale pentru a explica originea ideilor şi care a influenţat
întreaga filosofie creştină: de câte ori facem o judecată, descoperim o
normă care serveşte acestui scop, o lumină specială prin care însuşi
Dumnezeu ne luminează. Astfel, dacă judecăm valoarea morală a unui
act uman, ideea divină a binelui este cea cu care comparăm acest act şi
reuşim să-l apreciem.
–Toma D`Aquino, a fost un intelectualist şi un raţionalist, în
opera sa el izbutind să contopească aristotelismul cu dogmele bisericii
şi cu ideile lui Augustin, alcătuind un sistem ce a dăinuit până astăzi ca
model al filosofiei catolice.
Are un merit deosebit în traducerea lucrărilor lui Aristotel.
Prin el în Europa Apuseană se va cunoaşte filosofia lui Aristotel. A
încercat să unească filosofia lui Aristotel cu credinţa creştină şi să dea
filosofiei o orientare raţionalistă. Pentru merite deosebite în 1323 a
fost canonizat. Filosofia tomistă este complexă, are o bogăţie
impresionantă, se caracterizează prim metoda sistematică, foarte
minuţioasă, se bazează pe raţionamentul abstract şi pe apelul la
învăţătură aristocratică. A dominat secolul XIII prin realizările în plan
filosofic.
Pentru Toma D`Aquino, credinţa este raţiunea divină la nivelul
omenesc, un reflex mărginit al adevărurilor infinite. Omul trăieşte
pentru a înţelege lumea şi a contempla adevărurile eterne. Legea
divină se găseşte în înţelepciunea lui Dumnezeu. Legile naturii sunt un
rezultat al celor divine. Dintre ele face parte „dreptul natural”,
corespunzând naturii omului. Dreptul natural prescrie anumite limite
18
între care trebuie să se desfăşoare activitatea omenească şi pot fi
regăsite în cuprinsul celor zece porunci ale „Vechiului Testament”.
Legea pozitivă adică legea omenească, este o elaborare datorită
împrejurărilor diverse şi intervenţiei arbitrariului omenesc. Ea nu este
dreaptă decât în măsura în care se menţine în acord cu dreptul natural,
dar cuprinsul ei depinde de nevoile şi condiţiile de viaţă ale oamenilor.
Există aşadar o ierarhie valorică a legilor, începând cu cele eterne şi
sfârşind cu cele omeneşti, de la principiile cele mai largi şi necesare
până la normele cele mai înguste, variabile şi capricioase.
3. Epoca modernă
Înnoitoare, sub multiple dimensiuni, a spiritului uman,
Renaşterea şi după ea epoca modernă, înscriu în istoria gândirii umane
o preocupare accentuată pentru problematica socială, îndeosebi pentru
cea politică şi cea juridică.
Filosofia renascentistă are un caracter antiscolastic, este
umanistă, este orientată spre studiul omului şi al naturii. Se
caracterizează prin apelul la experienţă, care, cere ca, cercetarea naturii
să se facă fără prejudecăţi prin proclamarea libertăţii de gândire.
În cadrul filosofiei renascentiste deosebim două elemente: pe
de o parte revine modalitatea de gândire antică sub forma reînnoirii
filosofiei antice. Aşa este Academia Platonică din Florenţa
reprezentată prin Marsilio Ficino şi Pico Della Marsandela care
dezvoltă şi o gândire platonică. A doua şcoală filosofică este
Universitatea din Padova cu reprezentanţi ca Pietro d`Abano şi
Mascilio Da Padova. Această şcoală dezvoltă sub semnul lui neo,
filosofia lui Aristotel, fiind de abia acum mai bine conturată.
În domeniul filosofiei cel care va fi întemeietorul noilor
tendinţe este Nicolo Cusanus, care, deşi cardinal era un om foarte cult
influenţat de umanism, lucrarea sa numită „Di docta ignoraţio”, ridică
nişte probleme foarte importante şi presante, de-a dreptul uimitoare
pentru timpul respectiv (sec. XV). Aici găsim o teorie cosmologică
foarte interesantă. Cusanus pe baza argumentelor filosofice susţine
teza despre infinitatea universului. De asemenea el era un bun
19
cunoscător al matematicii şi vorbea despre rolul metodologic al
acesteia.
Concepţiile cele mai reprezentative ale Renaşterii sunt, din
acest punct de vedere, cele ale lui Nicolo Machiavelli în Italia, Jean
Bodin în Franţa, B. Spinoza şi H.Grotius în Olanda, J. Locke şi
Th.Hobbes în Anglia, Althusius şi Pufendorf în Germania.
Filosofia dreptului în epoca modernă este strălucit reprezentată
de J.J.Rousseau, Ch. Montesquieu, Leibnitz, Kant, Fichte, Schelling,
Hegel, ş.a.
– Nicolo Machiavelli, a fost figura cea mai caracteristică a
mişcării de regenerare şi independenţă, de liberă exprimare a faptelor
politice şi a realităţilor secolului al XVI-lea în spiritul timpurilor noi,
bazându-se pe observaţia istorică şi psihologică, în afară de orice
preocupare dogmatică. În operele sale principale „Principele” şi
„Arta războiului” analizează cauzele care asigură stabilitatea unui
guvern, şi încearcă să tragă concluzii în acest scop din analiza
societăţilor din istoria antică.
După cum precizează gânditorul renascentist, cele mai bune
forme de guvernământ sunt cele mai simple, adică monarhia şi
republica. Domnia uneia singure reprezintă tiranie, domnia tuturor
libertatea, dar aceste doua forme sunt bune la acelaşi popor, dar la
locul şi timpul lor.
Am precizat mai sus că republica este domnia tuturor, dar cu
toate ca aceasta este uşor de formulat, situaţia se schimbă atunci când
este vorba de realizarea ei practică.
Dacă aruncăm o privire asupra populaţiei unui stat vom desprinde
doua mari clase: cei care nu au nimic şi muncesc numai pentru a trăi şi
cei care au, dar muncesc pentru a le spori sau măcar pentru a le păstra.
Prima clasă aparţine proprietarilor sau a poporului, iar cea de-a
doua reprezintă clasa aristocraţilor. În organizarea republicană, aceste
doua clase vor lua parte împreună la guvernarea statului. În această
situaţie, nici una dintre cele doua clase nu va putea face nimic fără
cealaltă, interesele lor opuse ţinându-se în frâu reciproc. În situaţia în
care să spunem, aristocraţia ar deveni puternică, ea s-ar transforma
într-o tiranie ereditară a câtorva familii, adică în oligarhie. Pe de altă
20
parte, dacă plebea ar deveni peste măsură de puternică ar fi pus în
pericol respectul legilor iar prin violenţa ar duce statul la dispariţie.
Nevoia echilibrului între cele doua clase aduce în scenă
instituţiile caracteristice republicii. Voinţa aristocraţiei este exercitată
în senat, a poporului în comiţii. Interesele aristocraţiei sunt apărate de
ea însăşi, pe când interesele poporului sunt apărate de tribun. Iar in
cazul în care cele două clase nu se înţeleg şi intră în conflict este
nevoie de intervenţia unui organ excepţional care nu poate fi altul
decât dictatorul.
El consideră că republica este mai aptă decât monarhia de a
consolida şi dezvolta statul mărturisind totodată mai multă încredere în
popor, mai mult respect pentru dreptate, recunoscută ca unul din
fundamentele statului, pentru lege care trebuie să fie egală pentru toţi
ca una dintre condiţiile necesare ale unui stat liber, drept şi puternic.
–Jean Bodin, afirmă că unul dintre cele mai importante şi
probabil principalul fundament al republicii constă în a adapta
guvernarea la natura cetăţenilor şi legile şi reglementările sociale la
natura locurilor, oamenilor şi timpului. În opinia lui Bodin, există
cinci forme de manifestare a suveranităţii:
- puterea de legiferare;
- dreptul de declara război şi a încheia pacea;
- dreptul de numire a înalţilor magistraţi;
- recunoaşterea suveranităţi de către supuşi;
- dreptul de graţiere şi amnistie.
Suveranitatea nu cunoaşte deasupră-i decât legile eterne ale
justiţiei. Toate celelalte sunt sub ea, fiindcă le face ea însăşi. Această
putere supremă aparţine statului, considerat ca un organism colectiv.
Ţinând seama de acest criteriu, Jean Bodin distinge trei tipuri de stat:
monarhia, aristocraţia şi democraţia. În opera sa mai sunt expuse şi
alte teme precum cea a administraţiei finanţelor, a separării puterilor în
stat, a toleranţei religioase faţă de luptele sălbatice dintre catolici şi
protestanţi în evul mediu.
–Hugo Grotius, jurist olandez, este întemeietorul dreptului
internaţional public, al dreptului maritim şi unul dintre întemeietorii
21
dreptului natural. „Hugo Grotius consideră că dreptul natural este dat
de totalitatea principiilor pe care raţiunea le dictează pentru
satisfacerea înclinării noastre naturale pentru viaţa socială”[24, p.762],
afirmă pe bună dreptate filosoful român P.P.Negulescu, în „Filosofia
Renaşterii”. După opinia sa, patru percepte fundamentale orientează
întregul drept:
- respectarea a tot ce e al altuia;
- respectarea angajamentelor;
- repararea pagubelor pricinuite altora;
- pedeapsa echitabilă a celor care încalcă aceste principii.
În ceea ce priveşte apariţia statului Hugo Grotius este adeptul teoriei
contractualiste potrivit căreia mai mulţi oameni liberi şi egali s-au unit
de bună voie într-o organizaţie statală, pentru a se pune la adăpost de
primejdii şi în vederea folosului reciproc, transferând suveranitatea
asupra unui singur om sau mai multora, fără condiţii.
Cât priveşte dreptul internaţional, Grotius consideră că în
cadrul marii comunităţi a popoarelor nu poate fiinţa decât un drept în
care toţi sunt egali, iar garanţia acestui drept trebuie dată de hotărârea
fiecăruia de a respecta convenţiile încheiate între state, egale şi
independente. În relaţiile internaţionale, pacea trebuie preferată
războiului, dar în virtutea dreptului natural, statele au dreptul de a se
apăra, de a folosi forţa împotriva forţei [15, p.530].
–Thomas Hobbes, a fost apreciat ca unul dintre cei mai
importanţi autori de filosofie a dreptului. Premisele filosofice de la
care el pleacă pentru a deduce concepţia sa politică sunt: omul nu este
sociabil de la natură, omul este în mod natural egoist, caută numai
binele său propriu, este insensibil faţă de cel al altora. Dacă omul ar fi
guvernat numai de natura sa, ar trebui să se recunoască drept inevitabil
un război permanent între fiecare individ şi semenii săi, potrivit
dictonului „homo homini lupus”. Hobbes afirmă posibilitatea de a ieşi
din acest impas, graţie unui contract care conţine renunţarea fiecărui
individ la acea libertate neîngrădită, proprie dreptului natural renunţare
în favoarea unui suveran care impune legile şi stabileşte ce este just şi
injust, licit şi ilicit. Acesta este statul, o creaţie artificială, o maşină
omnipotentă, care putere nelimitată asupra indivizilor. Prin aceasta,
Hobbes se arată reprezentantul tipic al absolutismului care prin
22
centralizarea puterii politice suprimă libertatea de frica anarhiei şi a
desfrâului.
Thomas Hobbes a plecat de la premisa că, în starea de natură,
între oameni există o discordie generalizată, un război al tuturor contra
tuturor (bellum omnium contra omnes), pentru că în natura umană ar
exista trei cauze ale tendinţei spre agresiune: 1) spiritul de concurenţă
(care generează lupta pentru câştig); 2) spiritul de neîncredere (deter-
mină lupta pentru asigurarea propriei securităţi); 3) dorinţa de glorie
(provoacă lupta pentru reputaţie).
Hobbes a considerat că în natura umană există, de asemenea,
trei pasiuni care i-au determinat pe oameni să încheie un contract
(pact) de neagresiune şi să se asocieze, şi anume: 1) teama de moarte,
2) dorinţa de a-şi procura bunurile necesare pentru a trăi bine şi 3)
speranţa de a-şi realiza bunăstarea prin industrie. Or toate cele trei
pasiuni necesitau o asociere potrivit unui acord de pace.
În consecinţă, legile fundamentale ale pactului, numite şi legi
naturale (deoarece corespund unor tendinţe ale naturii umane), vor fi
următoarele: 1) prima lege naturală (jus naturale) este legea păcii; 2) a
doua – legea libertăţii şi 3) a treia – legea egalităţii.
– Ipostaze ale contractului social în concepţia politică a lui
John Locke
John Locke s-a născut în 1632 la Wrington (în sud-vestul
Angliei) şi a murit în anul 1704, fiind contemporan cu războaiele civile
engleze, abolirea monarhiei, Restauraţia şi alte evenimente politice
epocale. A avut preocupări academice; a predat la Colegiul Christ
Church din Oxford. Datorită convingerilor sale politice a fost nevoit să
suporte exilul în Olanda, pe vremea domniei lui Iacob al II-lea.
Lucrările sale asupra guvernării, sunt considerate drept textele
de bază ale doctrinei democratice moderne (ale constituţionalismului,
parlamentarismului, supremaţiei dreptului etc.) şi în acelaşi timp,
prefigurările principale ale liberalismului modern. Liberalismul, în
varinta sa politică s-a născut în urma războaielor religioase din
secolele XVI–XVII, ca o încercare de rezolvare a problemei teologico
–politice.
23
De asemenea, scrisorile sale asupra toleranţei, îl recomandă ca
fiind primul mare iluminist european teoretician al toleranţei
religioase, întemeietor al principiilor pe care se va axa toleranţa
modernă şi în domeniile moral, intelectual, politic.
Filosofia politică a lui John Locke din anii săi de maturitate creatoare a
avut ca bază teoretică ideea dreptului natural; omul are anumite
drepturi naturale, care nu sunt date de către nici un monarh sau
conducător. Între drepturile naturale, dreptul de proprietate este
esenţial. Oamenii se asociază într-o comunitate organizată în baza unui
contract social încheiat între fiecare membru pentru a obţine avantaje
pe care nu le pot avea, individual, în starea de natură. Contractul social
este fundamentul contractului de guvernământ, în care puterea politică
este o asociere pentru bunăstarea oamenilor, ei înşişi fiind creatorii şi
beneficiarii acestei întreprinderi. Statul este bazat pe un contract între
cel care conduce şi supuşi care-i dau puterea astfel încât bunăstarea
celor din urmă să crească, iar proprietăţile lor să fie protejate într-un
fel în care, în starea de natură, nu este posibil.
Părerea unanimă a celor care au analizat opera lui Locke este că
semnificaţia capitală a operei lui John Locke este legată de idealul
eliminării arbitrariului şi al instituirii civilizaţiei bazate pe reguli. În
concepţia sa, autoritatea arbitrară, omnipotentă, este inacceptabilă,
idee preluată de modernitate.
Exercitarea autorităţii, în epoca post renascentistă, poate fi
justificabilă şi legitimă numai în interiorul unor cadre liber-consimţite
şi al unor reglementări fundamentate raţional. Idealul care pune în
mişcare atitudinile şi opţiunile moderne este cel al fixării de reguli
pentru toate domeniile şi situaţiile. În starea naturală concepută de
Locke, omul are deja anumite drepturi, cum ar fi dreptul la libertatea
personală, dreptul la muncă, şi, pe cale de consecinţă, la proprietate
care se bazează tocmai pe muncă. Trecerea de la starea de natură la
societatea politică este considerată de John Locke ca o reacţie la
fenomenele de lăcomie, conflict şi incertitudine a comunităţii în
stabilirea de valori şi repere comune de convieţuire.
Procesul de dezvoltare a instituţiilor politice este descris într-un
mod abstract de către Locke, în trei etape, ca faze ale contractului
social şi al consimţământului: în prima etapă oamenii trebuie să fie
24
unanim de acord să formeze o comunitate pentru a putea acţiona
împreună şi a-şi susţine drepturile; în a doua etapă oamenii care au
ajuns la acord trebuie să creeze prin consimţământul lor instituţiile
legislative şi celelalte instituţii ale statului; în a treia etapă, cei care au
proprietăţi trebuie să–şi dea acordul lor, direct sau prin reprezentanţi,
asupra impozitelor şi dărilor pe care urmează să le plătească.
Statul la John Locke este o reafirmare a libertăţii individuale
naturale (nu o negare a acestei libertăţi) care-şi regăseşte în stat
garanţia existenţei sale. Indivizii sacrifică numai acele libertăţi care fac
posibilă funcţionarea statului ca un organ superior de protecţie. Pentru
a demonstra că funcţionarea statului trebuie să se bazeze pe anumite
principii, aceste principii nu sunt întemeiate pe raţiunea pură, ci sunt
regăsite în momentul naşterii Statului.
Principiile de funcţionare a Statului sunt o consecinţă a acestor
origini. Atribuirea consensului cetăţenilor pentru instituirea puterii
politice lasă deschisă acreditarea ideii că cetăţenii ar putea oricând să
revoce guvernământul sau să-i modifice structura. Aceste lucruri se
regăsesc cu pregnanţă în Declaraţia de Independenţă a celor 13 State
Americane, de la 4 iulie 1776, care stipuleză expres nu numai dreptul,
dar şi obligaţia („duty”) cetăţenilor de a schimba guvernământul care
se îndepărtează de la scopul pentru care a fost instituit. Pe de altă
parte, ipoteza că indivizii, prin actul lor de voinţă, mandatează
autoritatea statală să atingă anumite scopuri determinate, poate
constitui drept argument că puterea politică este legată de îndeplinirea
acestor scopuri.
–Charles Montesquieu, a rămas în conştiinţa contemporanilor
şi a posterităţii prin lucrarea sa fundamentală „Despre spiritul
legilor”, despre care s-a spus că este cea mai completă în domeniul
politicii de la Aristotel până atunci. Legile societăţii nu-i apar lui
Montesquieu ca impuse în mod arbitrar, ci ca raporturi necesare,
decurgând din natura lucrurilor. Legile în înţeles juridic, în materie
politică penală, civilă, sunt realizări necesare, în funcţie de o serie de
factori diferiţi, care pot să varieze după condiţiile de spaţiu sau după
condiţiile de timp ale istoriei: forma de guvernământ, diferitele forme
de libertate politică, climatul sau natura teritoriului, precum şi o serie
25
de condiţii dobândite în decursul experienţei sociale, cum sunt
moravurile, comerţul, întrebuinţarea monedei, credinţele religioase,
etc.
Teoria lui Montesquieu despre separarea puterilor statului
a avut şi are o mare rezonanţă contemporană. Principiul ei director
constă în faptul că „pentru a împiedica abuzul de putere, lucrurile
trebuie astfel orânduite, încât puterea să îngrădească puterea” [22,
p.15]. În acest sens, Montesquieu descrie şi argumentează că în fiecare
stat există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă
privitoare la chestiunile care ţin de dreptul ginţilor şi puterea executivă
privitoare la cele ce ţin de dreptul civil, adică puterea statului.
Întreaga sa operă ni-l dezvăluie ca pe un militant pentru dreptul
popoarelor, un apărător pasionat al relaţiilor paşnice între ţări, al
prieteniei şi colaborării dintre ele. În domeniul dreptului internaţional,
opera lui Montesquieu nu-şi găseşte egal în întreaga literatură juridică
a secolului său.
- Jean Jaques Rousseau, a fost un reprezentant tipic al epocii
sale, cu o influenţă hotărâtoare asupra Revoluţiei franceze. El a adâncit
teoria supremaţiei puterii legislative, imaginând cel mai liberal
contract social posibil, în care, în cadrul unei comunităţi, fiecare
încheie un acord cu fiecare.
Din opera sa, sunt considerate ca semnificative din perspectiva
filosofiei dreptului: „Discursul asupra originii şi fundamentelor
inegalităţii dintre oameni” şi „Contractul social”, opere care se
leagă între ele şi se întregesc.
Prima dezvoltă teza că oamenii au fost la origine liberi şi egali,
trăind cu o extremă simplitate în păduri, numai după perceptele naturii,
în aşa numita „stare naturală”. În această primă epocă omul nu era încă
corupt de civilizaţie. El era bun, pentru că omul se naşte bun, ca tot ce
vine de la natură, şi era fericit. Prin apariţia proprietăţii private şi a
dominaţiei politice s-a născut un regim de inegalităţi, creându-se o
antinomie profundă între constituţia nativă a omului şi condiţia sa
socială.
„Contractul social” urmează aceeaşi ordine de idei şi exprimă
regretul pierderii stării naturale, recunoscând că o reîntoarcere pură şi
26
simplă la starea naturală, după atingerea civilizaţiei este imposibilă. În
esenţă el observă că ceea ce constituia fericirea primitivă era bucuria
libertăţii şi egalităţii, iar pentru regăsirea echilibrului iniţial, el recurge
la ideea contractului social.
După Rousseau, contractul trebuie conceput în modul următor:
pentru moment indivizii să confere drepturile lor statului care apoi le
redă tuturor cu nume schimbat (nu vor mai fi drepturi naturale, ci
drepturi civile). În acest mod, actul fiind îndeplinit în chip egal de
către toţi, nici unul nu va fi privilegiat, iar egalitatea este asigurată.
Legea, pentru Rousseau, nu este altceva decât expresia voinţei
generale, prin urmare ea nu este un act arbitrar de autoritate, ci
exprimă adevărata suveranitate, care este potrivit concepţiei sale
inalienabilă, imprescriptibilă şi indivizibilă.
Spre deosebire de Hobbes, Rousseau consideră că poporul sau
suveranul stabileşte nu numai legile fundamentale ale pactului social,
ci şi toate celelalte legi generale. Chiar dacă unele legi sunt iniţiate de
un anumit legislator, ele trebuie să fie ratificate de către popor prin
liberul său sufragiu.
În consecinţă, Rousseau delimitează cel mai net puterea legis-
lativă de puterea executivă şi raportul dintre ele. Potrivit lui, suveranul
(puterea legislativă) însărcinează un corp administrativ sau o magis-
tratură (ca putere executivă), care să se ocupe de aplicarea şi menţine-
rea legilor, precum şi de elaborarea de acte referitoare la chestiuni de
interes particular, acte care, desigur, trebuie să corespundă contractului
social. Rousseau e de părere că acest corp administrativ trebuie numit
principe când e activ, şi guvernământ când e pasiv.
Aşadar, puterea legislativă îşi subordonează puterea executivă,
poporul este suveran în raport cu principele. Suveranitatea poporului,
argumentează Rousseau, este inalienabilă şi indivizibilă.
–Immanuel Kant, este fără nici o îndoială, unul dintre cei mai
mari filosofi din toate timpurile, „poate chiar cel mai mare”[14,p.107].
Importanţa operei sale depăşeşte cu mult limitele filosofiei dreptului.
El reprezintă în filozofie o nouă direcţie: criticismul. Problema
kantiană este deci, de a supune şi raţiunea însăşi unei critici.
27
Kant distinge două specii de judecăţi: analitice şi sintetice.
Judecăţile analitice sunt acelea în care predicatul aparţine subiectului,
fiind conţinut implicit în conceptul acestuia. Judecăţile sintetice, sunt
judecăţi extensive, adăugându-i noţiunii obiectului un predicat. El mai
distinge între cunoaşterea apriori şi cunoaşterea aposteriori: ”În cele ce
urmează, vom înţelege deci prin cunoştinţe apriori nu pe acelea care au
loc independent de experienţă, ci pe acelea care sunt independente de
orice experienţă. Acestora le sunt opuse cunoştinţele empirice sau
acelea care sunt posibile numai aposteriori, adică prin experienţă”[20,
p.52].
Judecăţile aposteriori sunt totdeauna sintetice, adică ele, prin
mijlocirea experienţei, ne învaţă ceva nou, care nu este deja implicat în
subiect pe când judecăţile analitice sunt totdeauna apriori: nu mai este
necesară experienţa pentru a cunoaşte ceea ce este cuprins dinainte
într-un concept dat.
În cazul dintâi însă, legea are forma unui imperativ, deoarece la
om, deşi socotindu-l fiinţă raţională, putem presupune o voinţă pură,
dar, văzându-l afectat cu trebuinţe şi mobiluri sensibile, nu o voinţă
sfântă, adică o voinţă care n-ar fi capabilă de maxime potrivnice legii
morale.
De aceea, la oameni, legea morală este un imperativ, care
porunceşte în mod categoric, deoarece legea e necondiţionată; raportul
unei atari voinţe faţă de această lege e dependenţă, sub numele de
obligaţiune, care înseamnă o constrângere la o acţiune, deşi numai prin
raţiune şi prin legea ei obiectivă.
Ea se cheamă datorie, deoarece o alegere voită afectată în mod
patologic (deşi nu determinată prin aceasta, deci tot încă liberă)
conţine o dorinţă ce izvorăşte din cauze subiective. Din această
pricină, alegerea voită poate fi adeseori potrivnică temeiului de
determinare obiectiv pur, având deci nevoie, ca de-o constrângere
morală, de împotrivirea raţiunii practice, care poate fi numită o
constrângere interioară, dar intelectuală, în cea mai autarcă inteligenţă
alegerea voită e reprezentată cu drept cuvânt ca nefiind capabilă de
nici o maximă ce n-ar putea fi totodată lege din punct de vedere
obiectiv, iar conceptul sfinţeniei, ce i se cuvine pentru acest motiv, nu
28
o ridică desigur deasupra tuturor legilor practice, dar totuşi deasupra
legilor practice limitative, deci deasupra obligaţiunii şi datoriei.
Kant distinge între raţiunea pură, despre care am făcut câteva
referiri, prin care omul încearcă să cunoască lumea răspunzând la
întrebarea „ce este” şi raţiunea practică, la care recurgem când vrem
să ne orientăm acţiunile, întrebând ”ce trebuie să fie?”
Fiecare dintre indivizi posedă o voinţa liberă, ca pe un bun
înnăscut şi inalienabil, însă convieţuirea dintre voinţele libere ar fi cu
neputinţă, dacă nu ar interveni limitarea lor reciprocă. Această
limitare reciprocă este dreptul, care ne apare ca o totalitate de condiţii
în care voinţa liberă a fiecăruia poate exista cu voinţa liberă a tuturora,
în conformitate cu o lege universală a libertăţii.
Kant caracterizează un stat fie în funcţie de forma stăpânirii,
adică de numărul de persoane care deţin puterea de stat supremă, fie
după modul de conducere sau forma de guvernare, „care se referă la
modul întemeiat constituţional ... prin care statul îşi foloseşte omnipo-
tenţa” (Kant, Spre pacea eternă).
După forma stăpânirii, filosoful operează distinct obişnuit între
autocraţie sau puterea princiară (unde unul singur conduce), aristo-
craţie sau puterea nobililor (unde unii, cârmuiesc) şi democraţie sau
puterea poporului (unde toţi posedă puterea supremă).
Potrivit lui Kant, de cea mai mare importanţă pentru asigurarea
libertăţii de gândire este nu forma de conducere, ci forma de guver-
nare. Aceasta este fie republicană, fie despotică. În explicaţia kantiană,
republicanismul separă puterea executivă (a guvernului) de cea
legislativă, în timp ce despotismul unifică cele două puteri, statul rati-
ficând autoritar legile pe care el însuşi le-a dat.
Scopul statului, este, după Kant, numai protecţia dreptului.
Statul trebuie să asigure cetăţenilor posibilitatea de a se bucura de
drepturile lor, dar nu trebuie să se amestece în activităţile individuale.
În acest context, se remarcă faptul că dreptul, aplicându-se numai la
acţiune, presupune o constrângere, ceea ce distinge dreptul de virtute.
Proiectul kantian de pace perpetuă cuprinde mai multe articole
preliminare şi trei articole definitive.
Articolele definitive în vederea păcii eterne cer următoarele: 1)
„constituţia civilă a fiecărui stat trebuie să fie republicană”; 2) „dreptul
29
internaţional trebuie să fie întemeiat pe un federalism al statelor
libere”; 3) „dreptul cosmopolit trebuie să se limiteze la condiţiile
ospitalităţii universale”.
-Georg Wilhelm Friedrich Hegel, prin filosofia lui, a avut un
mare impact asupra lumii contemporane. În gândirea sa se află cheia
tuturor marilor ideologii apărute începând cu secolul al XIX-lea:
liberalismul, marxismul, fascismul. Principalele opere scrise de Hegel,
sunt:”Fenomenologia spiritului”, „Ştiinţa logicii”, „Filosofia
dreptului”,”Prelegeri de estetică”.
Concepţia lui fundamentală este idealismul absolut în sens
obiectiv. Pentru Hegel, ceea ce e raţional este real şi ceea ce este real
este raţional. El face din contradicţie însăşi baza filosofiei sale, iar
sarcina raţiunii este să medieze între ele, să le împace. Spiritul
obiectiv, se prezintă în trei forme: drept, morală şi obicei, iar spiritul
subiectiv se împarte în: suflet, conştiinţă şi raţiune. Cele mai înalte
culmi le atinge spiritul absolut în alte trei forme: arta, religia şi
filosofia. Aşadar dreptul apare ca primă formă a spiritului obiectiv.
Primul aspect al dreptului, este obiectiv şi exterior persoanei:
este dreptul abstract. Al doilea este antiteza primului, moralitatea
subiectivă. Sinteza este al treilea moment: realitatea morală şi socială,
moralitatea obiectivă
Hegel distinge în istoria omenirii trei mari momente ale progre-
sului ideii de libertate şi, corespunzător, ale istoriei reale, practice.
Orientalii ar fi cei care au ajuns iniţial la ideea libertăţii, dar ei au ştiut
că doar un singur om este liber şi acesta ar fi motivul pentru care au
trăit în cadrul unor despoţii, al opoziţiei dintre despot şi toţi ceilalţi. Pe
o a doua treaptă sunt situate popoarele grec şi roman, care au ştiut că
numai unii oameni sunt liberi şi de aceea ar fi fost scindaţi în stăpâni şi
sclavi, în liberi şi neliberi. În fine, în cadrul creştinismului şi, apoi, al
ideologiei moderne, care au avansat ideea egalităţii tuturor oamenilor,
naţiunile germanice ar fi cele care au ajuns la conştiinţa că omul ca
atare e liber.
Formele de organizare socială sunt: familia, societatea civilă şi
statul. Familia este prima rădăcină etică a statului, societatea civilă este
o realitate economică fondată pe interese egoiste şi antagoniste ale
30
indivizilor, iar statul este imaginea raţiunii eterne, garanţie a binelui
comun.
Deasupra statului nu este decât absolutul, de unde, consecinţa
importantă că nici o jurisdicţie umană nu poate să existe deasupra lor.
Astfel se ajunge la justificarea sistematică a războaielor, deoarece
conflictele între state, neputând să fie aplanate printr-o jurisdicţie
superioară, vor trebui să se rezolve în cele din urmă prin război, care
este un fel de judecată divină.
În filosofia naturii, considerând natura ca o primă încorporare a
Spiritului, Hegel are meritul de a afirma existenţa unei dialectici a na-
turii. Concret, el afirmă conexiunea din şi dintre domeniile naturii,
existenţa schimbărilor cantitative şi calitative din domeniul fizico-chi-
mic, precum şi evoluţia lumii vii.
Dincolo însă de fetişizarea statului, de admiraţia pentru
birocraţia prusacă, esenţiale rămân logica extraordinară a lui Hegel şi
viziunea lui asupra istoriei: adevărul, dreptul şi justiţia au un caracter
istoric. Ele evoluează şi rezultă din caracterul conflictual al istoriei, din
toate antagonismele.
4. Epoca contemporană
–Emile Durkheim, este considerat părintele sociologiei
franceze şi unul dintre fondatorii sociologiei juridice. Pe linia
pozitivismului ştiinţific, fondat de August Comte, Durkheim
abordează sociologia ca o ştiinţă pozitivă a faptelor sociale şi identifică
două caracteristici ale faptelor sociale: exterioritatea (existenţa lor
fizică în afara individului uman) şi constrângerea (ca presiune
exercitată asupra individului de către semenii lui pentru a-l integra în
societate).
Cercetând faptele sociale, viaţa socială, Durkheim face
distincţia între două tipuri de nevoi umane. Pe de o parte, nevoi
comune, care pot fi satisfăcute prin ajutor reciproc şi care solicită din
partea oamenilor aptitudini similare care generează o solidaritate de tip
mecanic. Pe de altă parte, oamenii au nevoi diverse şi aptitudini
diferite, ceea ce implică schimburi de servicii, diviziunea socială a
31
muncii şi un alt tip de coeziune socială, solidaritatea organică. În acest
context, geneza normelor sociale şi în particular a normelor juridice,
trebuie căutată în varietăţile esenţiale ale solidarităţii sociale, în mediul
social.
Norma juridică, nu mai apare ca o expresie raţională imuabilă,
ci ca o variabilă schimbătoare în funcţie de nevoile istorice şi
aspiraţiile grupurilor umane. Dreptul, aşadar, are o natură socială şi nu
se poate sustrage interdependenţelor sociale.
Corespunzător celor două tipuri de solidaritate socială,
Durkheim distinge două tipuri de norme juridice, de drept: dreptul
represiv (dreptul penal) care intră în aplicare dacă se încalcă
solidaritatea mecanică şi dreptul restitutiv (dreptul familiei, dreptul
comercial), pentru protejarea solidarităţii organice. Norma juridică ce
se impune atunci nu are ca fundament respectul şi protecţia drepturilor
individuale (subiective), ci necesitatea coeziunii sociale în vederea
îndeplinirii funcţiunii sociale a fiecărui individ şi a grupurilor sociale.
–Eugen Ehrlich, reputat jurist austriac, este unul din fondatorii
sociologiei dreptului. Teza fundamentală a concepţiei sale, a fost
exprimată în următorii termeni. ”Centrul de greutate al evoluţiei
dreptului nu se găseşte nici în legislaţie, nici în ştiinţa juridică, nici în
deciziile judiciare, ci în societatea însăşi”. El face distincţia între
principiile statice şi principiile dinamice ale justiţiei. Justiţia statică,
realizată cu ajutorul dreptului oficial, pozitiv, rigid şi imobil şi care
tinde să consolideze condiţiile de existenţă ale societăţii, trebuie să fie
temperată şi completată cu o justiţie dinamică, ce trebuie să aibă în
vedere dreptul viu, principalele fapte motrice rivale din societate,
ideile individuale şi cele colective.
Sarcina specifică a sociologiei juridice în concepţia lui Ehrlich,
este tocmai investigarea dreptului viu, a realităţilor juridice dinamice,
a faptelor sociale în drept. Acest lucru se poate face cu ajutorul
observaţiei directe, prin studierea actelor juridice de aplicare a
dreptului, a jurisprudenţei, care trebuie să coreleze legislaţia cu
condiţiile concrete în care se aplică dreptul, stimulând dezvoltarea
socială.
32
 –Mircea Djuvara, a fost personalitatea reprezentativă a
culturii juridice româneşti din perioada interbelică a României, „un
teoretician şi filosof al dreptului”[10, p.68].
A fost profesor la Academia de Drept internaţional de la Haga
şi a ţinut prelegeri în specialitate la Roma, Paris, Berlin,Viena şi
Marburg. A figurat ca membru activ al unor importante instituţii:
Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială, Societatea de studii
Filosofice etc., a participat şi la viaţa politică a României, în cadrul
Partidului Naţional Liberal. Pe plan intern a fost deputat,
vicepreşedinte a Camerei şi ministru al Justiţiei. Pe plan extern a
activat în calitate de consilier juridic pe langă delegaţia permanentă a
României la Conferinţa de Pace de la Paris. A pledat călduros şi
competent cauza României în timpul Conferinţei de Pace din 1919 şi
prin volumul “La guerre roumanie”, 1916-1918.
El concepe Teoria generală a dreptului dintr-o perspectivă
sintetică, generalizatoare, care reţine ceea ce este persistent în drept,
permanenţele juridice. Această perspectivă juridică asupra dreptului,
se completează cu perspectiva filosofiei dreptului, care „porneşte de la
filosofie, de la concepţiile despre viaţă şi le confruntă cu rezultatele
ştiinţei, caută să ajungă la rezultatele sale.”[11, p.27].
Juristul român relevă dimensiunea socială a dreptului, faptul că
realitatea juridică în esenţa ei implică subiecte de drept, drepturi şi
obligaţii, activităţi care formează obiectul juridic al acestor drepturi şi
obligaţii, sancţiunea juridică recunoscută ca urmare a stabilirii unor
obligaţii juridice. Dreptul, precizează M. Djuvara arată „actele
permise, interzise sau impuse în societate pe baza ideii de justiţie”. El
face o distincţie importantă între dreptul raţional şi dreptul pozitiv.
Astfel, toate judecăţile prin care se constată justiţia acţiunilor în
societate, de dreptul pozitiv, sunt numite aprecieri de drept raţional.
Dreptul raţional este şi sursa idealurilor de justiţie pe care fiecare
societate şi le făureşte raportând ideea de justiţie la condiţiile ei
specifice. Justiţia, apreciază juristul român, este o valoare raţională şi
se impune prin propria sa autoritate.
Printre problemele cele mai importante ale filosofiei dreptului
ar trebui enumerate cele referitoare la fundamentul dreptului, esenţa şi
specificul acestuia in raport cu alte domenii ale activităţii umane,
33
finalităţile dreptului, conţinutul şi specificul conştiinţei şi cunoaşterii
juridice. Soluţionarea unor astfel de probleme necesită depăşirea
oricărei analize ,,pur tehnice” a dreptului, a textelor de lege pentru că
ştiinţele juridice nu sunt discipline autonome, acestea depind în
privinţa principiilor lor de o concepţie integrală, totalizatoare care este
filosofia generală.
Analiza teoriilor ce vizează structura, dinamica, finalităţile dreptului
evidenţiază ideea că orice ştiinţă a dreptului este ridicată pe un sistem
filosofic, este dependentă de o atitudine în raport cu marile probleme
ale omului şi societăţii. De aceea tezele folosofiei dreptului vor servi
întotdeauna pentru explicarea şi aplicarea dreptului pozitiv.
Dreptul pozitiv, respectiv normele juridice impuse prin cutume
şi legi, este dreptul care se aplică într-o societate la un moment dat şi
care trebuie să dezvolte, să aplice şi să organizeze principiile şi
normele dreptului raţional.
Abordarea filosofică a dreptului de către M. Djuvara, continuă
prin surprinderea semnificaţiei acestuia în viaţa social-umană.
Conceperea dreptului ca o modalitate de coexistenţă a voinţelor libere,
subordonarea dreptului moralei, teze fundamentale care orientează
gândirea sa juridică, vădeşte puternica influenţă a filosofiei kantiene
asupra formării sale.
O altă contribuţie remarcabilă a lui Mircea Djuvara s-a produs
în planul analizei raportului dintre drept, stat şi naţiune. Respingând
ideea dreptului pur şi pozitivismul juridic care au instaurat divinizarea
absolută a autorităţii legii scrise fără să o controleze prin apelul la
ideea de justţtie, dovedindu-se a fi astfel o concepţie greşită şi chiar
primejdioasă, Mircea Djuvara a fost convins că dreptul se întemeiază
pretutindeni pe realităţile istorice ale comunităţii umane concrete.
Astfel, poporul român îşi întemeiază dreptul pozitiv pe viaţa naţională.
Naţiunea este o realitate istorică ridicată la rangul de îndatorire etică
supremă, iar statul a devenit numai expresia ei juridică.
Pentru realizarea justiţiei este nevoie de o conducere politică,
pentru realizarea unei ordini in acţiunile naţiunii este nevoie de
conducerea unei elite politice, de o legatură solidă între conduşi şi
conducători. Iată de ce Mircea Djuvara considera că politicul nu poate
34
fi desfăcut de juridic, ci el este forma cea mai înaltă a juridicului,
întrucât se subordoneaza ideii de justiţie.
Mircea Djuvara afirmă caracterul de adevăr obiectiv al aplicării
dreptului şi al ideii de justiţie. Obiectivitatea este datorată unei
activităţi creatoare, dialectice care să constate că o acţiune este justă
pentru că scopul ei nu intră în contradicţie cu scopurile celorlalţi
semeni ai noştri. Sunt doar câteva idei, dintr-un sistem de gândire
original, de certă valoare.
Iată cum un mare cărturar român printr-o operă extrem de
fecundă, prin idei şi o argumentaţie foarte clare, solide a impus
filosofia românească a dreptului în circuitul european; prin valoarea şi
actualitatea sa conceţia filosofică a lui Djuvara a depăşit epoca ei, a
propus noi standarde de referinţă in planul modernităţii exercitând o
influenţă de bun augur asupra şcolii româneşti a dreptului, mai cu
seamă în ultima parte a secolului al XX lea. Nu întâmplător,
cunoscutul filosof italian Giorgio Del Vecchio îl considera pe Djuvara
ca pe unul dintre cei mai mari gânditori contemporani in filosofia
dreptului.
–Hans Kelsen, un remarcabil reprezentant al teoriei
dreptului, expresia cea mai desăvârşită a pozitivismului juridic şi a
normativismului, care a respins în totalitate poziţiile dreptului natural,
ale sociologiei juridice sau ale şcolii istorice a dreptului. Afirmaţia
fundamentală care stă la baza teoriei kelsiene, este aceea că dreptul
este o ierarhie de norme, nu o succesiune de cauze şi efecte, cum este
cazul legilor naturale studiate de ştiinţele naturii. În viziunea lui
Kelsen, norma juridică se caracterizează prin cinci trăsături:
imperativul imperativ, constrângerea, validitatea, înlănţuirea şi
eficacitatea.
Astfel, dacă norma morală este un normativ categoric, fără
condiţii, (de ex. „să nu minţi”), norma juridică este un imperativ,
prevederile sale sunt subordonate unei condiţii (ex. „dacă nu-ţi plăteşti
impozitul, vei plăti penalizări”).
Norma juridică este concepută sub regimul constrângerii,
organizată şi specifică în raport cu norma morală.
35
A treia condiţie de îndeplinit ca o normă să fie juridică este
validitatea. Ea provine dintr-o superioară, preexistentă, deoarece
dreptul este conceput ca o disciplină de sistem.
A patra condiţie subliniază tocmai, în consecinţă că dreptul este
un sistem ordonat şi coerent. Această ordonare se realizează pe
niveluri, care constituie piramida nivelurilor juridice, deci orice sistem
juridic nu este altceva decât o ierarhie de relaţii normative.
În al cincilea rând, o normă juridică nu este valabilă decât ea
este efectivă, şi se bucură de o anumită eficacitate. Teoria dreptului a
lui Kelsen se înscrie ca o contribuţie titanică la dezvoltarea gândirii
juridice, prin aportul său specific în ceea ce priveşte rigoarea
conceptelor juridice, abordarea sistemică a dreptului, elucidarea
relaţiilor dintre norma fundamentală şi celelalte norme juridice,
conceperea dreptului ca un sistem dar şi ca proces dinamic de
concretizare, raţionalizarea structurilor dreptului, etc
CAPITOLUL III
ŞCOLI ŞI CURENTE DIN UNIVERSUL
JURIDIC
1. Dreptul natural
Am încercat în capitolul anterior să prezentăm selectiv, cu titlu
ilustrativ, câţiva gânditori reprezentativi care şi-au adus contribuţia la
formarea şi dezvoltarea gândirii juridice de-a lungul timpului.
În cadrul gândirii juridice cu un larg răsunet şi o mare
longevitate, cu momente de ascensiune, eclipsă şi renaştere, cu
germeni încă din antichitate, cu evocări şi în epoca contemporană, se
înscrie şcoala dreptului natural. Fundamentele şcolii dreptului natural
trebuie căutate în ideea de ordine universală care guvernează pe toţi
oamenii şi ideea drepturilor inalienabile ale individului, care constituie
o permanenţă a naturii umane în orice loc şi în orice timp. Se poate
36
constata o dualitate a conceperii dreptului: existenţa unui drept pozitiv,
creaţie a oamenilor, care se concretizează în legi şi alte acte normative
şi a unui drept natural, care nu este o creaţie voluntară a oamenilor şi
are un caracter etern, universal. Şi se impune dreptului pozitiv.
Originea concepţiei dreptului natural o găsim încă în
antichitatea greacă, la filosofii greci şi apoi la cei romani. Gândirea
greacă era impregnată de caracterul sacru al legilor, înrădăcinate în
tradiţiile cele mai vechi, aureolate de credinţe religioase. Se făcea
distincţie între legea naturală şi legea scrisă, între justiţia naturală şi
cea legală. În evul mediu, părinţii bisericii, printre care şi Augustin, au
menţionat ideea dreptului natural, căutând însă să-i dea un fundament
religios. Parte a dreptului divin, dreptul natural este conceput ca ordin
dat raţiunii spre binele comun (Toma D`Aquino).
În secolele al XVII şi al XVIII, în epoca Renaşterii, în
condiţiile luptei dintre monarhul absolut şi supremaţia bisericii, noile
clase sociale ale societăţii fac apel la principiile generale ale dreptului
natural pentru a-şi justifica acţiunile. Autoritatea spirituală a dreptului
divin este înlocuită cu cea a raţiunii şi explicaţia dreptului natural se dă
recurgându-se la raţiunea umană. Funcţia contractului social este aceea
de a apăra drepturile naturale ale omului în relaţia cu guvernanţii
societăţii.
Deşi admite fundamentarea dreptului pe principii de drept
natural, Montesquieu introduce o notă distinctă, susţinând că dreptul
variază în funcţie de mediul natural, istoric şi social. În secolul al XIX-
lea începând cu apariţia neokantianismului a avut loc o adevărată
renaştere a şcolii dreptului natural, tendinţă continuată şi în secolul al
XX-lea.
Juristul italian Giorgio Del Vecchio consideră dreptul natural
ca un principiu de evoluţie juridică prin care umanitatea este ghidată şi
tinde spre o mai mare autonomie a omului. El concepe democraţia ca
făcând parte din dreptul natural modern, pentru că valorile cuprinse în
legea democratică reprezintă deciziile politice cele mai stabile care pot
fi gândite ca aplicabile prin constrângere.
Şcoala dreptului natural are meritul de a fi evidenţiat cu
pregnanţă că omul şi drepturile sale inerente trebuie să reprezinte o
permanenţă esenţială a dreptului. În acelaşi timp ea nu a fost scutită de
37
multiple critici, între care abordarea anistorică, abstractă şi asocială a
dreptului.
2. Idealismul în drept
Filosofia germană a secolelor XVIII şi XIX a exercitat o
influenţă puternică asupra dezvoltării gândirii juridice, prin
reprezentanţii săi cei mai de seamă: Kant, Fichte şi Hegel. Nota
definitorie comună pentru toţi trei o reprezintă înţelegerea omului ca
fiinţă raţională, care se bucură de liberul arbitru, distinct de natură, pe
care o poate lumina prin raţiune.
Făcând distincţie între sfera moralei şi sfera dreptului, Kant
apreciază că moralitatea constă în conformitatea intenţiilor noastre cu
cerinţele imperativului categoric. Dreptul permite convieţuirea dintre
voinţele libere, el fiind o totalitate de condiţii în care voinţa liberă a
fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturor, în conformitate cu o
lege universală a libertăţii, dreptul implicând puterea de a constrânge.
Urmaşii imediaţi ai lui Kant au fost Fichte, Schelling şi Hegel.
Sunt cei mai importanţi reprezentanţi ai curentului filosofic numit
„romantismul filosofic german”.
Pentru Fichte, domeniul raporturilor juridice este format din
acea parte a relaţiilor personale care reglementează recunoaşterea şi
delimitarea sferelor de libertate, pe baza libertăţii individuale şi a
drepturilor fundamentale.
Herman Cohen este reprezentantul cel mai proeminent al
mişcării filosofice care cerea o întoarcere la Kant în planul gândirii
filosofiei dreptului. El consideră că persoana reprezintă conceptul
central al dreptului. Criteriul fundamental pentru programarea
evoluţiei viitoare a dreptului trebuie să fie ideea kantiană a omului,
considerat ca scop în sine. Preconiza concilierea armonioasă între
valorile kantiene cu caracter raţional, cu realitatea zilnică, inferioară
acestor idealuri, dar spre care tinde totuşi.
Departe de a fi un curent pe deplin unitar, ceea ce am numit
„idealismul în drept”, a cunoscut abordări diferite, interferenţe cu alte
şcoli şi curente controversate. Filosofia dreptului din această
perspectivă, trebuie să clarifice fundamentele valorilor sociale şi ale
38
postulatelor juridice, să analizeze sistemele juridice posibile, afinităţile
şi contradicţiile existente în cadrul acestora.
Alte contribuţii importante la afirmarea gândirii neokantiene au
avut fenomenologia (prin reprezentantul cel mai strălucit, Edmund
Husserl) şi existenţialismul, curent filosofic de mare rezonanţă în
contemporaneitate, prin Heidegger, Jaspers şi Sartre.
Din perspectiva filosofiei dreptului, se poate remarca încă o
dată, într-o manieră specifică, faptul că lupta pentru realizarea de sine
a individului nu se poate face decât în cadrul ordinii sociale, al unui
minimum de reguli pentru viaţa în comuna indivizilor, în condiţii care
permit fiecăruia să se realizeze, fără teama de haos.
S-a apreciat că fenomenologia şi existenţialismul au permis pe
terenul filosofiei dreptului o nouă perspectivă a vechiului conflict între
exigenţele colectivităţii şi revendicările individului, tentativa de a
revoluţiona conflictul aparent insolubil între ierarhia de valori eternă şi
rigidă a dreptului natural şi relativismul modern, care lasă la
latitudinea individului să decidă între valorile în contradicţie, în funcţie
de convingerea sa. S-a deschis calea pentru aprecierea acestui conflict
într-o ordine juridică concretă, având în vedere echilibrul între aceste
valori şi interese, într-o colectivitate dată, la un moment dat.
3. Pozitivism juridic şi pluralism normativ
Pozitivismul este indisolubil legat de dezvoltarea ştiinţei
moderne, care, prin noile descoperiri ştiinţifice în astronomie, biologie,
chimie, fizică, etc., a afectat profund concepţiile filosofice despre om,
cunoaştere, univers. În prim planul cunoaşterii au fost situate nu ideile
pure, ci faptele, experienţa, practica, metodele experimentale de
observare a faptelor. Una dintre primele interpretări filosofice ale noii
orientări îi aparţine lui August Comte, care consideră faza ştiinţifică
sau pozitivistă ca o fază distinctă, superioară a istoriei umane, după
faza teologică şi cea metafizică.
Termenul de pozitivism în filosofie, nu are o semnificaţie
unică, general acceptată, el desemnând şi alte curente filosofice
precum: empirismul, pragmatismul. Semnificaţia centrală care ne
interesează din perspectiva filosofiei dreptului, constă în respingerea
39
oricăror idei de drept natural, a oricărei justiţii transcedentale şi în
încercarea de a orienta exclusiv cunoaşterea juridică spre realităţile
economice, sociale, politice, juridice, etc. Se pot evidenţia următoarele
variante de pozitivism:
–Utilitarismul, reprezintă o reacţie împotriva caracterului
abstract al filosofiei politice şi al filosofiei dreptului din secolul al
XVIII-lea. Principiul utilităţii include toate aspectele ce ţin de imperiul
plăcerii şi al suferinţei, sentimente eterne şi irezistibile ale vieţii, care
înlocuiesc noţiunile de dreptate, nedreptate, moralitate şi imoralitate.
Scopul final al legislaţiei îl reprezintă maxima fericire pentru un număr
cât mai mare de oameni. John Stuart Mill încearcă o sinteză între
dreptate şi utilitate, relevând subordonarea interesului individual faţă
de cel general, realizabilă prin organizare socială, sancţiune şi
educaţie.
–Pozitivismul sociologic, se conturează în măsura în care
societatea este cercetată ştiinţific tot mai aprofundat, centrul de
greutate al evoluţiei dreptului fiind societatea însăşi. Aceasta înseamnă
delimitarea unui obiect propriu de cercetare reprezentat de realitatea
socială integrală a dreptului în geneza, structura, dinamica şi
funcţionalitatea sa şi utilizarea unui anumit set de investigare a
fenomenelor juridice. În acest sens se face apel la metodele sociologiei
generale: observaţia sociologică, analiza de conţinut, ancheta, sondajul
de opinie, studiul de caz, dar şi la metodele utilizate în general în
ştiinţele sociale: metoda logică, metoda socială, metoda comparativă,
etc.
–Pozitivismul pragmatic, este reprezentat cel mai bine de
către realismul juridic american şi realismul juridic scandinav.
Ceea ce contează cu adevărat în drept, afirmă exegeţii
realismului juridic american, nu sunt propoziţiile normative şi
conceptele, ci conduita practică a persoanelor oficiale, modul real în
care se soluţionează litigiile. Pentru a pune de acord dreptul cu
transformările sociale trebuie să se atribuie un rol discreţionar
instanţelor judecătoreşti. În această viziune judecătorul este înţelept şi
creator, liber de paragrafe şi precedente, cu o percepţie clară şi calmă
şi o evaluare a rezultatelor sociale puse în joc în fiecare cauză.
40
 Realismul juridic scandinav este o critică filosofică îndreptată
împotriva fundamentelor metafizice ale dreptului. Astfel el respinge
filosofia dreptului natural, orice idee de justiţie absolută care
controlează şi dirijează dreptul pozitiv, dar şi concepţiile care
substituie imperativelor dreptului natural imperativul suveranităţii
statului modern, care reclamă supunerea necondiţionată a supuşilor
faţă de stat, prin drepturi şi obligaţii.
Dreptul nu este altceva decât viaţa însăşi a umanităţii în grupuri
organizate şi condiţiile care fac posibilă coexistenţa paşnică a
indivizilor şi grupurilor sociale, cooperarea lor pentru realizarea unor
scopuri sociale. Dreptul este determinat într-o societate de interesul
social (necesităţile minime ale vieţii materiale, securitatea persoanei, a
proprietăţii, libertatea de acţiune,etc.) În această viziune nu
sentimentul justiţiei, drepturile naturale inspiră sau orientează legea, ci
sentimentele de justiţie sunt ghidate de lege, de modul în care aceasta
se aplică concret.
Mecanismul juridic, înţeles ca ansamblu de activităţi
legislative, administrative şi judiciare, trebuie să funcţioneze în afara
oricărei ideologii şi să asigure ce mai bun echilibru posibil între
exigenţele sociale, acţiunile şi aspiraţiile rivale într-o anumită
comunitate.
–Pozitivismul analitic, consideră că dreptul este o creaţie a
statului, a cărui autoritate nu poate fi pusă sub semnul îndoielii.
Dreptul înseamnă totalitatea normelor în vigoare, dintr-o epocă dată şi
dintr-un stat dat. Din perspectiva pozitivismului analitic această
realitate normativă cât şi realitatea conceptelor juridice, constituie
obiectul veritabil al doctrinei şi filosofiei dreptului. Dreptul pozitiv se
caracterizează prin patru elemente: ordin (comandament), sancţiune,
îndatorire şi suveranitate. Unul dintre reprezentanţii săi, Georg
Jellinek, evidenţiază patru trăsături ale normei juridice:
a) privesc conduita exterioară a oamenilor şi sunt aplicabile în
raporturile dintre ei;
b) sunt norme care provin de la o autoritate exterioară;
c) forţa obligatorie a acestor norme este garantată este
garantată de puterea exterioară a statului;
d) o anumită eficacitate a normelor juridice.
41
4. Unele reflecţii asupra dreptului comunitar
Reflecţia contemporană asupra dreptului nu poate fi o
cunoaştere încheiată, ea este deschisă şi în devenire, efervescentă, cu
elemente de reevaluare a unor şcoli şi curente de apariţie a unor
tendinţe noi ca urmare a evoluţiei societăţii, a experienţei sociale
contemporane, a progresului gândirii juridice. Apar realităţi juridice şi
centre de interes practic şi doctrinar noi care suscită discuţii, nasc
controverse, polarizează idei, teorii şi concepţii, apte să constituie noi
curente juridice. Evidenţiem acest aspect, cu câteva consideraţii
privind dreptul comunitar, ale cărui izvoare pot fi grupate în mai multe
categorii:
- izvoare primare, în care sunt incluse actele juridice
fundamentale ale dreptului comunitar (deciziile şi tratatele de aderare,
Tratatul de la Maastricht, etc.);
- izvoare secundare, categorie ce cuprinde actele adoptate de
instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului,
regulamente, directive, decizii. Acestea au un caracter juridic
obligatoriu, dar nu pot contraveni dreptului primar;
- izvoare terţiare, care includ acele regulamente, directive,
decizii, ce dobândesc forţă juridică din regulile de drept comunitar
secundar;
- principiile generale ale dreptului, având în vedere noutatea dreptului
comunitar;
- jurisprudenţa Curţii comunitare de Justiţie, întrucât în
numeroase probleme Curtea de Justiţie completează şi precizează
dispoziţiile Tratatului, concomitent cu asigurarea respectării lor;
- regulile dreptului internaţional, care deşi nu au o natură
obligatorie, ele sunt aplicate ca reguli de drept cutumiar sau ca
principii generale de drept;
- dreptul naţional, care uneori poate constitui izvor al
dreptului comunitar prin referiri fie exprese, fie implicite.
Natura juridică în general şi identitatea Comunităţii europene
„au constituit problema fundamentală ce s-a pus în doctrină după ce a
fost instituită prima dintre Comunităţile europene, respectiv,
C.E.C.O.”[23, p.266].
42
 Curtea de justiţie a subliniat clar specificitatea Comunităţii
europene, instituind o comunitate pe o durată nelimitată, dotată cu
atribuţii proprii, cu personalitate juridică şi capacitate de reprezentare
internaţională şi mai ales cu puteri reale izvorâte dintr-o limitare a
competenţei sau un transfer de atribuţii de la state la Comunitate.
În concluzie, Comunităţile reprezintă un ansamblu specific
bazat pe o repartizare a competenţelor suverane între acestea şi statele
membre, competenţele comunitare fiind exercitate în comun în cadrul
sistemului instituţional comunitar, putându-se vorbi în acest sens de o
integrare. Prioritatea dreptului comunitar consacră faptul că o lege
naţională posterioară intrării în vigoare a unei reguli comunitare,
trebuie să respecte această regulă, astfel ar pune în cauză însăşi
existenţa Comunităţii.
CAPITOLUL IV
PROBLEME FUNDAMENTALE DE
ONTOLOGIE JURIDICĂ
1. Ontologia – definiţie, problematică, evoluţie
Ontologia este partea constitutivă a filosofiei, ce studiază
fundamentele existenţei, nivelurile, modurile şi formele esenţiale de
manifestare ale acesteia. Ea reprezintă un domeniu de importanţă
primordială în orice sistem de gândire filosofică, deoarece oferă
premisele teoretico-metodologice tuturor celorlalte domenii de
reflecţie filosofică (etică, estetică, epistemologie, gnoseologie,
praxiologie, axiologie, filosofia dreptului, etc.), precum şi tuturor
ramurilor ştiinţei (fizică, chimie, biologie, psihologie, drept, etc.). De
pildă ontologia juridică este o componentă inalienabilă a filosofiei
dreptului, căci orice sistem ştiinţific de drept se bazează pe o concepţie
43
mai mult sau mai puţin elaborată despre esenţa sau natura dreptului,
din care rezultă limitele domeniului ştiinţelor juridice.
În decursul istoriei filosofiei, obiectul ontologiei a evoluat de la
un sens larg şi mai puţin conturat când ontologia cuprindea
cosmogonia (teoria originii universului), cosmologia (teoria originii
cosmosului) şi chiar teologia (teoria creaţiei şi dirijării de către
divinitate a universului), la un sens mai restrâns şi mai riguros când
ontologia are ca obiect al reflecţiei natura, determinările şi structura
existenţei.
Filosofia contemporană se caracterizează printr-o creştere a
interesului pentru ontologie, printr-o deplasare sensibilă a acesteia spre
problemele sociale şi umane, printr-o strânsă legătură cu ştiinţa. În
această perspectivă, ontologia are astăzi ca sarcină soluţionarea
următoarelor probleme: esenţa existenţei luată în totalitatea sa; locul
omului şi al lumii sociale în această existenţă; natura, locul şi rolul
existenţelor create de om (lumea reprezentărilor, ideilor, valorilor,
simbolurilor, etc.); raportul dintre existenţa obiectivă şi cea subiectivă;
ierarhia şi structura existenţelor, etc
Criteriile după care se pot clasifica concepţiile ontologice sunt
următoarele:
a) după numărul şi natura elementelor (principiilor) puse la
baza lumii, există concepţii ontologice moniste, dualiste şi pluraliste.
Ontologiile moniste pun la baza lumii un singur factor. Acest
factor poate fi de natură materială, situaţie în care avem de-a face cu
ontologii materialiste (ca exemplu pot fi date ontologiile antice care
puneau la baza lumii apa, aerul, focul, pământul, atomul, etc.) sau
poate fi considerat de natură spirituală, caz în care avem ontologii
idealiste. La rândul lor acestea se împart în ontologii idealist obiective,
care susţin că la baza lumii stă un singur principiu impersonal,
supraindividual, existent dincolo de om şi omenire (cum ar fi de pildă,
Ideea la Platon, Spiritul absolut la Hegel), şi ontologii idealist
subiective, conform cărora lumea este o creaţie a spiritului uman (de
exemplu concepţia lui Kant care afirmă că fenomenul, spaţiul, timpul,
sunt creaţii ale sensibilităţii umane).
Ontologiile dualiste pun la baza lumii două principii,
considerate ca fiind prin natura lor, unul material, iar celălalt spiritual,
44
aceste principii existând şi evoluând în paralel, fără ca unul să fie
determinant în raport cu celălalt. Exemplul clasic de dualism îl
reprezintă filosofia lui Descartes, în cadrul căreia entitatea materială
coexistă cu cea spirituală.
Ontologiile pluraliste pun la baza lumii mai mulţi factori care
pot fi însă, ori materiali (ca exemplu se poate da filosofia lui
Empedocle, care considera drept elementele fundamentale ale lumii:
apa, aerul, focul, pământul), ori spirituali ( ca în cazul pitagoreicilor,
care puneau la baza lumii numerele, sau Leibnitz care şi el punea la
baza lumii o infinitate de particule spirituale ultime, numite monade).
b) după gradul de generalitate şi domeniul de realitate luat în
considerare se pot evidenţia ontologii globale şi ontologii regionale.
Ontologiile globale se referă la existenţă în ansamblu, la
unitatea, esenţialitatea şi complexitatea ei. Un exemplu de ontologie
globală îl constituie ontologia marxistă, care a realizat o viziune
dialectică şi integralistă asupra existenţei, ce permite pe de o parte,
distincţia diferitelor domenii şi nivele ale acesteia, pe de altă parte,
explicarea dependenţelor şi a determinării lor genetice şi funcţionale.
Ontologiile regionale se diferenţiază în:
- ontologii ale naturii, cum există la Socrate, despre care se
spune că „a coborât filosofia din cer pe pământ”,în sensul că reflecţia
filosofică se apleacă şi asupra omului, nu numai asupra naturii;
- ontologii umane, cum este filosofia fenomenologică a lui
Heidegger;
- ontologii sociale care analizează ansamblul vieţii sociale în
principal.
c) după raporturile dintre Dumnezeu şi lume, s-au conturat
următoarele concepţii ontologice:
- concepţia teistă, ce susţine că Dumnezeu este primordial
ontologic şi transcendent în raport cu lumea. Astfel spus Dumnezeu
este înainte de toate, creatorul universului, sursa infinită a
posibilităţilor existenţiale în univers şi forţa lui ordonatoare. Dintre
marii gânditori în a căror filozofie găsim esenţa teismului amintim pe
Aristotel, pentru care Dumnezeu reprezintă actul pur al creaţiei
iniţiale, pe Augustin, pentru care Dumnezeu este creatorul lumii şi pe
45
Descartes, pentru care Dumnezeu este fiinţa perfectă şi sursă a
adevărului cert.
- concepţia panteistă, care spre deosebire de cea teistă, care
vedea în Dumnezeu cauza transcedentală a lumii, susţine că Dumnezeu
este substanţa imanentă a lucrurilor. Panteismul afirmă cu multă tărie
că Dumnezeu e în toate, că nu-l putem distinge de lume. Punctul de
vedere panteist îl găsim exprimat pregnant, în filosofia lui Spinoza.
- concepţia ateistă, care neagă complet existenţa lui
Dumnezeu, afirmând că lumea nu a fost creată de o persoană
transcedentală. Lumea materială nu are nevoie să fie explicată prin nici
o cauză creatoare, ea este eternă, nu are început şi nici sfârşit. Toate
fenomenele şi procesele din univers, inclusiv omul şi istoria sa, se
explică plecând de la legile dezvoltării materiei în mişcare.
Astăzi definim materia drept categoria filosofică ce
desemnează fundamentul tuturor modurilor şi formelor obiective de
existenţă, temeiul întregii varietăţi reale şi posibile a existenţelor
determinate.
2. Conceptul de existenţă şi realitatea juridică
După cum am văzut analiza etimologică şi problematică ne
arată că obiectul principal al ontologiei, ca şi al întregii filosofii îl
constituie existenţa. Conceptul de existenţă, are sfera cea mai largă
posibilă dar şi conţinutul cel mai sărac şi cel mai puţin determinat.
Pentru simţul comun existenţa este alcătuită din tot ceea ce fiinţează
real, efectiv, dincolo de om şi totdeauna determinat. În această
perspectivă, conceptul de existenţă cuprinde totalitatea proceselor
materiale şi ideale din natură şi societate, ce există (fiinţează) şi devin
într-o necontenită structurare şi restructurare.
Analiza realităţii, în încercarea de a dezvălui modurile ei
fundamentale de a fi, luând ca punct de plecare ordinea cauzală, şi
natura conţinutului, relevă disocierea ei în două tipuri: realitatea
obiectivă şi realitatea subiectivă.
a) Realitatea obiectivă, cuprinde acele domenii şi nivele ale
existenţei care sunt independente de conştiinţa şi voinţa omului. În
conţinutul ei includem mai întâi întreaga sferă a existenţei materiale
46
exterioară conştiinţei şi totalmente independentă de acţiunea
nemijlocit transformatoare a omului, O altă zonă a realităţii obiective,
o reprezintă acea existenţă exterioară conştiinţei, dar care poartă
pecetea acţiunii umane, în măsura în care ceastă acţiune este
impregnată de conştiinţă şi se desfăşoară implicând proprietăţile
reflectorii ale spiritului uman. Aici înglobăm în primul rând realitatea
materială artificială, cultura materială, care este exterioară conştiinţei
umane, dar a înmagazinat în sine, prin obiectualizare, forţa umană
cognitivă, valorizatoare, atitudinală. În al doilea rând, aici s-ar integra
şi modificările produse în mediul ambiant natural de către om cu
intenţia de a-şi îmbunătăţi şi uşura satisfacerea trebuinţelor (munca şi
viaţa).
b) Realitatea subiectivă, este formată din procesele
(cognitive, afective, volitive, atitudinale) şi conţinutul conştiinţei
umane (reprezentări, stări de spirit, concepţii, teorii, etc). Este derivată
din cea obiectivă, neputând exista în sine şi prin sine, ci doar prin
activitatea creierului uman, a facultăţilor cognitiv-reflectorii ale
omului. Omul, prin conştiinţă, este creatorul şi purtătorul existenţelor
obiective. Existenţele care alcătuiesc realitatea subiectivă au un statut
existenţial specific.
În afara celor două genuri de realitate „pure”, în cadrul
existenţei întâlnim şi domenii formate dintr-o realitate ce împleteşte
organic elemente ale amândurora, obiective şi subiective. Astfel de
realităţi sunt:
- fiinţa umană, care ca organism biologic este parte a naturii
obiective, dar prin conştiinţa şi produsele acesteia (sentimente, idei,
voinţă) se încadrează în sfera realităţii subiective;
- sistemul social (societatea), care reuneşte şi el (ea) în
structura sa elemente obiective şi subiective. În cadrul sistemului
social, realitatea juridică îmbină factori ce sunt independenţi de voinţa
omului şi factori ce ţin de acţiunea voluntară a omului.
Realitatea juridică, alături de altele cum sunt: realitatea
morală, realitatea politică, realitatea artistică, ş.a.,este inalienabilă
realităţii sociale în condiţii istorice determinate. Ea vizează, în
principal, raporturile juridice dintre oameni ce alcătuiesc adevăratul
fundament ontologic al dreptului. Ea are ca specific faptul că nu este
47
izvorâtă din orice fenomene naturale şi sociale, ci numai din acelea
care suferă impactul şi se află sub incidenţa normelor juridice. Pe cale
de consecinţă, putem spune că „elementul definitoriu, constitutiv şi
fundamental realităţii juridice îl reprezintă faptul juridic”[25, p.315].
Reiterăm faptul că nu orice împrejurare din natură şi societate este fapt
juridic, pentru că nu oricare produce efecte juridice. Din multitudinea
fenomenelor şi proceselor naturale şi sociale, legea selecţionează doar
un număr limitat de împrejurări şi anume pe cele care prin amploarea
consecinţelor au legătură cu ordinea de drept.
Recapitulând, observăm că realitatea juridică se înfăţişează ca
un subsistem intrinsec realităţii sociale, al cărui conţinut este structurat
pe următoarele componente:
- faptele juridice;
- conştiinţa juridică;
- fenomenul dreptului;
- ordinea de drept.
3. Domenii ale existenţei
Existenţa în universalitatea ei se diferenţiază specific, ca
existenţă naturală (natura), existenţă socială (societatea), şi existenţa
ideală (lumea conştiinţei). La rândul lor, fiecare dintre acestea se
regăseşte în varietăţi nenumărate de expresii: natura ca mecanică,
fizică, chimică, biologică etc., societatea ca economic, politic, juridic,
iar conştiinţa ca gândire, sentiment, voinţă.
a) Existenţa naturală, reprezintă acea latură a realităţii
obiective, materiale, anterioară omului şi independentă de el,
necondiţionată, fiinţând în sine şi pentru sine, infinită şi necreată, a
cărei devenire se realizează prin acţiunea unor forţe oarbe lipsite de
finalitate conştientă. Este primară şi primordială în raport cu omul şi
societatea, fiind suportul şi originea existenţei umane şi a celei sociale.
Existenţa naturală este formată din existenţa nevie (anorganică şi
organică) şi din existenţa vie (sau biologică). În cadrul ei acţionează
legi specifice corespunzătoare fiecăruia dintre aceste subdomenii
b) Existenţa socială, este domeniul existenţei cel mai înalt şi
mai complex din punct de vedere structural şi funcţional. A luat
48
naştere ca urmare a dezvoltării celei naturale. Fără dezvoltarea logică a
acesteia structurată în sistemul nostru solar, fără apariţia pe pământ a
existenţei biologice şi evoluţia ei spre forme superioare, nu s-ar fi
putut ajunge la apariţia acestui tip nou de existenţă. Antropogeneza şi
sociogeneza nu pot fi despărţite de premisele care s-au constituit în
cadrul existenţei naturale.
Cu toate acestea, raportul dintre natură şi societate nu trebuie
înţeles ca un raport de dependenţă totală a acesteia din urmă faţă de
cea dintâi. Pe măsura constituirii şi dezvoltării sale, societatea se
eliberează treptat în raport cu natura, dezvăluindu-şi tot mai mult
însuşirile sale specifice care o deosebesc de natură. Societatea nu apare
numai sub aspectul realităţii fizice, al existenţei sociale materiale
formată din ansamblul obiectelor (unelte, alte bunuri materiale create
de om), proceselor (activitatea fizică a oamenilor de producere a unor
valori materiale) şi a relaţiilor ce se constituie şi există independent de
voinţa arbitrară a oamenilor. În afara acestei existenţe sociale
materiale, în societate ia naştere şi un alt gen de existenţă tot atât de
necesar oamenilor ca şi primul şi anume existenţa socială spirituală,
sau conştiinţa socială. Aceasta este dependentă de cea materială şi
exercită o puternică influenţă asupra acesteia. Este constituită din
sentimente, atitudini, stări de spirit, idei concepţii, teorii şi valori din
viaţa oamenilor.
Existenţa spirituală sau conştiinţa se constituie odată cu apariţia
omului şi a modului de existenţă socială. Odată cu mediul social, între
om şi natură se stabileşte un raport nou, care se va transforma în
praxis, adică într-o modalitate activă, intenţionată, potrivit unui scop şi
cu ajutorul unor mijloace adecvate, de dobândire a celor necesare
existenţei. Praxisul va deveni factorul determinant al formării şi
dezvoltării structurilor conştiinţei. În afara relaţiilor cu activitatea
practică, nici apariţia, nici esenţa şi nici funcţiile conştiinţei nu pot fi
descifrate şi înţelese.
Rezultatele muncii sale fizice şi intelectuale obiectivate în
forma uneltelor, lucrărilor ştiinţifice, operelor de artă,etc., reprezintă
principalele surse prin a căror însuşire se formează conţinuturile
cognitive şi operatorii ale structurii conştiinţei fiecărei noi generaţii.
Conştiinţa socială nu reprezintă o sumă aritmetică, dată o dată pentru
49
totdeauna, a diferitelor sale componente, ci se înfăţişează ca o totalitate
diferenţiată, ca un sistem structurat în continuă devenire. Din analiza
structurii conştiinţei pe nivele,rezultă:
- conştiinţa comună, sau nesistematizată, care este formată
din două substraturi: cunoaşterea comună şi psihologia socială;
conştiinţa teoretică, sau sistematizată, incluzând la rândul ei
două substraturi: ştiinţa şi ideologia.
Din raţiuni ce ţin de circumscrierea riguroasă problematicii
acestui curs, vom insista asupra ideologiei ca prezentând un interes
aparte pentru profilul studiilor juridice. Termenul de ideologie a fost
introdus de francezul De Tracy în lucrarea sa „Elements d`ideologie”
cu sensul de studiu al ideilor, al originii lor.
În accepţiunea actuală, ideologia reprezintă un sistem de idei
care reflectă existenţa socială prin prisma intereselor de grup. Orice
ideologie este organic legată, atât sub raportul genezei, cât şi sub acela
al structurii şi funcţionalităţii ei, de interesele unui anumit grup social,
al unei anumite categorii sociale.
Ideologia cuprinde numai acele idei, teorii, doctrine care
reflectă şi proiectează realitatea în raport cu interesele, aspiraţiile unui
grup social determinat. Drept urmare, ideologiile apar şi se constituie
în procesul conştientizării de către grupuri şi categorii sociale a
intereselor lor, a luptei pentru satisfacerea intereselor respective.
Rolul ideologiilor în viaţa socială este pus în evidenţă prin
multiplele lor funcţii:
- ideologiile au o funcţie gnoseologică, întrucât reflectă şi
conţin formulate mai mult sau mai puţin clar, interesele, idealurile şi
scopurile grupurilor sociale, în programe şi directive de acţiune pentru
satisfacerea lor;
- ideologiile au o funcţie normativă, reprezentând nu numai un
sistem de idei, programe şi directive de acţiune, ci şi anumite norme şi
reguli politice, juridice, morale, etc., care reglementează acţiunile şi
comportamentele membrilor grupului social sau al societăţii în
ansamblul ei;
- ideologiile îndeplinesc o importantă funcţie motivaţională.
Construcţiile ideologice explică şi justifică la nivelul fiecărui grup,
fiecărei categorii socio-profesionale sau societăţi, evenimentele,
50
poziţiile şi atitudinile acestora faţă de acestea, participarea sau
neparticiparea lor la o acţiune sau alta;
- ideologiile îndeplinesc şi o însemnată funcţie formativă.
Producţiile ideologice reprezintă matricea şi cadrul spiritual în care se
educă şi formează conştiinţa fiecărui individ, aparţinând unui grup
social.
Conştiinţa socială se diversifică se diversifică în formele ei
fundamentale în contextul unui proces istoric îndelungat şi anevoios.
În ansamblul conştiinţei sociale se disting următoarele forme:
conştiinţa politică, juridică, morală, artistică, ştiinţifică, filosofică şi
religioasă. În linii generale, formele conştiinţei sociale se deosebesc
între ele prin:
- obiectul lor specific (domeniul realităţii pe care îl reflectă cu
precădere);
- modalitatea specifică de reflectare;
- rolul lor social specific;
- particularităţile apariţiei şi evoluţiei lor.
Conştiinţa juridică, se defineşte ca totalitatea ideilor,
concepţiilor, teoriilor, sentimentelor, reprezentărilor, atitudinilor
existente la un moment dat în societate, cu privire la ceea ce este drept
sau nedrept, legal sau ilegal, obligatoriu sau neobligatoriu în
raporturile dintre indivizi, dintre aceştia şi stat, dintre state.
Conştiinţa juridică vizează şi se raportează la activitatea
instituţiilor legislative şi executive, la conţinutul şi dinamica
legislaţiei, la modul în care se exercită şi se respectă ordinea de drept,
la interesele fiecăruia în raport cu ale celorlalţi, la convieţuirea socială,
în general. Ea apare ca o premisă a dreptului, ca sistem de reglementări
şi instituţii.
Conştiinţa juridică se structurează şi ea pe două paliere: o
componentă raţională (ideologia juridică), reprezentând ansamblul
doctrinar cu privire la fenomenul juridic, şi o componentă psihică,
psihologia juridică, ca ansamblul trăirilor emoţionale. Mai precis,
conştiinţa juridică este conştiinţa specializată a legiuitorului, a celui ce
face legea şi a celui ce aplică legea, în timp ce conştiinţa comună
aparţine poporului. De regulă, conştiinţa juridică se manifestă în
conduita şi comportamentul legal al membrilor societăţii.
51
4. Determinarea spaţio - temporală a existenţei
Spaţiul şi timpul reprezintă formele fundamentale ale oricărei
existenţe a materiei.
Spaţiul, desemnează totalitatea raporturilor de coexistenţă
dintre obiectele şi fenomenele realităţii sub aspectul formei, distanţei,
ordinii şi poziţiei lor. La modul general, conceptul de spaţiu indică o
reprezentare generalizată a dimensiunilor corpurilor şi distanţelor
dintre ele. În ceea ce priveşte caracteristicile spaţiului, ele sunt:
- tridimensionalitatea;
- reversibilitatea;
- simetria.
Timpul, desemnează durata de fiinţare a obiectelor şi
fenomenelor, precum şi totalitatea raporturilor de succesiune şi
simultaneitate dintre ele. Acest concept reprezintă o imagine
generalizată a duratei evenimentelor, a intervalelor dintre ele, a
ritmurilor lor de evoluţie şi dezvoltare. Spre deosebire de spaţiu,
timpul se caracterizează prin:
- unidimensionalitate, adică au o singură dimensiune ( o
singură durată);
- ireversibilitate, în sensul că evenimentele şi procesele se
desfăşoară inexorabil într-un singur sens, de la trecut , prin prezent,
spre viitor;
- asimetria, în ideea că viitorul şi trecutul nu sunt simetrice în
raport cu prezentul, Ele nu se pot suprapune, deoarece trecutul poate
influenţa între anumite limite viitorul, dar viitorul nu poate influenţa
trecutul, datorită ireversibilităţii timpului.
În afara acestor proprietăţi distinctive, prin care spaţiu şi timpul
se deosebesc unul de celălalt, ele au şi o serie de proprietăţi comune,
dintre care amintim:
- în primul rând, atât spaţiul cât şi timpul, au caracter
obiectiv. Aşa cum obiectele şi fenomenele reale există în afara şi
independent de conştiinţă, tot astfel şi determinările spaţiale şi
temporale ale acestora au existenţă similară;
- în al doilea rând, spaţiul şi timpul au un caracter
contradictoriu. O primă expresie a acestei caracteristici este faptul că
52
spaţiul şi timpul sunt atât de absolute (în măsura în care tot ceea ce
există, de la particulele elementare la corpuri macrocosmice, de la
acestea la galaxii-se află în spaţiu şi timp), cât şi relative (în sensul că
însuşirile lor concrete nu sunt aceleaşi în întregul univers, ci variază de
natura şi structura formei de existenţă pe care o caracterizează). O a
doua formă de manifestare a caracterului lor contradictoriu constă în
faptul că spaţiul şi timpul sunt atât continue (întrucât existenţa nu
admite vacuum spaţio-temporal), cât şi discontinue (deoarece naturile
şi structurile diferite ale obiectelor şi fenomenelor implică diferenţieri
de la un obiect la altul şi de la un fenomen la altul).
- în al treilea rând, spaţiul şi timpul sunt pe de o parte infinite,
deoarece universul este nedeterminat spaţio-temporal, cantitativ şi
calitativ, inepuizabil structural atât la scara macrocosmosului cât şi la
aceea a microcosmosului, şi finite pe de altă parte, în sensul că
obiectele şi fenomenele sunt determinate spaţio-temporal, cantitativ şi
calitativ.
În concluzie, spaţio-temporalitatea este dependentă de
conţinutul existenţei (fizic, biologic, social), de structura şi organizarea
sistemelor pe care le caracterizează. Aceasta face ca marii varietăţi a
sistemelor care alcătuiesc lumea să-i corespundă o mare diversitate şi
variabilitate a caracteristicilor spaţiului şi timpului. Astfel, la nivel
anorganic avem de-a face cu spaţiul şi timpul cosmic, la nivelul lumii
vii, cu spaţiul şi timpul biologic, la nivel uman, cu spaţiul şi timpul
psihologic, iar la la nivelul vieţii sociale, avem spaţiul şi timpul social.
a) Spaţiul şi timpul cosmic (fizic) sunt modalităţi de existenţă
a sistemelor materiale ale universului fizic, a căror comportare depinde
de densitatea sistemelor materiale, de câmpul gravitaţional, precum şi
de viteza mişcării corpurilor aflate în interacţiune.
b) Spaţiul şi timpul biologic sunt caracteristice lumii vii.
Spaţiu biologic se referă la zona, arealul de răspândire al fiecărei
specii, la teritoriul vital marcat de fiecare familie sau individ. Timpul
biologic vizează periodicitatea, ritmul şi durata procesului biologic.
Bioritmul înseamnă desfăşurarea în timp a oricărui proces sau
fenomen biologic, care se repetă relativ în însuşirile sale cantitative şi
calitative, la intervale de timp aproximativ egale. Deşi timpul biologic
are ritmuri diverse, reversibile, el însuşi este ireversibil. Pentru om,
53
timpul biologic este fondul cronologic fundamental, substratul
timpului psihologic.
c) Spaţiu şi timpul psihologic sunt cadrele trăirilor noastre.
Spaţiul psihologic este populat de elementele vieţii conştiente a omului
– sentimente, cunoştinţe, valori, etc. La modul general el se suprapune
(identifică) cu spaţiul axiologic al existenţei noastre ca oameni. În ceea
ce priveşte timpul psihologic, acesta poate fi definit ca modalitatea
subiectivă, strict individuală, de a asimila timpul extern sideral, prin
intermediul actelor psihice (începând cu percepţia şi trecând prin
memorie, fantezie, voinţă, până la raţiune). Timpul psihologic apare ca
un raport între timpul extern obiectiv şi timpul individual al omului, ca
rezultat al prelucrării timpului obiectiv de către conştiinţa fiecărui
individ. El este timpul trăirilor subiective, al evenimentelor sufleteşti
interne, condiţionat de starea subiectivă şi de trăsăturile psihice ale
individului.
d) Spaţiul şi timpul social. Coordonatele spaţio-temporale ale
existenţei societăţii se caracterizează prin însuşiri proprii, diferite de
cele ale naturii. Pentru societate spaţiul şi timpul fizic, cosmic,
geografic, biologic, reprezintă doar cadrul natural al acţiunii umane,
deoarece la acest nivel ele încetează de a fi doar realităţi naturale,
devenind forme ale gândirii (măsurate şi calculate) cu ajutorul cărora
oamenii îşi organizează şi desfăşoară acţiunile. De aceea le-am putea
considera dimensiuni, coordonate ale acţiunii umane conştiente. Dintre
toate vieţuitoarele, numai omul trăieşte în mod conştient spaţiul şi
timpul.
Spaţiul social desemnează ansamblul condiţiilor de loc,
întindere şi desfăşurare a acţiunilor umane, a structurilor şi proceselor
sociale. În spaţiul astfel definit se desfăşoară producţia materială, viaţa
socială, politică, juridică, morală, cultural-spirituală a omului. În
această viziune, spaţiul în care trăieşte şi acţionează un popor, nu este
doar o întindere ce se măsoară în kilometri pătraţi, ci o patrie înălţată
prin munca şi lupta multor generaţii de oameni, care are specificul său
geografic, economic, politic, cultural. Spaţiul natural trăit şi umanizat
de către o comunitate de oameni devine spaţiul socio-cultural-istoric al
acestei comunităţi. Nota definitorie a spaţiului social este tocmai
aceea că el este spaţiul istoricizat prin cultură. În concluzie, spaţiul
54
capătă dimensiuni sociale atunci când defineşte aria activităţii practice
şi de cunoaştere a oamenilor, deosebită de la o epocă la alta, de la o
societate la alta, de la o ţară la alta.
Timpul social, desemnează devenirea vieţii sociale, prin
durata şi succesiunea fenomenelor sale specifice, ritmul evoluţiei şi
densitatea evenimentelor sociale.
În societate, activitatea comunităţilor şi indivizilor este
reglementată de o anumită diviziune a perioadelor: secunde, minute,
ore, zile, săptămâni, luni, ani. Sunt create în această direcţie orare de
muncă, şcolare, universitare, comerciale, etc. De aceea timpul are
valoare pentru om. Această valoare este determinată de procesele
sociale, de gradul de dezvoltare a civilizaţiei şi culturii, de condiţiile şi
eficienţa acţiunii.
Timpul social este condiţionat de factori externi, dar
socializarea lui este un efect al propriei noastre conştiinţe. Fiecare
epocă istorică are specificul ei, imprimă anumite particularităţi şi
ritmuri de evoluţie fenomenelor şi evenimentelor sociale, iar timpul
social al întregii umanităţi este într-o evoluţie permanentă.
Particularităţi ale spaţio-temporalităţii în domeniul
dreptului
Ca orice fenomen social, legile juridice se raportează şi ele la
cele două elemente de relaţie care impun în mod firesc şi inevitabil
anumite limite puterii lor de acţiune şi le circumscriu la câmpul de
aplicare: spaţiul şi timpul.
Desigur că noţiunile de spaţiu şi timp, au un alt înţeles, o altă
conotaţie decât categoriile filosofice analizate mai înainte. În general,
teoreticienii jurişti folosesc formula „acţiunea în spaţiu şi timp a
normelor juridice”, astfel identificând conceptul de spaţiu cu
specificitatea spaţială şi conceptul de timp cu specificitatea duratei
normativ-juridice. Mai riguros spus, limitele înăuntrul cărora se întinde
acţiunea legii în raport cu un anumit teritoriu. Fiind expresia
suveranităţii statului care a emis-o, legea penală de exemplu, îşi
mărgineşte efectele la teritoriul aparţinând acelui stat. Pe de altă parte,
faptele juridice penale situându-se totdeauna într-un anumit loc, se
raportează la ideea de spaţiu. Timpul semnalează apariţia şi dispariţia
55
legilor, prezidează procesul de perfecţionare a legislaţiei, istoricul
acesteia. Privite deci în raport cu spaţiul, legile penale coexistă, iar în
raport cu timpul, ele se succed.
Principiul fundamental care domină întreaga materie privind
aplicarea legii penale în timp, este principiul legii active, eficientă şi
obligatorie pe tot timpul când se găseşte în vigoare. Urmează aşadar,
că „orice normă juridică este un eveniment, care are o măsură
evenimenţială, adică are o durată, fixată convenţional de legiuitor, în
care acesta scontează că va contribui la realizarea scopului său
juridic”[21, p.50].
CAPITOLUL V
GENEZA DREPTULUI DIN PERSPECTIVĂ
SISTEMIC-STRUCTURALĂ
1. Conceptele de element, sistem şi structură
Alături de alte atribute ale existenţei ca: devenirea (mişcarea),
spaţialitatea, temporalitatea, structuralitatea reprezintă şi ea o
proprietate fundamentală a existenţei, a cărei cunoaştere ajută la
înţelegerea mai completă a acesteia. Căci dacă devenirea (mişcarea),
ca mod fundamental al existenţei, ne dezvăluie capacitatea generală a
acesteia de a se transforma, spaţiul ne arată întinderea şi aşezarea
obiectelor şi proceselor, timpul ne face cunoscute durata şi succesiunea
lor, structuralitatea dezvăluie capacitatea existenţei de a intra în
interacţiuni, modul cum au loc infinitele schimbări pe care le suferă
existenţa în continuă devenire.
Admiterea structuralităţii ca însuşire fundamentală şi
universală a existenţei conduce la ideea că orice domeniu al existenţei
este organizat în structuri omogene şi se prezintă ca un ansamblu de
sisteme care au o structură.
Întemeiată acum aproape o jumătate de secol de Ludwig von
Bertalanfy, teoria generală a sistemelor a încetat să mai fie doar o
56
teorie din domeniul biologiei, pentru a deveni o teorie cu profunde
incidenţe şi implicaţii filosofice. În cadrul acestei teorii, sistemul este
definit de către întemeietorul ei, ca „un ansamblu de elemente aflate în
interacţiune”.
Aşadar, sistemul nu este un simplu conglomerat de părţi
componente, ci se constituie ca un ansamblu de elemente aflate în
interacţiune, ca o formaţiune distinctă relativ autonomă, în raport cu
altele.
Categoria de element se referă la orice obiect, fenomen, proces,
care se află în interacţiune cu altele în cadrul unui sistem. Elementele
sunt părţi constitutive ale unui sistem ce sunt subordonate, se dezvoltă
şi se conduc după legile de funcţionare ale acestuia. Întrucât sistemul
se naşte din interacţiunea părţilor componente, natura lui depinde de
natura elementelor şi de tipul de interacţiune dintre acestea. Drept
urmare, deşi genetic sistemul apare ca rezultat al elementelor
constitutive, cantitativ şi calitativ,este mai mult decât acestea, în sensul
că sistemul prezintă o funcţie nouă şi însuşiri diferite de acelea ale
elementelor componente. De pildă un grup de norme juridice
dobândeşte calitatea de sistem numai în măsura în care elementele lui
fuzionează între ele, generând relaţii de interdependenţă, care să fie
relativ stabile, prin raportare la celelalte norme ale sistemului.
Sistemul apare astfel ca o formaţiune stabilă, relativ autonomă, diferită
de părţile componente.
Legislaţia unui stat reprezintă un sistem. Este sistemul de
drept naţional, unul din elementele de cea mai mare însemnătate care
particularizează un stat.
În cadrul oricărui sistem naţional de drept, fiecare ramură de
drept, fiecare Cod şi fiecare lege constituie la rândul lor, un sistem.
Caracterul sistematic al dreptului, presupune o ordonare a normelor
din diferite reglementări, adoptate la diferite nivele, astfel încât să se
evite redundanţele şi contradicţiile. Desigur această ordonare nu poate
avea loc spontan, ci ea se realizează de către un organism specializat-
Consiliul legislativ. Acesta este abilitat de Constituţie să avizeze
proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi
coordonării întregii legislaţii.
57
Dreptul ca ştiinţă, este un sistem constituit din ştiinţe juridice
ca: dreptul penal, dreptul civil, dreptul constituţional, dreptul
administrativ, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil, etc.
Nu există caracteristică mai importantă pentru caracterizarea
unui sistem de drept naţional, decât sistemul izvoarelor sale. Acestea
sunt:
- Constituţia României (în ea găsim fundamentele tuturor
ramurilor dreptului românesc);
- Legile organice (acestea sunt o prelungire a materiilor
constituţionale) în cadrul cărora un loc special îl ocupă codurile;
- Legile ordinare;
- Actele normative rezultate din delegarea legislativă
(ordonanţa şi ordonanţa de urgenţă);
- Hotărârile de guvern;
- Ordine şi instrucţiuni ale ministerelor;
- Actele normative ale administraţiei locale (ordinele
prefectului, hotărârile Consiliului judeţean, dispoziţia primarului).
Din prezentarea elementelor şi interacţiunilor, din modul de
constituire a sistemului, se desprind câteva caracteristici ale sale:
a) Integralitatea, în sensul că un sistem nu este un
conglomerat întâmplător de obiecte şi fenomene, ci un întreg mai mult
sau mai puţin coerent. Însuşirile sale ca întreg nu se pot reduce la suma
însuşirilor părţilor. Sistemul prezintă însuşiri pe care nu le are niciuna
dintre părţile componente. De exemplu , omul ca sistem nu se poate
reduce la elementele chimice componente luate în cantităţile luate în
cantităţile dezvăluite de analiză, ci presupune şi un anumit mod de
organizare a acestora , anumite relaţii care determină coeziunea lor
într-un întreg cu o funcţionalitate proprie. Integralitatea sistemelor se
manifestă sub mai multe aspecte, dintre care amintim numai două:
dependenţa reciprocă a sistemului de elementele sale şi a elementelor
de sistem. Această dependenţă creşte odată cu creşterea gradului de
integralitate al sistemului şi se manifestă foarte puternic în sistemele
biologice,şi cele sociale.
b) Relativitatea. Această trăsătură pune în evidenţă faptul că
pe de o parte că orice sistem este sistem în raport cu elementele sale,
dar este element în raport cu alt sistem care-l include. De exemplu,
58
dreptul este subsistem al sistemului social şi are ca subsisteme
ramurile de drept; acestea la rândul lor sunt sisteme alcătuite din
instituţii juridice, care constituie sisteme de norme juridice. Şi invers,
norma juridică este element al instituţiei juridice, aceasta este element
al ramurii de drept, la rându-i element al sistemului integrator, dreptul,
care la rândul lui este un element al sistemului social global.
c) Istoricitatea, este acea proprietate ce semnifică faptul că
orice sistem dinamic din univers are o existenţă limitată atât în spaţiu ,
cât şi în timp. Aşadar, orice sistem apare la un moment dat,
funcţionează o anumită perioadă, apoi dispare fiind înlocuit de un
altul. Durata unui sistem depinde de natura elementelor sale, de
domeniul existenţei căreia îi aparţine de specificul şi tăria
interacţiunilor ce au loc în interiorul său. În viaţa socială există sisteme
trainice şi de durată, de exemplu comunităţile umane (popoarele,
naţiunile) şi sisteme de scurtă durată, cum ar fi alianţele temporare
dintre state.
d) Autoreglarea, este o proprietate ce presupune capacitatea
de control a sistemului asupra executării propriilor acţiuni. În baza
legăturilor informaţionale şi având în structura sa elemente
perfecţionate, sistemul îşi produce anumite modificări în funcţie de
răspunsurile sale la informaţia internă sau externă, comparând
parametrii comenzii cu cei ai execuţiei. Sistemul se autoreglează în aşa
fel încât răspunsurile date de el să fie adecvate şi să corespundă
stimulilor ce acţionează în afara lui.
Rolul autoreglării în drept este extrem de evident dacă ţinem
seama de faptul că „justiţia este chemată să facă o operă dumnezeiască
cu mijloace umane”, cum se exprima un profesionist al dreptului. În
acest scop, în teritoriul formelor constituţionale şi legale, rezervate
puterii judecătoreşti îi stau la îndemână căi de atac şi proceduri
consacrate. De veacuri, lumea dreptului are mijloacele sale de
autoreglare pentru a îndrepta eventualele erori pe care le săvârşeşte:
plângerea, acţiunea, apelul, recursul, contestarea, revizuirea, recursul
în anulare, recursul în interesul legii.
Clasificarea sistemelor, se face pornind de la anumite criterii,
cum sunt: domeniul de apartenenţă, structura internă, gradul de
59
coeziune, raportul cu mediul ambiant, geneza, conţinutul, sfera de
cuprindere, etc.
- După gradul de coeziune, sistemele pot fi grupate în două
mari clase: sisteme sumative şi sisteme integrale. Sistemele sumative
se caracterizează prin aceea că interacţiunile dintre elemente
componente fiind slabe, ele nu dobândesc o stabilitate proprie, o
relativă independenţă faţă de componentele lor şi nici capacitatea de a
restabili interacţiunea acestora în cazul alterării ei. Sistemele integrale
se constituie pe baza legăturilor interne, a unor interacţiuni puternice
între elementele componente alcătuind unităţi funcţionale autonome,
însuşirile specifice întregului devenind mult mai evidente. De aceea
sistemele integrale au o relativă independenţă în raport cu părţile, care
se accentuează pe măsura apariţiei unor formaţii mai complexe, cum ar
fi organismele vii sau colectivităţile sociale înzestrate cu posibilitatea
autoreglării. În cazul sistemelor integrale, componentele nu pot fi
scoase din sistem fără ca acesta să-şi modifice sau chiar să-şi piardă
însuşirile avute anterior. Calitatea de viu, de exemplu, o posedă numai
organismul ca întreg şi nu fiecare parte luată separat (membru, organ
etc.).
- După natura elementelor şi a interacţiunilor, putem distinge în
cadrul existenţei, sisteme materiale, când atât elementele cât şi
relaţiile dintre ele aparţin realităţii obiective. Acestea pot fi naturale,
apărute fără acţiunea transformatoare a omului şi artificiale, când
sistemele sunt produse de om. Sistemele ideale, în care atât elementele
cât şi relaţiile sunt ideale, fiind produse ale conştiinţei umane şi
sisteme mixte în care elementele şi relaţiile sunt şi materiale şi ideale
(omul, societatea umană, realitatea juridică).
- După raportul lor cu mediul ambiant, sistemele se pot
clasifica în sisteme închise şi sisteme deschise, care pentru a exista
trebuie să întreţină schimburi energetice, substanţiale sau
informaţionale cu mediul înconjurător.
În ceea ce priveşte dreptul, acesta este un sistem integral
(datorită marii coeziuni dintre norme şi instituţii), ideal (datorită
elementelor de voinţă pe care le presupune), artificial (fiind o creaţie a
omului, izvorâtă din necesitatea ce a reglementa raporturile dintre
60
oameni), şi deschis (datorită interferenţelor lui cu celelalte sisteme din În condiţiile începuturilor îndepărtate ale trecerii de la
cadrul sistemului social global). animalitate la umanitate, când strămoşii omului duceau o viaţă
semiinstinctivă, forma caracteristică precomunitară a fost ceata umană
2. Formele istorice de comunitate umană şi geneza primitivă. În viaţa ei se împletea acţiunea legilor biologice şi a celor
dreptului sociale, în curs de apariţie. Dezvoltarea factorilor de producţie şi pe
această bază, a populaţiei, proces foarte lent şi anevoios în această
perioadă, au determinat formarea unei comunităţi conturate, capabilă
Abordarea sistemic structurală a societăţii evidenţiază faptul că
să asigure existenţa unei gospodării permanente, o mai bună acumulare
aceasta ni se înfăţişează ca un sistem având o structură extrem de
şi transmitere a experienţe de muncă, în care manifestă o anumită
complexă, fiind alcătuită dintr-o multitudine de subsisteme, fiecare cu
reglementare a relaţiilor dintre oameni (morala) şi apariţia unor
o structură inerentă specifică (economic, politic, juridic, cultural,
activităţi distincte (arta, religia), cu formele corespunzătoare ale
moral, etc.).
conştiinţei colective. Aceasta este ginta, dezvoltată nemijlocit din ceata
Una dintre aceste structuri grupale cu un impact deosebit în
umană primitivă.
lumea de astăzi, este structura comunitară de factură etnică.
Comunitatea etnică desemnează acea grupare de populaţie
Ginta
care trăieşte pe acelaşi teritoriu, vorbeşte aceeaşi limbă, desfăşoară o
Principiul fundamental care a stat la baza ginţilor l-a constituit
activitate economică comună şi are aceleaşi particularităţi ale vieţii
înrudirea de sânge dintre membrii săi. Sunt înrudiţi formează o gintă
spirituale (factură psihică, conştiinţa apartenenţei la comunitate)
descendenţii dintr-un strămoş comun. Ginta îndeplinea multiple funcţii
manifestate în creaţiile culturale. Din cele de mai sus rezultă că
sociale, fiind în acelaşi timp, forma corespunzătoare de familie,
comunităţile etnice întrunesc pe fondul lor unitatea factorilor naturali,
colectivul fundamental de muncă, o comunitate de consum, precum şi
biologici şi a celor sociali aflaţi la baza genezei acestor entităţi sociale
o comunitate culturală în cadrul căreia apar cele dintâi reprezentări
istoriceşte constituite.
spirituale ale omenirii, primele obiceiuri şi tradiţii.
Concepută ca subsistem al sistemului social global şi având în
Deşi în circumstanţele comunităţii gentilice nu se poate vorbi
vedere istoricitatea acestuia din urmă, comunitatea etnică ne apare ca
de drept, totuşi există opinia că, fenomen social fiind, dreptul este o
un tip de grupare socială în continuă devenire, sub influenţa celorlalte
creaţie spontană a oamenilor arhaici, care l-au exprimat cutumiar
subsisteme (economic, politic, instituţional) ale sistemului social
pentru a-şi organiza viaţa comunitară. Indiferent de motiv, se poate
global. La rândul ei comunitatea etnică influenţează atât mişcarea
afirma că originea dreptului se află în cutumele comunităţii gentilice,
societăţii în ansamblul ei, cât şi a celorlalte subsisteme cu care se află
cutume ce îmbină elemente reglative eterogene de natură foarte
în interacţiune. Dinamica sistemului social global, în sensul devenirii
diferită: morală, economică, religioasă.
şi succesiunii istorice a orânduirilor sociale, determină şi devenirea
Teritoriul comunităţii gentilice este relativ stabil, depinzând de
formelor de comunitate etnică, existând o corespondenţă între tipul de
gradul şi durata de timp în care regiunea locuită putea oferi resurse
societate şi formele de comunitate umană.
minime de viaţă, ceea ce făcea ca economia comunităţii să fie una
Problema corespondenţei dintre comunităţile etnice şi
rudimentară de supravieţuire. În activitatea de muncă s-a format şi
orânduirile sociale nu este o simplă deducţie logică ci realitatea,
dezvoltat mijlocul de comunicare dintre membrii ginţii–limba
confirmată de întreaga dezvoltare a societăţii, şi se poate verifica din
comunităţii. De acum limba va avea un rol tot mai mare în a consemna
urmărirea succintă a formelor de comunitate ce s-au succedat de-a
experienţa şi a fixa cunoştinţele acumulate de comunitatea umană.
lungul istoriei pe întregul areal geografic locuit de om.
61 62
 Tribul
În procesul creşterii numerice a membrilor acestora, ginţile se
unesc în triburi. Deoarece căsătoria ajunsese să fie oprită înăuntrul
ginţii, fiecare trib pentru a exista independent trebuie să cuprindă cel
puţin două ginţi. Pe aceste considerente spunem că tribul este o
comunitate etnică înrudită cu ginta, dar dobândeşte trăsături şi o
structură mult mai complexă decât ginta. Astfel, modul de viaţă al
comunităţii tribale este reglementat de principiul totemic. Totemul
simbolizează strămoşul comun al membrilor tribului. El este de obicei
reprezentat de un animal, o plantă, chiar un lucru cu care membrii
tribului cred că se identifică. Totemul este cel care dă numele tribului.
Tribul are un teritoriu propriu şi un dialect care-l deosebeşte de alte
triburi. Apar forme de organizare socială cu reguli fixate prin tradiţie,
de pildă conducători şi căpetenii militare aleşi de către ginţi şi sfatul
bătrânilor.
Puterea era întruchipată fie de şeful războinic, pe baza
prestigiului competenţei sale recunoscute, fie de vrăjitor (şaman) pe
baza relaţiilor sale dovedite cu puterile miraculoase ale naturii.
Formele de viaţă tribale au nişte caracteristici aparte:
- în condiţii de izolare geografică, unele forme, s-au perpetuat
până astăzi. Există astfel de forme la majoritatea populaţiilor africane,
la populaţii din America de sud, la aborigenii australieni şi la cei din
arhipelagurile Oceanului Pacific. Altfel spus, descoperirea existenţei
unor triburi ce trăiesc în condiţiile epocii de piatră, vine ca un semnal
pentru a nu uita de unde am pornit.
- oferă posibilitatea explicării ştiinţifice a originii, formării şi
evoluţiei dreptului şi statului. Aceasta deoarece căile folosite pentru
cercetarea originii dreptului sunt, pe de o parte analiza formelor de
comunitate arhaică, iar pe de altă parte, observarea comunităţilor
primitive de astăzi.
- ultimele decenii au scos la iveală, confruntându-se cu formele
moderne ale economiei, politicii, culturii, administraţiei, etc,
comunităţi etnice care nu au atins stadiul istoric al naţiunii. Şi astfel,
existenţa structurilor tribale (mai ales în numeroase ţări africane) ridică
probleme inedite în legătură cu modul cum se va trece de la tribalism
la structurile naţionale.
63
Pe măsura dezvoltării triburilor, se formează uniuni de triburi.
În această etapă – corespunzătoare la greci perioadei homerice, iar la
romani celei a fundării Romei– încep să se şteargă deosebirile dintre
dialectele tribale; se fixează tot mai mult aria răspândirii teritoriale a
uniunii de triburi; apare proprietatea privată cu tot cortegiul ei de
consecinţe: apariţia claselor sociale, a statului, intensificarea
schimbului, dezlănţuirea războaielor,etc.
Odată cu aceste transformări are loc şi prefacerea formelor
arhaice de comunitate etnică în altele mai evoluate, corespunzătoare
noii societăţi. Astfel, comunităţilor gentilico-tribale le-au luat locul
popoarele sclavagiste.
Poporul sclavagist
Este o comunitate etnică de un tip deosebit, ce se constituie nu
pe baza relaţiilor de înrudire, ca cele precedente, ci pe descompunerea
lor, pe înlocuirea lor cu legături teritorial-economice. Deci poporul
sclavagist încetează să mai fie o comunitate a cărei forţă de coeziune
este rudenia de sânge, ci reprezintă o fuziune de ginţi, triburi diferite în
jurul altor valori sociale. Limba comună, care a înlăturat dialectele
tribale, teritoriul comun, mult mai bine delimitat şi cu graniţe relativ
precise, precum şi cultura comună specifică sclavagismului au
constituit fundalul pe care se formează conştiinţa apartenenţei
membrilor la respectiva comunitate în raport cu ceilalţi „cetăţeni” ai
imperiului ce proveneau din alte teritorii. Forţa care sudează
comunitatea este clasa dominant cu ajutorul noilor forme de organizare
socială şi politică apărute-statul, dreptul propriu-zis şi biserica.
În opinia lui Del Vecchio, primele manifestări ale sistemului
dreptului sunt strâns legate de primele etape ale societăţii organizate în
comunităţi arhaice. Mai apoi, odată cu trecerea de la matriarhat la
patriarhat are loc şi trecerea de la o organizare juridică primitivă
întemeiată pe o legătură de sânge, întrucât toţi membrii comunităţii
aveau o descendenţă comună matrilineară, la o nouă etapă când statul
îşi asumă exclusiv funcţionarea justiţiei şi este în stare să impună
respectarea regulilor sociale: „În acest moment încep să se schiţeze
elementele statului: avem un număr de indivizi destul de mare pentru a
îngădui o distribuţie armonică şi organică a diferitelor activităţi şi
64
funcţiuni sociale; avem un raport constant de stăpânire asupra unui
teritoriu determinat; avem în sfârşit o organizaţie juridică, formată de
obiceiul nedesluşit şi de autoritatea şefului statului…”[14, p.306]
Cele arătate cu privire la comunitatea etnică „popor
sclavagist” constituie o schemă valabilă, numai în linii generale,
deoarece ele nu oglindesc situaţia în toată complexitatea ei, pe lângă
societatea sclavagistă greco-romană existând şi alte societăţi, în alte
zone geografice, cu particularităţi specifice.
Poporul feudal
Din cauza marilor mişcări de populaţie cunoscute sub numele
de migraţiuni ale popoarelor, procesul formării comunităţilor etnice
specifice societăţii feudale este deosebit de complex. În Europa, sub
loviturile mişcărilor dinăuntru şi a acelora dinafară, Imperiul Roman se
destramă, scinzându-se în state separate. În provinciile imperiului,
devenite independente sau ocupate de popoarele migratoare prin
amestecul populaţiilor romanizate cu aceste popoare se nasc noi
dialecte şi noi limbi, cuceritorii au preluând limba, cultura, şi
obiceiurile învinşilor.
Comunităţile etnice proprii societăţii feudale (popoarele
feudale) se deosebesc de cele ale societăţii sclavagiste datorită
următoarelor trăsături specifice:
- caracterul închis al economiei naturale ce decurge din slaba
dezvoltarea diviziunii muncii şi a existenţei unei populaţii ţărăneşti ce
se ocupa preponderent cu lucrul pământului;
- limba poporului feudal este o limbă cu diferenţe dialectale, cu
mai multe graiuri;
- teritoriul este fărâmiţat, existând un număr mare de state mici
în care trăiesc grupuri de populaţie aparţinând aceluiaşi popor;
- poporul feudal este făuritorul culturii feudale în care
predominantă este credinţa religioasă şi care gravitează în jurul
bisericii.
Stabilind trăsăturile generale ale comunităţii poporului feudal,
vom exemplifica acest tip de comunitate etnică prin referire la modul
cum s-a format poporul român.
65
Procesul de formare a poporului român cunoaşte mai multe
etape:
Cea dintâi a constat din sinteza daco-romană desfăşurată în
secolele I-VI şi a avut rezultat formarea unei etnii şi a unei limbi
romanice. Căci superioritatea categorică a civilizaţiei romane faţă de
cea geto-dacă şi-a spus cuvântul, „ea s-a impus în spaţiul carpato-
danubian, a romanizat pe băştinaşi şi a făcut din geto-daci, mai întâi,
romani, apoi romanici şi în cele din urmă, români”[20, p.36].
Cea de-a doua etapă a constat în convieţuirea romanicilor nord
dunăreni cu slavii. În formarea poporului român ei au îndeplinit o
funcţie de desăvârşire şi încheiere. Etnogeneza românilor apare astfel
ca având trei componente fundamentale: substratul geto-dac; stratul
roman; adstratul slav.
Ca urmare a procesului romanizării, limba latină s-a impus în
toate regiunile Daciei. Limba română este o limbă latină, structura
gramaticală şi cea mai mare parte a fondului principal de cuvinte
(60%) fiind de origine latină.
Poporul român s-a format deci, într-un proces de lungă durată,
ca un popor romanic, datorită colonizării, romanizării şi convieţuirii cu
slavii. Poporul român în diferite momente ale formării sale, a trăit
permanent în spaţiul strămoşesc fiind organizat în obşti săteşti, ce vor
lua cu timpul spre formele de cnezat şi voievodat.
Expresie a progresului înregistrat în viaţa a poporului român,
cnezatele şi voievodatele sunt embrioane statale din care se vor forma
statele medievale româneşti: Ţara Românească, Moldova şi
Transilvania.
Naţiunea
Este forma de comunitate etnică reprezentativă pentru epoca
modernă şi contemporană. În „Petit Larousse”, naţiunea este definită
ca o comunitate de oameni, cel mai adesea instalată pe un acelaşi
teritoriu şi care are o anumită unitate istorică, lingvistică, religioasă,
economică, mai mult sau mai puţin puternică.
O caracteristică esenţială a naţiunii este că ea înglobează
oamenii din cadrul unui popor bine determinat, între care există
interacţiuni şi interdependenţe, respectă aceleaşi norme şi dezvoltă
66
aceleaşi relaţii economice, teritoriale, lingvistice şi culturale şi are De asemenea nu se poate vorbi de naţiuni fără existenţa
conştiinţa păstrării identităţii sale. conştiinţei naţionale, ca o conştiinţă a apartenenţei la această
Acest tip de comunitate etnică a apărut târziu în istoria comunitate, ce exprimă aspiraţiile unităţii naţionale şi necesitatea
omenirii, formarea naţiunilor începând în perioada destrămării unirii într-un singur stat a tuturor celor care vorbesc aceeaşi limbă,
societăţii feudale şi a statornicirii modului de organizare socială locuiesc pe acelaşi teritoriu şi sunt legaţi prin aceeaşi origine comună.
capitalistă. Fiind un proces îndelungat , constituirea naţiunilor a Naţiunea se bazează, înainte de toate, pe voinţa membrilor săi, pe
început odată cu revoluţiile din Apusul Europei (Anglia şi Ţările de conştiinţa lor şi pe dorinţa lor de a forma o naţiune.
Jos -sec.XVII, Franţa -sec.XVIII) şi a continuat în Europa de Est, unde
naţiunile iau fiinţă în secolul XIX. 3. Specificul dreptului în statul naţional
Putem spune că factorul determinant al cristalizării naţiunilor a
fost economia capitalistă, profund diferită de cea naturală, închisă,
Între naţiune şi stat există o legătură indisolubilă, statul
proprie feudalismului. Elementul ei principal, piaţa naţională,
naţional constituind forma de organizare politică a naţiunii.
economia capitalistă joacă un rol deosebit de important pentru unirea
Statul reprezintă naţiunea în relaţiile internaţionale. De aceea,
într-o strânsă comunitate a tuturor membrilor societăţii care vorbesc
lupta pentru un stat naţional înseamnă lupta naţiunii pentru existenţă în
aceeaşi limbă, trăiesc pe acelaşi teritoriu, aparţin aceluiaşi mod de
sensul consolidării ei, statul naţional având misiunea de a contribui la
viaţă, au aceleaşi trebuinţe cultural-spirituale.
desăvârşirea procesului de formare a naţiunii.
Procesul formării naţiunii a însemnat realizarea unei limbi
Necesitatea statului naţional decurge din faptul că dezvoltarea
comune, care începe să se contureze încă în societatea feudală. Limba
economiei capitaliste cere existenţa unui instrument care să favorizeze
naţională are următoarele caracteristici:
cuprinderea populaţiei într-o piaţă naţională, nedivizată, care să
- este o limbă supradialectală constituită prin unirea şi
asigure cuprinderea în limitele frontierelor sale, a tuturor membrilor
contopirea mai multor dialecte şi graiuri;
comunităţii naţionale şi care să sprijine procesul obiectiv de formare a
- este o limbă normată, adică are un fond principal de cuvinte
limbii şi culturii naţionale.
stabil şi unitar şi reguli gramaticale unice de vorbire şi scriere corectă;
Raportul stat-naţiune este un raport de interdependenţă, ce se
- este limba literară consolidată;
poate formula astfel: procesul de formare a naţiunii şi cel de formare a
- nu este exclusivistă, adică dă posibilitatea respectivei
statului se condiţionează şi se influenţează reciproc, statul naţional
comunităţi să folosească şi alte limbi sau dialecte.
contribuind la afirmarea şi dezvoltarea trăsăturilor naţiunii. Statul
O consecinţă importantă a noii vieţi economice este şi formarea
constituie pentru naţiune un instrument de realizare a intereselor,
teritoriului naţional. Comunitatea de teritoriu este o condiţie
scopurilor şi idealurilor sale, în timp ce naţiunea dă măsura
indispensabilă a constituirii popoarelor în naţiuni, deoarece el este acel
legitimităţii statului.
cadru geografic, delimitat istoric, în care se desfăşoară viaţa materială
Cu toate acestea, în pofida rolului deosebit de important al
şi spirituală a naţiunii. Ceea ce caracterizează conţinutul naţiunii este
statului în formarea şi consolidarea naţiunii, statul nu intră în
specificul culturii ei, care suferă transformări ce o fac să se
componenţa naţiunii. Avem ca exemplu într-o etapă a dezvoltării lor
deosebească de cultura poporului feudal, devenind cultură naţională.
naţiuni care n-au avut stat propriu (de exemplu cehii, polonezii), sau
Particularităţile culturii naţionale se formează în curs de generaţii ca
cele care în zilele noastre luptă pentru a-şi crea un stat naţional (de
reflex al condiţiilor de viaţă comună, în urma convieţuirii îndelungate
exemplu kurzii, palestinienii)
a membrilor lor.

67 68
 În cadrul procesului istoric de formare a naţiunilor pe
continentul european are loc şi constituirea naţiunii române, în
prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Elementele care au impus cu necesitate şi au făcut posibilă
formarea naţiunii române s-au constituit şi s-au cristalizat treptat în
decursul unei perioade istorice relativ îndelungate. Ele au fost
favorizate de legiuirile înfăptuite în Principatele Române de acei
domnitori care, au domnit pe rând, unii chiar de mai multe ori, atât în
Moldova cât şi în Ţara Românească, facilitând prin aceasta unificarea
legilor din diferite domenii, contribuind astfel la dezvoltarea
conştiinţei românilor. Principalele momente ale acestui proces au fost:
- reformele lui Constantin Mavrocordat în Ţara Românească
(1746) şi Moldova (1749), prin care se dădea posibilitatea ţăranilor să
iasă din iobăgie, de altfel primele de acest fel din Europa;
- „Pravilniceasca condică” a lui Alexandru Ipsilanti -1780;
- Codul lui Calimachi în Moldova -1817;
- Codul lui Caragea în Ţara Românească -1818;
- tratatul de pace încheiat la Adrianopol (1828), între Rusia
ţaristă şi Poarta otomană, care prevedea desfiinţarea obligaţiilor
Principatelor Române de a furniza Porţii la preţ de monopol o seamă
de mărfuri ca: cereale, vite, lemne,etc.;
- Regulamentele Organice, ce au fost puse în aplicare în 1831
în Ţara Românească şi în 1832 în Moldova, care au introdus principiul
separării puterilor în stat, au reorganizat serviciile publice creând altele
noi, mai eficiente;
- desfiinţarea vămilor dintre cele două ţări române în 1846.
La acestea se adaugă numeroasele şi permanentele legături
politico-sociale şi culturale dezvoltate de-a lungul Evului Mediu între
cele trei ţări române care au întărit comunitatea de limbă şi conştiinţă a
poporului român. Revoluţia burghezo-democratică de la 1848,
sfărâmând vechea organizare socială şi feudală şi accelerând
dezvoltarea capitalistă a celor trei principate româneşti, încheie în linii
mari procesul de constituire a naţiunii române.
Evenimentele care au urmat apoi–Unirea Moldovei cu Ţara
Românească, în 1859, cucerirea independenţei de stat depline a
României, în 1877, Unirea Transilvaniei cu România, în1918 – au
69
însemnat fiecare în parte, paşi importanţi în făurirea statului naţional
unitar român, ca formă de organizare politică a naţiunii române.
CAPITOLUL VI
ROLUL DETERMINISMULUI ÎN FORMAREA ŞI
DEZVOLTAREA DREPTULUI
1. Caracterizarea şi categoriile determinismului
Determinismul este o parte integrantă a ontologiei în cadrul
căreia ocupă un loc de prim ordin, Esenţa lui constă în recunoaşterea
existenţei unor relaţii de dependenţă şi condiţionare obiectivă, în
virtutea cărora producerea (apariţia, evoluţia, dispariţia) şi existenţa
tuturor fenomenelor se realizează pe un temei propriu,
Spre deosebire de semnificarea clasică a conceptului de deter-
minism, propus în epoca modernă, în care cauzalitatea era concepută
mecanicist (univoc, riguros, liniar), necesitatea era definită în opoziţie
cu întâmplarea (hazardul fiind considerat ca acauzal şi exterior siste-
mului), finalitatea era concepută teleologist (ca expresie a unor prede-
terminări exterioare), iar determinismul ca opus al indeterminismului,
interpretarea actuală a ideii de determinism este radical schimbată
(dialectic).
Cauzalitatea este concepută dialectic, în corelaţie cu probabili-
tatea, având caractere neunivoc, fiind mediată de factori aleatori, con-
diţionali, astfel încât unei stări actuale a unui sistem îi corespunde o
pluralitate de efecte posibile, astfel încât asupra acestei desfăşurări
cauzale îi revin explicaţii în principiu probabiliste. Stare de fapt pe
care o pune în evidenţă studiul proceselor microfizice şi megafizice şi
cu totul accentuat, cercetarea dinamicii materiei vii şi a vieţii sociale.
Ceea ce a impus în gândirea contemporană propunerea de a concepe
relaţia cauzală ca o cauzalitate statistică.
70
 Ideea despre caracterul determinat al obiectelor, fenomenelor şi
proceselor s-a născut în procesul practicii, ca reflectare firească a unor
relaţii de determinare existente între acestea şi realitatea obiectivă.
Constatările aspectelor de ordine din diferite domenii ale existenţei au
condus la formularea teoriei determinismului. Conţinutul acestei teorii
rezultă din următoarele idei fundamentale:
- ideea caracterului ordonat, structurat al lumii;
- ideea că nimic nu se poate produce în univers fără o cauză
determinată;
- ideea că fenomenele, procesele, sunt legate între ele prin
interacţiuni complexe;
- ideea posibilităţii cunoaşterii reale mecanismului de
determinare.
Determinismul dinamic, reprezintă acea modalitate de
producere şi manifestare a sistemelor, caracterizată prin univocitate şi
previzibilitate în sensul că dintr-o stare iniţială dată şi riguros
determinată, stările viitoare decurg univoc, adică într-o singură
direcţie. Un asemenea tip de determinism implică un domeniu limitat,
sfera lui cuprinzând acele procese, fenomene a căror existenţă nu este
condiţionată în mod esenţial de interacţiunile cu mediul ambiant. În
general el are o aplicabilitate redusă, fiind ineficace în interpretarea
unor fenomene cum ar fi cele biologice sau cele sociale.
Determinismul statistic, studiază starea viitoare a sistemelor,
ca medie a mişcărilor probabile ale fiecărui component,
caracterizându-se prin previzibilitate şi descriere probabilistă. El
vizează în principiu, două mari compartimente calitativ diferite de
producere şi generare a fenomenelor - natura şi societatea –dar,
cunoaşte în acelaşi timp, existenţa unor determinisme
compartimentale, în domeniile amintite, cu specific diferit, cum ar fi:
determinismul în sfera culturii, a moralei, a politicii, a dreptului, etc.
O dată cu regândirea sensului conceptului de finalitate s-a
impus şi o resemnificare a conceptului de scop. Comportamentul
teleologic este specific determinismului socio-uman: doar omul îşi
propune scopuri datorită gândirii, conştientizării de sine şi manifestării
sale ca subiect. Care-şi manifestă intenţii, opţiuni valorice, raţiuni,
speranţe, aşteptări de realizare. În măsura în care omul proiectează
71
cognitiv se comportă intenţional.
Scopurile pot fi individuale sau colective, imediate şi de
perspectivă, ele pot fi materiale şi spirituale, morale. Scopul intervine
în procesul muncii, al creaţiei de bunuri şi valori, neavând nimic
comun cu vreo predestinare şi predeterminare obiectivă de factură
tranzitivă.
În sfârşit, corecturi au apărut şi în ce priveşte semnificarea
conceptului de lege–legile cauzal-dinamice apărând, astfel, ca
modalităţi limită ale manifestării unor legi de probabilitate (cu care
operează nu numai fizica microcosmosului şi megacosmosului, ci şi
totalitatea ştiinţelor despre natura vie şi viaţa socială).
Explicaţia acestor aspecte este dată în cadrul teoriei
deterministe cu ajutorul unui set propriu de categorii, cu grade diferite
de generalitate, precum conexiune–interacţiune, cauzalitate–
condiţionare, necesitate–întâmplare, posibilitate–realitate, dar se
operează şi cu categorii cu valoare reflectorie specifică. De pildă
pentru domeniul social se folosesc categorii ca: libertate–
responsabilitate, obiectiv–subiectiv, spontan–conştient, etc.
Categoriile determinismului sunt următoarele:
- cauzalitatea;
- necesitate şi întâmplare;
- posibilitate şi realitate;
- legea.
2. Categoria de cauzalitate şi raportul de cauzalitate în
dreptul penal
Cauza este categoria filosofică ce desemnează fenomenul
(sistemul) care precede şi provoacă (produce, determină, generează) în
mod necesar apariţia, schimbarea, dezvoltarea, dispariţia unui alt
fenomen (sistem).
Efectul este categoria filosofică, care desemnează fenomenul
(sistemul) care succede cauzei şi este generat (produs, determinat) de
aceasta.
72
 Legătura dintre cauză şi efect poartă numele de raport cauzal
sau raport de cauzalitate. De pildă în drept, legătura cauzală este
legătura de determinare în baza căreia prejudiciul cauzat este
consecinţa directă a comportamentului ilicit (acţiunilor ilegale). Într-o
exprimare mai succintă, relaţia cauzală în drept este reprezentată de
raportul dintre fapta ilicită (cauza) şi prejudiciul cauzat (efectul).
Raportul de cauzalitate cuprinde în mod necesar două tipuri de
relaţii:
a) relaţia de succesiune, ce constă în faptul că întotdeauna
cauza precede efectul, că întotdeauna există o succesiune în timp a
efectului faţă de cauză. Deşi necesară raportului de cauzalitate, relaţia
de succesiune nu este suficientă pentru existenţa acestuia. Astfel, nu
toate fenomenele care preced în timp alte fenomene sunt şi cauzele
acestora.
Identificarea cauzalităţii cu simpla succesiune a dus la apariţia
superstiţiilor, a prejudecăţilor, a credinţelor absurde. Doar câteva
exemple:
- eclipsele solare ar avea drept consecinţă războaiele între
comunităţi;
- „tăiatul” drumului de către o pisică neagră ar fi urmat de
eşecul acţiunii ce se voia întreprinsă;
- întâlnirea cu un preot îmbrăcat în sutană ar avea ca efect
„ceasul rău”,etc. În toate aceste cazuri este vorba de substituirea
legăturilor reale cu legături imaginare (uneori chiar de natură mistică).
b) relaţia genetică, ce semnifică faptul că acţiunile cauzei
implică cu necesitate producerea efectului, este specifică şi definitorie
pentru raportul de cauzalitate. Între două fenomene ce se succed există
raport de cauzalitate numai dacă unul îl generează pe celălalt.
Deci, cauzalitatea exprimă raportul de continuitate genetică şi
se manifestă ca legătură temporală obiectivă între două sisteme care se
succed, unul producându-l pe celălalt. Rolul cauzalităţii este acela de a
surprinde originea, schimbarea, dispariţia diverselor fenomene,
procese din natură, societate şi gândire.
Producerea efectelor de către cauză se desfăşoară întotdeauna
în anumite condiţii, în sensul că acţiunea cauzei şi geneza efectului au
loc într-o anumită ambianţă, în mijlocul unor fenomene care
73
influenţează inevitabil procesul cauzal. Prin condiţii se înţelege un
ansamblu de fenomene care nu generează prin ele însele efectul, dar
care însoţesc acţiunea cauzei în timp şi spaţiu, influenţând pozitiv sau
negativ desfăşurarea raportului cauzal. Condiţiile au în comun cu
cauza faptul că preced efectul şi că prezenţa lor este inerentă
producerii efectului.
În domeniul dreptului – după cum preciza eminentul profesor
Eugeniu Speranţia –„cauza determinantă a existenţei normelor
juridice, factorul care le creează este întotdeauna activitatea voluntară
a oamenilor. O normă juridică, este într-adevăr creată de cineva care a
gândit-o şi o vrea; ea este apoi acceptată şi urmată de colectivitate, dar
nici inventarea şi construcţia ei, nici acceptarea sau consacrarea ei
socială nu au loc decât sub anumite condiţionări şi modalităţi.”[29,
p.285]
Aşadar, cauza are caracter hotărâtor în determinarea efectului,
deoarece ea conferă ansamblului de condiţii caracterul necesar şi
suficient în producerea acestuia.
Legea cauzalităţii se formulează astfel: o anumită cauză
produce cu necesitate, întotdeauna şi pretutindeni, acelaşi efect, dacă
sunt prezente aceleaşi condiţii. Variaţia condiţiilor determină variaţia
efectelor aceloraşi cauze.
Raportul de cauzalitate în dreptul penal.
Printre problemele fundamentale ale dreptului, raportul de
cauzalitate ocupă un loc de frunte, prezentând nu numai un interes
teoretic indiscutabil, dar şi o uriaşă însemnătate pentru activitatea
organelor statului. Altfel spus, necesitatea studierii temeinice a
raportului de cauzalitate se impune şi faţă de interesul crescând care se
manifestă în activitatea organelor de justiţie, ale parchetului, poliţiei,
de nevoia unei orientări teoretice corecte pe care o resimte practica
judiciară.
Legătura de cauzalitate în dreptul penal se înfăţişează ca un
raport între acţiunea voluntară infracţională şi rezultatul socialmente
periculos. Căci dreptul penal se interesează nu de orice acţiune
concretă a omului, ci numai de acele acţiuni care sunt îndreptate spre
producerea de efecte dăunătoare societăţii.
74
 Numai acţiunile voluntare, socialmente periculoase fac parte
din sfera dreptului penal. Aici legătura cauzală are întotdeauna ca
element fundamental acţiunea umană conştientă, îndreptată spre
producerea de consecinţe antisociale, faptul că această acţiune umană
nu poate fi privită numai ca o manifestare exterioară, ci ca un complex
fizic şi psihic, caracterul său cauzal fiind condiţionat şi de procesele
psihice care declanşează şi însoţesc orice manifestare exterioară.
Aceasta distinge fundamental acţiunea umană infracţională de
fenomenele cauză care acţionează în alte domenii ale existenţei.
Numai rezultatele socialmente periculoase intră în sfera dreptului
penal. Din această perspectivă, în planul dreptului penal, relaţia
cauzală impune distincţia între cauze principale şi cauze secundare,
între cauze directe şi cauze indirecte. Pluralitatea de cauze se poate
înfăţişa „fie sub forma unui concurs de cauze concomitente, când două
sau mai multe cauze laolaltă determină efectul, fie sub forma unui
concurs de cauze succesive, când fiecare cauză determină un efect,
care la rândul său determină un altul”[2, p.47].
Infracţiunea fiind un act individual antisocial prevăzut şi
sancţionat de legea penală, relaţia cauzală va fi , desigur, influenţată şi
de modul în care legea penală defineşte anumite fapte ca infracţiune.
Incriminând într-un anumit fel o activitate antisocială în raport de
tradiţiile şi specificul de viaţă al comunităţii, de etapa de dezvoltare
socială, etc., legea penală influenţează implicit cercetarea raportului de
cauzalitate, obiectivele şi întinderea acestor analize.
Aceasta înseamnă că relaţia cauzală în domeniul dreptului va
căpăta inevitabil şi unele particularităţi în funcţie de reglementarea
legală a materiei.
3.Categoriile filosofice de necesitate şi întâmplare,
posibilitate şi probabilitate
Necesitatea este categoria filosofică ce desemnează
proprietatea obiectelor şi fenomenelor de a se produce în mod
inevitabil, obligatoriu, datorită unor cauze şi condiţii constante, de a
evolua într-un anumit fel şi nu în altul. Necesitatea decurge din esenţa,
din natura internă a obiectelor şi fenomenelor, caracterizând
75
determinarea lor calitativă. În acest sens, marele filosof german Hegel,
afirma că necesitatea are un temei intern. Ea are următoarele trăsături:
inevitabilitatea, constanţa şi stabilitatea.
În dreptul penal, de pildă, întâlnim o cauză care înlătură
caracterul penal al faptei, numit starea de necesitate. Potrivit
articolului 45 din Codul penal, „este în stare de necesitate acela care
săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea
fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia
sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public”. Trebuie
menţionată o condiţie esenţială a stării de necesitate şi anume ca
pericolul iminent să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat în alt
mod decât prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală. De acelaşi
ordin este şi o altă condiţie: ca acţiunea de salvare să fi constituit
singurul mijloc de înlăturare a pericolului.
Se consideră fapte săvârşite în stare de necesitate: spargerea
unui zid, a unei încuietori, pentru a salva o persoană imobilizată într-o
încăpere cuprinsă de incendiu; distrugerea unui pod de lemn peste un
râu şi care împreună cu alte obiecte aduse de ape au format un baraj în
calea apelor şi astfel prezintă un pericol iminent de inundare a unei
localităţi, a unui obiectiv important,etc; sustragerea unui vehicul sau
autovehicul pentru a transporta de urgenţă la spital o persoană
accidentată grav.
Întâmplarea este categoria filosofică ce desemnează
proprietatea obiectelor şi fenomenelor de a se produce sau nu, de a
evolua într-un sens sau altul. Ea decurge din aspectele exterioare,
periferice, neesenţiale ale obiectelor şi fenomenelor. Notele
caracteristice întâmplării sunt: inconstanţa, variabilitatea, instabilitatea,
imprevizibilitatea.
De întâmplare putem vorbi în cazul fortuit, prevăzut în
articolul 47 din Codul penal. El „desemnează situaţia, starea,
împrejurarea în care acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un
rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput şi nici nu l-a urmărit şi
care se datorează unei energii externe a cărei intervenţie nu a putut fi
prevăzută”.
76
 De pildă, un tractorist în timp ce ara cu tractorul, atinge cu
plugul un obuz rămas neexplodat în pământ din timpul războiului,
obuz care explodează şi răneşte o persoană. Deci făptuitorul a fost pus
în imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurării (forţei
străine), care a produs rezultatul. Surse ale împrejurărilor fortuite pot
fi: fenomene ale naturii (cutremure, furtuni, trăsnete, alunecări de
teren) a căror producere în timp nu poate fi prevăzută; defectarea unor
mecanisme; conduita imprudentă a unei persoane care ar apare brusc
în faţa unui autovehicul în mişcare: starea maladivă a unei persoane
(leşin, atac de cord).
Caracterul necesar sau întâmplător al unui fenomen depinde de
structura şi dinamica raporturilor obiective cu contextul în care
fiinţează şi nu de cunoaşterea sau necunoaşterea cauzelor care-l
provoacă. În raport cu necesitatea, întâmplarea are un caracter
inconstant, fapt care la nivelul cunoaşterii se manifestă adesea prin
caracterul imprevizibil al proceselor şi evenimentelor întâmplătoare,
prin caracterul aparent accidental al acestora. Întâmplările sunt însă
fenomene frecvente în dinamica obiectivă a sistemelor, ele influenţând
procesele necesare şi – de aceea – cunoaşterea nu este indiferentă faţă
de ele.
Măsura în care întâmplările sunt sau nu cunoscute afectează
posibilitatea de prevedere a lor şi – prin aceasta – succesul acţiunii
practice a oamenilor asupra domeniului de obiecte considerat; dar nu
afectează nicidecum caracterul lor întâmplător şi nici conţinutul lor
cauzal şi obiectiv.
Necesitatea şi întâmplarea sunt noţiuni corelative ce
reprezintă raporturi de determinare care se presupun şi se opun
reciproc, având amândouă un caracter cauzal. Deosebirea dintre ele se
referă doar la faptul că necesitatea se întemeiază pe cauze esenţiale şi
interne, iar întâmplarea pe cauze neesenţiale şi externe. Cum nu există
sisteme izolate, toate aflându-se în raporturi reciproce unele cu altele,
orice sistem este o unitate de interacţiuni necesare şi întâmplătoare.
Unitatea dialectică dintre necesitate şi întâmplare
(manifestată prin caracterul lor relativ, prin trecerea reciprocă a uneia în
cealaltă, prin completarea necesităţii de către întâmplare, prin
manifestarea conţinutului necesar al proceselor în forme întâmplătoare)
77
nu înseamnă confundarea lor, reducerea uneia la cealaltă, ştergerea
deosebirilor dintre ele pe plan funcţional în determinarea structurii şi
dinamicii sistemelor.
Necesitatea are întotdeauna rolul determinant în mişcarea şi
dezvoltarea sistemelor, în structurarea esenţelor, a întregului,
independent de modul concret, particular în care se realizează trecere de
la potenţialitate la actualitate.
Întâmplarea concurează particularităţile concrete ale realizării
unui fenomen; ea este, de aceea, subordonată necesităţii şi joacă un rol
condiţionat în dinamica fenomenelor; ea determină câmpul de
particularitate în raport cu ceea ce este general în evoluţia proceselor
reale, constituind temeiul laturii fenomenalizatoare a esenţelor.
Realitatea, desemnează starea de fapt a unui sistem, referindu-
se la fenomene înfăptuite, existente în prezent, aflate în proces de
manifestare activă.
Dar, deşi un sistem are o stabilitate relativă, mişcarea
elementelor şi interacţiunilor sale determină, provoacă tendinţe de
schimbare şi transformare. Ansamblul acestor tendinţe sau direcţii de
autodepăşire a stărilor date, determinate de schimbarea interacţiunilor
interne şi externe constituie temelia conceptului de posibilitate.
Categoria de posibilitate desemnează totalitatea stărilor
virtuale ale unui sistem, stări în care fenomenul poate trece, dar pentru
care în prezent nu există condiţii suficiente de realizare.
Realitatea este starea actuală activă a unui sistem, ceea ce
există ca act (exemplu: sentinţa dată de o judecătorie, decizia dată de
un Tribunal sau Curte de Apel).
Posibilitatea este starea virtuală a unui sistem, ce există ca
potenţă. Între realitate şi posibilitate există un raport de continuitate
genetică între prezent şi viitor.
Din evantaiul de posibilităţi (direcţii ) se vor realiza, mai întâi
acelea care vor întruni condiţiile necesare şi suficiente în plan obiectiv,
adică direcţiile care ţin de esenţa sistemului, de legile lui denumite
direcţii necesare. Ele se manifestă ca tendinţe principale şi dominante,
ca linie fundamentală a dezvoltării.
78
 Realitatea, posibilitatea sau imposibilitatea sunt categorii care
desemnează stări calitative ale existenţei. Ele privesc modalităţi de a fi
sau de a deveni ale acesteia. Existenţa comportă însă şi determinări
cantitative, care se referă la posibilităţile devenirii ei, la gradul de
concordanţă a stărilor virtuale cu legea fenomenului, la măsura şi
frecvenţa realizării condiţiilor care favorizează trecerea de la o stare
virtuală la una reală, la şansele realizării unui eveniment. Multe dintre
aceste aspecte cantitative ale structurii şi devenirii existenţei sunt
exprimate cu ajutorul categoriei de probabilitate.
Probabilitatea este un concept ce exprimă cantitativ frecvenţa
transformării posibilităţii în realitate. Ea ne indică gradul de
realizabilitate a posibilităţii. De aceea, probabilitatea caracterizează nu
atât existenţa fenomenelor actuale, cât mai ales procesele în devenirea
lor, evenimentele. Fiind expresia cantitativă a întemeierii obiective a
perspectivelor de evoluţie a unui sistem, probabilitatea se exprimă
matematic printr-o ecuaţie de frecvenţă, ca raport între numărul de
cazuri de realizare efectivă şi numărul total de cazuri posibile
4. Legea ca determinare juridică
Legea este categoria filosofică ce desemnează acel raport
obiectiv, necesar, general, relativ stabil şi repetabil între diferite
obiective, între obiecte şi proprietăţi ale lor, precum şi între diferite
etape succesive ale evoluţiei unui sistem. Trăsăturile legii obiective:
- legea este un raport obiectiv, în sensul că el se stabileşte între
sisteme, independent de voinţa arbitrară a omului;
- caracterul general constă în aceea că orice lege caracterizează
un gen de obiecte (o clasă de obiecte), neexistând legi ale unor sisteme
individuale;
- legea are un caracter relativ stabil, întrucât durează atâta timp
cât durează condiţiile favorabile şi repetabil în sensul că ele acţionează
ori de câte ori apar condiţiile favorabile. Dacă se schimbă condiţiile, se
modifică şi acţiunea legii.
Dacă acestea sunt trăsăturile legii obiective (ca formă a
conexiunii deterministe), să vedem care sunt trăsăturile legii juridice:
79
- competenţa emiterii legii revine puterii legiuitoare;
- legea constituie principalul izvor de drept oficial;
- legea se adoptă prin proceduri parlamentare;
- legea are întotdeauna un scop normativ.
În ceea ce priveşte noţiunea de lege juridică, ea este utilizată
într-un sens larg, ca totalitate de acte normative într-un sistem de
drept, şi într-un sens restrâns ca „actul juridic normativ cu forţă
juridică superioară adoptat de organul suprem al puterii de stat,
colegial sau unipersonal, în funcţie de forma de guvernământ şi
regimul politic al statului”[21, p.105].
În cea de-a doua accepţie, accentul cade pe faptul că legea este
un act normativ adoptat prin acord de voinţă al celor interesaţi. Deci
legea juridică este, în esenţa ei, un act de voinţă al unui subiect de
drept căruia i se recunosc efecte juridice.
Observăm că, atât din definirea, cât şi din enumerarea
trăsăturilor lor caracteristice rezultă deosebirea esenţială dintre legea
obiectivă şi legea juridică. Iată cum este ea văzută de către profesorul
Giorgio Del Vecchio: „Aceste observaţii clarifică înţelesul diferit ce-l
are cuvântul lege, după cum acesta se referă la ordinea fizică sau la cea
juridică.
Legea fizică, fiind sinteza unei realităţi experimentale, exprimă
numai ceea ce este, ceea ce se întâmplă şi corespunde în mod necesar
întregii realităţi; dacă un singur fapt ar contrazice o lege fizică, aceasta
nu ar mai avea nici o valoare de lege, nu ar mai fi astfel.
Legea juridică, dimpotrivă, nu-şi trage adevărul din
fenomene; nu exprimă ceea ce este, ci ceea ce trebuie să fie. Şi s-a
observat că violarea unei legi juridice îi dă acesteia un relief mai
puternic şi face ca adevărul ei să fie şi mai profund simţit în sensul său
pur ideal”.
Este limpede că ceea ce disjunge legea obiectivă de cea juridică
este faptul că în timp ce legea obiectivă există şi acţionează
independent de voinţa oamenilor, ea neputând fi creată sau distrusă
după dorinţă, legea juridică este subiectivă prin excelenţă, adică apare
şi dispare după vrerea oamenilor, întrucât ea exprimă raporturile de
voinţă dintre aceştia. În condiţiile pluralismului politic şi al
democraţiei, orice grupare politică ajunsă la putere prin sufragiul
80
electoratului, va promova legi juridice în conformitate cu voinţa sa
politică, cu interesele sale. Or, în acţiunea lor, legile obiective sunt
indiferente în raport cu interesele oamenilor.
Legile obiective se pot clasifica după mai multe criterii:
- în funcţie de domeniul în care acţionează, distingem legi ale
naturii, ale societăţii şi ale gândirii;
- în funcţie de sfera de acţiune, legile se grupează în:
universale, generale, particulare;
- în funcţie de felul cum exprimă necesitatea şi întâmplarea,
deosebim legi dinamice şi legi statice.
CAPITOLULVII
LIBERTATEA UMANĂ, FUNDAMENT AL
DETERMINISMULUI SOCIAL
1. Specificul determinismului social
Societatea ca domeniu aparte al existenţei, ca forma cea mai
înaltă şi mai complexă din punct de vedere structural şi funcţional a
acesteia, se caracterizează printr-un determinism propriu, cu un
ansamblu de trăsături specifice.
Conceput în felul acesta, determinismul social desemnează
acea concepţie conform căreia şi în viaţa socială domneşte o anumită
ordine, în sensul că existenţa şi dezvoltarea societăţii sun guvernate de
legi obiective proprii.
Specificul determinismului social este pus în evidenţă de
următoarele trăsături:
a) Cea mai importantă particularitate a sa, şi anume că el nu
poate exista în absenţa oamenilor, nu se poate manifesta decât prin
acţiunea lor. Aceasta înseamnă că în domeniul vieţii sociale, nu se
întâmplă nimic fără acţiunea şi influenţa umană, că totul se
desfăşoară prin şi de către oameni;
81
b) Caracterul său extrem de complex, care derivă din
complexitatea deosebit de mare a sistemului social, în cadrul căreia
întâlnim subsisteme şi elemente foarte eterogene (naturale, biologice,
geografice, economice, psihologice,etc), între care există o multitudine
de interacţiuni şi relaţii dinamice foarte variate ( de determinare, de
condiţionare de influenţare, logice, etc). În perimetrul determinismului
social, factorii de ordin obiectiv se împletesc cu cei de ordin subiectiv,
cu cei care ţin de conştiinţa oamenilor.
De asemenea acţiunile şi interacţiunile conştiente se împletesc
cu cele spontane, imprevizibile. Tot aici aspiraţiile individuale se
împletesc – când armonios, când contradictoriu – cu cele ale societăţii;
acţiunea cauzelor interferează cu aceea a scopurilor; necesitatea
presupune existenţa libertăţii, etc. Şi toate acestea deoarece în viaţa
socială, posibilitatea obiectivă (cauzală, necesară, legică) devine
realitate numai în activităţile umane (economice, ştiinţifice,
educaţionale, ş.a.);
c) Istoricitatea sa mult mai pronunţată, mai accentuată decât a
determinismului din alte zone ale realului, datorită caracterului
pregnant istoric al fenomenelor sociale. Determinismul social este
foarte dinamic, înregistrându-se schimbări chiar în cadrul aceluiaşi tip
de societate şi mai ales o dată cu schimbările sociale profunde ce au
loc ca urmare a trecerii de la o societate la alta;
d) Este un determinism neunivoc de tip statistic, deoarece se
manifestă în cadrul societăţii care este prin excelenţă un domeniu al
fenomenelor de masă. El se realizează prin intermediul unei mulţimi
de indivizi umani, ale căror acţiuni personale, de grup se intersectează
continuu, rezultanta fiind adesea total diferită de ceea ce doreşte
fiecare individ în parte, dar, în ultimă instanţă indicând sensul
dezvoltării sociale.
Necesitatea socială nu apare în formă netă, clară, în acţiunea
fiecărui individ sau în mişcarea fiecărui fenomen social. Ea se
realizează ca o medie statistică (probabilistică) a unui ansamblu de
mişcări întâmplătoare, ca tendinţă principală şi rezultantă a mişcărilor
probabile ale părţilor constituente. Probabilitatea actelor sociale rezultă
tocmai din faptul că necesitatea socială se exprimă tendenţial şi se
materializează printr-o diversitate de posibilităţi. Or, tocmai
82
tendenţialitatea şi probabilismul acţiunilor sociale imprimă mişcării
sociale, istoriei, particularitatea de a fi imprevizibilă. Dacă tendinţa
unui proces social poate fi cunoscută, derularea lui în ce priveşte
succesiunea actelor constituente, stadiile şi ritmul lui sunt
imprevizibile.
Din toate acestea decurge acea trăsătură fundamentală a
determinismului social de a nu fi implacabil, în efectele sale, ca în
cazul determinismului natural.
e) Modul particular în care acţionează şi se manifestă legile
obiective în cadrul societăţii. Astfel de legi sociale nu acţionează
absolut spontan, independent de intervenţia conştientă a omului.
Dimpotrivă, ele apar ca tendinţe ale activităţii grupurilor sociale de
realizare a scopurilor şi de satisfacere a intereselor. Aşadar, legea
socială, deşi este şi ea o relaţie obiectivă, independentă de voinţa şi
conştiinţa oamenilor, este totodată imanentă şi intrinsecă activităţii
practice a oamenilor, se manifestă doar în şi prin activitatea acestora.
Cunoaşterea legilor obiective constituie baza a însăşi acţiunii
omului în conformitate cu anumite scopuri. Oamenii sunt singurele
fiinţe capabile să-şi transforme propria existenţă şi să construiască o
existenţă nouă. Şi aceasta se poate realiza numai pe baza cunoaşterii
legilor sociale obiective.
În concluzie la cele arătate, putem spune că, în dezvăluirea
determinismului social de o mare importanţă este evidenţierea faptului
că în societate, în istoria ei, nimic nu s-a produs şi nu se poate produce
fără participarea oamenilor, fără acţiunea lor. Determinismul propriu
societăţii se înfăptuieşte prin intermediul oamenilor înzestraţi cu voinţă
şi conştiinţă, care acţionează mânaţi de trebuinţe şi interese sociale,
animaţi de scopuri sociale, nu numai de necesitatea naturală pură, de
supravieţuire.
Drept consecinţă, societatea, istoria omenirii în general, nu este
altceva decât produsul interacţiunii şi împletirii factorilor materiali,
obiectivi şi a celor spirituali, subiectivi.
83
2. Libertatea, omul şi condiţia umană
Problemă de maximă rezonanţă filosofică, socială şi politică,
libertatea ca unul din reperele cardinale ale condiţiei umane, are în
mod firesc mari implicaţii în lumea juridică. Înainte de a ne opri
asupra acestora, încercăm să schiţăm câteva din momentele istorice
şi semnificaţiile ideii de libertate, care se regăsesc în spiritualitatea
timpului nostru şi influenţează conştiinţa epocii (inclusiv conştiinţa
juridică) şi acţiunea umană.
Aşa cum s-a apreciat în literatura filosofică, întrebarea dacă
omul poate fi liber s-a conturat odată cu experienţa umană a
constrângerii naturale, sociale, politice, morale, religioase. Cine dintre
noi poate spune că este cu adevărat liber în toate acţiunile sale?
Ilustrând cu câteva răspunsuri date în ordinea istorică a
evoluţiei omului, la întrebarea formulată mai sus, am putea nota că:
- existenţa umană este total dominată de necesitatea dictată de
o autoritate supranaturală;
- destinul ce desemnează caracterul prestabilit şi implacabil al
cursului vieţii este stăpânul omului, iar secretul libertăţii constă în
dominarea propriilor noastre dorinţe şi în aspiraţia spre ceea ce e
realizabil (filosofia stoică);
- Dumnezeu este atotputernic, dar trebuie să admitem că omul
este înzestrat cu liber arbitru, altfel sfaturile, îndemnurile, poruncile,
răsplata şi pedeapsa ar fi în van (Toma d`Aquino);
- ceea ce contează pentru om este energia, forţa, vitalitatea,
valorile creştine, iar mila, umilinţa, supunerea, trebuie respinse (Fr.
Nietzsche);
- libertatea este numai o putere de a acţiona sau de a nu acţiona
potrivit cu deciziile voinţei (D.Hume);
- statul este realizarea libertăţii (Hegel);
- sunt absolut liber şi absolut responsabil de situaţia mea
(J.P.Sartre),etc.
Din perspectivă social-politică, în termeni exacţi şi penetranţi,
cu semnificaţii deosebit de actuale pentru contemporaneitate,
J.J.Rousseau, exprimându-şi crezul, argumenta: „Când fiecare face ce-
i place, se face adesea ce nu place altora. Aceasta nu înseamnă
84
libertate. Libertatea înseamnă mai puţin a face ce vrei, cât a nu fi
supuşi altuia; ea înseamnă totodată a nu supune voinţa altuia voinţei
noastre. De aceea libertatea fără justiţie este o adevărată contradicţie,
căci oricum am face totul e stingheritor în acţiunea unei voinţe
dezordonate. Prin urmare nu există libertate acolo unde nu sunt legi
sau unde cineva este deasupra legilor…un popor liber se supune, dar
nu ca o slugă, el are conducători, nu stăpâni…într-un cuvânt, soarta
libertăţii este legată totdeauna de soarta legilor: ea domneşte sau piere
o dată cu ele”[29, p.257].
Sintetizând experienţa occidentului în legătură cu ideea de
libertate politică, configurată în câteva principii, K.Jaspers nota în
lucrarea sa „Originea şi sensul istoriei”:
- libertatea individului, pentru ca toţi indivizii să fie liberi, este
posibilă în măsura în care poate exista concomitent cu libertatea
celorlalţi;
- individul are o dublă exigenţă: de a fi protejat faţă de violenţă
şi de a i se recunoaşte valabilitatea opiniei şi voinţei sale. Protecţia i-o
oferă statul constituţional, iar manifestarea opiniei şi voinţei sale o
face posibilă democraţia;
- libertatea se poate înfăptui numai prin înfrângerea forţei de
către justiţie. Libertatea luptă pentru dobândirea puterii care serveşte
justiţia şi îşi atinge ţelul în statul constituţional. Legile sunt în egală
măsură valabile pentru toată lumea şi orice modificare a lor are loc
numai pe cale legală;
- La inviolabilitatea dreptului personalităţii umane individuale
se adaugă dreptului acesteia de a participa la viaţa comunităţii. Starea
de libertate, prin urmare, poate fi atinsă numai prin democraţie, adică
prin posibilitatea participării tuturor la constituirea voinţei
colectivităţii. Fiecare are şansa afirmării sale, pe măsura autoeducaţiei
politice şi a puterii sale de convingere, a opiniilor sale [9, p.271].
Ceea ce-i uneşte pe indivizii liberi nu este un scop ,ci
încrederea că vor putea fiecare sa-şi urmărească scopurile fără să fie
împiedicaţi arbitrar de către altcineva.
Marea problemă a legislaţiei, în situaţii precum cea din
exemplul dat, este că rezolvarea cazului rămâne la latitudinea celor
85
care aplică dispoziţiile din legislaţie. Se creează un spaţiu pentru
comportamentul arbitrar.
De asemenea în cazul legislaţiei nu există o constrângere
clară exercitată de metareguli. Supremaţia regulilor ar putea ascunde
,la prima vedere, domnia arbitrarului.
Ideea călăuzitoare conform căreia nu trebuie să ne ghidăm
după cuvinte este de mare importanţă şi în construirea răspunsului la
întrebarea „nu ar trebui oare să ascultăm şi de un dictator care face
reguli după bunul său plac ?” Indiferent ce denumire ar folosi
dictatorul sau altcineva nu cuvântul „regulă” sau „lege” sau altul
contează.
Elementul care lipseşte în „regulile” dictatorului este
argumentarea. Ea nici nu ar avea cum să se constituie dacă „regula”
este fixată unilateral. Lipseşte examinarea argumentelor şi
contraargumentelor părţilor.
Libertatea nu este un dat, nici un dar, ci un produs social ce se
dobândeşte în decursul devenirii istorice a omenirii. Ca produs al
dezvoltării istorice, libertatea nu poate exista şi nu se poate înfăptui în
afara determinismului specific ce acţionează în domeniul vieţii sociale.
Drept urmare, ea este multiplu condiţionată de o serie de factori
aparţinând domeniilor economic şi politico-cultural:
- în primul rând, libertatea este condiţionată de gradul de
dezvoltare a economiei atât al forţelor productive, cât şi de natura
relaţiilor economice dintre oameni. De pildă una era libertatea pentru
ţăranul aservit în feudalism şi alta este libertatea fermierului de astăzi.
La modul general se poate spune că atât timp cât forţele de producţie
dintr-o ţară sunt slab dezvoltate, gradul de libertate din acea ţară este şi
el redus şi invers, cu cât economia este mai dezvoltată, cu atât
amploarea libertăţii este mai mare.
- în al doilea rând, libertatea indivizilor, a grupurilor sociale
este condiţionată, în mod direct, de natura instituţiilor societăţii şi de
buna lor funcţionare. Nu este indiferent pentru afirmarea, atât a
libertăţii individuale, cât şi a celei de grup, dacă regimul politic al unei
societăţi este democratic sau dictatorial;
- în al treilea rând, libertatea este condiţionată de
circumstanţele cultural-ştiinţifice existente în societate. Aceasta
86
înseamnă că gradul de libertate al oamenilor este în funcţie de
cantitatea şi calitatea cunoştinţelor (profunzimea şi varietatea lor),
precum şi de gradul de răspândire al acestora în masa populaţiei.
În planul relaţiei dintre individ şi societate, libertatea se
realizează sub o mare varietate de forme: libertate economică, libertate
politică, libertate religioasă, libertate artistică, etc.
Momentele procesului de dobândire a libertăţii
În oricare din ipostazele de mai sus, libertatea se prezintă ca
rezultat al interacţiunii a patru momente:
a) momentul gnoseologic. Libertatea se constituie pe fondul
determinărilor obiective, presupunând ca o condiţie a manifestării ei
cunoaşterea acestei determinări. Numai cunoscând condiţiile, cauzele
şi legile apariţiei, dezvoltării, dispariţiei obiectelor şi proceselor, omul
face primul pas pe calea eliberării sale de caracterul orb al manifestării
acestora, în sensul în care preciza Hegel că „oarbă e necesitatea numai
în măsura în care nu este cunoscută”
b) momentul alegerii. Înainte de a acţiona, omul se află în faţa
unei mulţimi de alternative, fiind pus să aleagă din mai multe
posibilităţi. Libertatea de alegere are sens doar în condiţiile în care
omul poate să selecteze o alternativă sau alta. Dacă el ar fi împins către
o singură soluţie, atunci nu s-ar putea vorbi de o alegere şi implicit nici
de libertate. De aceea un sens distinct al libertăţii este acela al
posibilităţii omului de a opta între alternativele care-i stau în faţă. În
concluzie, omul poate alege, dar în funcţie de:
- gradul de cunoaştere şi de profunzimea cunoaşterii cadrului
natural şi social al vieţii şi a posibilităţilor acestuia de devenire;
- sistemul de valori şi norme existente în societate la un
moment dat. Din acest punct de vedere, alegerea este un act de
evaluare între valori polare: bine-rău, frumos-urât, drept-nedrept, licit-
ilicit, adevăr-fals, sacru-profan,etc.
c) momentul praxiologic (acţional). Libertatea implică nu
numai momentele cognitiv şi decizional, ci şi unul acţional. După
alegere se pune problema posibilităţii de realizare a opţiunii, cu alte
cuvinte existenţa condiţiilor necesare ca alegerea făcută de voinţa
umană să fie înfăptuită. Omul se manifestă ca fiinţă liberă în şi prin
activitatea sa. Dobândirea concretă a libertăţii presupune acţiunea
87
practică. Ea transformă libertatea posibilă în libertate reală. Aşadar,
fără a subestima însemnătatea cunoaşterii şi alegerii, rezultă că
momentul principal, fundamental al libertăţii, îl constituie activitatea
practică.
Pe scurt, libertatea semnifică unitatea dintre cunoaştere şi
acţiune, legătura dintre aceste două momente fiind asigurată de actul
apreciator, prin care se definesc acţiunile, se stabilesc strategiile în
funcţie de anumite valori călăuzitoare.
d) momentul responsabilităţii. Libertatea în sensul ei autentic
presupune nu numai cunoaşterea, alegerea şi acţiunea, ci şi
responsabilitatea ce derivă din alegerea şi acţiunea întreprinse.
Responsabilitatea cere ca individul să judece singur asupra acţiunilor
la care participă, să înţeleagă singur sensul şi perspectiva lor, să decidă
personal, cu toate eventualele riscuri, asupra oportunităţii sau
inoportunităţii participării sale la diferite acţiuni. Deci
responsabilitatea desemnează capacitatea omului de a justifica în mod
demn motivele ce l-au determinat în declanşarea acţiunilor lui şi de a
lua asupra sa în mod conştient consecinţele acţiunilor întreprinse.
Responsabilitatea este definită în doctrina juridică penală ca
fiind atitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele sale (acţiuni sau
inacţiuni), de semnificaţia socială a acestora, precum şi de a-şi putea
determina şi dirija în mod conştient voinţa în raport cu aceste fapte.
Între libertate şi responsabilitate există relaţii de condiţionare
reciprocă. Pe de o parte, responsabilitatea este condiţionată de
libertate, se poate manifesta numai pe temeiul existenţei libertăţii. În
condiţiile în care acţiunile omului ar fi determinate în mod fatal de
factori exteriori, problema responsabilităţii nu s-ar pune. De exemplu,
în dreptul penal, libertatea de voinţă şi acţiune este condiţia generală a
subiectului activ al infracţiunii, ceea ce presupune că acesta a decis în
mod liber asupra săvârşirii faptei şi a avut libertatea de hotărâre şi
libertatea de acţiune potrivit propriei sale voinţe. Dacă făptuitorul a
acţionat sub imperiul constrângerii fizice sau a constrângerii morale,
fapta nu mai este imputabilă acestuia şi fiind săvârşită fără vinovăţie,
nu este infracţiune (art. 46 Cod penal). Responsabilitatea înseamnă
răspunderea individului pentru actele sale faţă de colectivitate şi faţă
de propria conştiinţă, manifestându-se în mod concret în procesul
88
acţiunii umane individuale şi colective, al comportării oamenilor în
societate.
3. Libertatea juridică
Libertatea juridică este definită în sens mai larg, ca starea unei
persoane care se bucură de deplinătatea drepturilor politice şi civile în
stat, iar în sens strict juridic, ca situaţia unei persoane care nu se află
închisă sau întemniţată.
Principiul libertăţii este un principiu fundamental de drept
consacrat în articolul 3 din Declaraţia universală a drepturilor omului,
astfel: „Fiecare individ are dreptul la viaţă, la libertate şi la siguranţa
personală”.
Libertatea ca fundament al vieţii sociale şi principiu de drept,
este prezentată în perimetrul dreptului sub două forme:
- sub forma libertăţilor generale (cele care indică o sumă de
protecţii)
- sub forma libertăţilor individuale (care se referă la activitatea
şi participarea umană).
Observăm că libertatea juridică are o natură originală şi cu totul
deosebită de aceea a celorlalte forme sub care se prezintă libertatea în
domeniul social (economică, politică, morală, religioasă, etc). Ideea de
libertate nu are în drept înţelesul unei libertăţi de fapt, adică a unei
simple posibilităţi naturale (sociologice, psihologice sau biologice),
determinate de legile inexorabile ale lumii externe sau interne. Pentru
drept o activitate a unei persoane e liberă, dimpotrivă, numai atunci
când acea persoană înfăptuieşte ceea ce e datoare din punct de vedere
legal sau raţional. Căci ideea de libertate în drept nu există decât
prin conformitatea faptelor umane cu normele juridice. În aceasta
constă deosebirea esenţială dintre libertatea juridică şi libertatea de
fapt. De pildă, criminalul e liber în fapt să săvârşească fapta sa, el nu e
însă juridiceşte liber să o comită; debitorul e liber în fapt să refuze
plata datorată, în drept el nu e însă liber să o facă.
Deşi, libertatea juridică este unică, modalităţile sale de
exprimare sunt diverse. Acestea sunt înscrise în constituţie şi în
documentele internaţionale privind drepturile omului. De pildă, în
89
Constituţia României din 1991, Titlul II, capitolul II, intitulat „
Drepturile şi libertăţile fundamentale” sunt prevăzute libertatea
individuală (art.23), libertatea conştiinţei (art.29), libertatea de
exprimare (art.30), libertatea întrunirilor (art.36), libertatea de asociere
(art.37), libertatea alegerii profesiei (art.38).
Relaţia dintre libertate şi sistemul dreptului constă în aceea că
sistemul dreptului se înfăţişează a fi domeniul libertăţii înfăptuite, iar
libertatea constituie substanţa dreptului. Drept urmare, libertatea ca
dimensiune a dreptului, este determinată de puterea publică (potrivit cu
scopul propus într-un stat de drept) şi garantată de proprietate.
În ceea ce priveşte înfăptuirea libertăţii în domeniul politico-
juridic (pornind mai ales, de la raporturile dintre societate şi stat
privind apărarea drepturilor şi libertăţilor individuale), s-au conturat
trei concepţii şi atitudini: etatismul, liberalismul, de tip individualist şi
legalismul statului de drept.
a) Etatismul, este acea concepţie ce procedează la o
supraapreciere a statului, concomitent cu o minimalizare a drepturilor
şi libertăţilor individuale.
Concepţia etatistă provine dintr-o idee fundamentală a lui
Spinoza, preluată de iluminiştii francezi şi germani şi dezvoltată în
cadrul filosofiei politice din secolele XVIII-XIX, de a corela libertatea
nu numai cu necesitatea, ci şi cu raţiunea. Numai că adepţii etatismului
au degradat această idee la aceea a justificării subordonării libertăţii
individuale faţă de raţiunea obiectivă în stat. În viziunea lui Hegel,
statul are drept menire, satisfacerea interesului general, cerinţele
Raţiunii, iar individul trebuie să i se supună necondiţionat. Libertatea
individului nu poate fi nimic altceva, susţine Hegel, decât libertatea pe
care i-o acordă statul, căci statul este realizarea libertăţii. În viziunea
lui Hegel există o mistică a statului, acesta fiind înţeles de el ca „ideea
divină aşa cum se înfăţişează ea pe pământ”.
Ideile etatismului au fost însuşite şi de doctrinele politice
utopice – socialiste şi comuniste – constituite în secolul XIX şi cu o
mare audienţă în secolul XX. În cadrul acestor doctrine, corelaţia
libertate – raţiune îmbracă forma principiului fundamental care afirmă
că libertatea individuală nu se poate realiza decât într-o societate
raţională, ceea ce în interpretările respective însemna o societate
90
bazată pe egalitate, echitate şi dirijare deliberată. Acest principiu
conduce însă la o subordonare a idealului libertăţii faţă de idealul
egalităţii şi echităţii, precum şi la o subordonare a societăţii faţă de
stat, context care poate servi drept justificare pentru încălcarea
drepturilor şi libertăţilor individuale, pentru ignorarea intereselor
particulare sau de grup. Pentru a-şi realiza „misiunea”, pentru a
transpune în practică un proiect ideal de organizare socială „raţională”,
statul trebuie să concentreze în mâinile sale întreaga putere, nu numai
politică, ci şi economică; astfel societatea atât prin membrii săi
individuali, cât şi prin grupurile sale, este astfel privată de orice
mijloace prin care ar putea ţine sub control puterea de stat. Ea nu mai
poate preveni abuzul de putere şi nici încălcarea libertăţilor omului.
Etatismul a fost găsit atrăgător şi de către ideologiile fasciste,
care l-au combinat cu ideile unor filosofi, precum Nietzsche,
referitoare la existenţa oamenilor înzestraţi cu voinţă puternică, pe
care-i consideră conducători înnăscuţi, care impun instinctiv o anumită
ordine socială, nemaiavând nevoie de nici o justificare pentru ceea ce
fac. Utilizând ideea nietzscheană a supraomului – în baza căreia au
ajuns la glorificarea führerului – căreia i-au adăugat cerinţa etatistă a
supunerii absolute faţă de stat, ideologiile fasciste au căutat să justifice
dictaturile care au declanşat cel de-al doilea război mondial.
În rezumat etatismul are consecinţe nefaste pentru libertatea
umană, atât în interpretarea fascistă, cât şi în cea utopică de tip
socialist şi comunist, el presupune sacrificarea libertăţilor individuale
în numele unui presupus „bine general”, situat într-un viitor
imprevizibil, şi acumularea unei puteri politice maxime, nelimitate, în
mâinile conducerii executive supreme.
b) Tocmai constatarea necesităţii de a limita puterea de stat a
constituit punctul de pornire al unor concepţii politice radical opuse
celor de mai sus. Reprezentative în acest sens sunt teoriile
liberalismului de tip individualist, care-şi au originea timpurie în
ideile iluminismului anglo-saxon şi care s-au dezvoltat cu precădere în
cadrul gândirii britanice şi americane. În cadrul acestor teorii, scopul
statului şi al conducerii politice nu este nici realizarea unui presupus
„bine general”, nici instaurarea unui sistem ideal de organizare socială
bazat pe „egalitate” şi „echitate”, scopul este doar acela al apărării
91
drepturilor şi libertăţilor individuale. Ca urmare, singurele constrângeri
pe care le poate exercita statul sunt cele destinate apărării acestor
drepturi şi libertăţi, cum spunea John Stuart Mill, (unul dintre cei mai
importanţi reprezentanţi ai „individualismului”), singurul scop în care
puterea poate fi exercitată în mod drept asupra unui membru al unei
comunităţi civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a preveni
lezarea altor oameni.. Cu alte cuvinte, o restrângere a libertăţii unui om
este legitimă numai atunci când, prin intermediul ei, se previn alte
încălcări, mai mari, ale libertăţilor celorlalţi oameni. În această viziune
nu societatea se subordonează statului, ci statul se subordonează
societăţii, fiind un instrument folosit de aceasta pentru apărarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Mill arată că la nivelul individului cauzalitatea se manifestă
sub diferite forme. Totodată sesizează limitele doctrinei deterministe
aplicate la fenomenele sociale; face distincţia între teoria
determinismului strict si teoria necesităţii cauzale. Astfel, fatalismul
(adeptul determinismului absolut) crede nu numai că tot ce se întâmplă
este rezultatul cauzelor ce produc acel lucru, dar şi că nu trebuie să te
împotriveşti, deoarece fenomenul tot se va produce. Dimpotrivă, un
adept al teoriei necesităţii, considera că acţiunile individuale decurg
din caracterul acestuia, care la rândul său decurge din structura si
educaţia sa. El este înclinat să creadă că firea şi educaţia sa sunt astfel
alcătuite încât nimic nu-l poate împiedica acum să simtă şi să
acţioneze într-un anumit fel. Este liber din punct de vedere moral
acela care consideră că obiceiurile şi tendinţele nu sunt stăpânele sale,
ci el este stăpânul lor. Aşadar, dincolo de determinismul absolut există
o necesitate a fenomenelor sociale, dar şi un anumit grad de
manifestare a libertăţii.
c) Au existat şi există şi teorii care au înţeles şi înţeleg
libertatea în raport cu necesitatea, exprimată, prin legile juridice, care
exprimă la rândul lor, stringenţele inevitabile ale convieţuirii
oamenilor în cadrul societăţii. Acestea stau la baza ideii „statului de
drept”, în care fiecare cetăţean este liber deoarece voinţa sa nu se
subordonează nici unor alte voinţe subiective, nici unui ordin arbitrar,
ci numai necesităţii sociale, exprimate de legea statului. Iniţiator al
unor asemenea teorii a fost iluministul francez J.J.Rousseau, ce
92
considera că libertatea nu poate fi extinsă decât în corelaţie cu justiţia,
cu legile juridice. A fi liber în concepţia lui Rousseau nu înseamnă a
face ce vrei, ci a nu ta supune voinţei altuia; După Rousseau, Kant a
considerat că rolul legilor şi al statului este de a asigura condiţiile
necesare convieţuirii oamenilor, desfăşurării normale a vieţii sociale,
prin asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor umane. În viziunea
lor, statul se subordonează societăţii, slujind-o prin crearea cadrului de
drept necesar activităţii libere a oamenilor şi a grupurilor sociale.
Istoria politică a secolului al XX-lea a dovedit importanţa
cerinţei apărării drepturilor şi libertăţilor individuale, precum şi a
cerinţei prevenirii abuzului de putere. Preocupările actuale pentru
apărarea valorilor şi structurilor democratice, pentru asigurarea
menţinerii controlului strict al societăţii, al indivizilor, asupra puterii
de stat, pentru eliminarea totalitarismului din viaţa politică se justifică
prin convingerea că, aşa cum a arătat experienţa tragică a
contemporaneităţii, restrângerea şi anularea libertăţii umane constituie
cel mai mare pericol nu numai la adresa vieţii omului în cadrul
colectivităţii, ci la adresa vieţii internaţionale, a păcii în lume.
CAPITOLUL VIII
METODOLOGIA FILOSOFIEI DREPTULUI
1. Conceptul de metodă
Sub aspect etimologic, termenul „metodă” provine de la
"methodos", din greaca veche, compus la rândul său, din "meta"
însemnând după şi "odos" tradus prin cale sau drum. A avea metodă
înseamnă, deci, a proceda după o cale, după jaloanele şi normele ce
trasează respectivul drum.
Metodă în general, înseamnă procedura sau calea pe care
gândirea umană o urmează pentru a ajunge la adevăr. Se înţelege deci,
93
prin metodă complexul de reguli, cărora gândirea trebuie să li se
conformeze în procesele ei de cunoaştere.
Metoda nu poate fi arbitrară, pur subiectivă, ci în bună măsură,
un analog al domeniului vizat prin respectiva cunoaştere. Deşi nu se
suprapun total, latura teoretică şi cea metodologică ale unei ştiinţe
alcătuiesc o strânsă unitate, una presupunând-o pe cealaltă. Pentru a
înţelege cum are loc geneza metodei ştiinţifice, va trebui să urmărim în
cadrul unităţii amintite, pe fondul unui anumit context de valori deja
acceptate, trecerea de la sistemul teoretic al legilor, la formularea pe
aceste baze a unor norme şi principii metodologice, corelate între ele
Urmărind analiza problematicii filosofice şi istorice a
cunoaşterii, ne vom concentra asupra unor gânditori ce au făcut din
metodă un centru al preocupărilor lor ideatico-teoretice, cu vădite
intenţii aplicative, intersubiective. Prin dimensiunea şi funcţia lor
cognitivă, filosofia şi ştiinţa reprezintă o cunoaştere elaborată prin
efort teoretic, o cunoaştere sistematizată şi nu spontană, deosebindu-se
pronunţat de bunul simţ şi de cunoaşterea comună. Aşadar cum este
natura, societatea, gândirea şi cum să fie acţiunea umană în acord cu
legităţile acestora?
Nu există filosof–remarca Lucian Blaga–care să nu fie
preocupat în prealabil, într-un mod sau altul, de metoda de urmat.
„Oamenii de ştiinţă valorifică sistemul de procedee înjghebat încetul
cu încetul prin colaborarea generaţiilor de înaintaşi, acordând
încredere metodei constituite prin eforturile celorlalţi, în timp ce orice
filosof îşi pune problema metodei încă o dată”[6, p.72].
Apariţia preocupărilor sistematice pentru studiul metodei este
legată de apariţia însăşi a filosofiei, ca depăşire a gândirii relativ
spontane şi, apoi, de apariţia şi dezvoltarea diferitelor ştiinţe. Fără a
putea urmări bogăţia imensă a dezbaterilor filosofice cu privire la
metodă, vom selecta punctele de vedere proeminente, de regulă
formând dualităţi generatoare de noi idei şi de noi dispute fecunde.
În antichitatea greacă o asemenea dualitate filosofico-
metodologică, cu mare influenţă peste secole este aceea care opune pe
Heraclit lui Parmenide şi Şcolii sale eleate. Pentru Heraclit (550 – 480
î.e.n.) schimbarea, curgerea necontenită (dictonul său celebru: Totul
curge, Pantha Rei) reprezintă temeiul lucrurilor supuse schimbării.
94
Există însă, dincolo de această curgere neîncetată, un principiu de
ordine şi de echilibru: logos-ul, ce s-ar identifica cu un foc originar. În
esenţă, Heraclit (ca viziune metodologică) pune accentul pe multiplu,
pe contrarii, pe schimbare, pe luptă, pe curgere, reglementate însă de
logos, ca o „metodă” universală, ce anticipează, sub aspecte de esenţă,
ceea ce Hegel va numi metodă dialectică.
Pe aceeaşi direcţie raţionalistă, Platon va promova nu o viziune
puristă, ci o sinteză, o expansiune metodologică. El va îmbina, în
Dialogurile sale, metoda dialectică, intuitiv-vizionară, ca urcuş dificil
spre contemplarea Ideilor perfecte, cu metoda matematică-geometrică,
apoi cu metoda empirică şi cu construcţia originală de mituri.
Contribuţiile majore ale lui Aristorel, Logica sa în special, au
îmbogăţit problematica metodologică generală cu noi componente.
Logica aristotelică a reprezentat, totodată, un „organon” (adică
instrument, în greaca veche) metodologic al gândirii ştiinţifice, utilizat
curent spre a cuprinde şi opera cu formele logice vizând generalul
(legi, structuri),imanent lucrurilor particulare.
Preocupările pentru metode vor lua amploare în filosofia
renascentistă şi postrenascentistă, sub impulsul unor noi investigaţii
ştiinţifice şi ale unor exigenţe mai extinse ale practicii (navigaţia şi
orientarea în călătoriile pe mare, prelucrarea manufacturieră a
mărfurilor etc.). Se modifică concepţia scolastică, oarecum fixistă,
despre ştiinţă, întrucât succesele ştiinţei nu se mai justificau prin
autoritatea anticilor sau prin dogmele teologice infailibile, ci se căutau
noi fundamente metodologice şi noi criterii de adevăr.
O mare contribuţie la fundamentarea preocupărilor
gnoseologice şi metodologice din ştiinţă a adus-o filosoful şi
matematicianul francez R. Descartes (1596 – 1650). În opoziţie cu
empirismul, Descartes pune pe primul plan adevărurile raţiunii, fie ca
evidenţe prime, clare şi distincte, fie de tipul celor deduse logic din
asemenea evidenţe raţionale.
Numărul mare al celor care sunt de aceeaşi părere nu este
nicidecum o dovadă care să ne poată convinge de adevărurile mai greu
de descoperit, căci este mult mai probabil ca ele să fi fost găsite de un
singur om decât de un popor întreg, mărturiseşte gânditorul francez
R.Descartes. Prin metodă, el înţelege reguli sigure şi uşoare, graţie
95
cărora cine le va fi observat cu exactitate, nu va lua niciodată ceva fals
drept adevărat şi va ajunge la cunoaşterea adevărată a tuturor acelora
de care se simte capabil, sporindu-şi astfel nivelul de cunoaştere. Cel
care urmează o metodă ştiinţifică trebuie să procedeze sistematic, după
principii şi să nu ocolească calea ce trebuie să rămână mereu deschisă–
calea critică, „cale regală pentru setea de cunoaştere a raţiunii
omeneşti”[20, p.631].
Metoda trebuie să fie în unitate cu obiectul cunoaşterii, întrucât
cunoaşterea ştiinţifică, cere, aprecia Hegel, „să te laşi în voia
obiectului, să ai în faţă necesitatea internă a acestuia şi să o exprimi,
pentru că metoda nu este altceva decât structura întregului, înfăţişat în
pura sa esenţialitate”[18, p.24].
2. Metodele filosofiei
Efortul metodologic a conturat în plan filosofic între altele,
solidaritatea dintre descripţia lumii ca totalitate şi prescripţiile despre
aceasta, determinarea dinspre obiect a metodei când legile şi
structurile obiectului cunoscut sunt convertite în indicaţii euristice şi
determinarea dinspre agentul cunoscător, acesta fiind implicat
metodologic prin calitatea şi cuantumul informaţiei pe care o deţine
despre obiect.
Pe aceste coordonate generale, pot fi constatate abordări
specifice, în funcţie de epocă, filosofie, filosof, dintre care le vom
prezenta pe cele mai semnificative metode filosofice cu contribuţiile
lor creatoare şi reprezentanţii acestora.
a) Metoda dialectică, are o mare rezonanţă în filosofie, fiind
apreciată chiar ca „singura metodă proprie filosofiei (Benedetto Croce)
Cuvântul „dialectică” este unul dintre termenii filosofici cei
mai întrebuinţaţi, de la marii gânditori greci şi până la Hegel, Marx şi
contemporanii noştri. Totuşi, termenul are accepţiuni diferite, asupra
cărora nu insistăm, menţionând doar că Platon, Hegel şi Marx
marchează cele trei mari sensuri ale dialecticii.
Platon şi Hegel, cu toate deosebirile dintre ei, au în comun
considerarea Ideii pure ca suport al dialecticii. Marx reprezintă
răsturnarea dialecticii tradiţionale, idealiste, întrucât el o fundează pe
96
materie, pentru a sublinia drastic opoziţia cu Ideea. Caracterele
comune ale dialecticii în cele trei interpretări principale sunt:
- un prim caracter al dialecticii îl reprezintă legătura, relaţia,
continuitatea dintre toate domeniile gândirii şi existenţei. Este un
adevăr elementar pentru dialectică interdependenţa tuturor lucrurilor,
recunoaşterea complexităţii;
- a doua notă presupusă de dialectică este noţiunea de
diversitate, de „alteritate” (o altă noţiune decât cea în discuţie):
noţiunile, care alcătuiesc o unitate sau o continuitate, sunt diferite până
la opoziţie, şi de aceea sunt corelative.
Rămâne ca motiv adânc al dialecticii, constatarea că lumea, cu
toată unitatea şi continuitatea ei, este plină de antagonisme, de opoziţii
şi antinomii: bine şi rău, iubire şi ură, pace şi război, atracţie şi
respingere, etc.;
- a treia notă caracteristică a dialecticii evidenţiază faptul că
realitatea este schimbare, proces, devenire. În lumina acestei
caracteristici, metoda dialectică înseamnă considerarea tuturor
lucrurilor şi ideilor din punctul de vedere al devenirii sau al
prefacerilor lor necontenite.
b) metoda transcedentală, înseamnă un moment important în
metodologia filosofică mai nouă, în ce priveşte adaptarea procedeului
deductiv sau raţionalist la experienţă.
Ea este direct asociată cu numele lui Kant, care în prefaţa
operei sale capitale „Critica raţiunii pure”, denumeşte întreaga lucrare
un „tratat de metodă”, care nu are altă ţintă decât de a da o cât mai
completă monografie de metodologie filosofică.
Filosofia lui Kant, declară fără ezitare de la început, că punctul
de plecare al reflecţiei filosofice este experienţa, iar metoda
transcedentală are ca scop să descopere şi să prezinte condiţiile
experienţei, mergând deci regresiv la condiţiile ce fac posibil obiectul
real al experienţei, la principii. Kant caută transcedentalul nu într-o
relaţie superioară, ci într-o cunoştinţă superioară experienţei, în
Raţiunea pură. Ca urmare condiţiile experienţei sunt forme de
conştiinţă, forme apriori, adică cunoştinţe cu valoare necesară şi
universală, de aceea obiective, care nu decurg din experienţă, fiindcă
aceasta prin sine însăşi, este numai individuală şi schimbătoare.
97
Formele apriori sunt sau de intuiţie (spaţiu şi timp) sau de gândire
(categoriile).
Aşadar la Kant, termenul de transcendental nu înseamnă ceva
care trece dincolo de experienţă, ci ceva care precede apriori
experienţa şi care are rolul să facă posibilă cunoştinţa empirică.
c) metoda fenomenologică, propusă de Edmund Husserl,
acceptă experienţa sub formă de intuiţie, de viziune.
Intuiţia fenomenologică are ca specific faptul că se îndreaptă
spre esenţa neschimbătoare a fenomenelor, şi de aceea este o intuiţie
de esenţă. Fenomenologia ia ca punct de plecare teza că adevărata
cunoştinţă nu este raţionamentul, discursivitatea gândirii, înlănţuirea
de noţiuni, ci intuirea nemijlocită a esenţelor, pentru ca la Heidegger şi
K.Jaspers, reprezentanţi ai filosofiei existenţialiste, să devină intuirea
esenţială a vieţii omului în ceea ce acesta are iraţional. I s-a recunoscut
fenomenologiei meritul de a fi refuzat în cunoştinţă tot ceea ce este
construit şi de a fi lăsat lucrurile să se ofere singure, pentru a le căpăta
fără prejudecăţi.
Pentru fenomenologie este valabil că orice dat este egal de
îndreptăţit, fie că este sensibil , fie că nu este. În acelaşi timp s-a
remarcat că punctul vulnerabil al metodei fenomenologice stă chiar în
noţiunea „intuiţie esenţială” cu implicaţiile ei.
d) Metoda critică, izvorăşte din tradiţia filosofică, care, în
măsura în care a urmărit o filosofie exactă, n-a încetat de a cultiva
intens reflecţia sub formă de spirit critic. Conştiinţa critică este simţul
limitelor şi al posibilităţilor prin contactul direct. Conştiinţa critică este
susţinută de curajul de a revizui şi amenda, ea este refuzul de a se
închide în sistem prin sacrificarea faptelor. O critică de dragul criticii
este neproductivă; o critică pentru a ajunge la fapte şi pentru a înlătura
confuziile, este nu numai binefăcătoare, dar şi necesară.
3. Teorie şi metodă în filosofia dreptului
Metodele filosofiei se pot converti în metode ale filosofiei
dreptului, în măsura în care se pot adecva particularităţilor dreptului şi
în măsura în care dreptul însuşi este abordat în plan filosofic, deci în
98
termeni de esenţă, totalitate, loc şi rol în existenţă, impactul asupra
condiţiei umane.
Astfel, nu orice analiză conceptuală în drept implică analiza ca
o metodă filosofică, dar fără îndoială, de pildă analiza conceptuală a
dreptului se plasează în perimetrul filosofiei dreptului.
Procedând la o asemenea analiză, specific filosofică, Giorgio
Del Vecchio distinge caracterele proprii ale dreptului în sens obiectiv:
„bilateralitatea, generalitatea, imperativitatea şi coercibilitatea”[14,
p.206].
Dreptul, remarcă autorul menţionat cu privire la bilateralitate,
confruntă o acţiune cu alta, provenind de la subiecte diferite De fapt,
dreptul pune întotdeauna faţă în faţă cel puţin două subiecte şi fixează
pentru amândouă o normă, în sensul că ceea ce este posibil pentru o
parte nu poate fi împiedicat de cealaltă parte. Se poate spune că acest
concept al bilateralităţii este cheia de boltă a edificiului juridic; de
aceea, el nu a putut să scape din vedere principalelor şcoli filosofice.
Al doilea caracter, generalitatea, relevă faptul că dreptul, ca
normativitate juridică procedează prin abstracţie la fixarea tipurilor;
norma juridică este generală, pentru că ea se referă la o întreagă clasă
sau serie nelimitată de cazuri, şi nu la persoane determinate, nici la
raporturi considerate în mod individual.
Un caracter foarte important şi esenţial al normelor juridice,
este imperativitatea. Comandamentul prin care se instituie o
prohibiţie sau obligaţia de a face ceva anume, reprezintă un element
integrant al conceptului de drept, fiindcă acesta , aşa cum am remarcat,
pune întotdeauna faţă în faţă două subiecte, dând unuia o facultate sau
o pretenţie şi impunând celuilalt o datorie, o obligaţie corespunzătoare
Dreptul este prin esenţă coercibil, adică în caz de nesupunere
poate fi impus cu forţa. Coercibilitatea deosebeşte normele juridice de
orice altă specie de norme. Acest caracter de deduce din natura logică
a dreptului, stabilind întotdeauna un raport şi o limită între mai multe
subiecte.
Cât priveşte sinteza, metodă solidară cu analiza dar şi cu alte
metode ale filosofiei dreptului, dorim să subliniem contribuţia sa
constitutivă la formarea şi dezvoltarea filosofiei dreptului, aspect cu
privire la care, profesorul Mircea Djuvara, comparând obiectul
99
filosofiei dreptului cu cel al enciclopediei dreptului (teoria generală a
dreptului), a concluzionat că:
- enciclopedia dreptului se mărgineşte să explice ce este dreptul
şi prin aceasta, pornind numai de la cunoştinţa juridică poate să se
avânte în mod incidental în câteva domenii filosofice mărginaşe;
- filosofia dreptului din contră, porneşte de la filosofie de la
concepţiile mari despre viaţă şi confruntându-le cu rezultatele ştiinţei
caută să ajungă la rezultatele sale. Dar atunci, ea cuprinde toate
domeniile dreptului, cu rădăcini în sociologie, psihologie, istorie,
economie, politică,etc.
Metoda inductivă, ca metodă a filosofiei dreptului, se
subîmparte în metoda genetică, care studiază originile şi cea
comparativă, care confruntă diversele sisteme juridice. Prima pentru a
dobândi o cunoaştere integrală a evoluţiei dreptului, iar a doua pentru
că dreptul unui popor prezintă totdeauna caractere specifice.
Confruntând drepturile diverselor popoare, observăm că ele se găsesc
în faze de dezvoltare diferite. Umanitatea nu are un sistem unic
regulator, ci se împarte în grupe, a căror dezvoltare istorică este
asincronică, nesimultană.
Nu cunoaştem, spre exemplu, faza primitivă a dreptului roman,
dar avem, cel puţin în parte, un mijloc indirect: examinarea altor
popoare, care au actualmente, sau au avut într-o epocă cunoscută nouă,
sisteme juridice analoage aceluia pe care probabil l-au avut la început
romanii.
Asemănările se vădesc nu numai în aspectele statistice, dar şi
în cele dinamice, adică în succesiunea fazelor analoage. Pe lângă
aspectele comune, independent de orice comunicaţie, mai există
influenţele comunicaţiilor istorice între popoare, care operează în
sensul de a egaliza sistemele şi prin care dreptul unui popor se poate
transfera la altul, într-o măsură mai mare sau mai mică.
Fiecare popor poate asimila dreptul altuia, şi-l poate însuşi cu
adaptările potrivite. Aceasta pentru că, dreptul nu e numai un fenomen
naţional, ci înainte de toate un fenomen uman. Orice sistem are
elemente care îl fac aplicabil, într-un anumit fel şi la alte popoare decât
cel care l-a produs, reieşind de aici unitatea spiritului uman, deci şi a
dreptului.
100
 Ilustrând în încheierea acestor notaţii privind metodele
filosofiei dreptului şi un aspect cu privire la omniprezenţa dialecticii în
drept, în viziunea lui Mircea Djuvara, aşa cum conchide un exeget al
reputatului teoretician şi filosof al dreptului, însuşi „dreptul este o
creaţie obiectivă a dialecticii gândirii, care urmăreşte prin ideea de
justiţie coerenţa logică a scopurilor activităţilor din societate;
realizările succesive ale acestei dialectici sunt realităţi juridice, aflate
în continuă evoluţie”[10, p.39].
CAPITOLUL IX
ELEMENTE DE EPISTEMOLOGIE JURIDICĂ
1.Teoria cunoaşterii şi epistemologia juridică
Una dintre dimensiunile fundamentale, care acordă filosofiei
specificitate în raport cu alte forme ale spiritualităţii sociale (artă,
morală, religie) este dimensiunea sa gnoseologică. Ca o concepţie
generală despre lume, filosofia abordează totalitatea realului prin
prisma raportului dintre existenţa obiectivă şi cea subiectivă, fără a se
reduce la o ontologie naturalistă. Ontologia, prezentă în orice sistem
filosofic, devine, necesarmente, o introducere pentru o extindere
teoretică asupra subiectivităţii şi a cunoaşterii.
După cum arăta cel care şi-a dedicat întreaga viaţă
învăţământului universitar românesc, profesorul Dimitrie Gusti, dacă e
adevărat că „organizarea ştiinţifică se manifestă prin literatura ei,
bibliografia fiind instrumentul care ne înlesneşte cunoaşterea acelora
care au mai produs în ştiinţă asupra chestiunii”, tot atât de adevărat
este că „orice ştiinţă este organizată şi cine vrea să facă operă
ştiinţifică într-o materie, trebuie să demonstreze cum e organizată acea
materie ştiinţifică”. De aceea, îşi continua gândul marele cărturar
român, „în orice ştiinţă după ce te întrebi unde se găseşte istoria ei, te
101
întrebi unde poţi găsi toate adevărurile ei la un loc sub formă de
sistem” [16, p.19].
Studiul sistematic şi critic al cunoaşterii (gnoseologia) şi al
cunoaşterii ştiinţifice în special (epistemologia) a constituit şi
constituie o remarcabilă cucerire culturală şi un stâlp de rezistenţă al
formaţiei umaniste, păstrând mereu spiritul treaz, problematizant, opus
dogmatismelor (uneori mascate sub un limbaj scientist reducţionist,
excesiv şi inadecvat utilizat).
Teoria cunoaşterii sau gnoseologia este o componentă a
oricărui sistem filosofic. Ea îşi propune să explice reflectarea lumii
materiale în mintea omului, principiile şi legile ce guvernează
producerea şi însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice, formele şi metodele de
descoperire, fixare şi transmitere socială a adevărurilor, interferenţa
dintre cunoaştere şi celelalte activităţi umane.
Teoriile despre cunoaştere sunt tot atât de vechi ca şi filosofia
însăşi. Definirea adevărului şi explicarea mecanismului cunoaşterii, au
fost preocupări ale lui Aristotel şi ale stoicilor în antichitatea greacă,
ale lui Descartes şi Leibnitz, ale lui Locke şi Hume, ale lui Kant, Hegel
sau Russel.
Problematica tradiţională a gnoseologiei include reflecţii
despre obiectul cunoaşterii, geneza cunoştinţelor umane, formele şi
procedeele de cunoaştere, conceptul de adevăr, verificarea
cunoştinţelor adevărate, etc. Ea este continuată şi revigorată în
contemporaneitate prin utilizarea unor rezultate certe ale ştiinţelor
particulare (psihologia experimentală, semiotica, cibernetica, etc).
Alături de această direcţie în dezvoltarea gnoseologiei, asistăm
în prezent la elaborarea unor teorii gnoseologice de ramură. Acestea
fac total abstracţie de agentul sau persoana care cunoaşte, ocupându-se
de cunoaşterea depersonalizată, fixată şi materializată în semnele şi
structurile lingvistice, de capacitatea acestora de a reda domeniul
evenimentelor lumii fizice, biologice sau sociale. În acest sens, s-au
constituit epistemologii ale ştiinţelor particulare, între care şi
epistemologia juridică.
Orice activitate umană, deci şi cea juridică implică un proces
de cunoaştere. Acesta este un fenomen extrem de complex ce
presupune în structura lui patru elemente:
102
 - obiectul cunoaşterii, care este realitatea obiectivă (dar şi cea
subiectivă, în măsura în care omul se apleacă asupra lui însuşi şi a
propriilor sale produse spirituale);
- subiectul cunoaşterii, care este omul, ca fiinţă generică,
înzestrată de la natură cu capacităţi cognitive;
- relaţia cognitivă, adică legătura, interacţiunea dintre obiect şi
subiect;
- cunoştinţa, rezultatul activităţii de cunoaştere.
Din cele expuse până acum rezultă că dreptul, oricare ar fi
semnificaţia care i se dă şi conţinutul ontic ce i se propune de către
diferiţi teoreticieni ai dreptului, poate şi trebuie să fie obiect al
reflecţiei filosofice.
Mai ales că în domeniul dreptului se realizează o cunoaştere
mult diferită de cunoaşterea comună. Aceasta i-a făcut pe mulţi
cercetători ai sistemului dreptului, ai fenomenului juridic în plan mai
larg, să vorbească despre o epistemologie juridică. Căci din moment ce
se recunoaşte existenţa unei cunoaşteri juridice, nu este imposibil să se
conceapă şi un studiu epistemologic referitor la acest domeniu
cognitiv.
Cunoaşterea juridică este aceea pe care o realizează juriştii-
cercetători ai dreptului (teoreticieni ai fenomenului juridic), cunoaştere
pe care o pun în aplicare practicienii dreptului: magistraţi, avocaţi,
notari, consilieri juridici, grefieri. De aceea întrebările în jurul cărora
se instituie o astfel de modalitate de cunoaştere, sunt fie cele care
privesc aspecte teoretice ale dreptului cum ar fi: care este natura
dreptului?, în ce constau rolul şi finalităţile lui?, care este statutul
adevărului în drept?, după ce criterii îl recunosc juriştii?,etc., fie mai
frecvent cele care privesc aplicarea dreptului, ca de pildă: persoana
„X” poate primi o sancţiune?, cutare contract este valabil?, acţiunea
„Z” este legală?, etc.
De aici decurge specificul cunoaşterii juridice care constă în
faptul că în domeniul dreptului cunoaşterea se bazează fără îndoială,
pe multiplele dispoziţii legale şi regulamentare, precum şi pe
numeroasele hotărâri şi decizii judiciare conţinute în jurisprudenţă.
103
În concluzie, epistemologia juridică se ocupă cu cercetarea
modului cum juriştii dobândesc, verifică şi aplică cunoştinţele în
domeniul dreptului.
Din perspectivă epistemologică, se pot oferi multiple sugestii
care pot contribui, alături de alţi factori, la înţelegerea aprofundată a
ştiinţei dreptului, cât şi la evitarea unor capcane, abordări sterile sau
chiar nocive, care influenţează într-un fel sau altul cunoaşterea şi
evoluţia dreptului.
Abordarea complexă, fără graniţe a fenomenului juridic, are şi
relevante suporturi epistemologice. Şi în domeniul cunoaşterii juridice,
orice frontieră absolută propusă este marcată de o problemă rău pusă,
aceasta trebuind să fie mai degrabă o oprire momentană a gândirii care
trebuie tratată în termeni de program (ce este de făcut mai departe?).
În această optică, daturile istorice, sociologice, antropologice,
ideologice, economice, morale,etc., sunt fapte pentru ştiinţa juridică
fundamentală, obiecte de investigat, nu entităţi luate ca atare, exceptate
explorării de pe poziţii specifice juridic.
Ca orice teorie ştiinţifică, teoriile juridice nu pot să se refere
decât la câteva aspecte ale sistemului real, pe care îl schematizează, ele
realizând o reconstrucţie sumară nu completă şi iconică a fenomenului
juridic. Corespondenţa dintre modelele teoretice şi realitatea juridică,
nu este punctuală, ci globală, de la sistem la sistem.
Sub acest aspect, prima necesitate epistemologică în ştiinţa
dreptului, este de a releva pluralismul punctelor de vedere, de a le
recenza fără reducţii simplificatoare sau denaturante. Toată dificultatea
raţionamentului juridic vine de la necesitatea de a găsi respectul
punctelor de vedere individuale şi sociale. Controversa sistematică este
de altfel, singurul demers care permite ştiinţei juridice să contribuie la
ameliorarea dreptului.
În cadrul abordării acţionale, praxiologice a dreptului, acesta
este privit ca activitate, conduită practică, factor acţional spre un
anumit scop. El asigură concordanţa între diferite organisme sau roluri
oficiale, ca instrument pentru exercitarea controlului de către popor
asupra treburilor publice, ca acţiune ce o desfăşoară o serie de
persoane oficiale ca judecători, procurori, avocaţi, în soluţionarea
litigiilor.
104
 În cele ce urmează, din raţiuni dictate de problematica cursului,
ne vom opri doar la dobândirea cunoştinţelor din unghiul de vedere al
teoriei adevărului, încercând astfel o aplicare a elementelor acestei
teorii la domeniul specific al dreptului. Dar în prealabil vom face
câteva consideraţii asupra problematicii teoriei filosofice a adevărului,
arătând ce este adevărul, care sunt trăsăturile lui caracteristice,
criteriile de stabilire a adevărului unei cunoştinţe şi tipurile de adevăr.
2. Caracteristicile adevărului şi procesualitatea
dobândirii lui
Adevărul este valoarea supremă a cunoaşterii, este rezultatul
interacţiunii dintre obiectul cunoaşterii şi subiectul cunoscător Datorită
acestui fapt, conceptul de adevăr ocupă un loc central în cadrul teoriei
cunoaşterii. Nu există astfel de teorie care să nu conţină, explicit sau
implicit, direct sau indirect, judecăţi asupra valorii cunoştinţelor
obţinute de oameni în activitatea lor de cunoaştere.
Adevărul desemnează corespondenţa dintre conţinutul
informaţional al cunoştinţelor subiectului cunoscător şi starea de fapt,
reală, a obiectului la care acesta se referă. Aşadar, adevărul nu este o
proprietate nici a obiectului cunoaşterii (a lucrului ca atare), nici a
expresiilor lingvistice formulate de conştiinţa subiectului cunoscător,
ci a conţinutului cognitiv-informaţional transmis prin intermediul
expresiilor propoziţionale. Deci, trebuie menţionat, că adevărul se
manifestă exclusiv la nivelul propoziţiilor şi este impropriu să vorbim
de adevăr sau fals la nivelul noţiunilor. Încă Aristotel observase că
despre noţiunea de „cerb” nu putem spune că este adevărată sau falsă,
ci numai despre o construcţie propoziţională ce cuprinde noţiunea de
„cerb”, putem afirma că este adevărată sau falsă.
Rezultă că numai propoziţiile, judecăţile, sunt singurele apte de
a fi calificate drept adevărate sau false
Trăsăturile caracteristice ale adevărului:
a) Caracterul obiectiv al adevărului, rezultă chiar din
definirea sa drept concordanţa dintre conţinutul informaţional al
cunoştinţelor noastre cu realitatea la care se referă.
105
Prin adevăr obiectiv, înţelegem existenţa în cunoştinţele
noastre a unui conţinut care nu depinde de noi (de subiectul
cunoaşterii). Caracterul obiectiv al adevărului este determinat de
izvorul cunoaşterii, adică de natura obiectului de cunoscut. Acesta
semnifică faptul că adevărul obiectiv, deşi dobândit de oameni, este
prin conţinutul său independent de ei, în sensul că el redă fără
denaturări proprietăţile şi structura obiectelor şi proceselor obiective.
Când vorbim de adevărul obiectiv, avem în vedere numai
conţinutul lui, pentru că ţinând seama că adevărul este dobândit în
cadrul practicii social-istorice şi al experienţei umane, el nu poare
exista în afara omului. Aşadar, obiectivitatea adevărului nu constă în
existenţa lui în afara activităţii de cunoaştere a subiectului cunoscător,
ci în faptul că ceea ce dobândeşte subiectul prin activitatea sa de
cunoaştere este adecvat, corespunde obiectului. Adevărul este o
determinare a gândirii subiectului cunoscător, el nu este anterior şi nici
exterior acestuia. De aceea, concomitent cu evidenţierea caracterului
obiectiv al adevărului, trebuie menţionat că în formă adevărul este
subiectiv, el existând numai într-o modalitate de exprimare proprie,
specifică subiectului cunoscător individual. Cunoştinţele poartă
întotdeauna amprenta structurii mentale a subiectului cunoscător (a
fiecărui om în parte) care le formulează.
b) Caracterul procesual al dobândirii adevărului
Obiectivitatea adevărului trebuie înţeleasă prin prisma
procesualităţii complexe a cunoaşterii, nu ca un dat imuabil, ci ca o
tendinţă mereu reînnoită şi niciodată realizată definitiv. Cunoştinţele
noastre despre realitate nu se obţin printr-un singur act de cunoaştere,
ci în cadrul unui proces, ceea ce face ca ele însele să se constituie, prin
conţinutul lor informaţional, într-un proces care să fie reproducerea pe
planul gândirii a devenirii obiectului cunoaşterii ceea ce înseamnă că
adevărul lor este în continuă devenire.
Caracterul procesual al surprinderii devenirii adevărului unei
cunoştinţe rezultă din caracterul contradictoriu al cunoaşterii.
Cunoaşterea umană este prinsă între polii unei contradicţii: pe de o
parte, tendinţa şi posibilitatea subiectului de a cunoaşte în mod
complex şi definitiv totul, iar pe de altă parte imposibilitatea realizării
în fapt a acestei tendinţe şi aspiraţii (datorită infinităţii obiectului
106
cunoaşterii şi posibilităţii limitate de cunoaştere a subiecţilor concreţi,
reali dintr-o anumită epocă).
Această contradicţie se rezolvă doar parţial şi incomplet într-o
epocă dată, în sensul că cunoaşterea nelimitată ca tendinţă, aspiraţie şi
posibilitate, se realizează prin şi de către indivizi a căror
competenţă,cognitivă este inevitabil limitată.
În fiecare etapă a dezvoltării sale, cunoaşterea omenească este
relativă, în sensul că un individ sau o generaţie dintr-o perioadă de
timp limitată, nu poate cunoaşte totul. Fiecare treaptă istorică a
cunoaşterii este limitată la cadrul istoric respectiv, de nivelul
dezvoltării ştiinţei şi de condiţiile social-istorice ale epocii. Aceasta
face ca datele, cunoştinţele obţinute să nu fie complete, definitive ci
aproximative, deci relative.
Pe fiecare treaptă istorică, cunoaşterea omenească este relativă,
în sensul că este incompletă, şi corespunzător, adevărul obţinut în
urma acestei cunoaşteri este şi el limitat, incomplet, relativ.
Prin adevăr relativ se înţelege acel adevăr obiectiv în
conţinutul său, care reflectând just realitatea, este totuşi parţial, limitat,
susceptibil de perfecţionare, şi de completare ulterioară. La el ajungem
prin rezolvarea parţială a contradicţiei fundamentale a cunoaşterii.
Prin adevăr absolut se înţelege adevărul obiectiv în forma sa
deplină, desăvârşită, care nu mai este susceptibil de aprofundare,
precizare, completare ulterioară. La el am putea ajunge printr-o
rezolvare completă a contradicţiei fundamentale a cunoaşterii.
Relativitatea adevărului trebuie înţeleasă în sensul că fiecare
cunoştinţă adevărată reflectă realitatea obiectivă, dar nu poate cuprinde
toate laturile ei, ci numai pe acelea care au pătruns în sfera cunoaşterii,
în funcţie de orientarea practicii social-istorice di epoca respectivă.
Caracterul relativ al adevărului ţine de ceea ce, în cadrul
oricărei cunoştinţe, este supus revizuirilor, întregirilor şi completărilor,
iar cel absolut ţine de ceea ce, în cadrul oricărei cunoştinţe, este reţinut
şi preluat din generaţie în generaţie.
Sarcina ştiinţei este dobândirea adevărului obiectiv relativ, care
reprezintă un pas spre cel absolut, spre coincidenţa tot mai deplină a
cunoştinţei cu esenţa obiectelor lumii materiale. Aşadar, filosofia nu
contestă capacitatea ştiinţei de a cunoaşte adevărul absolut, ci
107
posibilitatea de a încheia cunoaşterea adevărului într-un moment
istoric, adică posibilitatea de a realiza totul.
Prin conţinutul lor obiectiv, adevărurile ştiinţifice constituie
trepte ale unei aproprieri neîntrerupte, asimptotice a cunoaşterii de
adevărul absolut.
În concluzie, esenţialul în înţelegerea corelaţiei dintre adevărul
relativ şi cel absolut, este interpretarea cunoaşterii ca proces dialectic
de trecere continuă, lentă sau în salturi, de la adevăruri mai puţin
complexe relative, care redau un număr mai redus de proprietăţi şi
conexiuni ale sistemelor lumii materiale, la adevăruri din ce în ce mai
complete, mai apropiate de natura şi esenţa fenomenelor supuse
cunoaşterii.
c) Caracterul concret al adevărului rezultă din faptul că nu
putem face niciodată abstracţie de determinaţiile spaţio-temporale în
care există şi se manifestă obiectele şi fenomenele. Concreteţea
adevărului trebuie văzută tocmai în funcţie de factorii care participă la
procesul cunoaşterii. Astfel, în procesul cunoaşterii participă obiectul
şi subiectul. Fiecare din aceşti termeni se schimbă, se dezvoltă.
Schimbarea obiectului cunoaşterii determină şi o schimbare în
aprecierile noastre despre realitate. Faptul că obiectele şi fenomenele
pe care le cunoaştem sunt în continuă schimbare face ca şi cunoştinţele
noastre despre ele să se schimbe, să se modifice.
Dar şi subiectul cunoscător se schimbă, în diferite etape istorice
există anumite particularităţi psihologice şi intelectuale ale subiectului
cunoscător. Mai mult, oamenii care cunosc lumea aparţin unei anumite
epoci istorice, au la îndemână anumite mijloace şi posibilităţi de
investigare. Adevărurile stabilite de ei au legătură cu condiţiile istorice
în care au fost elaborate şi pot fi înţelese numai raportate la epoca
respectivă..
Adevărul capătă un caracter concret în momentul verificării,
deoarece o cunoştinţă generală, formulată fără referire la condiţiile
concrete este lipsită de valoarea de adevăr. Funcţia de adevăr, ca
schemă de judecată, devine adevărată sau falsă prin introducerea
condiţiilor reale de care facem abstracţie în cursul procesului de
cunoaştere. Deci, în stabilirea adevărului, trebuie să se ţină seama de
condiţiile concret istorice în care acesta s-a constituit (obţinut).
108
 Teza despre caracterul concret al adevărului are valabilitate
deplină şi în domeniul dreptului. De pildă, încadrarea juridică a
infracţiunii de furt se face în funcţie de condiţiile de loc şi timp. Dacă
fapta de furt a fost săvârşită pe timpul nopţii, se apreciază furt calificat.
Aceeaşi calificare o capătă fapta de furt, dacă a fost săvârşită într-un
loc public.
La modul general, stabilirea adevărului în cauzele ce vizează
fapte care constituie contravenţii sau infracţiuni, trebuie să se facă în
conformitate cu realitatea, luându-se în considerare ansamblul
condiţiilor de loc, timp, obiective, subiective, etc.
3. Criteriile adevărului
O problemă esenţială în teoria adevărului este şi aceea a felului
în care se stabileşte valoarea de adevăr a cunoştinţei. Pentru a stabili
valoarea de adevăr a cunoştinţelor noastre, avem nevoie de criterii. În
istoria filosofiei s-au propus mai multe criterii de evaluare a
cunoştinţelor şi de stabilire a adevărului lor.
Astfel, în mod expres scepticismul antic, nega existenţa unui
mijloc sigur de verificare şi propunea îndoiala universală.
Gândirea medievală, datorită atmosferei spirituale specifice
acestei epoci, invocă multiple criterii: revelaţia, autoritatea bisericii şi
a scolasticii, tradiţia, etc.
În epoca modernă, o dată cu dezvoltarea ştiinţelor, când
precumpănesc preocupările pentru metodă, problema criteriului
adevărului primeşte soluţii, în funcţie de poziţia empiristă sau
raţionalistă a respectivului filosof. Empiriştii moderni (Bacon, Galilei,
Newton), luând ca model ştiinţele naturii, vor propune drept criteriu,
experimentul. Spre deosebire de aceştia, reprezentanţii raţionalismului
vor căuta garanţia certitudinii în proprietăţile imanente ale subiectului
cunoscător. Astfel, la Descartes, criteriul adevărului este evidenţa: sunt
adevărate ideile clare şi distincte.
Prin criteriu al adevărului ,înţelegem un ansamblu de reguli,
un procedeu standard, sau un semn distinctiv exterior enunţurilor, prin
a căror aplicare sau sesizare se poate decide, în fiecare caz particular,
dacă un enunţ este adevărat sau fals. Deci criteriul adevărului se referă
109
la acele indicii, reguli metodologice, care ne permit să delimităm
riguros între adevăr şi fals, între adevăr şi eroare.
Criteriile adevărului pot fi grupate în: criterii materiale
(corespondenţa, utilitatea) şi criterii formale (coerenţa logică,
demonstraţia). Pentru a determina care este criteriul adecvat e nevoie
să se investigheze diferitele genuri de cunoştinţe dobândite de om.
a) Criteriul corespondenţei, are deplină valabilitate în testarea
adevărului propoziţiilor care descriu experienţa noastră, şi a celor ce
formează aşa-numitele ştiinţe factuale. Experienţa, practica (acţiunea
socială) permit să deosebim propoziţiile adevărate de cele neadevărate.
În acest sens, avea dreptate Marx când arăta în lucrarea „Teze despre
Feuerbach”, că „problema dacă gândirii omeneşti îi este propriu
adevărul obiectiv, nu este o problemă teoretică ci una practică,
deoarece omul trebuie să facă dovada adevărului, adică a realităţii şi
faptei, a caracterului netranscedental al gândirii sale în activitatea
practică. Disputa asupra realităţii sau nerealităţii unei gândiri care se
rupe de practică este o chestiune pur scolastică" [ p.5].
Prin aceasta, Marx a precizat că gândirea nu poate găsi în sine
siguranţa validităţii produselor sale, ea trebuie căutată dincolo de
graniţele subiectivităţii. Or, conjugarea cunoaşterii cu practica i-a
permis să arate că numai activitatea practică poate furniza un criteriu
capabil a stabili că unele propoziţii sunt adevărate iar altele false.
În ceea ce priveşte cunoştinţele pe care ni le furnizează
cunoaşterea comună, corespondenţa este un criteriu hotărâtor al
adevărului. În conformitate cu aceasta, adevărul constă într-o anumită
formă de corespondenţă între opinie şi fapt. Dar şi în ceea ce priveşte
ştiinţa, criteriul hotărâtor al acceptării propoziţiilor acesteia este tot cel
al concordanţei cu datele observaţiilor. În cadrul practicii, ansamblul
de cunoştinţe structurate în teorii ştiinţifice sunt raportate la obiecte,
pentru a constata în ce măsură sunt adecvate acestora. Desigur, este
vorba de aşa-numitele „ştiinţe experimentale”, în care modalitatea
preponderentă de verificare a propoziţiilor este experimentul.
b) Criteriul coerenţei (sau criteriul logic,), este cel mai
important criteriu utilizat în ştiinţele deductive, cum sunt matematica,
logica. Criteriul logic, formal (deductiv) al verificării, se formulează
astfel: „dacă premisele sunt adevărate şi dacă deducţia este corectă,
110
atunci concluzia este adevărată”.Cu alte cuvinte, criteriul coerenţei se
referă la consistenţa internă statuată între enunţuri cu grade de
generalitate apropiate, prin reguli şi procedee care permit stabilirea
adevărului la nivel logico-raţional. Mai simplu spus, criteriul coerenţei
constă în faptul că o opinie este adevărată atunci când ea concordă cu
celelalte opinii.
Criteriul coerenţei îl întâlnim nu numai în matematică şi logică,
ci şi în domenii ca istoria şi dreptul. Astfel, enunţurile istoricilor nu pot
fi întotdeauna verificate prin corespondenţa cu faptele, pentru că ele se
referă la realităţi care au dispărut. Şi atunci, criteriul adevărului acestor
enunţuri va deveni coerenţa lor cu informaţiile existente deja (furnizate
de arheologie, numismatică, heraldică, etc).
Dar criteriul coerenţei în stabilirea adevărului nu poate fi
generalizat pentru întreaga cunoaştere. În ştiinţele factuale, empirice,
pot exista mulţimi de enunţuri intern coerente fără să se poată decide
pe temeiul coerenţei care dintre acestea formează mulţimea enunţurilor
adevărate. Coerenţa logică este necesară, dar nu şi suficientă pentru a
ajunge la adevăr. Rezultă de aici necesitatea subordonării criteriului
coerenţei, celui al corespondenţei enunţurilor cu realitatea.
De pildă, în domeniul dreptului, în vederea aplicării normelor
(cu caracter general) la cazurile concrete, particulare, este utilizată
deducţia (silogismul deductiv). Însă aici silogismul nu poate duce la
nici o concluzie dacă premisa majoră (dispoziţia legii), nu e pusă în
relaţie cu o premisă minoră (realitatea concretă) de o cât mai
desăvârşită certitudine. Pregătirea premisei minore, precizarea şi
verificarea valabilităţii ei, constituie sarcina magistratului în
desfăşurarea activităţii de probare. Când realizează încadrarea juridică
a faptei, magistratul procedează la o subsumare silogistică,
conducându-se după metoda deductivă, întocmai ca un matematician.
Dimpotrivă, desfăşurarea activităţii de probare,este o cercetare
în care magistratul are de aplicat o metodă de un tip cu totul diferit, ea
este una şi aceeaşi metodă pe care o aplică istoricul care vrea să
reconstituie un fapt dintr-o oarecare epocă. Iată cum descria profesorul
Eugeniu Speranţia un asemenea context: „Atât faptul care-l preocupă
pe judecător cât şi cel care-l preocupă pe istoric sunt fapte împlinite,
deci ţin de trecut, iar pentru stabilirea condiţiilor şi detaliilor este
111
necesară consultarea tuturor surselor istorice disponibile şi
concludente. Istoricul se foloseşte de documente scrise, de
monumente, de vestigii. Judecătorul ţine şi el seama, la fel de
documente scrise, corpuri delicte, declaraţiile martorilor oculari.
Amândoi au de controlat autenticitatea şi credibilitatea surselor şi
amândoi au de coroborat concluziile diverselor surse pentru a scoate
inferenţe rezumative şi definitive. Magistratul este un istoric al faptelor
individuale din timpul său; istoricul este un „magistrat” al trecutului,
pentru fapte de interes colectiv”[30, p.300]
c) Criteriul utilităţii. În concepţia pragmatismului, o idee este
adevărată dacă ea este necesară şi profitabilă. În opinia
pragmatismului, între adevăr şi profit se stabileşte o relaţie directă,
determinată de faptul că tot ceea ce reprezintă lucru util este bun şi
conform cu realitatea. Prin aceasta pragmatismul mută problema
criteriului adevărului de pe terenul gnoseologiei pe cel al eticii
(binelui) şi praxiologiei (acţiunii eficiente).
Aplicând acest criteriu al utilităţii practice, se consideră că sunt
adevărate orice idei din ştiinţă sau din afara acesteia, care aduc
oamenilor foloase vitale. Văzând în ea un simplu instrument de
satisfacere a nevoilor, pragmatiştii refuză cunoaşterii capacitatea şi
menirea de a ne furniza o imagine adecvată asupra lumii. Criteriul
pragmatist al utilităţii este ambiguu, pentru că o idee poate fi utilă într-
un sens şi pentru un anumit grup de oameni, dar dăunătoare în alt sens
şi pentru alt grup de oameni. Identificarea adevărului cu utilitatea
ideilor duce la nedistincţia dintre adevăr şi fals, întrucât şi unele
falsuri-minciună, erori, pot fi urile.
În concluzie, în cunoaştere e nevoie să se apeleze la mai multe
criterii al căror rol este mai mult sau mai puţin important în funcţie de
genul cunoştinţelor pe care le avem în vedere.
Corespondenţa, coerenţa, utilitatea sunt criterii pentru testarea
adevărului unui enunţ (propoziţie) sau al unui grup de enunţuri
(propoziţii sau text). Pentru a determina care este criteriul adecvat, e
nevoie de cunoaşterea cărui gen de ştiinţă îi aparţin respectivele
enunţuri. Căci, dacă în matematică , coerenţa este criteriul hotărâtor, în
ştiinţele factuale, precum şi în viaţa de toate zilele, corespondenţa
observaţiilor cu datele experienţei se impune în prim planul realităţii.
112
 4. Tipuri de adevăr. Adevărul juridic
Tipologia adevărului se poate constitui după mai multe criterii:
a) după modalităţile fundamentale ale cunoaşterii teoretice,
sistemice, specializate există adevăr ştiinţific, adevăr artistic,
adevăr filosofic, etc.;
b) după un criteriu epistemologic, limitându-ne la adevărul
propriu cunoaşterii ştiinţifice, putem deosebi adevărul formal de
adevărul factual.
Adevărul formal este caracteristic teoriilor care nu au o
referinţă reală, în special logica şi matematica.
Adevărul factual reprezintă o relaţie între enunţuri şi referenţii
lor. El nu este definibil ci doar caracterizabil, fiind valabil doar pentru
un domeniu limitat;
c) după ramurile ştiinţei, putem separa adevărul logic,
adevărul matematic, adevărul moral, adevărul juridic, etc.;
d) aplicând un criteriu logic de analiză tuturor adevărurilor din
ştiinţă, putem separa adevărul analitic (logic) de adevărul sintetic
(empiric).
Adevărul analitic este caracteristic acelor propoziţii care sunt
adevărate în virtutea înţelesului termenilor. Pentru asemenea cazuri,
criteriul veridicităţii este pur logic sau formal şi nu necesită recurgerea
la corespondenţă.
Adevărul sintetic este propriu acelor propoziţii care redau
experienţa. El nu poate fi prezentat pe cale logică şi se recurge la fapte.
De pildă, enunţul „autorul infracţiunii X este Y” se stabileşte nu atât
prin demonstraţie logică cât prin confirmarea observaţională, prin
apelul la fapte.
Adevărul juridic
Am văzut până acum că din perspectivă gnoseologică,
adevărul se constituie în cadru raportului dintre om şi lume: omul,
înţeles în calitatea lui de subiect cunoscător şi lumea înţeleasă ca
obiect al cunoaşterii, adevărul instituindu-se tocmai în procesul
aproprierii cognitive a lumii de către subiectul cunoscător.
113
Dar există şi o altă perspectivă, alta decât cea gnoseologică şi
anume perspectiva axiologică, în cadrul căreia adevărul ne apare ca
una dintre valorile umane fundamentale, alături de bine şi frumos. Prin
valoarea de adevăr oamenii se pot înscrie activ sau pasiv în cadrul
existenţei sociale, ca luptători pentru descoperirea şi promovarea
adevărului (cum fac de pildă poliţiştii şi magistraţii) sau pentru
estomparea şi denaturarea lui (cum procedează infractorii).
Întrucât activitatea juridică constituie un proces cognitiv prin
excelenţă, pentru că îşi propune în mod expres şi explicit aflarea
adevărului, elementele teoriei cunoaşterii în general şi ale teoriei
adevărului în special, sunt aplicabile şi aici, constituind un cadru
indiscutabil pentru înţelegerea aprofundată a menirii justiţiei.
Activitatea juridică se aseamănă la prima vedere, cu activitatea
desfăşurată în orice alt domeniu. De pildă, cerinţele ei sunt
comparabile cu cele ale cercetării ştiinţifice. Cu toate acestea,
activitatea juridică relevă din punctul de vedere al teoriei cunoaşterii,
anumite particularităţi care o definesc ca fiind altceva.
Astfel, în activitatea judiciară (luăm ca exemplu procesul
penal), avem de-a face cu un obiect al cunoaşterii care în principiu este
reprezentat de faptă (unde, când, cum) şi de făptuitor (cine); cu un
subiect cunoscător care nu este altul decât completul de judecată. În
ceea ce priveşte relaţia cognitivă, aceasta se instituie, mai ales sub
forma cercetării judecătoreşti, de judecată propriu-zisă, şi chiar a
rolului activ pe care judecătorul trebuie să-l aibă în desfăşurarea
procesului penal, iar cunoştinţa este reprezentată de rezultatul cu care
se finalizează procesul penal-sentinţa sau decizia (depinde de gradul
de jurisdicţie).
Pornind de la caracterul obiectiv al adevărului, trebuie spus că
şi sentinţa sau decizia dată de instanţa de judecată cu privire la o
cauză, se bazează pe fapte obiective. De aceea, una dintre regulile
activităţii de justiţie, este aceea că în acest domeniu trebuie să se
lucreze pe baza faptelor şi să se evite presupunerile, ce pot duce uşor la
erori.
Astfel, magistraţii trebuie întotdeauna să dea o mare atenţie
caracterului obiectiv al adevărului probelor din dosarul cauzei. În acest
sens, încheierile de şedinţă, minutele, hotărârile trebuie să fie precise,
114
riguroase şi corecte. Să nu lase loc fanteziei, fabulaţiei, interpretărilor
subiective, pentru ca beneficiarul acestora–justiţiabilul–să-şi afle
dreptatea. În elaborarea actelor juridice pe care le întocmesc,
magistraţii trebuie să înlăture tot ceea ce este vag şi nedeterminat, tot
ceea ce este subiectiv, rămânând pentru deliberare doar datele care
sunt confirmate prin probe (materiale, testimoniale, etc).
Specificul dobândirii adevărului în activitatea judiciară constă
în faptul că se insistă atât pe obţinerea adevărului ca atare, adică pe
cunoaşterea acţiunilor puse la cale de infractor, pe depistarea
mijloacelor, metodelor şi formelor de acţiune folosite de acesta, cât şi
pe stabilirea adevărului de drept. Aşadar, în domeniul activităţii
judiciare nu este admisibil să se rămână în sfera simplelor afirmaţii, ci
sunt necesare argumente temeinice sprijinite pe fapte şi documente
(scheme, schiţe, diagrame cuprinse în expertize). Desigur, faptele nu
vorbesc singure, de la sine, ci magistraţii sunt aceia care trebuie să le
dezvăluie şi să le explice semnificaţia.
De asemenea, multe din elementele teoriei cu privire la
caracterul procesual al dobândirii adevărului le regăsim într-o formă
specifică în cadrul jurisprudenţei, putând fi aplicate cu multă eficienţă
în activitatea de justiţie.
La modul ideal, de pildă, magistratul vizează întotdeauna date,
informaţii cu valoare de adevăr absolut, deoarece acestea au o
însemnătate practică deosebită în rezolvarea dosarului unei cauze. Într-
adevăr, sentinţele şi deciziile nu pot fi luate pe baza unor date,
informaţii trunchiate, a unor fragmente de adevăr, ci este necesară o
bogată documentare a cauzei, închegată într-un concept bine conturat
sub raport probatoriu.
Pentru aceasta este nevoie ca magistratul să nu scape din
vedere nici unul din aspectele cheie ale acţiunii făptuitorului. În
activitatea de justiţie, adevărurile parţiale se conexează unele cu altele,
se înlănţuie, oferind în final adevărul întreg al cauzei.
Ţinând seama de caracterul concret al adevărului, magistratul
(procurorul şi judecătorul) trebuie să stabilească întotdeauna cu
precizie condiţiile în care s-a petrecut fapta. De aceea, actele
procedurale trebuie să fie concrete, la obiect, fără generalităţi şi
115
aspecte inutile. Ele trebuie să ţină seama de tot ceea ce implică
împrejurările în care a acţionat făptuitorul.
La modul principial, legea este generală, ea comportând o
posibilitate nedefinită de aplicaţii. Consecinţa este că sentinţa (decizia)
instanţei este proprie doar acelei speţe, fiind determinată de părţile,
cauza şi obiectul litigiului. Strict vorbind, nu există în concret două
speţe identice.
În concluzie, adevărul nu i se dezvăluie magistratului în forma
sa completă, desăvârşită, dintr-o dată, ci prin abilitate, fler şi măiestrie
profesională, bazate pe o formidabilă capacitate de a sesiza, interpreta
şi pune cap la cap frânturi de date din dosar, de a deosebi informaţia
adevărată de cea falsă servită intenţionat de făptuitor sau de unii
martori, el reuşeşte să pună de acord adevărul de fapt cu adevărul
juridic (de drept).
Aspecte importante privind adevărul juridic relevă distincţia
între trei momente ale dreptului:
– elaborarea şi promulgarea;
– interpretarea normelor;
– aplicarea la cazuri concrete.
Astfel,în ceea ce priveşte legiuitorul, acesta construieşte ceea
ce se numeşte adevăr juridic sub forma obligaţiilor din lege, în aşa fel,
încât în aplicarea acestora la cauzele judiciare conţinutul normativ este
luat drept adevăr şi anume adevăr legal.
În legătură cu valoarea de adevăr a unei hotărâri judecătoreşti,
se pot statua următoarele situaţii:
– dacă hotărârea judecătorească afirmă ceea ce prevede legea şi
descrierea faptei, atunci ea este adevărată;
– dacă hotărârea judecătorească afirmă ceea ce nu prevede
legea şi descrierea faptei, atunci ea este falsă;
– dacă neagă ceea ce prevede legea şi descrierea faptei, atunci
ea este falsă;
– dacă neagă ce nu prevede legea şi descrierea faptei , atunci ea
este adevărată.
De altfel, formula consacrată în drept pentru calificarea unei
hotărâri judecătoreşti, nu conţine termenii „adevăr”, „adevărată”, ea
fiind următoarea: „hotărârea este temeinică şi legală”. Credem că
116
„temeinică” vizează conformitatea cu faptele (realitatea de fapt), iar
„legală” are în vedere conformitatea cu legea (realitatea de drept).
Adevărul este valoarea fundamentală pozitivă a cunoaşterii.
Există şi o valoare negativă a cunoaşterii, opusă adevărului – falsul.
Încă iniţiatorul teoriei corespondenţei, Aristotel, a definit ca
false enunţurile care nu au acoperire (corespondenţă) în realitate. În
perimetrul aceleiaşi teorii a corespondenţei se înscrie şi ideea lui Kant,
conform căreia „o cunoştinţă este falsă dacă nu concordă cu obiectul la
care e raportată”.
Apare limpede că falsul este mai aproape de minciună decât de
eroare; eroarea caută adevărul, pe când minciuna îl ascunde, eroarea
este o greşeală, minciuna este o înşelăciune.
De aceea în drept, falsul este conceput ca infracţiune care se
manifestă prin alterarea adevărului în acte scrise, oficiale sau private,
prin adaosuri sau ştersături făcute cu rea credinţă. De asemenea forme
de alterarea adevărului considerate de legea penală ca infracţiuni sunt
denunţarea calomnioasă şi mărturia mincinoasă. De aceea în articolul
85 din Codul de procedură penală se prevede că înainte de a fi ascultat
martorul depune următorul jurământ: " Jur să spun adevărul şi că nu
voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”.
După depunerea jurământului, i se pune în vedere martorului
că, dacă nu va spune adevărul, „săvârşeşte infracţiunea de mărturie
mincinoasă”.
CAPITOLUL X
DREPTUL, CA REFLECŢIE FILOSOFICĂ
1. Definirea şi identitatea dreptului
Societăţile contemporane se confruntă cu multiple probleme,
care vizează atât realizarea conformităţii ordinii sociale şi normative,
legalităţii şi legitimităţii organismelor şi instituţiilor sociale, cât şi
diversificarea mijloacelor de presiune şi control social, capabile să facă
117
dezirabile şi predictibile acţiunile şi conduitele indivizilor în raport cu
anumite valori şi norme.
Aceste probleme au readus în discuţie rolul şi funcţiile sociale
ale dreptului în societate, ca şi importanţa factorului normativ în viaţa
socială, prin redefinirea şi reevaluarea raporturilor dintre reglarea
socială şi cea normativă a comportamentelor indivizilor, precum şi a
interferenţelor şi conexiunilor dintre structurile juridice şi contextul
social în care ele apar, se dezvoltă şi acţionează.
În afara oricărui context lingvistic, termenul „drept” este
ambiguu, derutant chiar, pentru cel care-l recepţionează, în schimb, în
diverse contexte el sugerează semnificaţii diferite, având deci o
dimensiune multisemantică. Iată doar câteva ipostaze în care dreptul
apare ca:
- ansamblul de norme juridice din societate (drept obiectiv). În
cadrul acestui ansamblu normativ, putem distinge dreptul în
vigoare(dreptul pozitiv);
- prerogativă indisolubil legată de persoana umană, ca
posibilitate de a face sau a nu face ceva, recunoscută persoanelor şi
garantată la nevoie de forţa publică (dreptul subiectiv);
- ştiinţă care abordează fenomenul juridic;
- trăsătură morală, virtute.
Între aceste accepţii care desemnează ipostaze diferite ale
termenului de „drept”, există relaţii complexe. Referindu-se la unele
aspecte ce vizează relaţia dintre dreptul obiectiv şi drepturile
subiective, profesorul de filosofia dreptului Eugeniu Speranţia scria:
„Fără drepturile subiective care intră în joc graţie contingenţelor vieţii
şi graţie finalităţilor omeneşti, dreptul obiectiv n-ar fi decât o sumă de
enunţuri anodine, sterpe…Dreptul obiectiv are o raţiune de a fi:
consacrarea şi apărarea celui subiectiv. Cel subiectiv are şi el una:
viaţa socială şi în ultimă analiză viaţa spirituală, dar are şi o unică
sursă, dreptul obiectiv”[30, p.369].
Aceste precizări terminologice semnalează doar problema care
comportă încă multe aspecte, dintre care unele ţin de specificul
lingvistic. Aşa de pildă, în unele limbi se folosesc termeni diferiţi. De
exemplu, în limba engleză, „law” pentru dreptul obiectiv şi „right”
pentru dreptul subiectiv.
118
 Este înţeleasă dorinţa celui care face primii paşi în studiul
dreptului de a „achiziţiona” un concept riguros al dreptului, dacă se
poate de o certitudine absolută, dat fiind faptul că în jurul acestuia
gravitează cunoaşterea dreptului.
La toate acestea se adaugă atât complexitatea dreptului, cât şi a
cunoaşterii acestui fenomen, astfel încât Dreptul ni se relevă sub
diverse expresii, fiind în acelaşi timp produsul faptelor sociale şi al
voinţei omului, un fenomen material şi un ansamblu de valori morale
şi sociale, un ideal şi o realitate, un fenomen istoric şi o ordine
normativă, un ansamblu de acte de voinţă şi de acte de autoritate, de
libertate şi de constrângere.
Confruntându-se cu această problemă, care nu este totuşi
insurmontabilă, cel care studiază dreptul trebuie să accepte mai întâi
pluralismul răspunsurilor, faptul că sunt date mai multe definiţii ale
dreptului, varietatea şi relativitatea lor, dar şi tendinţa acestora de a
releva esenţa dreptului, fondul peren al acestuia întruchipat în
fizionomii specifice marcate de o serie de factori obiectivi şi subiectivi
ca timpul istoric, filosofia epocii, diversele şcoli şi curente juridice şi
nu în ultimul rând personalitatea autorului.
Din această perspectivă, evocarea ideii de drept, aşa cum
aceasta a fost surprinsă de-a lungul timpului, nu reprezintă o simplă
ilustrare istorică, ci un demers necesar pentru înţelegerea
semnificaţiilor complexe ale dreptului.
O incursiune în opera lui Platon sau Aristotel, Montesquieu,
J.J.Rousseau, Kant sau Hegel, ca să dăm doar câteva nume, nu poate
decât să potenţeze formarea şi dezvoltarea gândirii juridice. Aceasta cu
atât mai mult cu cât funcţionează uneori prejudecata că un studiu
eficient al dreptului nu poate fi decât centrat pe stricta specialitate, în
special pe textul legii.
O definiţie dată dreptului de un autor sau de altul, este fără
îndoială extrem de semnificativă pentru concepţia sa juridică, după
cum înţelegerea aprofundată a definiţiei, reclamă apelul, evocarea, fie
chiar sumară, dar corectă, a perspectivei generale de gândire specifică
autorului respectiv. Astfel, marele filosof german Immanuel Kant,
defineşte dreptul ca „totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a
fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturora, în conformitate cu
119
o lege universală a libertăţii”[20, p.47]. Definiţia dată, cu mari
implicaţii în gândirea juridică de-a lungul timpului şi cu puternice
rezonanţe contemporane, invită la cunoaşterea coordonatelor gândirii
kantiene, şi din acest unghi, a pătrunderii esenţei dreptului.
Mircea Djuvara apreciază dreptul ca fiind un „produs al raţiunii
omeneşti, oricât de rudimentară ar fi ea în societăţile primitive, şi din
acel produs rezultă modul de organizare al acestuia”[11, p.142]. În
lumina acestei concepţii, el defineşte regula de drept ca o normă
necondiţionată de conduită raţională referitoare la faptele externe ale
persoanelor în contact cu alte persoane.
Comentând despre nevoia de drept în societate, Eugeniu
Speranţia sublinia că acesta trebuie să fie „un sistem deductiv de
norme sociale destinate ca printr-un maximum de justiţie realizabilă,
să asigure un maximum de socialitate într-un grup social determinat”
[30, p.373].
În doctrina juridică românească recentă, profesorul Ioan
Ceterchi defineşte Dreptul ca „sistemul normelor de conduită,
elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care orientează
comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii
respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare este
asigurată la nevoie de forţa coercitivă a puterii publice de stat”[7,
p.28].
Având în vedere relaţia fundamentală drept obiectiv-drept
subiectiv şi raţiunea lui de a fi, profesorul Nicolae Popa defineşte
dreptul ca „ansamblul relaţiilor asigurate şi garantate de stat, care au ca
scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în
principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării
existenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi
justiţiei sociale”[25, p.94].
Ilustrând numai câteva tipuri de definiţii, sugerăm cititorului să
îşi contureze pe parcursul pregătirii juridice notele definitorii ale
conceptului dreptului, a constantelor acestuia, dar şi a sesizării
variabilităţii şi istoricităţii dreptului. Aşa de pildă, analiza diferitelor
definiţii poate conduce la sesizarea următoarelor aspecte ale dreptului:
– socialitatea–dreptul prin excelenţă un fenomen social, care
presupune fiinţa umană în relaţie cu alta (alteritatea);
120
 – antientropia dreptului–capacitatea sa de a se opune
dezagregării, dezordinii şi conflictelor sociale, de a fi un factor reglator
şi ordonator în societate, de a conferi certitudine, siguranţă şi protecţie
persoanelor ce îi respectă prescripţiile;
– normativitatea–ca trăsătură inerentă, el întruchipând nu ceea
ce este, ci ceea ce trebuie să fie în societate, sub forma unor reguli
specifice, generale şi impersonale;
– imperativitatea sa–dreptul cuprinde în propria structură un
ordin, o dispoziţie, un comandament, nu o simplă doleanţă sau o
rugăminte, trăsătură ce se defineşte prin relaţie cu puterea publică, de
la care emană, cu forţa coercitivă a statului care o garantează;
– dimensiunea valorică a dreptului–acesta fiind generat,
structurat şi direcţionat în indisolubilă legătură cu constelaţia de valori
a timpului istoric în care este elaborat, în care justiţia ca principiu de
coordonare între fiinţele umane tinde spre armonie, congruenţă,
proporţionalitate, apare ca valoare specifică de prim rang, dar nu
singura;
– represibilitatea şi educaţionalitatea dreptului–capacitatea
acestuia de a antrena o reacţie colectivă constrângătoare faţă de cel
care violează norma de drept şi a cărei anticipare este în măsură să
inducă respect şi conformare din partea membrilor societăţii, care nu
vor să atragă asupra lor sancţiuni juridice;
– capacitatea de a fi arhitect al vieţii sociale, de a prospecta
viitorul prin mijloace specifice şi de a fi factor de progres;
– istoricitatea, procesualitatea şi specificitatea sa pe coordonate
spaţio-temporale, dreptul înfăţişându-se, într-o anumită măsură, ca
esenţă, acelaşi şi totuşi de fiecare dată altfel, supus devenirii istorice şi
prezentând configuraţii specifice de la ţară la ţară, de la o perioadă
istorică la alta, prin contribuţia interdependentă şi cu o pondere
variabilă a factorilor naturali, socio-economici, politici, culturali,
internaţionali,etc.
2. Scop, ideal şi funcţie în drept
Problematica scopului, ca stare viitoare, anticipată şi dorită,
produs al acţiunii umane voluntare, cât şi a idealului, ca reprezentare
121
a perfecţiunii într-un domeniu dat, model mereu râvnit dar niciodată
atins în întregime– se împletesc pe teren juridic, nu pot fi rupte de un
context teoretic proxim ce vizează definirea dreptului însuşi, a locului
şi rolului său în lume, a raţiunii de a fi şi a menirii sale, dar şi de
evoluţia generală a filosofiei şi doctrinei juridice.
Istoria acestor concepte, de la reprezentări primare până la
momente de profundă cunoaştere, implicit sau explicit, este istoria
dreptului însuşi, ca produs intenţional, ca expresie normativă
teleologică specifică, constituent al lumii existenţei şi necesităţii
umane.
Încercăm, în cele ce urmează câteva notaţii asupra unor puncte
de vedere în această materie, revenind şi dezvoltând unele aspecte din
capitolele anterioare.
După Aristotel, constituţia cetăţii, adică dreptul comunităţii,
urmăreşte virtutea, binele şi fericirea cetăţenilor.
La Kant, dreptul este o expresie raţională, un imperativ
categoric şi e scop în sine, ca legea morală însăşi, ca absolutul şi ca
Dumnezeu, dreptul există conceptualmente în cugetul fiecăruia dintre
noi şi pe el se bazează ordinea juridică pozitivă.
Hegel zeifică statul, pe care-l consideră ca deţinătorul tuturor
valorilor spirituale, iar dreptul este pentru el drumul lui Dumnezeu
între oameni, în lume.
Rudolf von Ihering reprezentant al pozitivismului juridic
apreciază că dreptul este un produs intenţional şi urmăreşte scopuri,
distanţându-se astfel de şcoala istorică, după care dreptul este opera
naturii, un produs al timpului, o emanaţie a spiritului poporului, „care
se face singur”, ca limba pe care o vorbim.
Scopul este creatorul întregului drept, care, este forma în
care statul îşi organizează, prin constrângere asigurarea condiţiilor de
viaţă ale societăţii. Existenţa şi asigurarea societăţii este deci ultimul
scop al dreptului.
După Rolf Stammler, dreptul este justificat în măsura în care
scopurile urmărite de el sunt juste. Dreptul just trebuie să fie
întotdeauna de acord cu aspiraţiile sociale. În această concepţie,
conţinutul unei norme e just atunci când în condiţiile sale determinate
corespunde idealului social. Iar idealul social este concepţia unei
122
comunităţi de voinţe omeneşti perfect libere, e comunitatea sau
societatea în care fiecare individ îşi însuşeşte scopurile obiective şi
generale ale celorlalţi.
După Paul Roubier, scopul dreptului ca ştiinţă a mijloacelor se
stabileşte în afara sa, politica fiind cea care stabileşte scopurile
guvernării sociale, iar dreptul alege mijloacele necesare. S-a remarcat
însă, că în această viziune dreptul are o poziţie de subordonare, o
existenţă vegetativă, pe când într-o societate democratică şi liberă,
dreptul trebuie să supună unei cenzuri proprii înseşi scopurile, valorile
societăţii, contribuind la definirea acelui orizont de idealitate care
transcede necesităţile practice imediate şi considerentele de
oportunitate.
Rolul dreptului la nivel macrosocial poate fi investigat în
special de pe poziţiile sociologiei juridice, apelând la conceptele de
control şi funcţie.
Coerenţa, funcţionalitatea şi echilibrul dinamic al societăţii nu
reprezintă un dat, ci mai degrabă un rezultat care presupune
conformitatea cu modelele cultural-normative dezirabile ale
comportamentelor majorităţii indivizilor şi grupurilor sociale. Acest
proces complex şi contradictoriu se conturează la interferenţa
diverselor procese de socializare, adaptare şi integrare, control social,
acesta din urmă vizând corespondenţa dintre rolurile prescrise şi cele
efectiv jucate şi incluzând un ansamblu de modalităţi, mijloace şi
mecanisme culturale, morale şi normative prin care societatea impune
individului o serie de constrângeri şi interdicţii pentru a-l obliga să se
conformeze normelor şi valorilor de bază ale societăţii.
Sunt relevate importanţa controlului exercitat prin mijloace
informale, cum ar fi de pildă cutumele sau tradiţiile populare, ce se
manifestă ca o forţă spontană, inconştientă, anonimă şi difuză, şi care
prin penetraţia lor socială, ca şi prin caracterul lor invariabil,
dobândesc caracteristici imperative şi regulative pentru conduita
indivizilor, având un rol important de mediere în cadrul complexului
instrumental al controlului social.
Controlul social se bazează pe „idealul social”, care
întruchipează latura spirituală a vieţii sociale, reprezentată prin valorile
şi idealurile culturale cele mai înalte. Acest ideal inspiră şi orientează
123
controlul social, exprimă afinitatea acestuia faţă de moralitatea socială,
drept, religie, educaţie-ca forme ce sunt legate direct de realizarea
idealurilor în viaţa societăţii.
În concepţia sociologiei juridice, controlul social presupune
interacţiunea a trei elemente fundamentale:
–un element „ideal” din domeniul valorilor;
–un element „de putere, de influenţă, de presiune”, ca structură
reală;
–un element „de organizare şi planificare socială”.
Dreptul ca mecanism de control care funcţionează aproape în
toate sectoarele vieţii sociale, acţionează diferenţiat în funcţie de
diferitele tipuri de societăţi, iar eficacitatea sa depinde de adaptarea
normelor juridice la cerinţele raţionalităţii şi controlului, ce decurg din
complexitatea şi nivelul de dezvoltare al sistemului social.
Principalele funcţii ale sistemului juridic sunt următoarele:
a) funcţia de instituţionalizare sau de formalizare juridică a
organizării social-politice;
b) funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor
fundamentale ale societăţii;
c) funcţia de conducere a societăţii;
d) funcţia normativă.
Aceste funcţii înfăţişează dreptul în toată complexitatea sa, ca
sistem juridic.
Prestaţia acţională a dreptului în cadrul sistemului social este
mereu imperfectă, dar perfectibilă şi cu efecte pozitive asupra vieţii
sociale în cazul realizării funcţiilor dreptului. Sunt însă şi situaţii în
care relaţia drept-sistem social este supusă unor grave fenomene
perturbatoare, acţiunea benefică a dreptului nu se poate exprima, este
denaturată sau ineficace,încât putem vorbi despre adevărate disfuncţii
ale dreptului. Iată câteva asemenea forme de manifestare în acest sens:
a) în situaţia absenţei dreptului în relaţii sociale sau domenii
unde ar fi avut vocaţie teoretică să fie prezent, putem întâlni ca forme
de manifestare:
– autolimitarea dreptului în timp şi spaţiu, în care dreptul însuşi
este nefuncţional (zile sau perioade de „nondrept”, zilele de sărbători
124
legale în care nu se judecă procese judiciare, nopţile pentru
percheziţiile domiciliare, inviolabilitatea domiciliului,etc.);
– rezistenţa faptului la drept, când, deşi faptele cad sub
incidenţa normelor juridice, din diverse motive sancţiunile juridice nu
sunt aplicate.
b) lipsa de validitate şi eficacitate a dreptului determinată de
cauze intrinseci sau extrinseci dreptului, ca de pildă în cazul legilor
care nu respectă condiţiile de tehnică legislativă sau anumite principii
juridice, sau în situaţia care legile nu corespund aşteptărilor opiniei
publice şi se lovesc de rezistenţa tacită a opiniei publice devenind
ineficace;
c) dreptul nedrept, în situaţia în care unele norme juridice
lezează grav valorile societăţii, ideea de justiţie socială;
d) dreptul represiv (opresiv), în care efectele nocive ale
normelor juridice injuste se manifestă generalizat asupra unor clase şi
categorii sociale, se încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului.
3. Finalităţile dreptului
Conceptul de finalitate, definit în mod tradiţional ca orientarea
spre un anumit scop, are virtuţi unificatoare, conexând scopul cu o
anumită procesualitate care poate conţine principii directoare apte să
ghideze succesiunea unor scopuri spre ideal, desemnând pe teren
juridic şi acţiunea orientată a mecanismului juridic la nivel
macrosocial, fără să atenteze la specificitatea conceptelor amintite, dar
integrându-le în propriul său fond conceptual specific.
În filosofia şi doctrina juridică contemporană, conceptul de
finalitate este deseori invocat, dar foarte puţin explicitat, el fiind
folosit pentru desemnarea unor aspecte interferente, care ţin de
problematica scopului sau a idealului în drept, de funcţiile dreptului la
nivelul societăţii, de ceea ce este dezirabil din punct de vedere valoric
pentru evoluţia dreptului.
Demersurile teoretice pe care le-am întreprins şi care au vizat
relevarea fondului tradiţional al acestui concept, dar şi reevaluarea şi
redefinirea acestuia de pe poziţiile interdisciplinare, în special având în
125
vedere perspectivele deschise de epistemologia şi axiologia
contemporană, cât şi de teoria sistemelor, achiziţii care trebuie
valorificate şi sintetizate într-un mod specific de către filosofia
juridică, ne-au condus la următoarea definiţie: finalităţile dreptului,
în postura de concept fundamental al filosofiei juridice din perimetrul
reflecţiei despre locul şi rolul dreptului în lume, desemnează un model
dezirabil de evoluţie a realităţilor juridice care să satisfacă nevoile şi
aspiraţiile individului uman, cerinţele progresului social în acord cu
valorile unui timp istoric, model care să contribuie la promovarea
specificităţii dreptului dar şi la evitarea denaturării sale ca mijloc al
reglementării sociale, la maximizarea prestaţiei sale în raport cu
individul şi societatea, la concertarea sa cu alte sisteme de norme
sociale.
După părerea noastră conceptul de finalitate a dreptului este:
– un concept teleologic, care indică pentru realităţile juridice, o
direcţie de urmat;
– un concept integrator, apt să conexeze în plan conceptual,
scopul, idealul, funcţia cu referire la drept, să sugereze soluţii care să
depăşească parţialitatea scopului în raport cu evoluţia fenomenului
juridic, ipostazierea idealului în drept, să ofere conceptului de „funcţii
ale dreptului” perspectiva complementară a dreptului în relaţia cu
individul, cu condiţia umană;
– un concept de relaţie, conexând realităţile juridice cu un
model dezirabil de evoluţie a acestora;
– un concept cu virtuţi praxiologice, indicând obiective, căi
mijloace, strategii pentru elaborarea, interpretarea şi aplicarea
normelor juridice, cât şi pentru acţiunea socială în general;
– un concept cu virtuţi sistemice, apt să contribuie la
autoreglarea fenomenului juridic, la coordonarea cu alte tipuri de
norme sociale, la autoreglarea sistemului social.
Rezultă de aici că locul dreptului în lume se defineşte poate
mai bine dacă privim mai aprofundat asupra finalităţilor sale.
Această problemă este deosebit de importantă în plan teoretic,
fiind considerată „o poartă a doctrinei dreptului”, cu o semnificaţie
deosebită în contextul contemporan, cu scara sa proprie de valori, în
care drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului devin un adevărat
126
factor supraordonator pentru reglementările juridice. De asemenea,
implicaţiile practice sunt numeroase, pentru că soluţia adoptată în
această problemă influenţează procesul de elaborare a normelor
juridice, interpretarea şi aplicarea acestora, educaţia juridică, învăţarea
dreptului, etc.
În conturarea acestei soluţii, sugerăm să se exploreze şi să se
valorifice fondul peren al gândirii juridice, aportul numeroşilor
gânditori în această problemă, relevându-se valenţele contemporane
ale finalităţilor dreptului, atât în accepţiunea lor devenită clasică, cât şi
contribuţiile teoretice actuale marcante, ce se înscriu în competiţia ce
are ca miză majoră progresul în drept.
Astfel, la Congresul Asociaţiei Mondiale de Filosofie a
Dreptului, din 1993, care a avut ca temă centrală „Funcţiile dreptului”,
s-a relevat printre altele, în contextul prezentării unor doctrine rivale şi
a sublinierii importanţei abordării sociologice, necesitatea de a nu
perverti gândirea juridică, ideea de drept să nu fie îndepărtată de patria
sa originară, de considerarea justiţiei ca finalitate specifică.
Şi în această materie a finalităţilor dreptului se pot evidenţia
diverse clasificări propuse în literatura juridică, dintre care o reţinem
pe cea care distinge trei mari categorii de doctrine.
– doctrinele care pun dreptul în serviciul individului, pe linia
filosofiei nominaliste (Bentham, Hobbes, ş.a.), perspectivă din care
persoana umană constituie pentru drept finalitatea supremă;
– doctrinele care consideră că societatea este valoarea supremă
(Hegel, A. Comte, Durkeim, ş.a.), în particular statul ca centru al vieţii
sociale, dreptul având misiunea de a organiza societatea, de a apăra
coeziunea socială;
– doctrinele dreptului transpersonal, care susţin că atât
individul cât şi societatea, prin urmare şi dreptul, trebuie să fie în
slujba civilizaţiei, a progresului acesteia.
Reflecţia asupra situaţiei de cunoaştere ce priveşte
problematica finalităţilor dreptului, prezentată sumar şi cu titlu
ilustrativ, ne permite totuşi să constatăm complexitatea abordărilor,
pluralismul punctelor de vedere şi chiar existenţa unor teorii rivale. În
cazul acestora se pot analiza totuşi, aspectele valoroase, confirmate ca
127
atare de ştiinţa juridică, de realităţile contemporane, cât şi punctele
vulnerabile, criticabile.
De pildă, teoriile care susţin că dreptul este în serviciul
individului au marele merit de a fi pus şi în materie juridică persoana
umană pe primul plan, subliniind drepturile inerente ale fiecăruia,
faptul că statul şi societatea trebuie să fie în interesul individului
uman, care aşa cum spunea Kant, nu este niciodată un simplu mijloc,
ci întotdeauna scop.
Din această perspectivă, dreptul apare ca un mijloc care
determină raporturile obligatorii de coexistenţă şi de cooperare ale
oamenilor, asigurând o ordine minimă care să permită armonia
libertăţilor. Pe de altă parte aceste teorii pot fi vulnerabile în ceea ce
priveşte indiferenţa faţă de interesul general, neglijarea relaţiilor
sociale ce unesc oamenii şi statutului specific al omului ca fiinţă
socială, subliniat încă de Aristotel.
În concepţia doctrinelor care susţin că societatea este finalitatea
supremă pentru drept, se ascunde pericolul etatismului, al abuzului din
partea puterilor publice, tendinţa de dirijare excesivă a vieţii
individului.
Doctrinele dreptului transpersonal încearcă o poziţie
intermediară de conservare, atât a avantajelor independenţei
persoanelor, cât şi a coeziunii grupului, pentru a evita egoismul
individului dar şi spiritul de dominaţie. În această optică scopul
dreptului este de a contribui la dezvoltarea civilizaţiei, el prezentându-
se ca un drept de coordonare între persoane care au un statut juridic
egal şi mecanismele sale sunt atunci ale justiţiei comutative, sau ca un
drept de subordonare, când reglementează relaţiile ierarhice din
interiorul grupului şi atunci operează justiţia distributivă.
Trecerea în revistă a principalelor concepţii despre finalităţile
dreptului, cât şi studierea fenomenului juridic contemporan, pot facilita
sesizarea diferitelor ipostaze ale dreptului, care prin prisma
finalităţilor sale, la nivel macro şi micro social, poate fi abordat ca
factor ce are rol în:
– asigurarea coerenţei, funcţionalităţii şi autoreglării sistemului
social;
128
 – configurarea, desfăşurarea, ordonarea, orientarea relaţiilor
sociale fundamentale;
– soluţionarea conflictelor relaţiilor interumane, a realizării
justiţiei unui anumit timp istoric;
– prevenirea şi represiunea faptelor antisociale;
– apărarea demnităţii umane, a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului;
– apărarea şi promovarea valorilor sociale,
– realizarea unui proiect social dezirabil;
– realizarea progresului contemporan.
Complexitatea finalităţilor dreptului nu trebuie să constituie un
motiv de pesimism în ceea ce priveşte cunoaşterea şi rolul lor.
.Credem că, numai plecând de la conjugarea diverselor perspective
propuse, reţinându-se poziţia centrală a persoanei umane, în materia
finalităţilor dreptului, dar evitându-se ca jocul inegalităţilor şi
necorelarea libertăţilor individului să ducă la anarhie, protejându-se
socialitatea, viaţa socială, blocând însă posibilitatea abuzului şi tiraniei
din partea statului, cultivându-se civilizaţia şi cultura, dar nu ca scop în
sine, ci pentru omul concret, se poate ajunge la înţelegerea
contemporană a raţiunii de a fi a dreptului, a sensului evoluţiei sale.
În lumina acestei înţelegeri, aşa cum precizează Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, „recunoaşterea demnităţii inerente
tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi
inalienabile, constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume,
fiind esenţial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii
pentru ca omul să nu fie silit să recurgă ca soluţie extremă, la revolta
împotriva tiraniei şi asupririi” În acest fel, finalităţile dreptului devin
cosubstanţiale cu finalităţile condiţiei umane şi ale societăţii, dreptul ,
aşa cum se exprima Nicolae Titulescu, organizând libertatea pentru ca
fiecare om să îşi poată îndeplini idealul său creator.
Reflecţiile despre finalităţile dreptului la nivelul generalităţii şi
integralităţii sale, nu exclud, ci dimpotrivă presupun investigarea
finalităţilor dreptului la nivel de ramură de drept sau chiar de instituţie
juridică.
Considerăm că se poate contura în acest fel un sistem al
finalităţilor dreptului care integrează subsisteme la nivel de ramură de
129
drept şi instituţie juridică, între care există relaţii complexe şi a cărui
fizionomie contemporană nu poate fi ignorată în procesul de elaborare
a dreptului şi nici de doctrina şi filosofia juridică.
4. Reflecţii româneşti despre menirea dreptului
Aşa cum apreciază strălucitul exponent al filosofiei dreptului
Giorgio Del Vecchio, în clasica sa lucrare „Lecţii de filozofie
juridică”, în România începuturile filosofiei dreptului coincid cu
deşteptarea sentimentului naţional unitar român, întemeiat pe ideea
originii române a naţiunii[14, p.165]
Această idee este exprimată cu putere şi mândrie de cronicarii
secolelor XVII şi XVIII, dintre care unii au fost adevăraţi filosofi ai
dreptului public. De aceeaşi idee a fost inspirată şi prima codificare a
dreptului privat , realizată în mod separat în Muntenia şi Moldova, la
începutul secolului al XIX-lea prin opera diferiţilor jurişti, printre care
ar trebui să amintim pe C.Flechtenmacher (1785-1843), C.Bosianu
(1815-1882) şi V.Boerescu (1830-1883).
În această perioadă de puternică reînviere spirituală a jucat un
rol preponderent Simion Bărnuţiu (1808-1864), profesor de filosofia
dreptului la Iaşi, care a fondat sistemul său de drept natural privat şi
public („Dreptul natural privat”-1868 şi „Dreptul natural public”-
1870), pe principiul naţionalităţii, fiind şi sub influenţa gânditorilor
europeni ai vremii.
Ulterior, apare figura proeminentă a lui Titu Maiorescu (1840-
1917), autor al unor opere filosofice („Critica”-1874, „Logica”-1876,
etc).
Au adus contribuţii importante la filosofia dreptului P.Misir
(1856-1929), prin lucrarea sa „Filosofia dreptului şi dreptul natural”,
1904; G.Mironescu („Studii juridice”-1921, „Curs de enciclopedia
dreptului”-1915), şi alţii.
În domeniul dreptului civil, s-au ridicat la vederi filosofice
G,Danielopol (1837-1913), M.Cantacuzino (1864-1925), A.Rădulescu
(„Unificarea legislativă”-1927), E.Antonescu („Scrieri juridice”-1903),
T.Ionaşcu („L`evolution de la motion de cause”-1903).
130
 În domeniul dreptului public, în afara celor amintiţi mai sus,
amintim pe C.Disescu (1854-1932), („Dreptul constituţional”-1892,
„Introducere la studiul dreptului constituţional”-1911), C.Stere, Paul
Negulescu, A.Teodorescu, etc.
La început firav şi disperat, cu ezitări şi ambiguităţi, constituit
din traduceri, împrumuturi dar şi dintr-un filon original al gândirii
juridice, prin aportul unor mari gânditori dar şi al unor anonimi,
demersul filosofic asupra dreptului devine tot mai consistent,
investigând tot mai profund problemele definitorii ale filosofiei
juridice, locul şi rolul dreptului în lume, relaţia sa cu condiţia umană.
Astfel, Nicolae Titulescu menţiona că ştiinţa dreptului, care
multă vreme a fost o simplă exegeză, începe să-şi revendice caracterul
ei fundamental de ştiinţă socială, iar legea despre care se credea odată
că rezumă toată reglementarea raporturilor de drept ale unei societăţi,
este departe de a ne spune câtă mobilitate, câtă diversitate, câtă viaţă e
într-un organism juridic. De aceea cel mai bun practician în drept va fi
acela care va fi mai luminat asupra naturii sociale a dreptului, care nu
va sacrifica interesele semenilor săi, unei construcţii mintale abstracte,
iar interpretarea ştiinţifică şi prin urmare umanitară a dreptului
constituind finalitatea educaţiei juridice.
Pentru a fi al omului întreg, dreptul trebuie să se caute pe sine
şi să se regăsească în plenitudinea fiinţei sale şi al rostului său.
Aceasta, fiinţa sa, poate fi aidoma unui monument arhitectural, ca un
templu antic, cum compară un alt strălucit profesor de filosofia
dreptului, Mircea Djuvara: „Studiind numai pietrele, nu am studiat
monumentul. Monumentul studiat în ansamblul lui, are o
individualitate cu totul distinctă de aceea a fiecărei pietre care îl
compune, fie ea chiar marmură de Carara”[11, p.11].
În viziunea lui Mircea Djuvara, ştiinţa dreptului are una dintre
cele mai frumoase şi mai înalte meniri, iar dreptul este reprezentantul
unui ideal sacru, este purtătorul aspiraţiei celei mai înalte pe care o
societate o posedă, aceea spre justiţie şi spre moralitate. Aceasta
deoarece „fenomenul juridic nu apare astfel decât ca o reacţiune în
contra evenimentelor naturale. Atunci când forţa oarbă în cursul ei
normal de expansiune, este întrebuinţată de persoane, naşte ca o frână
raţională aprecierea juridică. Această apreciere se opune forţei şi nu se
131
poate confunda cu ea. În lupta dintre minte şi materie, cea dintâi nu se
lasă aservită, ci din contră, caută să şi-o subordoneze pe cea de-a
doua.”[11, p.257].
Idealul justiţiar coboară printre oameni nu pentru a-i umili, ci
este o cădere care se transformă în urcare (cum ne spune Constantin
Noica atunci când comentează, undeva, paradoxul vocabularului
<cădere>) împreună cu omul şi omenirea, pentru că, scrie Eugeniu
Speranţia „dreptul are în mod necesar căderea să fie mijlocul tehnic şi
garanţia progresivei noastre spiritualităţi”[30, p.318].
Afirmarea şi asigurarea spiritualităţii ca valoare supremă este o
consecinţă a existenţei dreptului. Însemnătatea idealului în drept rezidă
din faptul că idealul nu este o vorbă goală, fără conţinut, ci o forţă
diriguitoare şi înfăptuitoare. Înfăptuirile concrete pretind însă şi
existenţa unui conţinut material care să fie turnat în tiparele idealului,
iar turnarea materialului în tiparele idealului pretinde la rândul ei,
conservarea esenţei şi respectarea însuşirilor date ale acestui material.
CAPITOLUL XI
SOCIETATE ŞI DREPT DIN PERSPECTIVĂ
FILOSOFICĂ
1. Norma juridică şi ordinea socială
Este îndeobşte cunoscută sarcina de socializare pe care, atât
prin caracterul punitiv, cât şi prin cel educativ, o presupune
jurisprudenţa. De aceea, este firesc ca, deopotrivă cu caracterul juridic,
să se manifeste şi caracterul social al unei norme.
În termeni formali, socializarea este procesul prin care
individul îşi interiorizează normele grupului în care trăieşte.
Din momentul naşterii, copilul este supus unor norme care îi
modelează personalitatea. Fiecare cultură determină un set de influenţe
care variază foarte mult de la societate la societate. Pentru ca o
societate să funcţioneze eficient, membrii săi trebuie să-şi însuşească
acelaşi model cultural. Oamenii sunt controlaţi în special prin
132
socializare, astfel încât aceştia să-şi joace rolul conform modelului
impus prin habitudini şi preferinţe.
Fiecare persoană trebuie să înveţe să îndeplinească anumite
roluri în societate în conformitate cu statutul pe care îl are.
Acest proces de socializare începe din copilărie, când se
formează o anumită atitudine faţă de rolurile şi statusurile aferente. În
procesul de socializare, fiecare individ se raportează la mediul social,
la sistemul normativ al societăţii şi, în cursul dezvoltării sale
ontogenetice prin mai multe etape ale cunoaşterii, interiorizării şi
transformării în motive a propriului comportament, a cerinţelor
practicii sociale, a regulilor de conduită, precum şi a diferitelor valori
sociale.
Procesul de formare şi de afirmare socială a individului este
caracterizat prin raportarea personalităţii sale la societate, la sistemul
normativ şi valoric al acesteia.
Însuşindu-şi anumite reguli juridice, odată cu aspectul punitiv
al acestora, omul îşi creează anumite constructe personale, înglobând
şi regulile de conduită şi existenţă impuse de norma juridică. Astfel,
chiar în absenţa iminenţei pedepsei, omul totuşi acţionează în
conformitate cu regulile însuşite şi adânc întipărite în gândirea lui,
conştiinţa lui şi sistemul lui de valori.
Apariţia fiinţei raţionale, a lui Homo sapiens, a pus această
fiinţă într-un raport multiplu: raportul cu natura, raportul cu ceilalţi
(raportul social), raportul cu sinele (raportul omului cu sine însuşi),
raportul cu propriile sale creaţii materiale şi spirituale, raportul cu
propria istorie personală şi socială, raportul cu divinitatea şi destinul.
Pentru fiecare fiinţă umană aceste rapoarte rezultate dintr-o privire
analitică asupra vieţii, constituie un singur “pachet” problematic,
fiecare tip de raport având o pondere mai mare sau mai mica faţă de
întregul " pachet”.
Potrivit bilanţului de până acum al istoriei, călăuzit de raţiune,
omul a dovedit că se poate situa deasupra ”înţelepciunii naturii”
tocmai pentru că si-a făurit un statut uman. În perimetrul acestui statut
au apărut, însă, absurdităţile comportamentului uman. Din acest motiv,
pentru a menţine raporturile interumane în echilibru, omenirea a fost
obligata sa adopte reglementări şi norme de comportament cărora să li
133
se subordoneze ea însăşi. Dacă echilibrele din lumea naturala se
realizează în mod spontan, fără intenţii şi fără scopuri, echilibrele din
lumea umana se realizează pe baza unor reglementari ai căror autori
sunt oamenii înşişi. Toate aceste reglementari poartă sigiliul umanului,
atât în bine, cât şi în opusul binelui.
Aceste reglementări compun sfera normei sociale, conaturale
raţiunii umane. Este vorba de tot ceea ce ţine de moralitate,
culturalitate, într-un cuvânt de civilizaţie umană. Societatea umană,
cea de ieri şi de astăzi, este structurată esenţialmente tocmai pe
normele sociale unanim recunoscute de toţi oamenii, având un caracter
de universalitate.
Dar pentru a aplica normele sociale, a fost nevoie, în decursul
timpului, de realizarea unui instrument necesar reglementării
raporturilor dintre individ şi societate. Norma juridică apare ca
instrumentul de aplicare precisă, sub forma legilor, a tuturor
dezideratelor umane: ordine, dreptate, securitate.
Normele sociale nu se situează în afara timpului. Ele depind de
parametrii care determină şi configurează colectivităţile umane din
punct de vedere cultural, economic, al structurilor sociale, etnic,
religios, demografic, al contactelor cu alte comunităţi, al organizării
administrative, al puterii militare, al modului în care o comunitate sau
alta priveşte problemele libertăţii, din punct de vedere al ponderii
diferitelor generaţii în structura comunităţii etc. în fapt, toate
articulaţiile, de orice gen, ale societăţii sunt implicate în profilul ei
juridic şi toate aceste articulaţii sunt mobile istoric, trec prin prefaceri
mai mult sau mai puţin lente, îşi modifică implicările reciproce şi, ca
rezultat final, influenţează conţinutul şi dimensiunile problemelor etice
ale comunităţii.
O adevărată forţă de presiune asupra persoanei este mediul şi
”modelele” sale îndreptate spre o bună formare morală dezirabilă
social sau spre una negativă, antisocială. Numărul acestor modele este
extrem de mare si se revarsă ca un adevărat torent asupra fiinţei
umane.
Norma juridică, paradoxal, este constrângătoare şi, în acelaşi
timp, permisivă, încercând prin aceasta să realizeze un echilibru între
nevoile individului şi cerinţele sociale.
134
 Atât problemele teoretice ale dreptului, cât şi funcţionarea sa şi
gradul de satisfacere prin drept a ordinii sociale, pe de-o parte, şi
aspiraţiei subiective de dreptate, pe de altă parte sunt acum în
societatea umană de cea mai strictă actualitate.
În România comunistă au existat uneori dificultăţi în asimilarea
normelor juridice ca norme sociale. O schemă ideologică simplistă,
plecând de la teoria relaţiilor economice a lui Marx, decreta ca bază a
societăţii relaţiile economice de producţie, restul nefiind decât
suprastructura. Dacă trebuie legislaţie, aceasta este necesară numai
pentru a satisface economicul, dar nu întregul economic, nu totalitatea
acestor relaţii, ci numai relaţiile “de producţie”, nu şi relaţiile de
consum, nu şi acele relaţii economice care constau în producţia de idei,
în reproducţia forţei de muncă prin învăţământul de toate gradele, în
reproducţia stării de sănătate, în producţia de valori în toate ramurile
culturii şi în toate domeniile - de exemplu servicii, schimb de mărfuri,
etc. – care determină standarde de viaţă şi de civilizaţie ale populaţiei.
De-a lungul timpului, obsesia primatului relaţiilor economice -
din care pe planuri derizorii se găseau cele amintite mai sus - au avut
efecte nocive asupra ideilor de drept şi justiţie. Astfel, oamenii politici
şi conducătorii administraţiei priveau cu dispreţ ideea că raporturile
sociale sunt raporturi de drept. Sub “tutela” dreptului se găsesc însă
toate domeniile sociale şi fireşte, cele economice şi cele politice.
Legea este cea care decide care sunt limitele în care poate să opereze
orice factor de conducere.
“Absenţa dreptului din cadrul unor raporturi umane în care el
ar fi putut exista şi influenţa, prin regulile sale, conduitele umane, l-a
determinat pe J. Carbonnier să se oprească asupra acestui aspect şi să
elaboreze «ipoteza nondreptului » .
Nondreptul este un fenomen marcat de inexistenţa dreptului în
domenii în care s-ar fi impus prezenţa sa. Deci, nondreptul nu se
confruntă cu dreptul injust sau cu subdreptul, acesta din urmă înţeles
ca produs al unor categorii sociale, sau al unor subculturi.
În lucrarea lor “Sociologie juridică”, N. Popa, I. Mihăilescu şi
M. Eremia atrag atenţia asupra delimitării ce trebuie făcută între
fenomenele juridice şi fenomenele sociale care nu sunt generate de
vreo normă juridică.
135
Percepţia juridică a realităţii impune, ca un prim pas,
identificarea fenomenelor juridice, demarcaţie ce permite să stabilim
nu doar domeniul de acţiune al dreptului în societate, dar şi corelaţiile
care se manifestă între drept şi alte sfere normative ce acţionează în
societate. Dincolo de spaţiul normativ juridic se constituie alte
componente ale normativităţii sociale, iar pe de altă parte se derulează
comportamente sociale ce nu interesează sfera normativă.
Faţă de aceste distincţii şi în funcţie de criteriul juridicităţii, se
poate realiza următoarea distincţie:
a) fenomene juridice;
b) alte fenomene care implică normativitatea socială;
c) fenomene şi fapte sociale.
Această clasificare tine cont şi de locul şi rolul fenomenelor
pentru organizarea de drept a societăţii, de modul de impunere a
comportamentelor în societate, de interesul pe care îl reprezintă, de
prezenţa sancţiunii şi tipul acestei sancţiuni, de finalitatea socială sau
de scopul evocat.
Între cele două norme – norma juridică şi norma socială nu
există raporturi de supraordinare sau subordonare, ci, mai degrabă,
putem vorbi de echivalenţă a acestora, ambele fiind pattern-uri ale
gândirii umane. Normele juridice guvernează întreaga viaţă socială, în
felul acesta fiind ordonată întreaga viaţă a polis-ului. Ele sunt prezente
la toate nivelurile societăţii, determinând un anumit tip de conduită –
"zoonpolitikon", aşa cum bine ilustra un mare filosof antic, Aristotel.
Fără această normă juridică, omul n-ar mai exista ca fiinţă socială şi,
implicit, ca fiinţă raţională superioară.
„Societatea civilă” nu este corect înţeleasă de acel care şi-o
închipuie ca o societate în care legea, norma, autoritatea instituţională
sunt abrogate. Dimpotrivă, “societatea civilă” nu are sens decât prin
complementaritate cu societatea instituţionalizată şi guvernată de
supremaţia legii. În plus, însă, “societatea civilă” este o necesitate şi
devine o realitate atunci când instituţionalizarea şi legiferarea nu
depăşesc limite prin care libertatea socială şi personală sunt lezate în
mod abuziv, când interesul privat nu este recunoscut ca fiind
complementar cu acel colectiv.
136
 Organizarea societăţii prin intermediul dreptului se sprijină pe
valorile consacrate de societate, dintre care dreptul recunoaşte unele ca
fiind valori juridice. Dreptul evocă metamorfoza valorilor sociale în
valori juridice, dar consacră totodată şi sistemul valorilor ce provin
numai din sfera dreptului.
Perfecţionarea continuă a sistemului juridic se concretizează,
aşadar, prin elaborarea unor norme moderne cu un pronunţat caracter
social, care să tină seama de permanentele transformări la care este
supusă societatea şi viaţa socială.
Multe societăţi tind mai mult sau mai puţin spre un stat de
drept, adică spre statul în care norma juridică este corect întemeiată,
este suficientă fără a fi redundantă, este inteligent interpretată, statul în
care justiţia este o reală putere fără a se constitui într-o aristocraţie
orgolioasă şi pedantă în care conştiinţa publică devine solidar ostilă
delincvenţei.
Din punct de vedere etimologic, termenul de normă provine din
cuvântul grec „nomos”, semnificând ordinea şi sugerează că, prin
intermediul normelor, societatea devine un cosmos organizat într-o
ordine imperativă, indicativă şi sancţionatoare pentru conduită.
Nici o formă de asociere umană nu poate funcţiona în mod
adecvat fără instituirea unui minimum de reguli de conduită, putându-
se afirma că societatea se naşte odată cu geneza normei.
În constituirea grupurilor sociale organizate ordinea şi
dezordinea sunt categorii polare, care se presupun şi se opun reciproc.
Ordinea nu este niciodată absolută şi nici dezordinea totală. Ordinea în
natură, ordinea în societate, ordinea în gândire, sunt zone
interdependente şi interferente ale ordinii în univers.
Existenţa oricărui individ ca fiinţă socială presupune o serie de
obligaţii exercitate în tot cursul vieţii sale, concretizate într-o serie de
norme dintre care unele se completează între ele, altele apar
contradictorii faţă de altele, fiind specifice unor grupuri de interese
diferite. Ele nu se exclud însă una pe alta, deoarece totalitatea
acţiunilor umane implică o multitudine de valori, interese şi motivaţii,
care creează dinamica societăţii ca întreg.
Rolul normei este legat de organizarea vieţii sociale pe baze
raţionale, societatea funcţionând în mod independent de voinţele
137
individuale, ca o conştiinţă colectivă, de la care emană regulile şi
obligaţiile ce reglementează existenţa în comun şi care fixează şi
transmite din generaţie în generaţie, necesitatea sau indezirabilitatea
unor acţiuni, cultivând tendinţa spre ordine socială, caracteristică
modului de desfăşurare stabilă a vieţii colective.
Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii umane de a
putea:
- ţine sub control agresivitatea indivizilor;
- asigura coordonarea activităţilor sociale;
- facilita continuitatea vieţii sociale;
- permite predictibilitatea acţiunilor umane.
O asemenea ordine contribuie la stabilirea unei stări relative de
echilibru şi armonie, niciodată însă cu caracter definitiv, deoarece în
orice moment pot să apară conflicte între valori, încălcări ale normelor
sau momente de punere la îndoială a legitimităţii acestora, care în
anumite condiţii ameninţă însăşi ordinea socială stabilită.
În acest context, pentru a asigura consensul şi ordinea, printr-o
participare comună la viaţa socială, norma socială poate avea
următoarele efecte din punct de vedere al raţionalizării vieţii sociale:
- creează drepturi şi obligaţii, care materializează diferite
relaţii, interese, scopuri şi idealuri sociale, stimulându-le pe cele
dezirabile şi sancţionând pe cele indezirabile;
- asigură sociabilitatea umană, prin dirijarea în mod
convergent, a acţiunilor şi conduitelor individuale, creând astfel o
logică a acestora, orientativă pentru membrii societăţii;
- permite evitarea conflictelor şi tensiunilor prin limitarea
reciprocă a voinţelor individuale şi întărirea coeziunii colective;
- întăresc sentimentele de solidaritate socială şi securitatea
indivizilor în raport cu eventualele agresiuni sau acte de violenţă care
ar putea fi exercitate asupra lor;
- stabilesc reguli de conduită, stipulând cum trebuie să se
comporte cineva în condiţii sociale determinate, pentru a ajunge la un
rezultat eficient şi dezirabil.
Caracterul principal al normei este acela de a stabili în cadrul
societăţii o formă ideală a comportamentului, un mod prescriptiv cum
138
trebuie să fie organizată societatea, ca individul şi grupurile sociale să
poată interacţiona cât mai normal.
Diversitatea acţiunilor umane şi a relaţiilor sociale, implică o
mare varietate de norme. În acest sena se disting următoarele categorii
de norme:
a) după domeniul de activitate: politice, economice,
religioase,juridice, tehnice;
b) în funcţie de gradul lor de generalitate: generale (comune
tuturor membrilor societăţii) şi particulare (specifice unor grupuri
sociale distincte);
c) după conţinut: prescriptive (care indică ceea ce trebuie
făcut) şi proscriptive;
d) după modul de manifestare: explicite sau implicite (tacite),
formale sau informale, legitime sau ilicite;
e) după gradul de independenţă şi libertatea de alegere acordată
subiectului acţiunii avem norme tradiţionale (conservatoare) sau
liberale.
În doctrina juridică românească, s-au reţinut ca semnificative
pentru sistemul normelor sociale următoarele categorii de norme:
norme etice, norme tehnice, norme morale, norme politice, norme
religioase, norme juridice.
Ca emanaţii ale conştiinţei colective a societăţii, normele
sociale, în ansamblul lor, reprezintă elemente principale de
raţionalizare şi normalizarea conduitelor, contribuind la stabilirea şi
continuitatea vieţii sociale, la stimularea participării indivizilor la
existenţa colectivă şi la predictibilitatea acţiunilor umane în
conformitate cu schemele şi modelele culturale dominante, valorizate
pozitiv în societatea respectivă. Prin intermediul lor, societatea ca
ansamblu coerent de relaţii şi acţiuni sociale, elaborează un sistem
normativ referenţial care permite membrilor să se comporte în mod
inteligibil şi comprehensibil, adică normal. În termeni statistici,
normalul înseamnă ceea ce se manifestă ca fiind uzual sau obişnuit, în
mod compatibil cu codurile morale şi legile de conduită, cu criteriile
de natură socială şi culturală ale generalităţii şi conduitei.
139
2. Normele juridice în statul de drept
În mod tradiţional, la nivelul teoriei generale a dreptului,
specificitatea normei juridice, ca „celulă de bază” a dreptului, este
conturată prin relevarea notelor definitorii, ale normei juridice, în
unitatea şi interdependenţa lor.
Dintr-o perspectivă socială mai largă se remarcă violabilitatea
normei juridice, trăsătură ce o deosebeşte de acele reguli-legităţi (de
pildă cele care exprimă legi ale naturii) care impun, în virtutea
caracterului lor logic, relaţii necesare, invariabile, care nu cunosc o
alternativă. Spre deosebire, norma juridică poate fi nerespectată,
ignorată, încălcată, atitudini care, desigur, nu constituie o variantă
dezirabilă în raport cu dispoziţia normelor juridice.
Norma juridică are un caracter prescriptiv, ea stabileşte „ceea
ce trebuie să fie”, impune o anumită conduită constând dintr-o acţiune
sau inacţiune umană îndreptată într-o anumită direcţie, în vederea
realizării unui anumit scop.
Aceasta înseamnă că, în acelaşi timp, norma juridică este o
expresie valorică, deoarece optează, în numele unor interese, aspiraţii,
idealuri, pentru o anumită variantă comportamentală, instituind un
model care exprimă exigenţele societăţii unui anumit timp istoric.
Norma juridică are un caracter volitiv, ea întruchipează şi oficializează
voinţa socială, iar într-un stat democratic, voinţa generală majoritară.
Prin natura sa, norma juridică este o regulă cu caracter general
şi impersonal. Ea se referă la elemente comune tuturor situaţiilor dintr-
o anumită categorie, fiind menită să se aplice la un număr nedefinit de
cazuri şi persoane. Caracterul impersonal nu înseamnă însă că fiecare
normă vizează de fiecare dată toate persoanele. Unele norme se pot
referi la toţi cetăţenii, altele numai la o anumită categorie de persoane,
ca de exemplu cei care se încadrează într-un anumit statut social
(funcţionarii publici, proprietarii, chiriaşii,etc.).
Norma juridică este obligatorie, însă aceasta nu înseamnă
inviolabilitatea normei juridice, ci mai degrabă am putea vorbi de o
imperativitate garantată statal. Normele juridice sunt, în ultimă
instanţă, un comandament impus de puterea publică. Condiţia de
140
eficacitate a constrângerii este ca acţiunea umană reglementată, să fie
de regulă realizată voluntar, constrângerea fiind o excepţie.
Din perspectiva sociologiei juridice, s-a arătat că normele
juridice constituie o categorie aparte a sistemului normativ social, care
„protejează cele mai importante valori (relaţii) sociale, prin instituirea
unui sistem corelativ de drepturi şi obligaţii între indivizi, grupuri,
instituţii şi organizaţii sociale”[3, p.98].
S-a remarcat şi s-a comentat şi în context sociologic prezenţa
definitorie a sancţiunii cu accente specifice de precizie, regularitate,
sistematizare, în care „folosirea legitimă a constrângerii fizice printr-
un agent socialmente specializat, constituie un element constitutiv
fundamental al dreptului, fără ca dreptul să acapareze total, ceea ce se
poate numi coerciţiune socială”[35, p.55].
În cazul încălcării normelor juridice, reacţia socială atinge cel
mai înalt grad de constrângere în raport cu presiunea exercitată de
societate pentru respectarea normelor nonjuridice, ea implicând
intervenţia instituţiilor specializate ale autorităţii publice (poliţie,
justiţie, sistem penitenciar, etc.).
Globalitatea normelor juridice, desemnează aptitudinile
acestora de a depăşi si coordona parţialitatea şi sectorizarea relaţiilor
sociale din societate, de a reglementa diverse tipuri de relaţii sociale,
precum relaţiile economice, politice, morale, culturale, etc., de a
asigura coerenţa sistemului social.
Pe aceste coordonate specifice se instituie în cadrul ordinii
normative un nivel care, deşi nu se sustrage interdependenţelor
sistemului social normativ, are o fizionomie distinctă-ordinea juridică.
Categoria de ordine juridică este extrem de semnificativă în planul
filosofiei dreptului deoarece ea polarizează dimensiuni general
definitorii ale normativităţii juridice, locul şi rolul acesteia în existenţă.
Se mai poate remarca de asemenea, că dimensiunile
constitutive ale ordinii juridice sunt intim corelate şi se întrepătrund iar
acţiunea dreptului în societate, ca „matrice imperativă de regularitate şi
uniformitate reverberează inevitabil asupra celorlalte dimensiuni ale
ordinii sociale”[21, p.245].
141
3. Dreptul moralei şi morala dreptului
În planul cercetării, problema legăturii dreptului cu morala, a
raportului dintre drept şi dreptate, a fundamentului şi legitimităţii
morale a reglementărilor juridice pozitive, au constituit aspecte
centrale ale teoriei şi filosofiei dreptului.
Cuprinzând un sistem complex de elemente faptice, ideatice,
psihologice, relaţionale, normative, valorice, între care cuplul „bine –
rău” se află în prim plan, morala, aprecia marele filosof german
Immanuel Kant, provine din „vocea interioară a fiecăruia”.
Ca ansamblu de norme generale ale conduitei practice
personale „normele morale – sublinia Eugeniu Speranţia – se impun
conştiinţei ca absolut valabile şi implică excluderea oricărei
contraziceri”[30, p.254]. Dintr-o altă perspectivă, „morala – scria
Mircea Djuvara – are ca obiect aprecierea faptelor interne de
conştiinţă, pe când dreptul are ca obiect aprecierea faptelor externe ale
persoanelor, în relaţiile lor cu alte persoane”[11, p.101].
El considera că judecăţile noastre la adresa valorii raţionale a
activităţilor pot fi de un ordin moral şi juridic. În morală, judecata se
face asupra unui act interior; este deci scopul subiectiv al agentului
care trebuie să fie binele insuşi, pe când în cazul dreptului judecata se
face asupra acţiunii exteriorizate în integralitatea ei, inclusiv asupra
scopului său.
Rădăcina adânca a dreptului şi a moralei trebuie găsită în orice
act de raţiune obiectivă care presupune ideea de libertate, pe de o
parte, şi pe cea de necesitate a legilor logice, pe de altă parte. Aceste
două aspecte reprezintă ideea de drept şi cealaltă ideea de obligaţiune.
S-a apreciat că morala „este prea subiectivă, prea fluctuantă şi
prea lipsită de virtute coercitivă, de precizie şi realism pentru a permite
o organizare satisfăcătoare a raporturilor sociale şi pentru a realiza
securitatea juridică reclamată de viaţa întregii societăţi omeneşti”[27,
p.4].
Relevându-se asemănările între segmentul normativ al moralei
şi normele juridice în literatura de specialitate se menţionează că
ambele se referă la raporturile dintre individ şi colectivitate, au la bază
142
ideea de libertate, stabilesc modele comportamentale şi implică
aprecieri raţionale.
Constatând aria largă a concepţiilor cu privire la raportul dintre
drept şi morală, de la un pol în care dreptul este conceput ca un
minimum de morală, la un altul corespunzător pozitivismului juridic,
în care statul este singurul temei al dreptului, toate relevă afinitatea
dintre drept şi morală, cosubstanţialitatea lor.
Cât priveşte aplicarea lor, atât dreptul, cât şi morala au o
psihologie practică de cele mai multe ori intuitivă. Într-un act juridic,
norma de drept este apreciată după intenţia culpabilă sau voinţa internă
reală. Dacă practicianul este de bună credinţă, în mod sigur, fapta este
apreciată sau condamnată. Iar, dacă promulgarea şi aplicarea normelor
juridice rămân numai un fapt al voinţei şi inteligenţei umane, în cazul
acesta numai principiile morale mai pot salva societatea.
Această atitudine exterioară a dreptului în raport cu conştiinţa
departajează însă norma juridică de preceptele morale. Fapta morală,
chiar exteriorizată, rămâne individuală, în timp ce dreptul obiectivează
relaţia. Oricât de mult s-ar strădui norma juridică să analizeze mintal
fapta ea nu se raportează la sine decât din exterior.
Cât priveşte sancţiunea în perspectiva normei juridice, este un
element derivat şi nu totdeauna relevant. Norma morală, aplicată la
persoană, satisface conştiinţa şi trezeşte în sufletul omului părerea de
rău şi implicit pocăinţa, pe când norma juridică, deşi are ceva din
această satisfacere, rămâne, totuşi, exterioară omului şi nu urmăreşte
îndreptarea şi schimbarea lui.
Pe planul vieţii individuale, prezenţa conştiinţei morale este
garantul cel mai sigur al respectării ordinei morale şi al normelor de
drept. De aceea, împărţirea faptelor în bune sau rele nu este
întâmplătoare sau arbitrară, ci corespunde exigenţelor morale şi
sociale, asigurate de existenţa legilor morale. Preceptele morale au
impus de totdeauna socotirea unor fapte ca bune, după cum au oprit
unele fapte, considerându-le rele.
Aşadar, ordinea morală şi ordinea juridică presupun existenţa
unor valori morale, impuse de legi morale, care-şi au izvorul în însăşi
fiinţa omului. Deci, după cum ordinea fizică se leagă în mod necesar
de fenomenele naturii, iar ordinea logică de activitatea gândirii
143
omeneşti, tot aşa şi ordinea morală şi rânduiala socială se leagă în mod
necesar de viaţa morală a oamenilor.
De la această analiză rezultă că şi ordinea juridică trebuie să fie
dependentă de ordinea morală care pretinde din partea oamenilor o
comportare în conformitate cu ea
Pe linia orientării în care morala este ”etică subiectivă” iar
dreptul apare ca „etică obiectivă”, se poate afirma că dreptul este
punerea în acţiune a moralităţii în aşa fel, încât fiecare personalitate să-
şi poată desfăşura activitatea neîngrădită şi în condiţiile cele mai
prielnice în societate, fără să încalce însă libertăţile celorlalţi. Un text
de lege care se aplică, nu are putere numai pentru că poate pune în
mişcare forţa publică, dar fundamentul lui raţional stă în faptul că el
răspunde unei necesităţi morale a societăţii respective. Legea nu poate
fi imorală, altfel s-ar prăbuşi chiar fundamentul şi explicaţia ei logică.
În orice ramură de drept, constatăm că progresul constă într-o
armonizare a dreptului cu morala şi o influenţare tot mai puternică a
lor, în sensul că orice faptă spre a avea un efect juridic, trebuie să
apară în lumina unei realităţi morale. Ca dovadă stă şi conceptul
fundamental al dreptului, că orice faptă contrară moralei nu produce
efecte juridice şi nu este ocrotită de drept.
Principala forţă a dreptului este valabilitatea sa logică şi
obligativitatea sa morală. El încorporează percepte morale,
promovează, ocroteşte, garantează valori fundamentale, reprezintă un
important mijloc de educare morală.
Considerăm că se poate constata simbioza drept – morală,
aspecte în care aceste fenomene se întrepătrund, se reîntregesc sau se
îndepărtează una de alta, într-o mişcare neîncetată ale cărei cauze
depind de subiectivitatea umană. Aceasta nu înseamnă însă pierderea
identităţii dreptului sau moralei, ştergerea unor distincţii sau anihilarea
unor situaţii problematice, controversate, ale relaţiei drept morală.
Spre deosebire de drept, normele morale dintr-o societate nu
sunt neapărat unitare. Nu există valori morale absolute, în etape
istorice diferite sau chiar în aceeaşi epocă, normele morale pot fi
diferite , chiar opuse la clase sociale sau categorii profesionale.
Dreptul în schimb, prin natura sa este şi trebuie să fie unitar, asigurând
o ordine juridică unică în societate, într-o ţară dată.
144
 De asemenea, note specifice dreptului cât şi moralei pot fi
evidenţiate având în vedere caracteristicile procesului de apariţie, ale
normelor juridice şi morale, primele fiind, de regulă premeditate, rod
al intenţionalităţii sociale, exprimate în modalităţi constitutive, bine
precizate, dotate cu sancţiuni specifice, garantate de o forţă eficace şi
legitimă, forţa publică, aplicate după o procedură bine stabilită.
Teritoriul moralei este mai larg şi mai profund decât sfera
reglementărilor juridice, toate normele juridice fiind susceptibile de o
semnificaţie morală. Legile pot fi lipsite de eficacitate dacă nu se
conformează unui minimum de standarde morale acceptate de
destinatarii reglementărilor juridice şi că, într-o societate pluralistă
dreptul trebuie să procedeze cu precauţie la impunerea valorilor
morale, fiind descris în literatura de specialitate, fenomenul
nesupunerii cetăţeneşti faţă de lege, care în comparaţie cu alte forme
de încălcare a legii, se caracterizează ca o formă nonviolentă, publică,
justificată printr-o autoritate morală superioară, având un scop moral şi
urmărind să schimbe legea pentru a o face acceptabilă din punct de
vedere moral.
În plan individual se poate aprecia că juristul analizând
complexitatea faptelor sociale, a datelor juridice şi morale şi ţinând
seama de finalitatea proprie a omului, face eforturi să atingă idealul,
acordând la un moment dat prioritate unei valori în raport cu alta.
Moralistul lucrează însă într-un câmp mai deschis decât
juristul, mai puţin legat de coordonatele spaţiului şi timpului, mai puţin
legat de aspectul cotidian în care se afundă juristul. Gama cromatică a
valorilor moralistului este mai strălucitoare, în ciuda unor aspecte
estompate, pe când a juristului dă impresia de monotonie de justeţe
aproximativă.
În concluzie, dreptul şi morala sunt strâns corelate, întregindu-
se reciproc. Cunoştintele acestora au aceeaşi structură logică şi sunt
paralele cu informaţiile aparţinătoare ştiinţelor naturii. Orice realitate
juridică cuprinde o directivă de gândire care corespunde ideii de drept
sau de justiţie şi care se aplică normării pozitive a fenomenelor
schimbatoare ale vieţii sociale.
Dreptul constituie astfel condţtia formală a activităţii sociale curente.
Ideea de justiţie este în fond o metodă prin care se armonizează cu
145
coerenţă raţională, scopurile acţiunilor exteriorizate ale persoanelor, în
timp ce ideea binelui moral este o metodă de armonizare logică a
scopurilor interne ale aceloraşi acţiuni.
4. Funcţiile sociale ale dreptului
Având menire de asigura coeziunea şi solidaritatea grupurilor
şi instituţiilor, ca şi convieţuirea şi cooperarea dintre indivizi, dreptul
reprezintă un factor important de reglementare normativă şi de
integrare socială, datorită următoarelor finalităţi practice:
- creează un sistem de drepturi, obligaţii şi interdicţii care
materializează în forme normative diferite interese, scopuri, motivaţii,
aspiraţii şi idealuri sociale şi individuale;
- asigură cadrul social şi normativ, în interiorul căruia
autoritatea publică, legală şi legitimă realizează prin constrângere şi
presiune socială condiţiile de viaţă ale membrilor societăţii;
- permite rezolvarea şi evitarea conflictelor şi tensiunilor sociale
(manifeste sau latente), prin limitarea reciprocă a acţiunilor şi relaţiilor
dintre indivizi, grupuri şi instituţii sociale;
- stabileşte reguli de conduită, comportament şi de acţiune pe
care trebuie să le adopte indivizii în diferite contexte, stipulând şi
mijloace permise pentru realizarea unor rezultate dorite în plan social.
Protejând cele mai importante şi fundamentale valori sociale,
dreptul include o serie de reguli prin care sunt impuse, permise sau
interzise anumite comportamente sau acţiuni sociale şi individuale.
Pentru acest motiv, dreptul îndeplineşte o serie de funcţii sociale, care
constau în:
a) reglementarea socială, prin elaborarea şi aplicarea unor
reguli de conduită, prin stabilirea unor roluri pe care trebuie să le
îndeplinească actorii sociali în diferite situaţii, reguli care includ,
deopotrivă, atât aşteptările individului în raport cu ceilalţi, cât şi
aşteptările celorlalţi faţă de comportamentul eventual al individului;
b) raţionalizarea vieţii sociale, prin elaborarea de reguli
eficiente, capabile să ghideze şi să controleze acţiunile indivizilor şi
grupurilor sociale, asigurând astfel concordanţa şi legitimitatea dintre
146
diferite scopuri şi mijloace, prin raportare la valorile sociale
încorporate şi protejate de sistemul juridic al societăţii;
c) asigurarea sociabilităţii şi predictibilităţii
comportamentale, prin instituirea unor modalităţi şi mijloace de
control social capabile să evalueze diferite comportamente şi acţiuni
contencioase.
Dreptul nu arată niciodată ce se întâmplă într-o societate, ci
numai ce trebuie să se întâmple, având ca finalitate aplanarea
potenţialelor surse de conflict social şi asigurarea unui climat de
normalitate al relaţiilor sociale. El poate apărea fie ca o forţă activă,
care asigură succesiunea unor fapte şi fenomene sociale prin
transpunerea acestora în plan normativ, fie ca o forţă reactivă de
conservare a sistemului politic şi juridic.
Orientând şi controlând acţiunile şi conduitele indivizilor şi
grupurilor sociale, dreptul urmăreşte două scopuri fundamentale, aflate
în complementaritate şi intercondiţionare:
- de a formula reguli de conduită şi comportament, prin
prescrierea unor roluri pe care trebuie să le joace indivizii în diferite
situaţii sociale, care trebuie să fie în consens cu aşteptările grupului şi
ale societăţii;
- de a face ca aceste reguli să fie observate şi respectate de
către actorii sociali, atât prin supunere voluntară (datorită asimilării şi
internalizării regulilor), cât şi forţată (prin utilizarea unor mijloace
externe de presiune şi constrângere).
CAPITOLUL XII
FILOSOFIA ACŢIUNII ŞI DREPTUL
1. Praxiologia-disciplină filosofică
Praxiologia sau teoria acţiunii eficiente, reprezintă în gândirea
filosofică contemporană una din direcţiile de cercetare cele mai
apropiate de problemele concrete ale vieţii sociale, sarcina sa fiind de a
cerceta condiţiile de care depinde eficienţa maximă.
147
Cele mai importante contribuţii la edificarea praxiologiei
actuale s-au conturat, în cea mai mare măsură, în domeniul sociologiei,
a cercetărilor sociologice, care au acordat prioritate conceptului de
acţiune, prin studiile unor renumiţi sociologi ca Emil Durkheim,
Vilfredo Pareto, Max Weber.
Filosofia, în accepţiunea ei de conştiinţă şi cunoaştere a omului
pentru om, are o pronunţată funcţie praxiologică, conceptul
praxiologic de acţiune–care exprimă statutul ontologic al esenţei
umane–devine în cel mai înalt grad un concept filosofic.
Prin praxiologie, filosofia coboară din ceruri pe pământ, dintr-o
disciplină speculativ-reflexivă devine o ştiinţă umană pozitivă în cel
mai adecvat sens al cuvântului. Prin studierea praxisului, umanismul
filosofic se transformă din credinţă în ştiinţă. Dimensiunea
praxiologică a filosofiei, contribuie la realizarea fundamentului
metodologic al reflecţiei filosofice, fiind în acelaşi timp şi un model de
concretizare al gândirii şi construcţiei filosofice. Funcţia euristică şi
hermeneutică a filosofiei se realizează nemijlocit numai prin
praxiologie, fapt ce conferă acesteia din urmă atributul de filosofie a
acţiunii.
Din sfera conceptelor de care se ocupă praxiologia, cercetările
teoretice şi metodologice contemporane de strictă specialitate au
abordat în general, conceptele de agent, situaţie, obiect al acţiunii,
mijloace, rezultate, etc.
O posibilă schemă generală a structurii acţiunii sociale trebuie
să evidenţieze că:
–agentul sau agenţii sociali (omul individual sau în grup) sunt
animaţi de o motivaţie complexă (interese, aspiraţii,etc.), plecând de la
o anumită
–situaţie determinată, propunându-şi anumite
–obiective ce reclamă un anumit
–obiect, conţinut şi formă ale acţiunii, ţinând seama de
anumite
–principii şi norme, folosind diferite
–metode, mijloace, tehnici, desfăşurând anumite
–operaţii procesuale, pentru a obţine un
–rezultat care este supus
148
 –evaluării, în funcţie de obiectivele de la care s-a pornit.
Considerăm că acest „lanţ praxiologic” are numeroase valenţe
pentru iniţierea, desfăşurarea şi înţelegerea acţiunii umane şi în materie
juridică. În plan didactic, el poate facilita trecerea de la analiza
empirică a unor realităţi juridice la înţelegerea aprofundată a unor
concepte juridice,a Dreptului însuşi în nenumăratele sale expresii
acţionale.
Poate de aceea reputatul filosof al dreptului Giorgio Del
Vecchio, începe analiza noţiunii Dreptului, menţionând că „întâia
observaţie, care pune în lumină natura acestui concept, este cel care se
referă numai la fapte, la acţiuni. Noi nu putem înţelege predicatele de
just sau injust, de drept, decât aplicându-le la o activitate; simplele
fenomene naturale n-au aceste atribute, sunt străine de forma logică a
dreptului, care n-ar avea nici un sens faţă de astfel de fenomene”[14,
p.189].
Fără îndoială că una dintre expresiile acţionale acela mai
frapante în materie juridică, este procesul.
Plecând de la conceptele praxiologice invocate chiar în postura
lor primitivă, neexplicită, vom încerca să prezentăm o schiţă
praxiologică asupra procesului penal şi civil, fără a putea evoca
întregul „lanţ praxiologic”, exemplificând doar, însă relevând
conexiunea, interacţiunea, permutaţia termenilor praxiologiei,
capacitatea lor de a polariza şi ordona informaţia juridică, dar şi de a
orienta acţiunea umană în acest domeniu.
Desigur că este vorba de o variantă posibilă–între atâtea altele–
care să anticipeze şi să faciliteze, şi nu să se substituie abordării
aprofundate a acestui protagonist al fenomenului juridic ce constituie
obiectul disciplinelor drept procesual penal şi drept procesual civil.
Credem că această confruntare este benefică pentru filosofia
dreptului şi poate fi privită ca o provocare ce diferenţiază demersul
cognitiv uman.
2. Praxiologia procesului penal
Săvârşirea infracţiunilor duce la naşterea raportului juridic de
drept penal care conţine în principal dreptul statului de a trage la
149
răspundere penală pe făptuitor şi obligaţia acestuia de a suporta
consecinţele faptei sale.
Reacţia socială de tragere la răspundere juridică a unei
persoane, cu atât mai mult în cazul unei infracţiuni şi în condiţiile
statului de drept, nu poate fi arbitrară. Descoperirea infracţiunilor–
fapte socialmente periculoase, săvârşite cu vinovăţie şi prevăzute de
legea penală–, stabilirea vinovăţiei infractorilor pe bază de probe şi
realizarea tragerii la răspundere penală a celor vinovaţi, implică
activitatea sistematică a unor organe specializate ale statului (poliţia,
parchetul, instanţa de judecată), denumite generic, organe judiciare.
Categoria juridică de proces penal, desemnează tocmai
activitatea reglementată de lege, desfăşurată într-o cauză penală, de
către organele judiciare cu participarea părţilor şi a altor persoane, ca
titulare de drepturi şi obligaţii, având ca scop constatarea la timp şi în
mod complet a infracţiunilor şi tragerea la răspunderea penală a celor
care le-au săvârşit, în aşa fel încât prin aceasta să se asigure ordinea de
drept şi apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor.
Obiective
Finalitatea procesului penal este evidenţiată în articolul1 din
Codul de procedură penală, care precizează că „Procesul penal are ca
scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie
infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie
pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu
fie trasă la răspundere penală”.
Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de
drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la
prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul
respectării legilor.
Conţinut, formă, procesualitate
Procesul penal cuprinde numeroase activităţi ce se desfăşoară
într-un angrenaj de acte procesuale. Ca atare se pot distinge mai multe
diviziuni ale acestuia–fazele procesului penal–în care se efectuează un
complex de activităţi, desfăşurate succesiv, progresiv şi coordonat,
între două momente proeminente ale cauzei penale, pe bază de
150
raporturi juridice caracteristice, în vederea realizării unor sarcini
specifice.
Sistemul actual al Codului de procedură penală românesc,
reflectă împărţirea obiectivă a procesului penal, în cele trei mari faze
ale sale: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a
hotărârilor judecătoreşti.
Urmărirea penală, reprezintă prima fază a procesului penal şi
are ca obiectiv strângerea probelor necesare cu privire la existenţa
infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii
acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul dă se dispună
trimiterea în judecată.
O dată cu sesizarea instanţei începe judecata, care cuprinde
toate activităţile procesuale ce se desfăşoară până în momentul
rămânerii definitive a hotărârii penale.
Punerea în executare a hotărârilor constituie ultima fază,
cuprinzând întreaga procedură prin care hotărârea penală definitivă se
pune în aplicare, până în momentul în care este sesizat organul de
executare.
S-a remarcat faptul că trecerea procesului penal prin cele trei
faze reprezintă schema sa tipică. Este posibil însă, ca procesul penal să
nu parcurgă toate aceste faze. De pildă, încetarea urmăririi penale sau
scoaterea de sub urmărirea penală pot întrerupe continuarea cauzei în
celelalte faze; de asemenea pronunţarea unei achitări la judecată, poate
înlătura realizarea fazei de punere în executare a hotărârii penale.
Principii
În vederea realizării scopului său, procesul penal este călăuzit
de anumite principii fundamentale ce fixează cadrul politico-juridic în
conformitate cu care urmează să aibă loc reacţia societăţii faţă de cei
ce încalcă legea penală. Principiile procesului penal constituie idei
diriguitoare şi fundamentale potrivit cărora este organizat sistemul
judiciar şi se desfăşoară activitatea procesual penală.
Principiul legalităţii, presupune ca întreaga desfăşurare
procesuală, toate activităţile participanţilor la procesul penal, să aibă
loc şi să se realizeze numai în conformitate cu dispoziţiile legii.
151
Principiul oficialităţii sau obligativităţii, desemnează faptul
că actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din
oficiu afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Acest principiu
se întemeiază pe dreptul statului de a trage la răspundere pe infractor,
ca urmare a săvârşirii infracţiunii.
Aplicarea oficialităţii face ca stingerea procesului penal să aibă
loc numai prin soluţionarea definitivă a cauzei sau prin intervenţia
unor împrejurări de natură a împiedica exercitarea în continuare a
acţiunii penale.
În procesul penal principiul oficialităţii cunoaşte anumite
excepţii, atunci când legea le consacră. Astfel, în cazul în care legea nu
permite organului judiciar să declanşeze acţiunea penală din oficiu,
este necesară o încuviinţare o încuviinţare sau o autorizare prealabilă
(de exemplu imunitatea parlamentară a senatorilor şi deputaţilor,
conform art.69 din Constituţia României). De asemenea, principiul
oficialităţii nu se regăseşte când legea condiţionează declanşarea
procesului penal de existenţa plângerii prealabile făcute de partea
vătămată.
Principiul aflării adevărului, înseamnă în cadrul procesului
penal, constatarea existenţei sau inexistenţei faptei pentru care se
desfăşoară procesul penal (circumstanţele de loc. timp şi spaţiu, de
mod ,de scop care caracterizează fapta), forma vinovăţiei, mobilul şi
scopul faptei, natura şi întinderea prejudiciului cauzat, precum şi
aspecte care influenţează asupra răspunderii făptuitorului.
Aflarea adevărului cu privire la persoana făptuitorului
înseamnă deplină certitudine asupra vinovăţiei celui în cauză, asupra
datelor sale de identitate, de stere civilă, materială, antecedente şi alte
împrejurări care duc la cunoaşterea multilaterală a persoanei acestuia.
Ceea ce influenţează cel mai mult stabilirea adevărului în
cauzele penale este sistemul probator. De aceea, teoria generală a
probelor ocupă un loc important în doctrina judiciară, iar Codul de
procedură penală conţine numeroase prevederi referitoare la probe şi
mijloacele de probă.
Sarcina administrării probelor în procesul penal revine
organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. La cererea
organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice persoană
152
care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă, este
obligată să le aducă la cunoştinţa sau să le înfăţişeze.
Principiul rolului activ al organelor judiciare, înglobează
numeroase aspecte, ca de pildă cele referitoare la stabilirea
adevărului,asigurarea drepturilor părţilor, sprijinirea şi informarea
părţilor în vederea exercitării de către aceştia a drepturilor conferite
prin lege.
Principiul garantării libertăţii persoanei în procesul penal,
este consacrat de articolul 23 din Constituţia României şi implică o
serie de aspecte ca: reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise
numai în cazurile şi modalităţile indicate de lege, iar posibilitatea
menţinerii măsurilor de prevenţie este înlăturată când nu mai sunt
întrunite temeiurile care le justifică, precum şi atunci când aceste
temeiuri s-au schimbat.
Principiul respectării demnităţii umane, prevăzut şi în legea
fundamentală a statului român, cât şi în convenţiile internaţionale la
care România este parte, reclamă o atitudine de respect faţă de
demnitatea oricărei persoane implicate în cauză, iar supunerea acesteia
la tortură, la tratamente cu cruzime, inumane sau degradante fiind
pedepsită de lege cu severitate.
Principiul garantării dreptului la apărare, impune ca în
cursul procesului penal părţile să aibă dreptul să fie asistate de un
avocat, ales sau numit din oficiu, ori reprezentate de un apărător. Tot
în conformitate cu acest principiu organele judiciare sunt obligate să
asigure părţilor deplina exercitare a dreptului la apărare şi să
încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat despre fapte pentru care este
învinuit sau acuzat.
Principiul folosirii limbii materne, proclamă dreptul
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanelor
care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română, de a lua cunoştinţă de
toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi a pune
concluzii prin interpret.
Agenţii sociali
Participanţii în procesul penal sunt subiecţii care desfăşoară
activitatea împreună în cadrul procesului penal. În sens larg, noţiunea
153
de participanţi în procesul penal cuprinde: organele judiciare (instanţa
de judecată, parchetul, poliţia), părţile (inculpatul, partea vătămată,
partea civilă şi partea civilmente responsabilă), apărătorul (persoana
care acordă asistenţă juridică), alte persoane ca: martori, experţi,
interpreţi, grefieri, etc. În sens restrâns noţiunea de participanţi în
procesul penal înglobează numai organele judiciare, părţile şi
apărătorul.
Participanţii la activitatea judiciară intră în raporturi juridice
procesual penale,având în mod corespunzător calitate de subiecţi ai
acestor raporturi. De aceea, participanţii mai poartă şi denumirea de
subiecţi procesuali. Aceştia au fost calificaţi în subiecţi oficiali şi
subiecţi particulari.
Subiecţii oficiali sunt: judiciari (judecători, procurori, lucrători
în aparatul organelor de cercetare) şi extrajudiciari (persoane cu
atribuţii de inspecţie de stat, organe de control, comandanţi de nave şi
aeronave,etc).
Subiecţii particulari sunt: principali (respectiv părţile
implicate) şi secundari–ceilalţi participanţi.
Cât priveşte apărătorul, el are o poziţie specială printre
participanţii în cauza penală; el este un avocat care, prin calificarea
profesională şi cunoştinţele sale juridice, poate acorda asistenţă
juridică. Asistenţa juridică constituie un sprijin pe care apărătorii îl dau
părţilor în cursul procesului penal prin lămuririle, sfaturile şi
intervenţiile lor.
Mijloace, obiect
Încălcarea normelor juridice produce un anumit conflict de
drept între persoana care a comis fapta ilicită şi cel ale cărui drepturi şi
interese apărate de norma juridică încălcată, au fost vătămate. În
virtutea unui principiu de drept , persoana lezată nu poate să îşi facă
singură dreptate şi ca atare, pentru aducerea conflictului în faţa justiţiei
trebuie să existe un mijloc legal exercitabil în conformitate cu
prevederile legii.
Un asemenea mijloc, este acţiunea în justiţie, care poate fi
definită ca instrumentul juridic prin care o persoană este trasă la
154
răspundere în faţa instanţelor judecătoreşti pentru a fi obligată să
suporte constrângerea de stat, conform normei de drept încălcate.
Factorii sau termenii acţiunii sunt:
–temeiul acţiunii;
–obiectul acţiunii;
–subiecţii acţiunii;
–aptitudinea funcţională a acţiunii.
Obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală
a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Obiectul acţiunii penale nu
trebuie confundat cu scopul acesteia care rezidă în judecarea şi
pedepsirea celor care săvârşesc infracţiuni.
Subiectul activ al acţiunii penale este titularul dreptului la
acţiune, asemenea calitate având exclusiv statul, reprezentat printr-un
subiect oficial calificat în persoana procurorului.
Acţiunea penală are următoarele trăsături caracteristice:
–aparţine exclusiv statului;
–este obligatorie, irevocabilă şi indisponibilă;
–are un caracter indivizibil;
–acţiunea penală este individuală.
Realizarea acţiunii penale implică o anumită procesualitate:
declanşarea acţiunii; exercitarea propriu-zisă a acţiunii introduse;
epuizarea sau stingerea acţiunii penale.
Rezultat
Modalitatea cea mai frecventă de finalizare a acţiunii penale o
constituie pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. Structura şi
conţinutul hotărârii judecătoreşti sunt extrem de semnificative pentru a
releva complexitatea şi finalitatea procesului penal.
Hotărârea judecătorească este structurată în trei părţi: partea
introductivă, expunerea şi dispozitivul, respectiv concluzia logică şi
firească a aspectelor reţinute şi analizate în expunere, exprimând
soluţia instanţei în rezolvarea cauzei sub toate aspectele.
Evaluare
Cu ocazia judecării cauzelor penale în primă instanţă se pot
comite greşeli în corecta stabilire a faptelor şi consecventa aplicare a
155
dispoziţiilor legale. Remedierea erorilor necesită supunerea situaţiei de
fapt unei noi judecăţi. Instituţia care creează această posibilitate este
calea de atac.
Ea constituie un mijloc procedural indispensabil pentru
garantarea drepturilor individuale împotriva hotărârilor judecătoreşti
greşite şi deci periculoase, atât pentru cetăţeni cât şi pentru autoritatea
justiţiei. Obiectul căilor de atac constă în determinarea noii judecăţi,
iar finalitatea lor, repararea erorilor comise de prima instanţă. Astfel,
apelul şi recursul constituie căi de atac ordinare, îndreptate împotriva
hotărârilor nedefinitive, iar contestaţia în anulare şi recursul în
interesul legii sunt căi de atac extraordinare îndreptate împotriva
hotărârilor definitive.
3. Praxiologia procesului civil
Procesul civil este activitatea desfăşurată de către instanţa de
judecată, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care
participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în
pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi
intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor
judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurii stabilite
de lege.
Rezultă că procesul civil parcurge în mod obişnuit–dar nu în
mod obligatoriu– două faze: faza judecăţii propriu-zise şi faza
executării silite.
Prima fază este declanşată prin cererea de chemare în judecată,
care investeşte instanţa de judecată competentă şi sfârşeşte prin
rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunţate asupra litigiului.
La rândul ei, faza judecăţii cunoaşte mai multe etape, fiecare
dintre ele având un anumit specific. Astfel, prima etapă este cea
scrisă, în cadrul căreia părţile se încunoştinţează reciproc–prin
intermediul cererii de chemare în judecată, respectiv a întâmpinării,
asupra pretenţiilor şi apărărilor, precum şi în legătură cu probele ce
urmează a fi administrate în vederea dovedirii lor.
Etapa următoare este cea a dezbaterilor în şedinţa de
judecată, etapă complexă ce se desfăşoară de regulă, la mai multe
156
termene de judecată, dând posibilitatea părţilor să-şi susţină în mod
real şi contradictoriu pretenţiile şi apărările, să administreze probele,
să le analizeze şi să pună concluzii.
Urmează apoi etapa deliberării judecătorilor, care au format
completul de judecată şi pronunţarea hotărârii. Este posibil ca, după
finalizarea judecăţii în primă instanţă, de fond, partea nemulţumită să
declanşeze etapa apelului, care provoacă o nouă judecată în fond, iar
după aceasta este posibil să intervină etapa recursului. În sfârşit, poate
exista şi o etapă a căilor extraordinare de atac (contestaţia în anulare,
revizuirea în interesul legii şi recursul în anulare), care vizează, în
condiţiile legii, hotărâri definitive sau irevocabile.
Faza executării intervine în cazul hotărârilor susceptibile de a
fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului sau al
altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu-şi execută de
bună voie obligaţia.
Aşa cum am menţionat, nu este obligatoriu ca procesul civil să
parcurgă ambele faze. Astfel, dacă debitorul execută de bună voie
obligaţia consemnată în titlul executoriu, faza executării va lipsi. Pe de
altă parte, este posibil ca faza judecăţii să nu parcurgă toate etapele: fie
că nu are loc dezbaterea deoarece reclamantul renunţă la judecată sau
lasă cererea în nelucrare şi se perimă, fie că nu are loc deliberarea
întrucât părţile sting litigiul printr-o tranzacţie, fie că hotărârea
pronunţată nu este atacată prin intermediul căilor de atac ordinare sau
extraordinare.
Principii
Procesul civil este călăuzit de o serie de principii, cu privire la
care relevăm doar câteva aspecte specifice domeniului în discuţie:
Principiul contradictorialităţii, permite părţilor în litigiu să
participe în mod activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea
drepturilor în cursul desfăşurării judecăţii litigiului, având dreptul de a
discuta şi combate susţinerile făcute de fiecare dintre ele, precum şi de
a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei în scopul
stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.
157
Principiul dreptului la apărare, principiu constituţional în
conformitate cu care dreptul la apărare este garantat, părţile au dreptul
să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
Principiul rolului activ al judecătorului, bazat pe faptul că
justiţia este un serviciu public, al cărui rol este nu numai de a stinge un
conflict între particulari, ci şi restabilirea legalităţii, a ordinii de drept
din societate.
Principiul disponibilităţii , include: dreptul persoanei
interesate de a declanşa sau nu procesul civil; dreptul de a determina
limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării; dreptul de a
renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv şi dreptul de a stinge litigiul
printr-o tranzacţie; dreptul de a ataca sau nu hotărârea şi de a stărui sau
nu în calea de atac exercitată; dreptul de a cere executarea hotărârilor
judecătoreşti.
Principiul publicităţii are în vedere că procesul civil, cu
excepţia deliberării, se desfăşoară înaintea instanţei, în şedinţă publică,
în prezenţa părţilor, dar şi a oricărei persoane străine de litigiu care
doreşte să asiste la dezbateri.
Principiul oralităţii, este consacrat expres în Codul de
procedură civilă. În temeiul acestui principiu, preşedintele completului
de judecată are obligaţia, sub sancţiunea nulităţii hotărârii, de a da
părţilor cuvântul pentru a-şi susţine oral pretenţiile, a discuta
regularitatea actelor de procedură, a propune probe şi a formula
concluzii.
Agenţii sociali
În activitatea de judecată a cauzelor civile şi de executarea
hotărârilor pronunţate în aceste cauze, participă instanţa, părţile,
organul de executare, alte persoane şi organe. Toate aceste organe şi
persoane poartă denumirea de participanţi la procesul civil. Dintre
aceşti participanţi unii influenţează în mod hotărâtor existenţa şi
desfăşurarea procesului civil, astfel încât în literatura juridică sunt
numiţi subiecţi ai procesului civil. Au această calitate instanţa de
judecată, părţile, organul de execuţie şi procurorul.
158
 Mijloace
În cazul încălcării sau contestării unui drept civil, titularul său
are posibilitatea de a recurge la forţa de constrângere a statului, adică
la organele de jurisdicţie. Mijlocul practic este acţiunea civilă, care
poate fi definită ca ansamblul mijloacelor procesuale prin care în
cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului civil, prin
recunoaşterea sau realizarea lui în cazul în care este încălcat sau
contestat.
Elementele acţiunii civile sunt: părţile, obiectul şi cauza.
Obiectul acţiunii trebuie să fie licit, posibil şi determinat. Cauza
acţiunii civile relevă scopul care a determinat partea să acţioneze,
acele circumstanţe care determină şi întreţin voinţa părţii interesate de
a reclama sau de a se apăra şi de a stărui în acţiunea sa.
Rezultat
Hotărârea judecătorească este actul prin care se finalizează
procesul. Ea este un ordin izvorât din autoritatea statului reprezentată
prin judecător, exprimată în formulă executorie, prin forţa publică.
Nici o hotărâre nu se va putea executa dacă nu este învestită cu
formulă executorie. Se învestesc cu formulă executorie–care se face de
către prima instanţă–hotărârile care au rămas definitive ori au devenit
irevocabile, înscrisurile autentificate, precum şi orice alte hotărâri sau
înscrisuri, pentru ca acestea să devină executorii în cazurile prevăzute
de lege.
CAPITOLUL XIII
ELEMENTE DE AXIOLOGIE JURIDICĂ
1. Conceptul,originea şi geneza valorilor
Legăturile filosofiei dreptului nu se reduc la cele cu ontologia
şi gnoseologia, ci trebuie să vizeze cu aceeaşi necesitate acel domeniu
al lumii creat de om, lumea valorilor. Căci sunt numeroşi cei care
159
subliniază inerenţa valorii în cadrul oricărui sistem normativ de drept.
Mai mult, chiar determinarea acţiunii umane–fundament intrinsec al
ontologiei juridice–se realizează prin apel la valoare.
În axiologia contemporană cucereşte tot mai mult teren
concepţia după care creaţia de valori este considerată ca o coordonată
esenţială a acţiunii umane, o dimensiune a umanului, în sensul că pe
lângă celelalte atribute–fiinţă muncitoare, fiinţă cunoscătoare–omul o
mai are şi pe aceea de fiinţă valorizatoare.
Realitatea umană se naşte nu numai din raporturi practice şi
cognitive, ci şi dintr-o sumă infinită de evaluări. Drept consecinţă,
însuşirea existenţei de către conştiinţa umană se realizează în două
moduri posibile, generatoare a două atitudini fundamentale, nu însă
antinomice, ci mai degrabă complementare.
În cadrul primei atitudini–cea cognitivă–faţă de existenţă,
subiectul cunoscător (omul) formulează un demers discursiv.
Rezultatul acestuia este deci actul de cunoaştere ce însoţeşte
investigaţia practică a lumii reale. În acest demers, conştiinţa dezvăluie
structurile existenţei, atitudine care presupune actul de cunoaştere
riguroasă şi neutră.
Instrumentele acestui demers cognitiv sunt conceptele, iar
rezultatul efortului de organizare şi structurare a experienţei cu
ajutorul conceptelor îl constituie o imagine globală şi unificatoare
despre realitate despre om şi colectivitatea umană.
În planul celei de-a doua atitudini–cea valorizatoare, se
realizează distingerea însuşirii valorizatoare a lumii, care însoţeşte
raportarea cognitivă la realitate. În activitatea lui zilnică, omul ia o
atitudine care implică o apreciere a lucrurilor şi situaţiilor. În cadrul
atitudinii valorizatoare, omul se exprimă direct, nemijlocit, instituie
semnificaţii, conferă lucrurilor şi acţiunilor un statut preferenţial
Valorizarea, ca operaţie de comparare şi judecare, este un
act al conştiinţei de raportare preferenţială la obiect, distinct ,dar nu
rupt de celelalte acte ale conştiinţei. Acest demers are o funcţie diferită
de primul, cel cognitiv, urmărind formarea unei atitudini unificatoare
faţă de realitatea socio-naturală. Realizarea acestuia presupune
valoarea, care trebuie concepută ca o structură a subiectivităţii, prin
160
care se sistematizează actele operatorii ale experienţei, centrate pe
aspiraţiile şi trebuinţele omului.
Cele două modalităţi de raportare la realitate–cognitivă şi
valorizatoare–deşi diferite, nu pot fi separate, ele împletindu-se, orice
act de cunoaştere intelectuală presupunând şi o valorizare, o apreciere.
Căci în faţa realităţii, omul nu are niciodată o atitudine pur
înregistratoare, pasivă, ci datorită cerinţelor fundamentale ale vieţii, el
încearcă să-i dea acestuia sens uman.
Pentru a proceda la definirea valorii, se impun câteva precizări
preliminarii:
- valorile, după cum am arătat deja, nu sunt concepte. Oricâte
raţionamente ar face cineva, nu poate explica de ce îi place muzica lui
Enescu, sau sculptura lui Brâncuşi;
- valorile nu sunt lucruri. dimpotrivă, ele constituind o lume
aparte a lucrurilor, o lume de sensuri care o dublează pe cea a
obiectelor fizice. Valorile nu se pot confunda cu purtătorii lor
materiali. Marmura unei statui nu este o valoare, ci doar produsul final,
opera de artă;
- valorile nu sunt fenomene psihice, chiar dacă sunt strâns
legate de dorinţele subiectului uman. Faptul că valorile sunt dorite,
iubite, trăite (uneori cu dramatism, în sensul că se luptă şi se moare
pentru ele), nu înseamnă că ţin exclusiv de experienţa individului;
Din cele prezentate mai sus rezultă ce nu sunt valorile. De
aceea apare ca necesar să arătăm ce sunt valorile.
Valorile sunt calităţi pe care le capătă pentru om elemente ale
realităţii (obiecte, procese, acţiuni) privite prin prisma unei atitudini
(politice, juridice, morale, estetice, religioase) a unei colectivităţi
umane. Altfel spus, valorile exprimă preţuirea acordată de către o
colectivitate unor obiecte, procese, acţiuni, în virtutea calităţii lor
intrinsece, dar şi a capacităţii lor de a satisface trebuinţele, aspiraţiile,
idealurile acelei colectivităţi.
Cu alte cuvinte, valoarea nu este un atribut exclusiv nici al
obiectului nici al subiectului, ci relaţia lor socială pe fundalul practicii
sociale. De aceea definim valoarea ca acea relaţie socială în care se
exprimă preţuirea acordată unor lucruri, însuşiri, procese, acţiuni de
161
către o comunitate umană în virtutea unor corespondenţe cu
necesităţile sociale şi idealurile generate de acestea.
Domeniul valorilor se caracterizează printr-o pluralitate de
valori şi de raporturi reciproce. Tocmai datorită relaţiilor care se
stabilesc între ele, multitudinea valorilor unei societăţi (politice,
juridice, artistice, morale, religioase, etc.), formează şi se manifestă ca
o totalitate organică, ca un sistem. Se admite, astfel că există pentru
fiecare societate, pentru fiecare grup social, pentru fiecare individ
chiar, un ansamblu de valori care constituie propriul sistem de valori,
în cadrul căruia există o ierarhie a acestora.
Prin sistemul de valori, care exprimă întotdeauna cerinţele,
aspiraţiile unui grup social, cu o anumită poziţie şi putere, grupul are
capacitatea de a aprecia activităţile de ansamblu ale membrilor săi, în
funcţie de propriile lor obiective şi reprezentări.
Unele grupuri dominante definesc nevoile altor grupuri şi
valorile promovate de acestea după reprezentarea pe care ele o au în
relaţie cu interesele lor. În această situaţie, sistemul de valori nu
reprezintă numai cristalizarea experienţei istorice a societăţii, ci
constituie şi sistemul de control social, întrucât fiecare comportament
este raportat pozitiv sau negativ la o valoare.
Procedând la o clasificare a lor, evidenţiem existenţa
următoarelor tipuri de valori:
a)după natura domeniului deosebim:
–valori economice (avuţie, prosperitate, proprietate);
–valori politice (democraţie, libertate, pluralism);
–valori morale (bine, cinste, datorie, omenie);
–valori artistice (frumos, comic, tragic, sublim);
–valori ştiinţifice (adevăr, certitudine, obiectivitate);
–valori filosofice (înţelepciune, umanism, ideal);
–valori religioase (sacru, divin).
b)după rolul lor, valorile pot fi:
–valori scop (valori fundamentale: realizarea umană, fericirea);
–valori mijloc (valori derivate, instrumentale, care ajută la
realizarea altor valori);
162
 c)după gradul de impact cu societatea:
–valori sociale (valorile politice, cele morale);
–valori individuale (dorinţa de autodepăşire, sănătatea);
d)după purtătorul lor, valorile pot fi:
–valori ale lucrurilor;
–valori ale persoanelor;
e)după gradul de stabilitate:
–valori perene (dragostea, prietenia, curajul, eroismul);
–valori cu durată mică de funcţionare–„valorile tranziţiei”, ca:
individualismul, libera iniţiativă, societatea civilă
Deşi condiţionat istoriceşte şi influenţat de numeroşi factori
sociali, sistemul de valori sau anumite componente ale sale se pot
sustrage, în anumite condiţii determinate, influenţelor sociale. În acest
caz, lumea valorilor se dezvoltă şi după dialectica proprie, ceea ce-i
conferă o autonomie relativă. Aşa se face că unele valori, în special
acela care răspund unor nevoi şi aspiraţii general-umane, depăşesc
epoca în care au apărut, deci nu sunt legate numai de condiţiile care le-
au generat, asigurându-ne, ca de pildă în cazul artei şi filosofiei
greceşti, şi astăzi o desfătare artistică şi servind ca normă şi model
inegalabil.
2. Rolul valorilor în viaţa individului şi a societăţii
Analiza lumii valorilor trebuie să acorde atenţie nu numai
rolului vieţii sociale şi omului în constituirea valorilor, ci şi rolului
valorilor în existenţa şi dezvoltarea omului şi a societăţii.
Odată constituite, valorile funcţionează, raţiunea lor de a fi
constând tocmai în funcţionarea lor social-umană. Analiza
funcţionalităţii lumii valorilor are importanţă în măsura în care acestea
nu pot fi înţelese prin ele însele, ci în raport cu întregul sistem social în
existenţa căruia îşi aduc contribuţiile lor specifice. Fiind produse
sociale, nu pot fiinţa decât într-un strâns raport cu socialul.
În viaţa socială, valorile au în primul rând, rolul de a conserva
structurile sociale. Această funcţie a lor implică întotdeauna
163
activitatea umană, pătrunderea lor în orice acţiune socială. În societate,
valoarea funcţionează ca regulator al acţiunii, fiind prezentă în toate
verigile acestuia.
În calitate de modalităţi de apreciere a activităţilor umane,
valorile sunt elemente care asigură continuitatea vieţii sociale,
furnizând modele de inhibare a tendinţelor individuale care pot
contracara cooperarea şi pentru a elimina sau îngrădi conduitele
antisociale.
Valorile îndeplinesc rolul de orientare a acţiunii umane,
apoi pe cel de motivare, în sensul că acţiunea umană este precedată de
selectarea, ierarhizarea, motivarea şi corelarea necesităţilor şi
aspiraţiilor cu diverse modele de acţiune socială. Toată această
preluare se face pe baza unui sistem de valori la care aderă individul,
sistem cuprinzând valorile acceptate sau respinse de societate.
În viaţa socială, valorile funcţionează şi în calitate de criterii
de apreciere a activităţii umane. Valorile implică, criterii, modele,
sisteme de referinţă, faţă de care activităţile umane sunt evaluate şi
ordonate ierarhic. Valorile sunt de asemenea, criteriul principal de
apreciere, de măsurare a eficienţei acţiunii individuale sau colective.
Valorile intervin în modul de viaţă şi prin asigurarea
mijloacelor ideale de acţiune. Ele sunt elementele de bază ale
constituirii modelelor de acţiune. Modelele ideale de acţiune exprimă
ceea ce corespunde mai bine naturii umane în fiecare epocă istorică.
Ele fac parte din cultura grupului şi sunt transmise din generaţie în
generaţie.
Sensul actelor umane săvârşite la nivel de individ, nu poate fi
înţeles în afara sistemului de valori. Interesul individului pentru
cunoaşterea valorilor, a modului în care se ierarhizează acestea, este
puternic stimulat de conştientizarea influenţei pe care ele o au asupra
lui. Studii de psihologie, sociologie şi antropologie culturală, au
evidenţiat efectul comportamental al sistemului de valori.
Funcţionalitatea valorilor constă în capacitatea pe care ele o au
de a ajuta individul să rezolve probleme ale situaţiilor tipice, oferindu-i
un complex de soluţii codificate. Participarea la viaţa socială a
indivizilor implică folosirea de către aceştia a valorilor ca pe nişte
164
instrumente. Producerea valorilor materiale oscilează în jurul valorilor
istorice constituite ale epocii.
Umanizarea individului prin valori reprezintă o modalitate a
existenţei şi totodată a rezolvării opoziţiei dinamice dintre individ şi
societate. Însuşirea culturii (ca o totalitate a valorilor materiale şi
spirituale) nu se realizează prin mecanisme naturale, biologice, ci pe
calea educaţiei, a învăţării, adică pe calea asimilării valorilor. Rupt de
mediul valorilor, omul nu se realizează ca om şi rămâne în stadiul de
animalitate. Mai mult, însăşi manifestarea necesităţilor naturale,
biologice se realizează în raport de valorile materiale şi spirituale ale
societăţii.
Valoarea exprimă umanizarea progresivă a omului, distanţarea
de natura sa neumanizată, în procesul vieţii sale sociale, din ce în ce
mai complexe. Istoria a confirmat, de altfel că în comportamentul
omului, atât la nivel de individ, cât şi la cel de colectivitate, universul
social creşte neîncetat, exprimând tot mai mult interiorizarea
necesităţilor naturale. Între nevoie şi acţiune, se interpune valoarea,
care de fapt, cenzurează şi măsoară gradul de aplecare a individului la
comandamentele sociale constituite.
Necesitatea circumscrie individului graniţele între care el
urmează să se integreze în social, valoarea servindu-i acestuia ca
mijloc, ca instrument pentru realizarea acestei integrări. De aceea,
sensurile şi semnificaţiile necesităţii sociale sunt preluate şi asimilate
de către individ prin intermediul valorii. În acest fel, integrarea
individului apare ca posibilă numai în măsura în care, prin aderarea la
un sistem de valori, el îşi reconsideră mobilurile acţiunii sale, funcţie
de acestea.
Se poate spune aşadar că, în genere valorile îşi manifestă
funcţia de integrare socială şi culturală, fiind un fel operatori şi lianţi
de coeziune.
Înfăptuirea procesului de socializare a individului are loc prin
intermediul valorilor. Datorită valorii, omul învaţă să se desprindă din
prezentul imediat, să memoreze experienţa colectivă a grupului din
care face parte, să anticipeze şi să dea valoare creaţiilor sale.
Valorile au o importanţă deosebită pentru dezvoltarea relaţiilor
interumane, realizând puncte de legătură între membrii societăţii cu
165
activităţi diferite. Impunând atitudini unitare, valorile au o funcţie
integratoare, contribuind la menţinerea grupurilor şi colectivităţilor
sociale Cooperarea indivizilor nu este posibilă fără existenţa unei scări
comune de valori.
În acest fel, se poate imagina o interferare a acestor două
domenii –individul şi societatea– dar nu o identitate, deoarece
necesitatea izvorâtă de la o societate (comunitate) nu poate fi niciodată
asimilată în totalitate în formă pură la nivelul individului, ci
întotdeauna intervin factori contingenţi, care fac ca această asimilare
să fie mai mult sau mai puţin adecvată.
Aşadar, individul nu-şi însuşeşte, nu asimilează necesitatea în
substanţa ei brută, ci prin intermediul valorii o decantează,
sintetizând-o în forme accesibile lui, înlăturând ceea ce este depăşit şi
nu circumscrie sfera de interese a timpului (epocii) lui.
Valoarea focalizează într-un anumit sens cele două aspecte ale
raportului individ-societate, în sensul că, pe de o parte, societatea se
mişcă ea însăşi prin toată dezvoltarea sa, în direcţia individului, iar pe
de altă parte, individul tinde să facă paşi reali în direcţia societăţii,
răspunzând reflex şi lucid. Astfel, definirea tipului uman propriu unei
societăţi se face în funcţie de valorile pe care el este în stare să şi le
creeze şi asimileze
Cerinţele obiective ale societăţii sunt şi ale individului în
măsura în care el îşi aproprie aceste cerinţe, integrându-şi valorile
corespunzătoare lor. Trecerea de la necesitate la individ prin valoare,
are caracter istoric şi de clasă, întrucât valorile sunt reprezentări mai
mult sau mai puţin însuşite şi înţelese de individ, reprezentări ale unei
anumite clase, grup, societăţi asupra necesităţii respective.
Aceasta deoarece, o naţiune, un popor îşi constituie valoarea şi
reputaţia din suma valorilor cetăţenilor săi, din felul în care aceştia
sunt capabili să-şi asume răspunderile ce le revin pentru destinele lor.
3. Specificul valorilor juridice
Valorile juridice pot constitui obiectul unei ştiinţe a dreptului, a
unei sociologii juridice şi a unei filosofii a dreptului. Dreptul ca ştiinţă
se ocupă cu valorile juridice numai din punct de vedere al formei şi
166
constituirii lor. Filosofia dreptului se ocupă cu naşterea, evoluţia şi
justificarea valorilor juridice; iar sociologia cu aplicarea lor la viaţa
socială. Dreptul e o totalitate de reguli, de norme, care sunt create de
voinţa organizată a unei personalităţi sociale, a statului .
În antichitate, normele juridice erau considerate ca porunci date
de şeful tribului, care era respectat drept reprezentant al lui Dumnezeu
pe pământ. Normele nu erau decât porunci divine, impuse oamenilor.
Pentru timpurile moderne normele juridice nu sunt nici porunci
divine, nici rezultate ale unui suflet misterios al poporului, ci sunt
imperative, care exprimă voinţa comunităţii sociale, a statului.
Aristotel a înţeles prin drept natural ceea e implantat de natură
în sufletul omenesc.
Ulpian a afirmat valabilitatea dreptului natural, postulat de
natură al providenţei divine, aşa cum credeau urmaşii lui Thomas
d’Aquino, în evul mediu.
Astăzi, dreptul natural e reprezentat şi susţinut de şcoala
filosofică a catolicismului.
Kant a arătat că raţiunea nu conţine în sine de-a gata norme
etice, estetice, juridice, ci ea dă numai posibilitatea de a alcătui norme.
Hegel a afirmat că dreptul natural şi cel istoric se întrepătrund;
dreptul raţional există chiar în cel istoric.
Juriştii neokantieni au impus teoria dualismului juridic, care
deosebesc valoarea de realitatea juridică. Un reprezentant de seamă
este R. Stammler, care deosebeşte la orice valoare juridică o materie şi
o formă: materia e alcătuită de faptele de drept, iar forma e
armonioasă, ordonarea scopurilor gândite şi impuse faptelor de drept.
El a considerat realitatea juridică drept obiect al dreptului pozitiv, iar
valoarea juridică a dobândit forma de drept just.
Dreptul adevărat nu este altceva decât dreptul care contribuie la
realizarea unei societăţi de oameni cu voinţă liberă, deci la realizarea
idealului social. Dreptul stabileşte numai norme, iar ca drept pozitiv
formulează imperative. Atât norma cât şi imperativul servesc la
realizarea valorii absolute a dreptului.
Aceasta valoare absolută a dreptului este stabilită de filosofia
juridică, iar realizarea valorii absolute e obiectul dreptului pozitiv.
167
Procesul de cunoaştere şi de valorificare a valorilor juridice
constă în găsirea culturii ca măsură a valorii juridice, în stabilirea
valorii dreptului pozitiv a legilor care vor să desăvârşească şi să
concretizeze valorile de drept în realitate.
Valorile juridice nu au sensul existenţei decât în societate
deoarece fundamentul lor este ideea de comunitate. Ideea de just,
injust, trebuinţă, de normă juridică, s-a născut odată cu societatea – de
aceea valorile juridice sunt valori sociale.
Valorile juridice se instituie în sfera prescripţiilor emise de
autorităţile statului şi ale societăţii civile, fără de care societatea s-ar
dezintegra în anarhie şi anomie. Juridicul impune membrilor societăţii
o serie de obligaţii –întărite de sancţiuni materiale– şi le acordă o serie
de drepturi şi libertăţi, menite să asigure securitatea, coerenţa şi
armonia organismului social şi în acelaşi timp, un „spaţiu de joc” al
iniţiativei şi autodeterminării personale.
Având în vedere domeniul restrâns al dreptului, considerăm că
putem reţine ca funcţională pentru această sferă vechea clasificare
făcută încă de Aristotel, în conformitate cu care există valori-scop,
deci valori autonome, care nu depind de altele, şi valori-mijloc
(instrumentale). Corespunzător, o serie de valori (e cazul celor
constituţionale) se constituie în instanţă supremă pentru viaţa unui stat,
iar alte valori (cele cuprinse în normele şi legile juridice concrete), au
în esenţă rolul de a mijloci realizarea celor din prima categorie.
Mai general, putem spune că există valori juridice cu funcţii de
întemeiere, valori autonome care dau specificul unei Constituţii, şi
valorile cu funcţie instrumentală, menite să asigure respectarea celor
întemeietoare[5, p.110].
În ceea ce priveşte specificul valorilor juridice acesta este
evidenţiat, prin reţinerea următoarelor trăsături:
a) Valorile juridice se prezintă se prezintă cu un grad mai
ridicat de obiectivitate şi sunt bilaterale (accentul căzând pe relaţia
dintre indivizi), în comparaţie cu celelalte valori sociale caracterizate
printr-o subiectivitate crescută şi prin unilateralitate;
b) O altă notă distinctivă pentru sfera valorilor şi normelor
juridice este caracterul lor coercitiv. E vorba de o coerciţie prin
sancţiune, deci de norme care prevăd în mod obligatoriu sancţiunea în
168
cazul că ele sunt încălcate. În cazul dreptului, sancţiunea este certă şi
clar prevăzută, fiind dotată cu mijloacele constrângerii.
c) A treia caracteristică a valorilor juridice este
imperativitatea. Fiind coercitive, normele juridice sunt şi imperative.
d) A patra caracteristică a valorilor şi normelor juridice este
generalitatea.
Lumea valorilor este organizată piramidal. La vârful piramidei
se află valorile intrinseci, valorile-scop, cele care conferă unitate, iar la
baza piramidei găsim diversitatea valorică, multiplicitatea domeniilor
în care se regăseşte unitatea. Această structură este proprie şi dreptului.
Conform acestei structuri, putem spune că în sfera dreptului avem
câteva valori fundamentale, pe care le regăsim de regulă în Constituţie
(când e vorba de statele moderne) sau în cutumă (când e vorba de
societăţile arhaice) şi o multiplicitate de valori instrumentale, care au
menirea de a regla viaţa de zi cu zi a membrilor comunităţii în funcţie
de comandamentele principale ale valorilor fundamentale.
Pe scurt, sfera dreptului este alcătuită din câteva valori
fundamentale şi dintr-o pluralitate de valori instrumentale, puse în
slujba celor dintâi. Valoarea cardinală este dreptatea, iar valorile
juridice satelite sunt printre altele, legalitatea, legitimitatea, echitatea,
imparţialitatea, clemenţa, etc.
Aceste valori se întruchipează în sistemul de legi, instrucţiuni
de aplicare şi procedură, regulamente, etc, pe care instituţii abilitate le
aplică nenumăratelor acte individuale sau colective, spre a evalua
conformitatea sau neconformitatea lor cu cadrul normativ în vigoare.
Într-adevăr valorile juridice pentru a funcţiona sunt „încarnate”
în chip relativ în normele juridice; spunem în chip relativ, deoarece
nici în ansamblu nici individual o normă juridică nu indică total o
valoare juridică, adică nu-i epuizează bogăţia de conţinut. Ba mai
mult, valorile juridice nu sunt singurele valori a căror substanţialitate
este angrenată de normele juridice, deoarece normele juridice atrag în
orbita lor şi valori conexe celor juridice: valori politice, morale,
economice, cognitive,etc.
169
4. Cultura şi civilizaţia juridică
În activitatea lui, omul creează o multitudine de valori
decurgând cu necesitate din trebuinţele sale materiale şi spirituale.
Toate aceste valori care apar pe temelia practicii sociale se integrează
într-un sistem pe care-l denumim cultură. De aceea, într-o primă
aproximare şi succintă formulare, cultura înseamnă creaţie,
comunicare şi însuşire de valori. În această accepţie, cultura
reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale create în
dramaticul proces de afirmare a omului ca om, proces care evidenţiază
progresul acestuia în cunoaşterea, transformarea şi stăpânirea naturii şi
societăţii.
Valorile materiale, constituind ceea ce se numeşte cultură
materială, sunt legate de activitatea utilă a omului, îndreptată spre
uşurarea muncii sale, pentru a produce cât mai bine şi pentru a avea un
confort mai bun. Exprimând raporturi sociale existenţiale, valorile
materiale sunt tocmai obiectele care servesc drept mijloace pentru
satisfacerea trebuinţelor omului ca fiinţă biologică (ca parte a naturii).
În cadrul acestei laturi a culturii includem ansamblul bunurilor
dobândite de omenire (locuinţe, alimente îmbrăcăminte, construcţii
publice), precum şi tehnicile şi mijloacele producerii acestora la
nivelul cerinţelor specifice fiecărei etape de dezvoltare socială. Cu alte
cuvinte, această dimensiune a culturii vizează capacitatea omenirii de a
cunoaşte şi de a stăpâni cu ajutorul tehnicii, condiţiile materiale ale
existenţei.
Cealaltă latură a culturii, cultura spirituală, cuprinde valorile
spirituale ce exprimă raporturi sociale funcţionale şi care au ca rol
principal satisfacerea trebuinţelor omului ca fiinţă socială. Acestea
sunt valorile politice, etice, estetice, filosofice, ştiinţifice, juridice,
religioase, limba, tradiţiile şi obiceiurile, mijloacele şi instituţiile care
răspândesc cultura (şcoala, presa, radioul, televiziunea,
cinematograful, etc).
Noţiunea de civilizaţie indică însă altceva decât simpla
existenţă a culturii, a valorilor sale. Prin noţiunea de civilizaţie se
desemnează gradul asimilării culturii în toate sferele vieţii sociale,
măsura în care valorile se integrează activităţii şi mediului de viaţă al
170
oamenilor, ca premise ale conduitei şi acţiunii lor.. Ea exprimă cultura
în sine, gradul de însuşire a valorilor culturale de către indivizii umani,
măsura în care aceste valori au intrat în folosinţa cotidiană a societăţii.
Reprezentând cultura în acţiune, civilizaţia se constituie din
totalitatea valorilor culturale care s-au integrat în practica social-
umană şi au devenit componente ale modului de viaţă. În viaţa socială
cultura se „depozitează” ca bunuri de civilizaţie.
Cultura este patrimoniul de valori, în timp ce civilizaţia indică
folosirea acestui patrimoniu în viaţa socială. În acest înţeles, civilizaţia
este realizarea sub cele mai diferite forme a valorilor culturale,
integrarea lor în deprinderile umane, în înfăptuiri concrete, menite să
schimbe mediul natural şi social al omului, modul său de viaţă şi
propriul său mediu sufletesc.
Civilizaţia este privită ca realizare a posibilităţilor creatoare şi
transformatoare ale culturii. De aici rezultă că o valoare culturală sau
un sistem de valori, reprezintă numai potenţial o civilizaţie. Existenţa
lor ca atare nu este încă un fapt de civilizaţie. Pentru a deveni
civilizaţie reală, acea valoare sau acel sistem de valori trebuie să se
integreze în comportamentele oamenilor, ale întregii societăţi.
Prin urmare, dacă cultura este activitatea de creare a valorilor,
civilizaţia este rezultatul final al acestei activităţi, adică societatea care
şi-a asimilat şi integrat valorile culturale, cultura pătrunsă în toate
celulele vieţii sociale. Deci, prin activitatea umană, cultura trece în
civilizaţie, menirea ei fiind să devină civilizaţie. În caz că nu devine,
ea este lipsită de finalitate, rămânând un fapt izolat, întâmplător. La
rândul său, civilizaţia, ca realizare a valorilor culturii, devine o bază
pentru progresul ulterior al acesteia din urmă.
În concluzie, credem că filosofia contemporană a reuşit
soluţionarea corectă a raportului cultură-civilizaţie, punând în evidenţă
faptul că între cultură şi civilizaţie există o unitate dialectică şi o
deosebire mai mult de ordin funcţional În această perspectivă,
civilizaţia nu mai este nici amurgul şi nici zenitul culturii. Ea este o
parte a sistemului culturii şi anume baza pe care se consolidează
celelalte componente ale culturii, precum şi finalitatea ei practică şi
socială.
171
Toate marile legiuiri, începând cu cele din Orientul antic
(Codul lui Hamurabi–Babilon, Legile lui Manu–India, Codul lui Mu–
China), continuând cu cele din vechea Eladă (Legile lui Licurg–Sparta,
Legile lui Dracon şi Solon–Atena) şi Roma antică (Legea celor XII
Table) şi mai apoi, cu marile idei şi doctrine juridice din perioada
Renaşterii şi epoca modernă (cuprinse în teoria dreptului natural, teoria
contractualistă, etc.), sunt adevărate monumente juridice ce se înscriu
ca atare atât în cultura popoarelor care le-au creat, cât şi în cultura
umanităţii.
În perimetrul culturii unui popor, un loc aparte îl ocupă cultura
juridică, privită ca un complex de manifestări ale fenomenului juridic.
Concret, sub raportul sferei, cultura juridică include concepţiile
juridice, creaţia ştiinţifică în domeniul dreptului, reglementările
juridice, starea legalităţii, iar în ceea ce priveşte conţinutul, ea vizează
buna cunoaştere a celor cuprinse în sferă, ca o condiţie indispensabilă
respectării prescripţiilor normelor juridice. Căci un important principiu
de drept proclamă că cetăţeanul (în calitate de subiect de drept) nu se
poate prevala de necunoaşterea legii.
Pentru aceasta e necesar ca legea să fie adusă la cunoştinţa
cetăţenilor statului. ”Obligaţia supunerii faţă de lege, implică în
virtutea dreptului conştiinţei de sine –observa Hegel– necesitatea ca
legile să fie aduse la cunoştinţa generală” [18, p.245].
Ca şi genul său proxim, cultura în general, şi cultura juridică
oferă oamenilor modele culturale. Modelul cultural include sub formă
de standarde, experienţa generaţiilor anterioare în modul de a gândi a
trăi şi a se comporta. Modelul cultural juridic sistematizează anumite
forme şi cerinţe caracteristice vieţii juridice, dorite şi impuse de
societate membrilor săi.
Modelul cultural juridic evidenţiază linia generală după care se
orientează membrii societăţii în cadrul sistemului lor instituţional
juridic. Prin translatare, din planul culturii în cel al acţiunii practice,
modelul cultural, inclusiv cel juridic, devine model de comportament
(de conduită) în domeniul realizării dreptului.
Având în vedere că realizarea dreptului cunoaşte două forme,
pe de o parte realizarea dreptului prin respectarea şi executarea
dispoziţiilor legale de către cetăţeni, şi pe de altă parte, realizarea
172
dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat cu
competenţe în acest scop, cultura juridică este aceea care determină
hotărâtor comportamentul atât al subiecţilor de drept, cât şi al
organelor statului de aplicare a dreptului.
Cultura juridică devine astfel forma esenţială şi conţinutul
determinant al comportamentului uman civilizat. Cetăţeanul civilizat
este acela care cunoaşte legile statului în care trăieşte şi le respectă
prevederile. Aceasta semnifică faptul că respectarea şi executarea
legilor ca formă a realizării dreptului constă în subordonarea condiţiei
individuale faţă de conduita prescrisă prin normele juridice, apărând în
acest mod „conduita tip” sau „modelul de conduită” civilizată în raport
cu starea legalităţii.
Este momentul punerii în discuţie, în perimetrul dreptului, a
distincţiei, ce se face adesea între sintagmele”om cult” şi „om
civilizat”. Trebuie precizat de la început că ele nu se identifică, nu
numai grafic ci şi semantic, încât desemnează conţinuturi diferite.
Om cult, în domeniul dreptului este acel cetăţean, indiferent de
profesia lui, care cunoaşte cât mai temeinic şi exhaustiv varietatea
elementelor ce configurează structura culturii juridice (concepţii şi
doctrine juridice, ştiinţele dreptului, jurisprudenţa, starea legalităţii,
reglementările dreptului pozitiv, etc.).
Om civilizat, este acel cetăţean, care chiar dacă nu deţine
volumul de cunoştinţe din domeniul dreptului, ca cel pe care l-am
numit ”om cult”, cunoaşte atât cât îi este necesar pentru a respecta
legile ţării şi a fi astfel un bun cetăţean. Mai direct spus, volumul
cunoştinţelor de drept oricât ar fi de mare el, care face dintr-un individ
un om cult juridiceşte, nu-i oferă acestuia în mod automat şi statutul de
om civilizat. Cunoştinţele juridice oricât de întinse ar fi ele, sunt
insuficiente dacă nu sunt susţinute de faptele de conduită şi
comportament conforme legii.
Degeaba un individ „ştie multe” în domeniul dreptului,
degeaba expune frumos principii de drept, dacă prin conduita şi
comportamentul lui le încalcă frecvent şi cu premeditare. În cazul
acestora cultura juridică nu s-a transformat în fapte de civilizaţie
juridică.
173
Drept urmare, cazul ideal este şi rămâne acela în care, în
acelaşi individ coexistă omul cult şi omul civilizat, se realizează o
simbioză perfectă între omul care cunoaşte legea şi omul care respectă
legea.
CAPITOLUL XIV
FUNDAMENTUL RAŢIONAL AL FILOSOFIEI
DREPTULUI
1. Etic şi moral în filosofia dreptului
Activitatea omenească se poate considera ca fiind reglementată
de un sistem complex de norme, sistem care are însă o unitate
fundamentală, întrucât normele care reglementează acţiunea umană,
sunt coerente în diversitatea lor.
Relaţiile între morală şi drept sunt aşa de strânse şi necesare,
încât ambele aceste categorii au esenţial acelaşi grad de adevăr,
aceeaşi valoare. Atât moralei cât şi dreptului trebuie, în mod logic, să
li se atribuie acelaşi caracter de absolutism şi relativitate, de
naturalitate sau arbitrar. O contradicţie sub acest aspect nu este
posibilă, fiindcă în ambele e vorba de norme ale acţiunii, care se
presupun şi se întregesc reciproc şi au un fundament unic. Cât timp noi
considerăm faptele omeneşti sub aspectul lor empiric, adică întrucât
intră în succesiunea cauzală a naturii obiective, putem cel mult să le
prezentăm istoria, dar nu vom face niciodată filosofia lor.
Astfel, dacă este îngăduită o comparaţie în acest domeniu, nu
ar înţelege adevărata esenţă a picturii şi mesajul ei artistic, cel care ar
lua în seamă, în tablourile unui artist, numai compoziţia chimică a
culorilor; la fel n-ar pricepe înţelesul unei cărţi, al unui tratat ştiinţific,
cel care i-ar măsura numai greutatea.
Principiul care singur permite viziunea justă şi potrivită a lumii
etice este tocmai caracterul absolut al persoanei, supremaţia
174
subiectului asupra obiectului. Capacitatea de a face abstracţie sau de a
se regăsi pe sine însuşi dincolo de natură constituie fiinţa proprie şi
specifică a subiectului cunoscător.
Legea fundamentală a acţiunii, se pune în mod necesar în două
forme sau momente distincte, care corespund celor două mari
categorii etice universale: moralitatea şi dreptul.
Din ea izvorăşte, într-un prim raport, datoria morală, care-i
impune fiecărui om să înlăture printr-o determinare proprie fiinţei sale,
motivele exterioare şi impulsurile particulare, în aşa fel încât să dea
actelor sale, caracterul universal al raţiunii. Omul, trebuie în sfârşit să
depăşească în deliberările sale existenţa sa fizică de individ, pentru a
se afirma în calitatea sa, ca fiinţă raţională sau universală.
Toată morala consistă în acest proces, de sublimare, de
purificare a conştiinţei individuale, prin care ea se uneşte cu
universalul, în aceasta concordând în substanţă, toate perceptele
morale ale tuturor popoarelor şi ale tuturor filosofiilor. Concordanţă
într-adevăr însemnată şi semnificativă, când ne gândim că s-a ajuns la
aceleaşi concluzii morale, plecând de la criterii diverse (de exemplu
teist şi naturalist), sau folosind metode opuse (de exemplu metoda
empirică şi metoda raţională).
Legea morală, ca principiu sau îndreptar practic, impune
omului anumite atitudini şi fapte obligatorii şi necondiţionate. Astfel
că, necesitatea preceptelor morale este dependentă de imperativul
moral obligatoriu al legii. Imperativul legii morale, întrucât priveşte
fiinţa umană în sine şi în relaţie cu semenii, este un imperativ
categoric. Nu tot acelaşi lucru îl putem spune despre celelalte legi,
cum ar fi legile din domeniul artelor sau al ştiinţelor, care au numai un
caracter indicativ.
Din alt punct de vedere, prescripţiile morale sunt durabile şi
sunt valabile fără întrerupere, pentru toate legile din univers, până în
veşnicie. Ele au în vedere omul şi societatea în care el îşi desfăşoară
activitatea ca fiinţă socială. Societatea, bazată pe legile morale şi în
chip deosebit legile morale creştine, deţine autoritatea jurisdicţională
care o îndreptăţeşte a da legi omeneşti. Scopul lor este promovarea,
realizarea sau asigurarea binelui membrilor societăţii. Dacă legea
urmăreşte să îndrume spre binele obştesc, aceasta nu înseamnă decât
175
că ea este dată pentru satisfacerea nu numai a intereselor personale ale
cuiva, opuse intereselor celorlalte persoane ale societăţii, ci este dată
spre binele tuturor. Deci, ceea ce este bine pentru toţi membrii
societăţii, este bine şi pentru fiecare persoană în parte.
Legea, ca îndreptar obiectiv şi extern al acţiunilor umane, care
are în vedere desăvârşirea omului, este ajutată de legea morală din
însăşi fiinţa noastră, ceea ce înseamnă că voinţa legiuitoare a lui
Dumnezeu este una şi aceeaşi externă şi internă. Deci, poruncile sale
nu sunt ceva arbitrar, ci au o relaţie strânsă cu fiinţa perfectă a lui
Dumnezeu şi cu însăşi natura omului şi a lucrurilor.
Privită din unghiul spaţiului legea morală poate fi socotită ca
locul de mijloc între Dumnezeu şi creatură, ca purtătoare a ordinii
morale obiective în moralitatea subiectivă. Legea morală reprezintă, în
acest sens, principiul fundamental al celei mai desăvârşite moralităţi,
omul traducându-o în viaţa sa, prin conştiinţă şi faptele sale.
Caracterizând legea morală, putem spune că este autonomă sau
heteronomă. Kant considera această lege ca fiind apriori obiect necesar
şi general al raţiunii practice sau al voinţei. După el, voinţa îşi dă
singură legea şi o urmează necondiţionat numai din respectul pur al
legii, ceea ce înseamnă că omul este în acelaşi timp şi propriul său
legiuitor, şi propriul său supus. Astfel, în concepţia lui Kant,
moralitatea are necondiţionat un caracter autonom, heteronomia
excluzând de la sine caracterul adevăratei moralităţi. Cea dintâi
maximă a imperativului categoric kantian este: „Lucrează astfel încât
maxima voinţei tale să poată deveni lege universală”. Numai auzind
această axiomă îţi poţi da seama că filosofia kantiană dovedeşte un
pronunţat caracter formal.
Până acum am văzut înţelesul subiectiv sau moral în sensul
strict al principiului etic enunţat mai sus. Dar legea generală a eticii
mai are după cum am văzut, un înţeles obiectiv sau juridic. Prin acelaşi
act, în care legea creează în subiect necesitatea sau datoria de a lucra,
ca principiu autonom, ea îi dă şi capacitatea de a se face respectat ca
atare de toţi şi îi atribuie puterea de a cere să nu fie împiedicat în
practică de alţii în această calitate a sa.
Există deci, ca o condiţie obiectivă a eticii şi ca principiu al
dreptului, o prerogativă perpetuă şi inviolabilă a persoanei şi obligaţia
176
corelativă a fiecăruia de a respecta această limită, dincolo de care
opoziţia celeilalte părţi ar fi justificată şi legitimă. În această legătură
indestructibilă, în această corelaţie bilaterală şi intersubiectivă se
relevă precis caracterul determinării juridice.
Această atitudine a conştiinţei, care răspunde celei mai adânci
naturi a omului, unei adevărate şi necesare vocaţii a fiinţei noastre, nu
are numai o valoare teoretică, ca formă a intelectului, dar şi o valoare
practică, deoarece exprimă o exigenţă absolută, care stă la baza unuia
dintre aspectele esenţiale ale eticii. Ea se manifestă psihologic în noi,
nu numai ca idee, ci şi ca sentiment imperios şi indestructibil. Idee şi
sentiment, care au însă aceeaşi rădăcină şi pe care le putem numi
deopotrivă de drept sau de justiţie.
Dreptul prin urmare, are principiul său în natura sau esenţa
omului, ca şi morala, care se deosebeşte de aceasta prin obiectivitatea
raportului în care se pune şi consacră caracterul absolut al
persoanei. Acest caracter dobândeşte un înţeles şi o valoare juridică,
întrucât e luat ca criteriu şi pivot al vieţii sociale.
Toate raporturile sociale trebuie să fie măsurate şi constituite
conform acestui principiu, precizând totuşi că persoana de care vorbim
aici nu e individul empiric, concret, ci universalitatea subiectului,
universalitate care se concretizează în diferite specii sau figuri
individuale şi le reprezintă esenţa comună şi valoarea eternă. Pentru a
salva această valoare, poate fi necesară chiar şi sacrificarea
individualităţii în beneficiul comunităţii. Fără această deosebire
fundamentală, nu e posibil a ajunge la o adevărată teorie a dreptului,
după cum e imposibil a se ajunge la o adevărată morală.
Acelaşi raţionament se poate face şi în raport cu sfera mai vastă
de relaţii intersubiective, care contribuie la determinarea structurii
istorice a persoanei şi fac ca individul să aparţină unei anumite patrii
sau naţiuni.
Caracterul naţional, care cuprinde limba, tradiţia istorică, un
anumit tip de cultură şi educaţie, reprezintă la fiecare individ sinteza
muncii şi sacrificiilor generaţiilor trecute, în unitatea lor dialectică şi
reală. Acestei unităţi, individul îi datorează felul particular de a fi al
fiinţei sale proprii, formaţia vieţii sale spirituale şi faţă de care este
obligat să conlucreze la păstrarea şi îmbogăţirea aceluiaşi nepreţuit
177
patrimoniu, care i-a fost şi lui încredinţat şi de care se foloseşte în mod
permanent.
Prin urmare, apărând integritatea naţiunii sale, individul nu
impune numai respectarea unui drept, ci îndeplineşte în acelaşi timp o
obligaţie de la care nu se poate abate, care izvorăşte din însăşi ideea de
justiţie. Pe bună dreptate, în sentimentul comun al tuturor popoarelor,
care se oglindesc în obiceiurile pământului şi în codurile din toate
vremurile, această obligaţie faţă de patrie sau naţiune e pusă alături de
cea care priveşte respectul părinţilor, având în realitate acelaşi
fundament. Şi pentru îndeplinirea ei, se consideră ca o datorie de a
sacrifica la nevoie viaţa, ca un fel de compensare sau restituire a vieţii
primite.
2. Justiţia, valoare originară a dreptului
Ca şi termenul de „drept”, cel de justiţie în afara oricărui
context este ambiguu, chiar derutant, iar semnificaţia şi sensurile sale
comportă numeroase şi însemnate îndoieli şi neînţelegeri. Este justiţia
un echivalent al dreptului, sau un element distinct şi superior faţă de
drept?
Ideea de justiţie vine în contemporaneitate încărcată de sensuri
străvechi şi de o experienţă nu de puţine ori dramatică. În fazele vechi
ale gândirii, justiţia era concepută drept corespondenţă cu ceva
prestabilit.
În lumea orientală şi acolo unde domneşte o concepţie
monoteistă şi etică a universului, justiţia se atribuie înainte de toate
divinităţii, pentru a exprima proporţia infailibilă şi armonia intrinsecă a
voinţelor sale. În ce priveşte oamenii, practica justiţiei constă în
supunerea la voinţa divinităţii, supunere care implică sau nu o
relaţiune cu alte subiecte. În aceste condiţii rugăciunea, sacrificiul,
celebrarea zilelor festive sunt considerate îndatoriri de justiţie la fel cu
îndatorirea de a nu ucide sau a nu fura.
Caracterul justiţiei ca formă etică în general, îşi găseşte cea mai
deplină expresie în sistemul filosofic al lui Platon. Acesta ridică
justiţia la rangul de principiu regulator al vieţii individuale, de virtute
universală, respingând toate concepţiile care tindeau să-i determine o
178
funcţie specifică sau o sferă particulară de aplicare. După Platon,
justiţia este proporţia între activităţi diferite într-un tot organic: fiecare
dintre acestea poate poseda o virtute a sa particulară (curajul,
temperanţa), dar fiecare rămâne totuşi subordonată unui principiu
formal, care leagă nu numai activităţile dar şi virtuţile.
Aristotel, distinge între justiţia distributivă şi cea comutativă.
Justiţia distributivă se aplică la repartizarea de onoruri şi de bunuri şi
tinde ca fiecare dintre membri să primească conform meritului său, iar
justiţia comutativă determină formarea raporturilor de schimb după o
anumită măsură.
Meritul cel mai mare al teoriei aristotelice indiferent de
imperfecţiunile particulare este „elementul de intersubiectivitate sau de
corespondenţă în relaţiile dintre mai mulţi indivizi care se regăseşte în
ultimă analiză şi acolo unde nu se arată la prima înfăţişare. Dacă
Aristotel nu a împins analiza spre determinarea caracteristicilor
distinctive ale juridicităţii este pentru că în mintea sa era încă viu
celălalt concept al justiţiei, mai larg, sinonim cu virtutea în
general”[14, p.57].
Am evocat din nou câteva aspecte ce privesc rădăcinile istorice
ale justiţiei, ca valoare originară şi incontestabilă a dreptului, deoarece
acestea şi-au pus definitiv pecetea inconfundabilă asupra notelor sale
definitorii.
Adevărurile raţionale, logic înlănţuite între ele, ale justiţiei pot
fi observate şi în experienţă. Nu putem urmări formarea şi dezvoltarea
unei personalităţi decât numai în funcţie de personalitatea altuia, de-a
lungul unei serii de interferenţe şi legături care nu sunt altceva decât
experienţe ale alterităţii. Astfel, individualitatea se întăreşte şi se educă
în sensul socialităţii.
Recunoaşterea reciprocă a fiinţei fiecăruia duce imediat la
necesitatea unei măsuri şi a unei limite atât pentru una cât şi pentru
cealaltă. Această limită va putea fi desemnată empiric în diverse feluri
şi va putea oscila ca urmare a nenumăratelor circumstanţe, dar nu va
putea lipsi niciodată, căci este o exigenţă apriori a naturii conştiinţei.
Relaţiile de convieţuire sunt inspirate de o riguroasă concepţie
a unui respect conform unui criteriu matematic de egalitate sau de
proporţie. O asemenea egalitate se urmăreşte iniţial, printr-o
179
corespondenţă materială şi sensibilă între lucruri, iar în fazele
ulterioare se caută mai ales o corespondenţă virtuală şi inteligibilă de
valori, dar schema logică, fundamentală rămâne aceeaşi.
Exemplul tipic al formulărilor primitive ne este dat de
faimoasele formulări biblice: „Cine va lovi de moarte vreo persoană să
fie supus morţii şi cine va lovi de moarte un animal să-l plătească. Şi
când cineva va fi produs o leziune corporală aproapelui său, să-i facă
şi lui la fel: ruptură pentru ruptură, ochi pentru ochi, dinte pentru
dinte”[11, p.88].
Din aceeaşi concepţie se inspiră şi legislaţiile care oricât ar fi
de arhaice, reflectă substanţa tradiţiilor juridice preexistente, ale căror
origini se confundă cu ale omenirii.
Din punct de vedere practic, conceptul de justiţie e nesigur şi
variabil şi în orice caz are nevoie de precizări pentru aplicarea lui în
practică, legea având tocmai menirea să-l transforme şi să-l fixeze pe
terenul practicii, beneficiind însă de virtuţile directoare ale justiţiei ca
valoare. Legea este destinată să asigure ordinea juridică într-o societate
dată, iar scopul ei este justiţia, adică reglementarea echitabilă pe cale
raţională şi obiectivă a relaţiilor juridice individuale.
S-a remarcat că în lungi perioade din viaţa indivizilor şi
popoarelor, cele două noţiuni enunţate, dreptul şi justiţia au apărut
reduse la una singură şi s-a considerat că este just tot ceea ce s-a
stabilit. În acest sens, Socrate derivă obligaţia de a da ascultare legilor
(chiar când acestea sunt dure sau injuste), din legătura naturală şi
contractuală care-l uneşte pe cetăţean de patrie.
Justiţia însă nu se confundă cu juridicitatea. Caracterul ideal al
justiţiei poate explica însă şi antiteza drept justiţie. Este posibil ca date
ale experienţei juridice să intre în conflict cu exigenţa absolută a
justiţiei prin care conştiinţa nu o poate atinge altundeva decât în ea
însăşi. De aici, rezultă clasica distincţie între dreptul în sens restrâns
(justul absolut sau legal) şi justul absolut sau ideal, care constituie
dreptul natural.
Justiţia se anunţă ca valabilă prin propria sa autoritate şi acolo
unde determinările sistemului în vigoare contrastează în mod irepetabil
cu exigenţele elementare ale justiţiei, exigenţe care sunt însăşi raţiunea
vieţii acelui sistem şi care imperios renasc din conştiinţe.
180
 Dacă lupta pentru dreptate trece de ordinea stabilită, aceasta nu
trebuie să însemne un simplu arbitrar, ci respectul pentru o lege mai
înaltă, mai severă, o subordonare la o ierarhie de valori.
Realizarea menirii juristului în lupta pentru justiţie implică
îmbinarea raţionalităţii cu imperativitatea, moralitatea cu
constrângerea, forţa spirituală cu atitudinea intransigentă, toate sub
zodia omenescului.
Pentru că, aşa cum aprecia profesorul Eugeniu Speranţia, pe
lângă pregătirea ştiinţifică, inteligenţă ascuţită, pe lângă probitate şi
imparţialitate, cel care aplică dreptul trebuie să aibă o mare iubire de
oameni, un cald entuziasm pentru justiţie şi o conştiinţă clară a rolului
pe care îl are între oameni, un cald entuziasm pentru justiţie şi o clară
conştiinţă a rolului pe care îl are între oameni: ”Dacă iubirea de
oameni este dublată de un sentiment viu al răspunderii proprii şi de cel
al justiţiei, niciodată clemenţa sa nu va aluneca în slăbiciune
îngăduitoare, care încurajează încălcările legii. Dacă sentimentul
propriei răspunderi şi al justiţiei riguroase este retuşat, şi pus la punct
printr-o mare iubire de oameni şi printr-o subtilă înţelegere pentru
sufletul omenesc, niciodată judecătorul nu va lovi cu prea multă
asprime acolo unde e posibilă îndreptarea şi vindecarea, niciodată nu
va lăsa să triumfe răutatea sau perfidia îmbrăcată în forme legale.
Juristul nu lucrează cu materie neînsufleţită ca zidarul sau mecanicul,
ci are de-a face cu frământările şi furtunile simţirii omeneşti, ci
dezlănţuirile tuturor suferinţelor şi tuturor patimilor, cu
susceptibilitatea şi sensibilitatea celor mai variate caractere, cu
aspiraţiile dar şi cu mizeriile nenumărate ale vieţii omului”[30, p.467].
Securitatea juridică desemnează acea stare de siguranţă a
indivizilor şi a societăţilor conferită de normativitatea juridică, prin
respectarea prescripţiilor sale. Ea este rezultatul protecţiei juridice a
valorilor sociale, a atributelor persoanei umane şi a acţiunilor sale
legitime, a climatului social care permite „coexistenţa libertăţilor”.
Această protecţie este incompletă, ea limitându-se la „teritoriul
juridicităţii”, la acele relaţii sociale reglementate de normele juridice.
Siguranţa juridică este relativă deoarece sistemul de interdicţii,
obligaţii, acţiuni permisive instituite de normele juridice poate fi
181
încălcat prin voinţa liberă a indivizilor, care, în acest caz, suportă
sancţiunile prevăzute de normele juridice.
De siguranţă juridică se bucură în primul rând cei care respectă
normativitatea juridică, având dreptul de a beneficia de relaţii sociale,
în care comportamentele altor indivizi se înscriu în „perimetrul”
prevăzut de normele juridice, în caz contrar, împotriva lor pot fi
folosite proceduri, mecanisme, garanţii care să apere şi să restabilească
imediat drepturile încălcate. De aceea ea nu este anulată–poate în mod
paradoxal–nici în cazul indivizilor care prin comportamentul lor
antisocial o sfidează, aceştia având dreptul la un anumit tratament
juridic, la apărare şi la alte garanţii juridice, care permit estimarea unei
anumite reacţii sociale a organelor care aplică normele juridice,
proporţional cu fapta socială săvârşită.
Configuraţia şi conţinutul securităţii juridice sunt specifice, în
funcţie de tipul de normativitate juridică de la care emană. Ea poate fi
sufocantă pentru persoana umană, în cazul societăţilor totalitare, în
măsura în care ea a existat, sau poate fi un climat social protejat
juridic, care permite manifestarea liberă a indivizilor, creativitatea
socială, protejând drepturile şi libertăţile fundamentale.
Securitatea juridică instituie condiţia minimală pentru
realizarea justiţiei în societate. Gradul său de realizare depinde de
certitudinea dată de normele juridice, de precizia acestora, ea
subliniind izvoarelor juridice şi în special a legii, cât şi de modul în
care se asigură primatul dreptului şi efectivitatea acestuia într-o
societate.
Securitatea sau siguranţa juridică, este o caracteristică a tuturor
civilizaţiilor lumii, iar exigenţa acesteia s-a născut dintr-o necesitate
profundă ca şi aceea de lege în natură. Ea este „scutul juridic” contra
anarhiei.
3. Binele public şi demnitatea umană
O altă latură a normelor juridice, într-un oarecare consens cu
preceptele morale, o formează realizarea binelui comun. Evident,
dreptul nu are în vedere persoana, ci societatea ca entitate distinctă de
indivizii ce o compun. Societatea are propria ei materialitate şi propria
182
ei viaţă psihică deosebite de natura individului. Pentru aceasta,
normele juridice n-au în vedere interioritatea cuprinzătoare a
persoanei, chiar dacă viaţa societăţii se desfăşoară în mintea indivizilor
ei. Totuşi, unii cercetători se întrebă, dacă nu cumva bogăţia vieţii
psihice a individului nu este un fapt social.
Ca una dintre valorile care orientează normativitatea juridică,
binele public, evidenţiază între altele, importanţa societăţii şi a
progresului acesteia, pentru individ, care în mod inerent este o fiinţă
socială, un „zoonpolitikon” cum spunea Aristotel.
Dacă dreptul, este cosubstanţial ideii de societate, finalitatea
regulii de drept nu va fi decât finalitatea societăţii, însuşi binele
comun. Şi cum binele comun în cazul societăţii-stat este binele comun
public, finalitatea regulii de drept este binele public (naţional pe plan
intern, internaţional pe plan internaţional). În această concepţie,
politica şi dreptul se împletesc în aceeaşi finalitate: mai exact, dacă
politica este ştiinţa şi arta binelui public, regula de drept este parte a
doctrinei politice.
Din punct de vedere moral vorbim, de asemenea, de binele
social nu de scopul social, care este mai mult anonim decât ceva
concret. Împlinirea societăţii nu se realizează dacă mai înainte
persoana nu s-a realizat pe sine ca fiinţă conştientă de mesajul său în
societate. Pe de altă parte societatea poate fi considerată ca fiinţă
colectivă numai dacă ea consideră pe om ca subiect al ei. Definiţia
„orice existenţă găseşte binele său în conservarea naturii sale şi a
proprietăţilor sale”, trebuie raportată la om, nu la societate.
Numai omul are conştiinţă de sine şi gândeşte la binele său
propriu şi la folosul celor din jurul său. Cu cât el practică binele cu atât
el păstrează unitatea societăţii în care trăieşte. Cine poate păstra
coerenţa societăţii, dacă nu omul care păstrează ordinea formală a
societăţii şi este destinatarul acestei ordini. Numai dacă societatea
preia atribuţiile omului, acesta, într-adevăr, poate să perceapă ordinea
sociala ca fiind realizată pentru el. În acest sens asistăm la o răsturnare
a ordinei fireşti unde societatea devine centrul universului şi tot ea
ajunge măsura tuturor lucrurilor, spre marea deziluzie a persoanei
umane.
183
Subiectul imediat destinatar şi beneficiar al binelui public, este
publicul în general, altfel spus, toată lumea, fără referire la
particularităţile indivizilor, ale categoriilor sociale şi ale comunităţilor
particulare, având în vedere generaţiile actuale şi generaţiile viitoare.
Din punct de vedere formal, ceea ce publicul revendică drept binele
său propriu, este ceea ce este specific binelui fără distincţie, un
ansamblu de condiţii generale, mijloace care permit dezvoltarea
personalităţii fiecăruia şi a activităţilor legitime.
Interpretat de o asemenea manieră, binele public presupune o
certă ordine, generatoare de siguranţă şi încredere. De aici rezultă
necesitatea unei certe coordonări raţionale a activităţii oamenilor în
interesul oamenilor, şi prin consecinţă competenţa statului, presupusă
de interesul comun.
Din punct de vedere material, binele public înglobează în sinele
său universalitatea valorilor interesului uman.
Prin bine public înţelegem o serie de aspecte ca:
– binele public economic, moral, intelectual, biologic;
– binele individual, care vizează valorile care perfecţionează
individul;
– binele colectiv, social, comunitar, care vizează dezvoltarea
populaţiei.
Binele public se raportează la statul însuşi, la constituirea,
organizarea şi funcţionarea sa. În această perspectivă, statul se va
abţine să se amestece în economie sau cultură, în afacerile indivizilor
sau ale grupurilor, dar el va avea o politică economică, o politică
culturală, o politică a moralităţii şi a sănătăţii, ce comportă în acelaşi
timp un diagnostic dat de exigenţele binelui public în diferite domenii,
un plan sau un program propriu de realizare.
Binele public nu este o simplă tehnică, pentru că el este în
relaţie pe toate planurile cu o certă concepţie a finalităţii umane. Există
fără îndoială o ştiinţă generală şi abstractă a binelui public, ştiinţă
filosofică prin consecinţă, care are ca parte centrală filosofia politică.
Din perspectiva juridicităţii, binele public solicită soluţii la
probleme ca:
– există şi care este fondul moral comun al acestui „bine” în
condiţiile pluralismului valorilor morale dintr-un stat?
184
 – este recunoscut ca atare „binele comun” de către majoritatea – normalitatea asigurării satisfacerii nevoilor sociale;
cetăţenilor? – realizarea siguranţei civice;
– având în vedere distincţia dintre binele public dezirabil şi – să ofere repere legitime în competiţia pentru afirmarea
binele public realizabil, cât poate fi întruchipat în plan juridic? personalităţii umane;
– care este materializarea binelui public din perspectiva – instituirea şi dezvoltarea cadrului social, în care fiecare este
generaţiilor prezente şi viitoare?, etc. cu alţii şi libertăţile trebuie să coexiste;
În acest context, în opinia unor autori, în societăţile – să asigure climatul juridic necesar realizării de către fiecare a
contemporane, determinarea interesului general care fundamentează idealului creator.
binele public nu apare posibilă decât într-un număr foarte restrâns de Sistemul de valori care ghidează dreptul, conţine elemente
domenii (apărarea, politica faţă de străini, conservarea principiilor perene dar şi variabile, el are o anumită dinamică conexată la timpul
sistemului politic şi economic, securitatea statului). istoric care îl parcurge, poate coopta noi valori, cu privire la care
Pentru rest, interesul general este un compromis între demnitatea umană poate constitui un standard iniţial. De aceea
interesele particulare divergente ale societăţii civile. În această optică, încheiem cu spusele marelui profesor Mircea Djuvara, care preciza:
interesul general nu va fi decât rezultatul unei pluralităţi de interese „ideea fundamentală care stă la baza dreptului este respectul demnităţii
particulare, rezultat în stabilirea căruia un rol important îl au omeneşti, respectul omului faţă de om, cu simpatia faţă de semeni, prin
mecanismele de comunicare şi participare. urmare respectarea tuturor drepturilor lui legitime, adică a acelora care
Am propus pe parcursul acestei lucrări un sistem valoric, nu reprezintă încălcarea libertăţii celorlalţi.”[11, p.78].
minimal şi deschis, care orientează dreptul şi care cuprinde printre
elementele sale adevărul juridic, justiţia,binele public, securitatea
juridică. Expresia concentrată a acestui sistem, paradigma sa, ar putea
fi demnitatea umană, în sensul cel mai larg, ca respect al condiţiei
umane în toată varietatea sa.
Într-adevăr, adevărul juridic este şi o chestiune de demnitate
umană; libertatea permite exprimarea demnităţii umane, afirmarea sa
plenară; justiţia este şi recunoaşterea şi echilibrul demnităţii umane,
regăsită şi recunoscută în alţii; securitatea publică protejează
demnitatea umană; binele public nu poate fi decât binele demnităţii
umane la scara societăţii.
Ca expresie a interdependenţelor între valorile propuse,
demnitatea umană nu anihilează caracterul ireductibil al acestor valori.
Ea este însă în măsură, să ofere principiul director, axul structural al
sistemului de valori care ghidează dreptul: dreptul este pentru om,
pentru persoana umană în diversitatea nevoilor şi manifestărilor sale.
Aceasta înseamnă că dreptul trebuie să contribuie prin climatul său
normativ specific la:
– conservarea şi dezvoltarea omului ca fiinţă bio-psiho-socială;

185 186
 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1. Andrei Petre: „Problema valorii în drept”, în „Opere sociologice”,
vol.I, Editura Academiei R.S.R.,1973.
2. Antoniu George: „Raportul de cauzalitate în dreptul penal”, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
3. Banciu Dan: „Sociologie juridică”, Editura Hyperion XXI,
Bucureşti, 1995.
4. Bâtlan Ion: „Introducere în istoria şi filosofia culturii”, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.
5. Biriş Ioan: „Valorile dreptului şi logica intenţională”, Editura
Servo-Sat, Arad, 1996.
6. Blaga Lucian, „Despre conştiinţa filosofică”, Editura Facla,
Timişoara, 1974.
7. Ceterchi Ioan: „Teoria generală a statului şi dreptului”, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967.
8. Cicero, „Despre legi şi despre stat”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
9. Craiovan Ion: „Introducere în filosofia dreptului”, Editura All Beck,
1998.
10. Culic Nicolae, „Mircea Djuvara - teoretician şi filosof al
dreptului” Editura Trei, 1997
11. Djuvara Mircea: „Eseuri de filosofie juridică”, Editura Trei, 1997.
12. Descartes Rene, „Discurs asupra metodei”, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1957.
13. Georgescu Ştefan, „Filosofia dreptului. O istorie a ideilor”,
Editura All, 1998.
14. Giorgio Del Vecchio, „Lecţii de filosofie juridică”, Editura Europa
Nova, 1992
15. Grotius Hugo, „Despre dreptul războiului şi al păcii”, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
16. Gusti Dimitrie, „Sociologie juridică”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1997.
17. Hatmanu Ioan, „Istoria doctrinelor juridice”, Editura Fundaţiei
„România de Mâine”, Bucureşti, 1997.
18. Hegel G,W.F. „Principiile filosofiei dreptului”,Editura IRI,
Bucureşti,1996
187
19. Kant Immanuel, „Scrieri moral-politice”, Editura Ştiinţifică, 1991.
20. Kant Immanuel, „Critica raţiunii pure”, Editura IRI, Bucureşti,
1994.
21. Mihai C. Gheorghe, Motica I.Radu, „Fundamentele dreptului.
Teoria şi filosofia dreptului”, Editura All, 1997.
22. Montesquieu Ch., „Despre spiritul legilor”, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti,1964.
23. Munteanu Roxana, „Drept european. Evoluţie, instituţii, ordine
juridică”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996.
24. Negulescu P.P. „Filosofia Renaşterii”, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1986.
25. Popa Nicolae, „Teoria generală a dreptului”, Editura Actami,
Bucureşti, 1996.
26. Popa Nicolae, Dogaru Ion, „Filosofia dreptului. Marile curente”,
Editura All Beck, 2002.
27. Popescu Sofia, „Introducere în studiul dreptului”, Editura UNEX,
Bucureşti,1991.
28. Râmbu Nicolae, ”Introducere în filosofie”, Editura Universităţii
„A.I.Cuza”, Iaşi, 1993.
29. Rousseau J.J., „Discurs asupra originii şi fundamentelor
inegalităţii dintre oameni”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.
30. Speranţia Eugeniu, „Introducere în filosofia dreptului”, Tipografia
Cartea Românească, Cluj, 1946.
31. Stroe Constantin, „Reflecţii filosofice asupra dreptului”, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
32. Stroe Constantin, Culic Nicolae, „Momente din istoria filosofiei
dreptului”, Editura Ministerului de Interne, 1994.
33. Tănase Alexandreu, „Introducere în filosofia culturii”, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
34. Vianu Tudor, „Studii de filosofia culturii”, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1982.
35. Vlăduţ Ioan, „Introducereîn sociologia juridică”, Editura
Ministerului de Interne, 1992.
36. Zamfir Elena „Cultura libertăţii”, Editura Politică, Bucureşti,
1979.
188
 CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE / pag. 5
CAPITOLUL I
OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA FILOSOFIEI DREPTULUI
1. Conceptul şi specificul filosofiei dreptului / pag. 9
2. Domeniile filosofiei / pag. 10
3. Obiectul şi problematica filosofiei dreptului / pag. 12
CAPITOLUL II
MOMENTE DIN ISTORIA FILOSOFIEI DREPTULUI
1. Antichitatea / pag. 15
2. Evul mediu / pag. 20
3. Epoca modernă / pag. 22
4. Epoca contemporană / pag. 34
CAPITOLUL III
ŞCOLI ŞI CURENTE DIN UNIVERSUL JURIDIC
1. Dreptul natural / pag. 39
2. Idealismul în drept / pag. 41
3. Pozitivism juridic şi pluralism normativ / pag. 42
4. Unele reflecţii asupra dreptului comunitar / pag. 45
CAPITOLUL IV
PROBLEME FUNDAMENTALE DE ONTOLOGIE JURIDICĂ
1. Ontologia-definiţie, problematică, evoluţie / pag. 46
2. Conceptul de existenţă şi realitatea juridică / pag. 49
3. Domenii ale existenţei / pag. 51
4. Determinarea spaţio-temporală a existenţei / pag. 55
CAPITOLUL V
GENEZA DREPTULUI DIN PERSPECTIVA SISTEMIC-
STRUCTURALĂ
1. Conceptele de element, sistem şi structură / pag. 59
2. Formele istorice de comunitate umană şi geneza dreptului/64
189
3. Specificul dreptului în statul naţional / pag. 71
CAPITOLUL VI
ROLUL DETERMINISMULUI ÎN FORMAREA DREPTULUI ŞI
DEZVOLTAREA LUI
1. Caracterizarea şi categoriile determinismului / pag. 73
2. Categoria de cauzalitate şi raportul de cauzalitate în dreptul
penal / pag. 75
3. Categoriile de necesitate şi întâmplare, posibilitate şi
probabilitate / pag. 78
4. Legea ca determinare juridică / pag. 82
CAPITOLULVII
LIBERTATEA CA FUNDAMENT AL DETERMINISMULUI
SOCIAL
1. Specificul determinismului social / pag. 84
2. Libertatea, omul şi condiţia umană / pag. 87
3. Libertatea juridică / pag. 92
CAPITOLUL VIII
METODOLOGIA FILOSOFIEI DREPTULUI
1. Conceptul de metodă / pag. 94
2. Metodele filosofiei / pag. 99
3. Teorie şi metodă în filosofia dreptului / pag. 101
CAPITOLUL IX
ELEMENTE DE EPISTEMOLOGIE JURIDICĂ
1. Teoria cunoaşterii şi epistemologia juridică / pag. 104
2.Caracteristicile adevărului şi procesualitatea dobândirii
lui / pag.108
3. Criteriile adevărului / pag. 112
4. Tipuri de adevăr. Adevărul juridic / pag. 116
CAPITOLUL X
DREPTUL, CA REFLECŢIE FILOSOFICĂ
1. Definirea şi identitatea dreptului / pag. 120
2. Scop, ideal şi funcţie în drept / pag. 124
190
 3. Finalităţile dreptului / pag. 128
4. Reflecţii româneşti despre menirea dreptului / pag. 133

CAPITOLUL XI
SOCIETATE ŞI DREPT DIN PERSPECTIVĂ FILOSOFICĂ
1. Norma juridică şi ordinea socială / pag. 135
2. Normele juridice în statul de drept / pag. 143
3. Dreptul moralei şi morala dreptului / pag. 144
4. Funcţiile sociale ale dreptului / pag. 149

CAPITOLUL XII
FILOSOFIA ACŢIUNII ŞI DREPTUL
1. Praxiologia-disciplină filosofică / pag. 150
2. Praxiologia procesului penal / pag. 152
3. Praxiologia procesului civil / pag. 159

CAPITOLUL XIII
ELEMENTE DE AXIOLOGIE JURIDICĂ
1. Conceptul,originea şi geneza valorilor / pag. 162
2. Rolul valorilor în viaţa individului şi a societăţii / pag. 166
3. Specificul valorilor juridice / pag. 169
4. Cultura şi civilizaţia juridică / pag. 173

CAPITOLUL XIV
FUNDAMENTUL RAŢIONAL AL FILOSOFIEI DREPTULUI
1. Etic şi moral în filosofia dreptului / pag. 177
2. Justiţia, valoare originară a dreptului / pag. 181
3. Binele public şi demnitatea umană / pag. 185
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE / pag. 190

191 192