Sunteți pe pagina 1din 96

ACADEMIA DE POLIŢIE

„Alexandru Ioan Cuza” CUVÂNT ÎNAINTE

Ca disciplină de învăţământ, filosofia dreptului a fost mult


timp vitregită în învăţământul românesc, fiind reintrodusă în planul de
pregătire al studenţilor relativ recent, fiind concepută deopotrivă ca
teorie, dar şi metodă în orizontul de cunoaştere a fenomenului juridic.
Interesul crescut care se manifestă faţă de această disciplină în
prezent şi apariţia a noi lucrări în domeniu, încă puţine la număr în
România, nu pot avea decât efecte benefice, care să răspundă cerinţei
de informare şi documentare a viitorilor specialişti ai dreptului.

FILOSOFIA DREPTULUI În acest context, au apărut în ultimul timp o serie de lucrări,


unele intitulate chiar „Filosofia dreptului”, dar care, în cuprinsul lor
tratează de fapt, fie istoria gândirii juridice (momentele importante ale
conturării şi cristalizării unei filosofii a dreptului) [*], fie teme şi
probleme ce ţin de Teoria Generală a Dreptului[**], cu care Filosofia
Dreptului se identifică adesea, dar se şi deosebeşte în mod
fundamental.

________________________________
[*] Vezi Ştefan Georgescu, „Filosofia dreptului-o istorie a ideilor”, Editura All,
Bucureşti, 1998; Constantin Stroe, Nicolae Culic, „Momente din istoria filosofiei
dreptului”, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1994; Ioan Hatmanu, „Istoria
doctrinelor juridice”, Editura Fundaţia „România de Mâine”, Bucureşti, 1997.
[**] Vezi Gheorghe C,Mihai, Radu I. Motica, „Fundamentele dreptului. Teoria şi
filosofia dreptului”, Editura All, Bucureşti, 1997; Ioan Biriş, „Valorile dreptului şi
Dr. IOAN RADULIAN logica intenţională”, Editura Servo-Sat, Arad, 1996.

1 2
Departe de a fi o simplă aplicaţie deductivă pe teren juridic sau temeiurile, adică fără a cerceta dacă nu ar putea există un altul mai
o înălţare speculativă a dreptului la orizontul filosofiei, filosofia bun. Dar există şi raţionalitatea umană de a cerceta şi justifica valoarea
dreptului implică relaţii complexe între filosofie şi drept, întrebări justiţiei, de a stabili dreptul care ar trebui să fie. Această analiză
filosofice imperative adresate dreptului, dar şi răspunsuri cuprinde critica raţionalităţii şi legitimităţii dreptului existent şi ea
provocatoare pentru filosofie de pe teren juridic, despre geneza şi constituie sarcina filosofiei dreptului.
orizonturile proprii. Filosofia dreptului cercetează aşadar, originea dreptului,
Filosofia dreptului nu este un simplu exerciţiu filosofic asupra caracterele generale ale dezvoltării istorice a dreptului, precum şi
conştiinţei de sine a dreptului. Miza majoră a acestei filosofii, constă aprecierea acestuia după idealul de justiţie afirmat de raţiunea umană.
în potenţialitatea sa de a contribui într-o manieră specifică la În această perspectivă, drumul parcurs de filozofie în existenţa ei
optimizarea dreptului în raport cu cerinţele condiţiei umane, cu multimilenară, a condus la cristalizarea unor idei cu caracter de
valorile unui timp istoric, la perfecţionarea sa ca instrument normativ permanenţă privind dreptul, idei ce capătă conţinuturi tot mai bogate,
de prim rang în controlul şi arbitrarea competiţiei între interese şi în funcţie de înţelesurile cu care sunt vehiculate în fiecare etapă
valori. istorică, în funcţie de noile achiziţii teoretice şi practice în domeniul de
Luată ca demers calificat, interpretarea dreptului este cercetare.
deopotrivă cunoaştere şi evaluare: a semnificaţiei normative a textului Lucrarea de faţă se doreşte a fi un demers coerent, cu abordări
legal şi a faptelor ori nonacţiunilor omeneşti în lumina legii. Privind multiple, tradiţionale şi novatoare, în ordine istorică dar şi sistematică,
însă lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, anume aceea a condiţiei încercând să contureze unele soluţii deschise dialogului şi confruntării,
ştiinţifice a cunoaşterii dreptului, sunt temeiuri obiective să admitem propunându-şi explicarea şi evaluarea mecanismelor sociale şi
că în câmpul juridicităţii ca şi în celelalte articulaţii ale vieţii sociale, normative prin care orice societate îşi asigură stabilitatea, coeziunea şi
cunoaşterea nu este o descripţie neutrală, ci investigare bazată pe funcţionalitatea.
evaluare şi implicare atitudinală. De asemenea, facilitează înţelegerea faptului că filosofia
Cunoaşterea fenomenului juridic antrenează atât direcţia dreptului este consecinţa diferenţierii structurii interne pe care o
filosofică, cât şi cea ştiinţifică propriu-zisă. Aducerea în discuţie astăzi cunoaşte filosofia de-a lungul devenirii ei istorice, în funcţie de
a celor două componente, şi a relaţiei lor rămâne necesară atâta vreme, realitatea socială. Cu alte cuvinte, faptul că filosofii sunt preocupaţi cu
cât pe acest teren supravieţuiesc deopotrivă reducţionisme şi fetişizări, precădere, într-o etapă, de o anumită secvenţă a obiectului lor, îşi
care-şi fac loc în procesul interpretării cunoaşterii juridice găseşte explicaţia în aceea că filosofia nu se poate sustrage liniei
sistematizate. sinuoase după care se mişcă întreaga cunoaştere umană, ca urmare a
Gândirea juridică, asemenea oricărei gândiri, a fost dinamicii vieţii sociale.
întotdeauna, de-a lungul istoriei şi peste tot în lume, o dialectică De pildă, în condiţiile de mare avânt al cunoaşterii ştiinţifice,
efervescentă, un câmp de luptă şi dezbatere asupra dreptăţii, utilităţii, atenţia filosofilor este reţinută de problematica şi metodologia
binelui, răului-mizele mari ale vieţii. Întregul demers s-a ridicat de cunoaşterii (de aici şi accentul pus pe gnoseologie), în timp ce
fiecare dată împotriva nedreptăţii şi a neputinţei de a veni în ajutorul momentele de cotitură în viaţa socială, marcate printr-o răsturnare a
celor săraci şi umili în faţa celor puternici, pentru ca dreptul să devină valorilor recunoscute, sunt însoţite de preocupări pentru problemele
eliberator, să înceteze a fi opresiv. omului, ale moralei şi juridicului (de unde şi accentul pus pe etică,
Disciplinele care studiază dreptul, prin natura lor, se mărginesc antropologie, axiologie şi filosofia dreptului). Deci filosofia dreptului
să explice un sistem de drept existent, fără a-i pune în discuţie

3 4
se profilează ca un domeniu specializat al reflecţiei filosofice, cerut de CAPITOLUL I
momente de răscruce din istoria umanităţii.
Volumul nu reprezintă decât un îndrumar, teoretic şi practic al OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA FILOSOFIEI
posibilităţilor actuale de cunoaştere şi explicare a multiplelor
DREPTULUI
determinări şi consecinţe sociale ale dreptului şi legislaţiei, dar şi o
modalitate de reflecţie şi stimulare a unor studii şi cercetări viitoare în
problematica filosofiei dreptului. 1. Conceptul şi specificul filosofiei dreptului

Filosofia se află pretutindeni unde, prin gândire, omul devine


Dr. Ioan Radulian conştient de sine. Ea este prezentă peste tot fără a fi numită ca atare,
căci când gândeşte, omul filosofează, fie că o face la bine sau la rău,
superficial sau profund, în treacăt sau mai temeinic. Acolo unde există
o lume a omului,acolo unde sunt acceptate anumite norme de
conduită,unde oamenii deliberează, continuu, acolo se află şi filosofia.
Pe lângă lumea externă, independentă de voinţa noastră,
constituită din lucruri, obiecte, fenomene, procese exterioare nouă,
dacă privim înlăuntrul nostru vom descoperi o altă lume, aparte,
diferită de cea dintâi, constituită din emoţiile, sentimentele, afectele,
ideile ce ne definesc ca fiinţe conştiente în acest colţ de univers.
Aşadar, cu alte cuvinte, trebuinţele şi interesele noastre îşi găsesc
expresie în produsele noastre spirituale. Prin ele căutăm întotdeauna o
explicaţie a lumii exterioare.
Viaţa noastră spirituală este un anumit mod de cunoaştere
realităţii. Căutările ei se îndreaptă spre elaborarea unor noţiuni, idei
principii pe baza cărora să putem cunoaşte, explica şi înţelege lumea
exterioară, în unitatea şi diversitatea ei.
În decursul existenţei ei, viaţa spirituală a oamenilor s-a
amplificat şi diversificat continuu, luând forma a numeroase domenii
(ramuri) între care: ştiinţa, arta, filosofia,etc.
Filosofia, deci, este o formă a vieţii spirituale a omului având o
finalitate proprie pe care nici o altă formă din cele enumerate mai sus
nu şi-o poate asuma, dar care se realizează nu prin izolare, ci numai
prin interacţiune activă cu celelalte manifestări ale spiritualităţii lui.
Dacă adăugăm că filosofia formează prin intermediul unui sistem
coerent de cunoştinţe, o concepţie generală despre lume, care implică o
anumită înţelegere a condiţiei umane, putem afirma că ea se poate

5 6
defini ca o reflecţie metodică asupra totalităţii activităţilor şi cuprinzându-se astăzi explicaţii referitoare la natură, om, societate şi
experienţelor umane, răspunzând la marile întrebări privind raporturile dintre ele.
determinaţiile generale ale existenţei, raporturile omului cu ansamblul – Gnoseologia, este al doilea mare domeniu al filosofiei care
universului şi cu civilizaţia făurită de el. apare relativ târziu în raport cu primul şi anume odată cu introducerea
Aşadar, trăsătura esenţială şi definitorie a filosofiei este aceea momentului subiectiv în filosofie, (prin acel dicton socratic „Cunoaşte-
că ea reprezintă un ansamblu coerent de enunţuri, formulate prin te pe tine însuţi”), ocupându-se de studiul posibilităţii cunoaşterii, a
categorii, teze şi principii referitoare la determinările fundamentale ale căilor, metodelor, formelor şi valorii cunoaşterii.
lumii ca totalitate. Din acestea se poate deduce că filosofia dreptului –Metodologia, este teoria despre metodă şi vizează studiul
îşi conturează specificul demersului său prin cercetarea originii căilor, mijloacelor şi procedeelor după care se conduce subiectul în
dreptului, a caracterelor generale ale dezvoltării istorice a dreptului şi investigarea obiectului, în vederea sporirii eficienţei cunoaşterii şi
evaluarea idealului de justiţie afirmat de raţiunea umană. acţiunii umane.
Filosofia dreptului este rezultatul unui proces cumulativ, –Axiologia, este acea parte a filosofiei ce se ocupă cu studiului
consecinţă, la rândul său, a unui proces dialectic şi complex al valorilor (natura, geneza, funcţionalitatea şi ierarhia valorilor, etc.),
continuităţii şi discontinuităţii. În această perspectivă, drumul parcurs dinamica şi implicaţiile acestora în procesul devenirii omului şi a
de filosofie în existenţa ei multimilenară a condus la cristalizarea unor societăţii umane;
idei cu caracter general privind dreptul în funcţie de înţelesurile cu – Antropologia filosofică, este punctul de intersecţie al tuturor
care sunt vehiculate în fiecare etapă istorică şi de achiziţiile teoretice şi cercetărilor referitoare la om şi la raportul acestuia cu mediul. Ea
practice în domeniu. Deci, filosofia dreptului se profilează ca domeniu studiază problematica omului sub aspectele sale cele mai generale,
specializat al reflecţiei filosofice cerut de momentele de răscruce din prin sintetizarea datelor tuturor ştiinţelor particulare despre om
viaţa socială să legitimeze din punct de vedere teoretic o ordine socială (biologie, psihologie, antropologie).
şi de drept, în care, respectul faţă de lege, adevăr şi dreptate este de – Filosofia socială, vizează probleme ca: natura societăţii,
prim ordin. raportul individ-societate, factorii determinanţi ai existenţei şi
devenirii vieţii sociale, progresul social.
2. Domeniile filosofiei – Filosofia istoriei, axată în principal pe soluţionarea
următoarelor întrebări: este istoria o ştiinţă?; are procesul istoric un
Din punctul de vedere al structurii sale interne, distingem sens, şi care este acesta?; ce rol au masele şi personalităţile în istorie?;
principalele domenii de care s-a preocupat filosofia, părţile ei – Filosofia culturii, are ca obiect de studiu procesul creaţiei
componente şi disciplinele filosofice ce se constituie în procesul umane şi rezultatul acestui proces –fenomenul cultural şi civilizaţia
devenirii obiectului şi problematicii ei: umană în multidimensionalitatea sa, precum şi interrelaţiile acestuia cu
– Ontologia, este domeniul primar, iniţial al reflecţiei celelalte componente ale sistemului social global,
filosofice, care vizează studiul existenţei, al naturii şi al modului ei de – Filosofia religiei, este acel domeniu al filosofiei ce are ca
a fi. Problematica ontologiei cunoaşte şi ea o evoluţie strâns legată de teme principale: originea şi esenţa religiei, tipurile de viaţă religioasă,
dezvoltarea practicii social-istorice şi a cunoaşterii ştiinţifice. Aceasta ideea de sacru, raţional şi iraţional în viaţa religioasă, etc.
explică de ce problematica ontologiei a evoluat treptat, de la o – Praxiologia, este acea disciplină filosofică ce studiază
ontologie a naturii spre ontologia socială şi umană, în sfera ei structura generală a acţiunii umane, condiţiile organizării şi
desfăşurării ei, pentru a fi cât mai eficientă.

7 8
–Logica, este acea ramură a filosofiei care studiază legile şi dreptului, ci generalitatea lui, în timp ce pe jurişti îi interesează tocmai
regulile gândirii corecte care a apărut în cadrul sistemului filosofic al înfăţişarea lui concretă, determinată desigur prin prisma unei
lui Aristotel şi a evoluat de-a lungul timpului, în paralel cu filosofia. perspective generale asupra lui. De aceea filosofia dreptului este
– Etica, este ca disciplină filosofică, teoria despre morală. S-a filosofia însăşi aplicată şi asupra dreptului: „Filosofia dreptului
constituit şi s-a dezvoltat ca o componentă statornică a reflecţiei meditează asupra conceptului de Drept, asupra celui de Justiţie, de care
filosofice, semnificând raţiunea practică prin fundamentarea unui nu se interesează nici o ştiinţă juridică particulară, deşi, paradoxal,
sistem determinat de norme morale în viaţa oamenilor. fundamentele acestora îl au ca unic temei”[21, p.204]
– Estetica, este teoria generală despre artă, care cercetează În acest sens, filosofia dreptului este o proiecţie
producerea şi perceperea frumosului artistic, condiţiile apariţiei, conceptualizată asupra dreptului, pentru a-i dezvălui raţiunile
determinarea şi funcţia socială a artei. participării lui la universalitatea fiinţei în devenire, temeiul situării lui
– Filosofia dreptului (sau filosofia juridică). în lume, măsura în care el se adevereşte ca fiind pentru fiinţa umană
Rezultă din această structurare vastitatea problematicii speranţa pentru adevăr şi binele public.
filosofiei, caracterul său peren şi dinamic, conexiunea domeniilor şi a Dorind să-i contureze problematica, profesorul Giorgio Del
disciplinelor filosofice în procesul practicii social-istorice, care a Vecchio arată într-o celebră lucrare, „Lecţii de filosofie juridică”, că
traversat veacurile. filosofia dreptului îşi orientează cercetările în trei planuri:
- în plan logic, investigând dreptul în totalitatea sa logică,
3. Obiectul şi problematica filosofiei dreptului adică să ştim care sunt elementele esenţiale comune tuturor sistemelor
juridice trecând peste particularităţile lor şi urmărind conceptul
Filosofia dreptului,după cum o arată şi numele, este acea universal al dreptului;
ramură sau parte a filosofiei, care priveşte dreptul în esenţa sa - în plan fenomenologic, dezvăluind că „dreptul pozitiv nu e
universală, spre deosebire de ştiinţa dreptului care studiază dreptul în produsul unor cauze speciale şi excepţionale, ci este un fenomen
natura şi caracterele lui particulare. Nici o ştiinţă juridică specială din comun tuturor popoarelor în toate timpurile, cu alte cuvinte , este un
marea familie a ştiinţelor juridice nu poate să spună ce este dreptul în produs al naturii umane”[14, p.28];
general, ceea ce are el universal, ci, poate numai să spună ce este - în plan deontologic, evidenţiind faptul că juristul practician
dreptul la un anumit popor (de ex., drept anglo-saxon, drept francez, se mărgineşte a înţelege şi a interpreta în sens propriu normele
drept german, etc.),într-un anumit moment dat. Deci, cercetarea pozitive, neîntrebându-se dacă nu ar putea să existe şi altele mai bune.
dreptului în general depăşeşte competenţa oricărei ştiinţe juridice, ea Ştiinţele juridice prin natura lor, se mărginesc să aplice un sistem
fiind apanajul filosofiei dreptului. juridic existent, fără a-i pune în discuţie temeiurile. Este sarcina
Dacă juriştii, reflectând asupra domeniului lor, propun noţiuni filosofiei dreptului, să cerceteze tocmai ceea ce ar trebui să fie în drept,
generale ca: izvor de drept, normă juridică, raport juridic, act juridic, opunând astfel, un ideal de drept unei realităţi juridice date.
fapt juridic, subiect de drept, aplicarea dreptului, legalitate, etc., Aceste trei direcţii de cercetare ale filosofiei dreptului, deşi
filosofii elaborează diferite modele explicative tipice filosofării, distincte sunt totuşi conexe între ele. Astfel, Del Vecchio ajunge la
propunând noţiuni de maximă generalitate ca: normă, raport social, concluzia că „Filosofia dreptului este disciplina care defineşte dreptul
act, fapt, esenţă, fenomen, sistem, structură, principiu, cauză, efect, în universalitatea sa logică, cercetează originile şi caracterele generale
etc., toate acestea ţinând de o ramură sau alta a filosofiei. Căci pe ale dezvoltării sale istorice şi îl preţuieşte după idealul de justiţie
filosofi nu-i interesează analiza înfăţişărilor concrete, variabile ale afirmat de raţiunea pură”[14, p.30].

9 10
Cu alte cuvinte, considerând dreptul în esenţa lui universală, şi
în planul modului imperativ, filosofia dreptului începe unde se
sfârşeşte ştiinţa dreptului, căreia de altfel îi dă temeiurile şi noţiunile CAPITOLUL II
fundamentale. Fiind meditaţie asupra ideii de drept, ea sintetizează,
uneşte în mod logic toate datele particulare ale jurisprudenţei. Regăsim MOMENTE DIN ISTORIA FILOSOFIEI
aici raportul filosofie-ştiinţă în sensul întregirii lor reciproce: ştiinţa DREPTULUI
dreptului are nevoie de filosofia dreptului pentru a-şi extrage din ea
metodele şi principiile; la rândul său, filosofia dreptului trebuie să ia
în considerare ştiinţele juridice care, prin intermediul jurisprudenţei, îi
1. Antichitatea
dă posibilitatea să-şi constituie, verifice şi aplice legile şi principiile.
Filosofia dreptului a fost reprezentată de-a lungul devenirii ei, fie de
Istoria filosofiei dreptului ne arată înainte de toate, că în fiecare
către filosofi precum Aristotel, Toma D’Aquino, Hobbes, Locke,
epocă s-a meditat asupra problemei dreptului şi justiţiei, problemă care
Leibnitz, Kant, Hegel, Marx, Husserl, etc.( în România: S. Bărnuţiu,
nu a fost deci inventată în mod artificial, ci corespunde unei trebuinţe
V. Conta, D. Gusti, P. Andrei, ş.a.), fie de către jurişti filosofi ca H.
naturale şi constante a spiritului uman.
Grotius, Montesquieu, Kelsen, Fechner, Giorgio Del Vecchio, ş.a.( la
Filosofia dreptului la origine, nu se prezintă autonomă, ci
noi: M.Djuvara, E. Speranţia).
amestecată cu teologia, morala şi politica. În primele începuturi
Toţi marii creatori de sisteme filosofice au conştientizat faptul
confuzia era completă. Numai încetul cu încetul s-a făcut deosebirea.
că ideile despre drept ocupă un loc important în opera lor. De
Ea apare în mod tipic în Orient, în ale cărui cărţi sacre sunt tratate la
asemenea, toţi marii jurişti-filosofi de-a lungul timpului, au înţeles că
un loc cosmogonia, morala şi elementele diferitelor ştiinţe teoretice şi
pentru a-şi cristaliza concepţia generală despre drept, pe parcursul
practice. Dreptul este conceput în spirit dogmatic ca un comandament
dezvoltării gândirii şi doctrinei lor, sunt indispensabile luări de poziţie
al divinităţii, superior puterii omeneşti şi de aceea nu poate fi obiect de
filosofice.
discuţie sau de ştiinţă, ci numai de credinţă. Astfel, legile pozitive sunt
Filosofia dreptului are o funcţie practică (propune şi
considerate indiscutabile, puterea publică existentă, ca expresie a
pregăteşte recunoaşterea pozitivă a idealului juridic), ea făcând de
divinităţii, inatacabilă. Cu toate acestea trebuie să amintim că unele
altfel, parte alături de etică, din ceea ce este cunoscut sub numele de
dintre aceste popoare, spre exemplu indienii, chinezii, evreii, au adus
„filosofie practică”. În toate timpurile ea a îndeplinit atare funcţie. De
contribuţii însemnate studiilor filosofice, mai ales în ceea ce priveşte
aceea momentele importante ale filosofiei dreptului sunt legate de
morala.
toate marile evenimente politice ale omenirii. De exemplu, Revoluţia
engleză de la 1688, cea americană de la 1776 şi cea franceză de la
–Solon, a fost unul dintre cei mai mari legiuitori ai tuturor
1789 au fost precedate de scrieri filosofico-juridice.
timpurilor. Personalitate complexă, Solon a fost în acelaşi timp poet,
În final, misiunea filosofiei dreptului, este de a elucida rolul pe
strateg, politician, legiuitor şi unul dintre părinţii democraţiei. A dat
care ideea de justiţie îl poate juca în elaborare reală a reglementărilor
numeroase legi civile şi penale. Astfel, el afirmă principiul răspunderii
juridice, ca mod de analiză raţională a condiţiilor ce determină
juridice şi posibilitatea procedurală ca orice persoană să sesizeze
posibilitatea dreptului şi a cunoaşterii sale precum şi a criteriului
tribunalul în această privinţă, posibilitatea întemeiată pe ideea de
specificităţii dreptului şi a întemeierii raţionale a idealului de justiţie.
responsabilitate şi solidaritate socială. Faima sa a fost sporită şi de

11 12
soluţii juridice inedite pentru vremea sa, ca de pildă scutirea de datorii. „Pe bătrânul Socrate, cel atât de drag mie, nu m-aş sfii să spun că este
De aceea Solon şi-a cucerit numele de legiuitor, eliberator şi pacifist. omul cel mai drept dintre cei de atunci, îl însărcinară împreună cu alţii,
Aşa cum putem afla din lucrarea “Statul Atenian” a lui Aristotel, să aducă zilnic pe unul dintre cetăţeni ce urma să fie ucis, dorind să-l
a fost o vreme în care Solon introdusese în rândul delictelor politice şi facă părtaş la isprăvile lor, la care el nu dădu ascultare înfruntând
neparticiparea “din indiferenţă sau tembelism” a cetăţenilor la viaţa primejdii de tot felul”[14, p.51].
cetăţii. Cel găsit vinovat urma “să fie despuiat de onoruri şi scos din Deviza sa în viaţă „cunoaşte-te pe tine însuţi” a rămas celebră
rândul cetăţenilor”. până în zilele noastre. Socrate a preconizat respectarea legilor de către
Este interesant modul în care Solon a gândit această problemă. sofişti şi nu numai a legilor ci şi a celorlalte reguli morale, afirmând
Democraţia participativă presupune anumite atribuţii pe care credinţa sa într-o justiţie superioară, în care bunul cetăţean trebuie să
cetăţeanul trebuie să le exercite pentru ca această formă de guvernare se supună legilor sociale. Modul senin şi sublim în care Socrate a
să nu fie pusă în pericol. întâmpinat moartea a făcut din el un simbol şi un precursor al celorlalţi
Opţiunea politică a fiecărui individ în parte este foarte martiri ai gândirii.
importantă pentru formarea unei majorităţi care să confere
guvernanţilor autoritatea de a lua decizii şi în acelaşi timp de a le putea –Platon, genial ucenic al lui Socrate, a exercitat o înrâurire atât
justifica prin încrederea conferită de actul electoral. Fără această de adâncă asupra Occidentului culturii, încât fără el această cultură nu
opţiune general manifestată nu ar mai putea fi invocată ca justificare a mai poate fi înţeleasă. Platonismul este o latură permanentă a spiritului
unor decizii mai mult sau mai puţin corecte regula majorităţii. Iar acest european, iar scrierile platonice trăiesc şi astăzi prin frumuseţea
fapt ar diminua cu mult autoritatea puterii în faţa societăţii civile. De neîntrecută a formei antice şi a avântului poetic. Având în vedere
aceea, cetăţeanului i se oferă anumite drepturi şi libertăţi individuale natura socială a omului, cât şi necesitatea unei înţelegeri
pe care, însă, dacă nu le foloseşte, statul îşi arogă dreptul de a i le contractualiste între oameni în societate, Platon argumentează că
retrage, ba chiar de a-i nega chiar ţi condiţia de simplu cetăţean. dreptatea este în interesul statului ideal. În „Republica” lui Platon ţelul
Este o viziune aparte în ceea ce priveşte conceptul de libertate. întregii activităţi este binele, iar mijlocul de atingere a acestui ţel, este
Există libertatea de opinie, libertatea de a vota, libertatea cuvântului, virtutea, cu tripla ei semnificaţie, ale căror subiecte vor fi trei clase
dar nu există libertatea de a opta pentru participare sau neparticipare. sociale separate.
Această îngrădire poate duce în final la obstrucţionarea şi anularea Mai întâi este nevoie în cetate de o clasă care să întruchipeze
tuturor celorlalte libertăţi. Practic cetăţeanului atenian i se impunea să- raţiunea, care să aibă virtutea înţelepciunii. Cei ce aparţin acestei clase
şi exercite drepturile democratice, în caz contrar autoritatea statală trebuie să deţină cunoaşterea, trebuie să ştie ce e drept în acţiunea
având posibilitatea de a anula aceste drepturi. politică. Aceştia sunt filosofii, bărbaţii superiori. Apoi mai este
necesară o clasă de războinici şi gardieni care se opun tendinţelor
–Socrate, personalitate remarcabilă a lumii antice şi a culturii contrare legii şi impun ordinele raţiunii conducătorilor. În sfârşit,
universale, nu a lăsat nici o operă scrisă posterităţii, faimoasele sale cetatea mai conţine o grupare de oameni care produc bunurile
convorbiri fiind consemnate de alţii. Ideile sale despre drept şi dreptate materiale pentru întreaga societate. Coexistenţa armonioasă şi
au fost întruchipate de viaţa sa care a fost un neîntrerupt proces contra colaborarea acestor clase realizează dreptatea în forma ei concretă şi
injustiţiei, precum şi în moartea sa, cu valoare de simbol, care a prin ea se desăvârşeşte adevărata cetate. Pentru ca dreptatea să devină
devenit condamnarea răsunătoare a tuturor tiranilor. Figura sa reală în cetate, trebuie ca instituţiile şi activităţile cetăţii să fie
luminoasă, calităţile sale morale sunt descrise astfel de către Platon:

13 14
determinate de raţiune, iar conducătorii filosofi adevăraţi, spirite aristotelice păstrate se împart în patru categorii: 1) opere de logică, 2)
complexe ce observă în mod obiectiv evoluţia naturii şi societăţii. metafizica, 3) opere naturaliste, 4) opere de etică, politică, retorică şi
Fiecare cetăţean trebuie să-şi îndeplinească doar datoria ce poetică. Lucrările sale cele mai importante care privesc filosofia
corespunde poziţiei sale anumite. Numai atunci omul va da societăţii dreptului sunt „Etica” şi „ Politica”.
ceea ce are mai bun de dat. Nu oricine este capabil să participe la Pentru Aristotel, ca şi pentru Platon, binele suprem este
elaborarea legilor şi conducerea statului. Şi dacă cineva care nu are fericirea produsă de virtute. Statul este o necesitate nu este o simplă
asemenea capacităţi, ar încerca să conducă statul sau să elaboreze legi, alianţă, este o uniune organică perfectă, care are ca scop virtutea şi
atunci în stat se va instaura haosul, iar oamenii vor fi nefericiţi. De fericirea universală. El reglementează viaţa cetăţenilor prin
aceea filosofia, înţelepciunea şi puterea politică trebuie să fie mereu intermediul legilor, care domină întreaga viaţă, pentru că indivizii nu-
împreună. Numai filosofii, bărbaţi cu adevărat înţelepţi trebuie să se şi aparţin lor, ci statului.
afle la cârma statului şi prima lor datorie este de a-i înlătura pe Conţinutul legilor este justiţia, al cărei principiu este egalitatea.
aventurierii de toata mâna, setoşi de putere cu scopul de a o folosi El distinge mai multe tipuri de justiţie caracteristice dreptului.
pentru îmbogăţirea personală. . Prima dintre ele este justiţia distributivă, care se aplică la
Pentru a exclude protejarea de către clasele conducătoare a repartizarea onorurilor şi bunurilor şi tinde ca fiecare dintre asociaţi să
copiilor lor, Platon recomandă educaţia în comun a copiilor. După ce primească o parte potrivit meritului său. Este o justiţie proporţională
se nasc, copiii sunt predaţi în creşe comune, unde toate mamele sau cum o numeşte chiar el „geometrică”.
hrănesc fără deosebire pe toţi nou-născuţii. După naştere, orice Al doilea tip de justiţie este cea coercitivă, care ar putea să se
legătură personală dintre mamă şi copil se întrerupe. Astfel copiii se mai numească după cum propune Giorgio Del Vecchio, şi rectificativă,
deprind cu gândul că toţi bărbaţii şi toate femeile le sunt părinţii, iar egalizatoare, adică regulatoare a raporturilor de schimburi reciproce.
acestea îi recunosc pe toţi copiii, de care au grijă, ca fiind copiii lor. Acest tip de justiţie trebuie însă înţeles într-un sens mai larg, el
Educaţi în comun şi lipsiţi de orice legătură personală, copiii se supun aplicându-se numai raporturilor voluntare sau contractuale,ci şi acelora
mai bine vieţii disciplinate în cetate. Ei nu cunosc altă familie şi alţi pe care Aristotel le numeşte involuntare, care apar din delicte, pentru
părinţi decât cetatea. că şi acolo se cere o anumită egalitate adică o corespondenţă între
Concepţia juridică a lui Platon este unilaterală deoarece nu a delict şi pedeapsă.
luat în seamă decât un singur aspect al lucrurilor: „orbit de ideea
armoniei sociale, a sacrificat individul, orbit de ideea primatului –Cicero, a fost un om dotat cu calităţi excepţionale, cu mari
speculaţiei, a sacrificat grupurile producătoare de bunuri” [32, p.68]. defecte şi cu o fire foarte complexă. Filosof, avocat, politician, estet, a
Cu toate acestea doctrina lui Platon despre drept are o deosebită fost asasinat de oponenţii politici.
importanţă în istoria dreptului, reprezentativă pentru o tendinţă Pentru Cicero există un drept deasupra tuturor legilor omeneşti,
permanentă a spiritului uman, ea este strămoşul multor doctrine care descinde din aceeaşi raţiune din care descinde însăşi ordinea
revoluţionare în care este dominantă aspiraţia către un ideal. universală. Reflecţia superioară asupra dreptului-filosofia dreptului-
trebuie „să pună în lumină natura dreptului, iar ea trebuie căutată în
–Aristotel, cel mai original discipol al lui Platon, este natura omului; apoi trebuie studiate legile de guvernare a cetăţilor şi
împlinitorul raţionalismului întemeiat de către Socrate şi îmbogăţit de numai după aceea urmează să discutăm despre legile şi statutele
Platon. În opere nepieritoare, Aristotel a lăsat cea mai sistematică şi popoarelor, aşa cum au fost ele stabilite şi scrise, fără a omite nici
mai enciclopedică moştenire culturală. După conţinut operele drepturile civile ale poporului nostru”[8, p.17].

15 16
Legile au în ele ceva nepieritor, deoarece ele derivă nu din –Aureliu Augustin. Punctul de plecare al filosofiei sale
părerile variabile ale oamenilor, ci din natura noastră, care se conduce creştine, este lupta contra scepticismului şi setea după un adevăr
după voinţa divină. Cicero a fost cel mai mare orator al latinităţii. absolut, mai presus de orice îndoială, care poate fi găsit în
dogmatismul credinţei. După Augustin, adevărul este în sufletul
2. Evul mediu omului, în gândirea şi simţirea sa. Dumnezeu este izvorul adevărului,
este temelia existenţei şi principiul binelui. Drept şi just nu poate să fie
Se consideră în mod convenţional că evul mediu filosofic ceva decât prin puterea ce vine de la Dumnezeu şi prin protecţia
începe cu secolul al V-lea şi că durează o mie de ani. Filosofia bisericii. Legile pozitive, trebuie să derive din cele naturale şi au ca
medievală reprezintă o realitate culturală extrem de complexă, care menire să apere pacea şi ordinea socială stabilită de Dumnezeu.
deşi pusă în oarecare dificultate de teologie, nu şi-a pierdut sensul şi Augustin a elaborat, sub influenţa lui Platon, o teorie a ilumi-
nici conştiinţa propriilor valori. nării intelectuale pentru a explica originea ideilor şi care a influenţat
Filosofia medievală europeană a fost marcată de două mari întreaga filosofie creştină: de câte ori facem o judecată, descoperim o
momente: apologetica şi patristica. În linii mari apologeţii (Justin, normă care serveşte acestui scop, o lumină specială prin care însuşi
Tertulian, Tatian) sunt primii apărători ai creştinismului, iar apologiile, Dumnezeu ne luminează. Astfel, dacă judecăm valoarea morală a unui
reprezintă „expuneri parţiale ale credinţei creştine şi tentative de act uman, ideea divină a binelui este cea cu care comparăm acest act şi
justificare în faţa filosofiei greceşti”[32, p.15]. reuşim să-l apreciem.
–În acest sens, primul scriitor creştin african de limbă latină,
Tertulian, un scriitor admirabil, remarcabil pentru stilul fin al limbii –Toma D`Aquino, a fost un intelectualist şi un raţionalist, în
literare pe care o foloseşte în scrierile sale, ca şi pentru argumentarea opera sa el izbutind să contopească aristotelismul cu dogmele bisericii
pertinentă a ideilor sale teologice, este cel care deschide prin opera sa şi cu ideile lui Augustin, alcătuind un sistem ce a dăinuit până astăzi ca
teologică epoca de aur a literaturii latine creştine. model al filosofiei catolice.
Epoca în care a trăit Tertulian, precum şi cea în care au activat Are un merit deosebit în traducerea lucrărilor lui Aristotel.
Sfântul Ciprian sau Fericitul Augustin vor fi marcate de o intensă luptă Prin el în Europa Apuseană se va cunoaşte filosofia lui Aristotel. A
împotriva ereziilor. În raport cu ceilalţi doi teologi creştini, activitatea încercat să unească filosofia lui Aristotel cu credinţa creştină şi să dea
lui Tertulian va fi una care va sta sub semnul afirmării unor reguli filosofiei o orientare raţionalistă. Pentru merite deosebite în 1323 a
generale de acţiune împotriva ereziilor, care vor fi urmate, mai mult fost canonizat. Filosofia tomistă este complexă, are o bogăţie
sau mai puţin, şi de ceilalţi apologeţi creştini de limbă latină, originari impresionantă, se caracterizează prim metoda sistematică, foarte
din Africa (Minuciu Felix, Sfântul Ciprian al Cartaginei, Arnobiu, minuţioasă, se bazează pe raţionamentul abstract şi pe apelul la
Lactanţiu şi Fericitul Augustin). învăţătură aristocratică. A dominat secolul XIII prin realizările în plan
Patristica, la rândul ei, numeşte ansamblul operelor creştine filosofic.
care datează din vremea părinţilor bisericii, iar reprezentanţii ei, Pentru Toma D`Aquino, credinţa este raţiunea divină la nivelul
Aureliu Augustin şi Toma D`Aquino, abordează numeroase şi variate omenesc, un reflex mărginit al adevărurilor infinite. Omul trăieşte
probleme de drept, exprimând un punct de vedere original în filosofia pentru a înţelege lumea şi a contempla adevărurile eterne. Legea
dreptului. divină se găseşte în înţelepciunea lui Dumnezeu. Legile naturii sunt un
rezultat al celor divine. Dintre ele face parte „dreptul natural”,
corespunzând naturii omului. Dreptul natural prescrie anumite limite

17 18
între care trebuie să se desfăşoare activitatea omenească şi pot fi cunoscător al matematicii şi vorbea despre rolul metodologic al
regăsite în cuprinsul celor zece porunci ale „Vechiului Testament”. acesteia.
Legea pozitivă adică legea omenească, este o elaborare datorită Concepţiile cele mai reprezentative ale Renaşterii sunt, din
împrejurărilor diverse şi intervenţiei arbitrariului omenesc. Ea nu este acest punct de vedere, cele ale lui Nicolo Machiavelli în Italia, Jean
dreaptă decât în măsura în care se menţine în acord cu dreptul natural, Bodin în Franţa, B. Spinoza şi H.Grotius în Olanda, J. Locke şi
dar cuprinsul ei depinde de nevoile şi condiţiile de viaţă ale oamenilor. Th.Hobbes în Anglia, Althusius şi Pufendorf în Germania.
Există aşadar o ierarhie valorică a legilor, începând cu cele eterne şi Filosofia dreptului în epoca modernă este strălucit reprezentată
sfârşind cu cele omeneşti, de la principiile cele mai largi şi necesare de J.J.Rousseau, Ch. Montesquieu, Leibnitz, Kant, Fichte, Schelling,
până la normele cele mai înguste, variabile şi capricioase. Hegel, ş.a.

3. Epoca modernă – Nicolo Machiavelli, a fost figura cea mai caracteristică a


mişcării de regenerare şi independenţă, de liberă exprimare a faptelor
Înnoitoare, sub multiple dimensiuni, a spiritului uman, politice şi a realităţilor secolului al XVI-lea în spiritul timpurilor noi,
Renaşterea şi după ea epoca modernă, înscriu în istoria gândirii umane bazându-se pe observaţia istorică şi psihologică, în afară de orice
o preocupare accentuată pentru problematica socială, îndeosebi pentru preocupare dogmatică. În operele sale principale „Principele” şi
cea politică şi cea juridică. „Arta războiului” analizează cauzele care asigură stabilitatea unui
Filosofia renascentistă are un caracter antiscolastic, este guvern, şi încearcă să tragă concluzii în acest scop din analiza
umanistă, este orientată spre studiul omului şi al naturii. Se societăţilor din istoria antică.
caracterizează prin apelul la experienţă, care, cere ca, cercetarea naturii După cum precizează gânditorul renascentist, cele mai bune
să se facă fără prejudecăţi prin proclamarea libertăţii de gândire. forme de guvernământ sunt cele mai simple, adică monarhia şi
republica. Domnia uneia singure reprezintă tiranie, domnia tuturor
În cadrul filosofiei renascentiste deosebim două elemente: pe libertatea, dar aceste doua forme sunt bune la acelaşi popor, dar la
de o parte revine modalitatea de gândire antică sub forma reînnoirii locul şi timpul lor.
filosofiei antice. Aşa este Academia Platonică din Florenţa Am precizat mai sus că republica este domnia tuturor, dar cu
reprezentată prin Marsilio Ficino şi Pico Della Marsandela care toate ca aceasta este uşor de formulat, situaţia se schimbă atunci când
dezvoltă şi o gândire platonică. A doua şcoală filosofică este este vorba de realizarea ei practică.
Universitatea din Padova cu reprezentanţi ca Pietro d`Abano şi Dacă aruncăm o privire asupra populaţiei unui stat vom desprinde
Mascilio Da Padova. Această şcoală dezvoltă sub semnul lui neo, doua mari clase: cei care nu au nimic şi muncesc numai pentru a trăi şi
filosofia lui Aristotel, fiind de abia acum mai bine conturată. cei care au, dar muncesc pentru a le spori sau măcar pentru a le păstra.
În domeniul filosofiei cel care va fi întemeietorul noilor Prima clasă aparţine proprietarilor sau a poporului, iar cea de-a
tendinţe este Nicolo Cusanus, care, deşi cardinal era un om foarte cult doua reprezintă clasa aristocraţilor. În organizarea republicană, aceste
influenţat de umanism, lucrarea sa numită „Di docta ignoraţio”, ridică doua clase vor lua parte împreună la guvernarea statului. În această
nişte probleme foarte importante şi presante, de-a dreptul uimitoare situaţie, nici una dintre cele doua clase nu va putea face nimic fără
pentru timpul respectiv (sec. XV). Aici găsim o teorie cosmologică cealaltă, interesele lor opuse ţinându-se în frâu reciproc. În situaţia în
foarte interesantă. Cusanus pe baza argumentelor filosofice susţine care să spunem, aristocraţia ar deveni puternică, ea s-ar transforma
teza despre infinitatea universului. De asemenea el era un bun într-o tiranie ereditară a câtorva familii, adică în oligarhie. Pe de altă

19 20
parte, dacă plebea ar deveni peste măsură de puternică ar fi pus în dreptului natural. „Hugo Grotius consideră că dreptul natural este dat
pericol respectul legilor iar prin violenţa ar duce statul la dispariţie. de totalitatea principiilor pe care raţiunea le dictează pentru
Nevoia echilibrului între cele doua clase aduce în scenă satisfacerea înclinării noastre naturale pentru viaţa socială”[24, p.762],
instituţiile caracteristice republicii. Voinţa aristocraţiei este exercitată afirmă pe bună dreptate filosoful român P.P.Negulescu, în „Filosofia
în senat, a poporului în comiţii. Interesele aristocraţiei sunt apărate de Renaşterii”. După opinia sa, patru percepte fundamentale orientează
ea însăşi, pe când interesele poporului sunt apărate de tribun. Iar in întregul drept:
cazul în care cele două clase nu se înţeleg şi intră în conflict este - respectarea a tot ce e al altuia;
nevoie de intervenţia unui organ excepţional care nu poate fi altul - respectarea angajamentelor;
decât dictatorul. - repararea pagubelor pricinuite altora;
El consideră că republica este mai aptă decât monarhia de a - pedeapsa echitabilă a celor care încalcă aceste principii.
consolida şi dezvolta statul mărturisind totodată mai multă încredere în În ceea ce priveşte apariţia statului Hugo Grotius este adeptul teoriei
popor, mai mult respect pentru dreptate, recunoscută ca unul din contractualiste potrivit căreia mai mulţi oameni liberi şi egali s-au unit
fundamentele statului, pentru lege care trebuie să fie egală pentru toţi de bună voie într-o organizaţie statală, pentru a se pune la adăpost de
ca una dintre condiţiile necesare ale unui stat liber, drept şi puternic. primejdii şi în vederea folosului reciproc, transferând suveranitatea
asupra unui singur om sau mai multora, fără condiţii.
–Jean Bodin, afirmă că unul dintre cele mai importante şi Cât priveşte dreptul internaţional, Grotius consideră că în
probabil principalul fundament al republicii constă în a adapta cadrul marii comunităţi a popoarelor nu poate fiinţa decât un drept în
guvernarea la natura cetăţenilor şi legile şi reglementările sociale la care toţi sunt egali, iar garanţia acestui drept trebuie dată de hotărârea
natura locurilor, oamenilor şi timpului. În opinia lui Bodin, există fiecăruia de a respecta convenţiile încheiate între state, egale şi
cinci forme de manifestare a suveranităţii: independente. În relaţiile internaţionale, pacea trebuie preferată
- puterea de legiferare; războiului, dar în virtutea dreptului natural, statele au dreptul de a se
- dreptul de declara război şi a încheia pacea; apăra, de a folosi forţa împotriva forţei [15, p.530].
- dreptul de numire a înalţilor magistraţi; –Thomas Hobbes, a fost apreciat ca unul dintre cei mai
- recunoaşterea suveranităţi de către supuşi; importanţi autori de filosofie a dreptului. Premisele filosofice de la
- dreptul de graţiere şi amnistie. care el pleacă pentru a deduce concepţia sa politică sunt: omul nu este
Suveranitatea nu cunoaşte deasupră-i decât legile eterne ale sociabil de la natură, omul este în mod natural egoist, caută numai
justiţiei. Toate celelalte sunt sub ea, fiindcă le face ea însăşi. Această binele său propriu, este insensibil faţă de cel al altora. Dacă omul ar fi
putere supremă aparţine statului, considerat ca un organism colectiv. guvernat numai de natura sa, ar trebui să se recunoască drept inevitabil
Ţinând seama de acest criteriu, Jean Bodin distinge trei tipuri de stat: un război permanent între fiecare individ şi semenii săi, potrivit
monarhia, aristocraţia şi democraţia. În opera sa mai sunt expuse şi dictonului „homo homini lupus”. Hobbes afirmă posibilitatea de a ieşi
alte teme precum cea a administraţiei finanţelor, a separării puterilor în din acest impas, graţie unui contract care conţine renunţarea fiecărui
stat, a toleranţei religioase faţă de luptele sălbatice dintre catolici şi individ la acea libertate neîngrădită, proprie dreptului natural renunţare
protestanţi în evul mediu. în favoarea unui suveran care impune legile şi stabileşte ce este just şi
injust, licit şi ilicit. Acesta este statul, o creaţie artificială, o maşină
–Hugo Grotius, jurist olandez, este întemeietorul dreptului omnipotentă, care putere nelimitată asupra indivizilor. Prin aceasta,
internaţional public, al dreptului maritim şi unul dintre întemeietorii Hobbes se arată reprezentantul tipic al absolutismului care prin

21 22
centralizarea puterii politice suprimă libertatea de frica anarhiei şi a De asemenea, scrisorile sale asupra toleranţei, îl recomandă ca
desfrâului. fiind primul mare iluminist european teoretician al toleranţei
Thomas Hobbes a plecat de la premisa că, în starea de natură, religioase, întemeietor al principiilor pe care se va axa toleranţa
între oameni există o discordie generalizată, un război al tuturor contra modernă şi în domeniile moral, intelectual, politic.
tuturor (bellum omnium contra omnes), pentru că în natura umană ar Filosofia politică a lui John Locke din anii săi de maturitate creatoare a
exista trei cauze ale tendinţei spre agresiune: 1) spiritul de concurenţă avut ca bază teoretică ideea dreptului natural; omul are anumite
(care generează lupta pentru câştig); 2) spiritul de neîncredere (deter- drepturi naturale, care nu sunt date de către nici un monarh sau
mină lupta pentru asigurarea propriei securităţi); 3) dorinţa de glorie conducător. Între drepturile naturale, dreptul de proprietate este
(provoacă lupta pentru reputaţie). esenţial. Oamenii se asociază într-o comunitate organizată în baza unui
Hobbes a considerat că în natura umană există, de asemenea, contract social încheiat între fiecare membru pentru a obţine avantaje
trei pasiuni care i-au determinat pe oameni să încheie un contract pe care nu le pot avea, individual, în starea de natură. Contractul social
(pact) de neagresiune şi să se asocieze, şi anume: 1) teama de moarte, este fundamentul contractului de guvernământ, în care puterea politică
2) dorinţa de a-şi procura bunurile necesare pentru a trăi bine şi 3) este o asociere pentru bunăstarea oamenilor, ei înşişi fiind creatorii şi
speranţa de a-şi realiza bunăstarea prin industrie. Or toate cele trei beneficiarii acestei întreprinderi. Statul este bazat pe un contract între
pasiuni necesitau o asociere potrivit unui acord de pace. cel care conduce şi supuşi care-i dau puterea astfel încât bunăstarea
În consecinţă, legile fundamentale ale pactului, numite şi legi celor din urmă să crească, iar proprietăţile lor să fie protejate într-un
naturale (deoarece corespund unor tendinţe ale naturii umane), vor fi fel în care, în starea de natură, nu este posibil.
următoarele: 1) prima lege naturală (jus naturale) este legea păcii; 2) a Părerea unanimă a celor care au analizat opera lui Locke este că
doua – legea libertăţii şi 3) a treia – legea egalităţii. semnificaţia capitală a operei lui John Locke este legată de idealul
eliminării arbitrariului şi al instituirii civilizaţiei bazate pe reguli. În
– Ipostaze ale contractului social în concepţia politică a lui concepţia sa, autoritatea arbitrară, omnipotentă, este inacceptabilă,
John Locke idee preluată de modernitate.
John Locke s-a născut în 1632 la Wrington (în sud-vestul Exercitarea autorităţii, în epoca post renascentistă, poate fi
Angliei) şi a murit în anul 1704, fiind contemporan cu războaiele civile justificabilă şi legitimă numai în interiorul unor cadre liber-consimţite
engleze, abolirea monarhiei, Restauraţia şi alte evenimente politice şi al unor reglementări fundamentate raţional. Idealul care pune în
epocale. A avut preocupări academice; a predat la Colegiul Christ mişcare atitudinile şi opţiunile moderne este cel al fixării de reguli
Church din Oxford. Datorită convingerilor sale politice a fost nevoit să pentru toate domeniile şi situaţiile. În starea naturală concepută de
suporte exilul în Olanda, pe vremea domniei lui Iacob al II-lea. Locke, omul are deja anumite drepturi, cum ar fi dreptul la libertatea
Lucrările sale asupra guvernării, sunt considerate drept textele personală, dreptul la muncă, şi, pe cale de consecinţă, la proprietate
de bază ale doctrinei democratice moderne (ale constituţionalismului, care se bazează tocmai pe muncă. Trecerea de la starea de natură la
parlamentarismului, supremaţiei dreptului etc.) şi în acelaşi timp, societatea politică este considerată de John Locke ca o reacţie la
prefigurările principale ale liberalismului modern. Liberalismul, în fenomenele de lăcomie, conflict şi incertitudine a comunităţii în
varinta sa politică s-a născut în urma războaielor religioase din stabilirea de valori şi repere comune de convieţuire.
secolele XVI–XVII, ca o încercare de rezolvare a problemei teologico Procesul de dezvoltare a instituţiilor politice este descris într-un
–politice. mod abstract de către Locke, în trei etape, ca faze ale contractului
social şi al consimţământului: în prima etapă oamenii trebuie să fie

23 24
unanim de acord să formeze o comunitate pentru a putea acţiona de condiţii dobândite în decursul experienţei sociale, cum sunt
împreună şi a-şi susţine drepturile; în a doua etapă oamenii care au moravurile, comerţul, întrebuinţarea monedei, credinţele religioase,
ajuns la acord trebuie să creeze prin consimţământul lor instituţiile etc.
legislative şi celelalte instituţii ale statului; în a treia etapă, cei care au Teoria lui Montesquieu despre separarea puterilor statului
proprietăţi trebuie să–şi dea acordul lor, direct sau prin reprezentanţi, a avut şi are o mare rezonanţă contemporană. Principiul ei director
asupra impozitelor şi dărilor pe care urmează să le plătească. constă în faptul că „pentru a împiedica abuzul de putere, lucrurile
Statul la John Locke este o reafirmare a libertăţii individuale trebuie astfel orânduite, încât puterea să îngrădească puterea” [22,
naturale (nu o negare a acestei libertăţi) care-şi regăseşte în stat p.15]. În acest sens, Montesquieu descrie şi argumentează că în fiecare
garanţia existenţei sale. Indivizii sacrifică numai acele libertăţi care fac stat există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă
posibilă funcţionarea statului ca un organ superior de protecţie. Pentru privitoare la chestiunile care ţin de dreptul ginţilor şi puterea executivă
a demonstra că funcţionarea statului trebuie să se bazeze pe anumite privitoare la cele ce ţin de dreptul civil, adică puterea statului.
principii, aceste principii nu sunt întemeiate pe raţiunea pură, ci sunt Întreaga sa operă ni-l dezvăluie ca pe un militant pentru dreptul
regăsite în momentul naşterii Statului. popoarelor, un apărător pasionat al relaţiilor paşnice între ţări, al
Principiile de funcţionare a Statului sunt o consecinţă a acestor prieteniei şi colaborării dintre ele. În domeniul dreptului internaţional,
origini. Atribuirea consensului cetăţenilor pentru instituirea puterii opera lui Montesquieu nu-şi găseşte egal în întreaga literatură juridică
politice lasă deschisă acreditarea ideii că cetăţenii ar putea oricând să a secolului său.
revoce guvernământul sau să-i modifice structura. Aceste lucruri se
regăsesc cu pregnanţă în Declaraţia de Independenţă a celor 13 State - Jean Jaques Rousseau, a fost un reprezentant tipic al epocii
Americane, de la 4 iulie 1776, care stipuleză expres nu numai dreptul, sale, cu o influenţă hotărâtoare asupra Revoluţiei franceze. El a adâncit
dar şi obligaţia („duty”) cetăţenilor de a schimba guvernământul care teoria supremaţiei puterii legislative, imaginând cel mai liberal
se îndepărtează de la scopul pentru care a fost instituit. Pe de altă contract social posibil, în care, în cadrul unei comunităţi, fiecare
parte, ipoteza că indivizii, prin actul lor de voinţă, mandatează încheie un acord cu fiecare.
autoritatea statală să atingă anumite scopuri determinate, poate Din opera sa, sunt considerate ca semnificative din perspectiva
constitui drept argument că puterea politică este legată de îndeplinirea filosofiei dreptului: „Discursul asupra originii şi fundamentelor
acestor scopuri. inegalităţii dintre oameni” şi „Contractul social”, opere care se
leagă între ele şi se întregesc.
–Charles Montesquieu, a rămas în conştiinţa contemporanilor Prima dezvoltă teza că oamenii au fost la origine liberi şi egali,
şi a posterităţii prin lucrarea sa fundamentală „Despre spiritul trăind cu o extremă simplitate în păduri, numai după perceptele naturii,
legilor”, despre care s-a spus că este cea mai completă în domeniul în aşa numita „stare naturală”. În această primă epocă omul nu era încă
politicii de la Aristotel până atunci. Legile societăţii nu-i apar lui corupt de civilizaţie. El era bun, pentru că omul se naşte bun, ca tot ce
Montesquieu ca impuse în mod arbitrar, ci ca raporturi necesare, vine de la natură, şi era fericit. Prin apariţia proprietăţii private şi a
decurgând din natura lucrurilor. Legile în înţeles juridic, în materie dominaţiei politice s-a născut un regim de inegalităţi, creându-se o
politică penală, civilă, sunt realizări necesare, în funcţie de o serie de antinomie profundă între constituţia nativă a omului şi condiţia sa
factori diferiţi, care pot să varieze după condiţiile de spaţiu sau după socială.
condiţiile de timp ale istoriei: forma de guvernământ, diferitele forme „Contractul social” urmează aceeaşi ordine de idei şi exprimă
de libertate politică, climatul sau natura teritoriului, precum şi o serie regretul pierderii stării naturale, recunoscând că o reîntoarcere pură şi

25 26
simplă la starea naturală, după atingerea civilizaţiei este imposibilă. În Kant distinge două specii de judecăţi: analitice şi sintetice.
esenţă el observă că ceea ce constituia fericirea primitivă era bucuria Judecăţile analitice sunt acelea în care predicatul aparţine subiectului,
libertăţii şi egalităţii, iar pentru regăsirea echilibrului iniţial, el recurge fiind conţinut implicit în conceptul acestuia. Judecăţile sintetice, sunt
la ideea contractului social. judecăţi extensive, adăugându-i noţiunii obiectului un predicat. El mai
După Rousseau, contractul trebuie conceput în modul următor: distinge între cunoaşterea apriori şi cunoaşterea aposteriori: ”În cele ce
pentru moment indivizii să confere drepturile lor statului care apoi le urmează, vom înţelege deci prin cunoştinţe apriori nu pe acelea care au
redă tuturor cu nume schimbat (nu vor mai fi drepturi naturale, ci loc independent de experienţă, ci pe acelea care sunt independente de
drepturi civile). În acest mod, actul fiind îndeplinit în chip egal de orice experienţă. Acestora le sunt opuse cunoştinţele empirice sau
către toţi, nici unul nu va fi privilegiat, iar egalitatea este asigurată. acelea care sunt posibile numai aposteriori, adică prin experienţă”[20,
Legea, pentru Rousseau, nu este altceva decât expresia voinţei p.52].
generale, prin urmare ea nu este un act arbitrar de autoritate, ci Judecăţile aposteriori sunt totdeauna sintetice, adică ele, prin
exprimă adevărata suveranitate, care este potrivit concepţiei sale mijlocirea experienţei, ne învaţă ceva nou, care nu este deja implicat în
inalienabilă, imprescriptibilă şi indivizibilă. subiect pe când judecăţile analitice sunt totdeauna apriori: nu mai este
Spre deosebire de Hobbes, Rousseau consideră că poporul sau necesară experienţa pentru a cunoaşte ceea ce este cuprins dinainte
suveranul stabileşte nu numai legile fundamentale ale pactului social, într-un concept dat.
ci şi toate celelalte legi generale. Chiar dacă unele legi sunt iniţiate de În cazul dintâi însă, legea are forma unui imperativ, deoarece la
un anumit legislator, ele trebuie să fie ratificate de către popor prin om, deşi socotindu-l fiinţă raţională, putem presupune o voinţă pură,
liberul său sufragiu. dar, văzându-l afectat cu trebuinţe şi mobiluri sensibile, nu o voinţă
În consecinţă, Rousseau delimitează cel mai net puterea legis- sfântă, adică o voinţă care n-ar fi capabilă de maxime potrivnice legii
lativă de puterea executivă şi raportul dintre ele. Potrivit lui, suveranul morale.
(puterea legislativă) însărcinează un corp administrativ sau o magis- De aceea, la oameni, legea morală este un imperativ, care
tratură (ca putere executivă), care să se ocupe de aplicarea şi menţine- porunceşte în mod categoric, deoarece legea e necondiţionată; raportul
rea legilor, precum şi de elaborarea de acte referitoare la chestiuni de unei atari voinţe faţă de această lege e dependenţă, sub numele de
interes particular, acte care, desigur, trebuie să corespundă contractului obligaţiune, care înseamnă o constrângere la o acţiune, deşi numai prin
social. Rousseau e de părere că acest corp administrativ trebuie numit raţiune şi prin legea ei obiectivă.
principe când e activ, şi guvernământ când e pasiv. Ea se cheamă datorie, deoarece o alegere voită afectată în mod
Aşadar, puterea legislativă îşi subordonează puterea executivă, patologic (deşi nu determinată prin aceasta, deci tot încă liberă)
poporul este suveran în raport cu principele. Suveranitatea poporului, conţine o dorinţă ce izvorăşte din cauze subiective. Din această
argumentează Rousseau, este inalienabilă şi indivizibilă. pricină, alegerea voită poate fi adeseori potrivnică temeiului de
determinare obiectiv pur, având deci nevoie, ca de-o constrângere
–Immanuel Kant, este fără nici o îndoială, unul dintre cei mai morală, de împotrivirea raţiunii practice, care poate fi numită o
mari filosofi din toate timpurile, „poate chiar cel mai mare”[14,p.107]. constrângere interioară, dar intelectuală, în cea mai autarcă inteligenţă
Importanţa operei sale depăşeşte cu mult limitele filosofiei dreptului. alegerea voită e reprezentată cu drept cuvânt ca nefiind capabilă de
El reprezintă în filozofie o nouă direcţie: criticismul. Problema nici o maximă ce n-ar putea fi totodată lege din punct de vedere
kantiană este deci, de a supune şi raţiunea însăşi unei critici. obiectiv, iar conceptul sfinţeniei, ce i se cuvine pentru acest motiv, nu

27 28
o ridică desigur deasupra tuturor legilor practice, dar totuşi deasupra internaţional trebuie să fie întemeiat pe un federalism al statelor
legilor practice limitative, deci deasupra obligaţiunii şi datoriei. libere”; 3) „dreptul cosmopolit trebuie să se limiteze la condiţiile
Kant distinge între raţiunea pură, despre care am făcut câteva ospitalităţii universale”.
referiri, prin care omul încearcă să cunoască lumea răspunzând la
întrebarea „ce este” şi raţiunea practică, la care recurgem când vrem -Georg Wilhelm Friedrich Hegel, prin filosofia lui, a avut un
să ne orientăm acţiunile, întrebând ”ce trebuie să fie?” mare impact asupra lumii contemporane. În gândirea sa se află cheia
Fiecare dintre indivizi posedă o voinţa liberă, ca pe un bun tuturor marilor ideologii apărute începând cu secolul al XIX-lea:
înnăscut şi inalienabil, însă convieţuirea dintre voinţele libere ar fi cu liberalismul, marxismul, fascismul. Principalele opere scrise de Hegel,
neputinţă, dacă nu ar interveni limitarea lor reciprocă. Această sunt:”Fenomenologia spiritului”, „Ştiinţa logicii”, „Filosofia
limitare reciprocă este dreptul, care ne apare ca o totalitate de condiţii dreptului”,”Prelegeri de estetică”.
în care voinţa liberă a fiecăruia poate exista cu voinţa liberă a tuturora, Concepţia lui fundamentală este idealismul absolut în sens
în conformitate cu o lege universală a libertăţii. obiectiv. Pentru Hegel, ceea ce e raţional este real şi ceea ce este real
Kant caracterizează un stat fie în funcţie de forma stăpânirii, este raţional. El face din contradicţie însăşi baza filosofiei sale, iar
adică de numărul de persoane care deţin puterea de stat supremă, fie sarcina raţiunii este să medieze între ele, să le împace. Spiritul
după modul de conducere sau forma de guvernare, „care se referă la obiectiv, se prezintă în trei forme: drept, morală şi obicei, iar spiritul
modul întemeiat constituţional ... prin care statul îşi foloseşte omnipo- subiectiv se împarte în: suflet, conştiinţă şi raţiune. Cele mai înalte
tenţa” (Kant, Spre pacea eternă). culmi le atinge spiritul absolut în alte trei forme: arta, religia şi
După forma stăpânirii, filosoful operează distinct obişnuit între filosofia. Aşadar dreptul apare ca primă formă a spiritului obiectiv.
autocraţie sau puterea princiară (unde unul singur conduce), aristo- Primul aspect al dreptului, este obiectiv şi exterior persoanei:
craţie sau puterea nobililor (unde unii, cârmuiesc) şi democraţie sau este dreptul abstract. Al doilea este antiteza primului, moralitatea
puterea poporului (unde toţi posedă puterea supremă). subiectivă. Sinteza este al treilea moment: realitatea morală şi socială,
Potrivit lui Kant, de cea mai mare importanţă pentru asigurarea moralitatea obiectivă
libertăţii de gândire este nu forma de conducere, ci forma de guver- Hegel distinge în istoria omenirii trei mari momente ale progre-
nare. Aceasta este fie republicană, fie despotică. În explicaţia kantiană, sului ideii de libertate şi, corespunzător, ale istoriei reale, practice.
republicanismul separă puterea executivă (a guvernului) de cea Orientalii ar fi cei care au ajuns iniţial la ideea libertăţii, dar ei au ştiut
legislativă, în timp ce despotismul unifică cele două puteri, statul rati- că doar un singur om este liber şi acesta ar fi motivul pentru care au
ficând autoritar legile pe care el însuşi le-a dat. trăit în cadrul unor despoţii, al opoziţiei dintre despot şi toţi ceilalţi. Pe
Scopul statului, este, după Kant, numai protecţia dreptului. o a doua treaptă sunt situate popoarele grec şi roman, care au ştiut că
Statul trebuie să asigure cetăţenilor posibilitatea de a se bucura de numai unii oameni sunt liberi şi de aceea ar fi fost scindaţi în stăpâni şi
drepturile lor, dar nu trebuie să se amestece în activităţile individuale. sclavi, în liberi şi neliberi. În fine, în cadrul creştinismului şi, apoi, al
În acest context, se remarcă faptul că dreptul, aplicându-se numai la ideologiei moderne, care au avansat ideea egalităţii tuturor oamenilor,
acţiune, presupune o constrângere, ceea ce distinge dreptul de virtute. naţiunile germanice ar fi cele care au ajuns la conştiinţa că omul ca
Proiectul kantian de pace perpetuă cuprinde mai multe articole atare e liber.
preliminare şi trei articole definitive. Formele de organizare socială sunt: familia, societatea civilă şi
Articolele definitive în vederea păcii eterne cer următoarele: 1) statul. Familia este prima rădăcină etică a statului, societatea civilă este
„constituţia civilă a fiecărui stat trebuie să fie republicană”; 2) „dreptul o realitate economică fondată pe interese egoiste şi antagoniste ale

29 30
indivizilor, iar statul este imaginea raţiunii eterne, garanţie a binelui muncii şi un alt tip de coeziune socială, solidaritatea organică. În acest
comun. context, geneza normelor sociale şi în particular a normelor juridice,
Deasupra statului nu este decât absolutul, de unde, consecinţa trebuie căutată în varietăţile esenţiale ale solidarităţii sociale, în mediul
importantă că nici o jurisdicţie umană nu poate să existe deasupra lor. social.
Astfel se ajunge la justificarea sistematică a războaielor, deoarece Norma juridică, nu mai apare ca o expresie raţională imuabilă,
conflictele între state, neputând să fie aplanate printr-o jurisdicţie ci ca o variabilă schimbătoare în funcţie de nevoile istorice şi
superioară, vor trebui să se rezolve în cele din urmă prin război, care aspiraţiile grupurilor umane. Dreptul, aşadar, are o natură socială şi nu
este un fel de judecată divină. se poate sustrage interdependenţelor sociale.
În filosofia naturii, considerând natura ca o primă încorporare a Corespunzător celor două tipuri de solidaritate socială,
Spiritului, Hegel are meritul de a afirma existenţa unei dialectici a na- Durkheim distinge două tipuri de norme juridice, de drept: dreptul
turii. Concret, el afirmă conexiunea din şi dintre domeniile naturii, represiv (dreptul penal) care intră în aplicare dacă se încalcă
existenţa schimbărilor cantitative şi calitative din domeniul fizico-chi- solidaritatea mecanică şi dreptul restitutiv (dreptul familiei, dreptul
mic, precum şi evoluţia lumii vii. comercial), pentru protejarea solidarităţii organice. Norma juridică ce
Dincolo însă de fetişizarea statului, de admiraţia pentru se impune atunci nu are ca fundament respectul şi protecţia drepturilor
birocraţia prusacă, esenţiale rămân logica extraordinară a lui Hegel şi individuale (subiective), ci necesitatea coeziunii sociale în vederea
viziunea lui asupra istoriei: adevărul, dreptul şi justiţia au un caracter îndeplinirii funcţiunii sociale a fiecărui individ şi a grupurilor sociale.
istoric. Ele evoluează şi rezultă din caracterul conflictual al istoriei, din –Eugen Ehrlich, reputat jurist austriac, este unul din fondatorii
toate antagonismele. sociologiei dreptului. Teza fundamentală a concepţiei sale, a fost
exprimată în următorii termeni. ”Centrul de greutate al evoluţiei
dreptului nu se găseşte nici în legislaţie, nici în ştiinţa juridică, nici în
4. Epoca contemporană deciziile judiciare, ci în societatea însăşi”. El face distincţia între
principiile statice şi principiile dinamice ale justiţiei. Justiţia statică,
–Emile Durkheim, este considerat părintele sociologiei realizată cu ajutorul dreptului oficial, pozitiv, rigid şi imobil şi care
franceze şi unul dintre fondatorii sociologiei juridice. Pe linia tinde să consolideze condiţiile de existenţă ale societăţii, trebuie să fie
pozitivismului ştiinţific, fondat de August Comte, Durkheim temperată şi completată cu o justiţie dinamică, ce trebuie să aibă în
abordează sociologia ca o ştiinţă pozitivă a faptelor sociale şi identifică vedere dreptul viu, principalele fapte motrice rivale din societate,
două caracteristici ale faptelor sociale: exterioritatea (existenţa lor ideile individuale şi cele colective.
fizică în afara individului uman) şi constrângerea (ca presiune Sarcina specifică a sociologiei juridice în concepţia lui Ehrlich,
exercitată asupra individului de către semenii lui pentru a-l integra în este tocmai investigarea dreptului viu, a realităţilor juridice dinamice,
societate). a faptelor sociale în drept. Acest lucru se poate face cu ajutorul
Cercetând faptele sociale, viaţa socială, Durkheim face observaţiei directe, prin studierea actelor juridice de aplicare a
distincţia între două tipuri de nevoi umane. Pe de o parte, nevoi dreptului, a jurisprudenţei, care trebuie să coreleze legislaţia cu
comune, care pot fi satisfăcute prin ajutor reciproc şi care solicită din condiţiile concrete în care se aplică dreptul, stimulând dezvoltarea
partea oamenilor aptitudini similare care generează o solidaritate de tip socială.
mecanic. Pe de altă parte, oamenii au nevoi diverse şi aptitudini
diferite, ceea ce implică schimburi de servicii, diviziunea socială a
31 32
–Mircea Djuvara, a fost personalitatea reprezentativă a finalităţile dreptului, conţinutul şi specificul conştiinţei şi cunoaşterii
culturii juridice româneşti din perioada interbelică a României, „un juridice. Soluţionarea unor astfel de probleme necesită depăşirea
teoretician şi filosof al dreptului”[10, p.68]. oricărei analize ,,pur tehnice” a dreptului, a textelor de lege pentru că
A fost profesor la Academia de Drept internaţional de la Haga ştiinţele juridice nu sunt discipline autonome, acestea depind în
şi a ţinut prelegeri în specialitate la Roma, Paris, Berlin,Viena şi privinţa principiilor lor de o concepţie integrală, totalizatoare care este
Marburg. A figurat ca membru activ al unor importante instituţii: filosofia generală.
Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială, Societatea de studii Analiza teoriilor ce vizează structura, dinamica, finalităţile dreptului
Filosofice etc., a participat şi la viaţa politică a României, în cadrul evidenţiază ideea că orice ştiinţă a dreptului este ridicată pe un sistem
Partidului Naţional Liberal. Pe plan intern a fost deputat, filosofic, este dependentă de o atitudine în raport cu marile probleme
vicepreşedinte a Camerei şi ministru al Justiţiei. Pe plan extern a ale omului şi societăţii. De aceea tezele folosofiei dreptului vor servi
activat în calitate de consilier juridic pe langă delegaţia permanentă a întotdeauna pentru explicarea şi aplicarea dreptului pozitiv.
României la Conferinţa de Pace de la Paris. A pledat călduros şi Dreptul pozitiv, respectiv normele juridice impuse prin cutume
competent cauza României în timpul Conferinţei de Pace din 1919 şi şi legi, este dreptul care se aplică într-o societate la un moment dat şi
prin volumul “La guerre roumanie”, 1916-1918. care trebuie să dezvolte, să aplice şi să organizeze principiile şi
El concepe Teoria generală a dreptului dintr-o perspectivă normele dreptului raţional.
sintetică, generalizatoare, care reţine ceea ce este persistent în drept, Abordarea filosofică a dreptului de către M. Djuvara, continuă
permanenţele juridice. Această perspectivă juridică asupra dreptului, prin surprinderea semnificaţiei acestuia în viaţa social-umană.
se completează cu perspectiva filosofiei dreptului, care „porneşte de la Conceperea dreptului ca o modalitate de coexistenţă a voinţelor libere,
filosofie, de la concepţiile despre viaţă şi le confruntă cu rezultatele subordonarea dreptului moralei, teze fundamentale care orientează
ştiinţei, caută să ajungă la rezultatele sale.”[11, p.27]. gândirea sa juridică, vădeşte puternica influenţă a filosofiei kantiene
Juristul român relevă dimensiunea socială a dreptului, faptul că asupra formării sale.
realitatea juridică în esenţa ei implică subiecte de drept, drepturi şi O altă contribuţie remarcabilă a lui Mircea Djuvara s-a produs
obligaţii, activităţi care formează obiectul juridic al acestor drepturi şi în planul analizei raportului dintre drept, stat şi naţiune. Respingând
obligaţii, sancţiunea juridică recunoscută ca urmare a stabilirii unor ideea dreptului pur şi pozitivismul juridic care au instaurat divinizarea
obligaţii juridice. Dreptul, precizează M. Djuvara arată „actele absolută a autorităţii legii scrise fără să o controleze prin apelul la
permise, interzise sau impuse în societate pe baza ideii de justiţie”. El ideea de justţtie, dovedindu-se a fi astfel o concepţie greşită şi chiar
face o distincţie importantă între dreptul raţional şi dreptul pozitiv. primejdioasă, Mircea Djuvara a fost convins că dreptul se întemeiază
Astfel, toate judecăţile prin care se constată justiţia acţiunilor în pretutindeni pe realităţile istorice ale comunităţii umane concrete.
societate, de dreptul pozitiv, sunt numite aprecieri de drept raţional. Astfel, poporul român îşi întemeiază dreptul pozitiv pe viaţa naţională.
Dreptul raţional este şi sursa idealurilor de justiţie pe care fiecare Naţiunea este o realitate istorică ridicată la rangul de îndatorire etică
societate şi le făureşte raportând ideea de justiţie la condiţiile ei supremă, iar statul a devenit numai expresia ei juridică.
specifice. Justiţia, apreciază juristul român, este o valoare raţională şi Pentru realizarea justiţiei este nevoie de o conducere politică,
se impune prin propria sa autoritate. pentru realizarea unei ordini in acţiunile naţiunii este nevoie de
Printre problemele cele mai importante ale filosofiei dreptului conducerea unei elite politice, de o legatură solidă între conduşi şi
ar trebui enumerate cele referitoare la fundamentul dreptului, esenţa şi conducători. Iată de ce Mircea Djuvara considera că politicul nu poate
specificul acestuia in raport cu alte domenii ale activităţii umane,

33 34
fi desfăcut de juridic, ci el este forma cea mai înaltă a juridicului, A treia condiţie de îndeplinit ca o normă să fie juridică este
întrucât se subordoneaza ideii de justiţie. validitatea. Ea provine dintr-o superioară, preexistentă, deoarece
Mircea Djuvara afirmă caracterul de adevăr obiectiv al aplicării dreptul este conceput ca o disciplină de sistem.
dreptului şi al ideii de justiţie. Obiectivitatea este datorată unei A patra condiţie subliniază tocmai, în consecinţă că dreptul este
activităţi creatoare, dialectice care să constate că o acţiune este justă un sistem ordonat şi coerent. Această ordonare se realizează pe
pentru că scopul ei nu intră în contradicţie cu scopurile celorlalţi niveluri, care constituie piramida nivelurilor juridice, deci orice sistem
semeni ai noştri. Sunt doar câteva idei, dintr-un sistem de gândire juridic nu este altceva decât o ierarhie de relaţii normative.
original, de certă valoare. În al cincilea rând, o normă juridică nu este valabilă decât ea
Iată cum un mare cărturar român printr-o operă extrem de este efectivă, şi se bucură de o anumită eficacitate. Teoria dreptului a
fecundă, prin idei şi o argumentaţie foarte clare, solide a impus lui Kelsen se înscrie ca o contribuţie titanică la dezvoltarea gândirii
filosofia românească a dreptului în circuitul european; prin valoarea şi juridice, prin aportul său specific în ceea ce priveşte rigoarea
actualitatea sa conceţia filosofică a lui Djuvara a depăşit epoca ei, a conceptelor juridice, abordarea sistemică a dreptului, elucidarea
propus noi standarde de referinţă in planul modernităţii exercitând o relaţiilor dintre norma fundamentală şi celelalte norme juridice,
influenţă de bun augur asupra şcolii româneşti a dreptului, mai cu conceperea dreptului ca un sistem dar şi ca proces dinamic de
seamă în ultima parte a secolului al XX lea. Nu întâmplător, concretizare, raţionalizarea structurilor dreptului, etc
cunoscutul filosof italian Giorgio Del Vecchio îl considera pe Djuvara
ca pe unul dintre cei mai mari gânditori contemporani in filosofia
dreptului.
–Hans Kelsen, un remarcabil reprezentant al teoriei CAPITOLUL III
dreptului, expresia cea mai desăvârşită a pozitivismului juridic şi a
normativismului, care a respins în totalitate poziţiile dreptului natural, ŞCOLI ŞI CURENTE DIN UNIVERSUL
ale sociologiei juridice sau ale şcolii istorice a dreptului. Afirmaţia JURIDIC
fundamentală care stă la baza teoriei kelsiene, este aceea că dreptul
este o ierarhie de norme, nu o succesiune de cauze şi efecte, cum este
cazul legilor naturale studiate de ştiinţele naturii. În viziunea lui
Kelsen, norma juridică se caracterizează prin cinci trăsături: 1. Dreptul natural
imperativul imperativ, constrângerea, validitatea, înlănţuirea şi
eficacitatea. Am încercat în capitolul anterior să prezentăm selectiv, cu titlu
Astfel, dacă norma morală este un normativ categoric, fără ilustrativ, câţiva gânditori reprezentativi care şi-au adus contribuţia la
condiţii, (de ex. „să nu minţi”), norma juridică este un imperativ, formarea şi dezvoltarea gândirii juridice de-a lungul timpului.
prevederile sale sunt subordonate unei condiţii (ex. „dacă nu-ţi plăteşti În cadrul gândirii juridice cu un larg răsunet şi o mare
impozitul, vei plăti penalizări”). longevitate, cu momente de ascensiune, eclipsă şi renaştere, cu
Norma juridică este concepută sub regimul constrângerii, germeni încă din antichitate, cu evocări şi în epoca contemporană, se
organizată şi specifică în raport cu norma morală. înscrie şcoala dreptului natural. Fundamentele şcolii dreptului natural
trebuie căutate în ideea de ordine universală care guvernează pe toţi
oamenii şi ideea drepturilor inalienabile ale individului, care constituie
o permanenţă a naturii umane în orice loc şi în orice timp. Se poate
35 36
constata o dualitate a conceperii dreptului: existenţa unui drept pozitiv, multiple critici, între care abordarea anistorică, abstractă şi asocială a
creaţie a oamenilor, care se concretizează în legi şi alte acte normative dreptului.
şi a unui drept natural, care nu este o creaţie voluntară a oamenilor şi
are un caracter etern, universal. Şi se impune dreptului pozitiv. 2. Idealismul în drept
Originea concepţiei dreptului natural o găsim încă în
antichitatea greacă, la filosofii greci şi apoi la cei romani. Gândirea Filosofia germană a secolelor XVIII şi XIX a exercitat o
greacă era impregnată de caracterul sacru al legilor, înrădăcinate în influenţă puternică asupra dezvoltării gândirii juridice, prin
tradiţiile cele mai vechi, aureolate de credinţe religioase. Se făcea reprezentanţii săi cei mai de seamă: Kant, Fichte şi Hegel. Nota
distincţie între legea naturală şi legea scrisă, între justiţia naturală şi definitorie comună pentru toţi trei o reprezintă înţelegerea omului ca
cea legală. În evul mediu, părinţii bisericii, printre care şi Augustin, au fiinţă raţională, care se bucură de liberul arbitru, distinct de natură, pe
menţionat ideea dreptului natural, căutând însă să-i dea un fundament care o poate lumina prin raţiune.
religios. Parte a dreptului divin, dreptul natural este conceput ca ordin Făcând distincţie între sfera moralei şi sfera dreptului, Kant
dat raţiunii spre binele comun (Toma D`Aquino). apreciază că moralitatea constă în conformitatea intenţiilor noastre cu
În secolele al XVII şi al XVIII, în epoca Renaşterii, în cerinţele imperativului categoric. Dreptul permite convieţuirea dintre
condiţiile luptei dintre monarhul absolut şi supremaţia bisericii, noile voinţele libere, el fiind o totalitate de condiţii în care voinţa liberă a
clase sociale ale societăţii fac apel la principiile generale ale dreptului fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturor, în conformitate cu o
natural pentru a-şi justifica acţiunile. Autoritatea spirituală a dreptului lege universală a libertăţii, dreptul implicând puterea de a constrânge.
divin este înlocuită cu cea a raţiunii şi explicaţia dreptului natural se dă Urmaşii imediaţi ai lui Kant au fost Fichte, Schelling şi Hegel.
recurgându-se la raţiunea umană. Funcţia contractului social este aceea Sunt cei mai importanţi reprezentanţi ai curentului filosofic numit
de a apăra drepturile naturale ale omului în relaţia cu guvernanţii „romantismul filosofic german”.
societăţii. Pentru Fichte, domeniul raporturilor juridice este format din
Deşi admite fundamentarea dreptului pe principii de drept acea parte a relaţiilor personale care reglementează recunoaşterea şi
natural, Montesquieu introduce o notă distinctă, susţinând că dreptul delimitarea sferelor de libertate, pe baza libertăţii individuale şi a
variază în funcţie de mediul natural, istoric şi social. În secolul al XIX- drepturilor fundamentale.
lea începând cu apariţia neokantianismului a avut loc o adevărată Herman Cohen este reprezentantul cel mai proeminent al
renaştere a şcolii dreptului natural, tendinţă continuată şi în secolul al mişcării filosofice care cerea o întoarcere la Kant în planul gândirii
XX-lea. filosofiei dreptului. El consideră că persoana reprezintă conceptul
Juristul italian Giorgio Del Vecchio consideră dreptul natural central al dreptului. Criteriul fundamental pentru programarea
ca un principiu de evoluţie juridică prin care umanitatea este ghidată şi evoluţiei viitoare a dreptului trebuie să fie ideea kantiană a omului,
tinde spre o mai mare autonomie a omului. El concepe democraţia ca considerat ca scop în sine. Preconiza concilierea armonioasă între
făcând parte din dreptul natural modern, pentru că valorile cuprinse în valorile kantiene cu caracter raţional, cu realitatea zilnică, inferioară
legea democratică reprezintă deciziile politice cele mai stabile care pot acestor idealuri, dar spre care tinde totuşi.
fi gândite ca aplicabile prin constrângere. Departe de a fi un curent pe deplin unitar, ceea ce am numit
Şcoala dreptului natural are meritul de a fi evidenţiat cu „idealismul în drept”, a cunoscut abordări diferite, interferenţe cu alte
pregnanţă că omul şi drepturile sale inerente trebuie să reprezinte o şcoli şi curente controversate. Filosofia dreptului din această
permanenţă esenţială a dreptului. În acelaşi timp ea nu a fost scutită de perspectivă, trebuie să clarifice fundamentele valorilor sociale şi ale
37 38
postulatelor juridice, să analizeze sistemele juridice posibile, afinităţile oricăror idei de drept natural, a oricărei justiţii transcedentale şi în
şi contradicţiile existente în cadrul acestora. încercarea de a orienta exclusiv cunoaşterea juridică spre realităţile
Alte contribuţii importante la afirmarea gândirii neokantiene au economice, sociale, politice, juridice, etc. Se pot evidenţia următoarele
avut fenomenologia (prin reprezentantul cel mai strălucit, Edmund variante de pozitivism:
Husserl) şi existenţialismul, curent filosofic de mare rezonanţă în –Utilitarismul, reprezintă o reacţie împotriva caracterului
contemporaneitate, prin Heidegger, Jaspers şi Sartre. abstract al filosofiei politice şi al filosofiei dreptului din secolul al
Din perspectiva filosofiei dreptului, se poate remarca încă o XVIII-lea. Principiul utilităţii include toate aspectele ce ţin de imperiul
dată, într-o manieră specifică, faptul că lupta pentru realizarea de sine plăcerii şi al suferinţei, sentimente eterne şi irezistibile ale vieţii, care
a individului nu se poate face decât în cadrul ordinii sociale, al unui înlocuiesc noţiunile de dreptate, nedreptate, moralitate şi imoralitate.
minimum de reguli pentru viaţa în comuna indivizilor, în condiţii care Scopul final al legislaţiei îl reprezintă maxima fericire pentru un număr
permit fiecăruia să se realizeze, fără teama de haos. cât mai mare de oameni. John Stuart Mill încearcă o sinteză între
S-a apreciat că fenomenologia şi existenţialismul au permis pe dreptate şi utilitate, relevând subordonarea interesului individual faţă
terenul filosofiei dreptului o nouă perspectivă a vechiului conflict între de cel general, realizabilă prin organizare socială, sancţiune şi
exigenţele colectivităţii şi revendicările individului, tentativa de a educaţie.
revoluţiona conflictul aparent insolubil între ierarhia de valori eternă şi –Pozitivismul sociologic, se conturează în măsura în care
rigidă a dreptului natural şi relativismul modern, care lasă la societatea este cercetată ştiinţific tot mai aprofundat, centrul de
latitudinea individului să decidă între valorile în contradicţie, în funcţie greutate al evoluţiei dreptului fiind societatea însăşi. Aceasta înseamnă
de convingerea sa. S-a deschis calea pentru aprecierea acestui conflict delimitarea unui obiect propriu de cercetare reprezentat de realitatea
într-o ordine juridică concretă, având în vedere echilibrul între aceste socială integrală a dreptului în geneza, structura, dinamica şi
valori şi interese, într-o colectivitate dată, la un moment dat. funcţionalitatea sa şi utilizarea unui anumit set de investigare a
fenomenelor juridice. În acest sens se face apel la metodele sociologiei
3. Pozitivism juridic şi pluralism normativ generale: observaţia sociologică, analiza de conţinut, ancheta, sondajul
de opinie, studiul de caz, dar şi la metodele utilizate în general în
Pozitivismul este indisolubil legat de dezvoltarea ştiinţei ştiinţele sociale: metoda logică, metoda socială, metoda comparativă,
moderne, care, prin noile descoperiri ştiinţifice în astronomie, biologie, etc.
chimie, fizică, etc., a afectat profund concepţiile filosofice despre om, –Pozitivismul pragmatic, este reprezentat cel mai bine de
cunoaştere, univers. În prim planul cunoaşterii au fost situate nu ideile către realismul juridic american şi realismul juridic scandinav.
pure, ci faptele, experienţa, practica, metodele experimentale de Ceea ce contează cu adevărat în drept, afirmă exegeţii
observare a faptelor. Una dintre primele interpretări filosofice ale noii realismului juridic american, nu sunt propoziţiile normative şi
orientări îi aparţine lui August Comte, care consideră faza ştiinţifică conceptele, ci conduita practică a persoanelor oficiale, modul real în
sau pozitivistă ca o fază distinctă, superioară a istoriei umane, după care se soluţionează litigiile. Pentru a pune de acord dreptul cu
faza teologică şi cea metafizică. transformările sociale trebuie să se atribuie un rol discreţionar
Termenul de pozitivism în filosofie, nu are o semnificaţie instanţelor judecătoreşti. În această viziune judecătorul este înţelept şi
unică, general acceptată, el desemnând şi alte curente filosofice creator, liber de paragrafe şi precedente, cu o percepţie clară şi calmă
precum: empirismul, pragmatismul. Semnificaţia centrală care ne şi o evaluare a rezultatelor sociale puse în joc în fiecare cauză.
interesează din perspectiva filosofiei dreptului, constă în respingerea
39 40
Realismul juridic scandinav este o critică filosofică îndreptată 4. Unele reflecţii asupra dreptului comunitar
împotriva fundamentelor metafizice ale dreptului. Astfel el respinge
filosofia dreptului natural, orice idee de justiţie absolută care Reflecţia contemporană asupra dreptului nu poate fi o
controlează şi dirijează dreptul pozitiv, dar şi concepţiile care cunoaştere încheiată, ea este deschisă şi în devenire, efervescentă, cu
substituie imperativelor dreptului natural imperativul suveranităţii elemente de reevaluare a unor şcoli şi curente de apariţie a unor
statului modern, care reclamă supunerea necondiţionată a supuşilor tendinţe noi ca urmare a evoluţiei societăţii, a experienţei sociale
faţă de stat, prin drepturi şi obligaţii. contemporane, a progresului gândirii juridice. Apar realităţi juridice şi
Dreptul nu este altceva decât viaţa însăşi a umanităţii în grupuri centre de interes practic şi doctrinar noi care suscită discuţii, nasc
organizate şi condiţiile care fac posibilă coexistenţa paşnică a controverse, polarizează idei, teorii şi concepţii, apte să constituie noi
indivizilor şi grupurilor sociale, cooperarea lor pentru realizarea unor curente juridice. Evidenţiem acest aspect, cu câteva consideraţii
scopuri sociale. Dreptul este determinat într-o societate de interesul privind dreptul comunitar, ale cărui izvoare pot fi grupate în mai multe
social (necesităţile minime ale vieţii materiale, securitatea persoanei, a categorii:
proprietăţii, libertatea de acţiune,etc.) În această viziune nu - izvoare primare, în care sunt incluse actele juridice
sentimentul justiţiei, drepturile naturale inspiră sau orientează legea, ci fundamentale ale dreptului comunitar (deciziile şi tratatele de aderare,
sentimentele de justiţie sunt ghidate de lege, de modul în care aceasta Tratatul de la Maastricht, etc.);
se aplică concret. - izvoare secundare, categorie ce cuprinde actele adoptate de
Mecanismul juridic, înţeles ca ansamblu de activităţi instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului,
legislative, administrative şi judiciare, trebuie să funcţioneze în afara regulamente, directive, decizii. Acestea au un caracter juridic
oricărei ideologii şi să asigure ce mai bun echilibru posibil între obligatoriu, dar nu pot contraveni dreptului primar;
exigenţele sociale, acţiunile şi aspiraţiile rivale într-o anumită - izvoare terţiare, care includ acele regulamente, directive,
comunitate. decizii, ce dobândesc forţă juridică din regulile de drept comunitar
–Pozitivismul analitic, consideră că dreptul este o creaţie a secundar;
statului, a cărui autoritate nu poate fi pusă sub semnul îndoielii. - principiile generale ale dreptului, având în vedere noutatea dreptului
Dreptul înseamnă totalitatea normelor în vigoare, dintr-o epocă dată şi comunitar;
dintr-un stat dat. Din perspectiva pozitivismului analitic această - jurisprudenţa Curţii comunitare de Justiţie, întrucât în
realitate normativă cât şi realitatea conceptelor juridice, constituie numeroase probleme Curtea de Justiţie completează şi precizează
obiectul veritabil al doctrinei şi filosofiei dreptului. Dreptul pozitiv se dispoziţiile Tratatului, concomitent cu asigurarea respectării lor;
caracterizează prin patru elemente: ordin (comandament), sancţiune, - regulile dreptului internaţional, care deşi nu au o natură
îndatorire şi suveranitate. Unul dintre reprezentanţii săi, Georg obligatorie, ele sunt aplicate ca reguli de drept cutumiar sau ca
Jellinek, evidenţiază patru trăsături ale normei juridice: principii generale de drept;
a) privesc conduita exterioară a oamenilor şi sunt aplicabile în - dreptul naţional, care uneori poate constitui izvor al
raporturile dintre ei; dreptului comunitar prin referiri fie exprese, fie implicite.
b) sunt norme care provin de la o autoritate exterioară; Natura juridică în general şi identitatea Comunităţii europene
c) forţa obligatorie a acestor norme este garantată este „au constituit problema fundamentală ce s-a pus în doctrină după ce a
garantată de puterea exterioară a statului; fost instituită prima dintre Comunităţile europene, respectiv,
d) o anumită eficacitate a normelor juridice. C.E.C.O.”[23, p.266].

41 42
Curtea de justiţie a subliniat clar specificitatea Comunităţii mai mult sau mai puţin elaborată despre esenţa sau natura dreptului,
europene, instituind o comunitate pe o durată nelimitată, dotată cu din care rezultă limitele domeniului ştiinţelor juridice.
atribuţii proprii, cu personalitate juridică şi capacitate de reprezentare În decursul istoriei filosofiei, obiectul ontologiei a evoluat de la
internaţională şi mai ales cu puteri reale izvorâte dintr-o limitare a un sens larg şi mai puţin conturat când ontologia cuprindea
competenţei sau un transfer de atribuţii de la state la Comunitate. cosmogonia (teoria originii universului), cosmologia (teoria originii
În concluzie, Comunităţile reprezintă un ansamblu specific cosmosului) şi chiar teologia (teoria creaţiei şi dirijării de către
bazat pe o repartizare a competenţelor suverane între acestea şi statele divinitate a universului), la un sens mai restrâns şi mai riguros când
membre, competenţele comunitare fiind exercitate în comun în cadrul ontologia are ca obiect al reflecţiei natura, determinările şi structura
sistemului instituţional comunitar, putându-se vorbi în acest sens de o existenţei.
integrare. Prioritatea dreptului comunitar consacră faptul că o lege Filosofia contemporană se caracterizează printr-o creştere a
naţională posterioară intrării în vigoare a unei reguli comunitare, interesului pentru ontologie, printr-o deplasare sensibilă a acesteia spre
trebuie să respecte această regulă, astfel ar pune în cauză însăşi problemele sociale şi umane, printr-o strânsă legătură cu ştiinţa. În
existenţa Comunităţii. această perspectivă, ontologia are astăzi ca sarcină soluţionarea
următoarelor probleme: esenţa existenţei luată în totalitatea sa; locul
omului şi al lumii sociale în această existenţă; natura, locul şi rolul
existenţelor create de om (lumea reprezentărilor, ideilor, valorilor,
CAPITOLUL IV simbolurilor, etc.); raportul dintre existenţa obiectivă şi cea subiectivă;
ierarhia şi structura existenţelor, etc
PROBLEME FUNDAMENTALE DE Criteriile după care se pot clasifica concepţiile ontologice sunt
ONTOLOGIE JURIDICĂ următoarele:
a) după numărul şi natura elementelor (principiilor) puse la
baza lumii, există concepţii ontologice moniste, dualiste şi pluraliste.
Ontologiile moniste pun la baza lumii un singur factor. Acest
1. Ontologia – definiţie, problematică, evoluţie factor poate fi de natură materială, situaţie în care avem de-a face cu
ontologii materialiste (ca exemplu pot fi date ontologiile antice care
Ontologia este partea constitutivă a filosofiei, ce studiază puneau la baza lumii apa, aerul, focul, pământul, atomul, etc.) sau
fundamentele existenţei, nivelurile, modurile şi formele esenţiale de poate fi considerat de natură spirituală, caz în care avem ontologii
manifestare ale acesteia. Ea reprezintă un domeniu de importanţă idealiste. La rândul lor acestea se împart în ontologii idealist obiective,
primordială în orice sistem de gândire filosofică, deoarece oferă care susţin că la baza lumii stă un singur principiu impersonal,
premisele teoretico-metodologice tuturor celorlalte domenii de supraindividual, existent dincolo de om şi omenire (cum ar fi de pildă,
reflecţie filosofică (etică, estetică, epistemologie, gnoseologie, Ideea la Platon, Spiritul absolut la Hegel), şi ontologii idealist
praxiologie, axiologie, filosofia dreptului, etc.), precum şi tuturor subiective, conform cărora lumea este o creaţie a spiritului uman (de
ramurilor ştiinţei (fizică, chimie, biologie, psihologie, drept, etc.). De exemplu concepţia lui Kant care afirmă că fenomenul, spaţiul, timpul,
pildă ontologia juridică este o componentă inalienabilă a filosofiei sunt creaţii ale sensibilităţii umane).
dreptului, căci orice sistem ştiinţific de drept se bazează pe o concepţie Ontologiile dualiste pun la baza lumii două principii,
considerate ca fiind prin natura lor, unul material, iar celălalt spiritual,

43 44
aceste principii existând şi evoluând în paralel, fără ca unul să fie Descartes, pentru care Dumnezeu este fiinţa perfectă şi sursă a
determinant în raport cu celălalt. Exemplul clasic de dualism îl adevărului cert.
reprezintă filosofia lui Descartes, în cadrul căreia entitatea materială - concepţia panteistă, care spre deosebire de cea teistă, care
coexistă cu cea spirituală. vedea în Dumnezeu cauza transcedentală a lumii, susţine că Dumnezeu
Ontologiile pluraliste pun la baza lumii mai mulţi factori care este substanţa imanentă a lucrurilor. Panteismul afirmă cu multă tărie
pot fi însă, ori materiali (ca exemplu se poate da filosofia lui că Dumnezeu e în toate, că nu-l putem distinge de lume. Punctul de
Empedocle, care considera drept elementele fundamentale ale lumii: vedere panteist îl găsim exprimat pregnant, în filosofia lui Spinoza.
apa, aerul, focul, pământul), ori spirituali ( ca în cazul pitagoreicilor, - concepţia ateistă, care neagă complet existenţa lui
care puneau la baza lumii numerele, sau Leibnitz care şi el punea la Dumnezeu, afirmând că lumea nu a fost creată de o persoană
baza lumii o infinitate de particule spirituale ultime, numite monade). transcedentală. Lumea materială nu are nevoie să fie explicată prin nici
b) după gradul de generalitate şi domeniul de realitate luat în o cauză creatoare, ea este eternă, nu are început şi nici sfârşit. Toate
considerare se pot evidenţia ontologii globale şi ontologii regionale. fenomenele şi procesele din univers, inclusiv omul şi istoria sa, se
Ontologiile globale se referă la existenţă în ansamblu, la explică plecând de la legile dezvoltării materiei în mişcare.
unitatea, esenţialitatea şi complexitatea ei. Un exemplu de ontologie Astăzi definim materia drept categoria filosofică ce
globală îl constituie ontologia marxistă, care a realizat o viziune desemnează fundamentul tuturor modurilor şi formelor obiective de
dialectică şi integralistă asupra existenţei, ce permite pe de o parte, existenţă, temeiul întregii varietăţi reale şi posibile a existenţelor
distincţia diferitelor domenii şi nivele ale acesteia, pe de altă parte, determinate.
explicarea dependenţelor şi a determinării lor genetice şi funcţionale.
Ontologiile regionale se diferenţiază în: 2. Conceptul de existenţă şi realitatea juridică
- ontologii ale naturii, cum există la Socrate, despre care se
spune că „a coborât filosofia din cer pe pământ”,în sensul că reflecţia După cum am văzut analiza etimologică şi problematică ne
filosofică se apleacă şi asupra omului, nu numai asupra naturii; arată că obiectul principal al ontologiei, ca şi al întregii filosofii îl
- ontologii umane, cum este filosofia fenomenologică a lui constituie existenţa. Conceptul de existenţă, are sfera cea mai largă
Heidegger; posibilă dar şi conţinutul cel mai sărac şi cel mai puţin determinat.
- ontologii sociale care analizează ansamblul vieţii sociale în Pentru simţul comun existenţa este alcătuită din tot ceea ce fiinţează
principal. real, efectiv, dincolo de om şi totdeauna determinat. În această
c) după raporturile dintre Dumnezeu şi lume, s-au conturat perspectivă, conceptul de existenţă cuprinde totalitatea proceselor
următoarele concepţii ontologice: materiale şi ideale din natură şi societate, ce există (fiinţează) şi devin
- concepţia teistă, ce susţine că Dumnezeu este primordial într-o necontenită structurare şi restructurare.
ontologic şi transcendent în raport cu lumea. Astfel spus Dumnezeu Analiza realităţii, în încercarea de a dezvălui modurile ei
este înainte de toate, creatorul universului, sursa infinită a fundamentale de a fi, luând ca punct de plecare ordinea cauzală, şi
posibilităţilor existenţiale în univers şi forţa lui ordonatoare. Dintre natura conţinutului, relevă disocierea ei în două tipuri: realitatea
marii gânditori în a căror filozofie găsim esenţa teismului amintim pe obiectivă şi realitatea subiectivă.
Aristotel, pentru care Dumnezeu reprezintă actul pur al creaţiei a) Realitatea obiectivă, cuprinde acele domenii şi nivele ale
iniţiale, pe Augustin, pentru care Dumnezeu este creatorul lumii şi pe existenţei care sunt independente de conştiinţa şi voinţa omului. În
conţinutul ei includem mai întâi întreaga sferă a existenţei materiale
45 46
exterioară conştiinţei şi totalmente independentă de acţiunea izvorâtă din orice fenomene naturale şi sociale, ci numai din acelea
nemijlocit transformatoare a omului, O altă zonă a realităţii obiective, care suferă impactul şi se află sub incidenţa normelor juridice. Pe cale
o reprezintă acea existenţă exterioară conştiinţei, dar care poartă de consecinţă, putem spune că „elementul definitoriu, constitutiv şi
pecetea acţiunii umane, în măsura în care ceastă acţiune este fundamental realităţii juridice îl reprezintă faptul juridic”[25, p.315].
impregnată de conştiinţă şi se desfăşoară implicând proprietăţile Reiterăm faptul că nu orice împrejurare din natură şi societate este fapt
reflectorii ale spiritului uman. Aici înglobăm în primul rând realitatea juridic, pentru că nu oricare produce efecte juridice. Din multitudinea
materială artificială, cultura materială, care este exterioară conştiinţei fenomenelor şi proceselor naturale şi sociale, legea selecţionează doar
umane, dar a înmagazinat în sine, prin obiectualizare, forţa umană un număr limitat de împrejurări şi anume pe cele care prin amploarea
cognitivă, valorizatoare, atitudinală. În al doilea rând, aici s-ar integra consecinţelor au legătură cu ordinea de drept.
şi modificările produse în mediul ambiant natural de către om cu Recapitulând, observăm că realitatea juridică se înfăţişează ca
intenţia de a-şi îmbunătăţi şi uşura satisfacerea trebuinţelor (munca şi un subsistem intrinsec realităţii sociale, al cărui conţinut este structurat
viaţa). pe următoarele componente:
b) Realitatea subiectivă, este formată din procesele - faptele juridice;
(cognitive, afective, volitive, atitudinale) şi conţinutul conştiinţei - conştiinţa juridică;
umane (reprezentări, stări de spirit, concepţii, teorii, etc). Este derivată - fenomenul dreptului;
din cea obiectivă, neputând exista în sine şi prin sine, ci doar prin - ordinea de drept.
activitatea creierului uman, a facultăţilor cognitiv-reflectorii ale
omului. Omul, prin conştiinţă, este creatorul şi purtătorul existenţelor 3. Domenii ale existenţei
obiective. Existenţele care alcătuiesc realitatea subiectivă au un statut
existenţial specific. Existenţa în universalitatea ei se diferenţiază specific, ca
În afara celor două genuri de realitate „pure”, în cadrul existenţă naturală (natura), existenţă socială (societatea), şi existenţa
existenţei întâlnim şi domenii formate dintr-o realitate ce împleteşte ideală (lumea conştiinţei). La rândul lor, fiecare dintre acestea se
organic elemente ale amândurora, obiective şi subiective. Astfel de regăseşte în varietăţi nenumărate de expresii: natura ca mecanică,
realităţi sunt: fizică, chimică, biologică etc., societatea ca economic, politic, juridic,
- fiinţa umană, care ca organism biologic este parte a naturii iar conştiinţa ca gândire, sentiment, voinţă.
obiective, dar prin conştiinţa şi produsele acesteia (sentimente, idei, a) Existenţa naturală, reprezintă acea latură a realităţii
voinţă) se încadrează în sfera realităţii subiective; obiective, materiale, anterioară omului şi independentă de el,
- sistemul social (societatea), care reuneşte şi el (ea) în necondiţionată, fiinţând în sine şi pentru sine, infinită şi necreată, a
structura sa elemente obiective şi subiective. În cadrul sistemului cărei devenire se realizează prin acţiunea unor forţe oarbe lipsite de
social, realitatea juridică îmbină factori ce sunt independenţi de voinţa finalitate conştientă. Este primară şi primordială în raport cu omul şi
omului şi factori ce ţin de acţiunea voluntară a omului. societatea, fiind suportul şi originea existenţei umane şi a celei sociale.
Realitatea juridică, alături de altele cum sunt: realitatea Existenţa naturală este formată din existenţa nevie (anorganică şi
morală, realitatea politică, realitatea artistică, ş.a.,este inalienabilă organică) şi din existenţa vie (sau biologică). În cadrul ei acţionează
realităţii sociale în condiţii istorice determinate. Ea vizează, în legi specifice corespunzătoare fiecăruia dintre aceste subdomenii
principal, raporturile juridice dintre oameni ce alcătuiesc adevăratul b) Existenţa socială, este domeniul existenţei cel mai înalt şi
fundament ontologic al dreptului. Ea are ca specific faptul că nu este mai complex din punct de vedere structural şi funcţional. A luat
47 48
naştere ca urmare a dezvoltării celei naturale. Fără dezvoltarea logică a totdeauna, a diferitelor sale componente, ci se înfăţişează ca o totalitate
acesteia structurată în sistemul nostru solar, fără apariţia pe pământ a diferenţiată, ca un sistem structurat în continuă devenire. Din analiza
existenţei biologice şi evoluţia ei spre forme superioare, nu s-ar fi structurii conştiinţei pe nivele,rezultă:
putut ajunge la apariţia acestui tip nou de existenţă. Antropogeneza şi - conştiinţa comună, sau nesistematizată, care este formată
sociogeneza nu pot fi despărţite de premisele care s-au constituit în din două substraturi: cunoaşterea comună şi psihologia socială;
cadrul existenţei naturale. conştiinţa teoretică, sau sistematizată, incluzând la rândul ei
Cu toate acestea, raportul dintre natură şi societate nu trebuie două substraturi: ştiinţa şi ideologia.
înţeles ca un raport de dependenţă totală a acesteia din urmă faţă de Din raţiuni ce ţin de circumscrierea riguroasă problematicii
cea dintâi. Pe măsura constituirii şi dezvoltării sale, societatea se acestui curs, vom insista asupra ideologiei ca prezentând un interes
eliberează treptat în raport cu natura, dezvăluindu-şi tot mai mult aparte pentru profilul studiilor juridice. Termenul de ideologie a fost
însuşirile sale specifice care o deosebesc de natură. Societatea nu apare introdus de francezul De Tracy în lucrarea sa „Elements d`ideologie”
numai sub aspectul realităţii fizice, al existenţei sociale materiale cu sensul de studiu al ideilor, al originii lor.
formată din ansamblul obiectelor (unelte, alte bunuri materiale create În accepţiunea actuală, ideologia reprezintă un sistem de idei
de om), proceselor (activitatea fizică a oamenilor de producere a unor care reflectă existenţa socială prin prisma intereselor de grup. Orice
valori materiale) şi a relaţiilor ce se constituie şi există independent de ideologie este organic legată, atât sub raportul genezei, cât şi sub acela
voinţa arbitrară a oamenilor. În afara acestei existenţe sociale al structurii şi funcţionalităţii ei, de interesele unui anumit grup social,
materiale, în societate ia naştere şi un alt gen de existenţă tot atât de al unei anumite categorii sociale.
necesar oamenilor ca şi primul şi anume existenţa socială spirituală, Ideologia cuprinde numai acele idei, teorii, doctrine care
sau conştiinţa socială. Aceasta este dependentă de cea materială şi reflectă şi proiectează realitatea în raport cu interesele, aspiraţiile unui
exercită o puternică influenţă asupra acesteia. Este constituită din grup social determinat. Drept urmare, ideologiile apar şi se constituie
sentimente, atitudini, stări de spirit, idei concepţii, teorii şi valori din în procesul conştientizării de către grupuri şi categorii sociale a
viaţa oamenilor. intereselor lor, a luptei pentru satisfacerea intereselor respective.
Existenţa spirituală sau conştiinţa se constituie odată cu apariţia Rolul ideologiilor în viaţa socială este pus în evidenţă prin
omului şi a modului de existenţă socială. Odată cu mediul social, între multiplele lor funcţii:
om şi natură se stabileşte un raport nou, care se va transforma în - ideologiile au o funcţie gnoseologică, întrucât reflectă şi
praxis, adică într-o modalitate activă, intenţionată, potrivit unui scop şi conţin formulate mai mult sau mai puţin clar, interesele, idealurile şi
cu ajutorul unor mijloace adecvate, de dobândire a celor necesare scopurile grupurilor sociale, în programe şi directive de acţiune pentru
existenţei. Praxisul va deveni factorul determinant al formării şi satisfacerea lor;
dezvoltării structurilor conştiinţei. În afara relaţiilor cu activitatea - ideologiile au o funcţie normativă, reprezentând nu numai un
practică, nici apariţia, nici esenţa şi nici funcţiile conştiinţei nu pot fi sistem de idei, programe şi directive de acţiune, ci şi anumite norme şi
descifrate şi înţelese. reguli politice, juridice, morale, etc., care reglementează acţiunile şi
Rezultatele muncii sale fizice şi intelectuale obiectivate în comportamentele membrilor grupului social sau al societăţii în
forma uneltelor, lucrărilor ştiinţifice, operelor de artă,etc., reprezintă ansamblul ei;
principalele surse prin a căror însuşire se formează conţinuturile - ideologiile îndeplinesc o importantă funcţie motivaţională.
cognitive şi operatorii ale structurii conştiinţei fiecărei noi generaţii. Construcţiile ideologice explică şi justifică la nivelul fiecărui grup,
Conştiinţa socială nu reprezintă o sumă aritmetică, dată o dată pentru fiecărei categorii socio-profesionale sau societăţi, evenimentele,

49 50
poziţiile şi atitudinile acestora faţă de acestea, participarea sau 4. Determinarea spaţio - temporală a existenţei
neparticiparea lor la o acţiune sau alta;
- ideologiile îndeplinesc şi o însemnată funcţie formativă. Spaţiul şi timpul reprezintă formele fundamentale ale oricărei
Producţiile ideologice reprezintă matricea şi cadrul spiritual în care se existenţe a materiei.
educă şi formează conştiinţa fiecărui individ, aparţinând unui grup Spaţiul, desemnează totalitatea raporturilor de coexistenţă
social. dintre obiectele şi fenomenele realităţii sub aspectul formei, distanţei,
Conştiinţa socială se diversifică se diversifică în formele ei ordinii şi poziţiei lor. La modul general, conceptul de spaţiu indică o
fundamentale în contextul unui proces istoric îndelungat şi anevoios. reprezentare generalizată a dimensiunilor corpurilor şi distanţelor
În ansamblul conştiinţei sociale se disting următoarele forme: dintre ele. În ceea ce priveşte caracteristicile spaţiului, ele sunt:
conştiinţa politică, juridică, morală, artistică, ştiinţifică, filosofică şi - tridimensionalitatea;
religioasă. În linii generale, formele conştiinţei sociale se deosebesc - reversibilitatea;
între ele prin: - simetria.
- obiectul lor specific (domeniul realităţii pe care îl reflectă cu Timpul, desemnează durata de fiinţare a obiectelor şi
precădere); fenomenelor, precum şi totalitatea raporturilor de succesiune şi
- modalitatea specifică de reflectare; simultaneitate dintre ele. Acest concept reprezintă o imagine
- rolul lor social specific; generalizată a duratei evenimentelor, a intervalelor dintre ele, a
- particularităţile apariţiei şi evoluţiei lor. ritmurilor lor de evoluţie şi dezvoltare. Spre deosebire de spaţiu,
Conştiinţa juridică, se defineşte ca totalitatea ideilor, timpul se caracterizează prin:
concepţiilor, teoriilor, sentimentelor, reprezentărilor, atitudinilor - unidimensionalitate, adică au o singură dimensiune ( o
existente la un moment dat în societate, cu privire la ceea ce este drept singură durată);
sau nedrept, legal sau ilegal, obligatoriu sau neobligatoriu în - ireversibilitate, în sensul că evenimentele şi procesele se
raporturile dintre indivizi, dintre aceştia şi stat, dintre state. desfăşoară inexorabil într-un singur sens, de la trecut , prin prezent,
Conştiinţa juridică vizează şi se raportează la activitatea spre viitor;
instituţiilor legislative şi executive, la conţinutul şi dinamica - asimetria, în ideea că viitorul şi trecutul nu sunt simetrice în
legislaţiei, la modul în care se exercită şi se respectă ordinea de drept, raport cu prezentul, Ele nu se pot suprapune, deoarece trecutul poate
la interesele fiecăruia în raport cu ale celorlalţi, la convieţuirea socială, influenţa între anumite limite viitorul, dar viitorul nu poate influenţa
în general. Ea apare ca o premisă a dreptului, ca sistem de reglementări trecutul, datorită ireversibilităţii timpului.
şi instituţii. În afara acestor proprietăţi distinctive, prin care spaţiu şi timpul
Conştiinţa juridică se structurează şi ea pe două paliere: o se deosebesc unul de celălalt, ele au şi o serie de proprietăţi comune,
componentă raţională (ideologia juridică), reprezentând ansamblul dintre care amintim:
doctrinar cu privire la fenomenul juridic, şi o componentă psihică, - în primul rând, atât spaţiul cât şi timpul, au caracter
psihologia juridică, ca ansamblul trăirilor emoţionale. Mai precis, obiectiv. Aşa cum obiectele şi fenomenele reale există în afara şi
conştiinţa juridică este conştiinţa specializată a legiuitorului, a celui ce independent de conştiinţă, tot astfel şi determinările spaţiale şi
face legea şi a celui ce aplică legea, în timp ce conştiinţa comună temporale ale acestora au existenţă similară;
aparţine poporului. De regulă, conştiinţa juridică se manifestă în - în al doilea rând, spaţiul şi timpul au un caracter
conduita şi comportamentul legal al membrilor societăţii. contradictoriu. O primă expresie a acestei caracteristici este faptul că
51 52
spaţiul şi timpul sunt atât de absolute (în măsura în care tot ceea ce timpul biologic este fondul cronologic fundamental, substratul
există, de la particulele elementare la corpuri macrocosmice, de la timpului psihologic.
acestea la galaxii-se află în spaţiu şi timp), cât şi relative (în sensul că c) Spaţiu şi timpul psihologic sunt cadrele trăirilor noastre.
însuşirile lor concrete nu sunt aceleaşi în întregul univers, ci variază de Spaţiul psihologic este populat de elementele vieţii conştiente a omului
natura şi structura formei de existenţă pe care o caracterizează). O a – sentimente, cunoştinţe, valori, etc. La modul general el se suprapune
doua formă de manifestare a caracterului lor contradictoriu constă în (identifică) cu spaţiul axiologic al existenţei noastre ca oameni. În ceea
faptul că spaţiul şi timpul sunt atât continue (întrucât existenţa nu ce priveşte timpul psihologic, acesta poate fi definit ca modalitatea
admite vacuum spaţio-temporal), cât şi discontinue (deoarece naturile subiectivă, strict individuală, de a asimila timpul extern sideral, prin
şi structurile diferite ale obiectelor şi fenomenelor implică diferenţieri intermediul actelor psihice (începând cu percepţia şi trecând prin
de la un obiect la altul şi de la un fenomen la altul). memorie, fantezie, voinţă, până la raţiune). Timpul psihologic apare ca
- în al treilea rând, spaţiul şi timpul sunt pe de o parte infinite, un raport între timpul extern obiectiv şi timpul individual al omului, ca
deoarece universul este nedeterminat spaţio-temporal, cantitativ şi rezultat al prelucrării timpului obiectiv de către conştiinţa fiecărui
calitativ, inepuizabil structural atât la scara macrocosmosului cât şi la individ. El este timpul trăirilor subiective, al evenimentelor sufleteşti
aceea a microcosmosului, şi finite pe de altă parte, în sensul că interne, condiţionat de starea subiectivă şi de trăsăturile psihice ale
obiectele şi fenomenele sunt determinate spaţio-temporal, cantitativ şi individului.
calitativ. d) Spaţiul şi timpul social. Coordonatele spaţio-temporale ale
În concluzie, spaţio-temporalitatea este dependentă de existenţei societăţii se caracterizează prin însuşiri proprii, diferite de
conţinutul existenţei (fizic, biologic, social), de structura şi organizarea cele ale naturii. Pentru societate spaţiul şi timpul fizic, cosmic,
sistemelor pe care le caracterizează. Aceasta face ca marii varietăţi a geografic, biologic, reprezintă doar cadrul natural al acţiunii umane,
sistemelor care alcătuiesc lumea să-i corespundă o mare diversitate şi deoarece la acest nivel ele încetează de a fi doar realităţi naturale,
variabilitate a caracteristicilor spaţiului şi timpului. Astfel, la nivel devenind forme ale gândirii (măsurate şi calculate) cu ajutorul cărora
anorganic avem de-a face cu spaţiul şi timpul cosmic, la nivelul lumii oamenii îşi organizează şi desfăşoară acţiunile. De aceea le-am putea
vii, cu spaţiul şi timpul biologic, la nivel uman, cu spaţiul şi timpul considera dimensiuni, coordonate ale acţiunii umane conştiente. Dintre
psihologic, iar la la nivelul vieţii sociale, avem spaţiul şi timpul social. toate vieţuitoarele, numai omul trăieşte în mod conştient spaţiul şi
a) Spaţiul şi timpul cosmic (fizic) sunt modalităţi de existenţă timpul.
a sistemelor materiale ale universului fizic, a căror comportare depinde Spaţiul social desemnează ansamblul condiţiilor de loc,
de densitatea sistemelor materiale, de câmpul gravitaţional, precum şi întindere şi desfăşurare a acţiunilor umane, a structurilor şi proceselor
de viteza mişcării corpurilor aflate în interacţiune. sociale. În spaţiul astfel definit se desfăşoară producţia materială, viaţa
b) Spaţiul şi timpul biologic sunt caracteristice lumii vii. socială, politică, juridică, morală, cultural-spirituală a omului. În
Spaţiu biologic se referă la zona, arealul de răspândire al fiecărei această viziune, spaţiul în care trăieşte şi acţionează un popor, nu este
specii, la teritoriul vital marcat de fiecare familie sau individ. Timpul doar o întindere ce se măsoară în kilometri pătraţi, ci o patrie înălţată
biologic vizează periodicitatea, ritmul şi durata procesului biologic. prin munca şi lupta multor generaţii de oameni, care are specificul său
Bioritmul înseamnă desfăşurarea în timp a oricărui proces sau geografic, economic, politic, cultural. Spaţiul natural trăit şi umanizat
fenomen biologic, care se repetă relativ în însuşirile sale cantitative şi de către o comunitate de oameni devine spaţiul socio-cultural-istoric al
calitative, la intervale de timp aproximativ egale. Deşi timpul biologic acestei comunităţi. Nota definitorie a spaţiului social este tocmai
are ritmuri diverse, reversibile, el însuşi este ireversibil. Pentru om, aceea că el este spaţiul istoricizat prin cultură. În concluzie, spaţiul

53 54
capătă dimensiuni sociale atunci când defineşte aria activităţii practice legilor, prezidează procesul de perfecţionare a legislaţiei, istoricul
şi de cunoaştere a oamenilor, deosebită de la o epocă la alta, de la o acesteia. Privite deci în raport cu spaţiul, legile penale coexistă, iar în
societate la alta, de la o ţară la alta. raport cu timpul, ele se succed.
Timpul social, desemnează devenirea vieţii sociale, prin Principiul fundamental care domină întreaga materie privind
durata şi succesiunea fenomenelor sale specifice, ritmul evoluţiei şi aplicarea legii penale în timp, este principiul legii active, eficientă şi
densitatea evenimentelor sociale. obligatorie pe tot timpul când se găseşte în vigoare. Urmează aşadar,
În societate, activitatea comunităţilor şi indivizilor este că „orice normă juridică este un eveniment, care are o măsură
reglementată de o anumită diviziune a perioadelor: secunde, minute, evenimenţială, adică are o durată, fixată convenţional de legiuitor, în
ore, zile, săptămâni, luni, ani. Sunt create în această direcţie orare de care acesta scontează că va contribui la realizarea scopului său
muncă, şcolare, universitare, comerciale, etc. De aceea timpul are juridic”[21, p.50].
valoare pentru om. Această valoare este determinată de procesele
sociale, de gradul de dezvoltare a civilizaţiei şi culturii, de condiţiile şi
eficienţa acţiunii. CAPITOLUL V
Timpul social este condiţionat de factori externi, dar
socializarea lui este un efect al propriei noastre conştiinţe. Fiecare
epocă istorică are specificul ei, imprimă anumite particularităţi şi GENEZA DREPTULUI DIN PERSPECTIVĂ
ritmuri de evoluţie fenomenelor şi evenimentelor sociale, iar timpul SISTEMIC-STRUCTURALĂ
social al întregii umanităţi este într-o evoluţie permanentă.

Particularităţi ale spaţio-temporalităţii în domeniul 1. Conceptele de element, sistem şi structură


dreptului
Ca orice fenomen social, legile juridice se raportează şi ele la Alături de alte atribute ale existenţei ca: devenirea (mişcarea),
cele două elemente de relaţie care impun în mod firesc şi inevitabil spaţialitatea, temporalitatea, structuralitatea reprezintă şi ea o
anumite limite puterii lor de acţiune şi le circumscriu la câmpul de proprietate fundamentală a existenţei, a cărei cunoaştere ajută la
aplicare: spaţiul şi timpul. înţelegerea mai completă a acesteia. Căci dacă devenirea (mişcarea),
Desigur că noţiunile de spaţiu şi timp, au un alt înţeles, o altă ca mod fundamental al existenţei, ne dezvăluie capacitatea generală a
conotaţie decât categoriile filosofice analizate mai înainte. În general, acesteia de a se transforma, spaţiul ne arată întinderea şi aşezarea
teoreticienii jurişti folosesc formula „acţiunea în spaţiu şi timp a obiectelor şi proceselor, timpul ne face cunoscute durata şi succesiunea
normelor juridice”, astfel identificând conceptul de spaţiu cu lor, structuralitatea dezvăluie capacitatea existenţei de a intra în
specificitatea spaţială şi conceptul de timp cu specificitatea duratei interacţiuni, modul cum au loc infinitele schimbări pe care le suferă
normativ-juridice. Mai riguros spus, limitele înăuntrul cărora se întinde existenţa în continuă devenire.
acţiunea legii în raport cu un anumit teritoriu. Fiind expresia Admiterea structuralităţii ca însuşire fundamentală şi
suveranităţii statului care a emis-o, legea penală de exemplu, îşi universală a existenţei conduce la ideea că orice domeniu al existenţei
mărgineşte efectele la teritoriul aparţinând acelui stat. Pe de altă parte, este organizat în structuri omogene şi se prezintă ca un ansamblu de
faptele juridice penale situându-se totdeauna într-un anumit loc, se sisteme care au o structură.
raportează la ideea de spaţiu. Timpul semnalează apariţia şi dispariţia Întemeiată acum aproape o jumătate de secol de Ludwig von
Bertalanfy, teoria generală a sistemelor a încetat să mai fie doar o
55 56
teorie din domeniul biologiei, pentru a deveni o teorie cu profunde Dreptul ca ştiinţă, este un sistem constituit din ştiinţe juridice
incidenţe şi implicaţii filosofice. În cadrul acestei teorii, sistemul este ca: dreptul penal, dreptul civil, dreptul constituţional, dreptul
definit de către întemeietorul ei, ca „un ansamblu de elemente aflate în administrativ, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil, etc.
interacţiune”. Nu există caracteristică mai importantă pentru caracterizarea
Aşadar, sistemul nu este un simplu conglomerat de părţi unui sistem de drept naţional, decât sistemul izvoarelor sale. Acestea
componente, ci se constituie ca un ansamblu de elemente aflate în sunt:
interacţiune, ca o formaţiune distinctă relativ autonomă, în raport cu - Constituţia României (în ea găsim fundamentele tuturor
altele. ramurilor dreptului românesc);
Categoria de element se referă la orice obiect, fenomen, proces, - Legile organice (acestea sunt o prelungire a materiilor
care se află în interacţiune cu altele în cadrul unui sistem. Elementele constituţionale) în cadrul cărora un loc special îl ocupă codurile;
sunt părţi constitutive ale unui sistem ce sunt subordonate, se dezvoltă - Legile ordinare;
şi se conduc după legile de funcţionare ale acestuia. Întrucât sistemul - Actele normative rezultate din delegarea legislativă
se naşte din interacţiunea părţilor componente, natura lui depinde de (ordonanţa şi ordonanţa de urgenţă);
natura elementelor şi de tipul de interacţiune dintre acestea. Drept - Hotărârile de guvern;
urmare, deşi genetic sistemul apare ca rezultat al elementelor - Ordine şi instrucţiuni ale ministerelor;
constitutive, cantitativ şi calitativ,este mai mult decât acestea, în sensul - Actele normative ale administraţiei locale (ordinele
că sistemul prezintă o funcţie nouă şi însuşiri diferite de acelea ale prefectului, hotărârile Consiliului judeţean, dispoziţia primarului).
elementelor componente. De pildă un grup de norme juridice Din prezentarea elementelor şi interacţiunilor, din modul de
dobândeşte calitatea de sistem numai în măsura în care elementele lui constituire a sistemului, se desprind câteva caracteristici ale sale:
fuzionează între ele, generând relaţii de interdependenţă, care să fie a) Integralitatea, în sensul că un sistem nu este un
relativ stabile, prin raportare la celelalte norme ale sistemului. conglomerat întâmplător de obiecte şi fenomene, ci un întreg mai mult
Sistemul apare astfel ca o formaţiune stabilă, relativ autonomă, diferită sau mai puţin coerent. Însuşirile sale ca întreg nu se pot reduce la suma
de părţile componente. însuşirilor părţilor. Sistemul prezintă însuşiri pe care nu le are niciuna
Legislaţia unui stat reprezintă un sistem. Este sistemul de dintre părţile componente. De exemplu , omul ca sistem nu se poate
drept naţional, unul din elementele de cea mai mare însemnătate care reduce la elementele chimice componente luate în cantităţile luate în
particularizează un stat. cantităţile dezvăluite de analiză, ci presupune şi un anumit mod de
În cadrul oricărui sistem naţional de drept, fiecare ramură de organizare a acestora , anumite relaţii care determină coeziunea lor
drept, fiecare Cod şi fiecare lege constituie la rândul lor, un sistem. într-un întreg cu o funcţionalitate proprie. Integralitatea sistemelor se
Caracterul sistematic al dreptului, presupune o ordonare a normelor manifestă sub mai multe aspecte, dintre care amintim numai două:
din diferite reglementări, adoptate la diferite nivele, astfel încât să se dependenţa reciprocă a sistemului de elementele sale şi a elementelor
evite redundanţele şi contradicţiile. Desigur această ordonare nu poate de sistem. Această dependenţă creşte odată cu creşterea gradului de
avea loc spontan, ci ea se realizează de către un organism specializat- integralitate al sistemului şi se manifestă foarte puternic în sistemele
Consiliul legislativ. Acesta este abilitat de Constituţie să avizeze biologice,şi cele sociale.
proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi b) Relativitatea. Această trăsătură pune în evidenţă faptul că
coordonării întregii legislaţii. pe de o parte că orice sistem este sistem în raport cu elementele sale,
dar este element în raport cu alt sistem care-l include. De exemplu,

57 58
dreptul este subsistem al sistemului social şi are ca subsisteme coeziune, raportul cu mediul ambiant, geneza, conţinutul, sfera de
ramurile de drept; acestea la rândul lor sunt sisteme alcătuite din cuprindere, etc.
instituţii juridice, care constituie sisteme de norme juridice. Şi invers, - După gradul de coeziune, sistemele pot fi grupate în două
norma juridică este element al instituţiei juridice, aceasta este element mari clase: sisteme sumative şi sisteme integrale. Sistemele sumative
al ramurii de drept, la rându-i element al sistemului integrator, dreptul, se caracterizează prin aceea că interacţiunile dintre elemente
care la rândul lui este un element al sistemului social global. componente fiind slabe, ele nu dobândesc o stabilitate proprie, o
c) Istoricitatea, este acea proprietate ce semnifică faptul că relativă independenţă faţă de componentele lor şi nici capacitatea de a
orice sistem dinamic din univers are o existenţă limitată atât în spaţiu , restabili interacţiunea acestora în cazul alterării ei. Sistemele integrale
cât şi în timp. Aşadar, orice sistem apare la un moment dat, se constituie pe baza legăturilor interne, a unor interacţiuni puternice
funcţionează o anumită perioadă, apoi dispare fiind înlocuit de un între elementele componente alcătuind unităţi funcţionale autonome,
altul. Durata unui sistem depinde de natura elementelor sale, de însuşirile specifice întregului devenind mult mai evidente. De aceea
domeniul existenţei căreia îi aparţine de specificul şi tăria sistemele integrale au o relativă independenţă în raport cu părţile, care
interacţiunilor ce au loc în interiorul său. În viaţa socială există sisteme se accentuează pe măsura apariţiei unor formaţii mai complexe, cum ar
trainice şi de durată, de exemplu comunităţile umane (popoarele, fi organismele vii sau colectivităţile sociale înzestrate cu posibilitatea
naţiunile) şi sisteme de scurtă durată, cum ar fi alianţele temporare autoreglării. În cazul sistemelor integrale, componentele nu pot fi
dintre state. scoase din sistem fără ca acesta să-şi modifice sau chiar să-şi piardă
d) Autoreglarea, este o proprietate ce presupune capacitatea însuşirile avute anterior. Calitatea de viu, de exemplu, o posedă numai
de control a sistemului asupra executării propriilor acţiuni. În baza organismul ca întreg şi nu fiecare parte luată separat (membru, organ
legăturilor informaţionale şi având în structura sa elemente etc.).
perfecţionate, sistemul îşi produce anumite modificări în funcţie de - După natura elementelor şi a interacţiunilor, putem distinge în
răspunsurile sale la informaţia internă sau externă, comparând cadrul existenţei, sisteme materiale, când atât elementele cât şi
parametrii comenzii cu cei ai execuţiei. Sistemul se autoreglează în aşa relaţiile dintre ele aparţin realităţii obiective. Acestea pot fi naturale,
fel încât răspunsurile date de el să fie adecvate şi să corespundă apărute fără acţiunea transformatoare a omului şi artificiale, când
stimulilor ce acţionează în afara lui. sistemele sunt produse de om. Sistemele ideale, în care atât elementele
Rolul autoreglării în drept este extrem de evident dacă ţinem cât şi relaţiile sunt ideale, fiind produse ale conştiinţei umane şi
seama de faptul că „justiţia este chemată să facă o operă dumnezeiască sisteme mixte în care elementele şi relaţiile sunt şi materiale şi ideale
cu mijloace umane”, cum se exprima un profesionist al dreptului. În (omul, societatea umană, realitatea juridică).
acest scop, în teritoriul formelor constituţionale şi legale, rezervate - După raportul lor cu mediul ambiant, sistemele se pot
puterii judecătoreşti îi stau la îndemână căi de atac şi proceduri clasifica în sisteme închise şi sisteme deschise, care pentru a exista
consacrate. De veacuri, lumea dreptului are mijloacele sale de trebuie să întreţină schimburi energetice, substanţiale sau
autoreglare pentru a îndrepta eventualele erori pe care le săvârşeşte: informaţionale cu mediul înconjurător.
plângerea, acţiunea, apelul, recursul, contestarea, revizuirea, recursul În ceea ce priveşte dreptul, acesta este un sistem integral
în anulare, recursul în interesul legii. (datorită marii coeziuni dintre norme şi instituţii), ideal (datorită
Clasificarea sistemelor, se face pornind de la anumite criterii, elementelor de voinţă pe care le presupune), artificial (fiind o creaţie a
cum sunt: domeniul de apartenenţă, structura internă, gradul de omului, izvorâtă din necesitatea ce a reglementa raporturile dintre

59 60
oameni), şi deschis (datorită interferenţelor lui cu celelalte sisteme din În condiţiile începuturilor îndepărtate ale trecerii de la
cadrul sistemului social global). animalitate la umanitate, când strămoşii omului duceau o viaţă
semiinstinctivă, forma caracteristică precomunitară a fost ceata umană
2. Formele istorice de comunitate umană şi geneza primitivă. În viaţa ei se împletea acţiunea legilor biologice şi a celor
dreptului sociale, în curs de apariţie. Dezvoltarea factorilor de producţie şi pe
această bază, a populaţiei, proces foarte lent şi anevoios în această
perioadă, au determinat formarea unei comunităţi conturate, capabilă
Abordarea sistemic structurală a societăţii evidenţiază faptul că
să asigure existenţa unei gospodării permanente, o mai bună acumulare
aceasta ni se înfăţişează ca un sistem având o structură extrem de
şi transmitere a experienţe de muncă, în care manifestă o anumită
complexă, fiind alcătuită dintr-o multitudine de subsisteme, fiecare cu
reglementare a relaţiilor dintre oameni (morala) şi apariţia unor
o structură inerentă specifică (economic, politic, juridic, cultural,
activităţi distincte (arta, religia), cu formele corespunzătoare ale
moral, etc.).
conştiinţei colective. Aceasta este ginta, dezvoltată nemijlocit din ceata
Una dintre aceste structuri grupale cu un impact deosebit în
umană primitivă.
lumea de astăzi, este structura comunitară de factură etnică.
Comunitatea etnică desemnează acea grupare de populaţie
Ginta
care trăieşte pe acelaşi teritoriu, vorbeşte aceeaşi limbă, desfăşoară o
Principiul fundamental care a stat la baza ginţilor l-a constituit
activitate economică comună şi are aceleaşi particularităţi ale vieţii
înrudirea de sânge dintre membrii săi. Sunt înrudiţi formează o gintă
spirituale (factură psihică, conştiinţa apartenenţei la comunitate)
descendenţii dintr-un strămoş comun. Ginta îndeplinea multiple funcţii
manifestate în creaţiile culturale. Din cele de mai sus rezultă că
sociale, fiind în acelaşi timp, forma corespunzătoare de familie,
comunităţile etnice întrunesc pe fondul lor unitatea factorilor naturali,
colectivul fundamental de muncă, o comunitate de consum, precum şi
biologici şi a celor sociali aflaţi la baza genezei acestor entităţi sociale
o comunitate culturală în cadrul căreia apar cele dintâi reprezentări
istoriceşte constituite.
spirituale ale omenirii, primele obiceiuri şi tradiţii.
Concepută ca subsistem al sistemului social global şi având în
Deşi în circumstanţele comunităţii gentilice nu se poate vorbi
vedere istoricitatea acestuia din urmă, comunitatea etnică ne apare ca
de drept, totuşi există opinia că, fenomen social fiind, dreptul este o
un tip de grupare socială în continuă devenire, sub influenţa celorlalte
creaţie spontană a oamenilor arhaici, care l-au exprimat cutumiar
subsisteme (economic, politic, instituţional) ale sistemului social
pentru a-şi organiza viaţa comunitară. Indiferent de motiv, se poate
global. La rândul ei comunitatea etnică influenţează atât mişcarea
afirma că originea dreptului se află în cutumele comunităţii gentilice,
societăţii în ansamblul ei, cât şi a celorlalte subsisteme cu care se află
cutume ce îmbină elemente reglative eterogene de natură foarte
în interacţiune. Dinamica sistemului social global, în sensul devenirii
diferită: morală, economică, religioasă.
şi succesiunii istorice a orânduirilor sociale, determină şi devenirea
Teritoriul comunităţii gentilice este relativ stabil, depinzând de
formelor de comunitate etnică, existând o corespondenţă între tipul de
gradul şi durata de timp în care regiunea locuită putea oferi resurse
societate şi formele de comunitate umană.
minime de viaţă, ceea ce făcea ca economia comunităţii să fie una
Problema corespondenţei dintre comunităţile etnice şi
rudimentară de supravieţuire. În activitatea de muncă s-a format şi
orânduirile sociale nu este o simplă deducţie logică ci realitatea,
dezvoltat mijlocul de comunicare dintre membrii ginţii–limba
confirmată de întreaga dezvoltare a societăţii, şi se poate verifica din
comunităţii. De acum limba va avea un rol tot mai mare în a consemna
urmărirea succintă a formelor de comunitate ce s-au succedat de-a
experienţa şi a fixa cunoştinţele acumulate de comunitatea umană.
lungul istoriei pe întregul areal geografic locuit de om.
61 62
Tribul Pe măsura dezvoltării triburilor, se formează uniuni de triburi.
În procesul creşterii numerice a membrilor acestora, ginţile se În această etapă – corespunzătoare la greci perioadei homerice, iar la
unesc în triburi. Deoarece căsătoria ajunsese să fie oprită înăuntrul romani celei a fundării Romei– încep să se şteargă deosebirile dintre
ginţii, fiecare trib pentru a exista independent trebuie să cuprindă cel dialectele tribale; se fixează tot mai mult aria răspândirii teritoriale a
puţin două ginţi. Pe aceste considerente spunem că tribul este o uniunii de triburi; apare proprietatea privată cu tot cortegiul ei de
comunitate etnică înrudită cu ginta, dar dobândeşte trăsături şi o consecinţe: apariţia claselor sociale, a statului, intensificarea
structură mult mai complexă decât ginta. Astfel, modul de viaţă al schimbului, dezlănţuirea războaielor,etc.
comunităţii tribale este reglementat de principiul totemic. Totemul Odată cu aceste transformări are loc şi prefacerea formelor
simbolizează strămoşul comun al membrilor tribului. El este de obicei arhaice de comunitate etnică în altele mai evoluate, corespunzătoare
reprezentat de un animal, o plantă, chiar un lucru cu care membrii noii societăţi. Astfel, comunităţilor gentilico-tribale le-au luat locul
tribului cred că se identifică. Totemul este cel care dă numele tribului. popoarele sclavagiste.
Tribul are un teritoriu propriu şi un dialect care-l deosebeşte de alte
triburi. Apar forme de organizare socială cu reguli fixate prin tradiţie, Poporul sclavagist
de pildă conducători şi căpetenii militare aleşi de către ginţi şi sfatul Este o comunitate etnică de un tip deosebit, ce se constituie nu
bătrânilor. pe baza relaţiilor de înrudire, ca cele precedente, ci pe descompunerea
Puterea era întruchipată fie de şeful războinic, pe baza lor, pe înlocuirea lor cu legături teritorial-economice. Deci poporul
prestigiului competenţei sale recunoscute, fie de vrăjitor (şaman) pe sclavagist încetează să mai fie o comunitate a cărei forţă de coeziune
baza relaţiilor sale dovedite cu puterile miraculoase ale naturii. este rudenia de sânge, ci reprezintă o fuziune de ginţi, triburi diferite în
Formele de viaţă tribale au nişte caracteristici aparte: jurul altor valori sociale. Limba comună, care a înlăturat dialectele
- în condiţii de izolare geografică, unele forme, s-au perpetuat tribale, teritoriul comun, mult mai bine delimitat şi cu graniţe relativ
până astăzi. Există astfel de forme la majoritatea populaţiilor africane, precise, precum şi cultura comună specifică sclavagismului au
la populaţii din America de sud, la aborigenii australieni şi la cei din constituit fundalul pe care se formează conştiinţa apartenenţei
arhipelagurile Oceanului Pacific. Altfel spus, descoperirea existenţei membrilor la respectiva comunitate în raport cu ceilalţi „cetăţeni” ai
unor triburi ce trăiesc în condiţiile epocii de piatră, vine ca un semnal imperiului ce proveneau din alte teritorii. Forţa care sudează
pentru a nu uita de unde am pornit. comunitatea este clasa dominant cu ajutorul noilor forme de organizare
- oferă posibilitatea explicării ştiinţifice a originii, formării şi socială şi politică apărute-statul, dreptul propriu-zis şi biserica.
evoluţiei dreptului şi statului. Aceasta deoarece căile folosite pentru În opinia lui Del Vecchio, primele manifestări ale sistemului
cercetarea originii dreptului sunt, pe de o parte analiza formelor de dreptului sunt strâns legate de primele etape ale societăţii organizate în
comunitate arhaică, iar pe de altă parte, observarea comunităţilor comunităţi arhaice. Mai apoi, odată cu trecerea de la matriarhat la
primitive de astăzi. patriarhat are loc şi trecerea de la o organizare juridică primitivă
- ultimele decenii au scos la iveală, confruntându-se cu formele întemeiată pe o legătură de sânge, întrucât toţi membrii comunităţii
moderne ale economiei, politicii, culturii, administraţiei, etc, aveau o descendenţă comună matrilineară, la o nouă etapă când statul
comunităţi etnice care nu au atins stadiul istoric al naţiunii. Şi astfel, îşi asumă exclusiv funcţionarea justiţiei şi este în stare să impună
existenţa structurilor tribale (mai ales în numeroase ţări africane) ridică respectarea regulilor sociale: „În acest moment încep să se schiţeze
probleme inedite în legătură cu modul cum se va trece de la tribalism elementele statului: avem un număr de indivizi destul de mare pentru a
la structurile naţionale. îngădui o distribuţie armonică şi organică a diferitelor activităţi şi

63 64
funcţiuni sociale; avem un raport constant de stăpânire asupra unui Procesul de formare a poporului român cunoaşte mai multe
teritoriu determinat; avem în sfârşit o organizaţie juridică, formată de etape:
obiceiul nedesluşit şi de autoritatea şefului statului…”[14, p.306] Cea dintâi a constat din sinteza daco-romană desfăşurată în
Cele arătate cu privire la comunitatea etnică „popor secolele I-VI şi a avut rezultat formarea unei etnii şi a unei limbi
sclavagist” constituie o schemă valabilă, numai în linii generale, romanice. Căci superioritatea categorică a civilizaţiei romane faţă de
deoarece ele nu oglindesc situaţia în toată complexitatea ei, pe lângă cea geto-dacă şi-a spus cuvântul, „ea s-a impus în spaţiul carpato-
societatea sclavagistă greco-romană existând şi alte societăţi, în alte danubian, a romanizat pe băştinaşi şi a făcut din geto-daci, mai întâi,
zone geografice, cu particularităţi specifice. romani, apoi romanici şi în cele din urmă, români”[20, p.36].
Cea de-a doua etapă a constat în convieţuirea romanicilor nord
Poporul feudal dunăreni cu slavii. În formarea poporului român ei au îndeplinit o
Din cauza marilor mişcări de populaţie cunoscute sub numele funcţie de desăvârşire şi încheiere. Etnogeneza românilor apare astfel
de migraţiuni ale popoarelor, procesul formării comunităţilor etnice ca având trei componente fundamentale: substratul geto-dac; stratul
specifice societăţii feudale este deosebit de complex. În Europa, sub roman; adstratul slav.
loviturile mişcărilor dinăuntru şi a acelora dinafară, Imperiul Roman se Ca urmare a procesului romanizării, limba latină s-a impus în
destramă, scinzându-se în state separate. În provinciile imperiului, toate regiunile Daciei. Limba română este o limbă latină, structura
devenite independente sau ocupate de popoarele migratoare prin gramaticală şi cea mai mare parte a fondului principal de cuvinte
amestecul populaţiilor romanizate cu aceste popoare se nasc noi (60%) fiind de origine latină.
dialecte şi noi limbi, cuceritorii au preluând limba, cultura, şi Poporul român s-a format deci, într-un proces de lungă durată,
obiceiurile învinşilor. ca un popor romanic, datorită colonizării, romanizării şi convieţuirii cu
Comunităţile etnice proprii societăţii feudale (popoarele slavii. Poporul român în diferite momente ale formării sale, a trăit
feudale) se deosebesc de cele ale societăţii sclavagiste datorită permanent în spaţiul strămoşesc fiind organizat în obşti săteşti, ce vor
următoarelor trăsături specifice: lua cu timpul spre formele de cnezat şi voievodat.
- caracterul închis al economiei naturale ce decurge din slaba Expresie a progresului înregistrat în viaţa a poporului român,
dezvoltarea diviziunii muncii şi a existenţei unei populaţii ţărăneşti ce cnezatele şi voievodatele sunt embrioane statale din care se vor forma
se ocupa preponderent cu lucrul pământului; statele medievale româneşti: Ţara Românească, Moldova şi
- limba poporului feudal este o limbă cu diferenţe dialectale, cu Transilvania.
mai multe graiuri;
- teritoriul este fărâmiţat, existând un număr mare de state mici Naţiunea
în care trăiesc grupuri de populaţie aparţinând aceluiaşi popor; Este forma de comunitate etnică reprezentativă pentru epoca
- poporul feudal este făuritorul culturii feudale în care modernă şi contemporană. În „Petit Larousse”, naţiunea este definită
predominantă este credinţa religioasă şi care gravitează în jurul ca o comunitate de oameni, cel mai adesea instalată pe un acelaşi
bisericii. teritoriu şi care are o anumită unitate istorică, lingvistică, religioasă,
Stabilind trăsăturile generale ale comunităţii poporului feudal, economică, mai mult sau mai puţin puternică.
vom exemplifica acest tip de comunitate etnică prin referire la modul O caracteristică esenţială a naţiunii este că ea înglobează
cum s-a format poporul român. oamenii din cadrul unui popor bine determinat, între care există
interacţiuni şi interdependenţe, respectă aceleaşi norme şi dezvoltă

65 66
aceleaşi relaţii economice, teritoriale, lingvistice şi culturale şi are De asemenea nu se poate vorbi de naţiuni fără existenţa
conştiinţa păstrării identităţii sale. conştiinţei naţionale, ca o conştiinţă a apartenenţei la această
Acest tip de comunitate etnică a apărut târziu în istoria comunitate, ce exprimă aspiraţiile unităţii naţionale şi necesitatea
omenirii, formarea naţiunilor începând în perioada destrămării unirii într-un singur stat a tuturor celor care vorbesc aceeaşi limbă,
societăţii feudale şi a statornicirii modului de organizare socială locuiesc pe acelaşi teritoriu şi sunt legaţi prin aceeaşi origine comună.
capitalistă. Fiind un proces îndelungat , constituirea naţiunilor a Naţiunea se bazează, înainte de toate, pe voinţa membrilor săi, pe
început odată cu revoluţiile din Apusul Europei (Anglia şi Ţările de conştiinţa lor şi pe dorinţa lor de a forma o naţiune.
Jos -sec.XVII, Franţa -sec.XVIII) şi a continuat în Europa de Est, unde
naţiunile iau fiinţă în secolul XIX. 3. Specificul dreptului în statul naţional
Putem spune că factorul determinant al cristalizării naţiunilor a
fost economia capitalistă, profund diferită de cea naturală, închisă,
Între naţiune şi stat există o legătură indisolubilă, statul
proprie feudalismului. Elementul ei principal, piaţa naţională,
naţional constituind forma de organizare politică a naţiunii.
economia capitalistă joacă un rol deosebit de important pentru unirea
Statul reprezintă naţiunea în relaţiile internaţionale. De aceea,
într-o strânsă comunitate a tuturor membrilor societăţii care vorbesc
lupta pentru un stat naţional înseamnă lupta naţiunii pentru existenţă în
aceeaşi limbă, trăiesc pe acelaşi teritoriu, aparţin aceluiaşi mod de
sensul consolidării ei, statul naţional având misiunea de a contribui la
viaţă, au aceleaşi trebuinţe cultural-spirituale.
desăvârşirea procesului de formare a naţiunii.
Procesul formării naţiunii a însemnat realizarea unei limbi
Necesitatea statului naţional decurge din faptul că dezvoltarea
comune, care începe să se contureze încă în societatea feudală. Limba
economiei capitaliste cere existenţa unui instrument care să favorizeze
naţională are următoarele caracteristici:
cuprinderea populaţiei într-o piaţă naţională, nedivizată, care să
- este o limbă supradialectală constituită prin unirea şi
asigure cuprinderea în limitele frontierelor sale, a tuturor membrilor
contopirea mai multor dialecte şi graiuri;
comunităţii naţionale şi care să sprijine procesul obiectiv de formare a
- este o limbă normată, adică are un fond principal de cuvinte
limbii şi culturii naţionale.
stabil şi unitar şi reguli gramaticale unice de vorbire şi scriere corectă;
Raportul stat-naţiune este un raport de interdependenţă, ce se
- este limba literară consolidată;
poate formula astfel: procesul de formare a naţiunii şi cel de formare a
- nu este exclusivistă, adică dă posibilitatea respectivei
statului se condiţionează şi se influenţează reciproc, statul naţional
comunităţi să folosească şi alte limbi sau dialecte.
contribuind la afirmarea şi dezvoltarea trăsăturilor naţiunii. Statul
O consecinţă importantă a noii vieţi economice este şi formarea
constituie pentru naţiune un instrument de realizare a intereselor,
teritoriului naţional. Comunitatea de teritoriu este o condiţie
scopurilor şi idealurilor sale, în timp ce naţiunea dă măsura
indispensabilă a constituirii popoarelor în naţiuni, deoarece el este acel
legitimităţii statului.
cadru geografic, delimitat istoric, în care se desfăşoară viaţa materială
Cu toate acestea, în pofida rolului deosebit de important al
şi spirituală a naţiunii. Ceea ce caracterizează conţinutul naţiunii este
statului în formarea şi consolidarea naţiunii, statul nu intră în
specificul culturii ei, care suferă transformări ce o fac să se
componenţa naţiunii. Avem ca exemplu într-o etapă a dezvoltării lor
deosebească de cultura poporului feudal, devenind cultură naţională.
naţiuni care n-au avut stat propriu (de exemplu cehii, polonezii), sau
Particularităţile culturii naţionale se formează în curs de generaţii ca
cele care în zilele noastre luptă pentru a-şi crea un stat naţional (de
reflex al condiţiilor de viaţă comună, în urma convieţuirii îndelungate
exemplu kurzii, palestinienii)
a membrilor lor.

67 68
În cadrul procesului istoric de formare a naţiunilor pe însemnat fiecare în parte, paşi importanţi în făurirea statului naţional
continentul european are loc şi constituirea naţiunii române, în unitar român, ca formă de organizare politică a naţiunii române.
prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Elementele care au impus cu necesitate şi au făcut posibilă
formarea naţiunii române s-au constituit şi s-au cristalizat treptat în
decursul unei perioade istorice relativ îndelungate. Ele au fost CAPITOLUL VI
favorizate de legiuirile înfăptuite în Principatele Române de acei
domnitori care, au domnit pe rând, unii chiar de mai multe ori, atât în
Moldova cât şi în Ţara Românească, facilitând prin aceasta unificarea ROLUL DETERMINISMULUI ÎN FORMAREA ŞI
legilor din diferite domenii, contribuind astfel la dezvoltarea DEZVOLTAREA DREPTULUI
conştiinţei românilor. Principalele momente ale acestui proces au fost:
- reformele lui Constantin Mavrocordat în Ţara Românească
(1746) şi Moldova (1749), prin care se dădea posibilitatea ţăranilor să
1. Caracterizarea şi categoriile determinismului
iasă din iobăgie, de altfel primele de acest fel din Europa;
- „Pravilniceasca condică” a lui Alexandru Ipsilanti -1780;
- Codul lui Calimachi în Moldova -1817; Determinismul este o parte integrantă a ontologiei în cadrul
- Codul lui Caragea în Ţara Românească -1818; căreia ocupă un loc de prim ordin, Esenţa lui constă în recunoaşterea
- tratatul de pace încheiat la Adrianopol (1828), între Rusia existenţei unor relaţii de dependenţă şi condiţionare obiectivă, în
ţaristă şi Poarta otomană, care prevedea desfiinţarea obligaţiilor virtutea cărora producerea (apariţia, evoluţia, dispariţia) şi existenţa
Principatelor Române de a furniza Porţii la preţ de monopol o seamă tuturor fenomenelor se realizează pe un temei propriu,
de mărfuri ca: cereale, vite, lemne,etc.; Spre deosebire de semnificarea clasică a conceptului de deter-
- Regulamentele Organice, ce au fost puse în aplicare în 1831 minism, propus în epoca modernă, în care cauzalitatea era concepută
în Ţara Românească şi în 1832 în Moldova, care au introdus principiul mecanicist (univoc, riguros, liniar), necesitatea era definită în opoziţie
separării puterilor în stat, au reorganizat serviciile publice creând altele cu întâmplarea (hazardul fiind considerat ca acauzal şi exterior siste-
noi, mai eficiente; mului), finalitatea era concepută teleologist (ca expresie a unor prede-
- desfiinţarea vămilor dintre cele două ţări române în 1846. terminări exterioare), iar determinismul ca opus al indeterminismului,
La acestea se adaugă numeroasele şi permanentele legături interpretarea actuală a ideii de determinism este radical schimbată
politico-sociale şi culturale dezvoltate de-a lungul Evului Mediu între (dialectic).
cele trei ţări române care au întărit comunitatea de limbă şi conştiinţă a Cauzalitatea este concepută dialectic, în corelaţie cu probabili-
poporului român. Revoluţia burghezo-democratică de la 1848, tatea, având caractere neunivoc, fiind mediată de factori aleatori, con-
sfărâmând vechea organizare socială şi feudală şi accelerând diţionali, astfel încât unei stări actuale a unui sistem îi corespunde o
dezvoltarea capitalistă a celor trei principate româneşti, încheie în linii pluralitate de efecte posibile, astfel încât asupra acestei desfăşurări
mari procesul de constituire a naţiunii române. cauzale îi revin explicaţii în principiu probabiliste. Stare de fapt pe
Evenimentele care au urmat apoi–Unirea Moldovei cu Ţara care o pune în evidenţă studiul proceselor microfizice şi megafizice şi
Românească, în 1859, cucerirea independenţei de stat depline a cu totul accentuat, cercetarea dinamicii materiei vii şi a vieţii sociale.
României, în 1877, Unirea Transilvaniei cu România, în1918 – au Ceea ce a impus în gândirea contemporană propunerea de a concepe
relaţia cauzală ca o cauzalitate statistică.
69 70
Ideea despre caracterul determinat al obiectelor, fenomenelor şi cognitiv se comportă intenţional.
proceselor s-a născut în procesul practicii, ca reflectare firească a unor Scopurile pot fi individuale sau colective, imediate şi de
relaţii de determinare existente între acestea şi realitatea obiectivă. perspectivă, ele pot fi materiale şi spirituale, morale. Scopul intervine
Constatările aspectelor de ordine din diferite domenii ale existenţei au în procesul muncii, al creaţiei de bunuri şi valori, neavând nimic
condus la formularea teoriei determinismului. Conţinutul acestei teorii comun cu vreo predestinare şi predeterminare obiectivă de factură
rezultă din următoarele idei fundamentale: tranzitivă.
- ideea caracterului ordonat, structurat al lumii; În sfârşit, corecturi au apărut şi în ce priveşte semnificarea
- ideea că nimic nu se poate produce în univers fără o cauză conceptului de lege–legile cauzal-dinamice apărând, astfel, ca
determinată; modalităţi limită ale manifestării unor legi de probabilitate (cu care
- ideea că fenomenele, procesele, sunt legate între ele prin operează nu numai fizica microcosmosului şi megacosmosului, ci şi
interacţiuni complexe; totalitatea ştiinţelor despre natura vie şi viaţa socială).
- ideea posibilităţii cunoaşterii reale mecanismului de Explicaţia acestor aspecte este dată în cadrul teoriei
determinare. deterministe cu ajutorul unui set propriu de categorii, cu grade diferite
Determinismul dinamic, reprezintă acea modalitate de de generalitate, precum conexiune–interacţiune, cauzalitate–
producere şi manifestare a sistemelor, caracterizată prin univocitate şi condiţionare, necesitate–întâmplare, posibilitate–realitate, dar se
previzibilitate în sensul că dintr-o stare iniţială dată şi riguros operează şi cu categorii cu valoare reflectorie specifică. De pildă
determinată, stările viitoare decurg univoc, adică într-o singură pentru domeniul social se folosesc categorii ca: libertate–
direcţie. Un asemenea tip de determinism implică un domeniu limitat, responsabilitate, obiectiv–subiectiv, spontan–conştient, etc.
sfera lui cuprinzând acele procese, fenomene a căror existenţă nu este
condiţionată în mod esenţial de interacţiunile cu mediul ambiant. În Categoriile determinismului sunt următoarele:
general el are o aplicabilitate redusă, fiind ineficace în interpretarea
unor fenomene cum ar fi cele biologice sau cele sociale. - cauzalitatea;
Determinismul statistic, studiază starea viitoare a sistemelor, - necesitate şi întâmplare;
ca medie a mişcărilor probabile ale fiecărui component, - posibilitate şi realitate;
caracterizându-se prin previzibilitate şi descriere probabilistă. El - legea.
vizează în principiu, două mari compartimente calitativ diferite de
producere şi generare a fenomenelor - natura şi societatea –dar, 2. Categoria de cauzalitate şi raportul de cauzalitate în
cunoaşte în acelaşi timp, existenţa unor determinisme dreptul penal
compartimentale, în domeniile amintite, cu specific diferit, cum ar fi:
determinismul în sfera culturii, a moralei, a politicii, a dreptului, etc. Cauza este categoria filosofică ce desemnează fenomenul
O dată cu regândirea sensului conceptului de finalitate s-a (sistemul) care precede şi provoacă (produce, determină, generează) în
impus şi o resemnificare a conceptului de scop. Comportamentul mod necesar apariţia, schimbarea, dezvoltarea, dispariţia unui alt
teleologic este specific determinismului socio-uman: doar omul îşi fenomen (sistem).
propune scopuri datorită gândirii, conştientizării de sine şi manifestării Efectul este categoria filosofică, care desemnează fenomenul
sale ca subiect. Care-şi manifestă intenţii, opţiuni valorice, raţiuni, (sistemul) care succede cauzei şi este generat (produs, determinat) de
speranţe, aşteptări de realizare. În măsura în care omul proiectează aceasta.
71 72
Legătura dintre cauză şi efect poartă numele de raport cauzal influenţează inevitabil procesul cauzal. Prin condiţii se înţelege un
sau raport de cauzalitate. De pildă în drept, legătura cauzală este ansamblu de fenomene care nu generează prin ele însele efectul, dar
legătura de determinare în baza căreia prejudiciul cauzat este care însoţesc acţiunea cauzei în timp şi spaţiu, influenţând pozitiv sau
consecinţa directă a comportamentului ilicit (acţiunilor ilegale). Într-o negativ desfăşurarea raportului cauzal. Condiţiile au în comun cu
exprimare mai succintă, relaţia cauzală în drept este reprezentată de cauza faptul că preced efectul şi că prezenţa lor este inerentă
raportul dintre fapta ilicită (cauza) şi prejudiciul cauzat (efectul). producerii efectului.
Raportul de cauzalitate cuprinde în mod necesar două tipuri de În domeniul dreptului – după cum preciza eminentul profesor
relaţii: Eugeniu Speranţia –„cauza determinantă a existenţei normelor
a) relaţia de succesiune, ce constă în faptul că întotdeauna juridice, factorul care le creează este întotdeauna activitatea voluntară
cauza precede efectul, că întotdeauna există o succesiune în timp a a oamenilor. O normă juridică, este într-adevăr creată de cineva care a
efectului faţă de cauză. Deşi necesară raportului de cauzalitate, relaţia gândit-o şi o vrea; ea este apoi acceptată şi urmată de colectivitate, dar
de succesiune nu este suficientă pentru existenţa acestuia. Astfel, nu nici inventarea şi construcţia ei, nici acceptarea sau consacrarea ei
toate fenomenele care preced în timp alte fenomene sunt şi cauzele socială nu au loc decât sub anumite condiţionări şi modalităţi.”[29,
acestora. p.285]
Identificarea cauzalităţii cu simpla succesiune a dus la apariţia Aşadar, cauza are caracter hotărâtor în determinarea efectului,
superstiţiilor, a prejudecăţilor, a credinţelor absurde. Doar câteva deoarece ea conferă ansamblului de condiţii caracterul necesar şi
exemple: suficient în producerea acestuia.
- eclipsele solare ar avea drept consecinţă războaiele între Legea cauzalităţii se formulează astfel: o anumită cauză
comunităţi; produce cu necesitate, întotdeauna şi pretutindeni, acelaşi efect, dacă
- „tăiatul” drumului de către o pisică neagră ar fi urmat de sunt prezente aceleaşi condiţii. Variaţia condiţiilor determină variaţia
eşecul acţiunii ce se voia întreprinsă; efectelor aceloraşi cauze.
- întâlnirea cu un preot îmbrăcat în sutană ar avea ca efect Raportul de cauzalitate în dreptul penal.
„ceasul rău”,etc. În toate aceste cazuri este vorba de substituirea Printre problemele fundamentale ale dreptului, raportul de
legăturilor reale cu legături imaginare (uneori chiar de natură mistică). cauzalitate ocupă un loc de frunte, prezentând nu numai un interes
b) relaţia genetică, ce semnifică faptul că acţiunile cauzei teoretic indiscutabil, dar şi o uriaşă însemnătate pentru activitatea
implică cu necesitate producerea efectului, este specifică şi definitorie organelor statului. Altfel spus, necesitatea studierii temeinice a
pentru raportul de cauzalitate. Între două fenomene ce se succed există raportului de cauzalitate se impune şi faţă de interesul crescând care se
raport de cauzalitate numai dacă unul îl generează pe celălalt. manifestă în activitatea organelor de justiţie, ale parchetului, poliţiei,
Deci, cauzalitatea exprimă raportul de continuitate genetică şi de nevoia unei orientări teoretice corecte pe care o resimte practica
se manifestă ca legătură temporală obiectivă între două sisteme care se judiciară.
succed, unul producându-l pe celălalt. Rolul cauzalităţii este acela de a Legătura de cauzalitate în dreptul penal se înfăţişează ca un
surprinde originea, schimbarea, dispariţia diverselor fenomene, raport între acţiunea voluntară infracţională şi rezultatul socialmente
procese din natură, societate şi gândire. periculos. Căci dreptul penal se interesează nu de orice acţiune
Producerea efectelor de către cauză se desfăşoară întotdeauna concretă a omului, ci numai de acele acţiuni care sunt îndreptate spre
în anumite condiţii, în sensul că acţiunea cauzei şi geneza efectului au producerea de efecte dăunătoare societăţii.
loc într-o anumită ambianţă, în mijlocul unor fenomene care

73 74
Numai acţiunile voluntare, socialmente periculoase fac parte determinarea lor calitativă. În acest sens, marele filosof german Hegel,
din sfera dreptului penal. Aici legătura cauzală are întotdeauna ca afirma că necesitatea are un temei intern. Ea are următoarele trăsături:
element fundamental acţiunea umană conştientă, îndreptată spre inevitabilitatea, constanţa şi stabilitatea.
producerea de consecinţe antisociale, faptul că această acţiune umană În dreptul penal, de pildă, întâlnim o cauză care înlătură
nu poate fi privită numai ca o manifestare exterioară, ci ca un complex caracterul penal al faptei, numit starea de necesitate. Potrivit
fizic şi psihic, caracterul său cauzal fiind condiţionat şi de procesele articolului 45 din Codul penal, „este în stare de necesitate acela care
psihice care declanşează şi însoţesc orice manifestare exterioară. săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea
Aceasta distinge fundamental acţiunea umană infracţională de fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia
fenomenele cauză care acţionează în alte domenii ale existenţei. sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public”. Trebuie
Numai rezultatele socialmente periculoase intră în sfera dreptului menţionată o condiţie esenţială a stării de necesitate şi anume ca
penal. Din această perspectivă, în planul dreptului penal, relaţia pericolul iminent să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat în alt
cauzală impune distincţia între cauze principale şi cauze secundare, mod decât prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală. De acelaşi
între cauze directe şi cauze indirecte. Pluralitatea de cauze se poate ordin este şi o altă condiţie: ca acţiunea de salvare să fi constituit
înfăţişa „fie sub forma unui concurs de cauze concomitente, când două singurul mijloc de înlăturare a pericolului.
sau mai multe cauze laolaltă determină efectul, fie sub forma unui Se consideră fapte săvârşite în stare de necesitate: spargerea
concurs de cauze succesive, când fiecare cauză determină un efect, unui zid, a unei încuietori, pentru a salva o persoană imobilizată într-o
care la rândul său determină un altul”[2, p.47]. încăpere cuprinsă de incendiu; distrugerea unui pod de lemn peste un
Infracţiunea fiind un act individual antisocial prevăzut şi râu şi care împreună cu alte obiecte aduse de ape au format un baraj în
sancţionat de legea penală, relaţia cauzală va fi , desigur, influenţată şi calea apelor şi astfel prezintă un pericol iminent de inundare a unei
de modul în care legea penală defineşte anumite fapte ca infracţiune. localităţi, a unui obiectiv important,etc; sustragerea unui vehicul sau
Incriminând într-un anumit fel o activitate antisocială în raport de autovehicul pentru a transporta de urgenţă la spital o persoană
tradiţiile şi specificul de viaţă al comunităţii, de etapa de dezvoltare accidentată grav.
socială, etc., legea penală influenţează implicit cercetarea raportului de
cauzalitate, obiectivele şi întinderea acestor analize. Întâmplarea este categoria filosofică ce desemnează
Aceasta înseamnă că relaţia cauzală în domeniul dreptului va proprietatea obiectelor şi fenomenelor de a se produce sau nu, de a
căpăta inevitabil şi unele particularităţi în funcţie de reglementarea evolua într-un sens sau altul. Ea decurge din aspectele exterioare,
legală a materiei. periferice, neesenţiale ale obiectelor şi fenomenelor. Notele
caracteristice întâmplării sunt: inconstanţa, variabilitatea, instabilitatea,
3.Categoriile filosofice de necesitate şi întâmplare, imprevizibilitatea.
posibilitate şi probabilitate De întâmplare putem vorbi în cazul fortuit, prevăzut în
articolul 47 din Codul penal. El „desemnează situaţia, starea,
împrejurarea în care acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un
Necesitatea este categoria filosofică ce desemnează
rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput şi nici nu l-a urmărit şi
proprietatea obiectelor şi fenomenelor de a se produce în mod
care se datorează unei energii externe a cărei intervenţie nu a putut fi
inevitabil, obligatoriu, datorită unor cauze şi condiţii constante, de a
prevăzută”.
evolua într-un anumit fel şi nu în altul. Necesitatea decurge din esenţa,
din natura internă a obiectelor şi fenomenelor, caracterizând
75 76
De pildă, un tractorist în timp ce ara cu tractorul, atinge cu nu înseamnă confundarea lor, reducerea uneia la cealaltă, ştergerea
plugul un obuz rămas neexplodat în pământ din timpul războiului, deosebirilor dintre ele pe plan funcţional în determinarea structurii şi
obuz care explodează şi răneşte o persoană. Deci făptuitorul a fost pus dinamicii sistemelor.
în imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurării (forţei Necesitatea are întotdeauna rolul determinant în mişcarea şi
străine), care a produs rezultatul. Surse ale împrejurărilor fortuite pot dezvoltarea sistemelor, în structurarea esenţelor, a întregului,
fi: fenomene ale naturii (cutremure, furtuni, trăsnete, alunecări de independent de modul concret, particular în care se realizează trecere de
teren) a căror producere în timp nu poate fi prevăzută; defectarea unor la potenţialitate la actualitate.
mecanisme; conduita imprudentă a unei persoane care ar apare brusc Întâmplarea concurează particularităţile concrete ale realizării
în faţa unui autovehicul în mişcare: starea maladivă a unei persoane unui fenomen; ea este, de aceea, subordonată necesităţii şi joacă un rol
(leşin, atac de cord). condiţionat în dinamica fenomenelor; ea determină câmpul de
Caracterul necesar sau întâmplător al unui fenomen depinde de particularitate în raport cu ceea ce este general în evoluţia proceselor
structura şi dinamica raporturilor obiective cu contextul în care reale, constituind temeiul laturii fenomenalizatoare a esenţelor.
fiinţează şi nu de cunoaşterea sau necunoaşterea cauzelor care-l
provoacă. În raport cu necesitatea, întâmplarea are un caracter Realitatea, desemnează starea de fapt a unui sistem, referindu-
inconstant, fapt care la nivelul cunoaşterii se manifestă adesea prin se la fenomene înfăptuite, existente în prezent, aflate în proces de
caracterul imprevizibil al proceselor şi evenimentelor întâmplătoare, manifestare activă.
prin caracterul aparent accidental al acestora. Întâmplările sunt însă Dar, deşi un sistem are o stabilitate relativă, mişcarea
fenomene frecvente în dinamica obiectivă a sistemelor, ele influenţând elementelor şi interacţiunilor sale determină, provoacă tendinţe de
procesele necesare şi – de aceea – cunoaşterea nu este indiferentă faţă schimbare şi transformare. Ansamblul acestor tendinţe sau direcţii de
de ele. autodepăşire a stărilor date, determinate de schimbarea interacţiunilor
Măsura în care întâmplările sunt sau nu cunoscute afectează interne şi externe constituie temelia conceptului de posibilitate.
posibilitatea de prevedere a lor şi – prin aceasta – succesul acţiunii Categoria de posibilitate desemnează totalitatea stărilor
practice a oamenilor asupra domeniului de obiecte considerat; dar nu virtuale ale unui sistem, stări în care fenomenul poate trece, dar pentru
afectează nicidecum caracterul lor întâmplător şi nici conţinutul lor care în prezent nu există condiţii suficiente de realizare.
cauzal şi obiectiv. Realitatea este starea actuală activă a unui sistem, ceea ce
Necesitatea şi întâmplarea sunt noţiuni corelative ce există ca act (exemplu: sentinţa dată de o judecătorie, decizia dată de
reprezintă raporturi de determinare care se presupun şi se opun un Tribunal sau Curte de Apel).
reciproc, având amândouă un caracter cauzal. Deosebirea dintre ele se Posibilitatea este starea virtuală a unui sistem, ce există ca
referă doar la faptul că necesitatea se întemeiază pe cauze esenţiale şi potenţă. Între realitate şi posibilitate există un raport de continuitate
interne, iar întâmplarea pe cauze neesenţiale şi externe. Cum nu există genetică între prezent şi viitor.
sisteme izolate, toate aflându-se în raporturi reciproce unele cu altele, Din evantaiul de posibilităţi (direcţii ) se vor realiza, mai întâi
orice sistem este o unitate de interacţiuni necesare şi întâmplătoare. acelea care vor întruni condiţiile necesare şi suficiente în plan obiectiv,
Unitatea dialectică dintre necesitate şi întâmplare adică direcţiile care ţin de esenţa sistemului, de legile lui denumite
(manifestată prin caracterul lor relativ, prin trecerea reciprocă a uneia în direcţii necesare. Ele se manifestă ca tendinţe principale şi dominante,
cealaltă, prin completarea necesităţii de către întâmplare, prin ca linie fundamentală a dezvoltării.
manifestarea conţinutului necesar al proceselor în forme întâmplătoare)

77 78
Realitatea, posibilitatea sau imposibilitatea sunt categorii care - competenţa emiterii legii revine puterii legiuitoare;
desemnează stări calitative ale existenţei. Ele privesc modalităţi de a fi - legea constituie principalul izvor de drept oficial;
sau de a deveni ale acesteia. Existenţa comportă însă şi determinări - legea se adoptă prin proceduri parlamentare;
cantitative, care se referă la posibilităţile devenirii ei, la gradul de - legea are întotdeauna un scop normativ.
concordanţă a stărilor virtuale cu legea fenomenului, la măsura şi În ceea ce priveşte noţiunea de lege juridică, ea este utilizată
frecvenţa realizării condiţiilor care favorizează trecerea de la o stare într-un sens larg, ca totalitate de acte normative într-un sistem de
virtuală la una reală, la şansele realizării unui eveniment. Multe dintre drept, şi într-un sens restrâns ca „actul juridic normativ cu forţă
aceste aspecte cantitative ale structurii şi devenirii existenţei sunt juridică superioară adoptat de organul suprem al puterii de stat,
exprimate cu ajutorul categoriei de probabilitate. colegial sau unipersonal, în funcţie de forma de guvernământ şi
Probabilitatea este un concept ce exprimă cantitativ frecvenţa regimul politic al statului”[21, p.105].
transformării posibilităţii în realitate. Ea ne indică gradul de În cea de-a doua accepţie, accentul cade pe faptul că legea este
realizabilitate a posibilităţii. De aceea, probabilitatea caracterizează nu un act normativ adoptat prin acord de voinţă al celor interesaţi. Deci
atât existenţa fenomenelor actuale, cât mai ales procesele în devenirea legea juridică este, în esenţa ei, un act de voinţă al unui subiect de
lor, evenimentele. Fiind expresia cantitativă a întemeierii obiective a drept căruia i se recunosc efecte juridice.
perspectivelor de evoluţie a unui sistem, probabilitatea se exprimă Observăm că, atât din definirea, cât şi din enumerarea
matematic printr-o ecuaţie de frecvenţă, ca raport între numărul de trăsăturilor lor caracteristice rezultă deosebirea esenţială dintre legea
cazuri de realizare efectivă şi numărul total de cazuri posibile obiectivă şi legea juridică. Iată cum este ea văzută de către profesorul
Giorgio Del Vecchio: „Aceste observaţii clarifică înţelesul diferit ce-l
are cuvântul lege, după cum acesta se referă la ordinea fizică sau la cea
4. Legea ca determinare juridică juridică.
Legea fizică, fiind sinteza unei realităţi experimentale, exprimă
Legea este categoria filosofică ce desemnează acel raport numai ceea ce este, ceea ce se întâmplă şi corespunde în mod necesar
obiectiv, necesar, general, relativ stabil şi repetabil între diferite întregii realităţi; dacă un singur fapt ar contrazice o lege fizică, aceasta
obiective, între obiecte şi proprietăţi ale lor, precum şi între diferite nu ar mai avea nici o valoare de lege, nu ar mai fi astfel.
etape succesive ale evoluţiei unui sistem. Trăsăturile legii obiective: Legea juridică, dimpotrivă, nu-şi trage adevărul din
- legea este un raport obiectiv, în sensul că el se stabileşte între fenomene; nu exprimă ceea ce este, ci ceea ce trebuie să fie. Şi s-a
sisteme, independent de voinţa arbitrară a omului; observat că violarea unei legi juridice îi dă acesteia un relief mai
- caracterul general constă în aceea că orice lege caracterizează puternic şi face ca adevărul ei să fie şi mai profund simţit în sensul său
un gen de obiecte (o clasă de obiecte), neexistând legi ale unor sisteme pur ideal”.
individuale; Este limpede că ceea ce disjunge legea obiectivă de cea juridică
- legea are un caracter relativ stabil, întrucât durează atâta timp este faptul că în timp ce legea obiectivă există şi acţionează
cât durează condiţiile favorabile şi repetabil în sensul că ele acţionează independent de voinţa oamenilor, ea neputând fi creată sau distrusă
ori de câte ori apar condiţiile favorabile. Dacă se schimbă condiţiile, se după dorinţă, legea juridică este subiectivă prin excelenţă, adică apare
modifică şi acţiunea legii. şi dispare după vrerea oamenilor, întrucât ea exprimă raporturile de
Dacă acestea sunt trăsăturile legii obiective (ca formă a voinţă dintre aceştia. În condiţiile pluralismului politic şi al
conexiunii deterministe), să vedem care sunt trăsăturile legii juridice: democraţiei, orice grupare politică ajunsă la putere prin sufragiul

79 80
electoratului, va promova legi juridice în conformitate cu voinţa sa b) Caracterul său extrem de complex, care derivă din
politică, cu interesele sale. Or, în acţiunea lor, legile obiective sunt complexitatea deosebit de mare a sistemului social, în cadrul căreia
indiferente în raport cu interesele oamenilor. întâlnim subsisteme şi elemente foarte eterogene (naturale, biologice,
Legile obiective se pot clasifica după mai multe criterii: geografice, economice, psihologice,etc), între care există o multitudine
- în funcţie de domeniul în care acţionează, distingem legi ale de interacţiuni şi relaţii dinamice foarte variate ( de determinare, de
naturii, ale societăţii şi ale gândirii; condiţionare de influenţare, logice, etc). În perimetrul determinismului
- în funcţie de sfera de acţiune, legile se grupează în: social, factorii de ordin obiectiv se împletesc cu cei de ordin subiectiv,
universale, generale, particulare; cu cei care ţin de conştiinţa oamenilor.
- în funcţie de felul cum exprimă necesitatea şi întâmplarea, De asemenea acţiunile şi interacţiunile conştiente se împletesc
deosebim legi dinamice şi legi statice. cu cele spontane, imprevizibile. Tot aici aspiraţiile individuale se
împletesc – când armonios, când contradictoriu – cu cele ale societăţii;
acţiunea cauzelor interferează cu aceea a scopurilor; necesitatea
CAPITOLULVII presupune existenţa libertăţii, etc. Şi toate acestea deoarece în viaţa
socială, posibilitatea obiectivă (cauzală, necesară, legică) devine
realitate numai în activităţile umane (economice, ştiinţifice,
LIBERTATEA UMANĂ, FUNDAMENT AL educaţionale, ş.a.);
DETERMINISMULUI SOCIAL c) Istoricitatea sa mult mai pronunţată, mai accentuată decât a
determinismului din alte zone ale realului, datorită caracterului
pregnant istoric al fenomenelor sociale. Determinismul social este
foarte dinamic, înregistrându-se schimbări chiar în cadrul aceluiaşi tip
1. Specificul determinismului social
de societate şi mai ales o dată cu schimbările sociale profunde ce au
loc ca urmare a trecerii de la o societate la alta;
Societatea ca domeniu aparte al existenţei, ca forma cea mai d) Este un determinism neunivoc de tip statistic, deoarece se
înaltă şi mai complexă din punct de vedere structural şi funcţional a manifestă în cadrul societăţii care este prin excelenţă un domeniu al
acesteia, se caracterizează printr-un determinism propriu, cu un fenomenelor de masă. El se realizează prin intermediul unei mulţimi
ansamblu de trăsături specifice. de indivizi umani, ale căror acţiuni personale, de grup se intersectează
Conceput în felul acesta, determinismul social desemnează continuu, rezultanta fiind adesea total diferită de ceea ce doreşte
acea concepţie conform căreia şi în viaţa socială domneşte o anumită fiecare individ în parte, dar, în ultimă instanţă indicând sensul
ordine, în sensul că existenţa şi dezvoltarea societăţii sun guvernate de dezvoltării sociale.
legi obiective proprii. Necesitatea socială nu apare în formă netă, clară, în acţiunea
Specificul determinismului social este pus în evidenţă de fiecărui individ sau în mişcarea fiecărui fenomen social. Ea se
următoarele trăsături: realizează ca o medie statistică (probabilistică) a unui ansamblu de
a) Cea mai importantă particularitate a sa, şi anume că el nu mişcări întâmplătoare, ca tendinţă principală şi rezultantă a mişcărilor
poate exista în absenţa oamenilor, nu se poate manifesta decât prin probabile ale părţilor constituente. Probabilitatea actelor sociale rezultă
acţiunea lor. Aceasta înseamnă că în domeniul vieţii sociale, nu se tocmai din faptul că necesitatea socială se exprimă tendenţial şi se
întâmplă nimic fără acţiunea şi influenţa umană, că totul se materializează printr-o diversitate de posibilităţi. Or, tocmai
desfăşoară prin şi de către oameni;
81 82
tendenţialitatea şi probabilismul acţiunilor sociale imprimă mişcării 2. Libertatea, omul şi condiţia umană
sociale, istoriei, particularitatea de a fi imprevizibilă. Dacă tendinţa
unui proces social poate fi cunoscută, derularea lui în ce priveşte Problemă de maximă rezonanţă filosofică, socială şi politică,
succesiunea actelor constituente, stadiile şi ritmul lui sunt libertatea ca unul din reperele cardinale ale condiţiei umane, are în
imprevizibile. mod firesc mari implicaţii în lumea juridică. Înainte de a ne opri
Din toate acestea decurge acea trăsătură fundamentală a asupra acestora, încercăm să schiţăm câteva din momentele istorice
determinismului social de a nu fi implacabil, în efectele sale, ca în şi semnificaţiile ideii de libertate, care se regăsesc în spiritualitatea
cazul determinismului natural. timpului nostru şi influenţează conştiinţa epocii (inclusiv conştiinţa
e) Modul particular în care acţionează şi se manifestă legile juridică) şi acţiunea umană.
obiective în cadrul societăţii. Astfel de legi sociale nu acţionează Aşa cum s-a apreciat în literatura filosofică, întrebarea dacă
absolut spontan, independent de intervenţia conştientă a omului. omul poate fi liber s-a conturat odată cu experienţa umană a
Dimpotrivă, ele apar ca tendinţe ale activităţii grupurilor sociale de constrângerii naturale, sociale, politice, morale, religioase. Cine dintre
realizare a scopurilor şi de satisfacere a intereselor. Aşadar, legea noi poate spune că este cu adevărat liber în toate acţiunile sale?
socială, deşi este şi ea o relaţie obiectivă, independentă de voinţa şi Ilustrând cu câteva răspunsuri date în ordinea istorică a
conştiinţa oamenilor, este totodată imanentă şi intrinsecă activităţii evoluţiei omului, la întrebarea formulată mai sus, am putea nota că:
practice a oamenilor, se manifestă doar în şi prin activitatea acestora. - existenţa umană este total dominată de necesitatea dictată de
Cunoaşterea legilor obiective constituie baza a însăşi acţiunii o autoritate supranaturală;
omului în conformitate cu anumite scopuri. Oamenii sunt singurele - destinul ce desemnează caracterul prestabilit şi implacabil al
fiinţe capabile să-şi transforme propria existenţă şi să construiască o cursului vieţii este stăpânul omului, iar secretul libertăţii constă în
existenţă nouă. Şi aceasta se poate realiza numai pe baza cunoaşterii dominarea propriilor noastre dorinţe şi în aspiraţia spre ceea ce e
legilor sociale obiective. realizabil (filosofia stoică);
În concluzie la cele arătate, putem spune că, în dezvăluirea - Dumnezeu este atotputernic, dar trebuie să admitem că omul
determinismului social de o mare importanţă este evidenţierea faptului este înzestrat cu liber arbitru, altfel sfaturile, îndemnurile, poruncile,
că în societate, în istoria ei, nimic nu s-a produs şi nu se poate produce răsplata şi pedeapsa ar fi în van (Toma d`Aquino);
fără participarea oamenilor, fără acţiunea lor. Determinismul propriu - ceea ce contează pentru om este energia, forţa, vitalitatea,
societăţii se înfăptuieşte prin intermediul oamenilor înzestraţi cu voinţă valorile creştine, iar mila, umilinţa, supunerea, trebuie respinse (Fr.
şi conştiinţă, care acţionează mânaţi de trebuinţe şi interese sociale, Nietzsche);
animaţi de scopuri sociale, nu numai de necesitatea naturală pură, de - libertatea este numai o putere de a acţiona sau de a nu acţiona
supravieţuire. potrivit cu deciziile voinţei (D.Hume);
Drept consecinţă, societatea, istoria omenirii în general, nu este - statul este realizarea libertăţii (Hegel);
altceva decât produsul interacţiunii şi împletirii factorilor materiali, - sunt absolut liber şi absolut responsabil de situaţia mea
obiectivi şi a celor spirituali, subiectivi. (J.P.Sartre),etc.
Din perspectivă social-politică, în termeni exacţi şi penetranţi,
cu semnificaţii deosebit de actuale pentru contemporaneitate,
J.J.Rousseau, exprimându-şi crezul, argumenta: „Când fiecare face ce-
i place, se face adesea ce nu place altora. Aceasta nu înseamnă
83 84
libertate. Libertatea înseamnă mai puţin a face ce vrei, cât a nu fi care aplică dispoziţiile din legislaţie. Se creează un spaţiu pentru
supuşi altuia; ea înseamnă totodată a nu supune voinţa altuia voinţei comportamentul arbitrar.
noastre. De aceea libertatea fără justiţie este o adevărată contradicţie, De asemenea în cazul legislaţiei nu există o constrângere
căci oricum am face totul e stingheritor în acţiunea unei voinţe clară exercitată de metareguli. Supremaţia regulilor ar putea ascunde
dezordonate. Prin urmare nu există libertate acolo unde nu sunt legi ,la prima vedere, domnia arbitrarului.
sau unde cineva este deasupra legilor…un popor liber se supune, dar Ideea călăuzitoare conform căreia nu trebuie să ne ghidăm
nu ca o slugă, el are conducători, nu stăpâni…într-un cuvânt, soarta după cuvinte este de mare importanţă şi în construirea răspunsului la
libertăţii este legată totdeauna de soarta legilor: ea domneşte sau piere întrebarea „nu ar trebui oare să ascultăm şi de un dictator care face
o dată cu ele”[29, p.257]. reguli după bunul său plac ?” Indiferent ce denumire ar folosi
Sintetizând experienţa occidentului în legătură cu ideea de dictatorul sau altcineva nu cuvântul „regulă” sau „lege” sau altul
libertate politică, configurată în câteva principii, K.Jaspers nota în contează.
lucrarea sa „Originea şi sensul istoriei”: Elementul care lipseşte în „regulile” dictatorului este
- libertatea individului, pentru ca toţi indivizii să fie liberi, este argumentarea. Ea nici nu ar avea cum să se constituie dacă „regula”
posibilă în măsura în care poate exista concomitent cu libertatea este fixată unilateral. Lipseşte examinarea argumentelor şi
celorlalţi; contraargumentelor părţilor.
- individul are o dublă exigenţă: de a fi protejat faţă de violenţă Libertatea nu este un dat, nici un dar, ci un produs social ce se
şi de a i se recunoaşte valabilitatea opiniei şi voinţei sale. Protecţia i-o dobândeşte în decursul devenirii istorice a omenirii. Ca produs al
oferă statul constituţional, iar manifestarea opiniei şi voinţei sale o dezvoltării istorice, libertatea nu poate exista şi nu se poate înfăptui în
face posibilă democraţia; afara determinismului specific ce acţionează în domeniul vieţii sociale.
- libertatea se poate înfăptui numai prin înfrângerea forţei de Drept urmare, ea este multiplu condiţionată de o serie de factori
către justiţie. Libertatea luptă pentru dobândirea puterii care serveşte aparţinând domeniilor economic şi politico-cultural:
justiţia şi îşi atinge ţelul în statul constituţional. Legile sunt în egală - în primul rând, libertatea este condiţionată de gradul de
măsură valabile pentru toată lumea şi orice modificare a lor are loc dezvoltare a economiei atât al forţelor productive, cât şi de natura
numai pe cale legală; relaţiilor economice dintre oameni. De pildă una era libertatea pentru
- La inviolabilitatea dreptului personalităţii umane individuale ţăranul aservit în feudalism şi alta este libertatea fermierului de astăzi.
se adaugă dreptului acesteia de a participa la viaţa comunităţii. Starea La modul general se poate spune că atât timp cât forţele de producţie
de libertate, prin urmare, poate fi atinsă numai prin democraţie, adică dintr-o ţară sunt slab dezvoltate, gradul de libertate din acea ţară este şi
prin posibilitatea participării tuturor la constituirea voinţei el redus şi invers, cu cât economia este mai dezvoltată, cu atât
colectivităţii. Fiecare are şansa afirmării sale, pe măsura autoeducaţiei amploarea libertăţii este mai mare.
politice şi a puterii sale de convingere, a opiniilor sale [9, p.271]. - în al doilea rând, libertatea indivizilor, a grupurilor sociale
Ceea ce-i uneşte pe indivizii liberi nu este un scop ,ci este condiţionată, în mod direct, de natura instituţiilor societăţii şi de
încrederea că vor putea fiecare sa-şi urmărească scopurile fără să fie buna lor funcţionare. Nu este indiferent pentru afirmarea, atât a
împiedicaţi arbitrar de către altcineva. libertăţii individuale, cât şi a celei de grup, dacă regimul politic al unei
Marea problemă a legislaţiei, în situaţii precum cea din societăţi este democratic sau dictatorial;
exemplul dat, este că rezolvarea cazului rămâne la latitudinea celor - în al treilea rând, libertatea este condiţionată de
circumstanţele cultural-ştiinţifice existente în societate. Aceasta

85 86
înseamnă că gradul de libertate al oamenilor este în funcţie de practică. Ea transformă libertatea posibilă în libertate reală. Aşadar,
cantitatea şi calitatea cunoştinţelor (profunzimea şi varietatea lor), fără a subestima însemnătatea cunoaşterii şi alegerii, rezultă că
precum şi de gradul de răspândire al acestora în masa populaţiei. momentul principal, fundamental al libertăţii, îl constituie activitatea
În planul relaţiei dintre individ şi societate, libertatea se practică.
realizează sub o mare varietate de forme: libertate economică, libertate Pe scurt, libertatea semnifică unitatea dintre cunoaştere şi
politică, libertate religioasă, libertate artistică, etc. acţiune, legătura dintre aceste două momente fiind asigurată de actul
Momentele procesului de dobândire a libertăţii apreciator, prin care se definesc acţiunile, se stabilesc strategiile în
În oricare din ipostazele de mai sus, libertatea se prezintă ca funcţie de anumite valori călăuzitoare.
rezultat al interacţiunii a patru momente: d) momentul responsabilităţii. Libertatea în sensul ei autentic
a) momentul gnoseologic. Libertatea se constituie pe fondul presupune nu numai cunoaşterea, alegerea şi acţiunea, ci şi
determinărilor obiective, presupunând ca o condiţie a manifestării ei responsabilitatea ce derivă din alegerea şi acţiunea întreprinse.
cunoaşterea acestei determinări. Numai cunoscând condiţiile, cauzele Responsabilitatea cere ca individul să judece singur asupra acţiunilor
şi legile apariţiei, dezvoltării, dispariţiei obiectelor şi proceselor, omul la care participă, să înţeleagă singur sensul şi perspectiva lor, să decidă
face primul pas pe calea eliberării sale de caracterul orb al manifestării personal, cu toate eventualele riscuri, asupra oportunităţii sau
acestora, în sensul în care preciza Hegel că „oarbă e necesitatea numai inoportunităţii participării sale la diferite acţiuni. Deci
în măsura în care nu este cunoscută” responsabilitatea desemnează capacitatea omului de a justifica în mod
b) momentul alegerii. Înainte de a acţiona, omul se află în faţa demn motivele ce l-au determinat în declanşarea acţiunilor lui şi de a
unei mulţimi de alternative, fiind pus să aleagă din mai multe lua asupra sa în mod conştient consecinţele acţiunilor întreprinse.
posibilităţi. Libertatea de alegere are sens doar în condiţiile în care Responsabilitatea este definită în doctrina juridică penală ca
omul poate să selecteze o alternativă sau alta. Dacă el ar fi împins către fiind atitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele sale (acţiuni sau
o singură soluţie, atunci nu s-ar putea vorbi de o alegere şi implicit nici inacţiuni), de semnificaţia socială a acestora, precum şi de a-şi putea
de libertate. De aceea un sens distinct al libertăţii este acela al determina şi dirija în mod conştient voinţa în raport cu aceste fapte.
posibilităţii omului de a opta între alternativele care-i stau în faţă. În Între libertate şi responsabilitate există relaţii de condiţionare
concluzie, omul poate alege, dar în funcţie de: reciprocă. Pe de o parte, responsabilitatea este condiţionată de
- gradul de cunoaştere şi de profunzimea cunoaşterii cadrului libertate, se poate manifesta numai pe temeiul existenţei libertăţii. În
natural şi social al vieţii şi a posibilităţilor acestuia de devenire; condiţiile în care acţiunile omului ar fi determinate în mod fatal de
- sistemul de valori şi norme existente în societate la un factori exteriori, problema responsabilităţii nu s-ar pune. De exemplu,
moment dat. Din acest punct de vedere, alegerea este un act de în dreptul penal, libertatea de voinţă şi acţiune este condiţia generală a
evaluare între valori polare: bine-rău, frumos-urât, drept-nedrept, licit- subiectului activ al infracţiunii, ceea ce presupune că acesta a decis în
ilicit, adevăr-fals, sacru-profan,etc. mod liber asupra săvârşirii faptei şi a avut libertatea de hotărâre şi
c) momentul praxiologic (acţional). Libertatea implică nu libertatea de acţiune potrivit propriei sale voinţe. Dacă făptuitorul a
numai momentele cognitiv şi decizional, ci şi unul acţional. După acţionat sub imperiul constrângerii fizice sau a constrângerii morale,
alegere se pune problema posibilităţii de realizare a opţiunii, cu alte fapta nu mai este imputabilă acestuia şi fiind săvârşită fără vinovăţie,
cuvinte existenţa condiţiilor necesare ca alegerea făcută de voinţa nu este infracţiune (art. 46 Cod penal). Responsabilitatea înseamnă
umană să fie înfăptuită. Omul se manifestă ca fiinţă liberă în şi prin răspunderea individului pentru actele sale faţă de colectivitate şi faţă
activitatea sa. Dobândirea concretă a libertăţii presupune acţiunea de propria conştiinţă, manifestându-se în mod concret în procesul

87 88
acţiunii umane individuale şi colective, al comportării oamenilor în Constituţia României din 1991, Titlul II, capitolul II, intitulat „
societate. Drepturile şi libertăţile fundamentale” sunt prevăzute libertatea
individuală (art.23), libertatea conştiinţei (art.29), libertatea de
3. Libertatea juridică exprimare (art.30), libertatea întrunirilor (art.36), libertatea de asociere
(art.37), libertatea alegerii profesiei (art.38).
Libertatea juridică este definită în sens mai larg, ca starea unei Relaţia dintre libertate şi sistemul dreptului constă în aceea că
persoane care se bucură de deplinătatea drepturilor politice şi civile în sistemul dreptului se înfăţişează a fi domeniul libertăţii înfăptuite, iar
stat, iar în sens strict juridic, ca situaţia unei persoane care nu se află libertatea constituie substanţa dreptului. Drept urmare, libertatea ca
închisă sau întemniţată. dimensiune a dreptului, este determinată de puterea publică (potrivit cu
Principiul libertăţii este un principiu fundamental de drept scopul propus într-un stat de drept) şi garantată de proprietate.
consacrat în articolul 3 din Declaraţia universală a drepturilor omului, În ceea ce priveşte înfăptuirea libertăţii în domeniul politico-
astfel: „Fiecare individ are dreptul la viaţă, la libertate şi la siguranţa juridic (pornind mai ales, de la raporturile dintre societate şi stat
personală”. privind apărarea drepturilor şi libertăţilor individuale), s-au conturat
Libertatea ca fundament al vieţii sociale şi principiu de drept, trei concepţii şi atitudini: etatismul, liberalismul, de tip individualist şi
este prezentată în perimetrul dreptului sub două forme: legalismul statului de drept.
- sub forma libertăţilor generale (cele care indică o sumă de a) Etatismul, este acea concepţie ce procedează la o
protecţii) supraapreciere a statului, concomitent cu o minimalizare a drepturilor
- sub forma libertăţilor individuale (care se referă la activitatea şi libertăţilor individuale.
şi participarea umană). Concepţia etatistă provine dintr-o idee fundamentală a lui
Observăm că libertatea juridică are o natură originală şi cu totul Spinoza, preluată de iluminiştii francezi şi germani şi dezvoltată în
deosebită de aceea a celorlalte forme sub care se prezintă libertatea în cadrul filosofiei politice din secolele XVIII-XIX, de a corela libertatea
domeniul social (economică, politică, morală, religioasă, etc). Ideea de nu numai cu necesitatea, ci şi cu raţiunea. Numai că adepţii etatismului
libertate nu are în drept înţelesul unei libertăţi de fapt, adică a unei au degradat această idee la aceea a justificării subordonării libertăţii
simple posibilităţi naturale (sociologice, psihologice sau biologice), individuale faţă de raţiunea obiectivă în stat. În viziunea lui Hegel,
determinate de legile inexorabile ale lumii externe sau interne. Pentru statul are drept menire, satisfacerea interesului general, cerinţele
drept o activitate a unei persoane e liberă, dimpotrivă, numai atunci Raţiunii, iar individul trebuie să i se supună necondiţionat. Libertatea
când acea persoană înfăptuieşte ceea ce e datoare din punct de vedere individului nu poate fi nimic altceva, susţine Hegel, decât libertatea pe
legal sau raţional. Căci ideea de libertate în drept nu există decât care i-o acordă statul, căci statul este realizarea libertăţii. În viziunea
prin conformitatea faptelor umane cu normele juridice. În aceasta lui Hegel există o mistică a statului, acesta fiind înţeles de el ca „ideea
constă deosebirea esenţială dintre libertatea juridică şi libertatea de divină aşa cum se înfăţişează ea pe pământ”.
fapt. De pildă, criminalul e liber în fapt să săvârşească fapta sa, el nu e Ideile etatismului au fost însuşite şi de doctrinele politice
însă juridiceşte liber să o comită; debitorul e liber în fapt să refuze utopice – socialiste şi comuniste – constituite în secolul XIX şi cu o
plata datorată, în drept el nu e însă liber să o facă. mare audienţă în secolul XX. În cadrul acestor doctrine, corelaţia
Deşi, libertatea juridică este unică, modalităţile sale de libertate – raţiune îmbracă forma principiului fundamental care afirmă
exprimare sunt diverse. Acestea sunt înscrise în constituţie şi în că libertatea individuală nu se poate realiza decât într-o societate
documentele internaţionale privind drepturile omului. De pildă, în raţională, ceea ce în interpretările respective însemna o societate

89 90
bazată pe egalitate, echitate şi dirijare deliberată. Acest principiu drepturilor şi libertăţilor individuale. Ca urmare, singurele constrângeri
conduce însă la o subordonare a idealului libertăţii faţă de idealul pe care le poate exercita statul sunt cele destinate apărării acestor
egalităţii şi echităţii, precum şi la o subordonare a societăţii faţă de drepturi şi libertăţi, cum spunea John Stuart Mill, (unul dintre cei mai
stat, context care poate servi drept justificare pentru încălcarea importanţi reprezentanţi ai „individualismului”), singurul scop în care
drepturilor şi libertăţilor individuale, pentru ignorarea intereselor puterea poate fi exercitată în mod drept asupra unui membru al unei
particulare sau de grup. Pentru a-şi realiza „misiunea”, pentru a comunităţi civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a preveni
transpune în practică un proiect ideal de organizare socială „raţională”, lezarea altor oameni.. Cu alte cuvinte, o restrângere a libertăţii unui om
statul trebuie să concentreze în mâinile sale întreaga putere, nu numai este legitimă numai atunci când, prin intermediul ei, se previn alte
politică, ci şi economică; astfel societatea atât prin membrii săi încălcări, mai mari, ale libertăţilor celorlalţi oameni. În această viziune
individuali, cât şi prin grupurile sale, este astfel privată de orice nu societatea se subordonează statului, ci statul se subordonează
mijloace prin care ar putea ţine sub control puterea de stat. Ea nu mai societăţii, fiind un instrument folosit de aceasta pentru apărarea
poate preveni abuzul de putere şi nici încălcarea libertăţilor omului. drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Etatismul a fost găsit atrăgător şi de către ideologiile fasciste, Mill arată că la nivelul individului cauzalitatea se manifestă
care l-au combinat cu ideile unor filosofi, precum Nietzsche, sub diferite forme. Totodată sesizează limitele doctrinei deterministe
referitoare la existenţa oamenilor înzestraţi cu voinţă puternică, pe aplicate la fenomenele sociale; face distincţia între teoria
care-i consideră conducători înnăscuţi, care impun instinctiv o anumită determinismului strict si teoria necesităţii cauzale. Astfel, fatalismul
ordine socială, nemaiavând nevoie de nici o justificare pentru ceea ce (adeptul determinismului absolut) crede nu numai că tot ce se întâmplă
fac. Utilizând ideea nietzscheană a supraomului – în baza căreia au este rezultatul cauzelor ce produc acel lucru, dar şi că nu trebuie să te
ajuns la glorificarea führerului – căreia i-au adăugat cerinţa etatistă a împotriveşti, deoarece fenomenul tot se va produce. Dimpotrivă, un
supunerii absolute faţă de stat, ideologiile fasciste au căutat să justifice adept al teoriei necesităţii, considera că acţiunile individuale decurg
dictaturile care au declanşat cel de-al doilea război mondial. din caracterul acestuia, care la rândul său decurge din structura si
În rezumat etatismul are consecinţe nefaste pentru libertatea educaţia sa. El este înclinat să creadă că firea şi educaţia sa sunt astfel
umană, atât în interpretarea fascistă, cât şi în cea utopică de tip alcătuite încât nimic nu-l poate împiedica acum să simtă şi să
socialist şi comunist, el presupune sacrificarea libertăţilor individuale acţioneze într-un anumit fel. Este liber din punct de vedere moral
în numele unui presupus „bine general”, situat într-un viitor acela care consideră că obiceiurile şi tendinţele nu sunt stăpânele sale,
imprevizibil, şi acumularea unei puteri politice maxime, nelimitate, în ci el este stăpânul lor. Aşadar, dincolo de determinismul absolut există
mâinile conducerii executive supreme. o necesitate a fenomenelor sociale, dar şi un anumit grad de
b) Tocmai constatarea necesităţii de a limita puterea de stat a manifestare a libertăţii.
constituit punctul de pornire al unor concepţii politice radical opuse c) Au existat şi există şi teorii care au înţeles şi înţeleg
celor de mai sus. Reprezentative în acest sens sunt teoriile libertatea în raport cu necesitatea, exprimată, prin legile juridice, care
liberalismului de tip individualist, care-şi au originea timpurie în exprimă la rândul lor, stringenţele inevitabile ale convieţuirii
ideile iluminismului anglo-saxon şi care s-au dezvoltat cu precădere în oamenilor în cadrul societăţii. Acestea stau la baza ideii „statului de
cadrul gândirii britanice şi americane. În cadrul acestor teorii, scopul drept”, în care fiecare cetăţean este liber deoarece voinţa sa nu se
statului şi al conducerii politice nu este nici realizarea unui presupus subordonează nici unor alte voinţe subiective, nici unui ordin arbitrar,
„bine general”, nici instaurarea unui sistem ideal de organizare socială ci numai necesităţii sociale, exprimate de legea statului. Iniţiator al
bazat pe „egalitate” şi „echitate”, scopul este doar acela al apărării unor asemenea teorii a fost iluministul francez J.J.Rousseau, ce

91 92
considera că libertatea nu poate fi extinsă decât în corelaţie cu justiţia, prin metodă complexul de reguli, cărora gândirea trebuie să li se
cu legile juridice. A fi liber în concepţia lui Rousseau nu înseamnă a conformeze în procesele ei de cunoaştere.
face ce vrei, ci a nu ta supune voinţei altuia; După Rousseau, Kant a Metoda nu poate fi arbitrară, pur subiectivă, ci în bună măsură,
considerat că rolul legilor şi al statului este de a asigura condiţiile un analog al domeniului vizat prin respectiva cunoaştere. Deşi nu se
necesare convieţuirii oamenilor, desfăşurării normale a vieţii sociale, suprapun total, latura teoretică şi cea metodologică ale unei ştiinţe
prin asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor umane. În viziunea alcătuiesc o strânsă unitate, una presupunând-o pe cealaltă. Pentru a
lor, statul se subordonează societăţii, slujind-o prin crearea cadrului de înţelege cum are loc geneza metodei ştiinţifice, va trebui să urmărim în
drept necesar activităţii libere a oamenilor şi a grupurilor sociale. cadrul unităţii amintite, pe fondul unui anumit context de valori deja
Istoria politică a secolului al XX-lea a dovedit importanţa acceptate, trecerea de la sistemul teoretic al legilor, la formularea pe
cerinţei apărării drepturilor şi libertăţilor individuale, precum şi a aceste baze a unor norme şi principii metodologice, corelate între ele
cerinţei prevenirii abuzului de putere. Preocupările actuale pentru Urmărind analiza problematicii filosofice şi istorice a
apărarea valorilor şi structurilor democratice, pentru asigurarea cunoaşterii, ne vom concentra asupra unor gânditori ce au făcut din
menţinerii controlului strict al societăţii, al indivizilor, asupra puterii metodă un centru al preocupărilor lor ideatico-teoretice, cu vădite
de stat, pentru eliminarea totalitarismului din viaţa politică se justifică intenţii aplicative, intersubiective. Prin dimensiunea şi funcţia lor
prin convingerea că, aşa cum a arătat experienţa tragică a cognitivă, filosofia şi ştiinţa reprezintă o cunoaştere elaborată prin
contemporaneităţii, restrângerea şi anularea libertăţii umane constituie efort teoretic, o cunoaştere sistematizată şi nu spontană, deosebindu-se
cel mai mare pericol nu numai la adresa vieţii omului în cadrul pronunţat de bunul simţ şi de cunoaşterea comună. Aşadar cum este
colectivităţii, ci la adresa vieţii internaţionale, a păcii în lume. natura, societatea, gândirea şi cum să fie acţiunea umană în acord cu
legităţile acestora?
Nu există filosof–remarca Lucian Blaga–care să nu fie
CAPITOLUL VIII preocupat în prealabil, într-un mod sau altul, de metoda de urmat.
„Oamenii de ştiinţă valorifică sistemul de procedee înjghebat încetul
cu încetul prin colaborarea generaţiilor de înaintaşi, acordând
METODOLOGIA FILOSOFIEI DREPTULUI încredere metodei constituite prin eforturile celorlalţi, în timp ce orice
filosof îşi pune problema metodei încă o dată”[6, p.72].
Apariţia preocupărilor sistematice pentru studiul metodei este
1. Conceptul de metodă legată de apariţia însăşi a filosofiei, ca depăşire a gândirii relativ
spontane şi, apoi, de apariţia şi dezvoltarea diferitelor ştiinţe. Fără a
Sub aspect etimologic, termenul „metodă” provine de la putea urmări bogăţia imensă a dezbaterilor filosofice cu privire la
"methodos", din greaca veche, compus la rândul său, din "meta" metodă, vom selecta punctele de vedere proeminente, de regulă
însemnând după şi "odos" tradus prin cale sau drum. A avea metodă formând dualităţi generatoare de noi idei şi de noi dispute fecunde.
înseamnă, deci, a proceda după o cale, după jaloanele şi normele ce În antichitatea greacă o asemenea dualitate filosofico-
trasează respectivul drum. metodologică, cu mare influenţă peste secole este aceea care opune pe
Metodă în general, înseamnă procedura sau calea pe care Heraclit lui Parmenide şi Şcolii sale eleate. Pentru Heraclit (550 – 480
gândirea umană o urmează pentru a ajunge la adevăr. Se înţelege deci, î.e.n.) schimbarea, curgerea necontenită (dictonul său celebru: Totul
curge, Pantha Rei) reprezintă temeiul lucrurilor supuse schimbării.

93 94
Există însă, dincolo de această curgere neîncetată, un principiu de cărora cine le va fi observat cu exactitate, nu va lua niciodată ceva fals
ordine şi de echilibru: logos-ul, ce s-ar identifica cu un foc originar. În drept adevărat şi va ajunge la cunoaşterea adevărată a tuturor acelora
esenţă, Heraclit (ca viziune metodologică) pune accentul pe multiplu, de care se simte capabil, sporindu-şi astfel nivelul de cunoaştere. Cel
pe contrarii, pe schimbare, pe luptă, pe curgere, reglementate însă de care urmează o metodă ştiinţifică trebuie să procedeze sistematic, după
logos, ca o „metodă” universală, ce anticipează, sub aspecte de esenţă, principii şi să nu ocolească calea ce trebuie să rămână mereu deschisă–
ceea ce Hegel va numi metodă dialectică. calea critică, „cale regală pentru setea de cunoaştere a raţiunii
Pe aceeaşi direcţie raţionalistă, Platon va promova nu o viziune omeneşti”[20, p.631].
puristă, ci o sinteză, o expansiune metodologică. El va îmbina, în Metoda trebuie să fie în unitate cu obiectul cunoaşterii, întrucât
Dialogurile sale, metoda dialectică, intuitiv-vizionară, ca urcuş dificil cunoaşterea ştiinţifică, cere, aprecia Hegel, „să te laşi în voia
spre contemplarea Ideilor perfecte, cu metoda matematică-geometrică, obiectului, să ai în faţă necesitatea internă a acestuia şi să o exprimi,
apoi cu metoda empirică şi cu construcţia originală de mituri. pentru că metoda nu este altceva decât structura întregului, înfăţişat în
Contribuţiile majore ale lui Aristorel, Logica sa în special, au pura sa esenţialitate”[18, p.24].
îmbogăţit problematica metodologică generală cu noi componente.
Logica aristotelică a reprezentat, totodată, un „organon” (adică 2. Metodele filosofiei
instrument, în greaca veche) metodologic al gândirii ştiinţifice, utilizat
curent spre a cuprinde şi opera cu formele logice vizând generalul Efortul metodologic a conturat în plan filosofic între altele,
(legi, structuri),imanent lucrurilor particulare. solidaritatea dintre descripţia lumii ca totalitate şi prescripţiile despre
Preocupările pentru metode vor lua amploare în filosofia aceasta, determinarea dinspre obiect a metodei când legile şi
renascentistă şi postrenascentistă, sub impulsul unor noi investigaţii structurile obiectului cunoscut sunt convertite în indicaţii euristice şi
ştiinţifice şi ale unor exigenţe mai extinse ale practicii (navigaţia şi determinarea dinspre agentul cunoscător, acesta fiind implicat
orientarea în călătoriile pe mare, prelucrarea manufacturieră a metodologic prin calitatea şi cuantumul informaţiei pe care o deţine
mărfurilor etc.). Se modifică concepţia scolastică, oarecum fixistă, despre obiect.
despre ştiinţă, întrucât succesele ştiinţei nu se mai justificau prin Pe aceste coordonate generale, pot fi constatate abordări
autoritatea anticilor sau prin dogmele teologice infailibile, ci se căutau specifice, în funcţie de epocă, filosofie, filosof, dintre care le vom
noi fundamente metodologice şi noi criterii de adevăr. prezenta pe cele mai semnificative metode filosofice cu contribuţiile
O mare contribuţie la fundamentarea preocupărilor lor creatoare şi reprezentanţii acestora.
gnoseologice şi metodologice din ştiinţă a adus-o filosoful şi a) Metoda dialectică, are o mare rezonanţă în filosofie, fiind
matematicianul francez R. Descartes (1596 – 1650). În opoziţie cu apreciată chiar ca „singura metodă proprie filosofiei (Benedetto Croce)
empirismul, Descartes pune pe primul plan adevărurile raţiunii, fie ca Cuvântul „dialectică” este unul dintre termenii filosofici cei
evidenţe prime, clare şi distincte, fie de tipul celor deduse logic din mai întrebuinţaţi, de la marii gânditori greci şi până la Hegel, Marx şi
asemenea evidenţe raţionale. contemporanii noştri. Totuşi, termenul are accepţiuni diferite, asupra
Numărul mare al celor care sunt de aceeaşi părere nu este cărora nu insistăm, menţionând doar că Platon, Hegel şi Marx
nicidecum o dovadă care să ne poată convinge de adevărurile mai greu marchează cele trei mari sensuri ale dialecticii.
de descoperit, căci este mult mai probabil ca ele să fi fost găsite de un Platon şi Hegel, cu toate deosebirile dintre ei, au în comun
singur om decât de un popor întreg, mărturiseşte gânditorul francez considerarea Ideii pure ca suport al dialecticii. Marx reprezintă
R.Descartes. Prin metodă, el înţelege reguli sigure şi uşoare, graţie răsturnarea dialecticii tradiţionale, idealiste, întrucât el o fundează pe
95 96
materie, pentru a sublinia drastic opoziţia cu Ideea. Caracterele Formele apriori sunt sau de intuiţie (spaţiu şi timp) sau de gândire
comune ale dialecticii în cele trei interpretări principale sunt: (categoriile).
- un prim caracter al dialecticii îl reprezintă legătura, relaţia, Aşadar la Kant, termenul de transcendental nu înseamnă ceva
continuitatea dintre toate domeniile gândirii şi existenţei. Este un care trece dincolo de experienţă, ci ceva care precede apriori
adevăr elementar pentru dialectică interdependenţa tuturor lucrurilor, experienţa şi care are rolul să facă posibilă cunoştinţa empirică.
recunoaşterea complexităţii; c) metoda fenomenologică, propusă de Edmund Husserl,
- a doua notă presupusă de dialectică este noţiunea de acceptă experienţa sub formă de intuiţie, de viziune.
diversitate, de „alteritate” (o altă noţiune decât cea în discuţie): Intuiţia fenomenologică are ca specific faptul că se îndreaptă
noţiunile, care alcătuiesc o unitate sau o continuitate, sunt diferite până spre esenţa neschimbătoare a fenomenelor, şi de aceea este o intuiţie
la opoziţie, şi de aceea sunt corelative. de esenţă. Fenomenologia ia ca punct de plecare teza că adevărata
Rămâne ca motiv adânc al dialecticii, constatarea că lumea, cu cunoştinţă nu este raţionamentul, discursivitatea gândirii, înlănţuirea
toată unitatea şi continuitatea ei, este plină de antagonisme, de opoziţii de noţiuni, ci intuirea nemijlocită a esenţelor, pentru ca la Heidegger şi
şi antinomii: bine şi rău, iubire şi ură, pace şi război, atracţie şi K.Jaspers, reprezentanţi ai filosofiei existenţialiste, să devină intuirea
respingere, etc.; esenţială a vieţii omului în ceea ce acesta are iraţional. I s-a recunoscut
- a treia notă caracteristică a dialecticii evidenţiază faptul că fenomenologiei meritul de a fi refuzat în cunoştinţă tot ceea ce este
realitatea este schimbare, proces, devenire. În lumina acestei construit şi de a fi lăsat lucrurile să se ofere singure, pentru a le căpăta
caracteristici, metoda dialectică înseamnă considerarea tuturor fără prejudecăţi.
lucrurilor şi ideilor din punctul de vedere al devenirii sau al Pentru fenomenologie este valabil că orice dat este egal de
prefacerilor lor necontenite. îndreptăţit, fie că este sensibil , fie că nu este. În acelaşi timp s-a
b) metoda transcedentală, înseamnă un moment important în remarcat că punctul vulnerabil al metodei fenomenologice stă chiar în
metodologia filosofică mai nouă, în ce priveşte adaptarea procedeului noţiunea „intuiţie esenţială” cu implicaţiile ei.
deductiv sau raţionalist la experienţă. d) Metoda critică, izvorăşte din tradiţia filosofică, care, în
Ea este direct asociată cu numele lui Kant, care în prefaţa măsura în care a urmărit o filosofie exactă, n-a încetat de a cultiva
operei sale capitale „Critica raţiunii pure”, denumeşte întreaga lucrare intens reflecţia sub formă de spirit critic. Conştiinţa critică este simţul
un „tratat de metodă”, care nu are altă ţintă decât de a da o cât mai limitelor şi al posibilităţilor prin contactul direct. Conştiinţa critică este
completă monografie de metodologie filosofică. susţinută de curajul de a revizui şi amenda, ea este refuzul de a se
Filosofia lui Kant, declară fără ezitare de la început, că punctul închide în sistem prin sacrificarea faptelor. O critică de dragul criticii
de plecare al reflecţiei filosofice este experienţa, iar metoda este neproductivă; o critică pentru a ajunge la fapte şi pentru a înlătura
transcedentală are ca scop să descopere şi să prezinte condiţiile confuziile, este nu numai binefăcătoare, dar şi necesară.
experienţei, mergând deci regresiv la condiţiile ce fac posibil obiectul
real al experienţei, la principii. Kant caută transcedentalul nu într-o 3. Teorie şi metodă în filosofia dreptului
relaţie superioară, ci într-o cunoştinţă superioară experienţei, în
Raţiunea pură. Ca urmare condiţiile experienţei sunt forme de Metodele filosofiei se pot converti în metode ale filosofiei
conştiinţă, forme apriori, adică cunoştinţe cu valoare necesară şi dreptului, în măsura în care se pot adecva particularităţilor dreptului şi
universală, de aceea obiective, care nu decurg din experienţă, fiindcă în măsura în care dreptul însuşi este abordat în plan filosofic, deci în
aceasta prin sine însăşi, este numai individuală şi schimbătoare.

97 98
termeni de esenţă, totalitate, loc şi rol în existenţă, impactul asupra filosofiei dreptului cu cel al enciclopediei dreptului (teoria generală a
condiţiei umane. dreptului), a concluzionat că:
Astfel, nu orice analiză conceptuală în drept implică analiza ca - enciclopedia dreptului se mărgineşte să explice ce este dreptul
o metodă filosofică, dar fără îndoială, de pildă analiza conceptuală a şi prin aceasta, pornind numai de la cunoştinţa juridică poate să se
dreptului se plasează în perimetrul filosofiei dreptului. avânte în mod incidental în câteva domenii filosofice mărginaşe;
Procedând la o asemenea analiză, specific filosofică, Giorgio - filosofia dreptului din contră, porneşte de la filosofie de la
Del Vecchio distinge caracterele proprii ale dreptului în sens obiectiv: concepţiile mari despre viaţă şi confruntându-le cu rezultatele ştiinţei
„bilateralitatea, generalitatea, imperativitatea şi coercibilitatea”[14, caută să ajungă la rezultatele sale. Dar atunci, ea cuprinde toate
p.206]. domeniile dreptului, cu rădăcini în sociologie, psihologie, istorie,
Dreptul, remarcă autorul menţionat cu privire la bilateralitate, economie, politică,etc.
confruntă o acţiune cu alta, provenind de la subiecte diferite De fapt, Metoda inductivă, ca metodă a filosofiei dreptului, se
dreptul pune întotdeauna faţă în faţă cel puţin două subiecte şi fixează subîmparte în metoda genetică, care studiază originile şi cea
pentru amândouă o normă, în sensul că ceea ce este posibil pentru o comparativă, care confruntă diversele sisteme juridice. Prima pentru a
parte nu poate fi împiedicat de cealaltă parte. Se poate spune că acest dobândi o cunoaştere integrală a evoluţiei dreptului, iar a doua pentru
concept al bilateralităţii este cheia de boltă a edificiului juridic; de că dreptul unui popor prezintă totdeauna caractere specifice.
aceea, el nu a putut să scape din vedere principalelor şcoli filosofice. Confruntând drepturile diverselor popoare, observăm că ele se găsesc
Al doilea caracter, generalitatea, relevă faptul că dreptul, ca în faze de dezvoltare diferite. Umanitatea nu are un sistem unic
normativitate juridică procedează prin abstracţie la fixarea tipurilor; regulator, ci se împarte în grupe, a căror dezvoltare istorică este
norma juridică este generală, pentru că ea se referă la o întreagă clasă asincronică, nesimultană.
sau serie nelimitată de cazuri, şi nu la persoane determinate, nici la Nu cunoaştem, spre exemplu, faza primitivă a dreptului roman,
raporturi considerate în mod individual. dar avem, cel puţin în parte, un mijloc indirect: examinarea altor
Un caracter foarte important şi esenţial al normelor juridice, popoare, care au actualmente, sau au avut într-o epocă cunoscută nouă,
este imperativitatea. Comandamentul prin care se instituie o sisteme juridice analoage aceluia pe care probabil l-au avut la început
prohibiţie sau obligaţia de a face ceva anume, reprezintă un element romanii.
integrant al conceptului de drept, fiindcă acesta , aşa cum am remarcat, Asemănările se vădesc nu numai în aspectele statistice, dar şi
pune întotdeauna faţă în faţă două subiecte, dând unuia o facultate sau în cele dinamice, adică în succesiunea fazelor analoage. Pe lângă
o pretenţie şi impunând celuilalt o datorie, o obligaţie corespunzătoare aspectele comune, independent de orice comunicaţie, mai există
Dreptul este prin esenţă coercibil, adică în caz de nesupunere influenţele comunicaţiilor istorice între popoare, care operează în
poate fi impus cu forţa. Coercibilitatea deosebeşte normele juridice de sensul de a egaliza sistemele şi prin care dreptul unui popor se poate
orice altă specie de norme. Acest caracter de deduce din natura logică transfera la altul, într-o măsură mai mare sau mai mică.
a dreptului, stabilind întotdeauna un raport şi o limită între mai multe Fiecare popor poate asimila dreptul altuia, şi-l poate însuşi cu
subiecte. adaptările potrivite. Aceasta pentru că, dreptul nu e numai un fenomen
Cât priveşte sinteza, metodă solidară cu analiza dar şi cu alte naţional, ci înainte de toate un fenomen uman. Orice sistem are
metode ale filosofiei dreptului, dorim să subliniem contribuţia sa elemente care îl fac aplicabil, într-un anumit fel şi la alte popoare decât
constitutivă la formarea şi dezvoltarea filosofiei dreptului, aspect cu cel care l-a produs, reieşind de aici unitatea spiritului uman, deci şi a
privire la care, profesorul Mircea Djuvara, comparând obiectul dreptului.

99 100
Ilustrând în încheierea acestor notaţii privind metodele întrebi unde poţi găsi toate adevărurile ei la un loc sub formă de
filosofiei dreptului şi un aspect cu privire la omniprezenţa dialecticii în sistem” [16, p.19].
drept, în viziunea lui Mircea Djuvara, aşa cum conchide un exeget al Studiul sistematic şi critic al cunoaşterii (gnoseologia) şi al
reputatului teoretician şi filosof al dreptului, însuşi „dreptul este o cunoaşterii ştiinţifice în special (epistemologia) a constituit şi
creaţie obiectivă a dialecticii gândirii, care urmăreşte prin ideea de constituie o remarcabilă cucerire culturală şi un stâlp de rezistenţă al
justiţie coerenţa logică a scopurilor activităţilor din societate; formaţiei umaniste, păstrând mereu spiritul treaz, problematizant, opus
realizările succesive ale acestei dialectici sunt realităţi juridice, aflate dogmatismelor (uneori mascate sub un limbaj scientist reducţionist,
în continuă evoluţie”[10, p.39]. excesiv şi inadecvat utilizat).
Teoria cunoaşterii sau gnoseologia este o componentă a
oricărui sistem filosofic. Ea îşi propune să explice reflectarea lumii
CAPITOLUL IX materiale în mintea omului, principiile şi legile ce guvernează
producerea şi însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice, formele şi metodele de
descoperire, fixare şi transmitere socială a adevărurilor, interferenţa
ELEMENTE DE EPISTEMOLOGIE JURIDICĂ dintre cunoaştere şi celelalte activităţi umane.
Teoriile despre cunoaştere sunt tot atât de vechi ca şi filosofia
însăşi. Definirea adevărului şi explicarea mecanismului cunoaşterii, au
fost preocupări ale lui Aristotel şi ale stoicilor în antichitatea greacă,
1.Teoria cunoaşterii şi epistemologia juridică ale lui Descartes şi Leibnitz, ale lui Locke şi Hume, ale lui Kant, Hegel
sau Russel.
Una dintre dimensiunile fundamentale, care acordă filosofiei Problematica tradiţională a gnoseologiei include reflecţii
specificitate în raport cu alte forme ale spiritualităţii sociale (artă, despre obiectul cunoaşterii, geneza cunoştinţelor umane, formele şi
morală, religie) este dimensiunea sa gnoseologică. Ca o concepţie procedeele de cunoaştere, conceptul de adevăr, verificarea
generală despre lume, filosofia abordează totalitatea realului prin cunoştinţelor adevărate, etc. Ea este continuată şi revigorată în
prisma raportului dintre existenţa obiectivă şi cea subiectivă, fără a se contemporaneitate prin utilizarea unor rezultate certe ale ştiinţelor
reduce la o ontologie naturalistă. Ontologia, prezentă în orice sistem particulare (psihologia experimentală, semiotica, cibernetica, etc).
filosofic, devine, necesarmente, o introducere pentru o extindere Alături de această direcţie în dezvoltarea gnoseologiei, asistăm
teoretică asupra subiectivităţii şi a cunoaşterii. în prezent la elaborarea unor teorii gnoseologice de ramură. Acestea
După cum arăta cel care şi-a dedicat întreaga viaţă fac total abstracţie de agentul sau persoana care cunoaşte, ocupându-se
învăţământului universitar românesc, profesorul Dimitrie Gusti, dacă e de cunoaşterea depersonalizată, fixată şi materializată în semnele şi
adevărat că „organizarea ştiinţifică se manifestă prin literatura ei, structurile lingvistice, de capacitatea acestora de a reda domeniul
bibliografia fiind instrumentul care ne înlesneşte cunoaşterea acelora evenimentelor lumii fizice, biologice sau sociale. În acest sens, s-au
care au mai produs în ştiinţă asupra chestiunii”, tot atât de adevărat constituit epistemologii ale ştiinţelor particulare, între care şi
este că „orice ştiinţă este organizată şi cine vrea să facă operă epistemologia juridică.
ştiinţifică într-o materie, trebuie să demonstreze cum e organizată acea Orice activitate umană, deci şi cea juridică implică un proces
materie ştiinţifică”. De aceea, îşi continua gândul marele cărturar de cunoaştere. Acesta este un fenomen extrem de complex ce
român, „în orice ştiinţă după ce te întrebi unde se găseşte istoria ei, te presupune în structura lui patru elemente:

101 102
- obiectul cunoaşterii, care este realitatea obiectivă (dar şi cea În concluzie, epistemologia juridică se ocupă cu cercetarea
subiectivă, în măsura în care omul se apleacă asupra lui însuşi şi a modului cum juriştii dobândesc, verifică şi aplică cunoştinţele în
propriilor sale produse spirituale); domeniul dreptului.
- subiectul cunoaşterii, care este omul, ca fiinţă generică, Din perspectivă epistemologică, se pot oferi multiple sugestii
înzestrată de la natură cu capacităţi cognitive; care pot contribui, alături de alţi factori, la înţelegerea aprofundată a
- relaţia cognitivă, adică legătura, interacţiunea dintre obiect şi ştiinţei dreptului, cât şi la evitarea unor capcane, abordări sterile sau
subiect; chiar nocive, care influenţează într-un fel sau altul cunoaşterea şi
- cunoştinţa, rezultatul activităţii de cunoaştere. evoluţia dreptului.
Din cele expuse până acum rezultă că dreptul, oricare ar fi Abordarea complexă, fără graniţe a fenomenului juridic, are şi
semnificaţia care i se dă şi conţinutul ontic ce i se propune de către relevante suporturi epistemologice. Şi în domeniul cunoaşterii juridice,
diferiţi teoreticieni ai dreptului, poate şi trebuie să fie obiect al orice frontieră absolută propusă este marcată de o problemă rău pusă,
reflecţiei filosofice. aceasta trebuind să fie mai degrabă o oprire momentană a gândirii care
Mai ales că în domeniul dreptului se realizează o cunoaştere trebuie tratată în termeni de program (ce este de făcut mai departe?).
mult diferită de cunoaşterea comună. Aceasta i-a făcut pe mulţi În această optică, daturile istorice, sociologice, antropologice,
cercetători ai sistemului dreptului, ai fenomenului juridic în plan mai ideologice, economice, morale,etc., sunt fapte pentru ştiinţa juridică
larg, să vorbească despre o epistemologie juridică. Căci din moment ce fundamentală, obiecte de investigat, nu entităţi luate ca atare, exceptate
se recunoaşte existenţa unei cunoaşteri juridice, nu este imposibil să se explorării de pe poziţii specifice juridic.
conceapă şi un studiu epistemologic referitor la acest domeniu Ca orice teorie ştiinţifică, teoriile juridice nu pot să se refere
cognitiv. decât la câteva aspecte ale sistemului real, pe care îl schematizează, ele
Cunoaşterea juridică este aceea pe care o realizează juriştii- realizând o reconstrucţie sumară nu completă şi iconică a fenomenului
cercetători ai dreptului (teoreticieni ai fenomenului juridic), cunoaştere juridic. Corespondenţa dintre modelele teoretice şi realitatea juridică,
pe care o pun în aplicare practicienii dreptului: magistraţi, avocaţi, nu este punctuală, ci globală, de la sistem la sistem.
notari, consilieri juridici, grefieri. De aceea întrebările în jurul cărora Sub acest aspect, prima necesitate epistemologică în ştiinţa
se instituie o astfel de modalitate de cunoaştere, sunt fie cele care dreptului, este de a releva pluralismul punctelor de vedere, de a le
privesc aspecte teoretice ale dreptului cum ar fi: care este natura recenza fără reducţii simplificatoare sau denaturante. Toată dificultatea
dreptului?, în ce constau rolul şi finalităţile lui?, care este statutul raţionamentului juridic vine de la necesitatea de a găsi respectul
adevărului în drept?, după ce criterii îl recunosc juriştii?,etc., fie mai punctelor de vedere individuale şi sociale. Controversa sistematică este
frecvent cele care privesc aplicarea dreptului, ca de pildă: persoana de altfel, singurul demers care permite ştiinţei juridice să contribuie la
„X” poate primi o sancţiune?, cutare contract este valabil?, acţiunea ameliorarea dreptului.
„Z” este legală?, etc. În cadrul abordării acţionale, praxiologice a dreptului, acesta
De aici decurge specificul cunoaşterii juridice care constă în este privit ca activitate, conduită practică, factor acţional spre un
faptul că în domeniul dreptului cunoaşterea se bazează fără îndoială, anumit scop. El asigură concordanţa între diferite organisme sau roluri
pe multiplele dispoziţii legale şi regulamentare, precum şi pe oficiale, ca instrument pentru exercitarea controlului de către popor
numeroasele hotărâri şi decizii judiciare conţinute în jurisprudenţă. asupra treburilor publice, ca acţiune ce o desfăşoară o serie de
persoane oficiale ca judecători, procurori, avocaţi, în soluţionarea
litigiilor.

103 104
În cele ce urmează, din raţiuni dictate de problematica cursului, Prin adevăr obiectiv, înţelegem existenţa în cunoştinţele
ne vom opri doar la dobândirea cunoştinţelor din unghiul de vedere al noastre a unui conţinut care nu depinde de noi (de subiectul
teoriei adevărului, încercând astfel o aplicare a elementelor acestei cunoaşterii). Caracterul obiectiv al adevărului este determinat de
teorii la domeniul specific al dreptului. Dar în prealabil vom face izvorul cunoaşterii, adică de natura obiectului de cunoscut. Acesta
câteva consideraţii asupra problematicii teoriei filosofice a adevărului, semnifică faptul că adevărul obiectiv, deşi dobândit de oameni, este
arătând ce este adevărul, care sunt trăsăturile lui caracteristice, prin conţinutul său independent de ei, în sensul că el redă fără
criteriile de stabilire a adevărului unei cunoştinţe şi tipurile de adevăr. denaturări proprietăţile şi structura obiectelor şi proceselor obiective.
Când vorbim de adevărul obiectiv, avem în vedere numai
2. Caracteristicile adevărului şi procesualitatea conţinutul lui, pentru că ţinând seama că adevărul este dobândit în
dobândirii lui cadrul practicii social-istorice şi al experienţei umane, el nu poare
exista în afara omului. Aşadar, obiectivitatea adevărului nu constă în
existenţa lui în afara activităţii de cunoaştere a subiectului cunoscător,
Adevărul este valoarea supremă a cunoaşterii, este rezultatul
ci în faptul că ceea ce dobândeşte subiectul prin activitatea sa de
interacţiunii dintre obiectul cunoaşterii şi subiectul cunoscător Datorită
cunoaştere este adecvat, corespunde obiectului. Adevărul este o
acestui fapt, conceptul de adevăr ocupă un loc central în cadrul teoriei
determinare a gândirii subiectului cunoscător, el nu este anterior şi nici
cunoaşterii. Nu există astfel de teorie care să nu conţină, explicit sau
exterior acestuia. De aceea, concomitent cu evidenţierea caracterului
implicit, direct sau indirect, judecăţi asupra valorii cunoştinţelor
obiectiv al adevărului, trebuie menţionat că în formă adevărul este
obţinute de oameni în activitatea lor de cunoaştere.
subiectiv, el existând numai într-o modalitate de exprimare proprie,
Adevărul desemnează corespondenţa dintre conţinutul
specifică subiectului cunoscător individual. Cunoştinţele poartă
informaţional al cunoştinţelor subiectului cunoscător şi starea de fapt,
întotdeauna amprenta structurii mentale a subiectului cunoscător (a
reală, a obiectului la care acesta se referă. Aşadar, adevărul nu este o
fiecărui om în parte) care le formulează.
proprietate nici a obiectului cunoaşterii (a lucrului ca atare), nici a
b) Caracterul procesual al dobândirii adevărului
expresiilor lingvistice formulate de conştiinţa subiectului cunoscător,
Obiectivitatea adevărului trebuie înţeleasă prin prisma
ci a conţinutului cognitiv-informaţional transmis prin intermediul
procesualităţii complexe a cunoaşterii, nu ca un dat imuabil, ci ca o
expresiilor propoziţionale. Deci, trebuie menţionat, că adevărul se
tendinţă mereu reînnoită şi niciodată realizată definitiv. Cunoştinţele
manifestă exclusiv la nivelul propoziţiilor şi este impropriu să vorbim
noastre despre realitate nu se obţin printr-un singur act de cunoaştere,
de adevăr sau fals la nivelul noţiunilor. Încă Aristotel observase că
ci în cadrul unui proces, ceea ce face ca ele însele să se constituie, prin
despre noţiunea de „cerb” nu putem spune că este adevărată sau falsă,
conţinutul lor informaţional, într-un proces care să fie reproducerea pe
ci numai despre o construcţie propoziţională ce cuprinde noţiunea de
planul gândirii a devenirii obiectului cunoaşterii ceea ce înseamnă că
„cerb”, putem afirma că este adevărată sau falsă.
adevărul lor este în continuă devenire.
Rezultă că numai propoziţiile, judecăţile, sunt singurele apte de
Caracterul procesual al surprinderii devenirii adevărului unei
a fi calificate drept adevărate sau false
cunoştinţe rezultă din caracterul contradictoriu al cunoaşterii.
Trăsăturile caracteristice ale adevărului:
Cunoaşterea umană este prinsă între polii unei contradicţii: pe de o
a) Caracterul obiectiv al adevărului, rezultă chiar din
parte, tendinţa şi posibilitatea subiectului de a cunoaşte în mod
definirea sa drept concordanţa dintre conţinutul informaţional al
complex şi definitiv totul, iar pe de altă parte imposibilitatea realizării
cunoştinţelor noastre cu realitatea la care se referă.
în fapt a acestei tendinţe şi aspiraţii (datorită infinităţii obiectului

105 106
cunoaşterii şi posibilităţii limitate de cunoaştere a subiecţilor concreţi, posibilitatea de a încheia cunoaşterea adevărului într-un moment
reali dintr-o anumită epocă). istoric, adică posibilitatea de a realiza totul.
Această contradicţie se rezolvă doar parţial şi incomplet într-o Prin conţinutul lor obiectiv, adevărurile ştiinţifice constituie
epocă dată, în sensul că cunoaşterea nelimitată ca tendinţă, aspiraţie şi trepte ale unei aproprieri neîntrerupte, asimptotice a cunoaşterii de
posibilitate, se realizează prin şi de către indivizi a căror adevărul absolut.
competenţă,cognitivă este inevitabil limitată. În concluzie, esenţialul în înţelegerea corelaţiei dintre adevărul
În fiecare etapă a dezvoltării sale, cunoaşterea omenească este relativ şi cel absolut, este interpretarea cunoaşterii ca proces dialectic
relativă, în sensul că un individ sau o generaţie dintr-o perioadă de de trecere continuă, lentă sau în salturi, de la adevăruri mai puţin
timp limitată, nu poate cunoaşte totul. Fiecare treaptă istorică a complexe relative, care redau un număr mai redus de proprietăţi şi
cunoaşterii este limitată la cadrul istoric respectiv, de nivelul conexiuni ale sistemelor lumii materiale, la adevăruri din ce în ce mai
dezvoltării ştiinţei şi de condiţiile social-istorice ale epocii. Aceasta complete, mai apropiate de natura şi esenţa fenomenelor supuse
face ca datele, cunoştinţele obţinute să nu fie complete, definitive ci cunoaşterii.
aproximative, deci relative. c) Caracterul concret al adevărului rezultă din faptul că nu
Pe fiecare treaptă istorică, cunoaşterea omenească este relativă, putem face niciodată abstracţie de determinaţiile spaţio-temporale în
în sensul că este incompletă, şi corespunzător, adevărul obţinut în care există şi se manifestă obiectele şi fenomenele. Concreteţea
urma acestei cunoaşteri este şi el limitat, incomplet, relativ. adevărului trebuie văzută tocmai în funcţie de factorii care participă la
Prin adevăr relativ se înţelege acel adevăr obiectiv în procesul cunoaşterii. Astfel, în procesul cunoaşterii participă obiectul
conţinutul său, care reflectând just realitatea, este totuşi parţial, limitat, şi subiectul. Fiecare din aceşti termeni se schimbă, se dezvoltă.
susceptibil de perfecţionare, şi de completare ulterioară. La el ajungem Schimbarea obiectului cunoaşterii determină şi o schimbare în
prin rezolvarea parţială a contradicţiei fundamentale a cunoaşterii. aprecierile noastre despre realitate. Faptul că obiectele şi fenomenele
Prin adevăr absolut se înţelege adevărul obiectiv în forma sa pe care le cunoaştem sunt în continuă schimbare face ca şi cunoştinţele
deplină, desăvârşită, care nu mai este susceptibil de aprofundare, noastre despre ele să se schimbe, să se modifice.
precizare, completare ulterioară. La el am putea ajunge printr-o Dar şi subiectul cunoscător se schimbă, în diferite etape istorice
rezolvare completă a contradicţiei fundamentale a cunoaşterii. există anumite particularităţi psihologice şi intelectuale ale subiectului
Relativitatea adevărului trebuie înţeleasă în sensul că fiecare cunoscător. Mai mult, oamenii care cunosc lumea aparţin unei anumite
cunoştinţă adevărată reflectă realitatea obiectivă, dar nu poate cuprinde epoci istorice, au la îndemână anumite mijloace şi posibilităţi de
toate laturile ei, ci numai pe acelea care au pătruns în sfera cunoaşterii, investigare. Adevărurile stabilite de ei au legătură cu condiţiile istorice
în funcţie de orientarea practicii social-istorice di epoca respectivă. în care au fost elaborate şi pot fi înţelese numai raportate la epoca
Caracterul relativ al adevărului ţine de ceea ce, în cadrul respectivă..
oricărei cunoştinţe, este supus revizuirilor, întregirilor şi completărilor, Adevărul capătă un caracter concret în momentul verificării,
iar cel absolut ţine de ceea ce, în cadrul oricărei cunoştinţe, este reţinut deoarece o cunoştinţă generală, formulată fără referire la condiţiile
şi preluat din generaţie în generaţie. concrete este lipsită de valoarea de adevăr. Funcţia de adevăr, ca
Sarcina ştiinţei este dobândirea adevărului obiectiv relativ, care schemă de judecată, devine adevărată sau falsă prin introducerea
reprezintă un pas spre cel absolut, spre coincidenţa tot mai deplină a condiţiilor reale de care facem abstracţie în cursul procesului de
cunoştinţei cu esenţa obiectelor lumii materiale. Aşadar, filosofia nu cunoaştere. Deci, în stabilirea adevărului, trebuie să se ţină seama de
contestă capacitatea ştiinţei de a cunoaşte adevărul absolut, ci condiţiile concret istorice în care acesta s-a constituit (obţinut).

107 108
Teza despre caracterul concret al adevărului are valabilitate la acele indicii, reguli metodologice, care ne permit să delimităm
deplină şi în domeniul dreptului. De pildă, încadrarea juridică a riguros între adevăr şi fals, între adevăr şi eroare.
infracţiunii de furt se face în funcţie de condiţiile de loc şi timp. Dacă Criteriile adevărului pot fi grupate în: criterii materiale
fapta de furt a fost săvârşită pe timpul nopţii, se apreciază furt calificat. (corespondenţa, utilitatea) şi criterii formale (coerenţa logică,
Aceeaşi calificare o capătă fapta de furt, dacă a fost săvârşită într-un demonstraţia). Pentru a determina care este criteriul adecvat e nevoie
loc public. să se investigheze diferitele genuri de cunoştinţe dobândite de om.
La modul general, stabilirea adevărului în cauzele ce vizează a) Criteriul corespondenţei, are deplină valabilitate în testarea
fapte care constituie contravenţii sau infracţiuni, trebuie să se facă în adevărului propoziţiilor care descriu experienţa noastră, şi a celor ce
conformitate cu realitatea, luându-se în considerare ansamblul formează aşa-numitele ştiinţe factuale. Experienţa, practica (acţiunea
condiţiilor de loc, timp, obiective, subiective, etc. socială) permit să deosebim propoziţiile adevărate de cele neadevărate.
În acest sens, avea dreptate Marx când arăta în lucrarea „Teze despre
3. Criteriile adevărului Feuerbach”, că „problema dacă gândirii omeneşti îi este propriu
adevărul obiectiv, nu este o problemă teoretică ci una practică,
O problemă esenţială în teoria adevărului este şi aceea a felului deoarece omul trebuie să facă dovada adevărului, adică a realităţii şi
în care se stabileşte valoarea de adevăr a cunoştinţei. Pentru a stabili faptei, a caracterului netranscedental al gândirii sale în activitatea
valoarea de adevăr a cunoştinţelor noastre, avem nevoie de criterii. În practică. Disputa asupra realităţii sau nerealităţii unei gândiri care se
istoria filosofiei s-au propus mai multe criterii de evaluare a rupe de practică este o chestiune pur scolastică" [ p.5].
cunoştinţelor şi de stabilire a adevărului lor. Prin aceasta, Marx a precizat că gândirea nu poate găsi în sine
Astfel, în mod expres scepticismul antic, nega existenţa unui siguranţa validităţii produselor sale, ea trebuie căutată dincolo de
mijloc sigur de verificare şi propunea îndoiala universală. graniţele subiectivităţii. Or, conjugarea cunoaşterii cu practica i-a
Gândirea medievală, datorită atmosferei spirituale specifice permis să arate că numai activitatea practică poate furniza un criteriu
acestei epoci, invocă multiple criterii: revelaţia, autoritatea bisericii şi capabil a stabili că unele propoziţii sunt adevărate iar altele false.
a scolasticii, tradiţia, etc. În ceea ce priveşte cunoştinţele pe care ni le furnizează
În epoca modernă, o dată cu dezvoltarea ştiinţelor, când cunoaşterea comună, corespondenţa este un criteriu hotărâtor al
precumpănesc preocupările pentru metodă, problema criteriului adevărului. În conformitate cu aceasta, adevărul constă într-o anumită
adevărului primeşte soluţii, în funcţie de poziţia empiristă sau formă de corespondenţă între opinie şi fapt. Dar şi în ceea ce priveşte
raţionalistă a respectivului filosof. Empiriştii moderni (Bacon, Galilei, ştiinţa, criteriul hotărâtor al acceptării propoziţiilor acesteia este tot cel
Newton), luând ca model ştiinţele naturii, vor propune drept criteriu, al concordanţei cu datele observaţiilor. În cadrul practicii, ansamblul
experimentul. Spre deosebire de aceştia, reprezentanţii raţionalismului de cunoştinţe structurate în teorii ştiinţifice sunt raportate la obiecte,
vor căuta garanţia certitudinii în proprietăţile imanente ale subiectului pentru a constata în ce măsură sunt adecvate acestora. Desigur, este
cunoscător. Astfel, la Descartes, criteriul adevărului este evidenţa: sunt vorba de aşa-numitele „ştiinţe experimentale”, în care modalitatea
adevărate ideile clare şi distincte. preponderentă de verificare a propoziţiilor este experimentul.
Prin criteriu al adevărului ,înţelegem un ansamblu de reguli, b) Criteriul coerenţei (sau criteriul logic,), este cel mai
un procedeu standard, sau un semn distinctiv exterior enunţurilor, prin important criteriu utilizat în ştiinţele deductive, cum sunt matematica,
a căror aplicare sau sesizare se poate decide, în fiecare caz particular, logica. Criteriul logic, formal (deductiv) al verificării, se formulează
dacă un enunţ este adevărat sau fals. Deci criteriul adevărului se referă astfel: „dacă premisele sunt adevărate şi dacă deducţia este corectă,

109 110
atunci concluzia este adevărată”.Cu alte cuvinte, criteriul coerenţei se necesară consultarea tuturor surselor istorice disponibile şi
referă la consistenţa internă statuată între enunţuri cu grade de concludente. Istoricul se foloseşte de documente scrise, de
generalitate apropiate, prin reguli şi procedee care permit stabilirea monumente, de vestigii. Judecătorul ţine şi el seama, la fel de
adevărului la nivel logico-raţional. Mai simplu spus, criteriul coerenţei documente scrise, corpuri delicte, declaraţiile martorilor oculari.
constă în faptul că o opinie este adevărată atunci când ea concordă cu Amândoi au de controlat autenticitatea şi credibilitatea surselor şi
celelalte opinii. amândoi au de coroborat concluziile diverselor surse pentru a scoate
Criteriul coerenţei îl întâlnim nu numai în matematică şi logică, inferenţe rezumative şi definitive. Magistratul este un istoric al faptelor
ci şi în domenii ca istoria şi dreptul. Astfel, enunţurile istoricilor nu pot individuale din timpul său; istoricul este un „magistrat” al trecutului,
fi întotdeauna verificate prin corespondenţa cu faptele, pentru că ele se pentru fapte de interes colectiv”[30, p.300]
referă la realităţi care au dispărut. Şi atunci, criteriul adevărului acestor c) Criteriul utilităţii. În concepţia pragmatismului, o idee este
enunţuri va deveni coerenţa lor cu informaţiile existente deja (furnizate adevărată dacă ea este necesară şi profitabilă. În opinia
de arheologie, numismatică, heraldică, etc). pragmatismului, între adevăr şi profit se stabileşte o relaţie directă,
Dar criteriul coerenţei în stabilirea adevărului nu poate fi determinată de faptul că tot ceea ce reprezintă lucru util este bun şi
generalizat pentru întreaga cunoaştere. În ştiinţele factuale, empirice, conform cu realitatea. Prin aceasta pragmatismul mută problema
pot exista mulţimi de enunţuri intern coerente fără să se poată decide criteriului adevărului de pe terenul gnoseologiei pe cel al eticii
pe temeiul coerenţei care dintre acestea formează mulţimea enunţurilor (binelui) şi praxiologiei (acţiunii eficiente).
adevărate. Coerenţa logică este necesară, dar nu şi suficientă pentru a Aplicând acest criteriu al utilităţii practice, se consideră că sunt
ajunge la adevăr. Rezultă de aici necesitatea subordonării criteriului adevărate orice idei din ştiinţă sau din afara acesteia, care aduc
coerenţei, celui al corespondenţei enunţurilor cu realitatea. oamenilor foloase vitale. Văzând în ea un simplu instrument de
De pildă, în domeniul dreptului, în vederea aplicării normelor satisfacere a nevoilor, pragmatiştii refuză cunoaşterii capacitatea şi
(cu caracter general) la cazurile concrete, particulare, este utilizată menirea de a ne furniza o imagine adecvată asupra lumii. Criteriul
deducţia (silogismul deductiv). Însă aici silogismul nu poate duce la pragmatist al utilităţii este ambiguu, pentru că o idee poate fi utilă într-
nici o concluzie dacă premisa majoră (dispoziţia legii), nu e pusă în un sens şi pentru un anumit grup de oameni, dar dăunătoare în alt sens
relaţie cu o premisă minoră (realitatea concretă) de o cât mai şi pentru alt grup de oameni. Identificarea adevărului cu utilitatea
desăvârşită certitudine. Pregătirea premisei minore, precizarea şi ideilor duce la nedistincţia dintre adevăr şi fals, întrucât şi unele
verificarea valabilităţii ei, constituie sarcina magistratului în falsuri-minciună, erori, pot fi urile.
desfăşurarea activităţii de probare. Când realizează încadrarea juridică În concluzie, în cunoaştere e nevoie să se apeleze la mai multe
a faptei, magistratul procedează la o subsumare silogistică, criterii al căror rol este mai mult sau mai puţin important în funcţie de
conducându-se după metoda deductivă, întocmai ca un matematician. genul cunoştinţelor pe care le avem în vedere.
Dimpotrivă, desfăşurarea activităţii de probare,este o cercetare Corespondenţa, coerenţa, utilitatea sunt criterii pentru testarea
în care magistratul are de aplicat o metodă de un tip cu totul diferit, ea adevărului unui enunţ (propoziţie) sau al unui grup de enunţuri
este una şi aceeaşi metodă pe care o aplică istoricul care vrea să (propoziţii sau text). Pentru a determina care este criteriul adecvat, e
reconstituie un fapt dintr-o oarecare epocă. Iată cum descria profesorul nevoie de cunoaşterea cărui gen de ştiinţă îi aparţin respectivele
Eugeniu Speranţia un asemenea context: „Atât faptul care-l preocupă enunţuri. Căci, dacă în matematică , coerenţa este criteriul hotărâtor, în
pe judecător cât şi cel care-l preocupă pe istoric sunt fapte împlinite, ştiinţele factuale, precum şi în viaţa de toate zilele, corespondenţa
deci ţin de trecut, iar pentru stabilirea condiţiilor şi detaliilor este observaţiilor cu datele experienţei se impune în prim planul realităţii.

111 112
4. Tipuri de adevăr. Adevărul juridic Dar există şi o altă perspectivă, alta decât cea gnoseologică şi
anume perspectiva axiologică, în cadrul căreia adevărul ne apare ca
Tipologia adevărului se poate constitui după mai multe criterii: una dintre valorile umane fundamentale, alături de bine şi frumos. Prin
a) după modalităţile fundamentale ale cunoaşterii teoretice, valoarea de adevăr oamenii se pot înscrie activ sau pasiv în cadrul
sistemice, specializate există adevăr ştiinţific, adevăr artistic, existenţei sociale, ca luptători pentru descoperirea şi promovarea
adevăr filosofic, etc.; adevărului (cum fac de pildă poliţiştii şi magistraţii) sau pentru
b) după un criteriu epistemologic, limitându-ne la adevărul estomparea şi denaturarea lui (cum procedează infractorii).
propriu cunoaşterii ştiinţifice, putem deosebi adevărul formal de Întrucât activitatea juridică constituie un proces cognitiv prin
adevărul factual. excelenţă, pentru că îşi propune în mod expres şi explicit aflarea
Adevărul formal este caracteristic teoriilor care nu au o adevărului, elementele teoriei cunoaşterii în general şi ale teoriei
referinţă reală, în special logica şi matematica. adevărului în special, sunt aplicabile şi aici, constituind un cadru
Adevărul factual reprezintă o relaţie între enunţuri şi referenţii indiscutabil pentru înţelegerea aprofundată a menirii justiţiei.
lor. El nu este definibil ci doar caracterizabil, fiind valabil doar pentru Activitatea juridică se aseamănă la prima vedere, cu activitatea
un domeniu limitat; desfăşurată în orice alt domeniu. De pildă, cerinţele ei sunt
c) după ramurile ştiinţei, putem separa adevărul logic, comparabile cu cele ale cercetării ştiinţifice. Cu toate acestea,
adevărul matematic, adevărul moral, adevărul juridic, etc.; activitatea juridică relevă din punctul de vedere al teoriei cunoaşterii,
d) aplicând un criteriu logic de analiză tuturor adevărurilor din anumite particularităţi care o definesc ca fiind altceva.
ştiinţă, putem separa adevărul analitic (logic) de adevărul sintetic Astfel, în activitatea judiciară (luăm ca exemplu procesul
(empiric). penal), avem de-a face cu un obiect al cunoaşterii care în principiu este
Adevărul analitic este caracteristic acelor propoziţii care sunt reprezentat de faptă (unde, când, cum) şi de făptuitor (cine); cu un
adevărate în virtutea înţelesului termenilor. Pentru asemenea cazuri, subiect cunoscător care nu este altul decât completul de judecată. În
criteriul veridicităţii este pur logic sau formal şi nu necesită recurgerea ceea ce priveşte relaţia cognitivă, aceasta se instituie, mai ales sub
la corespondenţă. forma cercetării judecătoreşti, de judecată propriu-zisă, şi chiar a
Adevărul sintetic este propriu acelor propoziţii care redau rolului activ pe care judecătorul trebuie să-l aibă în desfăşurarea
experienţa. El nu poate fi prezentat pe cale logică şi se recurge la fapte. procesului penal, iar cunoştinţa este reprezentată de rezultatul cu care
De pildă, enunţul „autorul infracţiunii X este Y” se stabileşte nu atât se finalizează procesul penal-sentinţa sau decizia (depinde de gradul
prin demonstraţie logică cât prin confirmarea observaţională, prin de jurisdicţie).
apelul la fapte. Pornind de la caracterul obiectiv al adevărului, trebuie spus că
şi sentinţa sau decizia dată de instanţa de judecată cu privire la o
Adevărul juridic cauză, se bazează pe fapte obiective. De aceea, una dintre regulile
activităţii de justiţie, este aceea că în acest domeniu trebuie să se
lucreze pe baza faptelor şi să se evite presupunerile, ce pot duce uşor la
Am văzut până acum că din perspectivă gnoseologică,
erori.
adevărul se constituie în cadru raportului dintre om şi lume: omul,
Astfel, magistraţii trebuie întotdeauna să dea o mare atenţie
înţeles în calitatea lui de subiect cunoscător şi lumea înţeleasă ca
caracterului obiectiv al adevărului probelor din dosarul cauzei. În acest
obiect al cunoaşterii, adevărul instituindu-se tocmai în procesul
sens, încheierile de şedinţă, minutele, hotărârile trebuie să fie precise,
aproprierii cognitive a lumii de către subiectul cunoscător.
113 114
riguroase şi corecte. Să nu lase loc fanteziei, fabulaţiei, interpretărilor aspecte inutile. Ele trebuie să ţină seama de tot ceea ce implică
subiective, pentru ca beneficiarul acestora–justiţiabilul–să-şi afle împrejurările în care a acţionat făptuitorul.
dreptatea. În elaborarea actelor juridice pe care le întocmesc, La modul principial, legea este generală, ea comportând o
magistraţii trebuie să înlăture tot ceea ce este vag şi nedeterminat, tot posibilitate nedefinită de aplicaţii. Consecinţa este că sentinţa (decizia)
ceea ce este subiectiv, rămânând pentru deliberare doar datele care instanţei este proprie doar acelei speţe, fiind determinată de părţile,
sunt confirmate prin probe (materiale, testimoniale, etc). cauza şi obiectul litigiului. Strict vorbind, nu există în concret două
Specificul dobândirii adevărului în activitatea judiciară constă speţe identice.
în faptul că se insistă atât pe obţinerea adevărului ca atare, adică pe În concluzie, adevărul nu i se dezvăluie magistratului în forma
cunoaşterea acţiunilor puse la cale de infractor, pe depistarea sa completă, desăvârşită, dintr-o dată, ci prin abilitate, fler şi măiestrie
mijloacelor, metodelor şi formelor de acţiune folosite de acesta, cât şi profesională, bazate pe o formidabilă capacitate de a sesiza, interpreta
pe stabilirea adevărului de drept. Aşadar, în domeniul activităţii şi pune cap la cap frânturi de date din dosar, de a deosebi informaţia
judiciare nu este admisibil să se rămână în sfera simplelor afirmaţii, ci adevărată de cea falsă servită intenţionat de făptuitor sau de unii
sunt necesare argumente temeinice sprijinite pe fapte şi documente martori, el reuşeşte să pună de acord adevărul de fapt cu adevărul
(scheme, schiţe, diagrame cuprinse în expertize). Desigur, faptele nu juridic (de drept).
vorbesc singure, de la sine, ci magistraţii sunt aceia care trebuie să le Aspecte importante privind adevărul juridic relevă distincţia
dezvăluie şi să le explice semnificaţia. între trei momente ale dreptului:
De asemenea, multe din elementele teoriei cu privire la – elaborarea şi promulgarea;
caracterul procesual al dobândirii adevărului le regăsim într-o formă – interpretarea normelor;
specifică în cadrul jurisprudenţei, putând fi aplicate cu multă eficienţă – aplicarea la cazuri concrete.
în activitatea de justiţie. Astfel,în ceea ce priveşte legiuitorul, acesta construieşte ceea
La modul ideal, de pildă, magistratul vizează întotdeauna date, ce se numeşte adevăr juridic sub forma obligaţiilor din lege, în aşa fel,
informaţii cu valoare de adevăr absolut, deoarece acestea au o încât în aplicarea acestora la cauzele judiciare conţinutul normativ este
însemnătate practică deosebită în rezolvarea dosarului unei cauze. Într- luat drept adevăr şi anume adevăr legal.
adevăr, sentinţele şi deciziile nu pot fi luate pe baza unor date, În legătură cu valoarea de adevăr a unei hotărâri judecătoreşti,
informaţii trunchiate, a unor fragmente de adevăr, ci este necesară o se pot statua următoarele situaţii:
bogată documentare a cauzei, închegată într-un concept bine conturat – dacă hotărârea judecătorească afirmă ceea ce prevede legea şi
sub raport probatoriu. descrierea faptei, atunci ea este adevărată;
Pentru aceasta este nevoie ca magistratul să nu scape din – dacă hotărârea judecătorească afirmă ceea ce nu prevede
vedere nici unul din aspectele cheie ale acţiunii făptuitorului. În legea şi descrierea faptei, atunci ea este falsă;
activitatea de justiţie, adevărurile parţiale se conexează unele cu altele, – dacă neagă ceea ce prevede legea şi descrierea faptei, atunci
se înlănţuie, oferind în final adevărul întreg al cauzei. ea este falsă;
Ţinând seama de caracterul concret al adevărului, magistratul – dacă neagă ce nu prevede legea şi descrierea faptei , atunci ea
(procurorul şi judecătorul) trebuie să stabilească întotdeauna cu este adevărată.
precizie condiţiile în care s-a petrecut fapta. De aceea, actele De altfel, formula consacrată în drept pentru calificarea unei
procedurale trebuie să fie concrete, la obiect, fără generalităţi şi hotărâri judecătoreşti, nu conţine termenii „adevăr”, „adevărată”, ea
fiind următoarea: „hotărârea este temeinică şi legală”. Credem că

115 116
„temeinică” vizează conformitatea cu faptele (realitatea de fapt), iar dezirabile şi predictibile acţiunile şi conduitele indivizilor în raport cu
„legală” are în vedere conformitatea cu legea (realitatea de drept). anumite valori şi norme.
Adevărul este valoarea fundamentală pozitivă a cunoaşterii. Aceste probleme au readus în discuţie rolul şi funcţiile sociale
Există şi o valoare negativă a cunoaşterii, opusă adevărului – falsul. ale dreptului în societate, ca şi importanţa factorului normativ în viaţa
Încă iniţiatorul teoriei corespondenţei, Aristotel, a definit ca socială, prin redefinirea şi reevaluarea raporturilor dintre reglarea
false enunţurile care nu au acoperire (corespondenţă) în realitate. În socială şi cea normativă a comportamentelor indivizilor, precum şi a
perimetrul aceleiaşi teorii a corespondenţei se înscrie şi ideea lui Kant, interferenţelor şi conexiunilor dintre structurile juridice şi contextul
conform căreia „o cunoştinţă este falsă dacă nu concordă cu obiectul la social în care ele apar, se dezvoltă şi acţionează.
care e raportată”. În afara oricărui context lingvistic, termenul „drept” este
Apare limpede că falsul este mai aproape de minciună decât de ambiguu, derutant chiar, pentru cel care-l recepţionează, în schimb, în
eroare; eroarea caută adevărul, pe când minciuna îl ascunde, eroarea diverse contexte el sugerează semnificaţii diferite, având deci o
este o greşeală, minciuna este o înşelăciune. dimensiune multisemantică. Iată doar câteva ipostaze în care dreptul
De aceea în drept, falsul este conceput ca infracţiune care se apare ca:
manifestă prin alterarea adevărului în acte scrise, oficiale sau private, - ansamblul de norme juridice din societate (drept obiectiv). În
prin adaosuri sau ştersături făcute cu rea credinţă. De asemenea forme cadrul acestui ansamblu normativ, putem distinge dreptul în
de alterarea adevărului considerate de legea penală ca infracţiuni sunt vigoare(dreptul pozitiv);
denunţarea calomnioasă şi mărturia mincinoasă. De aceea în articolul - prerogativă indisolubil legată de persoana umană, ca
85 din Codul de procedură penală se prevede că înainte de a fi ascultat posibilitate de a face sau a nu face ceva, recunoscută persoanelor şi
martorul depune următorul jurământ: " Jur să spun adevărul şi că nu garantată la nevoie de forţa publică (dreptul subiectiv);
voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. - ştiinţă care abordează fenomenul juridic;
După depunerea jurământului, i se pune în vedere martorului - trăsătură morală, virtute.
că, dacă nu va spune adevărul, „săvârşeşte infracţiunea de mărturie Între aceste accepţii care desemnează ipostaze diferite ale
mincinoasă”. termenului de „drept”, există relaţii complexe. Referindu-se la unele
aspecte ce vizează relaţia dintre dreptul obiectiv şi drepturile
subiective, profesorul de filosofia dreptului Eugeniu Speranţia scria:
CAPITOLUL X „Fără drepturile subiective care intră în joc graţie contingenţelor vieţii
şi graţie finalităţilor omeneşti, dreptul obiectiv n-ar fi decât o sumă de
enunţuri anodine, sterpe…Dreptul obiectiv are o raţiune de a fi:
DREPTUL, CA REFLECŢIE FILOSOFICĂ consacrarea şi apărarea celui subiectiv. Cel subiectiv are şi el una:
viaţa socială şi în ultimă analiză viaţa spirituală, dar are şi o unică
sursă, dreptul obiectiv”[30, p.369].
1. Definirea şi identitatea dreptului Aceste precizări terminologice semnalează doar problema care
comportă încă multe aspecte, dintre care unele ţin de specificul
Societăţile contemporane se confruntă cu multiple probleme, lingvistic. Aşa de pildă, în unele limbi se folosesc termeni diferiţi. De
care vizează atât realizarea conformităţii ordinii sociale şi normative, exemplu, în limba engleză, „law” pentru dreptul obiectiv şi „right”
legalităţii şi legitimităţii organismelor şi instituţiilor sociale, cât şi pentru dreptul subiectiv.
diversificarea mijloacelor de presiune şi control social, capabile să facă
117 118
Este înţeleasă dorinţa celui care face primii paşi în studiul o lege universală a libertăţii”[20, p.47]. Definiţia dată, cu mari
dreptului de a „achiziţiona” un concept riguros al dreptului, dacă se implicaţii în gândirea juridică de-a lungul timpului şi cu puternice
poate de o certitudine absolută, dat fiind faptul că în jurul acestuia rezonanţe contemporane, invită la cunoaşterea coordonatelor gândirii
gravitează cunoaşterea dreptului. kantiene, şi din acest unghi, a pătrunderii esenţei dreptului.
La toate acestea se adaugă atât complexitatea dreptului, cât şi a Mircea Djuvara apreciază dreptul ca fiind un „produs al raţiunii
cunoaşterii acestui fenomen, astfel încât Dreptul ni se relevă sub omeneşti, oricât de rudimentară ar fi ea în societăţile primitive, şi din
diverse expresii, fiind în acelaşi timp produsul faptelor sociale şi al acel produs rezultă modul de organizare al acestuia”[11, p.142]. În
voinţei omului, un fenomen material şi un ansamblu de valori morale lumina acestei concepţii, el defineşte regula de drept ca o normă
şi sociale, un ideal şi o realitate, un fenomen istoric şi o ordine necondiţionată de conduită raţională referitoare la faptele externe ale
normativă, un ansamblu de acte de voinţă şi de acte de autoritate, de persoanelor în contact cu alte persoane.
libertate şi de constrângere. Comentând despre nevoia de drept în societate, Eugeniu
Confruntându-se cu această problemă, care nu este totuşi Speranţia sublinia că acesta trebuie să fie „un sistem deductiv de
insurmontabilă, cel care studiază dreptul trebuie să accepte mai întâi norme sociale destinate ca printr-un maximum de justiţie realizabilă,
pluralismul răspunsurilor, faptul că sunt date mai multe definiţii ale să asigure un maximum de socialitate într-un grup social determinat”
dreptului, varietatea şi relativitatea lor, dar şi tendinţa acestora de a [30, p.373].
releva esenţa dreptului, fondul peren al acestuia întruchipat în În doctrina juridică românească recentă, profesorul Ioan
fizionomii specifice marcate de o serie de factori obiectivi şi subiectivi Ceterchi defineşte Dreptul ca „sistemul normelor de conduită,
ca timpul istoric, filosofia epocii, diversele şcoli şi curente juridice şi elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care orientează
nu în ultimul rând personalitatea autorului. comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii
Din această perspectivă, evocarea ideii de drept, aşa cum respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare este
aceasta a fost surprinsă de-a lungul timpului, nu reprezintă o simplă asigurată la nevoie de forţa coercitivă a puterii publice de stat”[7,
ilustrare istorică, ci un demers necesar pentru înţelegerea p.28].
semnificaţiilor complexe ale dreptului. Având în vedere relaţia fundamentală drept obiectiv-drept
O incursiune în opera lui Platon sau Aristotel, Montesquieu, subiectiv şi raţiunea lui de a fi, profesorul Nicolae Popa defineşte
J.J.Rousseau, Kant sau Hegel, ca să dăm doar câteva nume, nu poate dreptul ca „ansamblul relaţiilor asigurate şi garantate de stat, care au ca
decât să potenţeze formarea şi dezvoltarea gândirii juridice. Aceasta cu scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în
atât mai mult cu cât funcţionează uneori prejudecata că un studiu principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării
eficient al dreptului nu poate fi decât centrat pe stricta specialitate, în existenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi
special pe textul legii. justiţiei sociale”[25, p.94].
O definiţie dată dreptului de un autor sau de altul, este fără Ilustrând numai câteva tipuri de definiţii, sugerăm cititorului să
îndoială extrem de semnificativă pentru concepţia sa juridică, după îşi contureze pe parcursul pregătirii juridice notele definitorii ale
cum înţelegerea aprofundată a definiţiei, reclamă apelul, evocarea, fie conceptului dreptului, a constantelor acestuia, dar şi a sesizării
chiar sumară, dar corectă, a perspectivei generale de gândire specifică variabilităţii şi istoricităţii dreptului. Aşa de pildă, analiza diferitelor
autorului respectiv. Astfel, marele filosof german Immanuel Kant, definiţii poate conduce la sesizarea următoarelor aspecte ale dreptului:
defineşte dreptul ca „totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a – socialitatea–dreptul prin excelenţă un fenomen social, care
fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturora, în conformitate cu presupune fiinţa umană în relaţie cu alta (alteritatea);

119 120
– antientropia dreptului–capacitatea sa de a se opune a perfecţiunii într-un domeniu dat, model mereu râvnit dar niciodată
dezagregării, dezordinii şi conflictelor sociale, de a fi un factor reglator atins în întregime– se împletesc pe teren juridic, nu pot fi rupte de un
şi ordonator în societate, de a conferi certitudine, siguranţă şi protecţie context teoretic proxim ce vizează definirea dreptului însuşi, a locului
persoanelor ce îi respectă prescripţiile; şi rolului său în lume, a raţiunii de a fi şi a menirii sale, dar şi de
– normativitatea–ca trăsătură inerentă, el întruchipând nu ceea evoluţia generală a filosofiei şi doctrinei juridice.
ce este, ci ceea ce trebuie să fie în societate, sub forma unor reguli Istoria acestor concepte, de la reprezentări primare până la
specifice, generale şi impersonale; momente de profundă cunoaştere, implicit sau explicit, este istoria
– imperativitatea sa–dreptul cuprinde în propria structură un dreptului însuşi, ca produs intenţional, ca expresie normativă
ordin, o dispoziţie, un comandament, nu o simplă doleanţă sau o teleologică specifică, constituent al lumii existenţei şi necesităţii
rugăminte, trăsătură ce se defineşte prin relaţie cu puterea publică, de umane.
la care emană, cu forţa coercitivă a statului care o garantează; Încercăm, în cele ce urmează câteva notaţii asupra unor puncte
– dimensiunea valorică a dreptului–acesta fiind generat, de vedere în această materie, revenind şi dezvoltând unele aspecte din
structurat şi direcţionat în indisolubilă legătură cu constelaţia de valori capitolele anterioare.
a timpului istoric în care este elaborat, în care justiţia ca principiu de După Aristotel, constituţia cetăţii, adică dreptul comunităţii,
coordonare între fiinţele umane tinde spre armonie, congruenţă, urmăreşte virtutea, binele şi fericirea cetăţenilor.
proporţionalitate, apare ca valoare specifică de prim rang, dar nu La Kant, dreptul este o expresie raţională, un imperativ
singura; categoric şi e scop în sine, ca legea morală însăşi, ca absolutul şi ca
– represibilitatea şi educaţionalitatea dreptului–capacitatea Dumnezeu, dreptul există conceptualmente în cugetul fiecăruia dintre
acestuia de a antrena o reacţie colectivă constrângătoare faţă de cel noi şi pe el se bazează ordinea juridică pozitivă.
care violează norma de drept şi a cărei anticipare este în măsură să Hegel zeifică statul, pe care-l consideră ca deţinătorul tuturor
inducă respect şi conformare din partea membrilor societăţii, care nu valorilor spirituale, iar dreptul este pentru el drumul lui Dumnezeu
vor să atragă asupra lor sancţiuni juridice; între oameni, în lume.
– capacitatea de a fi arhitect al vieţii sociale, de a prospecta Rudolf von Ihering reprezentant al pozitivismului juridic
viitorul prin mijloace specifice şi de a fi factor de progres; apreciază că dreptul este un produs intenţional şi urmăreşte scopuri,
– istoricitatea, procesualitatea şi specificitatea sa pe coordonate distanţându-se astfel de şcoala istorică, după care dreptul este opera
spaţio-temporale, dreptul înfăţişându-se, într-o anumită măsură, ca naturii, un produs al timpului, o emanaţie a spiritului poporului, „care
esenţă, acelaşi şi totuşi de fiecare dată altfel, supus devenirii istorice şi se face singur”, ca limba pe care o vorbim.
prezentând configuraţii specifice de la ţară la ţară, de la o perioadă Scopul este creatorul întregului drept, care, este forma în
istorică la alta, prin contribuţia interdependentă şi cu o pondere care statul îşi organizează, prin constrângere asigurarea condiţiilor de
variabilă a factorilor naturali, socio-economici, politici, culturali, viaţă ale societăţii. Existenţa şi asigurarea societăţii este deci ultimul
internaţionali,etc. scop al dreptului.
După Rolf Stammler, dreptul este justificat în măsura în care
2. Scop, ideal şi funcţie în drept scopurile urmărite de el sunt juste. Dreptul just trebuie să fie
întotdeauna de acord cu aspiraţiile sociale. În această concepţie,
Problematica scopului, ca stare viitoare, anticipată şi dorită, conţinutul unei norme e just atunci când în condiţiile sale determinate
produs al acţiunii umane voluntare, cât şi a idealului, ca reprezentare corespunde idealului social. Iar idealul social este concepţia unei

121 122
comunităţi de voinţe omeneşti perfect libere, e comunitatea sau controlul social, exprimă afinitatea acestuia faţă de moralitatea socială,
societatea în care fiecare individ îşi însuşeşte scopurile obiective şi drept, religie, educaţie-ca forme ce sunt legate direct de realizarea
generale ale celorlalţi. idealurilor în viaţa societăţii.
După Paul Roubier, scopul dreptului ca ştiinţă a mijloacelor se În concepţia sociologiei juridice, controlul social presupune
stabileşte în afara sa, politica fiind cea care stabileşte scopurile interacţiunea a trei elemente fundamentale:
guvernării sociale, iar dreptul alege mijloacele necesare. S-a remarcat –un element „ideal” din domeniul valorilor;
însă, că în această viziune dreptul are o poziţie de subordonare, o –un element „de putere, de influenţă, de presiune”, ca structură
existenţă vegetativă, pe când într-o societate democratică şi liberă, reală;
dreptul trebuie să supună unei cenzuri proprii înseşi scopurile, valorile –un element „de organizare şi planificare socială”.
societăţii, contribuind la definirea acelui orizont de idealitate care Dreptul ca mecanism de control care funcţionează aproape în
transcede necesităţile practice imediate şi considerentele de toate sectoarele vieţii sociale, acţionează diferenţiat în funcţie de
oportunitate. diferitele tipuri de societăţi, iar eficacitatea sa depinde de adaptarea
Rolul dreptului la nivel macrosocial poate fi investigat în normelor juridice la cerinţele raţionalităţii şi controlului, ce decurg din
special de pe poziţiile sociologiei juridice, apelând la conceptele de complexitatea şi nivelul de dezvoltare al sistemului social.
control şi funcţie. Principalele funcţii ale sistemului juridic sunt următoarele:
Coerenţa, funcţionalitatea şi echilibrul dinamic al societăţii nu a) funcţia de instituţionalizare sau de formalizare juridică a
reprezintă un dat, ci mai degrabă un rezultat care presupune organizării social-politice;
conformitatea cu modelele cultural-normative dezirabile ale b) funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor
comportamentelor majorităţii indivizilor şi grupurilor sociale. Acest fundamentale ale societăţii;
proces complex şi contradictoriu se conturează la interferenţa c) funcţia de conducere a societăţii;
diverselor procese de socializare, adaptare şi integrare, control social, d) funcţia normativă.
acesta din urmă vizând corespondenţa dintre rolurile prescrise şi cele Aceste funcţii înfăţişează dreptul în toată complexitatea sa, ca
efectiv jucate şi incluzând un ansamblu de modalităţi, mijloace şi sistem juridic.
mecanisme culturale, morale şi normative prin care societatea impune Prestaţia acţională a dreptului în cadrul sistemului social este
individului o serie de constrângeri şi interdicţii pentru a-l obliga să se mereu imperfectă, dar perfectibilă şi cu efecte pozitive asupra vieţii
conformeze normelor şi valorilor de bază ale societăţii. sociale în cazul realizării funcţiilor dreptului. Sunt însă şi situaţii în
Sunt relevate importanţa controlului exercitat prin mijloace care relaţia drept-sistem social este supusă unor grave fenomene
informale, cum ar fi de pildă cutumele sau tradiţiile populare, ce se perturbatoare, acţiunea benefică a dreptului nu se poate exprima, este
manifestă ca o forţă spontană, inconştientă, anonimă şi difuză, şi care denaturată sau ineficace,încât putem vorbi despre adevărate disfuncţii
prin penetraţia lor socială, ca şi prin caracterul lor invariabil, ale dreptului. Iată câteva asemenea forme de manifestare în acest sens:
dobândesc caracteristici imperative şi regulative pentru conduita a) în situaţia absenţei dreptului în relaţii sociale sau domenii
indivizilor, având un rol important de mediere în cadrul complexului unde ar fi avut vocaţie teoretică să fie prezent, putem întâlni ca forme
instrumental al controlului social. de manifestare:
Controlul social se bazează pe „idealul social”, care – autolimitarea dreptului în timp şi spaţiu, în care dreptul însuşi
întruchipează latura spirituală a vieţii sociale, reprezentată prin valorile este nefuncţional (zile sau perioade de „nondrept”, zilele de sărbători
şi idealurile culturale cele mai înalte. Acest ideal inspiră şi orientează

123 124
legale în care nu se judecă procese judiciare, nopţile pentru vedere perspectivele deschise de epistemologia şi axiologia
percheziţiile domiciliare, inviolabilitatea domiciliului,etc.); contemporană, cât şi de teoria sistemelor, achiziţii care trebuie
– rezistenţa faptului la drept, când, deşi faptele cad sub valorificate şi sintetizate într-un mod specific de către filosofia
incidenţa normelor juridice, din diverse motive sancţiunile juridice nu juridică, ne-au condus la următoarea definiţie: finalităţile dreptului,
sunt aplicate. în postura de concept fundamental al filosofiei juridice din perimetrul
b) lipsa de validitate şi eficacitate a dreptului determinată de reflecţiei despre locul şi rolul dreptului în lume, desemnează un model
cauze intrinseci sau extrinseci dreptului, ca de pildă în cazul legilor dezirabil de evoluţie a realităţilor juridice care să satisfacă nevoile şi
care nu respectă condiţiile de tehnică legislativă sau anumite principii aspiraţiile individului uman, cerinţele progresului social în acord cu
juridice, sau în situaţia care legile nu corespund aşteptărilor opiniei valorile unui timp istoric, model care să contribuie la promovarea
publice şi se lovesc de rezistenţa tacită a opiniei publice devenind specificităţii dreptului dar şi la evitarea denaturării sale ca mijloc al
ineficace; reglementării sociale, la maximizarea prestaţiei sale în raport cu
c) dreptul nedrept, în situaţia în care unele norme juridice individul şi societatea, la concertarea sa cu alte sisteme de norme
lezează grav valorile societăţii, ideea de justiţie socială; sociale.
d) dreptul represiv (opresiv), în care efectele nocive ale După părerea noastră conceptul de finalitate a dreptului este:
normelor juridice injuste se manifestă generalizat asupra unor clase şi – un concept teleologic, care indică pentru realităţile juridice, o
categorii sociale, se încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale ale direcţie de urmat;
omului. – un concept integrator, apt să conexeze în plan conceptual,
scopul, idealul, funcţia cu referire la drept, să sugereze soluţii care să
3. Finalităţile dreptului depăşească parţialitatea scopului în raport cu evoluţia fenomenului
juridic, ipostazierea idealului în drept, să ofere conceptului de „funcţii
Conceptul de finalitate, definit în mod tradiţional ca orientarea ale dreptului” perspectiva complementară a dreptului în relaţia cu
spre un anumit scop, are virtuţi unificatoare, conexând scopul cu o individul, cu condiţia umană;
anumită procesualitate care poate conţine principii directoare apte să – un concept de relaţie, conexând realităţile juridice cu un
ghideze succesiunea unor scopuri spre ideal, desemnând pe teren model dezirabil de evoluţie a acestora;
juridic şi acţiunea orientată a mecanismului juridic la nivel – un concept cu virtuţi praxiologice, indicând obiective, căi
macrosocial, fără să atenteze la specificitatea conceptelor amintite, dar mijloace, strategii pentru elaborarea, interpretarea şi aplicarea
integrându-le în propriul său fond conceptual specific. normelor juridice, cât şi pentru acţiunea socială în general;
În filosofia şi doctrina juridică contemporană, conceptul de – un concept cu virtuţi sistemice, apt să contribuie la
finalitate este deseori invocat, dar foarte puţin explicitat, el fiind autoreglarea fenomenului juridic, la coordonarea cu alte tipuri de
folosit pentru desemnarea unor aspecte interferente, care ţin de norme sociale, la autoreglarea sistemului social.
problematica scopului sau a idealului în drept, de funcţiile dreptului la Rezultă de aici că locul dreptului în lume se defineşte poate
nivelul societăţii, de ceea ce este dezirabil din punct de vedere valoric mai bine dacă privim mai aprofundat asupra finalităţilor sale.
pentru evoluţia dreptului. Această problemă este deosebit de importantă în plan teoretic,
Demersurile teoretice pe care le-am întreprins şi care au vizat fiind considerată „o poartă a doctrinei dreptului”, cu o semnificaţie
relevarea fondului tradiţional al acestui concept, dar şi reevaluarea şi deosebită în contextul contemporan, cu scara sa proprie de valori, în
redefinirea acestuia de pe poziţiile interdisciplinare, în special având în care drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului devin un adevărat

125 126
factor supraordonator pentru reglementările juridice. De asemenea, atare de ştiinţa juridică, de realităţile contemporane, cât şi punctele
implicaţiile practice sunt numeroase, pentru că soluţia adoptată în vulnerabile, criticabile.
această problemă influenţează procesul de elaborare a normelor De pildă, teoriile care susţin că dreptul este în serviciul
juridice, interpretarea şi aplicarea acestora, educaţia juridică, învăţarea individului au marele merit de a fi pus şi în materie juridică persoana
dreptului, etc. umană pe primul plan, subliniind drepturile inerente ale fiecăruia,
În conturarea acestei soluţii, sugerăm să se exploreze şi să se faptul că statul şi societatea trebuie să fie în interesul individului
valorifice fondul peren al gândirii juridice, aportul numeroşilor uman, care aşa cum spunea Kant, nu este niciodată un simplu mijloc,
gânditori în această problemă, relevându-se valenţele contemporane ci întotdeauna scop.
ale finalităţilor dreptului, atât în accepţiunea lor devenită clasică, cât şi Din această perspectivă, dreptul apare ca un mijloc care
contribuţiile teoretice actuale marcante, ce se înscriu în competiţia ce determină raporturile obligatorii de coexistenţă şi de cooperare ale
are ca miză majoră progresul în drept. oamenilor, asigurând o ordine minimă care să permită armonia
Astfel, la Congresul Asociaţiei Mondiale de Filosofie a libertăţilor. Pe de altă parte aceste teorii pot fi vulnerabile în ceea ce
Dreptului, din 1993, care a avut ca temă centrală „Funcţiile dreptului”, priveşte indiferenţa faţă de interesul general, neglijarea relaţiilor
s-a relevat printre altele, în contextul prezentării unor doctrine rivale şi sociale ce unesc oamenii şi statutului specific al omului ca fiinţă
a sublinierii importanţei abordării sociologice, necesitatea de a nu socială, subliniat încă de Aristotel.
perverti gândirea juridică, ideea de drept să nu fie îndepărtată de patria În concepţia doctrinelor care susţin că societatea este finalitatea
sa originară, de considerarea justiţiei ca finalitate specifică. supremă pentru drept, se ascunde pericolul etatismului, al abuzului din
Şi în această materie a finalităţilor dreptului se pot evidenţia partea puterilor publice, tendinţa de dirijare excesivă a vieţii
diverse clasificări propuse în literatura juridică, dintre care o reţinem individului.
pe cea care distinge trei mari categorii de doctrine. Doctrinele dreptului transpersonal încearcă o poziţie
– doctrinele care pun dreptul în serviciul individului, pe linia intermediară de conservare, atât a avantajelor independenţei
filosofiei nominaliste (Bentham, Hobbes, ş.a.), perspectivă din care persoanelor, cât şi a coeziunii grupului, pentru a evita egoismul
persoana umană constituie pentru drept finalitatea supremă; individului dar şi spiritul de dominaţie. În această optică scopul
– doctrinele care consideră că societatea este valoarea supremă dreptului este de a contribui la dezvoltarea civilizaţiei, el prezentându-
(Hegel, A. Comte, Durkeim, ş.a.), în particular statul ca centru al vieţii se ca un drept de coordonare între persoane care au un statut juridic
sociale, dreptul având misiunea de a organiza societatea, de a apăra egal şi mecanismele sale sunt atunci ale justiţiei comutative, sau ca un
coeziunea socială; drept de subordonare, când reglementează relaţiile ierarhice din
– doctrinele dreptului transpersonal, care susţin că atât interiorul grupului şi atunci operează justiţia distributivă.
individul cât şi societatea, prin urmare şi dreptul, trebuie să fie în Trecerea în revistă a principalelor concepţii despre finalităţile
slujba civilizaţiei, a progresului acesteia. dreptului, cât şi studierea fenomenului juridic contemporan, pot facilita
Reflecţia asupra situaţiei de cunoaştere ce priveşte sesizarea diferitelor ipostaze ale dreptului, care prin prisma
problematica finalităţilor dreptului, prezentată sumar şi cu titlu finalităţilor sale, la nivel macro şi micro social, poate fi abordat ca
ilustrativ, ne permite totuşi să constatăm complexitatea abordărilor, factor ce are rol în:
pluralismul punctelor de vedere şi chiar existenţa unor teorii rivale. În – asigurarea coerenţei, funcţionalităţii şi autoreglării sistemului
cazul acestora se pot analiza totuşi, aspectele valoroase, confirmate ca social;

127 128
– configurarea, desfăşurarea, ordonarea, orientarea relaţiilor drept şi instituţie juridică, între care există relaţii complexe şi a cărui
sociale fundamentale; fizionomie contemporană nu poate fi ignorată în procesul de elaborare
– soluţionarea conflictelor relaţiilor interumane, a realizării a dreptului şi nici de doctrina şi filosofia juridică.
justiţiei unui anumit timp istoric;
– prevenirea şi represiunea faptelor antisociale;
– apărarea demnităţii umane, a drepturilor şi libertăţilor 4. Reflecţii româneşti despre menirea dreptului
fundamentale ale omului;
– apărarea şi promovarea valorilor sociale, Aşa cum apreciază strălucitul exponent al filosofiei dreptului
– realizarea unui proiect social dezirabil; Giorgio Del Vecchio, în clasica sa lucrare „Lecţii de filozofie
– realizarea progresului contemporan. juridică”, în România începuturile filosofiei dreptului coincid cu
Complexitatea finalităţilor dreptului nu trebuie să constituie un deşteptarea sentimentului naţional unitar român, întemeiat pe ideea
motiv de pesimism în ceea ce priveşte cunoaşterea şi rolul lor. originii române a naţiunii[14, p.165]
.Credem că, numai plecând de la conjugarea diverselor perspective Această idee este exprimată cu putere şi mândrie de cronicarii
propuse, reţinându-se poziţia centrală a persoanei umane, în materia secolelor XVII şi XVIII, dintre care unii au fost adevăraţi filosofi ai
finalităţilor dreptului, dar evitându-se ca jocul inegalităţilor şi dreptului public. De aceeaşi idee a fost inspirată şi prima codificare a
necorelarea libertăţilor individului să ducă la anarhie, protejându-se dreptului privat , realizată în mod separat în Muntenia şi Moldova, la
socialitatea, viaţa socială, blocând însă posibilitatea abuzului şi tiraniei începutul secolului al XIX-lea prin opera diferiţilor jurişti, printre care
din partea statului, cultivându-se civilizaţia şi cultura, dar nu ca scop în ar trebui să amintim pe C.Flechtenmacher (1785-1843), C.Bosianu
sine, ci pentru omul concret, se poate ajunge la înţelegerea (1815-1882) şi V.Boerescu (1830-1883).
contemporană a raţiunii de a fi a dreptului, a sensului evoluţiei sale. În această perioadă de puternică reînviere spirituală a jucat un
În lumina acestei înţelegeri, aşa cum precizează Declaraţia rol preponderent Simion Bărnuţiu (1808-1864), profesor de filosofia
Universală a Drepturilor Omului, „recunoaşterea demnităţii inerente dreptului la Iaşi, care a fondat sistemul său de drept natural privat şi
tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi public („Dreptul natural privat”-1868 şi „Dreptul natural public”-
inalienabile, constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume, 1870), pe principiul naţionalităţii, fiind şi sub influenţa gânditorilor
fiind esenţial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii europeni ai vremii.
pentru ca omul să nu fie silit să recurgă ca soluţie extremă, la revolta Ulterior, apare figura proeminentă a lui Titu Maiorescu (1840-
împotriva tiraniei şi asupririi” În acest fel, finalităţile dreptului devin 1917), autor al unor opere filosofice („Critica”-1874, „Logica”-1876,
cosubstanţiale cu finalităţile condiţiei umane şi ale societăţii, dreptul , etc).
aşa cum se exprima Nicolae Titulescu, organizând libertatea pentru ca Au adus contribuţii importante la filosofia dreptului P.Misir
fiecare om să îşi poată îndeplini idealul său creator. (1856-1929), prin lucrarea sa „Filosofia dreptului şi dreptul natural”,
Reflecţiile despre finalităţile dreptului la nivelul generalităţii şi 1904; G.Mironescu („Studii juridice”-1921, „Curs de enciclopedia
integralităţii sale, nu exclud, ci dimpotrivă presupun investigarea dreptului”-1915), şi alţii.
finalităţilor dreptului la nivel de ramură de drept sau chiar de instituţie În domeniul dreptului civil, s-au ridicat la vederi filosofice
juridică. G,Danielopol (1837-1913), M.Cantacuzino (1864-1925), A.Rădulescu
Considerăm că se poate contura în acest fel un sistem al („Unificarea legislativă”-1927), E.Antonescu („Scrieri juridice”-1903),
finalităţilor dreptului care integrează subsisteme la nivel de ramură de T.Ionaşcu („L`evolution de la motion de cause”-1903).

129 130
În domeniul dreptului public, în afara celor amintiţi mai sus, poate confunda cu ea. În lupta dintre minte şi materie, cea dintâi nu se
amintim pe C.Disescu (1854-1932), („Dreptul constituţional”-1892, lasă aservită, ci din contră, caută să şi-o subordoneze pe cea de-a
„Introducere la studiul dreptului constituţional”-1911), C.Stere, Paul doua.”[11, p.257].
Negulescu, A.Teodorescu, etc. Idealul justiţiar coboară printre oameni nu pentru a-i umili, ci
La început firav şi disperat, cu ezitări şi ambiguităţi, constituit este o cădere care se transformă în urcare (cum ne spune Constantin
din traduceri, împrumuturi dar şi dintr-un filon original al gândirii Noica atunci când comentează, undeva, paradoxul vocabularului
juridice, prin aportul unor mari gânditori dar şi al unor anonimi, <cădere>) împreună cu omul şi omenirea, pentru că, scrie Eugeniu
demersul filosofic asupra dreptului devine tot mai consistent, Speranţia „dreptul are în mod necesar căderea să fie mijlocul tehnic şi
investigând tot mai profund problemele definitorii ale filosofiei garanţia progresivei noastre spiritualităţi”[30, p.318].
juridice, locul şi rolul dreptului în lume, relaţia sa cu condiţia umană. Afirmarea şi asigurarea spiritualităţii ca valoare supremă este o
Astfel, Nicolae Titulescu menţiona că ştiinţa dreptului, care consecinţă a existenţei dreptului. Însemnătatea idealului în drept rezidă
multă vreme a fost o simplă exegeză, începe să-şi revendice caracterul din faptul că idealul nu este o vorbă goală, fără conţinut, ci o forţă
ei fundamental de ştiinţă socială, iar legea despre care se credea odată diriguitoare şi înfăptuitoare. Înfăptuirile concrete pretind însă şi
că rezumă toată reglementarea raporturilor de drept ale unei societăţi, existenţa unui conţinut material care să fie turnat în tiparele idealului,
este departe de a ne spune câtă mobilitate, câtă diversitate, câtă viaţă e iar turnarea materialului în tiparele idealului pretinde la rândul ei,
într-un organism juridic. De aceea cel mai bun practician în drept va fi conservarea esenţei şi respectarea însuşirilor date ale acestui material.
acela care va fi mai luminat asupra naturii sociale a dreptului, care nu
va sacrifica interesele semenilor săi, unei construcţii mintale abstracte,
iar interpretarea ştiinţifică şi prin urmare umanitară a dreptului CAPITOLUL XI
constituind finalitatea educaţiei juridice.
Pentru a fi al omului întreg, dreptul trebuie să se caute pe sine SOCIETATE ŞI DREPT DIN PERSPECTIVĂ
şi să se regăsească în plenitudinea fiinţei sale şi al rostului său.
FILOSOFICĂ
Aceasta, fiinţa sa, poate fi aidoma unui monument arhitectural, ca un
templu antic, cum compară un alt strălucit profesor de filosofia
dreptului, Mircea Djuvara: „Studiind numai pietrele, nu am studiat 1. Norma juridică şi ordinea socială
monumentul. Monumentul studiat în ansamblul lui, are o
individualitate cu totul distinctă de aceea a fiecărei pietre care îl Este îndeobşte cunoscută sarcina de socializare pe care, atât
compune, fie ea chiar marmură de Carara”[11, p.11]. prin caracterul punitiv, cât şi prin cel educativ, o presupune
În viziunea lui Mircea Djuvara, ştiinţa dreptului are una dintre jurisprudenţa. De aceea, este firesc ca, deopotrivă cu caracterul juridic,
cele mai frumoase şi mai înalte meniri, iar dreptul este reprezentantul să se manifeste şi caracterul social al unei norme.
unui ideal sacru, este purtătorul aspiraţiei celei mai înalte pe care o În termeni formali, socializarea este procesul prin care
societate o posedă, aceea spre justiţie şi spre moralitate. Aceasta individul îşi interiorizează normele grupului în care trăieşte.
deoarece „fenomenul juridic nu apare astfel decât ca o reacţiune în Din momentul naşterii, copilul este supus unor norme care îi
contra evenimentelor naturale. Atunci când forţa oarbă în cursul ei modelează personalitatea. Fiecare cultură determină un set de influenţe
normal de expansiune, este întrebuinţată de persoane, naşte ca o frână care variază foarte mult de la societate la societate. Pentru ca o
raţională aprecierea juridică. Această apreciere se opune forţei şi nu se societate să funcţioneze eficient, membrii săi trebuie să-şi însuşească
acelaşi model cultural. Oamenii sunt controlaţi în special prin
131 132
socializare, astfel încât aceştia să-şi joace rolul conform modelului se subordoneze ea însăşi. Dacă echilibrele din lumea naturala se
impus prin habitudini şi preferinţe. realizează în mod spontan, fără intenţii şi fără scopuri, echilibrele din
Fiecare persoană trebuie să înveţe să îndeplinească anumite lumea umana se realizează pe baza unor reglementari ai căror autori
roluri în societate în conformitate cu statutul pe care îl are. sunt oamenii înşişi. Toate aceste reglementari poartă sigiliul umanului,
Acest proces de socializare începe din copilărie, când se atât în bine, cât şi în opusul binelui.
formează o anumită atitudine faţă de rolurile şi statusurile aferente. În Aceste reglementări compun sfera normei sociale, conaturale
procesul de socializare, fiecare individ se raportează la mediul social, raţiunii umane. Este vorba de tot ceea ce ţine de moralitate,
la sistemul normativ al societăţii şi, în cursul dezvoltării sale culturalitate, într-un cuvânt de civilizaţie umană. Societatea umană,
ontogenetice prin mai multe etape ale cunoaşterii, interiorizării şi cea de ieri şi de astăzi, este structurată esenţialmente tocmai pe
transformării în motive a propriului comportament, a cerinţelor normele sociale unanim recunoscute de toţi oamenii, având un caracter
practicii sociale, a regulilor de conduită, precum şi a diferitelor valori de universalitate.
sociale. Dar pentru a aplica normele sociale, a fost nevoie, în decursul
Procesul de formare şi de afirmare socială a individului este timpului, de realizarea unui instrument necesar reglementării
caracterizat prin raportarea personalităţii sale la societate, la sistemul raporturilor dintre individ şi societate. Norma juridică apare ca
normativ şi valoric al acesteia. instrumentul de aplicare precisă, sub forma legilor, a tuturor
Însuşindu-şi anumite reguli juridice, odată cu aspectul punitiv dezideratelor umane: ordine, dreptate, securitate.
al acestora, omul îşi creează anumite constructe personale, înglobând Normele sociale nu se situează în afara timpului. Ele depind de
şi regulile de conduită şi existenţă impuse de norma juridică. Astfel, parametrii care determină şi configurează colectivităţile umane din
chiar în absenţa iminenţei pedepsei, omul totuşi acţionează în punct de vedere cultural, economic, al structurilor sociale, etnic,
conformitate cu regulile însuşite şi adânc întipărite în gândirea lui, religios, demografic, al contactelor cu alte comunităţi, al organizării
conştiinţa lui şi sistemul lui de valori. administrative, al puterii militare, al modului în care o comunitate sau
Apariţia fiinţei raţionale, a lui Homo sapiens, a pus această alta priveşte problemele libertăţii, din punct de vedere al ponderii
fiinţă într-un raport multiplu: raportul cu natura, raportul cu ceilalţi diferitelor generaţii în structura comunităţii etc. în fapt, toate
(raportul social), raportul cu sinele (raportul omului cu sine însuşi), articulaţiile, de orice gen, ale societăţii sunt implicate în profilul ei
raportul cu propriile sale creaţii materiale şi spirituale, raportul cu juridic şi toate aceste articulaţii sunt mobile istoric, trec prin prefaceri
propria istorie personală şi socială, raportul cu divinitatea şi destinul. mai mult sau mai puţin lente, îşi modifică implicările reciproce şi, ca
Pentru fiecare fiinţă umană aceste rapoarte rezultate dintr-o privire rezultat final, influenţează conţinutul şi dimensiunile problemelor etice
analitică asupra vieţii, constituie un singur “pachet” problematic, ale comunităţii.
fiecare tip de raport având o pondere mai mare sau mai mica faţă de O adevărată forţă de presiune asupra persoanei este mediul şi
întregul " pachet”. ”modelele” sale îndreptate spre o bună formare morală dezirabilă
Potrivit bilanţului de până acum al istoriei, călăuzit de raţiune, social sau spre una negativă, antisocială. Numărul acestor modele este
omul a dovedit că se poate situa deasupra ”înţelepciunii naturii” extrem de mare si se revarsă ca un adevărat torent asupra fiinţei
tocmai pentru că si-a făurit un statut uman. În perimetrul acestui statut umane.
au apărut, însă, absurdităţile comportamentului uman. Din acest motiv, Norma juridică, paradoxal, este constrângătoare şi, în acelaşi
pentru a menţine raporturile interumane în echilibru, omenirea a fost timp, permisivă, încercând prin aceasta să realizeze un echilibru între
obligata sa adopte reglementări şi norme de comportament cărora să li nevoile individului şi cerinţele sociale.

133 134
Atât problemele teoretice ale dreptului, cât şi funcţionarea sa şi Percepţia juridică a realităţii impune, ca un prim pas,
gradul de satisfacere prin drept a ordinii sociale, pe de-o parte, şi identificarea fenomenelor juridice, demarcaţie ce permite să stabilim
aspiraţiei subiective de dreptate, pe de altă parte sunt acum în nu doar domeniul de acţiune al dreptului în societate, dar şi corelaţiile
societatea umană de cea mai strictă actualitate. care se manifestă între drept şi alte sfere normative ce acţionează în
În România comunistă au existat uneori dificultăţi în asimilarea societate. Dincolo de spaţiul normativ juridic se constituie alte
normelor juridice ca norme sociale. O schemă ideologică simplistă, componente ale normativităţii sociale, iar pe de altă parte se derulează
plecând de la teoria relaţiilor economice a lui Marx, decreta ca bază a comportamente sociale ce nu interesează sfera normativă.
societăţii relaţiile economice de producţie, restul nefiind decât Faţă de aceste distincţii şi în funcţie de criteriul juridicităţii, se
suprastructura. Dacă trebuie legislaţie, aceasta este necesară numai poate realiza următoarea distincţie:
pentru a satisface economicul, dar nu întregul economic, nu totalitatea a) fenomene juridice;
acestor relaţii, ci numai relaţiile “de producţie”, nu şi relaţiile de b) alte fenomene care implică normativitatea socială;
consum, nu şi acele relaţii economice care constau în producţia de idei, c) fenomene şi fapte sociale.
în reproducţia forţei de muncă prin învăţământul de toate gradele, în Această clasificare tine cont şi de locul şi rolul fenomenelor
reproducţia stării de sănătate, în producţia de valori în toate ramurile pentru organizarea de drept a societăţii, de modul de impunere a
culturii şi în toate domeniile - de exemplu servicii, schimb de mărfuri, comportamentelor în societate, de interesul pe care îl reprezintă, de
etc. – care determină standarde de viaţă şi de civilizaţie ale populaţiei. prezenţa sancţiunii şi tipul acestei sancţiuni, de finalitatea socială sau
De-a lungul timpului, obsesia primatului relaţiilor economice - de scopul evocat.
din care pe planuri derizorii se găseau cele amintite mai sus - au avut Între cele două norme – norma juridică şi norma socială nu
efecte nocive asupra ideilor de drept şi justiţie. Astfel, oamenii politici există raporturi de supraordinare sau subordonare, ci, mai degrabă,
şi conducătorii administraţiei priveau cu dispreţ ideea că raporturile putem vorbi de echivalenţă a acestora, ambele fiind pattern-uri ale
sociale sunt raporturi de drept. Sub “tutela” dreptului se găsesc însă gândirii umane. Normele juridice guvernează întreaga viaţă socială, în
toate domeniile sociale şi fireşte, cele economice şi cele politice. felul acesta fiind ordonată întreaga viaţă a polis-ului. Ele sunt prezente
Legea este cea care decide care sunt limitele în care poate să opereze la toate nivelurile societăţii, determinând un anumit tip de conduită –
orice factor de conducere. "zoonpolitikon", aşa cum bine ilustra un mare filosof antic, Aristotel.
“Absenţa dreptului din cadrul unor raporturi umane în care el Fără această normă juridică, omul n-ar mai exista ca fiinţă socială şi,
ar fi putut exista şi influenţa, prin regulile sale, conduitele umane, l-a implicit, ca fiinţă raţională superioară.
determinat pe J. Carbonnier să se oprească asupra acestui aspect şi să „Societatea civilă” nu este corect înţeleasă de acel care şi-o
elaboreze «ipoteza nondreptului » . închipuie ca o societate în care legea, norma, autoritatea instituţională
Nondreptul este un fenomen marcat de inexistenţa dreptului în sunt abrogate. Dimpotrivă, “societatea civilă” nu are sens decât prin
domenii în care s-ar fi impus prezenţa sa. Deci, nondreptul nu se complementaritate cu societatea instituţionalizată şi guvernată de
confruntă cu dreptul injust sau cu subdreptul, acesta din urmă înţeles supremaţia legii. În plus, însă, “societatea civilă” este o necesitate şi
ca produs al unor categorii sociale, sau al unor subculturi. devine o realitate atunci când instituţionalizarea şi legiferarea nu
În lucrarea lor “Sociologie juridică”, N. Popa, I. Mihăilescu şi depăşesc limite prin care libertatea socială şi personală sunt lezate în
M. Eremia atrag atenţia asupra delimitării ce trebuie făcută între mod abuziv, când interesul privat nu este recunoscut ca fiind
fenomenele juridice şi fenomenele sociale care nu sunt generate de complementar cu acel colectiv.
vreo normă juridică.

135 136
Organizarea societăţii prin intermediul dreptului se sprijină pe individuale, ca o conştiinţă colectivă, de la care emană regulile şi
valorile consacrate de societate, dintre care dreptul recunoaşte unele ca obligaţiile ce reglementează existenţa în comun şi care fixează şi
fiind valori juridice. Dreptul evocă metamorfoza valorilor sociale în transmite din generaţie în generaţie, necesitatea sau indezirabilitatea
valori juridice, dar consacră totodată şi sistemul valorilor ce provin unor acţiuni, cultivând tendinţa spre ordine socială, caracteristică
numai din sfera dreptului. modului de desfăşurare stabilă a vieţii colective.
Perfecţionarea continuă a sistemului juridic se concretizează, Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii umane de a
aşadar, prin elaborarea unor norme moderne cu un pronunţat caracter putea:
social, care să tină seama de permanentele transformări la care este - ţine sub control agresivitatea indivizilor;
supusă societatea şi viaţa socială. - asigura coordonarea activităţilor sociale;
Multe societăţi tind mai mult sau mai puţin spre un stat de - facilita continuitatea vieţii sociale;
drept, adică spre statul în care norma juridică este corect întemeiată, - permite predictibilitatea acţiunilor umane.
este suficientă fără a fi redundantă, este inteligent interpretată, statul în O asemenea ordine contribuie la stabilirea unei stări relative de
care justiţia este o reală putere fără a se constitui într-o aristocraţie echilibru şi armonie, niciodată însă cu caracter definitiv, deoarece în
orgolioasă şi pedantă în care conştiinţa publică devine solidar ostilă orice moment pot să apară conflicte între valori, încălcări ale normelor
delincvenţei. sau momente de punere la îndoială a legitimităţii acestora, care în
Din punct de vedere etimologic, termenul de normă provine din anumite condiţii ameninţă însăşi ordinea socială stabilită.
cuvântul grec „nomos”, semnificând ordinea şi sugerează că, prin În acest context, pentru a asigura consensul şi ordinea, printr-o
intermediul normelor, societatea devine un cosmos organizat într-o participare comună la viaţa socială, norma socială poate avea
ordine imperativă, indicativă şi sancţionatoare pentru conduită. următoarele efecte din punct de vedere al raţionalizării vieţii sociale:
Nici o formă de asociere umană nu poate funcţiona în mod - creează drepturi şi obligaţii, care materializează diferite
adecvat fără instituirea unui minimum de reguli de conduită, putându- relaţii, interese, scopuri şi idealuri sociale, stimulându-le pe cele
se afirma că societatea se naşte odată cu geneza normei. dezirabile şi sancţionând pe cele indezirabile;
În constituirea grupurilor sociale organizate ordinea şi - asigură sociabilitatea umană, prin dirijarea în mod
dezordinea sunt categorii polare, care se presupun şi se opun reciproc. convergent, a acţiunilor şi conduitelor individuale, creând astfel o
Ordinea nu este niciodată absolută şi nici dezordinea totală. Ordinea în logică a acestora, orientativă pentru membrii societăţii;
natură, ordinea în societate, ordinea în gândire, sunt zone - permite evitarea conflictelor şi tensiunilor prin limitarea
interdependente şi interferente ale ordinii în univers. reciprocă a voinţelor individuale şi întărirea coeziunii colective;
Existenţa oricărui individ ca fiinţă socială presupune o serie de - întăresc sentimentele de solidaritate socială şi securitatea
obligaţii exercitate în tot cursul vieţii sale, concretizate într-o serie de indivizilor în raport cu eventualele agresiuni sau acte de violenţă care
norme dintre care unele se completează între ele, altele apar ar putea fi exercitate asupra lor;
contradictorii faţă de altele, fiind specifice unor grupuri de interese - stabilesc reguli de conduită, stipulând cum trebuie să se
diferite. Ele nu se exclud însă una pe alta, deoarece totalitatea comporte cineva în condiţii sociale determinate, pentru a ajunge la un
acţiunilor umane implică o multitudine de valori, interese şi motivaţii, rezultat eficient şi dezirabil.
care creează dinamica societăţii ca întreg. Caracterul principal al normei este acela de a stabili în cadrul
Rolul normei este legat de organizarea vieţii sociale pe baze societăţii o formă ideală a comportamentului, un mod prescriptiv cum
raţionale, societatea funcţionând în mod independent de voinţele

137 138
trebuie să fie organizată societatea, ca individul şi grupurile sociale să 2. Normele juridice în statul de drept
poată interacţiona cât mai normal.
Diversitatea acţiunilor umane şi a relaţiilor sociale, implică o În mod tradiţional, la nivelul teoriei generale a dreptului,
mare varietate de norme. În acest sena se disting următoarele categorii specificitatea normei juridice, ca „celulă de bază” a dreptului, este
de norme: conturată prin relevarea notelor definitorii, ale normei juridice, în
a) după domeniul de activitate: politice, economice, unitatea şi interdependenţa lor.
religioase,juridice, tehnice; Dintr-o perspectivă socială mai largă se remarcă violabilitatea
b) în funcţie de gradul lor de generalitate: generale (comune normei juridice, trăsătură ce o deosebeşte de acele reguli-legităţi (de
tuturor membrilor societăţii) şi particulare (specifice unor grupuri pildă cele care exprimă legi ale naturii) care impun, în virtutea
sociale distincte); caracterului lor logic, relaţii necesare, invariabile, care nu cunosc o
c) după conţinut: prescriptive (care indică ceea ce trebuie alternativă. Spre deosebire, norma juridică poate fi nerespectată,
făcut) şi proscriptive; ignorată, încălcată, atitudini care, desigur, nu constituie o variantă
d) după modul de manifestare: explicite sau implicite (tacite), dezirabilă în raport cu dispoziţia normelor juridice.
formale sau informale, legitime sau ilicite; Norma juridică are un caracter prescriptiv, ea stabileşte „ceea
e) după gradul de independenţă şi libertatea de alegere acordată ce trebuie să fie”, impune o anumită conduită constând dintr-o acţiune
subiectului acţiunii avem norme tradiţionale (conservatoare) sau sau inacţiune umană îndreptată într-o anumită direcţie, în vederea
liberale. realizării unui anumit scop.
În doctrina juridică românească, s-au reţinut ca semnificative Aceasta înseamnă că, în acelaşi timp, norma juridică este o
pentru sistemul normelor sociale următoarele categorii de norme: expresie valorică, deoarece optează, în numele unor interese, aspiraţii,
norme etice, norme tehnice, norme morale, norme politice, norme idealuri, pentru o anumită variantă comportamentală, instituind un
religioase, norme juridice. model care exprimă exigenţele societăţii unui anumit timp istoric.
Ca emanaţii ale conştiinţei colective a societăţii, normele Norma juridică are un caracter volitiv, ea întruchipează şi oficializează
sociale, în ansamblul lor, reprezintă elemente principale de voinţa socială, iar într-un stat democratic, voinţa generală majoritară.
raţionalizare şi normalizarea conduitelor, contribuind la stabilirea şi Prin natura sa, norma juridică este o regulă cu caracter general
continuitatea vieţii sociale, la stimularea participării indivizilor la şi impersonal. Ea se referă la elemente comune tuturor situaţiilor dintr-
existenţa colectivă şi la predictibilitatea acţiunilor umane în o anumită categorie, fiind menită să se aplice la un număr nedefinit de
conformitate cu schemele şi modelele culturale dominante, valorizate cazuri şi persoane. Caracterul impersonal nu înseamnă însă că fiecare
pozitiv în societatea respectivă. Prin intermediul lor, societatea ca normă vizează de fiecare dată toate persoanele. Unele norme se pot
ansamblu coerent de relaţii şi acţiuni sociale, elaborează un sistem referi la toţi cetăţenii, altele numai la o anumită categorie de persoane,
normativ referenţial care permite membrilor să se comporte în mod ca de exemplu cei care se încadrează într-un anumit statut social
inteligibil şi comprehensibil, adică normal. În termeni statistici, (funcţionarii publici, proprietarii, chiriaşii,etc.).
normalul înseamnă ceea ce se manifestă ca fiind uzual sau obişnuit, în Norma juridică este obligatorie, însă aceasta nu înseamnă
mod compatibil cu codurile morale şi legile de conduită, cu criteriile inviolabilitatea normei juridice, ci mai degrabă am putea vorbi de o
de natură socială şi culturală ale generalităţii şi conduitei. imperativitate garantată statal. Normele juridice sunt, în ultimă
instanţă, un comandament impus de puterea publică. Condiţia de

139 140
eficacitate a constrângerii este ca acţiunea umană reglementată, să fie 3. Dreptul moralei şi morala dreptului
de regulă realizată voluntar, constrângerea fiind o excepţie.
Din perspectiva sociologiei juridice, s-a arătat că normele În planul cercetării, problema legăturii dreptului cu morala, a
juridice constituie o categorie aparte a sistemului normativ social, care raportului dintre drept şi dreptate, a fundamentului şi legitimităţii
„protejează cele mai importante valori (relaţii) sociale, prin instituirea morale a reglementărilor juridice pozitive, au constituit aspecte
unui sistem corelativ de drepturi şi obligaţii între indivizi, grupuri, centrale ale teoriei şi filosofiei dreptului.
instituţii şi organizaţii sociale”[3, p.98]. Cuprinzând un sistem complex de elemente faptice, ideatice,
S-a remarcat şi s-a comentat şi în context sociologic prezenţa psihologice, relaţionale, normative, valorice, între care cuplul „bine –
definitorie a sancţiunii cu accente specifice de precizie, regularitate, rău” se află în prim plan, morala, aprecia marele filosof german
sistematizare, în care „folosirea legitimă a constrângerii fizice printr- Immanuel Kant, provine din „vocea interioară a fiecăruia”.
un agent socialmente specializat, constituie un element constitutiv Ca ansamblu de norme generale ale conduitei practice
fundamental al dreptului, fără ca dreptul să acapareze total, ceea ce se personale „normele morale – sublinia Eugeniu Speranţia – se impun
poate numi coerciţiune socială”[35, p.55]. conştiinţei ca absolut valabile şi implică excluderea oricărei
În cazul încălcării normelor juridice, reacţia socială atinge cel contraziceri”[30, p.254]. Dintr-o altă perspectivă, „morala – scria
mai înalt grad de constrângere în raport cu presiunea exercitată de Mircea Djuvara – are ca obiect aprecierea faptelor interne de
societate pentru respectarea normelor nonjuridice, ea implicând conştiinţă, pe când dreptul are ca obiect aprecierea faptelor externe ale
intervenţia instituţiilor specializate ale autorităţii publice (poliţie, persoanelor, în relaţiile lor cu alte persoane”[11, p.101].
justiţie, sistem penitenciar, etc.). El considera că judecăţile noastre la adresa valorii raţionale a
Globalitatea normelor juridice, desemnează aptitudinile activităţilor pot fi de un ordin moral şi juridic. În morală, judecata se
acestora de a depăşi si coordona parţialitatea şi sectorizarea relaţiilor face asupra unui act interior; este deci scopul subiectiv al agentului
sociale din societate, de a reglementa diverse tipuri de relaţii sociale, care trebuie să fie binele insuşi, pe când în cazul dreptului judecata se
precum relaţiile economice, politice, morale, culturale, etc., de a face asupra acţiunii exteriorizate în integralitatea ei, inclusiv asupra
asigura coerenţa sistemului social. scopului său.
Pe aceste coordonate specifice se instituie în cadrul ordinii Rădăcina adânca a dreptului şi a moralei trebuie găsită în orice
normative un nivel care, deşi nu se sustrage interdependenţelor act de raţiune obiectivă care presupune ideea de libertate, pe de o
sistemului social normativ, are o fizionomie distinctă-ordinea juridică. parte, şi pe cea de necesitate a legilor logice, pe de altă parte. Aceste
Categoria de ordine juridică este extrem de semnificativă în planul două aspecte reprezintă ideea de drept şi cealaltă ideea de obligaţiune.
filosofiei dreptului deoarece ea polarizează dimensiuni general S-a apreciat că morala „este prea subiectivă, prea fluctuantă şi
definitorii ale normativităţii juridice, locul şi rolul acesteia în existenţă. prea lipsită de virtute coercitivă, de precizie şi realism pentru a permite
Se mai poate remarca de asemenea, că dimensiunile o organizare satisfăcătoare a raporturilor sociale şi pentru a realiza
constitutive ale ordinii juridice sunt intim corelate şi se întrepătrund iar securitatea juridică reclamată de viaţa întregii societăţi omeneşti”[27,
acţiunea dreptului în societate, ca „matrice imperativă de regularitate şi p.4].
uniformitate reverberează inevitabil asupra celorlalte dimensiuni ale Relevându-se asemănările între segmentul normativ al moralei
ordinii sociale”[21, p.245]. şi normele juridice în literatura de specialitate se menţionează că
ambele se referă la raporturile dintre individ şi colectivitate, au la bază

141 142
ideea de libertate, stabilesc modele comportamentale şi implică omeneşti, tot aşa şi ordinea morală şi rânduiala socială se leagă în mod
aprecieri raţionale. necesar de viaţa morală a oamenilor.
Constatând aria largă a concepţiilor cu privire la raportul dintre De la această analiză rezultă că şi ordinea juridică trebuie să fie
drept şi morală, de la un pol în care dreptul este conceput ca un dependentă de ordinea morală care pretinde din partea oamenilor o
minimum de morală, la un altul corespunzător pozitivismului juridic, comportare în conformitate cu ea
în care statul este singurul temei al dreptului, toate relevă afinitatea Pe linia orientării în care morala este ”etică subiectivă” iar
dintre drept şi morală, cosubstanţialitatea lor. dreptul apare ca „etică obiectivă”, se poate afirma că dreptul este
Cât priveşte aplicarea lor, atât dreptul, cât şi morala au o punerea în acţiune a moralităţii în aşa fel, încât fiecare personalitate să-
psihologie practică de cele mai multe ori intuitivă. Într-un act juridic, şi poată desfăşura activitatea neîngrădită şi în condiţiile cele mai
norma de drept este apreciată după intenţia culpabilă sau voinţa internă prielnice în societate, fără să încalce însă libertăţile celorlalţi. Un text
reală. Dacă practicianul este de bună credinţă, în mod sigur, fapta este de lege care se aplică, nu are putere numai pentru că poate pune în
apreciată sau condamnată. Iar, dacă promulgarea şi aplicarea normelor mişcare forţa publică, dar fundamentul lui raţional stă în faptul că el
juridice rămân numai un fapt al voinţei şi inteligenţei umane, în cazul răspunde unei necesităţi morale a societăţii respective. Legea nu poate
acesta numai principiile morale mai pot salva societatea. fi imorală, altfel s-ar prăbuşi chiar fundamentul şi explicaţia ei logică.
Această atitudine exterioară a dreptului în raport cu conştiinţa În orice ramură de drept, constatăm că progresul constă într-o
departajează însă norma juridică de preceptele morale. Fapta morală, armonizare a dreptului cu morala şi o influenţare tot mai puternică a
chiar exteriorizată, rămâne individuală, în timp ce dreptul obiectivează lor, în sensul că orice faptă spre a avea un efect juridic, trebuie să
relaţia. Oricât de mult s-ar strădui norma juridică să analizeze mintal apară în lumina unei realităţi morale. Ca dovadă stă şi conceptul
fapta ea nu se raportează la sine decât din exterior. fundamental al dreptului, că orice faptă contrară moralei nu produce
Cât priveşte sancţiunea în perspectiva normei juridice, este un efecte juridice şi nu este ocrotită de drept.
element derivat şi nu totdeauna relevant. Norma morală, aplicată la Principala forţă a dreptului este valabilitatea sa logică şi
persoană, satisface conştiinţa şi trezeşte în sufletul omului părerea de obligativitatea sa morală. El încorporează percepte morale,
rău şi implicit pocăinţa, pe când norma juridică, deşi are ceva din promovează, ocroteşte, garantează valori fundamentale, reprezintă un
această satisfacere, rămâne, totuşi, exterioară omului şi nu urmăreşte important mijloc de educare morală.
îndreptarea şi schimbarea lui. Considerăm că se poate constata simbioza drept – morală,
Pe planul vieţii individuale, prezenţa conştiinţei morale este aspecte în care aceste fenomene se întrepătrund, se reîntregesc sau se
garantul cel mai sigur al respectării ordinei morale şi al normelor de îndepărtează una de alta, într-o mişcare neîncetată ale cărei cauze
drept. De aceea, împărţirea faptelor în bune sau rele nu este depind de subiectivitatea umană. Aceasta nu înseamnă însă pierderea
întâmplătoare sau arbitrară, ci corespunde exigenţelor morale şi identităţii dreptului sau moralei, ştergerea unor distincţii sau anihilarea
sociale, asigurate de existenţa legilor morale. Preceptele morale au unor situaţii problematice, controversate, ale relaţiei drept morală.
impus de totdeauna socotirea unor fapte ca bune, după cum au oprit Spre deosebire de drept, normele morale dintr-o societate nu
unele fapte, considerându-le rele. sunt neapărat unitare. Nu există valori morale absolute, în etape
Aşadar, ordinea morală şi ordinea juridică presupun existenţa istorice diferite sau chiar în aceeaşi epocă, normele morale pot fi
unor valori morale, impuse de legi morale, care-şi au izvorul în însăşi diferite , chiar opuse la clase sociale sau categorii profesionale.
fiinţa omului. Deci, după cum ordinea fizică se leagă în mod necesar Dreptul în schimb, prin natura sa este şi trebuie să fie unitar, asigurând
de fenomenele naturii, iar ordinea logică de activitatea gândirii o ordine juridică unică în societate, într-o ţară dată.

143 144
De asemenea, note specifice dreptului cât şi moralei pot fi coerenţă raţională, scopurile acţiunilor exteriorizate ale persoanelor, în
evidenţiate având în vedere caracteristicile procesului de apariţie, ale timp ce ideea binelui moral este o metodă de armonizare logică a
normelor juridice şi morale, primele fiind, de regulă premeditate, rod scopurilor interne ale aceloraşi acţiuni.
al intenţionalităţii sociale, exprimate în modalităţi constitutive, bine
precizate, dotate cu sancţiuni specifice, garantate de o forţă eficace şi
legitimă, forţa publică, aplicate după o procedură bine stabilită. 4. Funcţiile sociale ale dreptului
Teritoriul moralei este mai larg şi mai profund decât sfera
reglementărilor juridice, toate normele juridice fiind susceptibile de o Având menire de asigura coeziunea şi solidaritatea grupurilor
semnificaţie morală. Legile pot fi lipsite de eficacitate dacă nu se şi instituţiilor, ca şi convieţuirea şi cooperarea dintre indivizi, dreptul
conformează unui minimum de standarde morale acceptate de reprezintă un factor important de reglementare normativă şi de
destinatarii reglementărilor juridice şi că, într-o societate pluralistă integrare socială, datorită următoarelor finalităţi practice:
dreptul trebuie să procedeze cu precauţie la impunerea valorilor - creează un sistem de drepturi, obligaţii şi interdicţii care
morale, fiind descris în literatura de specialitate, fenomenul materializează în forme normative diferite interese, scopuri, motivaţii,
nesupunerii cetăţeneşti faţă de lege, care în comparaţie cu alte forme aspiraţii şi idealuri sociale şi individuale;
de încălcare a legii, se caracterizează ca o formă nonviolentă, publică, - asigură cadrul social şi normativ, în interiorul căruia
justificată printr-o autoritate morală superioară, având un scop moral şi autoritatea publică, legală şi legitimă realizează prin constrângere şi
urmărind să schimbe legea pentru a o face acceptabilă din punct de presiune socială condiţiile de viaţă ale membrilor societăţii;
vedere moral. - permite rezolvarea şi evitarea conflictelor şi tensiunilor sociale
În plan individual se poate aprecia că juristul analizând (manifeste sau latente), prin limitarea reciprocă a acţiunilor şi relaţiilor
complexitatea faptelor sociale, a datelor juridice şi morale şi ţinând dintre indivizi, grupuri şi instituţii sociale;
seama de finalitatea proprie a omului, face eforturi să atingă idealul, - stabileşte reguli de conduită, comportament şi de acţiune pe
acordând la un moment dat prioritate unei valori în raport cu alta. care trebuie să le adopte indivizii în diferite contexte, stipulând şi
Moralistul lucrează însă într-un câmp mai deschis decât mijloace permise pentru realizarea unor rezultate dorite în plan social.
juristul, mai puţin legat de coordonatele spaţiului şi timpului, mai puţin Protejând cele mai importante şi fundamentale valori sociale,
legat de aspectul cotidian în care se afundă juristul. Gama cromatică a dreptul include o serie de reguli prin care sunt impuse, permise sau
valorilor moralistului este mai strălucitoare, în ciuda unor aspecte interzise anumite comportamente sau acţiuni sociale şi individuale.
estompate, pe când a juristului dă impresia de monotonie de justeţe Pentru acest motiv, dreptul îndeplineşte o serie de funcţii sociale, care
aproximativă. constau în:
În concluzie, dreptul şi morala sunt strâns corelate, întregindu- a) reglementarea socială, prin elaborarea şi aplicarea unor
se reciproc. Cunoştintele acestora au aceeaşi structură logică şi sunt reguli de conduită, prin stabilirea unor roluri pe care trebuie să le
paralele cu informaţiile aparţinătoare ştiinţelor naturii. Orice realitate îndeplinească actorii sociali în diferite situaţii, reguli care includ,
juridică cuprinde o directivă de gândire care corespunde ideii de drept deopotrivă, atât aşteptările individului în raport cu ceilalţi, cât şi
sau de justiţie şi care se aplică normării pozitive a fenomenelor aşteptările celorlalţi faţă de comportamentul eventual al individului;
schimbatoare ale vieţii sociale. b) raţionalizarea vieţii sociale, prin elaborarea de reguli
Dreptul constituie astfel condţtia formală a activităţii sociale curente. eficiente, capabile să ghideze şi să controleze acţiunile indivizilor şi
Ideea de justiţie este în fond o metodă prin care se armonizează cu grupurilor sociale, asigurând astfel concordanţa şi legitimitatea dintre
145 146
diferite scopuri şi mijloace, prin raportare la valorile sociale Cele mai importante contribuţii la edificarea praxiologiei
încorporate şi protejate de sistemul juridic al societăţii; actuale s-au conturat, în cea mai mare măsură, în domeniul sociologiei,
c) asigurarea sociabilităţii şi predictibilităţii a cercetărilor sociologice, care au acordat prioritate conceptului de
comportamentale, prin instituirea unor modalităţi şi mijloace de acţiune, prin studiile unor renumiţi sociologi ca Emil Durkheim,
control social capabile să evalueze diferite comportamente şi acţiuni Vilfredo Pareto, Max Weber.
contencioase. Filosofia, în accepţiunea ei de conştiinţă şi cunoaştere a omului
Dreptul nu arată niciodată ce se întâmplă într-o societate, ci pentru om, are o pronunţată funcţie praxiologică, conceptul
numai ce trebuie să se întâmple, având ca finalitate aplanarea praxiologic de acţiune–care exprimă statutul ontologic al esenţei
potenţialelor surse de conflict social şi asigurarea unui climat de umane–devine în cel mai înalt grad un concept filosofic.
normalitate al relaţiilor sociale. El poate apărea fie ca o forţă activă, Prin praxiologie, filosofia coboară din ceruri pe pământ, dintr-o
care asigură succesiunea unor fapte şi fenomene sociale prin disciplină speculativ-reflexivă devine o ştiinţă umană pozitivă în cel
transpunerea acestora în plan normativ, fie ca o forţă reactivă de mai adecvat sens al cuvântului. Prin studierea praxisului, umanismul
conservare a sistemului politic şi juridic. filosofic se transformă din credinţă în ştiinţă. Dimensiunea
Orientând şi controlând acţiunile şi conduitele indivizilor şi praxiologică a filosofiei, contribuie la realizarea fundamentului
grupurilor sociale, dreptul urmăreşte două scopuri fundamentale, aflate metodologic al reflecţiei filosofice, fiind în acelaşi timp şi un model de
în complementaritate şi intercondiţionare: concretizare al gândirii şi construcţiei filosofice. Funcţia euristică şi
- de a formula reguli de conduită şi comportament, prin hermeneutică a filosofiei se realizează nemijlocit numai prin
prescrierea unor roluri pe care trebuie să le joace indivizii în diferite praxiologie, fapt ce conferă acesteia din urmă atributul de filosofie a
situaţii sociale, care trebuie să fie în consens cu aşteptările grupului şi acţiunii.
ale societăţii; Din sfera conceptelor de care se ocupă praxiologia, cercetările
- de a face ca aceste reguli să fie observate şi respectate de teoretice şi metodologice contemporane de strictă specialitate au
către actorii sociali, atât prin supunere voluntară (datorită asimilării şi abordat în general, conceptele de agent, situaţie, obiect al acţiunii,
internalizării regulilor), cât şi forţată (prin utilizarea unor mijloace mijloace, rezultate, etc.
externe de presiune şi constrângere). O posibilă schemă generală a structurii acţiunii sociale trebuie
să evidenţieze că:
–agentul sau agenţii sociali (omul individual sau în grup) sunt
CAPITOLUL XII animaţi de o motivaţie complexă (interese, aspiraţii,etc.), plecând de la
o anumită
–situaţie determinată, propunându-şi anumite
FILOSOFIA ACŢIUNII ŞI DREPTUL
–obiective ce reclamă un anumit
–obiect, conţinut şi formă ale acţiunii, ţinând seama de
1. Praxiologia-disciplină filosofică anumite
Praxiologia sau teoria acţiunii eficiente, reprezintă în gândirea –principii şi norme, folosind diferite
filosofică contemporană una din direcţiile de cercetare cele mai –metode, mijloace, tehnici, desfăşurând anumite
apropiate de problemele concrete ale vieţii sociale, sarcina sa fiind de a –operaţii procesuale, pentru a obţine un
cerceta condiţiile de care depinde eficienţa maximă. –rezultat care este supus

147 148
–evaluării, în funcţie de obiectivele de la care s-a pornit. răspundere penală pe făptuitor şi obligaţia acestuia de a suporta
Considerăm că acest „lanţ praxiologic” are numeroase valenţe consecinţele faptei sale.
pentru iniţierea, desfăşurarea şi înţelegerea acţiunii umane şi în materie Reacţia socială de tragere la răspundere juridică a unei
juridică. În plan didactic, el poate facilita trecerea de la analiza persoane, cu atât mai mult în cazul unei infracţiuni şi în condiţiile
empirică a unor realităţi juridice la înţelegerea aprofundată a unor statului de drept, nu poate fi arbitrară. Descoperirea infracţiunilor–
concepte juridice,a Dreptului însuşi în nenumăratele sale expresii fapte socialmente periculoase, săvârşite cu vinovăţie şi prevăzute de
acţionale. legea penală–, stabilirea vinovăţiei infractorilor pe bază de probe şi
Poate de aceea reputatul filosof al dreptului Giorgio Del realizarea tragerii la răspundere penală a celor vinovaţi, implică
Vecchio, începe analiza noţiunii Dreptului, menţionând că „întâia activitatea sistematică a unor organe specializate ale statului (poliţia,
observaţie, care pune în lumină natura acestui concept, este cel care se parchetul, instanţa de judecată), denumite generic, organe judiciare.
referă numai la fapte, la acţiuni. Noi nu putem înţelege predicatele de Categoria juridică de proces penal, desemnează tocmai
just sau injust, de drept, decât aplicându-le la o activitate; simplele activitatea reglementată de lege, desfăşurată într-o cauză penală, de
fenomene naturale n-au aceste atribute, sunt străine de forma logică a către organele judiciare cu participarea părţilor şi a altor persoane, ca
dreptului, care n-ar avea nici un sens faţă de astfel de fenomene”[14, titulare de drepturi şi obligaţii, având ca scop constatarea la timp şi în
p.189]. mod complet a infracţiunilor şi tragerea la răspunderea penală a celor
Fără îndoială că una dintre expresiile acţionale acela mai care le-au săvârşit, în aşa fel încât prin aceasta să se asigure ordinea de
frapante în materie juridică, este procesul. drept şi apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor.
Plecând de la conceptele praxiologice invocate chiar în postura
lor primitivă, neexplicită, vom încerca să prezentăm o schiţă Obiective
praxiologică asupra procesului penal şi civil, fără a putea evoca Finalitatea procesului penal este evidenţiată în articolul1 din
întregul „lanţ praxiologic”, exemplificând doar, însă relevând Codul de procedură penală, care precizează că „Procesul penal are ca
conexiunea, interacţiunea, permutaţia termenilor praxiologiei, scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie
capacitatea lor de a polariza şi ordona informaţia juridică, dar şi de a infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie
orienta acţiunea umană în acest domeniu. pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu
Desigur că este vorba de o variantă posibilă–între atâtea altele– fie trasă la răspundere penală”.
care să anticipeze şi să faciliteze, şi nu să se substituie abordării Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de
aprofundate a acestui protagonist al fenomenului juridic ce constituie drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la
obiectul disciplinelor drept procesual penal şi drept procesual civil. prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul
Credem că această confruntare este benefică pentru filosofia respectării legilor.
dreptului şi poate fi privită ca o provocare ce diferenţiază demersul
cognitiv uman. Conţinut, formă, procesualitate
Procesul penal cuprinde numeroase activităţi ce se desfăşoară
2. Praxiologia procesului penal într-un angrenaj de acte procesuale. Ca atare se pot distinge mai multe
diviziuni ale acestuia–fazele procesului penal–în care se efectuează un
Săvârşirea infracţiunilor duce la naşterea raportului juridic de complex de activităţi, desfăşurate succesiv, progresiv şi coordonat,
drept penal care conţine în principal dreptul statului de a trage la între două momente proeminente ale cauzei penale, pe bază de

149 150
raporturi juridice caracteristice, în vederea realizării unor sarcini Principiul oficialităţii sau obligativităţii, desemnează faptul
specifice. că actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din
Sistemul actual al Codului de procedură penală românesc, oficiu afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Acest principiu
reflectă împărţirea obiectivă a procesului penal, în cele trei mari faze se întemeiază pe dreptul statului de a trage la răspundere pe infractor,
ale sale: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a ca urmare a săvârşirii infracţiunii.
hotărârilor judecătoreşti. Aplicarea oficialităţii face ca stingerea procesului penal să aibă
Urmărirea penală, reprezintă prima fază a procesului penal şi loc numai prin soluţionarea definitivă a cauzei sau prin intervenţia
are ca obiectiv strângerea probelor necesare cu privire la existenţa unor împrejurări de natură a împiedica exercitarea în continuare a
infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acţiunii penale.
acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul dă se dispună În procesul penal principiul oficialităţii cunoaşte anumite
trimiterea în judecată. excepţii, atunci când legea le consacră. Astfel, în cazul în care legea nu
O dată cu sesizarea instanţei începe judecata, care cuprinde permite organului judiciar să declanşeze acţiunea penală din oficiu,
toate activităţile procesuale ce se desfăşoară până în momentul este necesară o încuviinţare o încuviinţare sau o autorizare prealabilă
rămânerii definitive a hotărârii penale. (de exemplu imunitatea parlamentară a senatorilor şi deputaţilor,
Punerea în executare a hotărârilor constituie ultima fază, conform art.69 din Constituţia României). De asemenea, principiul
cuprinzând întreaga procedură prin care hotărârea penală definitivă se oficialităţii nu se regăseşte când legea condiţionează declanşarea
pune în aplicare, până în momentul în care este sesizat organul de procesului penal de existenţa plângerii prealabile făcute de partea
executare. vătămată.
S-a remarcat faptul că trecerea procesului penal prin cele trei Principiul aflării adevărului, înseamnă în cadrul procesului
faze reprezintă schema sa tipică. Este posibil însă, ca procesul penal să penal, constatarea existenţei sau inexistenţei faptei pentru care se
nu parcurgă toate aceste faze. De pildă, încetarea urmăririi penale sau desfăşoară procesul penal (circumstanţele de loc. timp şi spaţiu, de
scoaterea de sub urmărirea penală pot întrerupe continuarea cauzei în mod ,de scop care caracterizează fapta), forma vinovăţiei, mobilul şi
celelalte faze; de asemenea pronunţarea unei achitări la judecată, poate scopul faptei, natura şi întinderea prejudiciului cauzat, precum şi
înlătura realizarea fazei de punere în executare a hotărârii penale. aspecte care influenţează asupra răspunderii făptuitorului.
Aflarea adevărului cu privire la persoana făptuitorului
Principii înseamnă deplină certitudine asupra vinovăţiei celui în cauză, asupra
datelor sale de identitate, de stere civilă, materială, antecedente şi alte
În vederea realizării scopului său, procesul penal este călăuzit împrejurări care duc la cunoaşterea multilaterală a persoanei acestuia.
de anumite principii fundamentale ce fixează cadrul politico-juridic în Ceea ce influenţează cel mai mult stabilirea adevărului în
conformitate cu care urmează să aibă loc reacţia societăţii faţă de cei cauzele penale este sistemul probator. De aceea, teoria generală a
ce încalcă legea penală. Principiile procesului penal constituie idei probelor ocupă un loc important în doctrina judiciară, iar Codul de
diriguitoare şi fundamentale potrivit cărora este organizat sistemul procedură penală conţine numeroase prevederi referitoare la probe şi
judiciar şi se desfăşoară activitatea procesual penală. mijloacele de probă.
Principiul legalităţii, presupune ca întreaga desfăşurare Sarcina administrării probelor în procesul penal revine
procesuală, toate activităţile participanţilor la procesul penal, să aibă organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. La cererea
loc şi să se realizeze numai în conformitate cu dispoziţiile legii. organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice persoană

151 152
care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă, este de participanţi în procesul penal cuprinde: organele judiciare (instanţa
obligată să le aducă la cunoştinţa sau să le înfăţişeze. de judecată, parchetul, poliţia), părţile (inculpatul, partea vătămată,
Principiul rolului activ al organelor judiciare, înglobează partea civilă şi partea civilmente responsabilă), apărătorul (persoana
numeroase aspecte, ca de pildă cele referitoare la stabilirea care acordă asistenţă juridică), alte persoane ca: martori, experţi,
adevărului,asigurarea drepturilor părţilor, sprijinirea şi informarea interpreţi, grefieri, etc. În sens restrâns noţiunea de participanţi în
părţilor în vederea exercitării de către aceştia a drepturilor conferite procesul penal înglobează numai organele judiciare, părţile şi
prin lege. apărătorul.
Principiul garantării libertăţii persoanei în procesul penal, Participanţii la activitatea judiciară intră în raporturi juridice
este consacrat de articolul 23 din Constituţia României şi implică o procesual penale,având în mod corespunzător calitate de subiecţi ai
serie de aspecte ca: reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise acestor raporturi. De aceea, participanţii mai poartă şi denumirea de
numai în cazurile şi modalităţile indicate de lege, iar posibilitatea subiecţi procesuali. Aceştia au fost calificaţi în subiecţi oficiali şi
menţinerii măsurilor de prevenţie este înlăturată când nu mai sunt subiecţi particulari.
întrunite temeiurile care le justifică, precum şi atunci când aceste Subiecţii oficiali sunt: judiciari (judecători, procurori, lucrători
temeiuri s-au schimbat. în aparatul organelor de cercetare) şi extrajudiciari (persoane cu
Principiul respectării demnităţii umane, prevăzut şi în legea atribuţii de inspecţie de stat, organe de control, comandanţi de nave şi
fundamentală a statului român, cât şi în convenţiile internaţionale la aeronave,etc).
care România este parte, reclamă o atitudine de respect faţă de Subiecţii particulari sunt: principali (respectiv părţile
demnitatea oricărei persoane implicate în cauză, iar supunerea acesteia implicate) şi secundari–ceilalţi participanţi.
la tortură, la tratamente cu cruzime, inumane sau degradante fiind Cât priveşte apărătorul, el are o poziţie specială printre
pedepsită de lege cu severitate. participanţii în cauza penală; el este un avocat care, prin calificarea
Principiul garantării dreptului la apărare, impune ca în profesională şi cunoştinţele sale juridice, poate acorda asistenţă
cursul procesului penal părţile să aibă dreptul să fie asistate de un juridică. Asistenţa juridică constituie un sprijin pe care apărătorii îl dau
avocat, ales sau numit din oficiu, ori reprezentate de un apărător. Tot părţilor în cursul procesului penal prin lămuririle, sfaturile şi
în conformitate cu acest principiu organele judiciare sunt obligate să intervenţiile lor.
asigure părţilor deplina exercitare a dreptului la apărare şi să
încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat despre fapte pentru care este Mijloace, obiect
învinuit sau acuzat. Încălcarea normelor juridice produce un anumit conflict de
Principiul folosirii limbii materne, proclamă dreptul drept între persoana care a comis fapta ilicită şi cel ale cărui drepturi şi
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanelor interese apărate de norma juridică încălcată, au fost vătămate. În
care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română, de a lua cunoştinţă de virtutea unui principiu de drept , persoana lezată nu poate să îşi facă
toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi a pune singură dreptate şi ca atare, pentru aducerea conflictului în faţa justiţiei
concluzii prin interpret. trebuie să existe un mijloc legal exercitabil în conformitate cu
prevederile legii.
Agenţii sociali Un asemenea mijloc, este acţiunea în justiţie, care poate fi
Participanţii în procesul penal sunt subiecţii care desfăşoară definită ca instrumentul juridic prin care o persoană este trasă la
activitatea împreună în cadrul procesului penal. În sens larg, noţiunea

153 154
răspundere în faţa instanţelor judecătoreşti pentru a fi obligată să dispoziţiilor legale. Remedierea erorilor necesită supunerea situaţiei de
suporte constrângerea de stat, conform normei de drept încălcate. fapt unei noi judecăţi. Instituţia care creează această posibilitate este
Factorii sau termenii acţiunii sunt: calea de atac.
–temeiul acţiunii; Ea constituie un mijloc procedural indispensabil pentru
–obiectul acţiunii; garantarea drepturilor individuale împotriva hotărârilor judecătoreşti
–subiecţii acţiunii; greşite şi deci periculoase, atât pentru cetăţeni cât şi pentru autoritatea
–aptitudinea funcţională a acţiunii. justiţiei. Obiectul căilor de atac constă în determinarea noii judecăţi,
Obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală iar finalitatea lor, repararea erorilor comise de prima instanţă. Astfel,
a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Obiectul acţiunii penale nu apelul şi recursul constituie căi de atac ordinare, îndreptate împotriva
trebuie confundat cu scopul acesteia care rezidă în judecarea şi hotărârilor nedefinitive, iar contestaţia în anulare şi recursul în
pedepsirea celor care săvârşesc infracţiuni. interesul legii sunt căi de atac extraordinare îndreptate împotriva
Subiectul activ al acţiunii penale este titularul dreptului la hotărârilor definitive.
acţiune, asemenea calitate având exclusiv statul, reprezentat printr-un
subiect oficial calificat în persoana procurorului. 3. Praxiologia procesului civil
Acţiunea penală are următoarele trăsături caracteristice:
–aparţine exclusiv statului; Procesul civil este activitatea desfăşurată de către instanţa de
–este obligatorie, irevocabilă şi indisponibilă; judecată, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care
–are un caracter indivizibil; participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în
–acţiunea penală este individuală. pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi
Realizarea acţiunii penale implică o anumită procesualitate: intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor
declanşarea acţiunii; exercitarea propriu-zisă a acţiunii introduse; judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurii stabilite
epuizarea sau stingerea acţiunii penale. de lege.
Rezultă că procesul civil parcurge în mod obişnuit–dar nu în
Rezultat mod obligatoriu– două faze: faza judecăţii propriu-zise şi faza
Modalitatea cea mai frecventă de finalizare a acţiunii penale o executării silite.
constituie pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. Structura şi Prima fază este declanşată prin cererea de chemare în judecată,
conţinutul hotărârii judecătoreşti sunt extrem de semnificative pentru a care investeşte instanţa de judecată competentă şi sfârşeşte prin
releva complexitatea şi finalitatea procesului penal. rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunţate asupra litigiului.
Hotărârea judecătorească este structurată în trei părţi: partea La rândul ei, faza judecăţii cunoaşte mai multe etape, fiecare
introductivă, expunerea şi dispozitivul, respectiv concluzia logică şi dintre ele având un anumit specific. Astfel, prima etapă este cea
firească a aspectelor reţinute şi analizate în expunere, exprimând scrisă, în cadrul căreia părţile se încunoştinţează reciproc–prin
soluţia instanţei în rezolvarea cauzei sub toate aspectele. intermediul cererii de chemare în judecată, respectiv a întâmpinării,
asupra pretenţiilor şi apărărilor, precum şi în legătură cu probele ce
Evaluare urmează a fi administrate în vederea dovedirii lor.
Cu ocazia judecării cauzelor penale în primă instanţă se pot Etapa următoare este cea a dezbaterilor în şedinţa de
comite greşeli în corecta stabilire a faptelor şi consecventa aplicare a judecată, etapă complexă ce se desfăşoară de regulă, la mai multe

155 156
termene de judecată, dând posibilitatea părţilor să-şi susţină în mod Principiul dreptului la apărare, principiu constituţional în
real şi contradictoriu pretenţiile şi apărările, să administreze probele, conformitate cu care dreptul la apărare este garantat, părţile au dreptul
să le analizeze şi să pună concluzii. să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
Urmează apoi etapa deliberării judecătorilor, care au format Principiul rolului activ al judecătorului, bazat pe faptul că
completul de judecată şi pronunţarea hotărârii. Este posibil ca, după justiţia este un serviciu public, al cărui rol este nu numai de a stinge un
finalizarea judecăţii în primă instanţă, de fond, partea nemulţumită să conflict între particulari, ci şi restabilirea legalităţii, a ordinii de drept
declanşeze etapa apelului, care provoacă o nouă judecată în fond, iar din societate.
după aceasta este posibil să intervină etapa recursului. În sfârşit, poate Principiul disponibilităţii , include: dreptul persoanei
exista şi o etapă a căilor extraordinare de atac (contestaţia în anulare, interesate de a declanşa sau nu procesul civil; dreptul de a determina
revizuirea în interesul legii şi recursul în anulare), care vizează, în limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării; dreptul de a
condiţiile legii, hotărâri definitive sau irevocabile. renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv şi dreptul de a stinge litigiul
Faza executării intervine în cazul hotărârilor susceptibile de a printr-o tranzacţie; dreptul de a ataca sau nu hotărârea şi de a stărui sau
fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului sau al nu în calea de atac exercitată; dreptul de a cere executarea hotărârilor
altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu-şi execută de judecătoreşti.
bună voie obligaţia. Principiul publicităţii are în vedere că procesul civil, cu
Aşa cum am menţionat, nu este obligatoriu ca procesul civil să excepţia deliberării, se desfăşoară înaintea instanţei, în şedinţă publică,
parcurgă ambele faze. Astfel, dacă debitorul execută de bună voie în prezenţa părţilor, dar şi a oricărei persoane străine de litigiu care
obligaţia consemnată în titlul executoriu, faza executării va lipsi. Pe de doreşte să asiste la dezbateri.
altă parte, este posibil ca faza judecăţii să nu parcurgă toate etapele: fie Principiul oralităţii, este consacrat expres în Codul de
că nu are loc dezbaterea deoarece reclamantul renunţă la judecată sau procedură civilă. În temeiul acestui principiu, preşedintele completului
lasă cererea în nelucrare şi se perimă, fie că nu are loc deliberarea de judecată are obligaţia, sub sancţiunea nulităţii hotărârii, de a da
întrucât părţile sting litigiul printr-o tranzacţie, fie că hotărârea părţilor cuvântul pentru a-şi susţine oral pretenţiile, a discuta
pronunţată nu este atacată prin intermediul căilor de atac ordinare sau regularitatea actelor de procedură, a propune probe şi a formula
extraordinare. concluzii.

Principii Agenţii sociali


Procesul civil este călăuzit de o serie de principii, cu privire la În activitatea de judecată a cauzelor civile şi de executarea
care relevăm doar câteva aspecte specifice domeniului în discuţie: hotărârilor pronunţate în aceste cauze, participă instanţa, părţile,
Principiul contradictorialităţii, permite părţilor în litigiu să organul de executare, alte persoane şi organe. Toate aceste organe şi
participe în mod activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea persoane poartă denumirea de participanţi la procesul civil. Dintre
drepturilor în cursul desfăşurării judecăţii litigiului, având dreptul de a aceşti participanţi unii influenţează în mod hotărâtor existenţa şi
discuta şi combate susţinerile făcute de fiecare dintre ele, precum şi de desfăşurarea procesului civil, astfel încât în literatura juridică sunt
a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei în scopul numiţi subiecţi ai procesului civil. Au această calitate instanţa de
stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. judecată, părţile, organul de execuţie şi procurorul.

157 158
Mijloace subliniază inerenţa valorii în cadrul oricărui sistem normativ de drept.
În cazul încălcării sau contestării unui drept civil, titularul său Mai mult, chiar determinarea acţiunii umane–fundament intrinsec al
are posibilitatea de a recurge la forţa de constrângere a statului, adică ontologiei juridice–se realizează prin apel la valoare.
la organele de jurisdicţie. Mijlocul practic este acţiunea civilă, care În axiologia contemporană cucereşte tot mai mult teren
poate fi definită ca ansamblul mijloacelor procesuale prin care în concepţia după care creaţia de valori este considerată ca o coordonată
cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului civil, prin esenţială a acţiunii umane, o dimensiune a umanului, în sensul că pe
recunoaşterea sau realizarea lui în cazul în care este încălcat sau lângă celelalte atribute–fiinţă muncitoare, fiinţă cunoscătoare–omul o
contestat. mai are şi pe aceea de fiinţă valorizatoare.
Elementele acţiunii civile sunt: părţile, obiectul şi cauza. Realitatea umană se naşte nu numai din raporturi practice şi
Obiectul acţiunii trebuie să fie licit, posibil şi determinat. Cauza cognitive, ci şi dintr-o sumă infinită de evaluări. Drept consecinţă,
acţiunii civile relevă scopul care a determinat partea să acţioneze, însuşirea existenţei de către conştiinţa umană se realizează în două
acele circumstanţe care determină şi întreţin voinţa părţii interesate de moduri posibile, generatoare a două atitudini fundamentale, nu însă
a reclama sau de a se apăra şi de a stărui în acţiunea sa. antinomice, ci mai degrabă complementare.
În cadrul primei atitudini–cea cognitivă–faţă de existenţă,
Rezultat subiectul cunoscător (omul) formulează un demers discursiv.
Hotărârea judecătorească este actul prin care se finalizează Rezultatul acestuia este deci actul de cunoaştere ce însoţeşte
procesul. Ea este un ordin izvorât din autoritatea statului reprezentată investigaţia practică a lumii reale. În acest demers, conştiinţa dezvăluie
prin judecător, exprimată în formulă executorie, prin forţa publică. structurile existenţei, atitudine care presupune actul de cunoaştere
Nici o hotărâre nu se va putea executa dacă nu este învestită cu riguroasă şi neutră.
formulă executorie. Se învestesc cu formulă executorie–care se face de Instrumentele acestui demers cognitiv sunt conceptele, iar
către prima instanţă–hotărârile care au rămas definitive ori au devenit rezultatul efortului de organizare şi structurare a experienţei cu
irevocabile, înscrisurile autentificate, precum şi orice alte hotărâri sau ajutorul conceptelor îl constituie o imagine globală şi unificatoare
înscrisuri, pentru ca acestea să devină executorii în cazurile prevăzute despre realitate despre om şi colectivitatea umană.
de lege. În planul celei de-a doua atitudini–cea valorizatoare, se
realizează distingerea însuşirii valorizatoare a lumii, care însoţeşte
raportarea cognitivă la realitate. În activitatea lui zilnică, omul ia o
CAPITOLUL XIII atitudine care implică o apreciere a lucrurilor şi situaţiilor. În cadrul
atitudinii valorizatoare, omul se exprimă direct, nemijlocit, instituie
semnificaţii, conferă lucrurilor şi acţiunilor un statut preferenţial
ELEMENTE DE AXIOLOGIE JURIDICĂ Valorizarea, ca operaţie de comparare şi judecare, este un
act al conştiinţei de raportare preferenţială la obiect, distinct ,dar nu
rupt de celelalte acte ale conştiinţei. Acest demers are o funcţie diferită
1. Conceptul,originea şi geneza valorilor
de primul, cel cognitiv, urmărind formarea unei atitudini unificatoare
faţă de realitatea socio-naturală. Realizarea acestuia presupune
Legăturile filosofiei dreptului nu se reduc la cele cu ontologia
valoarea, care trebuie concepută ca o structură a subiectivităţii, prin
şi gnoseologia, ci trebuie să vizeze cu aceeaşi necesitate acel domeniu
al lumii creat de om, lumea valorilor. Căci sunt numeroşi cei care
159 160
care se sistematizează actele operatorii ale experienţei, centrate pe către o comunitate umană în virtutea unor corespondenţe cu
aspiraţiile şi trebuinţele omului. necesităţile sociale şi idealurile generate de acestea.
Cele două modalităţi de raportare la realitate–cognitivă şi Domeniul valorilor se caracterizează printr-o pluralitate de
valorizatoare–deşi diferite, nu pot fi separate, ele împletindu-se, orice valori şi de raporturi reciproce. Tocmai datorită relaţiilor care se
act de cunoaştere intelectuală presupunând şi o valorizare, o apreciere. stabilesc între ele, multitudinea valorilor unei societăţi (politice,
Căci în faţa realităţii, omul nu are niciodată o atitudine pur juridice, artistice, morale, religioase, etc.), formează şi se manifestă ca
înregistratoare, pasivă, ci datorită cerinţelor fundamentale ale vieţii, el o totalitate organică, ca un sistem. Se admite, astfel că există pentru
încearcă să-i dea acestuia sens uman. fiecare societate, pentru fiecare grup social, pentru fiecare individ
Pentru a proceda la definirea valorii, se impun câteva precizări chiar, un ansamblu de valori care constituie propriul sistem de valori,
preliminarii: în cadrul căruia există o ierarhie a acestora.
- valorile, după cum am arătat deja, nu sunt concepte. Oricâte Prin sistemul de valori, care exprimă întotdeauna cerinţele,
raţionamente ar face cineva, nu poate explica de ce îi place muzica lui aspiraţiile unui grup social, cu o anumită poziţie şi putere, grupul are
Enescu, sau sculptura lui Brâncuşi; capacitatea de a aprecia activităţile de ansamblu ale membrilor săi, în
- valorile nu sunt lucruri. dimpotrivă, ele constituind o lume funcţie de propriile lor obiective şi reprezentări.
aparte a lucrurilor, o lume de sensuri care o dublează pe cea a Unele grupuri dominante definesc nevoile altor grupuri şi
obiectelor fizice. Valorile nu se pot confunda cu purtătorii lor valorile promovate de acestea după reprezentarea pe care ele o au în
materiali. Marmura unei statui nu este o valoare, ci doar produsul final, relaţie cu interesele lor. În această situaţie, sistemul de valori nu
opera de artă; reprezintă numai cristalizarea experienţei istorice a societăţii, ci
- valorile nu sunt fenomene psihice, chiar dacă sunt strâns constituie şi sistemul de control social, întrucât fiecare comportament
legate de dorinţele subiectului uman. Faptul că valorile sunt dorite, este raportat pozitiv sau negativ la o valoare.
iubite, trăite (uneori cu dramatism, în sensul că se luptă şi se moare Procedând la o clasificare a lor, evidenţiem existenţa
pentru ele), nu înseamnă că ţin exclusiv de experienţa individului; următoarelor tipuri de valori:
Din cele prezentate mai sus rezultă ce nu sunt valorile. De
aceea apare ca necesar să arătăm ce sunt valorile. a)după natura domeniului deosebim:
Valorile sunt calităţi pe care le capătă pentru om elemente ale –valori economice (avuţie, prosperitate, proprietate);
realităţii (obiecte, procese, acţiuni) privite prin prisma unei atitudini –valori politice (democraţie, libertate, pluralism);
(politice, juridice, morale, estetice, religioase) a unei colectivităţi –valori morale (bine, cinste, datorie, omenie);
umane. Altfel spus, valorile exprimă preţuirea acordată de către o –valori artistice (frumos, comic, tragic, sublim);
colectivitate unor obiecte, procese, acţiuni, în virtutea calităţii lor –valori ştiinţifice (adevăr, certitudine, obiectivitate);
intrinsece, dar şi a capacităţii lor de a satisface trebuinţele, aspiraţiile, –valori filosofice (înţelepciune, umanism, ideal);
idealurile acelei colectivităţi. –valori religioase (sacru, divin).
Cu alte cuvinte, valoarea nu este un atribut exclusiv nici al
obiectului nici al subiectului, ci relaţia lor socială pe fundalul practicii b)după rolul lor, valorile pot fi:
sociale. De aceea definim valoarea ca acea relaţie socială în care se –valori scop (valori fundamentale: realizarea umană, fericirea);
exprimă preţuirea acordată unor lucruri, însuşiri, procese, acţiuni de –valori mijloc (valori derivate, instrumentale, care ajută la
realizarea altor valori);

161 162
c)după gradul de impact cu societatea: activitatea umană, pătrunderea lor în orice acţiune socială. În societate,
–valori sociale (valorile politice, cele morale); valoarea funcţionează ca regulator al acţiunii, fiind prezentă în toate
–valori individuale (dorinţa de autodepăşire, sănătatea); verigile acestuia.
În calitate de modalităţi de apreciere a activităţilor umane,
d)după purtătorul lor, valorile pot fi: valorile sunt elemente care asigură continuitatea vieţii sociale,
–valori ale lucrurilor; furnizând modele de inhibare a tendinţelor individuale care pot
–valori ale persoanelor; contracara cooperarea şi pentru a elimina sau îngrădi conduitele
antisociale.
e)după gradul de stabilitate: Valorile îndeplinesc rolul de orientare a acţiunii umane,
–valori perene (dragostea, prietenia, curajul, eroismul); apoi pe cel de motivare, în sensul că acţiunea umană este precedată de
–valori cu durată mică de funcţionare–„valorile tranziţiei”, ca: selectarea, ierarhizarea, motivarea şi corelarea necesităţilor şi
individualismul, libera iniţiativă, societatea civilă aspiraţiilor cu diverse modele de acţiune socială. Toată această
Deşi condiţionat istoriceşte şi influenţat de numeroşi factori preluare se face pe baza unui sistem de valori la care aderă individul,
sociali, sistemul de valori sau anumite componente ale sale se pot sistem cuprinzând valorile acceptate sau respinse de societate.
sustrage, în anumite condiţii determinate, influenţelor sociale. În acest În viaţa socială, valorile funcţionează şi în calitate de criterii
caz, lumea valorilor se dezvoltă şi după dialectica proprie, ceea ce-i de apreciere a activităţii umane. Valorile implică, criterii, modele,
conferă o autonomie relativă. Aşa se face că unele valori, în special sisteme de referinţă, faţă de care activităţile umane sunt evaluate şi
acela care răspund unor nevoi şi aspiraţii general-umane, depăşesc ordonate ierarhic. Valorile sunt de asemenea, criteriul principal de
epoca în care au apărut, deci nu sunt legate numai de condiţiile care le- apreciere, de măsurare a eficienţei acţiunii individuale sau colective.
au generat, asigurându-ne, ca de pildă în cazul artei şi filosofiei Valorile intervin în modul de viaţă şi prin asigurarea
greceşti, şi astăzi o desfătare artistică şi servind ca normă şi model mijloacelor ideale de acţiune. Ele sunt elementele de bază ale
inegalabil. constituirii modelelor de acţiune. Modelele ideale de acţiune exprimă
ceea ce corespunde mai bine naturii umane în fiecare epocă istorică.
2. Rolul valorilor în viaţa individului şi a societăţii Ele fac parte din cultura grupului şi sunt transmise din generaţie în
generaţie.
Analiza lumii valorilor trebuie să acorde atenţie nu numai Sensul actelor umane săvârşite la nivel de individ, nu poate fi
rolului vieţii sociale şi omului în constituirea valorilor, ci şi rolului înţeles în afara sistemului de valori. Interesul individului pentru
valorilor în existenţa şi dezvoltarea omului şi a societăţii. cunoaşterea valorilor, a modului în care se ierarhizează acestea, este
Odată constituite, valorile funcţionează, raţiunea lor de a fi puternic stimulat de conştientizarea influenţei pe care ele o au asupra
constând tocmai în funcţionarea lor social-umană. Analiza lui. Studii de psihologie, sociologie şi antropologie culturală, au
funcţionalităţii lumii valorilor are importanţă în măsura în care acestea evidenţiat efectul comportamental al sistemului de valori.
nu pot fi înţelese prin ele însele, ci în raport cu întregul sistem social în Funcţionalitatea valorilor constă în capacitatea pe care ele o au
existenţa căruia îşi aduc contribuţiile lor specifice. Fiind produse de a ajuta individul să rezolve probleme ale situaţiilor tipice, oferindu-i
sociale, nu pot fiinţa decât într-un strâns raport cu socialul. un complex de soluţii codificate. Participarea la viaţa socială a
În viaţa socială, valorile au în primul rând, rolul de a conserva indivizilor implică folosirea de către aceştia a valorilor ca pe nişte
structurile sociale. Această funcţie a lor implică întotdeauna

163 164
instrumente. Producerea valorilor materiale oscilează în jurul valorilor activităţi diferite. Impunând atitudini unitare, valorile au o funcţie
istorice constituite ale epocii. integratoare, contribuind la menţinerea grupurilor şi colectivităţilor
Umanizarea individului prin valori reprezintă o modalitate a sociale Cooperarea indivizilor nu este posibilă fără existenţa unei scări
existenţei şi totodată a rezolvării opoziţiei dinamice dintre individ şi comune de valori.
societate. Însuşirea culturii (ca o totalitate a valorilor materiale şi În acest fel, se poate imagina o interferare a acestor două
spirituale) nu se realizează prin mecanisme naturale, biologice, ci pe domenii –individul şi societatea– dar nu o identitate, deoarece
calea educaţiei, a învăţării, adică pe calea asimilării valorilor. Rupt de necesitatea izvorâtă de la o societate (comunitate) nu poate fi niciodată
mediul valorilor, omul nu se realizează ca om şi rămâne în stadiul de asimilată în totalitate în formă pură la nivelul individului, ci
animalitate. Mai mult, însăşi manifestarea necesităţilor naturale, întotdeauna intervin factori contingenţi, care fac ca această asimilare
biologice se realizează în raport de valorile materiale şi spirituale ale să fie mai mult sau mai puţin adecvată.
societăţii. Aşadar, individul nu-şi însuşeşte, nu asimilează necesitatea în
Valoarea exprimă umanizarea progresivă a omului, distanţarea substanţa ei brută, ci prin intermediul valorii o decantează,
de natura sa neumanizată, în procesul vieţii sale sociale, din ce în ce sintetizând-o în forme accesibile lui, înlăturând ceea ce este depăşit şi
mai complexe. Istoria a confirmat, de altfel că în comportamentul nu circumscrie sfera de interese a timpului (epocii) lui.
omului, atât la nivel de individ, cât şi la cel de colectivitate, universul Valoarea focalizează într-un anumit sens cele două aspecte ale
social creşte neîncetat, exprimând tot mai mult interiorizarea raportului individ-societate, în sensul că, pe de o parte, societatea se
necesităţilor naturale. Între nevoie şi acţiune, se interpune valoarea, mişcă ea însăşi prin toată dezvoltarea sa, în direcţia individului, iar pe
care de fapt, cenzurează şi măsoară gradul de aplecare a individului la de altă parte, individul tinde să facă paşi reali în direcţia societăţii,
comandamentele sociale constituite. răspunzând reflex şi lucid. Astfel, definirea tipului uman propriu unei
Necesitatea circumscrie individului graniţele între care el societăţi se face în funcţie de valorile pe care el este în stare să şi le
urmează să se integreze în social, valoarea servindu-i acestuia ca creeze şi asimileze
mijloc, ca instrument pentru realizarea acestei integrări. De aceea, Cerinţele obiective ale societăţii sunt şi ale individului în
sensurile şi semnificaţiile necesităţii sociale sunt preluate şi asimilate măsura în care el îşi aproprie aceste cerinţe, integrându-şi valorile
de către individ prin intermediul valorii. În acest fel, integrarea corespunzătoare lor. Trecerea de la necesitate la individ prin valoare,
individului apare ca posibilă numai în măsura în care, prin aderarea la are caracter istoric şi de clasă, întrucât valorile sunt reprezentări mai
un sistem de valori, el îşi reconsideră mobilurile acţiunii sale, funcţie mult sau mai puţin însuşite şi înţelese de individ, reprezentări ale unei
de acestea. anumite clase, grup, societăţi asupra necesităţii respective.
Se poate spune aşadar că, în genere valorile îşi manifestă Aceasta deoarece, o naţiune, un popor îşi constituie valoarea şi
funcţia de integrare socială şi culturală, fiind un fel operatori şi lianţi reputaţia din suma valorilor cetăţenilor săi, din felul în care aceştia
de coeziune. sunt capabili să-şi asume răspunderile ce le revin pentru destinele lor.
Înfăptuirea procesului de socializare a individului are loc prin
intermediul valorilor. Datorită valorii, omul învaţă să se desprindă din 3. Specificul valorilor juridice
prezentul imediat, să memoreze experienţa colectivă a grupului din
care face parte, să anticipeze şi să dea valoare creaţiilor sale. Valorile juridice pot constitui obiectul unei ştiinţe a dreptului, a
Valorile au o importanţă deosebită pentru dezvoltarea relaţiilor unei sociologii juridice şi a unei filosofii a dreptului. Dreptul ca ştiinţă
interumane, realizând puncte de legătură între membrii societăţii cu se ocupă cu valorile juridice numai din punct de vedere al formei şi
165 166
constituirii lor. Filosofia dreptului se ocupă cu naşterea, evoluţia şi Procesul de cunoaştere şi de valorificare a valorilor juridice
justificarea valorilor juridice; iar sociologia cu aplicarea lor la viaţa constă în găsirea culturii ca măsură a valorii juridice, în stabilirea
socială. Dreptul e o totalitate de reguli, de norme, care sunt create de valorii dreptului pozitiv a legilor care vor să desăvârşească şi să
voinţa organizată a unei personalităţi sociale, a statului . concretizeze valorile de drept în realitate.
În antichitate, normele juridice erau considerate ca porunci date Valorile juridice nu au sensul existenţei decât în societate
de şeful tribului, care era respectat drept reprezentant al lui Dumnezeu deoarece fundamentul lor este ideea de comunitate. Ideea de just,
pe pământ. Normele nu erau decât porunci divine, impuse oamenilor. injust, trebuinţă, de normă juridică, s-a născut odată cu societatea – de
Pentru timpurile moderne normele juridice nu sunt nici porunci aceea valorile juridice sunt valori sociale.
divine, nici rezultate ale unui suflet misterios al poporului, ci sunt Valorile juridice se instituie în sfera prescripţiilor emise de
imperative, care exprimă voinţa comunităţii sociale, a statului. autorităţile statului şi ale societăţii civile, fără de care societatea s-ar
Aristotel a înţeles prin drept natural ceea e implantat de natură dezintegra în anarhie şi anomie. Juridicul impune membrilor societăţii
în sufletul omenesc. o serie de obligaţii –întărite de sancţiuni materiale– şi le acordă o serie
Ulpian a afirmat valabilitatea dreptului natural, postulat de de drepturi şi libertăţi, menite să asigure securitatea, coerenţa şi
natură al providenţei divine, aşa cum credeau urmaşii lui Thomas armonia organismului social şi în acelaşi timp, un „spaţiu de joc” al
d’Aquino, în evul mediu. iniţiativei şi autodeterminării personale.
Astăzi, dreptul natural e reprezentat şi susţinut de şcoala Având în vedere domeniul restrâns al dreptului, considerăm că
filosofică a catolicismului. putem reţine ca funcţională pentru această sferă vechea clasificare
Kant a arătat că raţiunea nu conţine în sine de-a gata norme făcută încă de Aristotel, în conformitate cu care există valori-scop,
etice, estetice, juridice, ci ea dă numai posibilitatea de a alcătui norme. deci valori autonome, care nu depind de altele, şi valori-mijloc
Hegel a afirmat că dreptul natural şi cel istoric se întrepătrund; (instrumentale). Corespunzător, o serie de valori (e cazul celor
dreptul raţional există chiar în cel istoric. constituţionale) se constituie în instanţă supremă pentru viaţa unui stat,
Juriştii neokantieni au impus teoria dualismului juridic, care iar alte valori (cele cuprinse în normele şi legile juridice concrete), au
deosebesc valoarea de realitatea juridică. Un reprezentant de seamă în esenţă rolul de a mijloci realizarea celor din prima categorie.
este R. Stammler, care deosebeşte la orice valoare juridică o materie şi Mai general, putem spune că există valori juridice cu funcţii de
o formă: materia e alcătuită de faptele de drept, iar forma e întemeiere, valori autonome care dau specificul unei Constituţii, şi
armonioasă, ordonarea scopurilor gândite şi impuse faptelor de drept. valorile cu funcţie instrumentală, menite să asigure respectarea celor
El a considerat realitatea juridică drept obiect al dreptului pozitiv, iar întemeietoare[5, p.110].
valoarea juridică a dobândit forma de drept just. În ceea ce priveşte specificul valorilor juridice acesta este
Dreptul adevărat nu este altceva decât dreptul care contribuie la evidenţiat, prin reţinerea următoarelor trăsături:
realizarea unei societăţi de oameni cu voinţă liberă, deci la realizarea a) Valorile juridice se prezintă se prezintă cu un grad mai
idealului social. Dreptul stabileşte numai norme, iar ca drept pozitiv ridicat de obiectivitate şi sunt bilaterale (accentul căzând pe relaţia
formulează imperative. Atât norma cât şi imperativul servesc la dintre indivizi), în comparaţie cu celelalte valori sociale caracterizate
realizarea valorii absolute a dreptului. printr-o subiectivitate crescută şi prin unilateralitate;
Aceasta valoare absolută a dreptului este stabilită de filosofia b) O altă notă distinctivă pentru sfera valorilor şi normelor
juridică, iar realizarea valorii absolute e obiectul dreptului pozitiv. juridice este caracterul lor coercitiv. E vorba de o coerciţie prin
sancţiune, deci de norme care prevăd în mod obligatoriu sancţiunea în

167 168
cazul că ele sunt încălcate. În cazul dreptului, sancţiunea este certă şi 4. Cultura şi civilizaţia juridică
clar prevăzută, fiind dotată cu mijloacele constrângerii.
c) A treia caracteristică a valorilor juridice este În activitatea lui, omul creează o multitudine de valori
imperativitatea. Fiind coercitive, normele juridice sunt şi imperative. decurgând cu necesitate din trebuinţele sale materiale şi spirituale.
d) A patra caracteristică a valorilor şi normelor juridice este Toate aceste valori care apar pe temelia practicii sociale se integrează
generalitatea. într-un sistem pe care-l denumim cultură. De aceea, într-o primă
Lumea valorilor este organizată piramidal. La vârful piramidei aproximare şi succintă formulare, cultura înseamnă creaţie,
se află valorile intrinseci, valorile-scop, cele care conferă unitate, iar la comunicare şi însuşire de valori. În această accepţie, cultura
baza piramidei găsim diversitatea valorică, multiplicitatea domeniilor reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale create în
în care se regăseşte unitatea. Această structură este proprie şi dreptului. dramaticul proces de afirmare a omului ca om, proces care evidenţiază
Conform acestei structuri, putem spune că în sfera dreptului avem progresul acestuia în cunoaşterea, transformarea şi stăpânirea naturii şi
câteva valori fundamentale, pe care le regăsim de regulă în Constituţie societăţii.
(când e vorba de statele moderne) sau în cutumă (când e vorba de Valorile materiale, constituind ceea ce se numeşte cultură
societăţile arhaice) şi o multiplicitate de valori instrumentale, care au materială, sunt legate de activitatea utilă a omului, îndreptată spre
menirea de a regla viaţa de zi cu zi a membrilor comunităţii în funcţie uşurarea muncii sale, pentru a produce cât mai bine şi pentru a avea un
de comandamentele principale ale valorilor fundamentale. confort mai bun. Exprimând raporturi sociale existenţiale, valorile
Pe scurt, sfera dreptului este alcătuită din câteva valori materiale sunt tocmai obiectele care servesc drept mijloace pentru
fundamentale şi dintr-o pluralitate de valori instrumentale, puse în satisfacerea trebuinţelor omului ca fiinţă biologică (ca parte a naturii).
slujba celor dintâi. Valoarea cardinală este dreptatea, iar valorile În cadrul acestei laturi a culturii includem ansamblul bunurilor
juridice satelite sunt printre altele, legalitatea, legitimitatea, echitatea, dobândite de omenire (locuinţe, alimente îmbrăcăminte, construcţii
imparţialitatea, clemenţa, etc. publice), precum şi tehnicile şi mijloacele producerii acestora la
Aceste valori se întruchipează în sistemul de legi, instrucţiuni nivelul cerinţelor specifice fiecărei etape de dezvoltare socială. Cu alte
de aplicare şi procedură, regulamente, etc, pe care instituţii abilitate le cuvinte, această dimensiune a culturii vizează capacitatea omenirii de a
aplică nenumăratelor acte individuale sau colective, spre a evalua cunoaşte şi de a stăpâni cu ajutorul tehnicii, condiţiile materiale ale
conformitatea sau neconformitatea lor cu cadrul normativ în vigoare. existenţei.
Într-adevăr valorile juridice pentru a funcţiona sunt „încarnate” Cealaltă latură a culturii, cultura spirituală, cuprinde valorile
în chip relativ în normele juridice; spunem în chip relativ, deoarece spirituale ce exprimă raporturi sociale funcţionale şi care au ca rol
nici în ansamblu nici individual o normă juridică nu indică total o principal satisfacerea trebuinţelor omului ca fiinţă socială. Acestea
valoare juridică, adică nu-i epuizează bogăţia de conţinut. Ba mai sunt valorile politice, etice, estetice, filosofice, ştiinţifice, juridice,
mult, valorile juridice nu sunt singurele valori a căror substanţialitate religioase, limba, tradiţiile şi obiceiurile, mijloacele şi instituţiile care
este angrenată de normele juridice, deoarece normele juridice atrag în răspândesc cultura (şcoala, presa, radioul, televiziunea,
orbita lor şi valori conexe celor juridice: valori politice, morale, cinematograful, etc).
economice, cognitive,etc. Noţiunea de civilizaţie indică însă altceva decât simpla
existenţă a culturii, a valorilor sale. Prin noţiunea de civilizaţie se
desemnează gradul asimilării culturii în toate sferele vieţii sociale,
măsura în care valorile se integrează activităţii şi mediului de viaţă al

169 170
oamenilor, ca premise ale conduitei şi acţiunii lor.. Ea exprimă cultura Toate marile legiuiri, începând cu cele din Orientul antic
în sine, gradul de însuşire a valorilor culturale de către indivizii umani, (Codul lui Hamurabi–Babilon, Legile lui Manu–India, Codul lui Mu–
măsura în care aceste valori au intrat în folosinţa cotidiană a societăţii. China), continuând cu cele din vechea Eladă (Legile lui Licurg–Sparta,
Reprezentând cultura în acţiune, civilizaţia se constituie din Legile lui Dracon şi Solon–Atena) şi Roma antică (Legea celor XII
totalitatea valorilor culturale care s-au integrat în practica social- Table) şi mai apoi, cu marile idei şi doctrine juridice din perioada
umană şi au devenit componente ale modului de viaţă. În viaţa socială Renaşterii şi epoca modernă (cuprinse în teoria dreptului natural, teoria
cultura se „depozitează” ca bunuri de civilizaţie. contractualistă, etc.), sunt adevărate monumente juridice ce se înscriu
Cultura este patrimoniul de valori, în timp ce civilizaţia indică ca atare atât în cultura popoarelor care le-au creat, cât şi în cultura
folosirea acestui patrimoniu în viaţa socială. În acest înţeles, civilizaţia umanităţii.
este realizarea sub cele mai diferite forme a valorilor culturale, În perimetrul culturii unui popor, un loc aparte îl ocupă cultura
integrarea lor în deprinderile umane, în înfăptuiri concrete, menite să juridică, privită ca un complex de manifestări ale fenomenului juridic.
schimbe mediul natural şi social al omului, modul său de viaţă şi Concret, sub raportul sferei, cultura juridică include concepţiile
propriul său mediu sufletesc. juridice, creaţia ştiinţifică în domeniul dreptului, reglementările
Civilizaţia este privită ca realizare a posibilităţilor creatoare şi juridice, starea legalităţii, iar în ceea ce priveşte conţinutul, ea vizează
transformatoare ale culturii. De aici rezultă că o valoare culturală sau buna cunoaştere a celor cuprinse în sferă, ca o condiţie indispensabilă
un sistem de valori, reprezintă numai potenţial o civilizaţie. Existenţa respectării prescripţiilor normelor juridice. Căci un important principiu
lor ca atare nu este încă un fapt de civilizaţie. Pentru a deveni de drept proclamă că cetăţeanul (în calitate de subiect de drept) nu se
civilizaţie reală, acea valoare sau acel sistem de valori trebuie să se poate prevala de necunoaşterea legii.
integreze în comportamentele oamenilor, ale întregii societăţi. Pentru aceasta e necesar ca legea să fie adusă la cunoştinţa
Prin urmare, dacă cultura este activitatea de creare a valorilor, cetăţenilor statului. ”Obligaţia supunerii faţă de lege, implică în
civilizaţia este rezultatul final al acestei activităţi, adică societatea care virtutea dreptului conştiinţei de sine –observa Hegel– necesitatea ca
şi-a asimilat şi integrat valorile culturale, cultura pătrunsă în toate legile să fie aduse la cunoştinţa generală” [18, p.245].
celulele vieţii sociale. Deci, prin activitatea umană, cultura trece în Ca şi genul său proxim, cultura în general, şi cultura juridică
civilizaţie, menirea ei fiind să devină civilizaţie. În caz că nu devine, oferă oamenilor modele culturale. Modelul cultural include sub formă
ea este lipsită de finalitate, rămânând un fapt izolat, întâmplător. La de standarde, experienţa generaţiilor anterioare în modul de a gândi a
rândul său, civilizaţia, ca realizare a valorilor culturii, devine o bază trăi şi a se comporta. Modelul cultural juridic sistematizează anumite
pentru progresul ulterior al acesteia din urmă. forme şi cerinţe caracteristice vieţii juridice, dorite şi impuse de
În concluzie, credem că filosofia contemporană a reuşit societate membrilor săi.
soluţionarea corectă a raportului cultură-civilizaţie, punând în evidenţă Modelul cultural juridic evidenţiază linia generală după care se
faptul că între cultură şi civilizaţie există o unitate dialectică şi o orientează membrii societăţii în cadrul sistemului lor instituţional
deosebire mai mult de ordin funcţional În această perspectivă, juridic. Prin translatare, din planul culturii în cel al acţiunii practice,
civilizaţia nu mai este nici amurgul şi nici zenitul culturii. Ea este o modelul cultural, inclusiv cel juridic, devine model de comportament
parte a sistemului culturii şi anume baza pe care se consolidează (de conduită) în domeniul realizării dreptului.
celelalte componente ale culturii, precum şi finalitatea ei practică şi Având în vedere că realizarea dreptului cunoaşte două forme,
socială. pe de o parte realizarea dreptului prin respectarea şi executarea
dispoziţiilor legale de către cetăţeni, şi pe de altă parte, realizarea

171 172
dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat cu Drept urmare, cazul ideal este şi rămâne acela în care, în
competenţe în acest scop, cultura juridică este aceea care determină acelaşi individ coexistă omul cult şi omul civilizat, se realizează o
hotărâtor comportamentul atât al subiecţilor de drept, cât şi al simbioză perfectă între omul care cunoaşte legea şi omul care respectă
organelor statului de aplicare a dreptului. legea.
Cultura juridică devine astfel forma esenţială şi conţinutul
determinant al comportamentului uman civilizat. Cetăţeanul civilizat
este acela care cunoaşte legile statului în care trăieşte şi le respectă
prevederile. Aceasta semnifică faptul că respectarea şi executarea CAPITOLUL XIV
legilor ca formă a realizării dreptului constă în subordonarea condiţiei
individuale faţă de conduita prescrisă prin normele juridice, apărând în
acest mod „conduita tip” sau „modelul de conduită” civilizată în raport FUNDAMENTUL RAŢIONAL AL FILOSOFIEI
cu starea legalităţii. DREPTULUI
Este momentul punerii în discuţie, în perimetrul dreptului, a
distincţiei, ce se face adesea între sintagmele”om cult” şi „om
civilizat”. Trebuie precizat de la început că ele nu se identifică, nu 1. Etic şi moral în filosofia dreptului
numai grafic ci şi semantic, încât desemnează conţinuturi diferite.
Om cult, în domeniul dreptului este acel cetăţean, indiferent de Activitatea omenească se poate considera ca fiind reglementată
profesia lui, care cunoaşte cât mai temeinic şi exhaustiv varietatea de un sistem complex de norme, sistem care are însă o unitate
elementelor ce configurează structura culturii juridice (concepţii şi fundamentală, întrucât normele care reglementează acţiunea umană,
doctrine juridice, ştiinţele dreptului, jurisprudenţa, starea legalităţii, sunt coerente în diversitatea lor.
reglementările dreptului pozitiv, etc.). Relaţiile între morală şi drept sunt aşa de strânse şi necesare,
Om civilizat, este acel cetăţean, care chiar dacă nu deţine încât ambele aceste categorii au esenţial acelaşi grad de adevăr,
volumul de cunoştinţe din domeniul dreptului, ca cel pe care l-am aceeaşi valoare. Atât moralei cât şi dreptului trebuie, în mod logic, să
numit ”om cult”, cunoaşte atât cât îi este necesar pentru a respecta li se atribuie acelaşi caracter de absolutism şi relativitate, de
legile ţării şi a fi astfel un bun cetăţean. Mai direct spus, volumul naturalitate sau arbitrar. O contradicţie sub acest aspect nu este
cunoştinţelor de drept oricât ar fi de mare el, care face dintr-un individ posibilă, fiindcă în ambele e vorba de norme ale acţiunii, care se
un om cult juridiceşte, nu-i oferă acestuia în mod automat şi statutul de presupun şi se întregesc reciproc şi au un fundament unic. Cât timp noi
om civilizat. Cunoştinţele juridice oricât de întinse ar fi ele, sunt considerăm faptele omeneşti sub aspectul lor empiric, adică întrucât
insuficiente dacă nu sunt susţinute de faptele de conduită şi intră în succesiunea cauzală a naturii obiective, putem cel mult să le
comportament conforme legii. prezentăm istoria, dar nu vom face niciodată filosofia lor.
Degeaba un individ „ştie multe” în domeniul dreptului, Astfel, dacă este îngăduită o comparaţie în acest domeniu, nu
degeaba expune frumos principii de drept, dacă prin conduita şi ar înţelege adevărata esenţă a picturii şi mesajul ei artistic, cel care ar
comportamentul lui le încalcă frecvent şi cu premeditare. În cazul lua în seamă, în tablourile unui artist, numai compoziţia chimică a
acestora cultura juridică nu s-a transformat în fapte de civilizaţie culorilor; la fel n-ar pricepe înţelesul unei cărţi, al unui tratat ştiinţific,
juridică. cel care i-ar măsura numai greutatea.
Principiul care singur permite viziunea justă şi potrivită a lumii
etice este tocmai caracterul absolut al persoanei, supremaţia
173 174
subiectului asupra obiectului. Capacitatea de a face abstracţie sau de a că ea este dată pentru satisfacerea nu numai a intereselor personale ale
se regăsi pe sine însuşi dincolo de natură constituie fiinţa proprie şi cuiva, opuse intereselor celorlalte persoane ale societăţii, ci este dată
specifică a subiectului cunoscător. spre binele tuturor. Deci, ceea ce este bine pentru toţi membrii
Legea fundamentală a acţiunii, se pune în mod necesar în două societăţii, este bine şi pentru fiecare persoană în parte.
forme sau momente distincte, care corespund celor două mari Legea, ca îndreptar obiectiv şi extern al acţiunilor umane, care
categorii etice universale: moralitatea şi dreptul. are în vedere desăvârşirea omului, este ajutată de legea morală din
Din ea izvorăşte, într-un prim raport, datoria morală, care-i însăşi fiinţa noastră, ceea ce înseamnă că voinţa legiuitoare a lui
impune fiecărui om să înlăture printr-o determinare proprie fiinţei sale, Dumnezeu este una şi aceeaşi externă şi internă. Deci, poruncile sale
motivele exterioare şi impulsurile particulare, în aşa fel încât să dea nu sunt ceva arbitrar, ci au o relaţie strânsă cu fiinţa perfectă a lui
actelor sale, caracterul universal al raţiunii. Omul, trebuie în sfârşit să Dumnezeu şi cu însăşi natura omului şi a lucrurilor.
depăşească în deliberările sale existenţa sa fizică de individ, pentru a Privită din unghiul spaţiului legea morală poate fi socotită ca
se afirma în calitatea sa, ca fiinţă raţională sau universală. locul de mijloc între Dumnezeu şi creatură, ca purtătoare a ordinii
Toată morala consistă în acest proces, de sublimare, de morale obiective în moralitatea subiectivă. Legea morală reprezintă, în
purificare a conştiinţei individuale, prin care ea se uneşte cu acest sens, principiul fundamental al celei mai desăvârşite moralităţi,
universalul, în aceasta concordând în substanţă, toate perceptele omul traducându-o în viaţa sa, prin conştiinţă şi faptele sale.
morale ale tuturor popoarelor şi ale tuturor filosofiilor. Concordanţă Caracterizând legea morală, putem spune că este autonomă sau
într-adevăr însemnată şi semnificativă, când ne gândim că s-a ajuns la heteronomă. Kant considera această lege ca fiind apriori obiect necesar
aceleaşi concluzii morale, plecând de la criterii diverse (de exemplu şi general al raţiunii practice sau al voinţei. După el, voinţa îşi dă
teist şi naturalist), sau folosind metode opuse (de exemplu metoda singură legea şi o urmează necondiţionat numai din respectul pur al
empirică şi metoda raţională). legii, ceea ce înseamnă că omul este în acelaşi timp şi propriul său
Legea morală, ca principiu sau îndreptar practic, impune legiuitor, şi propriul său supus. Astfel, în concepţia lui Kant,
omului anumite atitudini şi fapte obligatorii şi necondiţionate. Astfel moralitatea are necondiţionat un caracter autonom, heteronomia
că, necesitatea preceptelor morale este dependentă de imperativul excluzând de la sine caracterul adevăratei moralităţi. Cea dintâi
moral obligatoriu al legii. Imperativul legii morale, întrucât priveşte maximă a imperativului categoric kantian este: „Lucrează astfel încât
fiinţa umană în sine şi în relaţie cu semenii, este un imperativ maxima voinţei tale să poată deveni lege universală”. Numai auzind
categoric. Nu tot acelaşi lucru îl putem spune despre celelalte legi, această axiomă îţi poţi da seama că filosofia kantiană dovedeşte un
cum ar fi legile din domeniul artelor sau al ştiinţelor, care au numai un pronunţat caracter formal.
caracter indicativ. Până acum am văzut înţelesul subiectiv sau moral în sensul
Din alt punct de vedere, prescripţiile morale sunt durabile şi strict al principiului etic enunţat mai sus. Dar legea generală a eticii
sunt valabile fără întrerupere, pentru toate legile din univers, până în mai are după cum am văzut, un înţeles obiectiv sau juridic. Prin acelaşi
veşnicie. Ele au în vedere omul şi societatea în care el îşi desfăşoară act, în care legea creează în subiect necesitatea sau datoria de a lucra,
activitatea ca fiinţă socială. Societatea, bazată pe legile morale şi în ca principiu autonom, ea îi dă şi capacitatea de a se face respectat ca
chip deosebit legile morale creştine, deţine autoritatea jurisdicţională atare de toţi şi îi atribuie puterea de a cere să nu fie împiedicat în
care o îndreptăţeşte a da legi omeneşti. Scopul lor este promovarea, practică de alţii în această calitate a sa.
realizarea sau asigurarea binelui membrilor societăţii. Dacă legea Există deci, ca o condiţie obiectivă a eticii şi ca principiu al
urmăreşte să îndrume spre binele obştesc, aceasta nu înseamnă decât dreptului, o prerogativă perpetuă şi inviolabilă a persoanei şi obligaţia

175 176
corelativă a fiecăruia de a respecta această limită, dincolo de care patrimoniu, care i-a fost şi lui încredinţat şi de care se foloseşte în mod
opoziţia celeilalte părţi ar fi justificată şi legitimă. În această legătură permanent.
indestructibilă, în această corelaţie bilaterală şi intersubiectivă se Prin urmare, apărând integritatea naţiunii sale, individul nu
relevă precis caracterul determinării juridice. impune numai respectarea unui drept, ci îndeplineşte în acelaşi timp o
Această atitudine a conştiinţei, care răspunde celei mai adânci obligaţie de la care nu se poate abate, care izvorăşte din însăşi ideea de
naturi a omului, unei adevărate şi necesare vocaţii a fiinţei noastre, nu justiţie. Pe bună dreptate, în sentimentul comun al tuturor popoarelor,
are numai o valoare teoretică, ca formă a intelectului, dar şi o valoare care se oglindesc în obiceiurile pământului şi în codurile din toate
practică, deoarece exprimă o exigenţă absolută, care stă la baza unuia vremurile, această obligaţie faţă de patrie sau naţiune e pusă alături de
dintre aspectele esenţiale ale eticii. Ea se manifestă psihologic în noi, cea care priveşte respectul părinţilor, având în realitate acelaşi
nu numai ca idee, ci şi ca sentiment imperios şi indestructibil. Idee şi fundament. Şi pentru îndeplinirea ei, se consideră ca o datorie de a
sentiment, care au însă aceeaşi rădăcină şi pe care le putem numi sacrifica la nevoie viaţa, ca un fel de compensare sau restituire a vieţii
deopotrivă de drept sau de justiţie. primite.
Dreptul prin urmare, are principiul său în natura sau esenţa
omului, ca şi morala, care se deosebeşte de aceasta prin obiectivitatea 2. Justiţia, valoare originară a dreptului
raportului în care se pune şi consacră caracterul absolut al
persoanei. Acest caracter dobândeşte un înţeles şi o valoare juridică, Ca şi termenul de „drept”, cel de justiţie în afara oricărui
întrucât e luat ca criteriu şi pivot al vieţii sociale. context este ambiguu, chiar derutant, iar semnificaţia şi sensurile sale
Toate raporturile sociale trebuie să fie măsurate şi constituite comportă numeroase şi însemnate îndoieli şi neînţelegeri. Este justiţia
conform acestui principiu, precizând totuşi că persoana de care vorbim un echivalent al dreptului, sau un element distinct şi superior faţă de
aici nu e individul empiric, concret, ci universalitatea subiectului, drept?
universalitate care se concretizează în diferite specii sau figuri Ideea de justiţie vine în contemporaneitate încărcată de sensuri
individuale şi le reprezintă esenţa comună şi valoarea eternă. Pentru a străvechi şi de o experienţă nu de puţine ori dramatică. În fazele vechi
salva această valoare, poate fi necesară chiar şi sacrificarea ale gândirii, justiţia era concepută drept corespondenţă cu ceva
individualităţii în beneficiul comunităţii. Fără această deosebire prestabilit.
fundamentală, nu e posibil a ajunge la o adevărată teorie a dreptului, În lumea orientală şi acolo unde domneşte o concepţie
după cum e imposibil a se ajunge la o adevărată morală. monoteistă şi etică a universului, justiţia se atribuie înainte de toate
Acelaşi raţionament se poate face şi în raport cu sfera mai vastă divinităţii, pentru a exprima proporţia infailibilă şi armonia intrinsecă a
de relaţii intersubiective, care contribuie la determinarea structurii voinţelor sale. În ce priveşte oamenii, practica justiţiei constă în
istorice a persoanei şi fac ca individul să aparţină unei anumite patrii supunerea la voinţa divinităţii, supunere care implică sau nu o
sau naţiuni. relaţiune cu alte subiecte. În aceste condiţii rugăciunea, sacrificiul,
Caracterul naţional, care cuprinde limba, tradiţia istorică, un celebrarea zilelor festive sunt considerate îndatoriri de justiţie la fel cu
anumit tip de cultură şi educaţie, reprezintă la fiecare individ sinteza îndatorirea de a nu ucide sau a nu fura.
muncii şi sacrificiilor generaţiilor trecute, în unitatea lor dialectică şi Caracterul justiţiei ca formă etică în general, îşi găseşte cea mai
reală. Acestei unităţi, individul îi datorează felul particular de a fi al deplină expresie în sistemul filosofic al lui Platon. Acesta ridică
fiinţei sale proprii, formaţia vieţii sale spirituale şi faţă de care este justiţia la rangul de principiu regulator al vieţii individuale, de virtute
obligat să conlucreze la păstrarea şi îmbogăţirea aceluiaşi nepreţuit universală, respingând toate concepţiile care tindeau să-i determine o

177 178
funcţie specifică sau o sferă particulară de aplicare. După Platon, corespondenţă materială şi sensibilă între lucruri, iar în fazele
justiţia este proporţia între activităţi diferite într-un tot organic: fiecare ulterioare se caută mai ales o corespondenţă virtuală şi inteligibilă de
dintre acestea poate poseda o virtute a sa particulară (curajul, valori, dar schema logică, fundamentală rămâne aceeaşi.
temperanţa), dar fiecare rămâne totuşi subordonată unui principiu Exemplul tipic al formulărilor primitive ne este dat de
formal, care leagă nu numai activităţile dar şi virtuţile. faimoasele formulări biblice: „Cine va lovi de moarte vreo persoană să
Aristotel, distinge între justiţia distributivă şi cea comutativă. fie supus morţii şi cine va lovi de moarte un animal să-l plătească. Şi
Justiţia distributivă se aplică la repartizarea de onoruri şi de bunuri şi când cineva va fi produs o leziune corporală aproapelui său, să-i facă
tinde ca fiecare dintre membri să primească conform meritului său, iar şi lui la fel: ruptură pentru ruptură, ochi pentru ochi, dinte pentru
justiţia comutativă determină formarea raporturilor de schimb după o dinte”[11, p.88].
anumită măsură. Din aceeaşi concepţie se inspiră şi legislaţiile care oricât ar fi
Meritul cel mai mare al teoriei aristotelice indiferent de de arhaice, reflectă substanţa tradiţiilor juridice preexistente, ale căror
imperfecţiunile particulare este „elementul de intersubiectivitate sau de origini se confundă cu ale omenirii.
corespondenţă în relaţiile dintre mai mulţi indivizi care se regăseşte în Din punct de vedere practic, conceptul de justiţie e nesigur şi
ultimă analiză şi acolo unde nu se arată la prima înfăţişare. Dacă variabil şi în orice caz are nevoie de precizări pentru aplicarea lui în
Aristotel nu a împins analiza spre determinarea caracteristicilor practică, legea având tocmai menirea să-l transforme şi să-l fixeze pe
distinctive ale juridicităţii este pentru că în mintea sa era încă viu terenul practicii, beneficiind însă de virtuţile directoare ale justiţiei ca
celălalt concept al justiţiei, mai larg, sinonim cu virtutea în valoare. Legea este destinată să asigure ordinea juridică într-o societate
general”[14, p.57]. dată, iar scopul ei este justiţia, adică reglementarea echitabilă pe cale
Am evocat din nou câteva aspecte ce privesc rădăcinile istorice raţională şi obiectivă a relaţiilor juridice individuale.
ale justiţiei, ca valoare originară şi incontestabilă a dreptului, deoarece S-a remarcat că în lungi perioade din viaţa indivizilor şi
acestea şi-au pus definitiv pecetea inconfundabilă asupra notelor sale popoarelor, cele două noţiuni enunţate, dreptul şi justiţia au apărut
definitorii. reduse la una singură şi s-a considerat că este just tot ceea ce s-a
Adevărurile raţionale, logic înlănţuite între ele, ale justiţiei pot stabilit. În acest sens, Socrate derivă obligaţia de a da ascultare legilor
fi observate şi în experienţă. Nu putem urmări formarea şi dezvoltarea (chiar când acestea sunt dure sau injuste), din legătura naturală şi
unei personalităţi decât numai în funcţie de personalitatea altuia, de-a contractuală care-l uneşte pe cetăţean de patrie.
lungul unei serii de interferenţe şi legături care nu sunt altceva decât Justiţia însă nu se confundă cu juridicitatea. Caracterul ideal al
experienţe ale alterităţii. Astfel, individualitatea se întăreşte şi se educă justiţiei poate explica însă şi antiteza drept justiţie. Este posibil ca date
în sensul socialităţii. ale experienţei juridice să intre în conflict cu exigenţa absolută a
Recunoaşterea reciprocă a fiinţei fiecăruia duce imediat la justiţiei prin care conştiinţa nu o poate atinge altundeva decât în ea
necesitatea unei măsuri şi a unei limite atât pentru una cât şi pentru însăşi. De aici, rezultă clasica distincţie între dreptul în sens restrâns
cealaltă. Această limită va putea fi desemnată empiric în diverse feluri (justul absolut sau legal) şi justul absolut sau ideal, care constituie
şi va putea oscila ca urmare a nenumăratelor circumstanţe, dar nu va dreptul natural.
putea lipsi niciodată, căci este o exigenţă apriori a naturii conştiinţei. Justiţia se anunţă ca valabilă prin propria sa autoritate şi acolo
Relaţiile de convieţuire sunt inspirate de o riguroasă concepţie unde determinările sistemului în vigoare contrastează în mod irepetabil
a unui respect conform unui criteriu matematic de egalitate sau de cu exigenţele elementare ale justiţiei, exigenţe care sunt însăşi raţiunea
proporţie. O asemenea egalitate se urmăreşte iniţial, printr-o vieţii acelui sistem şi care imperios renasc din conştiinţe.

179 180
Dacă lupta pentru dreptate trece de ordinea stabilită, aceasta nu încălcat prin voinţa liberă a indivizilor, care, în acest caz, suportă
trebuie să însemne un simplu arbitrar, ci respectul pentru o lege mai sancţiunile prevăzute de normele juridice.
înaltă, mai severă, o subordonare la o ierarhie de valori. De siguranţă juridică se bucură în primul rând cei care respectă
Realizarea menirii juristului în lupta pentru justiţie implică normativitatea juridică, având dreptul de a beneficia de relaţii sociale,
îmbinarea raţionalităţii cu imperativitatea, moralitatea cu în care comportamentele altor indivizi se înscriu în „perimetrul”
constrângerea, forţa spirituală cu atitudinea intransigentă, toate sub prevăzut de normele juridice, în caz contrar, împotriva lor pot fi
zodia omenescului. folosite proceduri, mecanisme, garanţii care să apere şi să restabilească
Pentru că, aşa cum aprecia profesorul Eugeniu Speranţia, pe imediat drepturile încălcate. De aceea ea nu este anulată–poate în mod
lângă pregătirea ştiinţifică, inteligenţă ascuţită, pe lângă probitate şi paradoxal–nici în cazul indivizilor care prin comportamentul lor
imparţialitate, cel care aplică dreptul trebuie să aibă o mare iubire de antisocial o sfidează, aceştia având dreptul la un anumit tratament
oameni, un cald entuziasm pentru justiţie şi o conştiinţă clară a rolului juridic, la apărare şi la alte garanţii juridice, care permit estimarea unei
pe care îl are între oameni, un cald entuziasm pentru justiţie şi o clară anumite reacţii sociale a organelor care aplică normele juridice,
conştiinţă a rolului pe care îl are între oameni: ”Dacă iubirea de proporţional cu fapta socială săvârşită.
oameni este dublată de un sentiment viu al răspunderii proprii şi de cel Configuraţia şi conţinutul securităţii juridice sunt specifice, în
al justiţiei, niciodată clemenţa sa nu va aluneca în slăbiciune funcţie de tipul de normativitate juridică de la care emană. Ea poate fi
îngăduitoare, care încurajează încălcările legii. Dacă sentimentul sufocantă pentru persoana umană, în cazul societăţilor totalitare, în
propriei răspunderi şi al justiţiei riguroase este retuşat, şi pus la punct măsura în care ea a existat, sau poate fi un climat social protejat
printr-o mare iubire de oameni şi printr-o subtilă înţelegere pentru juridic, care permite manifestarea liberă a indivizilor, creativitatea
sufletul omenesc, niciodată judecătorul nu va lovi cu prea multă socială, protejând drepturile şi libertăţile fundamentale.
asprime acolo unde e posibilă îndreptarea şi vindecarea, niciodată nu Securitatea juridică instituie condiţia minimală pentru
va lăsa să triumfe răutatea sau perfidia îmbrăcată în forme legale. realizarea justiţiei în societate. Gradul său de realizare depinde de
Juristul nu lucrează cu materie neînsufleţită ca zidarul sau mecanicul, certitudinea dată de normele juridice, de precizia acestora, ea
ci are de-a face cu frământările şi furtunile simţirii omeneşti, ci subliniind izvoarelor juridice şi în special a legii, cât şi de modul în
dezlănţuirile tuturor suferinţelor şi tuturor patimilor, cu care se asigură primatul dreptului şi efectivitatea acestuia într-o
susceptibilitatea şi sensibilitatea celor mai variate caractere, cu societate.
aspiraţiile dar şi cu mizeriile nenumărate ale vieţii omului”[30, p.467]. Securitatea sau siguranţa juridică, este o caracteristică a tuturor
Securitatea juridică desemnează acea stare de siguranţă a civilizaţiilor lumii, iar exigenţa acesteia s-a născut dintr-o necesitate
indivizilor şi a societăţilor conferită de normativitatea juridică, prin profundă ca şi aceea de lege în natură. Ea este „scutul juridic” contra
respectarea prescripţiilor sale. Ea este rezultatul protecţiei juridice a anarhiei.
valorilor sociale, a atributelor persoanei umane şi a acţiunilor sale
legitime, a climatului social care permite „coexistenţa libertăţilor”. 3. Binele public şi demnitatea umană
Această protecţie este incompletă, ea limitându-se la „teritoriul
juridicităţii”, la acele relaţii sociale reglementate de normele juridice. O altă latură a normelor juridice, într-un oarecare consens cu
Siguranţa juridică este relativă deoarece sistemul de interdicţii, preceptele morale, o formează realizarea binelui comun. Evident,
obligaţii, acţiuni permisive instituite de normele juridice poate fi dreptul nu are în vedere persoana, ci societatea ca entitate distinctă de
indivizii ce o compun. Societatea are propria ei materialitate şi propria
181 182
ei viaţă psihică deosebite de natura individului. Pentru aceasta, Subiectul imediat destinatar şi beneficiar al binelui public, este
normele juridice n-au în vedere interioritatea cuprinzătoare a publicul în general, altfel spus, toată lumea, fără referire la
persoanei, chiar dacă viaţa societăţii se desfăşoară în mintea indivizilor particularităţile indivizilor, ale categoriilor sociale şi ale comunităţilor
ei. Totuşi, unii cercetători se întrebă, dacă nu cumva bogăţia vieţii particulare, având în vedere generaţiile actuale şi generaţiile viitoare.
psihice a individului nu este un fapt social. Din punct de vedere formal, ceea ce publicul revendică drept binele
Ca una dintre valorile care orientează normativitatea juridică, său propriu, este ceea ce este specific binelui fără distincţie, un
binele public, evidenţiază între altele, importanţa societăţii şi a ansamblu de condiţii generale, mijloace care permit dezvoltarea
progresului acesteia, pentru individ, care în mod inerent este o fiinţă personalităţii fiecăruia şi a activităţilor legitime.
socială, un „zoonpolitikon” cum spunea Aristotel. Interpretat de o asemenea manieră, binele public presupune o
Dacă dreptul, este cosubstanţial ideii de societate, finalitatea certă ordine, generatoare de siguranţă şi încredere. De aici rezultă
regulii de drept nu va fi decât finalitatea societăţii, însuşi binele necesitatea unei certe coordonări raţionale a activităţii oamenilor în
comun. Şi cum binele comun în cazul societăţii-stat este binele comun interesul oamenilor, şi prin consecinţă competenţa statului, presupusă
public, finalitatea regulii de drept este binele public (naţional pe plan de interesul comun.
intern, internaţional pe plan internaţional). În această concepţie, Din punct de vedere material, binele public înglobează în sinele
politica şi dreptul se împletesc în aceeaşi finalitate: mai exact, dacă său universalitatea valorilor interesului uman.
politica este ştiinţa şi arta binelui public, regula de drept este parte a Prin bine public înţelegem o serie de aspecte ca:
doctrinei politice. – binele public economic, moral, intelectual, biologic;
Din punct de vedere moral vorbim, de asemenea, de binele – binele individual, care vizează valorile care perfecţionează
social nu de scopul social, care este mai mult anonim decât ceva individul;
concret. Împlinirea societăţii nu se realizează dacă mai înainte – binele colectiv, social, comunitar, care vizează dezvoltarea
persoana nu s-a realizat pe sine ca fiinţă conştientă de mesajul său în populaţiei.
societate. Pe de altă parte societatea poate fi considerată ca fiinţă Binele public se raportează la statul însuşi, la constituirea,
colectivă numai dacă ea consideră pe om ca subiect al ei. Definiţia organizarea şi funcţionarea sa. În această perspectivă, statul se va
„orice existenţă găseşte binele său în conservarea naturii sale şi a abţine să se amestece în economie sau cultură, în afacerile indivizilor
proprietăţilor sale”, trebuie raportată la om, nu la societate. sau ale grupurilor, dar el va avea o politică economică, o politică
Numai omul are conştiinţă de sine şi gândeşte la binele său culturală, o politică a moralităţii şi a sănătăţii, ce comportă în acelaşi
propriu şi la folosul celor din jurul său. Cu cât el practică binele cu atât timp un diagnostic dat de exigenţele binelui public în diferite domenii,
el păstrează unitatea societăţii în care trăieşte. Cine poate păstra un plan sau un program propriu de realizare.
coerenţa societăţii, dacă nu omul care păstrează ordinea formală a Binele public nu este o simplă tehnică, pentru că el este în
societăţii şi este destinatarul acestei ordini. Numai dacă societatea relaţie pe toate planurile cu o certă concepţie a finalităţii umane. Există
preia atribuţiile omului, acesta, într-adevăr, poate să perceapă ordinea fără îndoială o ştiinţă generală şi abstractă a binelui public, ştiinţă
sociala ca fiind realizată pentru el. În acest sens asistăm la o răsturnare filosofică prin consecinţă, care are ca parte centrală filosofia politică.
a ordinei fireşti unde societatea devine centrul universului şi tot ea Din perspectiva juridicităţii, binele public solicită soluţii la
ajunge măsura tuturor lucrurilor, spre marea deziluzie a persoanei probleme ca:
umane. – există şi care este fondul moral comun al acestui „bine” în
condiţiile pluralismului valorilor morale dintr-un stat?

183 184
– este recunoscut ca atare „binele comun” de către majoritatea – normalitatea asigurării satisfacerii nevoilor sociale;
cetăţenilor? – realizarea siguranţei civice;
– având în vedere distincţia dintre binele public dezirabil şi – să ofere repere legitime în competiţia pentru afirmarea
binele public realizabil, cât poate fi întruchipat în plan juridic? personalităţii umane;
– care este materializarea binelui public din perspectiva – instituirea şi dezvoltarea cadrului social, în care fiecare este
generaţiilor prezente şi viitoare?, etc. cu alţii şi libertăţile trebuie să coexiste;
În acest context, în opinia unor autori, în societăţile – să asigure climatul juridic necesar realizării de către fiecare a
contemporane, determinarea interesului general care fundamentează idealului creator.
binele public nu apare posibilă decât într-un număr foarte restrâns de Sistemul de valori care ghidează dreptul, conţine elemente
domenii (apărarea, politica faţă de străini, conservarea principiilor perene dar şi variabile, el are o anumită dinamică conexată la timpul
sistemului politic şi economic, securitatea statului). istoric care îl parcurge, poate coopta noi valori, cu privire la care
Pentru rest, interesul general este un compromis între demnitatea umană poate constitui un standard iniţial. De aceea
interesele particulare divergente ale societăţii civile. În această optică, încheiem cu spusele marelui profesor Mircea Djuvara, care preciza:
interesul general nu va fi decât rezultatul unei pluralităţi de interese „ideea fundamentală care stă la baza dreptului este respectul demnităţii
particulare, rezultat în stabilirea căruia un rol important îl au omeneşti, respectul omului faţă de om, cu simpatia faţă de semeni, prin
mecanismele de comunicare şi participare. urmare respectarea tuturor drepturilor lui legitime, adică a acelora care
Am propus pe parcursul acestei lucrări un sistem valoric, nu reprezintă încălcarea libertăţii celorlalţi.”[11, p.78].
minimal şi deschis, care orientează dreptul şi care cuprinde printre
elementele sale adevărul juridic, justiţia,binele public, securitatea
juridică. Expresia concentrată a acestui sistem, paradigma sa, ar putea
fi demnitatea umană, în sensul cel mai larg, ca respect al condiţiei
umane în toată varietatea sa.
Într-adevăr, adevărul juridic este şi o chestiune de demnitate
umană; libertatea permite exprimarea demnităţii umane, afirmarea sa
plenară; justiţia este şi recunoaşterea şi echilibrul demnităţii umane,
regăsită şi recunoscută în alţii; securitatea publică protejează
demnitatea umană; binele public nu poate fi decât binele demnităţii
umane la scara societăţii.
Ca expresie a interdependenţelor între valorile propuse,
demnitatea umană nu anihilează caracterul ireductibil al acestor valori.
Ea este însă în măsură, să ofere principiul director, axul structural al
sistemului de valori care ghidează dreptul: dreptul este pentru om,
pentru persoana umană în diversitatea nevoilor şi manifestărilor sale.
Aceasta înseamnă că dreptul trebuie să contribuie prin climatul său
normativ specific la:
– conservarea şi dezvoltarea omului ca fiinţă bio-psiho-socială;

185 186
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 19. Kant Immanuel, „Scrieri moral-politice”, Editura Ştiinţifică, 1991.
1. Andrei Petre: „Problema valorii în drept”, în „Opere sociologice”, 20. Kant Immanuel, „Critica raţiunii pure”, Editura IRI, Bucureşti,
vol.I, Editura Academiei R.S.R.,1973. 1994.
2. Antoniu George: „Raportul de cauzalitate în dreptul penal”, Editura 21. Mihai C. Gheorghe, Motica I.Radu, „Fundamentele dreptului.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1968. Teoria şi filosofia dreptului”, Editura All, 1997.
3. Banciu Dan: „Sociologie juridică”, Editura Hyperion XXI, 22. Montesquieu Ch., „Despre spiritul legilor”, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1995. Bucureşti,1964.
4. Bâtlan Ion: „Introducere în istoria şi filosofia culturii”, Editura 23. Munteanu Roxana, „Drept european. Evoluţie, instituţii, ordine
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993. juridică”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996.
5. Biriş Ioan: „Valorile dreptului şi logica intenţională”, Editura 24. Negulescu P.P. „Filosofia Renaşterii”, Editura Eminescu,
Servo-Sat, Arad, 1996. Bucureşti, 1986.
6. Blaga Lucian, „Despre conştiinţa filosofică”, Editura Facla, 25. Popa Nicolae, „Teoria generală a dreptului”, Editura Actami,
Timişoara, 1974. Bucureşti, 1996.
7. Ceterchi Ioan: „Teoria generală a statului şi dreptului”, Editura 26. Popa Nicolae, Dogaru Ion, „Filosofia dreptului. Marile curente”,
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967. Editura All Beck, 2002.
8. Cicero, „Despre legi şi despre stat”, Editura Ştiinţifică şi 27. Popescu Sofia, „Introducere în studiul dreptului”, Editura UNEX,
Enciclopedică, Bucureşti, 1983. Bucureşti,1991.
9. Craiovan Ion: „Introducere în filosofia dreptului”, Editura All Beck, 28. Râmbu Nicolae, ”Introducere în filosofie”, Editura Universităţii
1998. „A.I.Cuza”, Iaşi, 1993.
10. Culic Nicolae, „Mircea Djuvara - teoretician şi filosof al 29. Rousseau J.J., „Discurs asupra originii şi fundamentelor
dreptului” Editura Trei, 1997 inegalităţii dintre oameni”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.
11. Djuvara Mircea: „Eseuri de filosofie juridică”, Editura Trei, 1997. 30. Speranţia Eugeniu, „Introducere în filosofia dreptului”, Tipografia
12. Descartes Rene, „Discurs asupra metodei”, Editura Ştiinţifică, Cartea Românească, Cluj, 1946.
Bucureşti, 1957. 31. Stroe Constantin, „Reflecţii filosofice asupra dreptului”, Editura
13. Georgescu Ştefan, „Filosofia dreptului. O istorie a ideilor”, Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
Editura All, 1998. 32. Stroe Constantin, Culic Nicolae, „Momente din istoria filosofiei
14. Giorgio Del Vecchio, „Lecţii de filosofie juridică”, Editura Europa dreptului”, Editura Ministerului de Interne, 1994.
Nova, 1992 33. Tănase Alexandreu, „Introducere în filosofia culturii”, Editura
15. Grotius Hugo, „Despre dreptul războiului şi al păcii”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. 34. Vianu Tudor, „Studii de filosofia culturii”, Editura Eminescu,
16. Gusti Dimitrie, „Sociologie juridică”, Editura Didactică şi Bucureşti, 1982.
Pedagogică, Bucureşti, 1997. 35. Vlăduţ Ioan, „Introducereîn sociologia juridică”, Editura
17. Hatmanu Ioan, „Istoria doctrinelor juridice”, Editura Fundaţiei Ministerului de Interne, 1992.
„România de Mâine”, Bucureşti, 1997. 36. Zamfir Elena „Cultura libertăţii”, Editura Politică, Bucureşti,
18. Hegel G,W.F. „Principiile filosofiei dreptului”,Editura IRI, 1979.
Bucureşti,1996

187 188
CUPRINS 3. Specificul dreptului în statul naţional / pag. 71

CUVÂNT ÎNAINTE / pag. 5 CAPITOLUL VI


ROLUL DETERMINISMULUI ÎN FORMAREA DREPTULUI ŞI
CAPITOLUL I DEZVOLTAREA LUI
OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA FILOSOFIEI DREPTULUI 1. Caracterizarea şi categoriile determinismului / pag. 73
1. Conceptul şi specificul filosofiei dreptului / pag. 9 2. Categoria de cauzalitate şi raportul de cauzalitate în dreptul
2. Domeniile filosofiei / pag. 10 penal / pag. 75
3. Obiectul şi problematica filosofiei dreptului / pag. 12 3. Categoriile de necesitate şi întâmplare, posibilitate şi
probabilitate / pag. 78
CAPITOLUL II 4. Legea ca determinare juridică / pag. 82
MOMENTE DIN ISTORIA FILOSOFIEI DREPTULUI
1. Antichitatea / pag. 15 CAPITOLULVII
2. Evul mediu / pag. 20 LIBERTATEA CA FUNDAMENT AL DETERMINISMULUI
3. Epoca modernă / pag. 22 SOCIAL
4. Epoca contemporană / pag. 34 1. Specificul determinismului social / pag. 84
2. Libertatea, omul şi condiţia umană / pag. 87
CAPITOLUL III 3. Libertatea juridică / pag. 92
ŞCOLI ŞI CURENTE DIN UNIVERSUL JURIDIC
1. Dreptul natural / pag. 39 CAPITOLUL VIII
2. Idealismul în drept / pag. 41 METODOLOGIA FILOSOFIEI DREPTULUI
3. Pozitivism juridic şi pluralism normativ / pag. 42 1. Conceptul de metodă / pag. 94
4. Unele reflecţii asupra dreptului comunitar / pag. 45 2. Metodele filosofiei / pag. 99
3. Teorie şi metodă în filosofia dreptului / pag. 101
CAPITOLUL IV
PROBLEME FUNDAMENTALE DE ONTOLOGIE JURIDICĂ CAPITOLUL IX
1. Ontologia-definiţie, problematică, evoluţie / pag. 46 ELEMENTE DE EPISTEMOLOGIE JURIDICĂ
2. Conceptul de existenţă şi realitatea juridică / pag. 49 1. Teoria cunoaşterii şi epistemologia juridică / pag. 104
3. Domenii ale existenţei / pag. 51 2.Caracteristicile adevărului şi procesualitatea dobândirii
4. Determinarea spaţio-temporală a existenţei / pag. 55 lui / pag.108
3. Criteriile adevărului / pag. 112
CAPITOLUL V 4. Tipuri de adevăr. Adevărul juridic / pag. 116
GENEZA DREPTULUI DIN PERSPECTIVA SISTEMIC- CAPITOLUL X
STRUCTURALĂ DREPTUL, CA REFLECŢIE FILOSOFICĂ
1. Conceptele de element, sistem şi structură / pag. 59 1. Definirea şi identitatea dreptului / pag. 120
2. Formele istorice de comunitate umană şi geneza dreptului/64 2. Scop, ideal şi funcţie în drept / pag. 124

189 190
3. Finalităţile dreptului / pag. 128
4. Reflecţii româneşti despre menirea dreptului / pag. 133

CAPITOLUL XI
SOCIETATE ŞI DREPT DIN PERSPECTIVĂ FILOSOFICĂ
1. Norma juridică şi ordinea socială / pag. 135
2. Normele juridice în statul de drept / pag. 143
3. Dreptul moralei şi morala dreptului / pag. 144
4. Funcţiile sociale ale dreptului / pag. 149

CAPITOLUL XII
FILOSOFIA ACŢIUNII ŞI DREPTUL
1. Praxiologia-disciplină filosofică / pag. 150
2. Praxiologia procesului penal / pag. 152
3. Praxiologia procesului civil / pag. 159

CAPITOLUL XIII
ELEMENTE DE AXIOLOGIE JURIDICĂ
1. Conceptul,originea şi geneza valorilor / pag. 162
2. Rolul valorilor în viaţa individului şi a societăţii / pag. 166
3. Specificul valorilor juridice / pag. 169
4. Cultura şi civilizaţia juridică / pag. 173

CAPITOLUL XIV
FUNDAMENTUL RAŢIONAL AL FILOSOFIEI DREPTULUI
1. Etic şi moral în filosofia dreptului / pag. 177
2. Justiţia, valoare originară a dreptului / pag. 181
3. Binele public şi demnitatea umană / pag. 185
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE / pag. 190

191 192