Sunteți pe pagina 1din 419

Istoria 

<titlu> 

Românilor 

MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI 

MIHAI MANEA  BOGDAN TEODORESCU 

De la 1821 până în 1989 
Manual pentru clasa a XII­a
EDITU 
RA 
DIDAC 
TICĂ SI 
PEDAG 
OGICĂ, 
R.A. ­ 
BUCUR 
EŞTI 
1996
Au colaborat la realizarea manualului: 
Adrian Pascu, profesor, gr.l, Alina 
loana­Şerbu, cercetător ştiinţific, 
Dumitra Teodorescu, profesor, gr. I

Referenţi:

Prof. univ. dr. loan Scurtu 
Prof univ Nichita Adăniloaie 
Prof. Radu Homer 
Prof. Minai Oproiu 

Redactor,  Prof.  GabrielStan 


Tehnoredactor,  Ancuţa  Peţa 
Coperta, Dumitru Şmalenic

I.S B.N. 973-30-4690-6  

Culegere şipaginare computerizată Secţia 
Jotocukgere ­ %!A.I. ­ Imprimeria Coresi 

Tipărit sub comanda nr. 60077/42240 
Regia Autonomă a Imprimeriilor 
Imprimeria CORESI Bucureşti 
Piaţa Presei Libere Nr.1 
ROMÂNIA
INTRODUCERE 
SECOLELE AL XIX­LEA ŞI AL XX­LEA ÎN DEVENIREA 
ISTORIEI ROMÂNILOR 

Manualul de faţă îl continuă pe cel pentru clasa a XI­a, elaborat în 1991 şi 
editat  un  an  mai  târziu.  Aşadar,  după  cunoaşterea  preistoriei,  protoistoriei, 
antichităţii, evului mediu şi a tranziţiei spre modernizare a  societăţii din spaţiul 
carpato­danubiano­pontic,  ne  vom  ocupa  de  modernitatea  precum  şi  de  con­ 
temporaneitatea devenirii istorice pe aceste meleaguri. Trimitem, astfel, la intro­ 
ducerea manualului precedent, care cuprinde, între altele, definirea cronologică 
a structurilor (epoci, perioade, etape) corespunzătoare. Atragem atenţia însă că 
această  „definire"  are  un  caracter  orientativ;  reprezintă  o  variantă  ­  încă  discu­ 
tabilă­  a  periodizării  istoriei  românilor.  De  altfel,  acelaşi  lucru  se  întâmplă  şi  în 
privinţa studierii istoriei românilor. 
In introducerea de faţă, ne vom opri numai asupra semnificaţiilor pe care 
secolele al XIX­lea şi al XX­lea le au în devenirea istorică a românilor. 
începutul  secolului  al  XIX­lea  coincide  cu  noi  incursiuni  ale  trupelor 
otomane la nord de Dunăre. Trece numai o jumătate de deceniu şi urmează o 
lungă  ocupaţie  militară  ţaristă  (1806­1812).  Ea  se  încheia  cu  o  nouă  pierdere 
teritorială.  Pământul  românesc  dintre  Nistru  şi  Prut  este  anexat  Imperiului 
Romanovilor. 
în anul 1821, pentru „Dreptate" şi „Slobozenie" „cămaşa mort/Teste îmbră­ 
cată de Tudor Vladimirescu care piere însă asasinat de eterişti. Programul său 
naţional  şi  social  este  împlinit  de  cei  care  suferă  privaţiunile  pricinuite  de 
ocupaţia  otomană în anii  1821­1822. Sunt reinstaurate domniile  pământene. 
Din nefericire, sunt întrerupte de o nouă ocupaţie militară ţaristă (1824­1834), în 
timpul  căreia  Rusia  anexează  Delta  Dunării  şi  Insula  Şerpilor,  demon­ 
strând,  totodată,  la  Săbăoani,  unde  sunt  ucişi  sute  de  săteni,  ce  înseamnă 
„protectoratul" ei. 
împotriva acestei noi forme de dominaţie străină, protectoratul rusesc, care 
se  adăugase  exercitării  suzeranităţii  otomane,  acţionează  revoluţionarii  de  la 
1848. Bucureştenii ucişi la 19 iunie şi 13 septembrie 1848 constituie, în această 
privinţă, o eternă mărturie. După cum, la miazănoapte de Carpaţii Meridionali, 
contra  absolutismului  habsburgic  şi  obtuzităţii  nemeşeşti,  vor  avea  aceeaşi 
soartă conaţionalii lor Ion Buteanu şi  Petru Dobra, precum  şi înţeleptul teolog 
sas Stephan Ludwig Roth. De cealaltă parte a baricadei, dar tot în numele unui 
ideal romantic, îşi găseşte un prea timpuriu sfârşit poetul ungur Petofi Sândor. 
întru dreaptă judecată, să reţinem numărul victimelor revoluţiei de la 1848­1849 
în  Transilvania,  aşja  cum  este  el  publicat  de  periodicul  „Kronstădter  Zeitung": 
5411 români, 304 maghiari, 310 saşi, 93 de alte naţionalităţi. 
Din toamna anului 1848 până în primăvara anului 1851, trupele otomane şi 
ţariste  nu  părăsesc  teritoriile  de  la  est  şi  sud  de  Carpaţi.  în  interiorul  arcului 
carpatic, armatele habsburgice impun regimul politic neoabsolutist. Ostile Rusiei 
revin în 1853­1854, când ocupă, ca „zălog", Moldova şi Ţara Românească. Din 
august 1854 şi până în martie 1857, întreg spaţiul românesc este ocupat de
armatele  Austriei.  Exponenţii  naţiunii  române  ­  poeţii  Vasile  Alecsandri  şi 
Dimitrie Bolintineanu, scriitorii Ion Ghica şi Costache Negri, sprijiniţi de istoricul 
Eudoxiu  Hurmuzaki  ori  de  marele  industriaş  şi  bancher  Gheorghe  Simeon 
Şina  ­  reuşesc  ca,  printr­o  amplă  activitate  diplomatică  (Viena  ­  1855, 
Constantinopol  şi  Paris  1856),  să  facă  din  propria  cauză  o  problemă  de 
însemnătate europeană. 
Unirea Moldovei cu Ţara Românească, la 24 ianuarie 1859, amplă operă 
reformatoare  din  timpul  domniei  lui  Alexandru  loan  Cuza  şi  al  guvernării  lui 
Mihail  Kogălniceanu,  contribuie,  în  mod  hotărâtor,  la  edificarea  României 
moderne.  Forme  de  viaţă  socială  şi  de  cultură,  moştenite  de  secole,  sunt 
transformate  din  temelii.  Apar  noi  instituţii  administrative,  artistice,  bisericeşti, 
juridice, militare, politice, de învăţământ, sănătate ş.a.m.d. 
Schimburi de atitudine şi de mentalitate, explicabile în contextul continental 
complex  şi contradictoriu, duc la întronarea dinastiei străine. Urmare proximă a 
înscăunării principelui Carol I, la 10 Mai 1886, Constituţia din acelaşi an încheie 
practic  „deceniul  restructurării  naţionale"  şi  îl  deschide  pe  cel  care  pregăteşte 
„epopeea  Independenţei".  Ţara  este  înzestrată  cu  cel  mai  înalt  for  ştiinţific, 
Societatea  Academică  Română  (1867)  cuprinzând  membri  din  toate  teritoriile 
locuite  de  români.  Zece  ani  mai  târziu,  guvernul  condus  de  I.C.  Brătianu  îşi 
asumă răspunderea confirmării, pe câmpul de luptă, a votului Camerei de la 9 
Mai  1877.  George  Şonţu,  Nicolae  Valter  Mărăcineanu,  Dimitrie  Giurescu, 
Constantin Ene şi alţi zece mii de eroi (peste 4 000 de morţi şi aproape 6 000 de 
răniţi)  plătesc  „tributul  de  sânge"  la  Griviţa,  Rahova,  Smârdan.  Prin  tratatele 
internaţionale  (San  Stefano  şi  Berlin,  1878),  României  moderne  îi  sunt 
recunoscute  deplina  neatârnare  ca  stat  şi  suveranitatea  sa  asupra  Dobrogei, 
asupra  teritoriului  fostului  sangeac  al  Tulcei,  asupra  Deltei  Dunării  şi  Insulei 
Şerpilor. 
Ulterior  este  proclamat  Regatul  (1881).  Legea  fundamentală  a  ţării, 
modificată în 1879  şi 1884, confirmă pluralismul politic. Afirmate deja prin cele 
două partide (Naţional­Liberal şi, respectiv, Conservator) care asigură alternativa 
guvernamentală  după  instaurarea  regimului  monarhiei  constituţional­parla­ 
mentare, liberalismul şi conservatorismul/junimismul se consolidează ca doctrine 
politice.  Triumfă  concepţiile  privind  protecţionismul  economic  şi  încurajarea 
industriei naţionale. Pe acest fundal,opera lui Mihai Eminescudobândeşte durată 
infinită.  Din  ea  se  naşte  curentul  naţionalist­democrat.  Concomitent,  din  alte 
izvoare,  fireşte,  se  conturează  ţărănismul,  iar  social­democraţia  se  pronunţă 
pentru reformarea societăţii româneşti din interiorul acesteia, pe temeiul justiţiei 
sociale şi al solidarităţii naţionale. 
Totodată,  românii  din  afara  graniţelor  statului  naţional  modern  continuă 
lupta pentru emancipare politică şi spirituală. La cunoscutele tactici ­ „activismul" 
şi  „pasivismul  de  protestare"­  ­  ei  adaugă  noi  forme  de  acţiune.  Acestea  se 
desfăşoară sub egida partidelor naţionale ale românilor din Basarabia, Bucovina, 
Transilvania  şi  din  celelalte  teritorii  aflate,  încă,  sub  dominaţie  străină.  Are  loc 
mişcarea  memorandistă  (1892­1894).  în  1898,  cu  prilejul  aniversării  unei 
jumătăţi de veac de la Revoluţia de la 1848, sunt readuse în prim­plan faptele şi 
ideile tribunilor de pe „Câmpul Libertăţii" (Blaj­Filaret).
a  Privit  chiar  strict  cronologic,  secolul  al  XIX­lea  rămâne  aşa  cum  îl 
caracterizează  i.  Ghica:  „cel  mai  mare  şi  mai  luminos  dintre  toate"  veacurile 
istoriei milenare a românilor. 
Prin evenimentele cruciale de la 1821­1822 şi 1848­1849, din 1859, 1866 
sau  1877­1878,  acest  veac  întruneşte,  şi  la  români,  trăsăturile  afirmate  de 
istoricul german Leopold von Ranke sub sintagma „secolul naţiunilor". Din acest 
punct  de  vedere  însă,  în  istoria  noastră  naţională,  secolul  amintit  depăşeşte 
cunoscuta limită cronologică finală (1900); el continuă până în 1918. 
Desigur,  pe  plan  universal,  există  şi  alte  definiri  ale  veacului  al  XIX­lea: 
pentru  spiritul  său  dominant,  este  denumit  „secolul  romantic";  din  punct  de 
vedere  psiho­social,  frecvente  sunt  sintagmele  „secolul  raselor"  şi  „secolul 
individualismului";  rar  se  vorbeşte  despre  „secolul  economiei  politice";  cât 
priveşte infrastructura, este folosită adesea expresia „secolul roţii". 
SecolulXX. Aidoma veacului care îl precede, ultimul secol din mileniul doi 
al  erei  noastre  cunoaşte,  în  lume,  mai  multe  denumiri.  între  altele,  este 
considerat „secolul artei noi". în această privinţă, poporul român îl are ca ilustru 
reprezentant pe Constantin Brâncuşi, stabilit la Paris chiar la începutul veacului. 
Tot în capitala Franţei, în 1906, Traian Vuia realizează primul zbor cu mijloace 
proprii  de  bord,  înscriindu­se  definitiv  în  ceea  ce  avea  să  fie  numit  „secolul 
aviaţiei", mai ales după ce, lângă Paris, Henri Coandă va realiza cel dintâi zbor 
experimental al unui avion cu reacţie inventat de el. 
între  timp,  în  ţară  se  înregistrează  primul  „semn  de  sânge"  al  veacului. 
Ţărani răsculaţi la 1907  sunt ucişi sau răniţi de armată, din ordinul autorităţilor 
presate  şi  de  un  factor  extrem  de  periculos  (armatele  Austro­Ungariei  ocupă 
poziţii  de  atac  pe  linia  Carpaţilor,  iar  cele  ale  Rusiei, la  Prut).  „Dumnezeu  să­i 
ierte", scrie N. lorga în ziarul  „Neamul Românesc", îndemnând la o reconciliere 
din  care  rezultă  prezenţa  eroică  a  fiilor  satelor  în  Războiul  pentru  Reîntregirea 
Naţională  (1916­1919).  Mobilizaţi  de  un  guvern  condus  de  Ion  I.C.  Brătianu  şi 
comandaţi, între alţi generali, de Alexandru Averescu, peste 800 000 de ostaşi 
participă  la  cele  trei  campanii  de  pe  frontul  românesc,  300  000  dintre  ei 
jertfindu­şi viaţa pentru supremul ideal naţional. 
Marea  Unire  din  1918,  sub  sceptrul  regelui  Ferdinand,  este  rodul  unei 
generaţii de excepţie. Din ea fac parte medicul Daniel Ciugureanu, profesorul de 
matematică Ion Inculeţ, „misteriosul şi plinul de omenie" Pantelimon Halippa, toţi 
ceilalţi  deputaţi  din  Sfatul  Ţării  de  la  Chişinău,  care  la  27  Martie  (st.v.) voteaz 
Unirea  Basarabiei  cu  România;  Mitropolitul  Vladimir  Repta,  Dionisie  Bejan, 
Cavaler lancu Flondor, istoricul Ion Nistorşi alţi participanţi la Congresul Generai 
de  la  Cernăuţi,  prin  votul  cărora  Bucovina  se  uneşte  cu  România  la  15/18 
noiembrie; militantul octogenar Gheorghe Pop de Băseşti, profesorul de istorie şi 
publicistul Vasile Goldiş, /uliu Maniu, dr. losif Jumanca, precum şi toţi cei care, 
Prin  opţiunea  plebiscitară  de  la  Alba­lulia,  la  1  decembrie  (st.n.)  „decretează 
Unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească" cu Patria­ 
Mamă, România. 
1  Decembrie  1918  marchează,  astfel,  în  istoria  românilor,  trecerea  de  la 

Poca  modernă  la  contemporaneitate  (epoca  de  actualitate,  epoca  zilelor 
noastre).

Desăvârşirea'  unităţii  de'­  stat,  recunoscută  (în  cele  din.  urmă)  şi  de 
comunitatea internaţională, la  capătul  unei  energice  acţiuni  diplomatice,  oferea 
naţiunii române, pentru prima oară reunită în întregimea ei în margini teritoriale 
fireşti, cel mai propice cadru af propăşirii sale. 
Peste  dificultăţile  inerente  începutului,  reforma  politică  (acordarea  votului 
universal  şi  Constituţia  din  1923)  şi  reforma  socială  (cu  deosebire  legea 
definitivă  de  înfăptuire  a  reformei  agrare  din  1921)  statuau  o  monarhie 
constituţională cu deplina separare a puterilor în stat, al cărei izvor era sufragiul 
universal egal, direct şi secret. Conştientizarea sa era strâns legată de dreptul la 
proprietate acordat celui mai numeros electorat ­ ţărănimea. 
O creştere economică, întreruptă doar de catastrofala criză din anii 1929­ 
1933,  a  oferit  României  cei  mai  înalţi  indici  de  dezvoltare.  în  anul  1938  ţara 
noastră  era  cu  totul  independentă  din  punct  de  vedere  energetic,  se  număra 
printre  marile  producătoare  de  cereale  şi  petrol  din  Europa  şi  din  lume  şi 
dezvolta o industrie prelucrătoare şi de maşini (aviaţie şi locomotive Diesel) în 
plin avânt. 
Realizărilor deosebite în plan politic, social  şi economic li se adaugă cele 
culturale, nu mai puţin prestigioase. Marile generaţii spirituale ale înfăptuirii Unirii 
se  aflau  într­o  emulaţie  fericită  cu  mai  tinerii  lor  confraţi  născuţi  la  începutul 
secolului  XX,  din  această  competiţie  ivindu­se  valori  perene  ale  culturii 
universale,  precum  istoricul  Nicolae  /orga,  filosoful  şi  literatul  Lucian  Blaga, 
muzicianul George Enescu, sculptorul Constantin Brâncuşi. Acum se formează 
în România mari personalităţi ale ştiinţei şi culturii postbelice, biologul Gheorghe 
Palade  ­  încă  singurul  român  deţinător  al  Premiului  Nobel,  reputatul  istoric  al 
religiilor  Mircea  E/iade,  filosoful  şi  eseistul  Emil  Cioran  sau  dramaturgul  de 
anvergură mondială Eugen lonesco. 
Din păcate, sub o puternică presiune internaţională care va acţiona vreme 
de  aproape  50  de  ani,  constant,  împotriva  intereselor  româneşti,  dar  şi  drept 
consecinţă a unei nefaste politici care a căutat, mereu, compromisul avantajos, 
realizând  mai  mereu  contrariul,  România  va  aluneca  pe  panta  unor  regimuri 
autoritare şi dictatoriale. 
Primul dintre ele, cel instalat în februarie 1938, s­a încheiat cu amputările 
teritoriale  din  vara  1940,  expresie  a  politicii  de  forţă  şi  dictat  promovate  de 
Germania şi Uniunea Sovietică în Europa centrală şi sud­estică. 
Cedarea Basarabiei, apoi a Transilvaniei nord­estice şi, în cele din urmă, a 
celor  două  judeţe  din  sudul  Dobrogei  a  antrenat  prăbuşirea  lui  Carol  al  II  şi  a 
deschis  perspectiva  dictaturii  antonesciene.  Animat  de  cele  mai  bune  intenţii 
(între  care  refacerea  unităţii  de  stat  era  cea  mai  importantă),  regimul  politic  al 
mareşalului  Antonescu  a  fost  confruntat  cu  consecinţele  raporturilor  de  forţă 
dintre  Marile  Puteri  în  timpul  războiului  mondial,  precum  şi  cu  complicaţiile 
intervenite  între  Uniunea  Sovietică  şi  Germania.  Actul  de  la  23  August  1944, 
născut din dorinţa de a asigura ţării o situaţie cât mai bună în perspectiva unei 
victorii aliate, a condus însă, la lichidarea grabnică a democraţiei abia înfiripate, 
la  abolirea  monarhiei  şi  instaurarea  unei  noi  dictaturi,  ­  de  stânga,  prin 
sovietizarea societăţii româneşti. 
încălcarea brutală a celor mai elementare drepturi şi libertăţi cetăţeneşti s­a 
însoţit cu marginalizarea valorilor naţionale şi preluarea unui model străin. în
virtutea sa trebuiau create noi instituţii şi construită o economie întemeiată pe 
Un centralism excesiv, în  care rolul  priontar revenea  unei  industrii  mare, 
consumatoare de .materii prime, dar necompetitivă, ceea ce a adâncit, în timp, 
contradicţii şi a determinat conflicte practic imposibil de soluţionat. 
Când,  la  jumătatea  deceniului  şapte  al  acestui  secol,  a  devenit  vizibilă 
nevoia unei deschideri  şi când România a adoptat o politică externă mai puţin 
obedientă  faţă  de  fosta  U.R.S.S.,  din  care  n­au  lipsit  chiar  manifestări 
independente, de noua situaţie a beneficiat exclusiv un clan care,­sub ochii uimiţi 
ai  unui  popor  întreg,  reitera  practicile  absolutismului  monarhic,  alăturându­le 
celui mai rigid neostalinism în construcţia „noii societăţi". 
Uriaşa  putere  de  cumpătare  şi  de  toleranţă  a  românilor  a  atins  limita  în 
dimineaţa  zilei  de  22  decembrie  1989.  Un  regim  politic  impus  prin  forţa  unor 
înţelegeri, din care fusesem cu ostentaţie excluşi, s­a prăbuşit ca un castel de 
cărti de joc, o dată cu ieşirea din scenă a marionetelor, care se străduiau să­i 
dea consistenţă. 
Nu fără convulsii şi tragice sfâşieri, evenimentele de acum aproape trei ani 
au  deschis  perspectiva  unor  transformări  structurale,  în  speranţa  unei  fireşti 
continuităţi  şi  reveniri  româneşti  pe  marile  itinerarU  ale  istoriei,  în  direcţia 
democraţiei şi progresului. 

V,  ­  ■n­ 

flb,. 

1, 

<V,      . t     r  ­ 
■'­.  \,i 

va rţf

•îl'
­3Π

HABITAT SI POPULAŢIE, STRUCTURI, 
EXISTENŢA COTIDIANĂ, IMIGRĂRI 

­  ŢĂRILE ROMÂNE ÎN PRIMII ANI Al SECOLULUI AL XIX­LEA. 
­  HABITATUL SI POPULAŢIA. 
­  CARACTERUL PREVALENT RURAL AL HABITATULUI. 
­  AŞEZĂRI CU CARACTER URBAN SI SEMIURBAN. 
­  STRUCTURA ETNICĂ A POPULAŢIEI. 
­  DATE PRIVIND STRUCTURA CONFESIONALĂ A LOCUITORILOR SPAŢIULUI, 
CARPATO­OANUBIANO­PONTIC. 
­  STRUCTURA SOCIALĂ A POPULApEI ROMÂNEŞTI. 

Ţările Române în primii ani ai secolului al XIX­lea. în primele decenii 
ale  secolului  al  XIX­lea,  istoria  oamenilor  pământului  de  la  Dunăre,  Pont  şi 
Carpaţi  marchează,  în  dezvoltarea  sa,  o  însemnată  etapă  a  habitatului 
uman,  îndeosebi  a  celui  urban.  Acesta  este,  de  altfel,  rezultatul  principal  al 
creşterii  demografice  din  secolul  al  XVII­lea­al  XVIII­lea,  al  progresului 
economic  şi  al  mobilităţii  sociale,  al  cursului  politic  promovat  de  regimul 
austriac  şi  de  cel  otomano­fanariot,  prin  reformele  administrative,  fiscale, 
sociale, culturale  şi religioase specifice  „despotismului luminat". La  începutul 
secolului al  XIX­lea însă, progresul general al societăţii româneşti resimte şi 
influenţele  negative  ale  unor  factori  externi.  Ne  gândim,  în  primul  rând,  la 
invaziile repetate ale armatelor străine. 
în iarna 1801/1802, trupele paşei de Vidin, Pasvan Oglu,  pradă Oltenia. 
Craiova  este  arsă,  Mănaf  Ibrahim,  aghiotantul  paşei  amintite,  distruge 
Tg.  Jiu.  Panica  provocată  în  rândurile  populaţiei  locale  este  cvasigenerală. 
însuşi  M/hai Şuţu, aflat la a treia domnie în Ţara Românească, ultima în anii 
1801­1802,  părăseşte  tronul.  Ca  urmare,  timp  de  câteva  luni,  domnul 
Moldovei,  Alexandru  Şuţu  (1801­1802),  îndeplineşte  şi  funcţia  de  caimacam 
pentru  principatul  de  la  sud  de  Milcov.  în  această  perioadă,  numeroase 
familii de mari boieri, de la miazăzi de Carpaţi  ­  Brâncoveanu, Câmpineanu, 
Dudescu,  Ghica,  Obedeanu,  Ştirbei  ş.a.  ­  trecuseră  munţii,  refugiindu­se  la 
Sibiu  şi  Braşov.  Din  ultimul  centru  urban  menţionat,  reprezentanţii  lor  se 
adresează  lui  Napoleon  Bonaparte,  solicitând  protecţie  „împotriva  tâlhăriilor 
turceşti". 
Demersurile  ulterioare  ale  diplomaţilor  francezi  aduc  numai  o  scurtă 
perioadă  de linişte,relativă,în Câmpia Dunării. Prin  hatişeriful de la Gulhanei  i 
septembrie 1802), Poarta reconfirmă „privilegiile" cuprinse în firmanele din 1774,
1783 şi 1791­ Este stabilit regimul obligaţiilor materiale ale „Valahiei" şi Moldovei 
fată de Imperiul Otoman, fiind exclusă orice altă cerere de bani din partea curţii 
suzerane.  Totodată,  este  recunoscută  autonomia  celor  două  ţări  carpato­dună­ 
ne,  imixtiunile  otomane  în  treburile  lor  interne  fiind,  de  asemenea,  interzise. 
Durata  domniei  este  fixată  la  şapte  ani.  Anterior  expirării  acestui  termen, 
mazilirea  domnilor  este  condiţionată  de  acordul  comun  al  Rusiei  şi  Porţii.  în 
acest  context,  nu  mai  surprinde  faptul  că,  imediat,  noii  domni  de  la  Bucu­ 
reşti  ­  Constantin  Ipsilanti  (1802­1806,  1807)  ­  şi  laşi  ­  Alexandru  Moruzi 
(1802­1806,  1807)  ­  adoptă  o  politică  filo­rusă.  Ei  nemulţumesc,  astfel,  pe 
primul  împărat  al  francezilor,  care  îl  convinge  pe  sultan  să­i  îndepărteze  din 
scaun  (12  august  1806).  Ţarul  Alexandru  I  (1801­1825)  invocă  încălcarea 
hatişerifului  sus­menţionat  şi  ordonă  trupelor  ruse  să  invadeze  Moldova,  apoi 
Tara Românească. 
Războiul  ruso­otoman  (1806­1812)  desfăşurat  pe  teritoriul  locuit  de 
români,  provoacă  acestora  mari  pierderi  umane  şi  materiale.  Mai  mult,  deşi  la 
început anunţase că acţionează pentru apărarea religiei  şi drepturilor românilor, 
Curtea de la  Sankt­Petersburg  pretinde,  totuşi,  anexarea  Principatelor invadate. 
Presaţi  de  Napoleon  I,  care  declanşează  campania  din  Rusia,  diplomaţii  lui 
Alexandru  I încheie pace cu  otomanii (Bucureşti, 16  mai 1812) mulţumindu­se 
numai cu încorporarea unei părţi din Moldova. Este vorba despre regiunea dintre 
Nistru şi Prut (Basarabia), pământ românesc pe care B.P. Hasdeu îl defineşte 
a  fi  „cu  picioarele  muiate  în  Marea  Neagră  şi  cu  fruntea  umbrită  de  codrii 
Bucovinei". 

Noul  rapt  teritorial  este  urmat  de  schimbări  demografice.  Pe  lângă 
mişcările  tradiţionale  ale  populaţiei  autohtone,  respectiv  emigrări  în  zone  mai 
puţin  expuse  asupririi  sociale  şi  naţionale,  au  loc  imigrări  repetate,  colonizări 
iniţiate de către autorităţile de ocupaţie. Alogenii şi cele câteva sute de aşezări 
întemeiate  de  aceştia  nu  pot  schimba  însă  ponderea  evidentă  a  românilor  în 
ansamblul locuitorilor spaţiului carpato­danubiano­pontic. Băştinaşii îşi păstrează 
obiceiurile,  continuitatea  caracterizându­le întreaga lor existenţă cotidiană. Este 
rezultatul  firesc  al  adaptării  la  complexitatea  condiţiilor  de  viaţă  oferite  de 
teritoriul  locuit  (habitatul).  în  consecinţă,  se  impune  să  cunoaştem  structurile 
acestui habitat şi pe cele ale populaţiei. 


­  ­•  *       ;  Pentru primele două  decenii ale  secolului 
al  XIX­lea  există  mai  multe  izvoare  de  demografie  istorică:  inventare 
(catagrafii)  eparhiale,  recensăminte  (conscripţii)  fiscale,  schiţe  statistice  ş.a. 
Multe dintre acestea însă au un caracter regional şi se referă, adesea, numai 
•a familiile contribuabile. Datele conţinute sunt, aşadar, incomplete. Totuşi, 
Pe temeiul lor, putem cunoaşte cu aproximaţie structura etnică, confesională 
Şi  socială  a  locuitorilor,  repartizarea  acestora  pe  oraşe,  târguri,  sate.  Cu 
rezervele  de  rigoare  trebuie  privit  şi  următorul  tablou  sinoptic  privind 
Şezările  rurale,  semiurbane  şi  urbane  din­  spaţiul  carpato­danubiano­ 
pontic, până la 1821: 
» 
11
ENTITATEA * ISTORIC6­  >  STRUCTURA HABITATULUI 
GEOGBAF(CA  din care. 
TOTAL 
AŞEZĂRI  târguri şi oraşe  _, aşezări rurale s 
număr  %  număr  % 
* BANAT BASARABIA  729  56 22  7,68  673  92,32 
BUCOVINA CRIŞANA  707  7 5 7 24  3,11  685  96,89 
DOBROGEA  316  *     25  2,21  309  97,79 
MARAMUREŞ  460  63 34  1,09  455  98,91 
MOLDOVA  453  4,55  446  98,45 
TRANSILVANIA ŢARA  403  5,95  379  94,05 
ROMÂNEASCĂ  1455 2  1,72  1,430  98,28 
182 2  2,89  2119  2  97,11 
779  1,22  745  98,78 

TOTAL GENERAL  9 484  243  2,56  9 241  97,44 

,:  Din cele aproape 9 500 aşezări 
atestate  documentar  în  perioada  care  ne interesează,  peste  97% reprezintă 
sate.  Acest  procent  denotă  caracterul  prevalent  rural  al  habitatului  din  spaţiul 
carpato­danubiano­pontic.  O  asemenea  trăsătură  se  explică  prin  făptui  că 
economia însăşi are un pronunţat caracter agrar. 
Procentul aşezărilor rurale diferă însă de la o entitate istorico­geografică la 
alta. Astfel, media pe întreg spaţiul amintit este depăşită de procentul înregistrat 
în  cele  cinci  cercuri  administrative  din  comitatul  Bihor,  cele  două  sangeacuri 
dobrogene  (Silistra  şi  Tulcea),  în  cele  17  judeţe  din  Muntenia,  unde  numărul 
aşezărilor  rurale  fireşte  între  anii  1815­1821,  în  cele  16  ţinuturi  din  Moldova 
•dintre Prut şi Carpaţi şi în Bucovina. Spre 1826, numărul aşezărilor rurale scade 
în Transilvania. 
Datele aceluiaşi tablou sinoptic 
confirmă  şi  creşterea  diferenţiată  a  numărului  târgurilor.  Procentele  cele  mai 
semnificative sunt, în această privinţă, cele din Banat şi Maramureş. Diferenţieri 
există  însă  chiar  între  subdiviziunile  administrative  ale  acestor  două  entităţi 
istorico­geografice. 
Astfel, în comitatul Arad documentele confirmă existenţa unui singur „oraş 
liber  regesc",  dar  şi  un  număr  de  târguri  mai  mare  cu  zece,  decât  cel  al 
aşezărilor cu caracter semiurban din comitatele Timiş şi Torontal, luate la un loc, 
unde  sunt  atestate  trei  oraşe.  De  asemenea,  în  comitatul  Şătmar,  integrat 
Maramureşului  încă  din timpul Drăgoşeştilor, există  ­  la  începutul secolului 
al  XIX­lea  „două  oraşe  libere  regeşti"  şi  un  „oraş  liber  minier".  în  schimb, 
comitatul  care  poartă  numele  amintitei  entităţi  istorico­geografice  nordice, 
Maramureş, are numai „cinci oraşe­târguri". 
în comitatul  Alba de Jos  sunt atestate  patru  oraşe  şi  zece târguri, dar în 
comitatur Alba de Sus lipsesc asemenea structuri ale habitatului. Numai târguri, 
fără  oraşe,  figurează  în  izvoare  demografice  referitoare  la  comitatele  Caraş< 
Chioar, Crasna, Hunedoara şi Zarand, la scaunul Arieş, în judeţul Ialomiţa ori la 
cazatele Ostrovşi Mangalia­. în Basarabia, un izvor cartografic din 1817 confirm 3 
existenţa a 17 târguri şi 5 cetăţi.
Numărul  cşl  mai  mare  de  oraşe  (11,  dintre  care  şise  „regeşti  şi  cinci 
oraşe­municipii)­  se  înregistrează,  pe  „Pământul  Crăiesc"  respectiv  scaunele 
jOrăştie,  Sebeş,  Miercurea  Sibiu,  Nocrich,  Mediaş,  Cincu,  Sighişoara,  Rupea, 
districtele Braşov  şi Bistriţa. împreună cu târgurile, centrele urbane reprezintă, în 
zona respectivă, puţin peste 8% din numărul total al aşezărilor (276, din care 253 
"sate). Procente peste media continentală, de la acea dată, întâlnim însă numai 
în districtul Braşov (16,66%) şi în scaunul Mediaş (25,9%). 
Se  constată  că  numărul  târgurilor  este  mai  mare  decât  cel  al  oraşelor. 
Ambele  tipuri  de  habitat  sunt  depăşite  numeric,  copleşite  chiar,  de  habitatul 
rural. Gradul redus de urbanizare, ca fenomen demografic petrecut pe aceste 
meleaguri  ­  anterior  anului  1821  ­  permite  desprinderea  clară  a  funcţiilor 
oraşului.  Fără  îndoială,  acesta  reflectă  dezvoltarea  meşteşugurilor  şi  co­ 
merţului.  Există,  totodată,  elemente  care  denotă  o  intensă  activitate  agricolă, 
îndeosebi  horticolă  (floricolă,  legumicolă,  pomicolă)  şi viticolă,  precum  şi  una 
pastorală. 
Printre vii şi „frumoase grădini", admirate de un conte francez în toate 
'oraşele străbătute, de la Timişoara şi până la Bucureşti, adăposturi pentru vite, 
pentru oi, au în preajmă ateliere metalurgice, manufacturi de postav, hârtie, 
sticlă, salpetru,  potasă,­ piele,  bere, var,  ceară  etc; sedii ale breslelor şi 
companiilor comerciale sunt situate în preajma pieţelor centrale, printre edificii 
ecleziastice sau laice, de tradiţie medievală ori baroc, şi case ţărăneşti (una 
chiar în centrul capitalei Ţării Româneşti, lângă Mănăstirea Sf. Sava). La laşi, din 
cele şase mii de case, despre care scrie un călător străin, numai trei sute sunt 
construite din piatră; printre ele, numai treî băi publice. 
Pe  măsură  ce  va  fi  promovată  o  viaţă  intelectuală  tot  mai  bogată  şi  o 
estetică  arhitecturală  proprie,  se  va  ajunge  la  o  structurare  valorică  a  spaţiului 
urban.  Deocamdată,  oraşele  ­  şi  unele  târguri  ­  dobândesc  numai  un  statut 
administrativ  (reşedinţe  de  cazale,  comitate,  districte,  judeţe,  sangeacuri, 
scaune, ţinuturi ş.a.m.d.). Din punct de vedere juridic, unele oraşe şi târguri au 
statut de aşezări libere; altele, cum vom vedea, luptă însă pentru emancipare de 
sub  stăpânirea  marilor  proprietari funciari.  De  asemenea.oraşele  şi  târgurile  se 
deosebesc  între  ele  şi  prin  numărul  de  locuitori.  Majoritatea  lor  covârşitoare, 
inclusiv Cernăuţi (5 743 locuitori  în  1810), Satu Mare (8 370)  şi Timişoara 
(8 480), au sub zece mii de locuitori (cifră tipică pentru Europa Apuseană). Peste 
această cifră, între 10.000 şi 20.000 de locuitori au oraşele Cluj (circa 13.000), 
Sibiu şi Braşov (ultimul depăşind 18.000 de locuitori, la 1820). O populaţie mai 
mare  de  20.000  de  locuitori  avea  oraşul  laşi,  în  timp  ce  oraşul  Bucureşti 
depăşise deja 30.000 de locuitori. 
Creşterea numărului locuitorilor oraşelor redă mai convingător procesul de 
urbanizare.  Faţă de procentul aşezărilor neagricole din  Moldova  (1,72%), 
unaoară, indicele concentrării populaţiei în oraşele şi târgurile Principatului 
respectiv este superior (9,11% în 1803).' 
„ .  Există  statistici  care  redau  numărul 
t ­  ri ' r  conform  str ucturii etnice a locuitorilor, lată, spre exemplu, o asemenea ! 
s i hstatistic 
ă pentru Banat, la cumpăna dintre veacurile al XVIII­lea şi  e 

13
Româneşti  Româno­  Sârbeşti  Sârbo­  Româno­ 
­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­ m  sârbeşti  germane  sârbo­ 
—  germane 
Aşezările după structurile 
73,35%  3,56%  19,91%  1,31%  1,87% 
Procentul din totalul 
aşezărilor bănăţene 

Din  cele  arătate  rezultă  că,  în  Banat,  circa  3/4  din  localităţi  cuprindeau 
populaţie românească. 
Semnificativă este, în aceeaşi ordine de idei, şi structura gospodăriilor din 
Basarabia,  în  anul  1817,  potrivit  căreia,  din  totalul  de  96  528  gospodării 
basarabene, luate în calcul, cele româneşti reprezentau, aşadar, peste 94%. 

Gospodăriile după  „Moldoveneşti"  Evreieşti  Greceşti  Armeneşti  Bulgăreşti Şi 


structura etnică a  (româneşti)  găgăuze 
membrilor lor 

Numărul  91.048  3.826  640  530  482 

Să  reţinem  că,  anterior, în Bucovina  existau  următoarele  procente  privind 


numărul familiilor după structura lor etnică: familii de români  ­ 77,3%; ruteni  şi 
alţi  ucrainieni,  din  Imperiul  Habsburgic­15,8%;  evrei­3,7%;  ţigani­2%; 
armeni ­ 0,4%; alte naţionalităţi ­ 0,8%. 
în cele 16 ţinuturi din Moldova sunt atestaţi, în 1820, aproximativ 700 000 
de locuitori români. Pentru anul următor, populaţia din Ţara Românească  este 
estimată la aproape 1 800 000 de locuitori. 
Pentru  Dobrogea,  datele  sunt  incomplete.  Cele  referitoare  la  români,  de 
exemplu,  provin  numai  din  câteva  cazale  (Tulcea,  Isaccea,  Macin,  Babadag, 
Hârşova şi Mangalia), unde sunt atestaţi în număr de aproape 18 000. Alături de 
români  trăiesc  turco­tătari  (în  număr  aproximativ  egal  cu  cel  al  românilor), 
bulgari,  cazaci  şi  greci  (câteva  mii fiecare  grup  etnic),  ţigani,  evrei,  şi  armeni 
(între  800  şi  400  de  suflete,  fiecare).  Să  reţinem  însă  faptul  că,  în  Dobrogea, 
datorită păstoritului transhumant, locuiesc anual între 2 900 şi 5 000 de mocani, 
veniţi cu oile din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească. 
împreună cu locuitorii de acelaşi neam din Banat, românii din Transilvania, 
Crişana  şi  Maramureş, totalizează, la începutul secolului al  XIX­lea, peste 
2  200  000  de  locuitori.  Astfel,  ponderea  românilor,  în  ansamblul  populaţiei 
spaţiului carpato­danubiano­pontic, este următoarea: 
TERITORIILE  TOTAL LOCUITORI  DIN CARE ROMÂNI 

Moldova şi Ţara Românească 
Banat, Transilvania, Crişana şi  2.695.130  2.575.020 
Maramureş Bucovina, Basarabia 
şi Dobrogea  2.807.075  2.202.542" 

759.955  639.438  _______. 


TOTAL GENERAL  6.262.160  5.417.000 

Cifră atestată în perioada istorică imediat următoare. 

14
Un număr însemnat de locuitori români este atestat, totodată, în Mace­ 
nia P e  văile Timocului şi Măritei sau la est de Nistru; de asemenea, în Galiţia 
Slovacia, de unde, printr­un proces asemănător de emigrare, locuitori de alte 
5' .. se  vor  îndrepta spre spaţiul istorico­geografic românesc. împreună cu cei 

ste 5.4 milioane de locuitori autohtoni, alogenii se vor integra unei vieţi 
P ijtjco­naţionale complexe, dar nu lipsită de contradicţii generate de dominaţia 
?  rtial, cnjar  ocupaţia) imperiilor absolute vecine. 
Date  privind  structura  confesională  a  locuitorilor  spaţiului  carpato­da­ 
ubian»  i­pontic.  Majoritatea  covârşitoare  a  populaţiei  de  la  Dunărea  de  Jos, 
Pont  şi  Carpaţi  aparţine,  în  continuare,  confesiunii  tradiţionale,  respectiv  cea  a 
credincioşilor  creştini  ortodocşi.  Aceştia  sunt  îndeosebi  români,  a­  căror  viaţă 
religioasă este coordonată de Mitropolia Ungro­Vlahiei şi de Mitropolia Moldovei, 
în  1821,  este  întemeiată  Mitropolia  Basarabiei,  în  frunte  cu  Gavriil  Bănu­ 
lescu­Bodoni  (1746­1821).  De  sub  autoritatea  Mitropolitului  Moldovei  au  fost 
scoşi,  anterior,  şi  românii  ortodocşi  din  Bucovina.  Episcopia  acestora,  cu  re­ 
şedinţa la Cernăuţi, împreună cu cele şase protopopiate ale sale (între care cele 
ale Ceremuşului, Nistrului, Sucevei), împreună cu ortodocşi din Banat (români şi 
sârbi), Crişana, Maramureş şi Transilvania (români, în majoritatea lor, şi greci) 
sunt  trecuţi  în  subordinea  Scaunului  mitropolitan  de  la  Karlowitz.  La  Sibiu  se 
menţine  numai  o  Episcopie  Ortodoxă.  Mitropolia  Ortodoxă  care  funcţiona  la 
Alba­lulia  fusese  desfiinţată  cu  prilejul  Uniaţiei,  când  o  parte  dintre  românii  ar­ 
deleni, pentru a obţine egala îndreptăţire în faţa legilor, deveniseră greco­catolici. 
într­un  izvor  demografic  publicat  la  Sibiu,  referitor  la  anii  1786­1833,  se 
arată că: „mai numeroşi sunt adepţii religiei greco­neunite", respectiv ai Bisericii 
Ortodoxe „căreia îi aparţine aproape trei cincimi dintre români şi ţigani şi apoi toţi 
grecii. Numărul acestora poate, desigur, să se ridice la 800 000 de suflete, dacă 
nu  şi  mai  mult".  Celelalte  2/5  ale  populaţiei  româneşti  şi  locuitori  aparţinând 
diferitelor  grupuri  etnice  creştine  din Transilvania  alcătuiesc  adepţii  confesiunii 
greco­catolice (uniţi cu Biserica Romei), care înregistrează „sporul numărului (...) 
cel mai important (...) datorită trecerii unor comune întregi" la această religie. 
După  numărul  adepţilor,  în  Transilvania  urmează  religia  evanghelico­lu­ 
therană, de care „ţin, cu puţine excepţii, saşii (..) circa 250  000  de  suflete", la 
care  se  adaugă  „şi  câteva  comunităţi  ungare  de  această  religie".  Cât  priveşte 
religia  romano­catolică,  aceasta  are,  în  interiorul  arcului  carpatic,  la  începutul 
secolului  al  XIX­lea,  18  081  de  adepţi,  cu  deosebire  maghiari  şi  secui.  Tot  în 
scaunele secuieşti, dar şi în comitatele Alba de Jos, Cluj etc, îşi au credincioşii 
celelalte  două  religii  reformate:  calvină  şi  unitariană  (sunt  atestaţi  140  043 
unitarieni).  Potrivit  aceluiaşi  izvor,  religia  mozaică  are  aproximativ  3  000  de 
prozeliţi dintre „evreii ce trăiesc risipiţi prin Transilvania". 
Comunităţi de catolici şi mozaici sunt prezente, totodată, în Moldova şi în 

vina; armenii îşi organizează temeinic instituţiile religioase în Basarabia. 
Majoritatea confesiunilor amintite există şi în Dobrogea primelor două decenii 
e  Vea 
cului al XIX­lea. în plus, remarcăm coreligionarii ortodocşi de rit vechi, 
Prezentaţi de cazacii crosoviţi sau lipovenii colonizaţi între Dunăre şi Marea 

grâ. De asemenea, câteva mii de musulmani, îndeosebi „bosniaci şi arnăuţi de 
lr| 
9  e slavă, renegaţi", vin să întregească acest tablou al vieţii religioase.
Structura  socială  a  populaţiei  româ f  Izvoarele  de  demografie  istorica 
oferă date semnificative şi în legătură cu structura socială a populaţiei româneşti 
din primele două decenii ale secolului ai XIX­lea. Spre exemplu, redăm în tabelul 
de mai jos procentele care revin principalelor grupuri sociale în cadrul celor peste 
două milioane de români din Transilvania, Banat, Crişana şi Marafnureş. 

Ţărani dependent'  Ţărani liberi  Orăşeni  Mica nobilime  Intelectuali 

81,3%  10,5%  5,2%  2,8%  0,2% 

în diferite regiuni însă, procentele oscilează, mai puţin ori mai mult, faţă de 
cifrele medii mai  sus­menţionate.  Spre  exemplu,  pe Pământul  Crăiesc,  ele  se 
reprezintă astfel: 
­  ţărani liberi........................................................................................59% 
­  ţărani dependenţi ..............................................................................24% 
­orăşeni ............................................................................................ 17% 
în Ţara Românească şi Moldova, ţăranii clăcaşi reprezintă cu puţin peste 
70%, iar cei biberi (moşnenii, răzeşii) aproape 30%. Ultima cifră este confirmată 
de repartiţia proprietăţii funciare dintre Carpaţi şi Nistru, mai precis de structura 
satelor menţionate în recensământul fiscal din 1803 (impropiu denumit Condica 
liuzilor): 

Sate domneşti  Sate mănăstireşti  Sate boiereşti  Sate răzăşeşti 

25  215  927  546 

Pentru cunoaşterea locului în viaţa socială a diferitelor categorii de locuitori, 
semnificativă este şi următoarea structură a familiilor româneşti din Bucovina:  4„ 

Boieri  Mazili  Răzeşti  Feţe  Slujbaşi  Meşteşugari şi  Ţărani 


bisericeşti  publici  negustori  iobagi 

0,13%  1%  0,9%  2,9%  1,6  4,5%  87,9% 

HISTORISCHE  BESCHREIBUND  (1780)  despre  locuitorii  Bucovinei,  religia  şi  limba 


obştească a regiunii. 
...locuitorii  cei  mai  vechi  ai  Bucovinei  sunt  deopotrivă  cu  locuitorii  din  Moldova  turcească, 
descendenţi din coloniile valahe sau  vechi romane.  în timpurile precedente  ei primiră o puternică 
sporire de coreligionari greceşti, refugiaţi din Transilvania. Către sus­numiţii vechi locuitori s­au mai 
ataşat mulţi din ţările vecine, care, refugiindu­se ici­colo, s­au aşezat aici. De aceea întâlneşti în ţară 
multe familii  ungureşti, transilvănene,  armeneşti,  dar  mai cu seamă  evreieşti.  Limba  obştească  a 
ţării este limba moldovenească ce se compune dintr­o latinească stricată. 

J.A DEMJAN, statistic/an austriac, despre structura etnică a populaţiei Transilvaniei la 
începutul secolului al XIX­lea (1804).
între naţiunile mai vechi, românii ocupă necontestat  în privinţa numărului, locul cel dintâi. ". .or  se 
poate  aprecia  pe  drept  la  4/7  din  întreaga  populaţie.  înmulţirea  populaţiei  româneşti  e 
TlailJ 
dsproporţinat  de  mare faţă  de cea secuiască, maghiară şi săsească, încât  oriunde trăieşte atât 
de  aceia ' |e  ja locul  îndată. Ei sunt răspândiţi  în  întreaga  tară,  pe  de  o  parte în grupuri  românu 
între gj me  satele  sau  jumătate  din  populaţia  acestora,  pe  de  altă  parte  la  marginea  aşezărilor 
ungureşti, secuieşti şt săseşti.(...)" 

CHEORGHE MAIOR despre situaţia iobagilor. 
Când răsărea soarele îi puneau în lucru şi după ei stătea un pârcălab cu băţul în mână şi de s e 
întâmpla ca unul să nu lucreze ca celălalt sau să rămână ceva mai îndepărtat, îl bătea Când bagii 
făceau greşeli nu tocmai mari, de pildă lipseau vreo zi de la lucru fără voia domnului, atunci îi ' 
uneau jos pe scaun şi le dădeau 10­20 beţe, şi apoi îi puneau iarăşi la lucru". 

TEMĂ: 
în  ce  constă  semnificaţia  cunoaşterii  structurii  confesionale  a  locuitorilor din  spaţiul 
carpatc­danubiano­pontic?
LEGENDA 
îentre ale revoluţiei din 1821  ■ Moghilev  ' V  K
tinerarii ale pandurilor şi arnăuţilor  Culisăuţi y
de sub comanda lui Tudor  Soroca V  <1V 
Retragerea lui Tudor din Bucureşti  y 
Dorohoi   Ripiceni Dumbrăvenii?  ­ 
Şiret ­  l " I U  Botoşani 
Vasilâu* 
s  Debrecen ' 
Satu 
Baia Mare    ~ Cavnic Tăşnad 
Moldovenese  Măgura  V 
Valea lui Mihai  Cehu Silvaniei Marghita Şimleul  Rodna  Silvaniei  2.11.1821
O.
Oradea        zalău     Dep  Vatra Do'rnei  V 
Bistriţa        M­rea  culenii Vechi 
Secuo 1  Tophţa 
RĂSCOALA HOLEREI  l  \ Chişii*
,      TolăDusnei 
i muJg.Uapuşnei Tjghina ­STiraspol 
Deda  ' '  Bi caz 
Reghin        Gheorghieni ■ Nea
B
SILVANIA /
..      .        Nucet 
  ) R
Vaşcau  Băit£ 
Sântana  T 
Nădlac  1843­46 :  â 
Arad  """'  \Ş!  :  "Abryd  (Ai  r 
<ikinda    Jimbolia  g 

Brad  "'Albalulia Mediaş  Rupea 
Deva   Orăstie  Sebes  " >Sf. Gheorghe  M 

Timişoara "unedoara,       cuair  Sibiu       ' FăgărasN  r 
BU  0  L  9OJ  e 
184  2­  45 
E  FTIMIE  M  HateT 
P  nS"*»*— 
Predeal  ' 
Râ  lc  ş 
Ciacov  a  Bo  c S M  ană  l,&  \  i 
Coz a 
™  *  / 
Dognecea        Reşiţa 23/25.5 s
U M 
O;:i| o ff "  '  Curtea       Slăpic 
" ' "  Horezu     de Argeş  câmpina  ­" ­  ' 
Râm  ea  BuZaU B 
LCI­r.Târgu Jiu  ™Y_  J>loiest ­<;T  i 
BELGRAD 


iercurea Ciu 
Tarnăveni 
Lipova 

Bolgrad 
Chilia'— 
Galaţi Brăila©  I 
1841­43  Isacce  s 


il 
9­1856 'usla 
T u l   ~  Sulina 
Mehadia     Baia\lp Arama 
Moldova Veche Orşova  ■     $ Babadag
' Turnu Severin  heorghe 
v  Ţînţăreni  4JH.182 slatina  SloboijaX Q Feteşti ■> Cernavodă 
Principalele itinerarii       "\  " ) 4/28.11.1821  * 
83a­40  *" Călăraşi  J  Medgidia  v — 
ale detaşamentelor eteriste~\  "  Craiova  Caracal/ o  Y.  ele v/ 
Lupte cu turcii  I  Vidifv  RUSII de Vec  "" ţ6a Olteniţa'.       Adamclisi        Constanţa 
1  ,X"  Silistra   ostrov         Cobadin 
Intrarea turcilor în Ţările Române  Băileşti        Segarcea  Alexandria'Gjuraju  Turtucaia 

Agitaţii ţărăneşti în Transilvania Corabia Turnu Măgurele  s  • 
Zimnicea 
sub influenţa mişcăm conduse def Ţuclor'
Nicopole  A l k I  Bazargic
­bO
  Centre 6e agitate între 1822­1847 
)

îa mo\\Vov susvnută de Ecaterina Varga (1843­1846)'  IMPERI U L OTOMAN


NAŢIUNE SI ACŢIUNE LA 1821. PROGRAM, OAMENI, FAPTE, 
URMĂRI IMEDIATE SI DE PERSPECTIVĂ 

­  CONTEXT INTERNAŢIONAL SI CAUZE ROMÂNEŞTI. 
_ TUDOR VLADIMIRESCU ­ VIAŢA SI PERSONALITATEA. 
­TUDORŞIETERIA. 
­  PROGRAMUL REVOLUŢIEI OE LA 1821. 

Context internaţional şi cauze româneşti. începutul secolului al XIX­lea 
s­a  desfăşurat  sub  semnul  activizării  excepţionale  a  mişcării  pentru  libertate 
socială, restructurări politice interne şi afirmare naţională. 
Ideile generoase ale marii revoluţii franceze, care propovăduiau dreptatea 
şi  egalitatea  socială,  precum  şi  dreptul  la  autodeterminare  a  popoarelor  opri­ 
mate, s­au răspândit în întreaga Europă. Terenul pe care se mişcau era de mult 
pregătit într­alume a cărei ordine (cea veche, medievală) se destrăma progresiv, 
iar imperiile absolutiste, lovite de forţa geniului napoleonian, păreau a fi aproape 
de prăbuşire. Dar, înfrângerea de la Waterloo, lungul şi sinuosul Congres de la 
Viena au impus, din nou, popoarelor abia ridicate din letargie, vechile rânduieli, 
în spatele acestor reglementări se afla forţa, acum reunită, a celor mai influente 
puteri politice ale continentului. 
Legitimismul şi conservatorismul aveau să avertizeze naţiunile oprimate că 
marele ceas al dezrobirii lor nu sosise. Dar, din sudul iberic şi până în cel italian, 
din îndepărtatele colonii ale Spaniei şi Portugaliei, din America.de Sud şi până în 
Rusia  şi,  cu  deosebire,  în  tumultoasa  Peninsulă  Balcanică, voinţa  de  libertate, 
unitate şi afirmare naţională se arăta din ce în ce mai greu de stăvilit. 
Erodate  de  numeroase  cauze  interne  şi  externe,  structurile  de  putere  ale 
Imperiului  Otoman  cedaseră  marilor  Imperii  creştine,  Habsburgic  şi  Rus, vaste 
teritorii  în  Europa  centrală  şi  de  est.  Declinul  evident  al  marii  împărăţii  a 
sultanilor, atâta vreme puternică, se traducea, în anii de la răscrucea veacurilor 
XVIII­lea Şi al XIX­lea, printr­o exploatare crescândă a teritoriilor şi popoarelor 
af 
late încă sub, stăpânirea sa. Speranţa de "grabnică eliberare a acestora era 
s rans legată de presiunea diplomatică, dar şi de acţiunea militară a Imperiului 
Us 
. care se erija, deja, în protectorul slavilor din Balcani, aşa cum, mai târziu, 
erh' Ua  asupra sa  P e to î' cre Ş tin '' subjugaţi de Poartă. Unitară în aspiraţia ei spre 
erare 
naţională sau autonomie, acţiunea politică a popoarelor oprimate din 
­estul   Europei   se  arată  însă  intens   particularizată  în  funcţie   atât  de 

zvoltarea lor istorică, cât şi de statutul lor politico­juridic foarte diversificat. 
p     _ . a  capătul secolului de domnii fanariote, societatea românească, deşi 
9atită să progreseze, era permanent împiedicată de instituţii şi o clasă politică 

1Q
dominată de venalitate şi corupţie, de risipa neîngrădită a resurselor în folosul 
unui opresor pe cât de lacom, pe atât de imprevizibil în cupiditatea sa, de o stare 
permanentă  de  insecuritate  şi  instabilitate.  S­a  afirmat  că  fanariotismul  a 
reprezentat „o structură socială, politică şi de cultură întemeiată pe un sistem de 
valori  din  care  n­au  lipsit  .ortodoxismul  conservator,  tradiţionalismul  anti­occi­ 
dental  şi  legătura  de  credinţă  faţă  de  Poartă".  între  cei  care  s­au  aliniat  sub 
stindardul său s­au numărat grecii dar şi alţi balcanici, şi, nu în ultimul rând, chiar 
românii.
„Grecizarea"  domniei,  a  marii  proprietăţi  funciare  şi  a  Bisericii  se  vor 
produce, cu deosebire, după 1780. La ea acasă, boierimea autohtonă se vede 
sistematic  împiedicată  să  se  exprime  politic.  Din  nefericire,  diminuarea  puterii 
vechii  clase  politice  se  petrecea  concomitent  cu  aceea  a  ţării.  Nu  ajungea  că 
Poarta  răpise  treptat  Principatelor  dreptul  de  a  promova  o  politică  externă 
proprie! După jafurile, distrugerile şi ocupaţiile armatelor austriece şi ruseşti, cu 
întregul  lor  cortegiu  de  suferinţe,  părţi  importante  din  pământul  strămoşesc  au 
devenit moneda de schimb a precautului echilibru de forţe între cele trei imperii. 
Pentru  o  scurtă  vreme,  Oltenia  (1718­1739),  pentru  mai  bine  de  un  secol 
Bucovina (1775­1918)  şi Basarabia (1812­1918) ­  nordul  şi, respectiv răsăritul 
Moldovei istorice ­ au fost desprinse din trupul patriei. 
Puternicul  conflict  de  interese  între  boierimea  pământeană  şi  domnia 
străină, a cărui miză a fost puterea în  stat,  avea să  explodeze, între altele, în 
lunga  serie  de  memorii  adresate  de  clasa  politică  autohtonă  marilor  imperii 
vecine. Jocul complicat de interese al acestora, concesiile pe care Poarta, mai 
mereu înfrântă, a fost silită să le facă Rusiei ţariste, precum şi lungile perioade în 
care,  în  vreme  de  război,  administrarea  ţării,  în  absenţa  domnilor,  era 
încredinţată  unor  Divane  boiereşti  au  condus,  treptat,  la  elaborarea  unor 
reglementări care  asigurau, teoretic,  cadrul  unei minime  stabilităţi  economice  şi 
politice. 
Astfel, tratatul de la Kuciuk­Kainargi (1774) diminua monopolul comercial al 
Porţii şi asigura, potenţial, dezvoltarea forţelor productive, iar hatişeriful din 1802 
stabilea durata domniilor precum şi obligaţiile materiale ale celor două ţări faţă 
de puterea suzerană. 
în  acelaşi  timp,  adoptarea  Codului  Calimah  (1817),  în  Moldova,  şi  a 
Legiuirii Caragea, în Ţara Românească (1818), după numele penultimilor domni 
fanarioţi, inspirate din Codul civil austriac, din 1811, şi Codul napoleonian, înscriau 
în modernitate legislaţia românească. 
Erau, toate acestea, încercări de a aşeza în drepturile ei legea şi ordinea, 
într­o  societate  puternic  perturbată,  chiar  dacă,  în  fond,  avem  de­a  face  fie  cu 
gesturi  de  bunăvoinţă,  interesate,  ale  unor  puteri  imperiale,  fie  cu  acte  de 
guvernare ale unor despoţi luminaţi de sorginte fanariotă. 
Din  păcate,  treptele  inferioare  ale  scării  sociale  continuau  să  suporte 
presiunea  excesivă  a  unor  factori  de  destructurare,  cel  mai  teribil  venind  din 
partea  Porţii,  care,  prin menţinerea  domniilor fanariote,  păstra  neatinse  bazele 
unui sistem de extorcare fără egal în întreaga noastră istorie. 
Sursele acestuia, de regulă repede trecătoare, sunt legate de natura însăşi 
a domniei, negociată de Imperiul Otoman cu un număr în creştere de solicitanţi­ 
Abia spre 1821 se va ajunge la situaţia ca doar patru familii din Fanar să se 

20
ronstituie  în  ceea  ce  s­a  numit  „un  cartel  pentru  exploatarea  Ţărilor  Române" 
împărţind,  doar  între  ele,  dreptul  de  a  concura  pentru  cele  două  tronuri. 
Cumpărarea lor costa sume enorme; 3 milioane de piaştri va da M/ha// Şuţu, în 
bună  măsură  împrumutaţi,  ceea  ce  sporea  numărul  potenţial  al  familiarilor 
domnului (creditori şi rude) ­ nu mai puţin de 820 de persoane la înscăunarea lui 
Alexandru Şuţu în 1819. 
Cum  se  obţineau  aceşti  bani?  Mai  întâi  prin  venalitatea  funcţiilor.  Orice 
slujbă,  de  la  dregătorii  divanului  până  la  ultimul  funcţionar,  îşi  are  preţul  ei. 
Marele vistiernic oferă pentru locul său 300 000 piaştri, dar câştigă cu 200 000 
mai  mult;  spătarul  şi  aga,  o  treaptă  mai  jos  decât  şeful  finanţelor,  fac  însă  o 
afacere  şi  mai  bună;  pentru  200  000  piaştri  câştigă  mai  bine  de  dublu. 
Ispravnicii, reprezentanţii domnului  în cele 17 judeţe,  dau lui  Al. Şuţu 300.000 
piaştri; peste cinci luni sunt înlocuiţi, succesorii plătesc aceeaşi sumă. Recordul 
pare a fi deţinut de loan Caragea care a vândut 4 762 titluri de boierie, pentru 
care a obţinut 20 milioane de piaştri. 
Impozitele  indirecte  (vămile  şi  ocnele),  oieritul,  vinăritul  şi  dijmăritul  (pe 
stupi  şi ramatori), precum  şi văcăritul (plătit de două  ori  şi chiar trei ori pe an, 
inclusiv de boieri) intrau, de asemenea, în cămara domnului. 
Visteria statului se alimenta, în schimb, din bir, un impozit personal achitat 
de  întreaga  populaţie  masculină  a  ţării,  în  vârstă  de  peste  16  ani.  Absolut 
revoltător era nu atât cuantumul total al acestor dări, cât mai cu seamă modul 
cum erau repartizate. Mai mult de jumătate din populaţia ţării (boierii, neamurile, 
clerul,  mazilii,  precum  şi  scutelnicii  şi  posluşnicii,  exceptaţi  pentru  că  prestau 
servicii boierilor) nu intrau în categoria contribuabililor. 
Din 1783, unitatea fiscală era ludea care cuprindea, de regulă, în medie, 6 
familii de birnici solidari, la plată. După unele aprecieri, impozabilii erau egali la 
număr  cu  scutiţii,  ceea  ce  explică  sumele  mari  de  bani  aruncate  pe  capul 
acestora  şi  creşterea  lor  constantă.  Se  ştie  că  în  1818  erau  18.000  lude  care 
plăteau câte 600 de piaştri fiecare, ceea ce conduce la suma de 10 800 000 lei, 
şi că în 74 de ani birul a crescut, în medie, cu 8,78% pe an, deci, în total, cu 
638, 72%. Cea mai mare parte a acestor venituri, obţinute frecvent prin mijloace 
de constrângere, mergea la Constantinopol. 
Deşi  tributul  era  stabilit  la  o  sumă  fixă,  Ţările  Române  erau  silite  să 
satisfacă,  practic,  toate  solicitările  puterii  suzerane.  în  preajma  revoluţiei 
condusă  de  Tudor  se  acopereau  cereri  de  aproape  6  milioane  de  lei,  pe  când 
haraciul nu reprezintă, între acestea, decât circa 65 000 lei. 
Toate comentariile, inclusiv cele din epocă, sunt în sensul că aceste atât 
de  apăsătoare  şi  nedrepte  obligaţii  datorate  statului,  devenit  agent  fiscal  al 
opresorului străin, erau mult mai mari decât cele datorate de ţărănimea clăcaşă 
sau de celelalte forţe productive în cadrul atât de puternic contestat al vechilor 
raporturi sociale. 
Deşi marile reforme de la jumătatea secolului al XVIII­lea au eliberat pe 
gram din serbie, relaţiile agrare tradiţionale au perpetuat până la Regulamentele 
rganice. In ansamblu, boierii au continuat să exploateze marile moşii prin 
Ta    ia 68  de  loturi  în  folosin t ă  Pentru clăcaşi, obligaţiile acestora, cel puţin în 

,  ra Românească şi Moldova, rămânând suportabile atâta vreme cât marea 

21
proprietate  funciară  nu  s­a  specializat  în  exportul  de  cereale.  Cele  12  zile  de 
clacă, statuate încă din vremea lui  Constantin Mavrocordat, au fost mai mereu 
înlocuite cu un volum de muncă reciproc convenabil, prin bună învoială, de multe 
ori  convertit  în  bani  (în  Moldova  de  la  1  leu  la  2  lei;  în  Ţara  Românească 
creşterea a urcat până la 1 leu, spre 1818). 
O  situaţie  oarecum  similară  înregistrează  şi  oraşul.  Locuitorii  săi  înfăţi­ 
şează, într­o devălmăşie deplină, întreaga structură socială a lumii româneşti de 
la  începutul  epocii  moderne.  Se  întâlnesc,  aici,  categorii  intens  productive 
precum  meşteşugarii,  negustorii  şi  ţăranii  de  la  margine,  ultimii  preocupaţi 
mai mult de agricultură, slujbaşi de stat, clerici  şi chiar mari boieri. încătuşată 
de  o  societate  încă  patriarhală,  burghezia  se  exprimă  economic  şi  politic 
timid.  Totuşi,  la  1811,  dintr­un  total  de  4  180  negustori  cu  prăvălii  în  Ţara 
Românească,marea  majoritate  erau  români  şi  aveau  un  volum  de  afaceri 
care,  deşi  modest,  se  arăta  în  sensibilă  creştere.  După  Imperiul  Otoman,  be­ 
neficiarul  monopolului  comercial,  Austria  este  al  doilea  mare  partener,  chiar 
dacă autorizaţiile se obţineau greu. Produse de lux ajungeau în Principate de 
la  Constantinopol,  Viena,  Lipsea,  din  Rusia  şi  chiar  din  Anglia,  prin  filieră 
turcească. 
Dar  oprimarea  oraşului,  ai  cărui locuitori  ţărani  erau  trataţi  de  domnie  ca 
simpli birnici, a produs mişcări frecvente al căror caracter social se îmbină cu cel 
antifanariot. Astfel, între pandurii răzvrătiţi la 1814 pentru că li se suspendaseră, 
pe nedrept, imunităţile, tătărăşenii din laşi (1819) sau târgoviştenii, a căror moşie 
a fost  abuziv expropiată  în folosul  său de  ultimul fanariot de la Bucureşti, Al. 
Şuţu, există o strânsă apropiere. 
Aceste  constatări  dovedesc  starea  de  tumult  premergătoare  marelui 
eveniment  din  1821,  în  care  toate  componentele  structurii  sociale  a  societăţii 
româneşti îşi arată nemulţumirea. Boierimea română, divizată în funcţie de avere 
şi poziţia în  stat,  doreşte  să­şi recapete vechile privilegii, să  fie stăpână la  ea 
acasă iar ţara reîntregită să­i aparţină. 
Forţele productive din lumea satului şi oraşului au propriile lor revendicări: 
pământul  pe  nedrept  stăpânit  de  boieri  să  revină  ţăranilor,  iar  afacerile,  stân­ 
jenite de risipa resurselor, să îmbogăţească investitorii şi ţara. Soluţia, în virtutea 
căreia  atâtea  aspiraţii  particulare  puteau  da  o  rezultantă,  comună,  firesc 
naţională,  era  recâştigarea  vechii  autonomii  şi,  implicit,  desfinţarea  sistemului 
domniilor  fanariote,  pricipalul  obstacol  aşezat  în  calea  progresului  general  de 
dominaţia otomană. 

Tudor  Vladimirescu ­  Viaţa  şi personalitatea.  Chiar dacă viaţa lui  Tudor 


Vladimirescu  nu  este  cunoscută  în  toate  încheierile  ei,  suficiente  documente 
îngăduie, totuşi, o reconstituire. S­a născut într­o familie de moşneni, probabil, 
în  jurul  anului  1780,  în  satul  gorjan  Vladimiri,  al  cărui  nume  îi  va  deveni 
patronimic. Instrucţia de început a primit­o în satul său, unde va deprinde scrisul 
şi  cititul.  Mai  târziu,  în  casa  boierului  Glogoveanu,  va  învăţa  „cartea  şi  limba 
greceasă".  împrejurări  ulterioare  arată  a  fi  cunoscut  şi  germana,  desigur, 
necesară  afacerilor  sale,  care­l  duceau  mereu  peste  munţi.  Indiferent  de 
categoria  socială  din care  provenea  şi  de  nivelul  pregătirii  sale,  Tudor  a fost 
omul unor timpuri în schimbare şi întreaga sa viaţă arată o mare voinţă de a­şi 

22
cr 
.  u  mijloacele de care dispune, un 
l'  a  strânge  o  avere  şi  a  dobândi  o  r 
7itie de prestigiu. 

pentru  aceasta,  în  scurtul  răstimp 
i vieţii sale, de numai 40 de ani, şi nu A 
nutine  ori  înfruntând  umilinţa,  va  ­ 
e r c a  să  iasă  din  condiţia  sa  iniţială 
'lin  practicarea  unor  profesii  şi  însu­ 
şirea unor slujbe, care, toate, îl propul­ 
sau printre cei  direct interesaţi în trans­ 
formarea lumii în care trăia. Vătaf de plai 
la Cloşani, după 1806 până spre 1821 în 
mai  multe  rânduri,  a  cunoscut  viaţa 
obişnuită  a  oricărui  funcţionar  fanariot, 
într­o  luptă  inegală  cu  hoţii  şi  trecătorii 
clandestini ai frontierei apropiate. 
Soldat şi  ofiţer în  armata  rusă,  co­ 
mandant de panduri în războiul ruso­oto­ 
man din 1806­1812, a luptat dincolo de 
Dunăre,  la  Rahova,  Negotin  şi  Cladova,  a 
deprins  ­  autodidact  de  excepţie  ­  cu­ t, f 
noştinţe militare cu care îşi va uimi apro­ 
piaţii în  1821.  La capătul  ostilităţilor era 
înaintat  în  grad,  obţinea  o  importantă  decoraţie  şi Tudor Vladimirescu
devenea sudit rus, unul din apropiaţii consulului Pini la 
Bucureşti. 
în viaţa  civilă, fie  împreună  cu  boierul  Costache  Glogoveanu,  fie  pe  cont 
propriu, însoţit de câţiva asociaţi, va intra în lumea afacerilor. Ştim că exporta 
vite, cereale şi seu în Ardeal (1808), peşte sărat şi cereale şi că rotunjise, cum 
arată diata sa din 1812, din slujbe, militărie şi comerţ, o avere frumoasă pe care 
era interesat s­o sporească. 
Biografia  sa  ar  fi  incompletă  dacă  am  lipsi­o  de  episodul  mal  lungii  sale 
şederi la Viena (iunie­decembrie 1814), urmat, la scurtă vreme, de cele câteva 
săptămâni  petrecute  la  Mehadia,  în  preajma  popei  Stoica  (viitorul  cronicar 
bănăţean ­ Nicolae Stoica de Haţeg), prilej de a citi istorie românească. 
Timpul cât s­a aflat în capitala Imperiului Habsburgic a fost folosit,în primul 
rând, pentru a clarifica succesiunea soţiei lui C. Glogoveanu, Elenco, decedată 
acolo la 7 mai 1814, misiune încununată de succes la capătul mai multor luni de 
aprigă înfruntare cu justiţia austriacă. Dacă spiritul său de dreptate, îndelung 
exersat în ţară, în lungi şi complicate procese, îşi găseşte aici o nouă confirmare, 
or 
c  Vtedimirescu  se arăta, în mod egal, interesat de pregătirea marelui 
ongres european de după  prima cădere a lui  Napoleon Bonaparte. într­o 
eiebră scrisoare, trimisă în ţară la 28 iulie 1814, el încheie: „Se sună că atunci 
eVa  Ş  pentru  locurile 
cur  '  acelea, ci mult a fost puţin a rămas". Să fi fost la 
renţ omul  de  casă  al  Glogovenilor cu   proiectele  de  dezmembrare  ale 
ase        ' Otomar1)  vehiculate la Congresul european, şi să se fi gândit că, într­o 
menea împrejurare, ar fi trebuit discutată şi chestiunea românească? 
Fără  a  insista  prea  mult  asupra  trăsăturilor  sale  fizice  şi  psihice,  mai  cu 
seamă ultimele ­ relativ contradictorii ­ este cert că Tudora întruchipat calităţile 
şi  limitele  unui  om  al  timpului  său,  căruia  împrejurările  ulterioare  aveau  s'ă­i 
rezerve un destin de excepţie. 
uaor  şi  Eteria.  La  începutul  secolului  al  XIX­lea,  devenise  clar  că 
redobândirea autonomiei ţării era strâns legată de mişcările popoarelor oprimate 
din  Balcani  şi  că  succesul  unei  asemenea  acţiuni  era  condiţionat  de  sprijinul 
militar  al  unei  mari  puteri,  evident  antiotomane,  Rusia  ţaristă.  De  altfel, 
evenimentele  anului  1821  se  îndreptau  spre  un  asemenea  deznodământ  şi  un 
plan de război antiotoman, ce se va dovedi ulterior absolut fantezist ­ elaborat la 
Bucureşti, în septembrie 1820 ­ prevedea ca ridicarea grecilor să fie precedată 
de o răscoală a sârbilor şi de o alta a bulgarilor. 
Sufletul acestei acţiuni era societatea secretă Eter/a, (Frăţia sau Societatea 
prietenilor),  înfiinţată  în  1814, la  Odessa,  de  trei  negustori  greci.  Unirea tuturor 
balcanicilor în lupta împotriva Porţii era scopul declarat al organizaţiei, imposibil 
de realizat altfel decât printr­o propagandă eficace în rândul popoarelor oprimate 
de Semilună. De la început s­a afirmat că în spatele întregii acţiuni se află Rusia, 
cu atât mai mult cu cât principalul sfetnic al ţarului era grecul Capodistria (Capo 
d'lstria).  Acesta  neputând  fi  adus  în  fruntea  Eteriei  datorită  poziţiei  sale  în 
conducerea Imperiului Rus, a fost ales, în cele din urmă, Alexandru Ipsi/anti, fiul 
fostului domnitor fanariot Constantin Ipsilanti. 
El era proclamat Epitrop general la 20 aprilie 1820 şi tot ce va întreprinde 
din  acest  ceas  pare  a  confirma  ajutorul  ţarului.  Iniţial,  planul  său  prevedea  o 
răscoală în Pelopones la care însă a trebuit să renunţe când a aflat de efectivele 
otomane staţionate acolo, mulţumindu­se cu o diversiune la nord de Dunăre, în 
Ţările Române. După ce la 1 octombrie 1820 Alexandru Ipsilanti era gata să dea 
semnalul acţiunii conaţionalilor săi, trei săptămâni mai târziu el se răzgâdise şi 
era  dispus  să  înceapă  la  nord  de  Dunăre,  unde  fanarioţii,  nu  neapărat  toţi 
eterişti, dispuneau de importante mijloace utile succesului mişcării. 
Planul general, acum elaborat, a devenit cunoscut la 19 ianuarie 1821. Tudor 
Vladimirescu ar fi dat semnalul unei insurecţii generale care s­ar fi întins în toată 
lumea greacă. Milos Obrenovici, căpetenia sârbilor, era chemat să li se alăture. 
Contextul istoric în care s­au desfăşurat evenimentele din 1821 a aşezat 
faţă  în  faţă  „partida  naţională",  alcătuită  din  boieri  care  doreau  să  înlăture 
domniile  fanariote,  Eteria,  interesată  într­o  mişcare  generală  antiotomană,  şi 
Tudor,  recunoscut  în  epocă  drept  comandant  al  unei  forţe  armate  a  ţării, 
pandurii. Este imposibil de crezut că între aceste trei forţe nu au existat contacte, 
nu s­au negociat înţelegeri, nu a avut loc o coordonare a planurilor de luptă pe 
poziţii riguros egale. 
Fără  a  face  parte  din  rândurile  organizaţiei  secrete  greceşti,  Tudora  fost 
parţial iniţiat în acţiunea militară pregătită de Eterie. Acordul încheiat de acesta 
cu  căpitanii  lordache  şi  Farmache  prevedea  colaborarea  „cu  scopul  de  a  ne 
elibera  de jugul  apăsător  al  barbarilor".  Pe  de  altă  parte,  înţelegerea  sa  din  18 
ianuarie 1821, puţin timp după moartea suspectă a ultimului domn fanariot, Ale­ 
xandru Şuţu, cu trei dintre membrii marcanţi ai Comitetului de Oblăduire (însăr­ 
cinat  cu  guvernarea  provizorie  a ţării  până  la  numirea  unui  nou  domn),  toţi trei 
membri ai „partidei naţionale", îl însărcina, la cererea lui, „să ridice norodul la arme".
încă  din acest ceas,  „îmbrăcat cu cămaşa morţii", Tudor  îşi asumă  derea 
unei acţiuni militare care să faciliteze trecerea Dunării de către răspun  eterjste  şj 
trU  e 
s ă'  atragă  sprijinul  .Rusiei;  dar,  în  acelaşi  timp,  pentru  că  P  (jg  0  armată 
proprie,  urma  să  afirme  şi  obiectivele  specifice  ale  unei  ' S  U "ri  naţionale 
româneşti. Spre a­şi acoperi mişcările, pentru a scăpa neatinşi r  sca  .  boierii 
participanţi  se  adresau  Porţii  negând  orice  participare  S  evenimentele 
care se pregăteau. ' 
Prooramui revoluţiei de la 1321. Conţinutul acţiunii politice româneşti de 
1821 este cuprins în programul revoluţiei alcătuit din textele cancelariei lui 
r  /­(proclamaţii, documente oficiale sau scrisori personale) şi intervenţiile sale 
bale îndeobşte păstrate în memoria, uneori infidelă, a contemporanilor şi 
apropiaţilor săi. 
Proclamaţia de la Padeş (Tismana, 23 ianuarie 1821) adresată locuitorilor Tării 
Româneşti „veri de ce neam veţi fi" justifică ridicarea la luptă prin dreptul de 
rezistentă la opresiune" care decurge din principiul suveranităţii poporului. 
Acţiunea este legitimată prin voinţa lui Dumnezeu şi dorinţa prea puternicului 
împărat" (desigur sultanul) ca supuşii lui să trăiască bine. Tudor chema pe toţi 
cei ce vor „a lucra binele" să se adauge cu arme, cu furci de fier şi cu lănci 
Adunării orânduite pentru binele şi folosul a toată ţara". în concepţia conducă­ 
torilor revoluţiei, mulţimile strânse sub stindardul ridicat în Oltenia urmau a 
constitui o armată, dar şi un corp reprezentativ care să conducă şi să legifereze 
.în interesul general. 
Partea finală a textului cerea ţăranilor să „jertfească binele şi averile cele 
rău agonisite ale tiranilor boieri" dar să cruţe bunurile tuturor celorlalţi, inclusiv 
ale rrjarilor proprietari „făgăduiţi" ­ participanţi la marea acţiune. 
Proclamaţia  exprimă  gândirea  politică  a  mişcării  naţionale  la  începutul 
revoluţiei,  un  apel  înflăcărat  pentru  o  ridicare  generală  împotriva  nedreptăţii  şi 
asupririi, menit să atragă atenţia asupra stărilor de lucruri din Principate. 
Prudenţa domină însă mişcările răzvrătiţilor. Tendinţa spre o răscoală 
generală împotriva boierilor este greu stăvilită de Tudor, iar eventuala reacţie a 
puterii suzerane, mereu dornică să intervină la orice tulburare în ţinuturile de la 
Dunăre, e potolită printr­un arz trimis Porţii, din care se desprinde, exclusiv, o 
incriminare la adresa boierilor greci şi români: „ridicarea noastră nu este pentru 
altceva... decât numai asupra boierilor, care ne­au mâncat dreptăţile noastre". 
ocul politic stabilit la Bucureşti, din care fac parte şi textele mai sus amintite, 
continua cu schimbul de scrisori dintre Tudor şi „Comitetul de Oblăduire"numit şi 
n (3­4 februarie 1821). Conducătorul revoluţiei le cere boierilor „să se facă 
noţi adevăraţi, iar nu vrăjmaşi ai patriei precum aţi fost până acum". în acelaşi 
pare  sa 
Cln  fi 'ntrat şi misiunea atribuită vornicului Nicolae Văcărescu, însăr­ 
sa 
Sp  _ r  risipească trupa lui Tudor, dar rechemat la Bucureşti imediat ce acesta 
se 
Pregătea de acţiune. 
celebra  J Crisoarea  adresată  acestuia,  la  11  februarie  1821,  este  formulată 
afirmaţi j?'* ie  a  Patr/e/ ­ Drept replică la acuzaţia că ar fi răzvrătit ţara el face nu 
tanL '  ar  cum  nu  socotiţi dumneavoastră că Patrie se cheamă poporul, iar  Ul agţma 
jefuitorilor?" 
0  a  ta 
foarte cunoscută apreciere, când a justificat asprimea cu care i­a pe 
vinovaţii jafurilor de la Beneşti, Tudor afirma că „mişcarea sa nu
este  îndreptată  împotriva   boierilor",   ci  împotriva  otomanilor,  „din   porunc 
împăratului Alexandru". Urma ca ruşii să ne ajute să redobândim cetăţile „<w 
care ne vor lăsa liberi să ne conducem după legile noastre". 
Cel  mai  important  document  programatic  al  revoluţiei,  elaborat  probai 
anterior, dar devenit cunoscut în februarie 1821, este „Cererile norodului roma­ 
nesc" care, fără a fi supraevaluat, cuprinde totuşi principiile de bază ale unei n " 
ordini sociale. 
Astfel,  este  recunoscută  suveranitatea  poporului,  singura  în  măsură  să 
acorde  puterea  şi  să  impună  legea.  Tot  ce  nu  s­a  orânduit  prin  „alegerea  s' 
voinţa  a  tot  norodul"  urmează  a  se  îndepărta.  „Adunarea  norodului"  reprezintă 
voinţa suverană în stat. 
Se  cerea  desfiinţarea  privilegiilor  boierimii  şi  obligaţia  domnului  numit  de 
Poartă de a respecta voinţa tuturor celor pe care­i conduce. Accesul la dregătorii 
urma să se întemeieze pe merit: „caftane cu bani să înceteze cu totul a se mai 
face". Cum astfel era aşezat pe baze noi atât statul, cât şi relaţia dintre cetăţeni 
şi  putere,  urma  a  se  continua  cu  o  largă  reformă,  extinsă  de  la  justiţie  la 
administraţie,  la  domeniul  şcolar  (instituţiile  didactice  sporeau  pe  seama 
episcopilor) şi la armată (se prevedea instituirea unei oştiri permanente cu 4 000 
de panduri şi 200 arnăuţi, cu „leafă uşoară", pe socoteala mănăstirilor"). Fără a 
desfiinţa  birul,  „Cererile..."  făceau,  oricum,  suportabilă  fiscalitatea  stabilind  un 
impozit  fix,  în  patru  rate.  Posluşnicii  şi  scutelnicii  erau  desfiinţaţi:  mărirea 
numărului  contribuabililor  ar  fi  trebuit  ­  cel  puţin  teoretic  ­  să  diminueze  dările 
individuale. Desfiinţarea vămilor interne era considerată o necesitate, căci „ţara 
alta tarapana nu are, numai cu neguţătoria trăieşte". 
în sensul creşterii autonomiei merg şi acele reglementări care limitează la 
patru  numărul  dregătorilor  greci,  însoţitori  ai  domnului,  sau„naţionalizarea" 
scaunelor arhiereşti, din care să fie îndepărtaţi grecii. Firesc, spre a nu tulbura 
unitatea,  acum  atât  de  necesară  împotriva  opresorului  străin,  revoluţia  de  la 
1821 nu a pus, în nici o formă, problema agrară, în sensul ei modern, bine ştiut­ 
de împroprietărire a ţăranilor şi desfiinţarea definitivă a clăcii. 
în  acelaşi  timp,  Alexandru  Ipsilanti  trecea  Prutul  şi  prezenta,  la  laşi,  o 
Proclamaţie  (28  februarie  1821)  în  care  afirma  obiectivele  revoluţiei  greceşti, 
garanta pacea şi securitatea Moldovei şi, într­o formulare înţeleasă repede de 
toţi,  anunţa  că,  în  eventualitatea  unei intervenţii  otomane,  „o forţă  teribilă le va 
pedepsi îndrăzneala" (adică Rusia). 
Uşurinţa  cu  care  epitropul  Eteriei  a  trădat  participarea  Imperiului  Rus  in 
evenimentele de la nord de Dunăre şi din Balcani a atras, aproape imediat, atât 
dezavuarea acţiunii conduse de Alexandru Ipsilanti, cât şi a aceleia care îl avea m 
frunte pe Tudor, mai întâi prin ambasadorul Stroganof la Constantinopol apoi de ţa r 
însuşi, aflat la un Congres al Sfintei Alianţe, la Laybach (Liubliana, Slovenia). 
Refuzul declarat al Rusiei de a urma Eter/a în planurile ei aventuriste va 
modifica înţelegerile anterioare. în deplasarea de la laşi spre Bucureşti, împreuna 
cu  cei  2 000  de  ostaşi  recrutaţi  în Moldova,  Al. Ipsilanti  primejduia  şi  acţiunea 
românească. 
La vestea că aliaţii săi coborâră spre Dunăre, Tudor părăseşte tabăra de 
la Ţânţăreni şi se îndreaptă, la rândul său, spre capitala Ţării Tomâneşti  aban­
Jurământul lui Tudor Vladimirescu în faţa boierilor care susţineau cauza naţională. 

donată de boierii în panică, disperaţi de gestul Rusiei, de excesele trupei lui 
Al. Ipsilanti, de mânia vindicativă a „Adunăriinorodului". 
Spre a preîntâmpina ocuparea capitalei de către eterişti, Tudor ajunge, la 
16  martie,  în  preajma  Bucureştilor,  de  unde  adresează  o  Proclamaţie  (din 
Bolintin)  locuitorilor  oraşului  spre  a  le  anunţa  intenţiile  sale.  Va  rămâne  la 
margine de unde va aştepta trimişii Porţii spre a cerceta „jalnica  stare"  a ţării 
spre  a  face  dreptate  şi  orânduială  bună.  Poporul  s­a  ridicat  pentru  „dreptăţile 
folositoare la toată obştea"  stricate în ultima vreme. Se remarcă grija cu care 
sunt  menajate  susceptibilităţile  Imperiului  Otoman  şi  o  anumită  indecizie  în  ce 
priveşte direcţia ulterioară a mişcării. 
A doua Proclamaţie, datată 20 martie 1821, este comunicată de la Cotro­ 
ceni,  unde  se  afla  tabăra  sa.  Din  nou,  conducătorul  revoluţiei  insistă  asupra 
cauzelor care au determinat ridicarea sub arme: „pierderea privilegiilor" noastre 
§!  jafurile  nesuferite.  Mai  mult  ca  oricând  se  cere  unirea,  „lucrarea  tuturora 
rnpreună după destoinicie'spre a câştiga din nou dreptăţile pierdute". Caracterul 
P  onunţat social exprimat în Proclamaţia de la Padeş  şi  în „Cereri..." lăsa loc, 
aic| 
. unităţii naţionale. 
câşti  f ' ne '  acordul  cu  " boi erii  patrioţi"  (23  martie),  în  virtutea  căruia  Tudor 
a  dreptul  d8 
rjoaij  a  exercita  „vremelnica  stăpânire",  întăreşte  concluzia  ante­ 
atea  ac  un 
Politic"­  ţ'  " întreprinse de Tudor era recunoscută şi de clasa 
Pe  teme  na  e 
revolut'  '  ţi nal, toate forţele interesate în realizarea programului ?  " 
se uneau în faţa unei situaţii imprevizibile. 
51  6  1  ă  obiectivele 
'  ­  Eteriei făceau iminent un atac otoman, tran­' ca  în 
atâtea rânduri, pământul ţării într­un spaţiu al jafului şi al pustiirii, 

27
Tudor va tranşa, în discuţiile cu Alexandru Ipsilanti, problema raporturilor rjjm 
cele două mişcări. După unele surse, Tudorar fi întrebat doar unde este spjiJ 6 
Rusiei. Răspunsul echivoc al epitropului l­ar fi înfuriat, rostind cuvinte de câjn! J ' 
pentru că a fost înşelat. După altele, el s­ar fi exprimat clar: „Scopul d 
neavoastră este contrar celui urmărit de mine", invitându­l să treacă Dunăr 

spre a evita o nenorocire.  > 
în acelaşi timp, insistentele tratative cu otomanii erau menite să întârz 
invazia, cel puţin până când, retras în zona fortificată a Olteniei, i­ar fi  puy 
rezista cu şanse de succes. 
încă învăluită în mister şi supusă unor interpretări contradictorii, revoluţi 
de la 1821 relevă complexitatea unei lumi în schimbare, a cărei reaşezare 
comporta   un   proces  îndelungat  sub   beneficiul   unor  condiţii   favorizante 
determinate de jocul de interese al Marilor Puteri. 
Supus unei morţi de martir, Tudor este ­ asemeni marilor figuri legendare 
ale  istoriei  noastre  ­  jertfa  primordială  pe  care  acele  timpuri  au  aşezat­o  |a 
temelia noii societăţi. 

A. OŢETEA despre personalitatea lui T. Vladimirescu. 
„lată însuşirile pe care Tudor le putea pune în serviciul misiunii ce avea să­i fie încredinţat 
un spirit natural, care­l ridica mult peste gradul său de cultură, o adâncă cunoaştere a oamenilor şi o 
experienţă bogată în afaceri militare, o voinţă dârză şi o ambiţie puternică... care nu­l putea face sâ 
uite interesul de a izbuti cu orice preţ şi de a cuceri pentru sine şi pentru clasa căreia îi aparţinea 
puterea supremă".  * 

La  întoarcerea de  la Viena, Tudor Vladimirescu semnalează,  într­o  scrisoare,  pagubele ce 


i­au fost pricinuite de tulburările din Oltenia. 
„Hoţomanii  de  la  Ada­Kaleh  au  prăpădit  lumea  de  pe  la  noi  şi  de  la  mine  şi  de  la 
dumneavoastră au luat toate bucatele şi tot ce au găsit. Apoi din nechivernisirea stăpânitonlor ţări 
noastre vezi câtă prăpădenie ni se pricinuieşte!... O stăpânire cu aşa ţară mare în mână şi un lucru 
de nimic n­au putut opri, ci ne lăsară de ne prăpădirăm şi ne stinserăm de tot!" 

TEMĂ: 
1.  Prezentaţi personalitatea lui Tudor Vladimirescu în contextul tendinţelor de restructurare 
în sens modern, a societăţii româneşti 
2.  Care au fost raporturile dintre Tudor şi Eterie? 
3.  Comentaţi principalele prevederi ale documentelor programatice ale revoluţiei de la 1821Ş 
stabiliţi semnificaţia lor.
DESFĂŞURAREA REVOLUŢIEI DE LA 1821 

RĂZVRĂTIREA OLTENIE!. 
­  TUDOR LA ŢÂNŢĂREN!, ÎPSILAfc        * SAŞI. 
­  „SOMNIA" LUI TUDOR. 
­  SFÂRŞITUL REVOLUŢIEI; MOAR      . DE MARTIR A LUI 

în contextul creat de implicarea mişcării eteriste 
într­o insurecţie care îşi avea baza de plecare în Principatele Române, trei dintre 
cei  mai  de  seamă  boieri  ai  ţării  au  desemnat,  printr­un  înscris,  pe  Tudor 
Vladimirescu,  să  ridice  norodul  la  arme  pentru  „obştescul  folos",  în  vederea 
obţinerii vechilor dreptăţi ale ţării: autonomie şi domniile pământene. 
în consecinţă, în noaptea de 18 ianuarie 1821 Tudor a părăsit Bucureştiul, 
şi, după ce a întărit Mănăstirea Tismana, s­a instalat la Padeş, unde oamenii săi 
de încredere  pregătiseră  /ra/ea"  De  aici, la  23 ianuarie el a făcut cunoscută 
Proclamaţia prin care chema pe toţi locuitorii ţării pentru a înlătura nedreptăţile şi 
„răul ce ni­l pun peste cap căpeteniile noastre" iar dintre aceştia „să se aleagă... 
cei care pot să fie buni şi cu care noi dimpreună vom lucra binele, ca să le fie şi 
lor bine, precum ne sunt făgăduiţi". 
Tot de aici, Tudor ş\ Adunarea norodului constituită la Padeş au întreprins 
demersuri  diplomatice  la  Poartă,  Austria  şi  Rusia,  cărora  le  solicită  sprijinul, 
arătându­le  că  nu  s­au  ridicat  împotriva  autorităţii legitime  a  Porţii,  ci  împotriva 
stăpânirii  interne,  fanariote.  Prin  asigurările  date  Imperiului  Otoman,  Tudor 
urmărea să împiedice o invazie armată şi orice suspiciune cu privire la intenţia 
de răzvrătire împotriva ordinii legale. 
în drumul său spre Craiova, Tudor 
'rece  prin  Baia  de  Aramă,  Broşteni  şi  Strehaia,  unde  i  s­au  alăturat  numeroşi 
ţărani. Chemarea sa a avut efectul unei declaraţii de război adresate boierilor. 
Coborând pe Motru el îşi stabileşte tabăra la Ţânţăreni, nu departe de Craiova, 
Ur 
>de  Adunarea  norodului  a  rămas  toată  luna  februarie  şi  unde,  păstrând  o 
Permanentă legătură cu boierii „partidei naţionale"din administraţia centrală, va 
„  măsuri  de  fortificare  a  mănăstirilor  din  Oltenia  în  vederea  unei  rezistenţe 
| n delungate. Organizarea armatei, al cărei nucleu îl formau pandurii, precum şi 
rea disciplinei şi a capacităţii combative a trupelor sale l­au preocupat în 

a deosebit pe Tudor. 

s„  Pentru el, acţiunea abia începută nu trebuia să fie o simplă diversiune care 
lnle 
snească trecerea eteriştilor în sudul Dunării sau intervenţia Rusiei într­un flit 
cu Poarta Otomană.
11 &• ­T; 
Trecerea Oltului de către pandurii lui Tudor 

Dar  acţiunile  eteriste  din  Moldova  au  schimbat  planul  iniţial,  complicând 
situaţia. în seara de 22 februarie 1821, Alexandru Ipsilanti a intrat în laşi  şi l­a 
asigurat pe domnitorul  Mihai Şuţu de  sprijinul pe care Rusia îl acorda mişcăm 
sale  şi  ­de  iminenţa  trecerii  Prutului  de  către  trupele  ţariste.  în  „Proclamaţia 
şdresată locuitorilor Moldovei", pe 28 septembrie, cărora le garanta persoana'şi 
averea,  îi  asigura  că,  în  cazul  intrării  otomanilor  în  ţară,  aceştia  vor  avea  de 
înfruntat o „straşnică putere". Aceste declaraţii au compromis mişcarea în fruntea 
căreia se afla Alexandru Ipsilanti. Deconspirată, Rusia a dezavuat imediat Etena 
şi mişcarea pornită de Tudor. 
Sub  presiunea  acestor  evenimente,  îngrijoraţi  şi  de  amploarea  socială 
extraordinară  a  mişcării  conduse  de  Tudor,  căpeteniile  „partidei  naţionale"  au 
luat drumul Braşovului (2Q februarie 1821). în acelaşi timp, lordache Olimpiotula 
avut o întrevedere cu Tudor, în tabăra de la Tântăreni, spre a­l atrage de partea 
Eteriei; discuţiile purtate pe baza „Cererilor norodului românesc" au reflectat clar 
divergenţele dintre cele două mişcări. 
Atent  la  tot  ce  se  întâmplă  în  ţară,  conştient  însă  şi  de  consecinţele 
externe  ale  unei  acţiuni  pripite,  Tudor  a  căutat  soluţiile  cele  mai  bune,  în 
situaţia  în  care,  la  5  martie  1821,  armata  grecească  aflată  în  Moldova  şi' a 
început  marşul  spre  Dunăre.  în  interesul  acţiunii  româneşti,  era  absolut 
necesar  ca  forţele  armate  de  sub  comanda  lui  Tudor  să  ajungă  la  Bucureşti, 
înainte de a sosi aici Ipsilanti împreună cu susţinătorii săi. 
„Domnia" lui Tudor. Plecat din Tântăreni, prin Slatina, spre Capitală, el 
va ajunge aici la 21 martie 1821. După ce şi­a stabilit tabăra el a iniţiat tratative 
atât  cu Comitetul  de Oblăduire  din  Bucureşti, cât şi cu  otomanii, pentru  a  da  o 
aparenţă  de  legalitate  acţiunilor  sale  şi  a  pune  la  adăpost  ţara,  în  cazul 
eventuale intervenţii de peste Dunăre. 

30
în acest sens,  Tudor şi boierii rămaşi în Bucureşti, reciproc, şi­au jurat 
A­ tă Acordul încheiat între părţi şi­a găsit expresia în Proclamaţia din 23 

1­  1821, în virtutea căreia comandantul armatei revoluţionare recunoaştea 
elnica stăpânire" a ţării, alcătuită din boieri „patrioţi". Tudor acceptă să 
' Vr6 Hucă împreună cu ei, iar aceştia declarară că „pornirea slugerului Tudor nu 

eSte  ®?ontjnutu| acestui compromis politic îşi găsea expresia într­un document 
■ tat Porţii şi într­un memoriu adresat ţarului. Scopul general al revoluţiei 
"mânea împlinirea „dreptăţilor ţării" şi hotărârea de a le obţine chiar cu „vărsare 
!f sânge", ceea ce marchează etapa nouă în care se intrase după dezavuarea 
emisă de ţarul Alexandru. 
La 28 martie, trupele lui Alexandru Ipsi/antis­au oprit la marginea Capitalei, 
*n Colentina. Aflându­se cu „sabia în ţara sa" Tudor se opunea intrării armatelor 
eteriste  în  oraş,  •exprimându­şi  hotărârea  de  a­şi  păstra  independenţa  şi 
libertatea  de  mişcare.  întâlnirea  din  30  martie  1821  cu  conducătorul  Eteriei  a 
scos în evidenţă lipsa de concordanţă dintre mijloacele şi căile folosite de către 
cele două mişcări. Tudor1­a atras atenţia lui Al. Ipsilanti că fără sprijinul Rusiei 
nu  va  putea  ridica  steagul  luptei  antiotomane,  iar  dacă  doreşte  să  o  facă  să 
treacă Dunărea şi să­i înfrunte acolo. 
în ciuda unor grave divergenţe, cei doi ajung la un acord, în urma căruia 
judeţele  din  nord  trec  sub  autoritatea  lui  Alexandru  Ipsilanti,  iar  Oltenia  şi 
judeţele  de  câmpie  sub  cea  a  lui  Tudor.  în  consecinţă,  primul  îşi  stabileşte 
cartierul  general  la  Târgovişte,  iar  celălalt  la  Cotroceni.  Tudor  îşi  deplasează 
forţele  principale,  întreprinde  unele  lucrări  de  apărare  a  Capitalei,  sporeşte 
efectivul trupelor, cărora le măreşte capacitatea combativă şi disciplina, şi duce 
tratative cu paşalele de la Dunăre pentru a evita intervenţia acestora. în acelaşi 
timp, recomandă stabilirea de legături cu boierii din laşi, ca „la un gând şi o unire 
cu Moldova să putem câştiga deopotrivă drepturile acestor principate". Şi peste 
munţi,  în  Transilvania,  era  aşteptat  „craiul  Tudoruţ",  autorităţile  habsbur­ 
gice temându­se ca duhul răzvrătirii să nu­i cuprindă şi pe românii de acolo. 
în scurtul timp ai guvernării sale, preocuparea de căpetenie a lui Tudor a 
fost  întărirea  capacităţii  de  apărare  a  ţării,  sporirea  numărului  oamenilor  sub 
arme şi buna lor aprovizionare, în eventualitatea unui conflict militar îndelungat. 
Boierii reţinuţi să­l slujească la Bucureşti au primit, de la început, însărcinarea să 
asigure  ordinea în ţară,  să  strângă  bani  şi  să  asigure mijloacele de transport  şi 
alimente  pentru  nevoile  oştirii.  Deşi  Capitala  ţării  era  aşezată  într­o  zonă  ' 
proprie  apărării  şi  nu  dispunea  de  ziduri  şi  fortificaţii  el  a  ocupat  Mănăstirile 
Kadu­Vodă, Mihai­Vodăş\ Mitropolia şi a întărit tabăra de la Cotroceni. 
In concordanţă cu programul revoluţiei, ori de câte ori a fost sesizat, Tudor 
acţionat ferm atât împotriva actelor de indisciplină ale trupei, cât şi a abuzurilor 
varşite de diverşi proprietari funciari, în raporturile lor nemijlocite cu ţăranii. 
Dla" i  '  a Pri'i e  1821 marele vistier era chemat să uşureze claca satelor din ', 
Dâmbovitei, iar 5 zile mai târziu a ordonat să fie înjumătăţită darea impusă 
Olului CreţeştMIfov. 
l Ua *' a  con cretă a Principatelor, unde autoritatea puterii suzerane fusese 
Cata 
. a determinat însă intervenţia armată a Porţii, la începutut lunii mai 
încurajată şi de expectativa rusă.
Sfârşitul  revoluţiei;  moarte?*,  de  martir  a  lui  Tudor.  La  apropierea 
otomanilor de Bucureşti, Tudor Vladimirescu, după îndelungate ezitări, a părăsit 
Capitala  considerând  că  rezistenţa  ar  primejdui  oraşul.  într­un  cuvânt  către 
oştenii  săi,  la  15  mai  1821  el  anunţă  hotărârea  de  a  se  uni  „cu  ceilaţi  fratj 
creştini" pentru „a descărca împreună puştile în carne de turc". 
Deşi la 18 mai, la Goleşti, s­a ajuns la o înţelegere între Tudor şi lordache 
Olimpiotul,  conducătorit  eterişti  au  hotărât  să­l  îndepărteze  de  la  conducerea 
armatei pandurilor cu sprijinul căpitanilor D. Macedonsky şi Hagi Prodan. Seve­ 
ritatea excesivă cu care a pedepsit actele de indisciplină prin execuţia unuia din 
tinerii săi căpitani, loan Urdăreanu, i­a îndepărtat pe ceilalţi şi a uşurat misiunea 
complotiştilor. în dimineaţa zilei de 21 mai 1821, după înmormântarea lui loan 
Urdăreanu,  mai  mulţi  eterişti,  în  frunte  pu  lordache  Olimpiotul,  au  pătruns  la 
Tudorcare a refuzat orice discuţie. Izolat de ai săi, Tudora fost scos repede din 
tabără, înainte ca „lagărul pandurilor să se trezească  bine şi să afle despre ce 
este  vorba",  şi  înconjurat  de  arnăuţi  a  fost  pornit  spre  Piteşti,  iar  de  aici  la 
Târgovişte. 
înfruntând moartea cu dârzenie şi demnitate, Tudora fost ucis în noaptea 
de 26­27 mai 1821, la marginea Târgoviştei, iar trupul său spintecat şi azvârlit 
într­o fântână. Singurul său mare păcat a fost acela că „voise ca în ţara lui să 
aibă  parte  de  fericire  şi  de  putere  săracii  neamului  românesc".  Rămasă  fără 
comandant, oastea lui Tudor s­a dezmembrat, nu înainte de a­şi demonstra, în 
luptele  cu  otomanii  de  la  Drăgăşani,  o  înaltă  capacitate  de  luptă.  în  schimb, 
armata eteristă, lipsită de pregătirea şi instrucţia militară corespunzătoare, a fost 
înfrântă, ultima rezistentă consemnându­se la Mănăstirea Secu. 

Arestarea lui Tudor de către eterişti
în Oltenia, luptele de hărţuire au mai continuat o vreme, chiar dacă  tia 
fusese înfrântă o dată cu dispariţia conducătorului acesteia, iar ţara din reV 
cupată  de trupe  otomane.  Sumele  enorme  solicitate  de întreţinerea n  u  ,  r 
represaliile exercitate împotriva participanţilor la evenimentele anului  t r U ?  au 
dus la o nemulţumire generală care a generat puternice frământări şi 
„uscări sociale. 
Unul din obiectivele „partidei  naţionale" a fost astfel atins. Problema 
­nească a devenit subiect de discuţie între Marile Puteri Sub presiunea lor 
rorTI 
rta a  f0St obligată să numească primii domni pământeni, loniţă Sandu Sturza ­ 
Moldova) şi Grigore Dimitrie Ghica (în Ţara Românească). Sosirea lor în p 
pate, f n  toamna anului 1822, concidea cu retragerea trupelor otomane de 
atie  care  (ăsau în urmă amintirea a nenumărate jafuri, distrugeri  şi a mii de 
victime omeneşti. 

NICOLAE BĂL CESCU despre evenimentele de la 1821 

.Revoluţia de ia 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber şi egal, ca statul să 


se facă românesc Ea fu o revoluţie democratică." 

NICOLAE /ORGA despre Tudor Vladimirescu 

„Nu se poate zice că Tudor a căzut orbeşte în prăpastie El a înţeles şi slăbiciunea sa faţă de 
turci şi  încurcătura în care  trebuia să se  zbată faţă  de  etenşti  şi puţinul  temei ce  trebuia  pus  pe 
boieri, A făcut tot ce se putea face de un om necunoscut, fără mijloace, fără adevăraţi sfătuitori şi 
fără sprijinitori trainici A chibzuit,  a socotit,  a  potrivit  ­  nu fără izbândă  de  multe  ori Fără  a se 
lăuda şi a minţi, ca duşmanii săi el s­a păstrat multă vreme teafăr nevătămat, sigur de el şi oastea 
sa, deopotrivă. Dar o putere mai mare decât viaţa lui îl ţâra spre pieire" 

TEMĂ .   Ilustraţi politica internă a lui Tudor Vladimirescu şi stabiliţi semnificaţia 

acesteia.
ROMÂNII ÎNTRE OCUPAŢIA, SUZERANITATEA 
Şl „PROTECTORATUL" IMPERIILOR VECINE. 
DE LA REGULAMENTELE ORGANICE 
LA REVOLUŢIA PAŞOPTISTĂ 

­CONTEXTUL POLITIC INTERNAŢIONAL; AKKERMAN (1826) SI 
ADRIANOPOLE (1829). 
­  DEZVOLTAREA SOCIAL­ECONOMICĂ; DEMOGRAFIE. 
­  SOCIETATE. 
­  AGRICULTURA. 
­  INDUSTRIA. 
­  COMERŢUL, TRANSPORTURILE SI COMUNICAŢIILE. 
­  URBANIZAREA. 

Contextul politic internaţional. Akkerman (1826) şi Adrianopole (1829). 


Anul  revoluţionar  1821  şi  ceea  ce  a  urmat  ­  reprimarea  mişcăm  de 
eliberare greceşti, dar şi a acţiunii politice şi militare întreprinse de Tudor, ororile 
ocupaţiei  otomane  şi intervenţia  diplomatică  a  Marilor Puteri  în favoarea Ţărilor 
Române ­ au creat condiţii propice pentru formularea explicită a programului na­ 
ţional. Abia schiţat în vremea lui Tudor, eludat în punctele sale principale dintr­o 
firească  prudenţă  la  1821,  acesta  îşi  găseşte  cuprinderea  aşteptată­cu 
deosebire  ­  în  memoriile  înaintate  de  către  marea  boierime  Austriei,  Rusiei  şi 
Imperiului Otoman. Revin în aceste texte revendicări esenţiale: instaurarea dom­ 
niilor pământene şi a puterii politice a oligarhiei boiereşti, desfiinţarea raialelor, 
libertatea comerţului şi a celorlalte activităţi economice, expulzarea străinilor din 
conducerea statului şi a Bisericii. 
Paralel, se desfăşoară o luptă de poziţii între boierimea mare şi boierimea 
mijlocie şi mică, dornice să participe la împărţirea beneficiilor exercitării puterii şi 
pentru care înfăptuirea progresului social­economic şi politic se asociază cu un 
sistem de privilegii exclusive. 
Implicarea  nu  se  opreşte  însă  aici.  Conflictului  intern  pentru  putere  i  s e 
adaugă şi o participare internaţională. Marea boierime învinge cu sprijinul Rusiei, 
care  a  acceptat  înfăptuirea  programului  politic  naţional  cu  condiţia  instalării  m 
Principate  a  „protectoratului"  său,  înţeles  iniţial  corect,  ca  un  sprijin  pentru 
modernizare. 
Instaurarea domniilor pământene va asigura cadrul înăuntrul căruia urma 
a se realiza importante transformări. La 7 octombrie 1826, printr­o Convenţi 
semnată la Akkerman, complementară tratatului de la Bucureşti (1812),  s 
reinstituia pentru Poartă obligaţia de a respecta drepturile Principatelor. Intr­u  _ 
act separat,referitor la Ţara Românească şi Moldova, erau puse bazele unei n 

34
■ ări interne, în sensul căreia domnia pământeană se limita pe o durată de 

or ganiz  atea  comerţ u| uj  se  fixa cu rezerva asigurării celor necesare Porţii, se 7 3  '\ 
cOmisii care să  ia măsuri cu privire la  întocmirea unor regulamente instituia 
Ţrjbutu(  şj  celelalte  obligaţii  rămâneau  în  limitele  hatişerifului  din  1802.  genera  ■ 
s fârşit lungul exil al boierilor pământeni ­ alungaţi de revoluţia din ţn  fine, .nutj 
departe  de  ţară,  de  conflictul  ruso­otoman.  f  qeneral,  favorabilă 
intereselor româneşti convenţia marca, totuşi, în­ 
rile protectoratului" ţarist. încălcarea ei de către Poartă va declanşa un nou 

*  hd între cele două Mari Puteri. La 26 aprilie 1828, trupele ţariste trec Prutul 
nă Tara Românească şi Moldova, situaţie care se va menţine până în 
a'Driliei834. 
în absenta domnilor, care  se retrag din faţa armatei ruse, conducerea 
p ncipatelor este încredinţată contelui Pahlen (1828­1829) şi ulterior generalilor 
jeltuhin(februarie­octombrie 1829)  şi  Kiseleff{\829­1834), cu titlu de preşedinţi 
ai Divanelor celor două ţări. 
Victoria  Rusiei,  consfiinţită  de  Tratatul  de  la  Adrianopol,  garanta  Ţărilor 
Române vechile lor privilegii cuprinse în capitulaţii sau în înţelegerile dintre cele 
două  puteri.  în  acelaşi  spirit  era  elaborat  un  nou  act  separat  pentru  cele  două 
Principate.  Reglementările  lui,  în  spiritul  înţelegerilor  mai  vechi  dintre  marea 
boierime  şi  Rusia,  aveau  un  caracter  contradictoriu.  Domnia  pe  viaţă  întărea 
stabilitatea  principalei  instituţii  în  stat;  libertatea  comerţului,  însoţită  de  retro­ 
cedarea teritoriilor fostelor raiale şi stabilirea graniţei pe talvegul Dunării ­ primul 
pas pe calea unificării de stat în epoca modernă ­ au avut consecinţe favorabile 
în  afirmarea  societăţii,  moderne.  Poarta  şi  Rusia  se  obligau  să  confirme 
viitoarele regulamente administrative ale Principatelor. însă, în planul statutului 
lor politico­juridic Ţările Române ieşeau de sub dominaţia singulară a Porţii spre 
a cunoaşte, vreme de aproape 50 de ani, suzeranitatea Imperiului Otoman şi, 
timp de 30 de ani, protectoratul concomitent al Rusiei. 
l>ti vo' s­  ­  Paralel cu creşterea nume­ 
rică  a  satelor,  oraşelor  şi  târgurilor,  se  înregistrează  şi  o  diversificare  a 
populaţiei, care îşi schimbă structura şi omogenitatea. La oraşe apar noi meserii 
Şi comerţul se diversifică, în vreme ce în lumea rurală se adânceşte stratificarea 
socială. Societatea românească intră într­un curs racordat la ritmurile unei vieţi 
ln 
Plină schimbare şi transformare. 
.   __ In perioada anterioară revoluţiei de la 1848, în Moldova existau 1 933 sate 
rar în Ţara Românească, la 1838,'3 584. în Transilvania, la 1857 se semnalau 
2 localităţi, înregistrându­se şi un proces de comasare a acestora. 
In ansamblu, sporul demografic este mai mare la oraşe decât la sate iar 
xul de locuitori din mediul rural determină apariţia unor noi aşezări urbane, mai 
ales după 1829. 
La  începutul 
Ia 1 q  secolului al XIX­lea, în Ţara Românească, populaţia se ridica în 
9 3 2  locuitori  iar  la 
M i "  '  jumătatea secolului la 2.500.000 locuitori, în timp ce 
Moldova, la aceeaşi dată, se înregistrau 1 462.105 locuitori. l0C(Jj  ln 
Tl 
"ansilvania, recensământul din anii 1784­1787 consemna 2.500.000 3QO/O  ? ri| 
P e ntru ca în 1847 populaţia să numere 3.500.000, într­o creştere de 

anul 1844, românii reprezentau 60,28% din populaţia provinciei, maghiarii 

35
LEGENDA 
Extracţii de cărbuni 
Extracţii de fier 
Metale neferoase 
Păcură 
Sare  ,Râbniţa
Ape minerale  D  Cavnic 
Debrecen  n  .  Borşa 
Metalurgie,  IMPERIUL
unelte agricole 
Baia Mare BaiaSpne 
Valea lui Minai 
Construcţii de vaseJ  Tiraspol 
A  RUSIEI
Maşini cu abur 
e"  lina 
©•  Oradea
Potasă  Chisinău ' T 
*>Borsec      Piatra Neamţ  "tg.Lăpuşnei 
Lumânări, 
Salonta  lin" Gpeorghieni  i—­" —  *  *■­* ­/ 
săpun Hârtie 
„  ,  ­  .      Târgu/wlure  .  .  l Bacău  v  , : 
Pielărie 
Nucet  e *a  e  .Turda ■  ­  a ­­ ­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­ 
doineşti  .,  vaslui  ?Leova  ­  ­%, 
Sântana  Abrud  Jţţeş A j  ,  Ocna Mureş  "' Corund  aComrat Cetatea Albă.C\ 
• Arad     Roşia Montană  n Z|aţna  Tg.Ocna '* '      5 
j  Dumbrăveni 
..Grozeşti (Oituz) [ 
BăiţaD " •  e  ­Ocna­  Rupea  A 
Bixad   ,  Tatarbunar 
Săvârşm  Sac ărfm bp Alba lulia    Sibiului        gja o < Malnaş  C h l 
Tecuci 
eva  CU9 r  Sebe  Slbiu  T  UCI 
7 Jimbolia Timişoara G>?  •  ' *  |  C  V lceOf. Gheorghe  Focş  a  . Cahl ţ  ' 
w  ţ Olt'&dr A Teliuc  Arpaşu  «"  □        [      /  e  J        ]fBolgrad 
l  &­Găvoidia •  Nădrag    DCălan     Sadu* p  r  *ac«zărn1ftilX  '  Galaţi  Reni 4  Chilia Nouă­­ 

i  "  \ ,  •Ferdinandsberg  \  3 r  "­? fag  \  Ismail 
~z 
\  *  ib      (Oţelu Roşu )■ Petroşani  Câmpu}und C e oea/ s âpu"  ©  D  ­i  1829­1856  I.Şerpilor 
w         Dognecea 
rea 
«Reşiţa'  ■     uricani        Cjga ~ 
ae  Ar  eş 
(  mSfe« JI  \ nd£Bafta A/bT  T  Prpa'a Rusia Sulina 
\{  Vrsac nA  "Anina   Baia de Aramă  ?  Bpiteni­  Camfrna  b uzau­'    _ "Va  Tulcea 
BELGRAD  Oraviţa Ciclova  D  ­  Târgu JiuRamnicu Vâlcea %  Pioasa  V C,C JS   /  Sf.Gheorghe 
A  Orşova  ■ Zăgujani  Piteş *    Dragomiresti   Ploieşti ' ţ> 
v  a  S 
Moldova Veche/**xTurnu Severin  ■  ­.\.  o _. .  n£  Hârsova 
■'  _ ! > _ . . .  Filiasi   Drăaăsani  VoHtu  __ * oSlobOZia

Sticlării, ceramică, faianţă, cărămidărn\  Craiova  Videle ­ 
Olteniţa  9 Constanţa 
Textile  Zahăr  Berării  n  .  Caracal  r  Ruşii de Vede  Sj|(stra  Adamclisi 
Vidirî­.  andr 
Distilerii de spirt  f   M or i j Calafat       Segarcea  'a  Giurgiu Turtucaia 
Pvtte vnuepnnderv alimentare îorabia Turnu Măgurele         Rusciuc  Mangalia 
(.came, u\e\ e\c Zimnicea Bazargic  ' J _ ?&­, 
et« Călăraşi 
97% iar  sa S" 9' 9 9%­ Creşterii populaţiei şi numărului aşezărilor le cores­ 
He o puternică adaptare, înnoire, diversificare în raport cu cerinţele societăţii 
10 
fl  ţn  perioada anterioară anului 1848, în Principate, ţăranii clăcaşi alcătuiau , 
jp  populaţia  Moldovei  şi  74%  din  cea  a  Ţării  Româneşti.  Stratificarea  ­  ­ 
imii  vizibilă  încă  de  la  sfârşitul  secolului  al  XVIII­lea,  este  în  strânsă 
* ara ~tură  cu  transformările  economice.  Astfel,  locul  scutelnicilor,  posluşnicilor,  ' e 
slaşilor  şi  slugilor,  categorii­  sociale  care,  în  schimbul  scutirilor  fiscale, 
„,ep|jneau  anumite  îndatoriri  faţă  de  boieri  sau  mănăstiri,  desfiinţaţi  prin 
Regulamentele  organice,  este  luat  de  categoria  căpătăierilor,  locuitori  fără 
domiciliu  stabil,  care  reprezentau  o  importantă  sursă  de  muncă  salariată,  a 
beienarilor,  oameni  veniţi  de  peste  hotare,  precum  şi  a  ruptaşilor,  utilizaţi  în 
administraţie şi care plăteau doar o dajdie. 
în Transilvania, marea majoritate a populaţiei o alcătuia ţărănimea iobagă 
care, în 1831, reprezenta 39,17%, jelerii 18,33%, iar ţăranii liberi 27,21%. Rigidi­ 
tatea' structurilor sociale a împiedicat o dinamică similară aceleia din Principate. 
şOc!<' at ate Schimbările profunde din viaţa economică şi socială se observă 
si  în  transformările  survenite  în  structura  boierimii  din  cele  două  Principate 
Procesul de îmburghezire a acesteia se desfăşoară în ambele sensuri „de jos", 
prin  intrarea  în  rândurile  ei  a  negustorilor,  arendaşilor,  funcţionarilor  din 
administraţia de stat, intelectualilor şi „de sus" prin încadrarea activă a unei părţi 
din boierimea veche în activităţi cu conţinut burghez. 
Structura populaţiei orăşeneşti reflectă mai bine dinamismul vieţii noi. Aici 
stratificarea  este  puternică.  Negustorii  şi  meseriaşii  reprezentau  principalele 
categorii  de  locuitori;  prezenţi  în  număr  apreciabil,  ei  alcătuiau  un  important 
contingent al burgheziei care se prezenta divizată ­ confesional  şi etnic ­  în 
• Moldova, fiind mult mai omogenă în Ţara Românească, cu implicaţii reliefate cu 
prilejul revoluţiei de la 1848. 
în  Transilvania,  deşi  populaţia  oraşelor  a  crescut,  ea  era  încă  legată  de 
agricultură.  Burghezia  română,  slabă  sub  raport  numeric  datorită  păstrării 
regimului  stărilor  şi  a  naţiunilor  privilegiate, îşi  găsea  un  teren  de  afirmare mai 
prielnic în mediul intelectual. 
In  concluzie,  marea  masă  a  populaţiei  o  alcătuiau  ţăranii,  în  vreme  ce 
caracterul  predominant  agrar  al  economiei  făcea  ca  interesele  burgheziei  să 
coincidă  cu  cele  ale  boierimii,  agricultura  (pământul  şi  ţăranul)  fiind  o  cale 
Profitabilă  de  câştig.  în  acest  fel,  putem  înţelege  apropierea  între  burghezie  şi 
Proprietarii funciari, obiectivele şi limitele alianţei dintre ele, particularităţile luptei 
Politice şi sociale desfăşurate în timpul revoluţiei de la 1848. 
Agricultura  Nevoia unei producţii sporite de bunuri agrare"(legată de 
rgirea pieţei interne, de cererile otomanilor, în Ţările Române, şi de cele 
ustriece, în Transilvania, de nevoile armatelor de ocupaţie,  de începutul 
9ajării produselor româneşti pe piaţa externă şi de nevoia de bani a tuturor 

a  9oriilor sociale) a avut drept consecinţă extinderea suprafeţelor cultivabile, 
enarea în circuitul pieţei a moşiilor nobiliare, boiereşti şi mănăstireşti, ca şi a 
lot "■. Pro ' :)r ' et  ţ' ţărăneşti. în fapt, s­a extins rezerva moşierească în detrimentul 
C ate  n  os n 
ale "  '  f '  '  ţă ţăranilor dependenţi, s­au înmulţit obligaţiile în muncă 
acestora, s­au accentuat tendinţele de acaparare a pământurilor ţăranilor 

37
liberi.  în  acelaşi  timp,  s­a  extins  munca  salariată,  s­a  generalizat  arendarea 
pământului,  au  sporit  preocupările  pentru modernizarea  producţiei,  în  conditii|e 
în care agricultura reprezintă sursa esenţială de câştig. 
Alături  de  transformările  cantitative  se  înregistrează  şi  transformări 
calitative, prin introducerea unor procedee tehnice noi, a muncii salariate, şi,  nu 
în  ultimul  rând,  a  cunoştinţelor  ştiinţifice  din  literatura  de  specialitate.  în  acest 
scop, se înfiinţează, în 1834, Societatea de agricultură, înŢara Românească, se 
organizează  învăţământul  agronomic şi  economic în  cadrul  şcolii  de la  Sfântul 
Sava  şi  a  Academiei  Mihăilene,  se  constituie  Asociaţia  economică  ardeleană 
având  drept  obiectiv  organizarea  şi  dirijarea  economiei  în  acord  cu  nevoile 
societăţii, se experimentează maşini agricole de import la ferme model, ca cea 
de la Pantelimon, se pun bazele Şcolii de meserii din Bucureşti ş\ a alteia de arte 
şi meserii la laşi (1843). La toate acestea se vor adăuga înfiinţarea fabricilor de 
maşini agricole de la Cluj şi laşi, experimentele lui Ion lonescu de la Brad, unul 
din  cei  mai  de  seamă  agronomi  şi  oameni  de  ştiinţă  ai  vremii,  trimiterea  de 
bursieri  în  străinătate,  fapte  care  vin  să  ilustreze  nevoia  de  a  depăşi  stadiul 
rutinier al agriculturii, de a o moderniza şi înnoi. 
în  1821­1848,  agricultura  stă  sub  semnul  revoluţiei  agrare  declanşate  în 
Ţările  Române  încă  din  secolul  al  XVIII­lea  şi  prima  jumătate  a  secolului  al 
XIX­lea. Deşi are  un ritm inegal, ea este legată de activizarea elementelor din 
sistemul de valori corespunzător societăţii moderne. 
Toate  aceste  căutări  nu­şi  puteau  găsi  plenitudinea  într­o  societate  încă 
aflată sub dominaţie străină. De aceea, asistăm la adaptarea, la noile realităţi, a 
metodelor vechi,  cum  ar fi folosirea  muncii  de  clacă  în  serviciul  producţiei  de 
marfă.  Mărirea  rezervei,  prevăzută în  Regulamentul  Organic,  a fost însoţită  de 
sporirea numărului zilelor de muncă, prin intermediul nartului (volum de muncă 
zilnic al ţăranului clăcaş, imposibil de îndeplinit în timpul afectat), de îngrădirea 
dreptului  de  folosinţă  şi  de  strămutare  a  clăcaşilor,  situaţii  ce  vor  provoca 
numeroase conflicte de proprietate. 
în  Transilvania,  evoluţia  a  fost  asemănătoare.  Şi  aici  necesitatea  unei 
producţii sporite de cereale a dus la creşterea rezervei senioriale, la formarea 
de  mari  latifundii  prin  acapararea  pământurilor  ţăranilor  liberi,  prin  reducerea 
sesiilor  iobăgeşti,  prin  înmulţirea  numărului  zilelor  de  clacă.  Aceasta  a 
determinat atât pauperizarea unei  însemnate părţi a ţărănimii, cât şi formarea 
unei  categorii  subţiri  de  ţărani  înstăriţi.  Elementele  noului  se  răspândesc,  şj 
aici,  prin  activitatea  desfăşurată,  în  Transilvania,  de  Societatea  Agricolă, 
înfiinţată  la  Sibiu  încă  în  1769,  cu  scopul  de  a  populariza  cele  mai  avansate 
rezultate agrotehnice. 
în acelaşi timp, numeroase date dovedesc orientarea stăpânului de moşie 
spre  producţia  de  piaţă,  prin  comercializarea  tuturor  produselor  obţinute  P e 
domeniu,  precum  şi  prin  înfiinţarea  unor  întreprinderi  de  prelucrare  Ş> 
industrializare  a  acestora.  Dar,  aceste  elemente  de  modernizare,  acceptate  m 

Transilvania şi  în Principate, îşi fac loc în condiţiile în care principalul mijloc d 
exploatare  a  pământului  îl  reprezintă  munca  silită,  în  regimul  clăcii,  care 
frânează progresul agriculturii şi al societăţii,în general. 
Cum agricultura reprezenta sectorul dominant al economiei, nicăieri ca a |CI 
nu s­a manifestat, cu atâta vigoare, lupta dintre nou  şi vechi.  De aceea
ea provocată de transformările din lumea agrară, de care era legat 
ns  noire a societăţii româneşti, va impune această problemă drept 
P roc !ldamentală în revoluţia de la 1848. 
una 
a Comparativ cu sectorul demografic şi agrar, industria cunoaşte o 
'[  mai  puţin  spectaculoasă.  îi  lipseau  iniţiativa,  capitalul,  materia  primă, 
creşe  a 
de  muncă  liberă,  garanţiile,  sprijinul  economic  şi  stabilitatea  politică. 
OrT1 
naţia otomană în Principate şi stăpânirea habsburgică în Transilvania creau 
erioase obstacole. De aceea, cel puţin până la 1829, în Principate mai ales, 
o  înreDuturilor  industriei  este  istoria  unor  eşecuri  repetate  în  absenta 
istoria  IMV  K  . 
condiţiilor indispensabile. 
Cu toate acestea, se remarcă dezvoltarea deosebită pe care au luat­o 
teşugurile Săteşti, prin introducerea în circuitul comerţului intern a unei game 
"artete de produse şi sporirea numărului de meşteri din marile oraşe. 
Numărul manufacturilor a crescut, mai cu seamă în Transilvania şi Banat, 
în  ramura  metalurgică,  în  cuprinsul  căreia  includem  şi  atelierele  de  fabricat 
unelte şi maşini agricole, în cele ale zahărului ş\ textilelor. în Moldova şi în Ţara 
Românească, aceste întreprinderi aparţin mai cu seamă boierilor şi negustorilor 
si  produc  postav  sau ţesături  diverse  (laşi),  paste făinoase,  sticlă  (Comăneşti), 
lumânări.  Din  păcate,  dimensiunile  activităţii  manufacturiere  s­au  dovedit  mo­ 
deste, departe de a alcătui baza unei industrii maşiniste. 
Comerţul  accelerează  procesul  de  dezvoltare  în  sens  modern  a 
societăţii  româneşti,  imprimând  acesteia  un  dinamism  cu  totul  deosebit. 
Alături de ţărani liberi sau dependenţi, de proprietari, în rândul cărora intrau 
şi  boierii  ce­şi  cumpăraseră  rangul  (aparţinând  unor  categorii  diverse  ­ 
arendaşi,  funcţionari  de  stat),  îşi  află  locul  şi  o  categorie  de  negustori 
profesionişti,  care  conferă  comerţului  un  caracter  uniform  şi  organizat.  în 
continuă  creştere  numerică  în  perioada  regulamentară,  negustorii  români  îşi 
sporesc  activitatea,  în  special  cei  din  Braşov  (casa  fraţilor  Orghidan)  şi  din 
Sibiu  (casa  Hagi  Pop  Constantin)  care  şi­au  impus  supremaţia  absolută  în 
relaţia cu Principatele. 
Dezvoltarea  comerţului  dincolo  de  Carpaţi  a  fost  stimulată  mai  cu 
seamă  de  desfiinţarea  monopolului  economic  otoman,  care  a  dus  la  antre­ 
narea Ţărilor Române în circuitul  european. Numărul vaselor comerciale sub 
Pavilion străin care descarcă  în  porturile dunărene Brăila  şi  Galaţi  ­  acest 
d| 
n  urmă  oraş  beneficiar  de  regimul  de  porto­franco  din  1 8 3 8 ­  era  în 
continuă creştere. 
Un corolar al dezvoltării  schimbului  intern şi  extern  l­au  reprezentat 
Porturile şi comunicaţiile. După 1829 s­a construit podul de peste Olt, de la 
atina, s­a votat legea drumuri/or, în 1845, în Ţara Românească, iar în 1847 se 
nstituig o Direcţie a lucrărilor publiceîn cadrul căreia va activa secţia podurilor 

a  .drumurilor. Prin preocupările constante de modernizare a transporturilor, 
mistraţia regulamentară a contribuit la accelerarea schimbului, la consoli­ 
6a 
Pieţei rnterne, la strângerea legăturilor cu piaţa externă. 
r  3an zarea 
acti ■ţ! *  '  ­ Oraşele erau centre de producţie şi de schimb, precum şi ale 
IVl 
<aţii administrative şi culturale. 
în  c *  Mo ldova, în prima jumătate a secolului al XIX­lea, numărul lor este 
re 
§tere: în 1832 se înregistrau 22 oraşe şi 18 târguri, pentru ca în 1845 

39
Staţie de poştă, în prima jumătate a secolului al XIX­lea 

ul târgurilor  să  sporească  la 50; populaţia oraşului laşi ajungea la 


5 locuntori. 
n  Ţara  Românească,  în  1831  sunt  consemnate  37  oraşe  şi  târguri,  între 
tuc'ureştii numărau 50.370 locuitori, Ploieştii 15.895 iar Craiova 11.885. în 
Ivania, de la 3 oraşe (Cluj, Sibiu, Braşov) care numărau peste 10 000 
>ri în 1786, se ajunge, în 1846, la 6 oraşe, cu o populaţie de aproximativ 
D locuitori (se adaugă Oradea, Timişoara, Arad). 
în  perioada  regulamentară  se  realizează  o  mai  /■/(,  ­oisă  sistematizare, 
imenajate  locuri  de  agrement  (Copoum  laşi  şi  Cişmigium  Bucureşti),  se 
dează la  pavarea  şi la  iluminatul străzilor,  la  extinderea reţelei  de cana­ 
sunt  regularizate  cursurile  Dâmbovitei  şi  Bahiuiului,  ape  care  străbăteau 
louă capitale ale Principatelor. 
Porturile  Galaţi  şi  Brăila  îşi  modernizează  instalaţiile  Din  1831  începe 
ruirea noilor oraşe Brăila şi Giurgiu (foste raiale); de asemenea, se edifică 
\ndria (1834)  şi  Turnu­Măgurele (1836). Perioada istorică cuprinsă între ­ 
1848  este  bogată  în  transformări.  Dezvoltarea  îşi  accelerează  ritmul, 
ul spre modernizare devine ireversibil. Progresul nu mai poate fi oprit, chiar 
pentru triumful său va fi necesară o nouă revoluţie. 

Dintr­o veche monografie sanitară a Munteniei datorată doctorului Constantin Caracas 

„Oricum s­ar privi clasificarea locuitorilor Valahiei fie din punctul de vedere politic, fie din 
de vedere fizic al ocupaţiunilor lor (aceştia) se împart în două clase boieri, adică nobilii ­.şi 
Comercianţii şi meseriaşii, dintre care cei mai mulţi sunt de alte neamuri se socotesc în
orwna clasă, fiindcă  din  punct  de  vedere  al  traiului  aflu  putină  diferenţă  între  cei  dintâi  şi cei  din 
jrmă, căci toţi comercianţii şi toţi câţi dobândesc o pozitiune bănească mai bună se silesc în toate 
bhipunle şi cu toată întinderea luxului să imite viata boierilor" 

Dl  NI  CU  GOLESCU  în  „însemnare  a  călătoriei  mele"  despre  nevoia  de  modernizare  a 
economiei româneşti 

„Această  mulţime  de  fabrice  sunt  în  toate  ţinuturile  europeneşti,  căci  cu  aceste  fabrici 
fieşcare  stăpânire  îşi  fericeşte  norodul,  de  aceia  fac  şi  felurime  de  ajutoare  acelora  ce  întemeiază 
fabrice, iar nu împotrivă să le ia domnii bani, pentru că ei au fabrici Marea pagubă este la o tară de 
a­şi scoate tot  materialul  nefabnearisit  vânzându­l  în  alte tari cu un  prost  preţ şi  apoi să­l cumpere 
iarăşi cu preţ de 30 ori mai mult,, 

TEMĂ 

1  Care a fost semnificaţia politică a tratatului de pace de la Adrianopol (1829) pentru evoluţia 
politică a Principatelor Române? 
\  2  Caracterizaţi nivelul de dezvoltare social­economică a Principatelor în prima jumătate a 
secolului al XIX­lea
PRINCIPATELE ROMÂNE SI PROVINCIILE ISTORICE 
ROMÂNEŞTI ÎNTRE 1822­1848 

­  DOMNIILE PĂMÂNTENE (1822­1828). ­ 
­  REGULAMENTELE ORGANICE (1831­1832). 
­  DOMNIILE REGULAMENTARE. 
­  ROMÂNII DIN TRANSILVANIA, BUCOVINA, BASARABIA SI DOBROGEA ÎN 
PERIOADA PREPAŞOPTISTĂ. 
­  MIŞCAREA POLITICĂ PREPAŞOPTISTĂ. 

Domniile  pământene  (1822­1828).  în  succesiunea  aproape  imediată  a 


)lutiei  de  la  1821  şi  în  contextul unor  puternice  contradicţii  între  Rusia  şi 
eriul Otoman, memoriile adresate Marilor Puteri, atât de interesate de viitorul 
ilor Române, şi­au atins ţelul. 
La 23 iulie 1822, Poarta hotărăşte numirea a doi domni pământeni, care 
fi instalaţi  însă  abia  în toamnă. Secolul  fanariot lua sfârşit  şi se  împlinea 
fel principalul deziderat al revoluţiei de la 1821. 
Spre  deosebire  de  predecesorii  lor,  loniţă  Sandu  Sturdza  (în  Moldova)  şi 
gore D. Ghica (în Ţara Românească) s­au aflat, de la început, într­o situaţie 
jă. Ei au fost nevoiţi să se supună suflului înnoitor inaugurat de revoluţia de la 
21 şi să.guverneze în spiritul acestuia. Pe de altă parte, bunele lor intenţii  şi 
/oia  acută  de  schimbare  s­au  lovit  de  obstacole  de  tot  felul,  multe  insur­ 
mtabile, precum rivalitatea ruso­otomană sau conflictul politic şi ideologic între 
ierimea mare şi cea de rang inferior, acum declanşat şi acutizat. 
Nu au dat,deci, rezultatele aşteptate, nici măsurile fiscale care urmăreau o 
ii corectă aşezare a birului, inclusiv asupra privilegiaţilor, nici încercările de a 
;e ordine în administraţie (lupta împotriva venalităţii şi corupţiei a înregistrat un 
ec)  şi  nici  cele  care  urmăreau  o  nouă  împărţire  administrativ­teritorialâ, 
;lusiv o evidenţă exactă a supuşilor străini sau a scutelnicilor şi posluşnicilor. 
Contemporanii au reţinut doar că, în timpul acestor domnii, birul a depăşit 
oporţiile avute în vremea lui  Caragea Vodă, rezerva moşierească a  sporit şi, 
irespunzător, şi unele obligaţii ale clăcaşilor. 
în  politica  externă  a  Ţării  Româneşti  reţine,  totuşi,  atenţia  corespon­ 
înţa activă a domnului cu cavalerul von Gentz, secretarul lui  Metternich; prin 
termediul acesteia Austria a câştigat o posibilitate nouă de a influenţa poli­ 
:a  Porţii  în  Principate  căci  informaţiile  epistolare  erau,  firesc,  transmise  la 
onstantinopol. 
Războiul  ruso­otoman  încheiat  cu  pacea  de  la  Adrianopol  a  impus  „pro­ 
sctoratul" Imperiului Rus asupra Principatelor, inaugurat cu o ocupaţie militară 
are se va prelungi până în 1834.
Regulamentele  Organice 
TRATATUL DCLA ADRIANOPOL 
(1831­1832).  în  anii  1829­1831,  o  mai  ÎNCHEIAT INTKC RKSIâ SI TBRCTl1.3 2'14 StPTCMBRK «29 
veche  iniţiativă,  impusă  încă  la 
Akkerman,  încercată  şi  de  Grigore  PR£V6D€RI IN fATORH TARILOR RO(1Ϋ6 
Chica,  avea,  în  cele  din  urmă,  să  fluTONOMtt ADMINISTRA, HM PtNTKii TARIlt ROfllSe. 
izbândească:  elaborarea  Regula­  ItttPOKRSl  CCLOR  TREI  fHWLe  (BfHILâ  OttlKfiW  tSKNU 
«SGHReLe ) D€UMITÎNtM!­S£ PR£CJS HOTARa TARII Pt TrtL" 
mentului Organic.  VEOKL DKWAmi 
Geneza  lor,  pentru  ambele 
PENTRU TARILE MOMÎMC KASIORGAWIW 
Principate,  relativ  îndelungată  şi  LA
complexă,  este  cunoscută:  o  anchetă 
t e r a ş t  mnim ma Kr a Ti
DE
rusă  după  ocuparea  Principatelor,  care 
LlKRT4T€S  C0MERT8I.BI  TARILOR  BOMÎH€  C8  CCIMTE 
a  format  obiectul  unui  raport  general,  TARI. 
sintezele  consulilor  imperiali  de  la  ÎBRCIi NU M3I 4H ORCPTBL S3 CfiU»  MIA  TARILE RO­ 
Bucureşti  şi  laşi,  propunerile  şi  MCMe  APROVIZIONĂRI  POtTRM  aKHJTA  SAM  P6HTRU  COH­ 
SFANTINOPOl. Sf NICI SaUHORI 
memoriile  boiereşti  şi,  desigur,  TaHCia ReCUNOAŞTE V,lL3BIIJTaTea K£GULSf1€«T£LOR 
instrucţiunile  speciale  ale  curţii  de  la ce se VOR Face IN TIMPBL awwiSTKWiei KMSC PEHTRH 
Petersburg,  toate  la  dispoziţia  celor 0KGa«Z4Rea TARILOR ROMINC 
două comisii speciale de redactare, care  Boemii VOR fi cONSTiTuncwaLt si PAMINTEM. 
au funcţionat la Bucureşti  şi la laşi  sub  RecaNoasTesea PAVILIOMVUU ROM ÎN D€ CSTRE 
preşedinţia  consulului  general  rus T03TC STATeLE C«RO«Ne. 
Minciaki.  în  mod  esenţial,  în 
elaborarea  Regulamentului  s­a  dorit  ca „Tratatul de la Adrianopol"
reformele  să nu modifice radical structurile so­cial­politice interne, dar să 
susţină unitatea celor două provincii româneşti. 
Acest principiu, precum  şi cele mai multe dintre revendicările cuprinse 
în memoriile boiereşti, dovedesc că Tratatul de la Adrianopol  şi Regulamen­ 
tele Organice nu reprezintă începutul unei noi societăţi, cât, mai ales, împlinirea 
unor  deziderate  pe  care  jocul  de  interese  ale  Marilor  Puteri  abia  acum  le 
recunoşteau. 
Proiecte/e de Regulament, amendate de Curtea protectoare, erau adoptate 
de  Adunări/e  obşteşti  extraordinare  din  Bucureşti  şi  laşi,  în  mai  şi  octombrie 
1831. La acea dată, multe din dispoziţiile lor fuseseră  deja puse  în practică 
de  generalul  Kiseleff,  oficial  însă  doar  de  la  1/13  iulie  1831,  pentru  Ţara 
Românească şi, respectiv, 1/13 ianuarie, pentru Moldova. 
Astfel,  separarea  puterilor  în  stat,  solicitată  în  „Cererile  norodului 
românesc",  şi­a  găsit  o  expresie  mai  apropiată  de  necesităţi.  Domnul,  care 
deţinea  puterea  executivă,  era  ales  pe  viaţă  de  Adunarea  obştească  extra­ 
ordinară.  Contrar  acestor  reglementări,  primii  domni  regulamentari  au  fost 
desemnaţi  de  Rusia  ţaristă  şi  de  Imperiul  Otoman,  doar  târziu,  în  1842, 
Gheorghe Bibescu fiind instalat, conform procedurii stabilite. 
Puterea legislativă aparţinea unei Adunări obşteşti care, alcătuită din boieri 
favorabili  domniei,  era  departe  de  a  putea  limita  excesele  acesteia.  între 
Prerogativele  ei  erau  şi  acelea  de  a  elabora  legile  şi  de  a  prezenta  domnului 
rapoarte despre starea ţării. Spre deosebire de Ţara Românească, unde în forul 
le 
9islativ  s­a  manifestat  o  puternică  opoziţie  faţă  de  puterea  protectoare,  în 
Moldova,  Adunarea  nu  a  luat  atitudine  împotriva  lui  Mihail  Sturdza,  a  cărui 
Politică filo­ţaristă era cunoscută. 
43 
Sistemul judecătoresc s­a reorganizat: tribunalele judeţene şi  instanţele de 
au  fost  pentru  prima  oară  constituite.  Practicile moderne  încep  să  înlo­ 
că  arbitrariul  justiţiei  medievale  prin  înfiinţarea  corpului  de  avocaţi  şi  a 
iraturii. înaltul Divan Domnesc, instanţa superioară, conferă autoritatea lu­ 
ijudecat, ceea ce împiedică reluarea infinită a unei cauze o dată cu schim­i 
domnului. 
în  domeniul  administraţiei  s­au  creat  departamentele,  a  fost  modernizat 
mul fiscal prin instituirea unei dări unice pe cap de familie, categoriile pos­ 
cilor şi scutelnicilor fiind desfiinţate; a fost instituit bugetul şi lichidate vămi/e 
ne. Totuşi, boierii şi clerul continuau a fi exceptaţi de la impozite, iar vechiul 
m al solidarităţii la bir s­a păstrat. 
Armata a fost reinstituită, şcolile organizate pe o bază naţională, arhivele 
i câştigat dreptul la existenţă. „Nedespărţita unire", acum pentru prima oară 
arată,  se  instituie  ca  preambulul  fericit  al  adevăratei  uniri,  nu  prea 
părtate. 
Caracterizarea de ansamblu a acestei prime legi fundamentale a celor 
a ţări evidenţiază două elemente: pe de o parte, se îngăduia modernizarea 
'etăţii româneşti, sub incidenţa unei situaţii care nu mai aştepta tergiversări, 
ie alta, se consolida puterea politică şi economică a marii boierimi, vechiul ei 
3m de privilegii, şi apăsătorul „protectorat" al Rusiei. înlăturarea vechilor 
Drturi sociale şi a unor instituţii se desfăşura în condiţiile în care, în sectorul 
nomiccel mai important, în agricultură, marii proprietari devin stăpâni asupra 
i treimi din moşie, iar claca este constant majorată. Acesta este motivul 
itru care, peste avantajele pe care le ofereau, Regulamentele Organice au 
at noi obstacole în calea progresului general. Puterea oligarhică a boierimii şi 
imul clăcii au ridicat împotrivă, în marea mişcare politică de la 1848, toate 
ele dinamice ale societăţii româneşti. 
Donc­vU  rcg­jij­  .«.­­.to<­  Numiţi de  puterea  protectoare  şi  suzerană  în 
ilie 1834,  Alexandru Ghica şi  h/lihail Sturdza,  au devenit efectiv domni  în 
ie, după obişnuita călătorie de învestitură la Constantinopol. 
Dintr­un bun  început,  noile căpetenii ale Principatelor  s­au confruntat cu 
iri dificultăţi. Preluau conducerea ţărilor lor după lungi ani de ocupaţie străină, 
re  le  afectaseră  grav  resursele,  şi  suportau  consecinţele  sociale  ale  aplicăm 
igulamentelor Organice: o activă rezistenţă a ţărănimii şi nemulţumirea cres­ 
ndă a boierimii, mijlocii şi mici, faţă de marea putere a aristocraţiei funciare, 
i  adaugă  permanenta  imixtiune  a  puterii  protectoare  şi  atitudinea  cel  mai 
Ieşea  rigidă,  cu  deosebire  în  chestiuni  de  reformă  socială  şi  economică,  a 
lunarilor obşteşti, în fond, bastioane ale privilegiaţilor. 
în  pofida  acestei  situaţii,  domnii  regulamentari  au  acţionat  constant  în 
insul  modernizării  instituţiilor  şi  societăţii,  s­au  arătat  interesaţi  de  îmbunătă­ 
ea raporturilor dintre ţărani şi proprietari, precum şi de consolidarea autonomiei 
rii.  Astfel,  de  numele  lui  Alexandru  Ghica  (1834­1842)  se  leagă  o  activitate 
imarcabilă  în  domeniul  judiciar  (lichidarea  proceselor  restante,  revizuirea 
sndicii civile, şi adoptarea celei comerciale de inspiraţie franceză), în vreme ce 
rmaşul său, Gheorghe Bibescu (1842­1848), a luat decizii importante în plan 
nanciar şi judecătoresc, s­a preocupat de dezvoltarea învăţământului şi a efec­ 
lat un control eficace în problema veniturilor eclesiastice. Spre deosebire de Al
Recepţie la curtea domnitorului Gheorghe Bibescu 

Ghica, recunoscut pentru relaţiile sale dificile cu Adunarea obştească, Gheorghe 
Bibescu a suspendat­o (1844), inaugurând o guvernare prin decrete domneşti. 
Personalitatea  cea  mai  interesantă  a  epocii  regulamentare  rămâne  însă 
domnul  moldovean  Mihail  Sturdza  (1834­1849).  Contradictoriu,  ca  timpurile  în 
care a trăit şi a guvernat, a fost apreciat pentru spiritul său gospodăresc, pentru 
calităţile  intelectuale  şi  simţul  politic,  după  cum,  în  egală  măsură,  a  fost 
condamnat pentru felul în care a înţeles să­şi sporească averea, pentru modul în 
care a încurajat corupţia şi venalitatea, pentru atitudinea sa de extremă duritate 
faţă de acţiunile opoziţioniste, ori de unde ar fi provenit ele. 
Peste meritele şi limitele lor, domnii celor două ţări române şi­au concertat 
acţiunile,  în  multe  situaţii  măsurile  adoptate  fiind  identice.  încoronarea  unor 
asemenea  iniţiative  ­  desfiinţarea  vămii  dintre  Moldova  şi  Ţara  Românească, 
hotărâtă  în  1847  dar  aplicată  în  chiar  anul  revoluţiei  de  la  1848,  deschidea 
Perspectiva  pieţei  unice  între  cele  două  Principate,  condiţie  esenţială  pentru 
unirea politică de mai târziu. 
în politica externă a perioadei prepaşoptiste merită insistat asupra a două 
Momente  semnificative:  respingerea  de  către  Adunarea  obştească  din  Ţara 
Românească  a  articolului  adiţional  la  Regulamentul Organic  şi iniţiativa  „partidei 
naţionale"  muntene,  care  a  oferit  domnia  acestei  ţări  lui  Mihail  Sturdza,  foarte 

9reat de puterea protectoare, în speranţa înfăptuirii, o clipă mai devreme, a unirii. 
Este astfel cunoscut că legile fundamentale, puse în aplicare în anii 1831­ 
1832, după ce fuseseră semnate de către Adunările obşteşti extraordinare, au 

45
nfirmate de puterea suzerană abia în 1833, într­un moment în care Rusia 
socotea oportun să le completeze potrivit intereselor sale în Principate. \şa 
a  apărut  articolul  adiţional,  astfel  formulat:  „în  viitor  orice  modificaţie  ar 
facă  Domnul la Regulamentul Organic nu se vor putea  înfiinţa  şi a se 
n lucrare decât  după  o într­adins  deslegare a  înaltei  Porţi  şi cu primirea 
Rusiei." Devenit consul al puterii protectoare la Bucureşti, în 1835, baronul 
nann  a  insistat  să  se  supună  spre  aprobare  forului  legislativ  al  ţării  noul 
Regulamentului, cu toate adăugirile. 
actorii autohtoni de decizie se pun însă greu în mişcare. La 27 iunie 1836, 
torul  cere  Adunării  să  numească  o  comisie  care  să  adauge  textului vechi 
gulamentului  legile  noi,  în vederea  unei  redactări  cuprinzătoare.  Varianta 
;e pregăteşte întâmpină, de la început, o puternică opoziţie, din rândurile 
, va lua naştere o  „Partidă naţională" condusă, energic, de Ion Câmpi­ 
i,  mare  boier  prahovean.  Toate  presiunile  exercitate  asupra  acestuia  şi  a 
care i se alăturaseră s­au dovedit neputincioase. După ce la 15 iulie 1837 
area a respins „articolul adiţional", la 21 iulie 1837 lucrările forului legislativ 
iuspendate, iar consulul rus, ofensat, pleacă la Constantinopol spre a cere 
i  suzerane  să  cheme  la  ordine  pe  opozanţi.  La  9  mai  1838,  cu  prilejul 
chiderii  Adunării,  era  citit  un  „înalt  împărătesc  firman",  care  condamna 
lea din anul anterior, ameninţând cu represalii pe nesupuşi. Se impunea, 
,  din  afară  şi  „de  sus",  cu  acordul  puterii  suzerane,  „articol  adiţional"; 
'da  naţională"  era  învinsă  iar  dreptul  de  intervenţie  al  Rusiei  ţariste 
rat. 
Adunarea, dominată de marea boierime, atât de puţin receptivă la iniţia­ 
de reformă ale domnului, se arătase însă disponibilă pentru a afirma 
ui la autonomie politică. 
A  doua  iniţiativă  a  „Partidei  naţionale"  muntene,  explicit  prezentată  într­o 
raţie de principii, ■ era, semnificativ initulată, „Actul de unire şi inde­'enţă". 
în  a  doua  jumătate  a  anului  1838,  Alexandru  Ghica  a  plecat  din  ţară, 
tenţia declarată de a­şi îngriji sănătatea în străinătate. în absenţa sa, din 
se anunţa, la 20 ianuarie 1839, că o  parte  dintre boieri  sunt hotărâţi să­l 
jă domn pe Ion Câmpineanu, candidatură însă repede abandonată în lipsa 
imitaţii. 
Atunci s­a născut ideea de a oferi tronul celor două Principate, reunite, lui 
'// Sturdza. Deşi domnul Moldovei nu avea renumele unui liberal, şi nici nu 
îmarcase în  apărarea autonomiei  ţării, se  spera,  astfel,  să  se  pună capăt 
ilor  boiereşti  şi  să  fie  anihilată  preponderenţa  ţaristă.  Ion  Ghica,  emisarul 
'idei naţionale", a fost trimis la laşi cu mandat precis. /. Câmpineanu renunţa 
litiv la tron în schimbul angajamentului lui Mihail Sturdza că va obţine, de ia 
rea suzerană, Unirea Principatelor şi desfiinţarea protectoratului rus. Domnul 
moldovean  s­a  arătat  interesat  de  propunere;  în  ce  priveşte  unirea,  a 
convins că nu se putea realiza fără sprijinul Franţei  şi Angliei. în relaţii mai 
ise  decât  Al.  Ghica  cu  puterile  occidentale,  M.  Sturdza  înţelegea  că 
ersul  unionist  nu  poate  avea  succes  decât  însoţit  de  o  puternică  presiune 
naţională asupra puterii protectoare şi a celei suzerane. Misiunile diplo­
matice întreprinse la Constantinopol şi mai apoi la Londra şi la Paris, de Ion 
Câmpineanu(în cursul anului 1839), nu au reuşit. 
Românii din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Dobroge  J  în perioa­ 
da prepaşoptistă. |n  imperiul Habsburgic, sub domniile împăraţilor Franc/se II 
(1792­1806; din 6 aug. 1806 Francisc //renunţă la coroana „Sfântului Imperiu 
Roman de naţiune germană, rămânând doar împărat al Austriei sub numele de 
Francisc I.) şi Ferdinand V (1835­1848), dar cu deosebire în vremea cance­ 
larului Metternich (1809­1848) revenirea la absolutism se produce în forţă. 
Centralizarea, germanizarea şi catolicizarea devin armele principale ale guver­ 
nării sprijinite pe autoputernicia poliţiei secrete şi cenzurii. Confruntat cu extin­ 
derea valului de acţiuni sociale şi naţionale, guvernul habsburgic se vede obligat 
să intensifice apăsarea economică şi fiscală. 
Este şi situaţia Transilvaniei, subminată atât prin subordonarea ei politică 
(Dieta  nu  a  mai  fost  convocată  până  în  1834,  conducerea  revenind  unui 
guvernator şi înalţilor funcţionari, coordonaţi de cancelaria aulică de la Viena), 
cât şi printr­o consistentă exploatare a resurselor ei materiale şi umane. 
Clasa  politică  rămâne  nobilimea  maghiară,  de  certă  orientare  conser­ 
vatoare, deşi vehement antihasburgică. 
în  aceste  condiţii,  viaţa  politică  a  Transilvaniei  s­a  desfăşurat  în  Dieta 
redeschisă  în  1834  (evident,  fără  participare  românească)  şi  prin  raporturile 
acesteia cu „Guberniul"  şi cu Curtea de la Viena. Cele mai importante decizii, 
aici  adoptate,  au  survenit  în  anii  1841­1843  şi  mai  apoi  în  1847,  când  s­a 
încercat, fără  succes,  să  se oficializeze limba maghiară  şi o legiuire  urbarială 
care nesocotea complet dreptul la pământ al ţărănimii iobage. Şi într­un caz şi în 
celălalt  opoziţia  românească  a  fost  deosebit  de  puternică.  în  1842,  într­un 
celebru memoriu, „O tocmeală de ruşine şi o lege nedreaptă", Simion Bărnuţiu 
protesta  împotriva  înlocuirii  limbii  române  cu  limba  maghiară  în  Biserica 
Greco­Catolică  din  Transilvania. I  s­a  alăturat  învăţatul  sas  din  Mediaş,  Ştefan 
Ludwig Roth, care scria: „nu văd nevoia de a impune o limbă oficială ţării, căci 
noi avem deja o limbă a ţării. Nu este nici limbă germană, nici cea maghiară, ci 
este limba română". 
în  cea  ce  priveşte  legea  urbarială,  G.  Bariţiu  a  caracterizat­o  drept  „o 
sterpitură  născută  dintr­un  egoism  orb  lipsit  de  sentimente  umanitare  ca  şi 
neţinând  cont  de  adevăratele  interese  ale  ţării".  Prezent  la  dezbateri,  Avram 
lancu, exasperat  de  orbirea  cercurilor  reacţionare  care  conduceau Transilvania, 
ar fi exclamat: „Nu cu argumente filosofice şi umanitare se pot convinge tiranii ci 
cu lancea ca Horea." 
Absolutismul  habsburgic  şi  poziţia  reacţionară  a  nemeşimii  maghiare  au 
ascuţit constant conflictele sociale şi naţionale din Transilvania. 
Bucovina, vechi pământ românesc, care alăturat Moldovei cuprindea ţinutul 
Cernăuţilor şi o parte din cel al Sucevei, a fost „răpit" de Imperiul Habsburgic 
în 1775!
După 10 ani de ocupaţie militară, în 1786 a fost înglobată Galiţiei devenind 

5  19­lea  ei  cerc  administrativ.  Cu  toate  eforturile  clasei  politice  autohtone  şi  " 
potriva  patentei  imperiale  din  29  septembrie  1790,  care  hotăra  separarea 
Bucovinei,  această  situaţie  se  va  menţine  până  la  4  martie  1849  când,  prin 
constituţia austriacă, teritoriul din Norduf Moldovei a fost declarat provincie' auto­ 
nomă a Casei de Austria. 

47
pirea la Galiţia a avut importante consecinţe social­pohtice, etnice şi 
,e Cancelaria aulică de la Viena a preluat prerogativele Consiliului aulic 
oi iar autoritatea guberniului de la Liov s­a extins şi asupra provinciei în 
căreia a fost aşezat un căpitan districtual, cu reşedinţa la Cernăuţi 
Dndenţa între autorităţi se purta în limba germană 
jtontătile habsburgice au urmărit să asimileze boierimea moldoveana din 
ia celei poloneze din Galiţia în consecinţă, o mare parte a proprietarilor 
s­a retras la laşi  Intre cei rămaşi, la ioc de frunte se aşază familia 
zaki, cu un rol eminent în lupta pentru afirmare naţională a românilor 
leni în întreg secolul al XIX­lea  Casa şi moşia lor de la Cernauca au 
;ntat un  loc de  refugiu  pentru  moldovenii  izgoniţi  din  ţară  pentru 
genle lor democratice, dar şi un model de viaţă, de multe ori elogiat de 
iporani 
Raporturile  sociale  au fost  reglementate  prin Ordonanţa  imperială  din  22 
1787, care a instituit proprietatea mică ţărănească (rusticală), prin împro­ 
ma cu loturile aflate  în folosinţă,  şi cea mare  boierească  (domimcală) 
e supuse impozitului funciar Vechile obligaţii de dijmă şi robotă se vor 
ie însă până la 1848 
Jnirea forţată cu Galiţia a înlesnit slavizarea progresivă a Bucovinei o dată 
runderea masivă în regiune a huţu/ilorş\ ucraimenilor Imperiul Habsburgic 
a recunoscut Biserica Ortodoxă şi credincioşii ei s­au bucura de exerciţiul 
liber al acestei religii Prin patenta imperială din 5 iulie Episcopia 
Bucovinei, asemenea aceleia a Transilvaniei, era aşezată în dinea 
Mitropoliei Ortodoxe sârbeşti de la Carlowitz (Karlowitz) Pnntr­un lament 
din 1786, menţinut vreme de 7 ani, era afirmată obligativitatea 
amantului primar, înfiinţarea, întreţinerea şi,  implicit,  subordonarea  lui 
ui ortodox român 
După 1815, catolicizarea şcolii a avut grave repercusiuni asupra învă­ 
ntului în limba naţională, restaurat pnntr­o recunoaştere parţială abia la 
La 26 septembrie 1826 a fost înfiinţat, la Cernăuţi, un Institut Teologic şi 
eminar clerical, cu limbile de predare latină, greacă şi germană 
Basarabia fusese încorporată de Rusia ţaristă la capătul războiului ruso­oto­ 
din 1806­1812, măsura 45 629,9 km p şi, după o statistică din 1817, care 
niază caracterul preponderent românesc al provinciei, număra 83 848 de 
iu, ceea ce reprezenta 419 240 locuitori (urmează în procente, incomparabil 
loare rutenii, evreu, lipovenii, grecii, armenii, bulgarii şi găgăuzii) 
Iniţial, imperiul Rus a păstrat în Basarabia vechea împărţire românească în 
nuturi, în cuprinsul cărora se aflau cinci cetăţi, 17 târguri şi 685 de sate De 
nenea, sunt menţinute administraţia moldovenească şi întreaga legislaţie 
■noară In fruntea regiunii a fost numit un boier moldovean, dublat de un 
landant   militar   rus,  ţinuturile   sunt,   de   asemenea,  încredinţate,   spre 
ducere unor boieri autohtoni   Din 1816, funcţia de guvernator civil este 
'ordonată unui locţiitor al ţarului 
După 1818, tendinţele de suprimare a autonomiei Basarabiei de către 
enul Rus au devenit tot mai evidente, la 29 februarie 1828 a intrat în vi­ 
ire noua organizare administrativă şi conducere a provinciei  Basarabia 
încorporată  Guberniei Novorosnsk, firesc, organele de conducere auto
nome  erau  suspendate,  limba  rusă  fund  singura  admisă  în  administraţie  şi 
justiţie 
în  pofida  unei  ocupaţii  militare,  întinse  pe  durata  a  6  ani,  şi  a  „protecţiei" 
exercitate asupra  celor două  Principate, practic, până  în 1856,  Imperiul  Rus nu 
s­a putut extinde până la Carpaţi şi la Dunăre Astfel, doar românii din Basarabia 
au  fost  expuşi  deznaţionalizării  şi  pierderii  treptate  a  identităţii  şi  asimilăm  în 
marea masă a populaţiilor supuse slavismului 
Până  la  1877,  Dobrogea  s­a  aflat  sub  stăpânirea  Imperiului  Otoman  După 
desfiinţarea  raialelor  (1829)  ea a  fost  inclusă  în  noul  paşalâc  al  Dunării,  în  care 
intra  şi  Bulgaria  Invaziile  repetate  şi  războaiele,  starea generală  de  nesiguranţă, 
explică  condiţiile  grele  de  existenţă  ale  locuitorilor  pământului  dintre  Dunăre  şi 
Mare 
Investigaţiile  dobrogene  ale  lui  Ion  lonescu  de  la  Brad,  e  drept  ulterioare 
anului  1848,  dar  în  strânsă  legătură  cu  situaţia  regiunii  în  întreaga  primă 
jumătate a secolului al XIX­lea, pun în evidenţă  preponderenţa românilor alături 
de otomani, cei mai vechi dar  şi  cei mai  stabili locuitori Aşezaţi  cu deosebire pe 
malul  Dunării,  ţărmul  Mării  Negre  şi  în  zonele  păduroase  din  nordul  şi  sud­estul 
Dobrogei, ei reprezintă o majoritate demografică şi în Deltă 
De­a  lungul  anilor,  fluxul  demografic  românesc  s­a  manifestat  constant 
dinspre  celelalte  provincii  istorice,  aportul  cel  mai  ridicat  fund  cel  din  Tran­ 
silvania  Nu  fără  temei  s­a  spus  că,  aici,  ardelenii  au  făcut  una  dintre  „cele  mai 
trainice  şi  mai  semnificative descălecări"  Prezenţa păstorilor  transhumanţi 
­  mocanii  ­  cu  deosebire  a  celor  din  Ţara  Bârsei  şi  din  partea  Sibiului  în 
Dobrogea,  era  apreciată  de  Ion  lonescu  de  la  Brad  la  6  000.de  persoane  anual 
Cel  din  urmă  autor  se  arată  impresionat  şi  de  contribuţia  lor  la  păstrarea 
naţionalităţii  „  prin  intermediul  lor  cauza  naţională  poate  să  progreseze  pretu­ 
tindeni unde ei merg" 
H  M.I  ■■  întregul răstimp cuprins între cele două 
revoluţii  este  caracterizat  de  lupta  intensă  dintre  forţele  politice,  din  perspectiva 
căilor de urmat  pentru modernizarea  societăţii româneşti  Conflictul  intern dar  şi 
cu  susţinere  internaţională,  implică  practic  întreaga  lume  românească  aflată 
într­un moment de răscruce al existenţei sale 
Ansamblul  memoriilor  boiereşti,  de  dinainte  şi  imediat  după  1821,  adresate 
Marilor  Puteri,  a  condus  la  obţinerea  domniei  pământene  Situaţia  conjuncturală 
creată  de  evenimentele  din  1822  a  favorizat  categoriile  de  rang  inferior  ale 
boierimii  Ele  elaborează  proiectul  sau,  aşa­zisa  „constituţie  cărvunară",  pre­ 
zentat  spre  sancţionare  domnitorului  moldovean  lomţă  Sandu  Sturdza,  în 
toamna anului 1822 Puternic influenţat de „spiritul veacului" şi de ideile revoluţiei 
franceze, în cele 77 de articole ale  sale  statuau autonomia statului  şi  separarea 
Puterilor,  principalele  drepturi  şi  libertăţi  cetăţeneşti,  la  proprietate  şi  la 
Petiţionare  precum  şi  ale  tiparului  şi  învăţământului  Dacă  ar  fi  fost  acceptat 
de  marea  boierime  şi  de  către  Poartă,  ar  fi  servit  drept  bază  legislativă 
Pentru  guvernarea  ţării  Deşi  domnitorul  simpatiza  cu  „cărvunarii",  el  n­a  putut 

Plica  proiectele  datorită  opoziţiei  marii  boierimi  sprijinită  de  forţe  absolutiste 
externe 
Tot în deceniul trei, filosoful Iurfiinist Eufrosin Poteca, profesor la Şcoala de 
fa Sfântul Dava (1825­1832), propunea un program din care nu lipseau ega­ 

49
Gheorghe Asachi  Gheorghe Lazăr 

j la numirea în funcţii, libertatea tiparului, impozitul proporţional cu averea. 
I  astfel  preconizat  ar  fi  fost  o  republică  burgheză  Eforturilor  forţelor 
;e, conştiente de necesitatea modernizării societăţii româneşti  şi recrutate 
ândurile  boierimii  şi  tinerei  burghezii  li  s­au  adăugat  cele  ale  maselor 
eşti nemulţumite de reglementările regulamentare: în primăvara anului 
,  în  Moldova, la  Săbăoani,  Hârlău  şi  Herţa,  când  tunurile  armatei  de 
aţie au ucis peste 300 de răsculaţi şi la Islaz, în sudul Ţării Româneşti, în 

Tumultul  luptei  naţionale  a  cuprins  treptat  toate  provinciile  istorice  locuite 


xnâni. La Sibiu,  în cuprinsul monarhiei habsburgice, era descoperită, la 
, o „Societate revoluţionară secretă româno­polonă" condusă de Adolf 
d, un emigrant polonez. Frgntaşii acţiunii naţionale din Transilvania, Banat şi 
Românească militau pentru „republică românească, cuprinzătoare, aşezată 
parte şi alta a Carpaţilor". Cinci ani mai târziu, la 1839, în Moldova, era 
descoperită „Conjuraţia 
ederativă", a comisului  Leonte Radu, care preconiza, în vederea con­ 
Jrării Marilor Puteri vecine, unirea federativă a Moldovei, Ţării Româneşti
îrbiei.

Dar cele mai semnificative acţiuni în direcţia naţională vor fi întreprinse de 
ui  grupării  reprezentând  aceste  interese  în  Adunarea  obştească  a  Ţării 
lâneşti ­ Ion Câmpineanu. Partida sa ­ frecvent numită „naţională" ­ a ela­ 
it  două  documente  de  incontestabilă  semnificaţie:  „Actul  de  unire  şi 
•pendenţă"  (13  noiembrie  1838)  şi  „Osăbitul  act  de  numire  a  suveranului 
anilor" (17 noiembrie 1838). Semnatarii primului text contestă legalitatea
Regulamentelor şi a domniei în fiinţă şi denunţă legăturile de vasalitate faţă de 
Poartă,  pe  care  le­ar  dori  răscumpărate  printr­o  contribuţie  generală.  Ei  se 
pronunţă, de asemenea, pentru Unirea Principatelor. 
„Osăbitul  act"  prezintă  prerogativele  excepţionale  ale  domnului  pe  durata 
războiului de independenţă. în partea a doua, sub influenţa ideologiei revoluţiei 
franceze, se solicită drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, completate cu votul universal 
si  rezolvarea  problemei  agrare  prin  abolirea  clăcii  şi  instituirea  libertăţii  în 
învoielile dintre ţărani şi proprietari. 
Obiective, în egală măsură, naţionale şi sociale au călăuzit şi  mişcarea din 
1840, organizată de o societate secretă în conducerea căreia, de la început, s­ 
au  aflat  D.  Filipescu,  E.  Murguşi  J.A.  Vaillant.  Un  Comitet  Patriotic,  în  rândurile 
căruia  se  numărau  mulţi  tineri,  coordona  activitatea  de  la  Bucureşti.  Scopul 
acţiunii,  extinsă  şi  asupra  Moldovei  şi  Transilvaniei  era  „de  a  realiza  întru  totul 
dorinţele şi trebuinţele poporului". 
Se urmărea astfel, consolidarea autonomiei şi chiar „o anumită situaţie de 
independenţă". în cea ce priveşte obiectivele sociale, se preconizau: lichidarea 
proprietăţii  de  tip feudal  şi  a  relaţiilor  servile,  desfiinţarea  statului  „ciocoiesc"  şi 
constituirea  altuia  nou,  pe  principiul  „domniei  democratice";  programul  agrar 
prefigura o lungă dezbatere teoretică, încununată în 1864 cu „legea rurală" a lui 
Cuza şi Kogălniceanu: emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea lor cu loturile 
în  folosinţă,  în  schimbul  unei  despăgubiri,  „o  rentă  în  bani  în  locul  rentei  în 
muncă  obligatorie...  statornică  o  dată  pentru  totdeauna  în  raport  cu  valoarea 
pământului  cedat  de  veci".  Descoperiţi,  „complotiştii"  au  fost  anchetaţi  de 
domnitorul Alexandru Ghica, judecaţi şi condamnaţi în primăvara anului 1841. 
înfrântă şi suprimată o dată cu arestarea organizatorilor, mişcarea din 1840 
avea să renască sub înfăţişarea societăţii secrete „Frăţia", organizată în 1843 de 
Nicolae Bălcescu, Christian Teii, Ion Ghica  şi  CA. Rosetti.  Relativ repede  şi­a 
constituit o filială la Paris, al cărei secretar avea să fie CA. Rosetti, „Societatea 
studenţilor  români",  în  1845,  şi,  foarte  probabil,  o  alta  la  laşi,  sub  înfăţişarea 
.Asociaţiei  patriotice".  După  eşecul  de  la  începutul  deceniului,  „partida  revolu­ 
ţionară  îşi  mărgineşte  lucrarea  la  propaganda  tainică  şi  pe  faţă  a  ideilor;  cu 
scrieri literare şi caută a pregăti revoluţia viitoare şi a formula sinteza ei", avea să 
scrie N. Bălcescu. 
Anii  premergători  anului  1848  sunt  destinaţi,  deci,  unor  intense  căutări 
teoretice,  dar,  în  egală  măsură,  şi  descoperirii,  în  toate  ţinuturile  româneşti,  a 
celor  capabili  să­şi  asume  programul  social  şi  naţional  al  acelui  timp.  Astfel, 
Bălcescu este prezent în Banat şi în Transilvania, în 1845, iar în anul următor, la 
laşi. Fructuoase contacte între tinerii despărţiţi de Milcov, „balaurul care trebuie 
Privit", au loc la Mânjina, în 1845 şi 1846, la conacul lui Costache Negri, care se 
adresa  lui  Costache  Filipescu  îndemnându­l  să  lucreze  pentru  a  pune  bazele 
solide ale Unirii „între două popoare mici care nu trebuie să formeze decât unul 
singur".
în  fine,  la  1  ianuarie  1847,  în  faţa  studenţilor  români  aflaţi  la  Paris,  Băl­ 
cescu formula,  cu  toată  claritatea,  obiectivul major  al viitoarei revoluţii,  sinteza 
as 
piraţiilor  întregului  nostru  popor:  „Ţinta  noastră,  domnilor,  socotesc  că  nu 
Poate fi alta decât Unitatea Naţională a Românilor. Unitate mai întâi în idei şi în 

51
nte, care să aducă apoi cu vremea unitatea politică... La crearea acestei 
ităti,  la  o  reformare  socială  a  românilor...  trebuie  să  ţintească  toate 
noastre." 

BARIŢIU despre naţionalitate 
unirea şi uniunea naţională sunt bunuri mari, importante şi însufleţitoare, care nu cer mai 
it voinţa tare de a fi şi a rămâne un singur popor... toţi fraţi, vorbitori ai unei limbi păstrate 
ni  şi  veacuri... lubiţi­vă şi  apăraţi­vă unul  pe  altul, cunoaşteţi că sunteţi fraţi şi  aceasta  e 
atea". 

DES PREZdespre Moldo­Valahia şi mişcarea românească. 

stuala situaţie a românismului, ca şi întreaga sa istorie, se vădeşte limpede în această 
itre patriotismul latin al moldo­vlahilor şi intrigile greco­ruse. Prost slujit de oamenii pe care 
a  putere,  persecutat  cu  înverşunare  de  greci  şi  ruşi,  slab  înconjurat  de  turci,  românismul 
uieşte  şi  prosperă;  el  domneşte  în Moldo­Valahia, stăpâneşte Buc ovina, Ungaria 
ia, Transilvania,  în ciuda  maghiarilor,  Basarabia,  în  pofida ruşilor  şi  a stabilit între  toate 
âne o legătură de idei şi interese nu mai puţin puternice decât cea de sânge". 

iMĂ: 
Prezentaţi statutul politico­juridic al Principatelor Române între 1822­1841 faţă de puterea 
protectoare şi cea suzerană. 
Care a fost contribuţia Regulamentelor Organice la opera de modernizare a Principatelor 
Române?  . 
Caracterizaţi dezbaterea în jurul articolului adiţional şi ecoul ei în plan politic. 
Identificaţi principalele forme de luptă ale românilor din provinciile aflate sub stăpânire 
străină în perioada prepaşoptistă.
MIŞCAREA DE REGENERARE NAŢIONALĂ SI SOCIALĂ 
DE LA 1848­1849 

­  REVOLTA SOCIALĂ SI PREMISELE EL; CAUZELE REVOLUŢIEI. 


­  DESFĂŞURAREA REVOLUŢIEI (ÎNCEPUTURILE EL). PROGRAMUL 
NAŢIONAL INTRE MINIMAL ŞI MAXIMAL. 

Revolta socială şi premisele ei; cauzele revoluţiei. Anul 1848 a fost un an 
"revoluţionar,  pregătit  de  marile  transformări  din  structura  societăţii  europene  din 
prima  jumătate  a  secolului  al  XIX­lea.  Revoluţia  a  inaugurat  o  etapă  nouă  în 
dezvoltarea lumii modeme. într­un moment de acutizare a crizei interne, acţiunea 
revoluţionară  s­a  profilat  drept  unica  modalitate  de  rezolvare  a  marilor  probleme 
social­economice,  politice  şi  naţionale  ce  se  ridicau  în  faţa  popoarelor.  Pentru 
Nicolae  Bălcescu,  momentul  revoluţiei  de  la  1848  a  constituit  „o  revoluţie  demo­ 
cratică şi socială", dar aspectul naţional transpare din însăşi esenţa revoluţiei. 
Revoluţia  de  la  1848­f849  îşi  află  cauzele  în:  gradul  de  dezvoltare  a 
societăţii  în  general,  accentuarea  contradicţiilor  sociale,  acutizarea  problemei 
agrare şi necesitatea rezolvării sale, necesitatea soluţionării problemei naţionale 
prin  făurirea  unui  singur  stat  românesc  în  cadrul  fostei  Dacii,  cerinţa  rezolvării 
favorabile  şi  impunerii  unui  statut  internaţional  deosebit  Ţărilor  Române,  în 
condiţiile  raporturilor  încordate  între  puterea  suzerană  şi  puterea  protectoare. 
Cauzele  sunt  reflectate  şi  mai  pregnant  în  situaţia  de  exploatare  naţională  a 
românilor din Transilvania. 
Fiind  expresia  elocventă  a  tendinţei  permanente  şi tot  mai  accentuate  de 
modernizare  în  societatea  românească,  revoluţia  paşoptistă  din  Principate  a 
constituit  veriga  cea  mai  înaintată  din  sud­estul  Europei.  La  baza  sa  s­au  aflat 
progresele  acumulate  de  societatea  din  Ţările  Române,  în  direcţia  dezvoltării 
moderne,  vizibile  încă  din  secolele  al  XVII­lea  şi  al  XVIII­lea.  Ca  o  cerinţă 
primordială a propăşirii istorice a românilor, revoluţia din 1848­1849 a continuat, 
pe  o  treaptă  superioară,  idealurile  revoluţiei  din  1821  condusă  de  Tudor 
Vladimirescu. 
Ea  s­a  caracterizat  printr­un  profund  democratism  reflectat  în  ideologia 
tuturor  românilor  ­  daco­românismul  ­  şi  în  întreaga  activitate  revoluţionară. 
Caracterul modern reiese din modalitatea de conducere şi din practica politică, din 
Prevederile principalelor documente programatice care au fost rezultatul acţiunii <;i 
deciziei boierimii liberale. Acestea au reflectat dorinţele românilor, în ansamblul lor, 
au exprimat noile cerinţe, în acord cu nivelul de dezvoltare istorică, şi au lăsat să 
se  întrevadă  aspecte  ideologice  şi  politice  noi.  Un  element  specific  al  revo­ 
luţiei  române  este  cel  legat  de  organizarea  marilor  adunări  populare  cu  ca­ 
racter plebiscitar, care au dat un gir democratic documentelor programatice. 

53
I  Adunări populare 
Mişcări ţărăneşti ► Forţe  Baia Mare   vişeu. ue 
revoluţionare maghiare şi  f\Târgu Lăpuş 
secuieşti ||, M 
..V •••:..  Rodna 
•v         .■'  \  >  Năsăud Vatra Dornei \ 
Oradea ®  Zalău  S 
To  a 
Topliţa 
\  oTg.Lăpuşnei  i  Tiraspol 
Salonta   '""  in 
Tighina 
Gheorghieni;       .  .­; 
Vărsând  Mureş Leontmeşti P v 
Comrat
Cetatea Alb

Tatarbunar
Comloşu Mare  ecuci  Cahul 
15/27 IX.1848  îBolgrad 
Jimbolia  {  ■jSf Ghebrghe 
Timişoara ®..liugoj  Caransebeş  .,». _ 
tl Câmpulung  OBraşo\/V/i9­.VUo' 
12/24.XI.Râmnicu 
I—'­,  :ea 
Oraviţa Racc 
'Râureni Târgovişte 
Petroşani o» ?<><  ___  ,.. 
Vrsacl         Aninaj  ,Vs._ Râmn,c~u Vâlcea  Racovjta  ►  "     '% 
C am  i n a 
RFirBin  ur«v.ia  4T      .. Baia.Jârgu Jiu  ­­  ­  ­  P  ..  . 
BELGRAD  • ­d  Aramă  Sf.Gheorg
""­•4 
Tumu  even 
Orşova  S  'n...   . 
~«  Centre de activitate ale  Strehaia 
.. 'Dealu Spirii*
revoluţionarilor maghiari si secui  Cernavodă 
g       Tabăra militară a lui Gh. Magheru  Constanţa 
Radovanu
Forţe habsburgice Timişoara  Punghina/  ' 
Centre de rezistenţă ale trupelor  BăileŞti'­.  ;  : 
Vi!' y  nauuvaiiu  ­■­ 
imperiale Intervenţia ţaristă  Vidin  •  —  »*  oiiisua 
Calafat '"'Segarcea A * „ N  ►         Giurgiu Turtucaia 
•A & Alexandria       Rusciuc 
­ 
Lom  Islaz o   Turnu 
Măgurele
Bazargic 
Nicopole ' . . ţ « *,

V . . «. -i Rii' i - O
Balac  _
Rolul  executoriu  în  revoluţie  l­a  jucat  întreaga  naţiune  română,  boierimea 
liberală, întreprinzătorii, meseriaşii, lucrătorii şi marea masă a ţărănimii. Un ele­ 
ment fundamental al revoluţiei române provine, astfel, din participarea ţărănimii, 
în proporţie de masă, la acţiunile revoluţiei. 
Specificul unitar al istoriei naţionale s­a manifestat, şi de această dată, în 
mod  plenar.  Unitatea  revoluţiei  şi­a  avut  originea  în:  similitudinea  condiţiilor 
istorice  de  desfăşurare,  registrul  ideologic  şi  programatic  comun,  colaborarea 
permanentă  a  liderilor  revoluţiei,  prezenţa  aceloraşi  forţe  sociale  participante. 
Acestea nu au estompat însă unele aspecte cu caracter particular, determinate 
de natura regimului politic din provincii şi de raporturile cu marile imperii vecine. 
Izvorâtă din cauze interne, revoluţia paşoptistă a urmărit, între altele, înlă­ 
turarea  servitutilor feudale şi  împroprietărirea ţăranilor,  asigurarea  de  drepturi  şi 
libertăţi  democratice,  unitatea  şi  independenţa  naţională.  între  programul  de 
acţiune imediată şi  cel  de  perspectivă,  tactica  revoluţionară  a impus  deseori, în 
funcţie de conjunctura istorică, ţeluri  şi forme mascate de manifestare în propa­ 
garea  programului  naţional,  şi  în  poziţia  faţă  de  imperiile  vecine.  Necesitatea 
unirii Moldovei cu Ţara Românească mai întâi, ca nucleu al viitorului stat unitar 
român,  era  acceptată  chiar  şi  de  transilvăneni.  Astfel,  în  Transilvania,  unde 
sarcinile  sociale  şi  naţionale  s­au  împletit  strâns,  în  faţa  politicii  profund 
antiromâneşti a nobilimii maghiare, care urmărea, practic, anihilarea elementului 
autohton,  liderii  naţiunii  române,  prin  programul  lor  politic,  s­au  apropiat  de 
Habsburgi  („alegerea  răului  ţel  mai  mic"),  au  acceptat  să  colaboreze  cu 
Habsburgii. Aşadar, revoluţia a reprezentat un moment important în dezvoltarea 
şi afirmarea naţiunii române şi a conştiinţei sale proprii. 
Desfăşurarea  revoluţiei  (începuturile  ei).  Programul  naţional  între 
minimal  şi  maximal.  n  primăvara  anului  1848,  tensiunea  socială'şi  politică  a 
crescut  în  condiţiile  izbucnirii  revoluţiei  europene.  Datorită  condiţiilor  istorice 
concrete, programul naţional al revoluţiei române a evoluat între minimal­ reafir­ 
marea statutului particular al Principatelor în plan internaţional şi în raporturile cu 
Poarta  Otomană  ­  şi  maximal­  constituirea  statului  naţional  român,  idee  pentru 
care au militat conducătorii revoluţionari din întreg spaţiul românesc. Principatele 
Române  au  fost  cuprinse,  la  începutul  lunii  martie,  de  numeroase  agitaţii 
revoluţionare.  în  aprilie  1848  se  desfăşurau  consfătuiri  ale  membrilor  societăţii 
revoluţionare  „Frăţia"  m  Ţara  Românească.  Un  loc  important  în  rândul  docu­ 
mentelor programatice l­a ocupat broşura „Ce sunt meseriaşii", care se pronunţa 
pentru  aplicarea  unor  reforme  cu  caracter  modern.  în  Ţara  Românească  se 
constituia  un  Comitet  Revoluţionar  se  preconizau  drept  centre  ale  unei  mari 
acţiuni politice localităţile Bucureşti, Telega, Islaz şi Ocnele Mari. 
într­o  atare  conjunctură,  Rusia  ţaristă  continua  să­şi  manifeste  tendinţele 
de  expansiune  în  zona  Dunării  de  Jos  şi  era  foarte  neliniştită  faţă  de  orice 
posibilă acţiune  revoluţionară. într­o scrisoare din martie  1848, către  domnitorul 
Gheorghe Bibescu,  generalul  Pavel Kiseleff arăta că  guvernul imperial rus lua 
act cu nelinişte de agitaţiile revoluţionare din Ţara Românească, în timp ce, la 28 
martie,  cancelarul  Rusiei,  Nesselrode,  a  înaintat  o  notă  diplomatică  în  care 
amintea  că ţarul  Nicolae  I nu  admitea  slăbirea  controlului  Rusiei, în  calitate  de 
putere protectoare, asupra Moldovei şi Ţării Româneşti. 

55
între  timp,  noi  acţiuni  revolu­ 
ţionare  erau  înregistrate  în  Bucovina  şi 
în  Transilvania.  în  martie  1848,  la 
Cernăuţi  se  organizau  gărzi  naţionale 
şi  lua  fiinţă  un  Comitet  de  acţiune  în 
rândul  căruia  activau  fraţii  Hurmuzaki. 
în  Transilvania  situaţia  era  mult  mai 
complicată.  Revoluţia  maghiară,  în 
frunte  cu  Lajos  Kossuth,  urmărea 
reconstituirea  regatului medieval  al  . 
Ungariei,  în  care  să  existe  o  „naţiune 
unică"  şi  un  stat  „indivizibil".  încă  din 
martie,  în  Transilvania  se  constituiau, 
de  către  maghiari,  „gărzi  naţionale" 
îndreptate  împotriva  mişcărilor  ţără­ 
neşti,  ale  românilor  în  general;  românii 
şi  Transilvania  erau  excluşi  de  la  re­ 
zolvarea  problemei  agrare,  un  obiectiv 
prioritar al revoluţiei maghiare. 
Tot  în  martie,  prin  hotărârea 
Dietei de la Pojon, Transilvania şi Par­ 
Vasile Alecsandri tium­ul  au  fost  anexate  la  Ungaria,  contrar  voinţei 
naţiunii  române.  Se  impunea  deci, 
din  partea  românilor, 
sa unui program de acţiune politică  şi social­naţională imediată. Pe 
inie se înscriu documentele redactate, sub impulsul lui Eftimie Murgu, la 
cele alcătuite de tinerii Avram lancuşl Alexandru Papiu­llarian la Târgu­ 
jna  din  cerinţele  fundmentale  fiind  rezolvarea  problemei  naţionale. 
Bărnuţiu  publica  documentul  intitulat  „Provocaţiune",  în  care  era 
în mod categoric, ideea anexării Transilvaniei la Ungaria. în aprilie, ­ 
a  intensificat  în  condiţiile  în  care  mişcările  ţărăneşti  cuprindeau  Munţii 
Banatul  şi  zonele  secuilor.  Autorităţile  din  Transilvania  au  intervenit 
isuri  împotriva românilor, printre ai căror lideri erau menţionaţi Avram 
oan Buteanu. 
Moldova,  opoziţia  faţă  de  politica  domnitorului  Mihail  Sturdza  s­a 
at, la 27 martie/7 aprilie, într­o Adunare populară desfăşurată la Hotelul 
rg  din  laşi.  Adunarea  a  fost  condusă  de  Grigore  Cuza.  Protestând 
gimului  lui  Mihail  Sturdza,  Adunarea,  ce  cuprindea  reprezentanţi  ai 
irţelor  sociale  şi  politice,  a  numit  o  comisie care  să  redacteze  un 
de  revendicări.  Un  rol  important  în  elaborarea  sa  l­a  avut  Vasile 
n,  documentul,  „Petiţiunea­proclamaţiune",  aparţinând  boierilor  şi 
moldoveni.  El  cuprindea  35  de  puncte  şi  avea,  aparent,  un  caracter 
încercând să se păstreze în limitele legalităţii politice datorită temerii de 
Rus;  de  aceea,  la  primul  punct  se  proclama  „Sfânta  păzire  a 
untului Organic în tot cuprinsul său şi fără nici o răstălmăcire", Aceasta 
iur, o prevedere ce urma să atenueze o posibilă reacţie a Rusiei ţariste, ii 
moderat reiese şi din abordarea problemei agrare, solicitându­se doar 
„grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni". Erau prevăzute şi revendicări 
cu caracter democratic, modern, precum eliberarea deţinuţilor politici, o reformă 
a sistemului de învăţământ, siguranţa persoanei, desfiinţarea cenzurii. 
Mihail  Sturdza  a  respins  însă  „Petiţia".  Domnitorul  a  trecut  la  arestări  în 
rândul liderilor revoluţiei. 13 dintre ei erau duşi în arest, în Imperiul Otoman, dar, 
la Brăila, 6 dintre ei au fugit de sub escortă şi s­au refugiat la consulatul englez 
de unde, apoi, au trecut în Banat şi în Transilvania, unii dintre lideri elaborând şi 
planuri pentru o acţiune militară în Moldova. Reprimarea revoluţiei din Moldova 
de  către  Mihail  Sturdza  a  generat  exilul  revoluţionarilor  români  ce  a  cuprins 
participanţi din toate provinciile. 
în primăvara anului 1848, situaţia s­a agravat în Transilvania după ce aceasta 
a fost anexată cu forţa la Ungaria. Guvernatorul Telekia trecut imediat la măsuri dure 
împotriva românilor şi a conducătorilor lor. Se punea, practic, problema supravieţuirii 
naţiunii române din Transilvania. în această situaţie gravă s­a hotărât, la 30 aprilie, 
într­o  primă  adunare  politică  a  românilor  transilvăneni  pe  Câmpia  Libertăţii, 
organizarea la Blaj, cu începere din 3/15 mai, a unei Mari Adunări Naţionale. 
Deschisă la data stabilită, Adunarea a demonstrat excepţionala solidaritate 
a  naţiunii  române  şi  forţa  sa  de  acţiune  politică.  S­a  pus  în  lumină  caracterul 
profund  radical  al  revoluţiei  din  această  provincie  românească,  confruntată  cu 
atât  de  dificile  probleme  politice.  Au  participat  peste  40  de  mii  de  oameni,  în 
marea lor majoritate ţărani  şi tineri intelectuali, ridicaţi din rândul ţărănimii şi le­ 
gaţi de masele populare.Ea a«realizat unitatea între ţărănime şi tineretul studios, 
din  rândul  căruia  se  vor  recruta  tribunii  revoluţionari.  Adunarea  a  fost  bine 
organizată,  având  un  caracter  reprezentativ  şi  naţional.  La  conducerea  sa  s­au 
aflat  doi  preşedinţi,  doi vicepreşedinţi  şi  zece  secretari.  în  conformitate  cu 
una  din  lozincile  adunării  ­  „Noi  vrem  să  ne  unim  cu  ţara"  ­  la  Adunare  au 
participat  revoluţionari  din  Moldova,  Alecu  Russo,  Alexandru  loan  Cuza, 
N.  lonescu,  ş.a.,  reprezentanţi  ai  Comitetului  Revoluţionar  din  Ţara  Româ­ 
nească,  Dimitrie  Brătianu  şi transilvăneni  stabiliţi  în Ţara  Românească,  precum 
August Treboniu Laurian şi  Ion Maiorescu. La 14 mai, Simion Bărnuţiu a rostit 
un  discurs în  cadrul  unei  consfătuiri  a  fruntaşilor  revoluţiei,  în  catedrala  de  la 
Blaj.  El  a  cerut  ca  Adunarea  să  proclame  deplina  libertate  şi  independenţă  a 
naţiunii române. 
Adunarea  a  votat,  în  unanimitate,documentul  intitulat  „Petiţiunea  Naţio­ 
nală".  Se  revendicau  independenţa  „naţională"  a  românilor  din  Transilvania, 
desfiinţarea  iobăgiei  fără  nici  o  despăgubire  din  partea  ţăranilor,  constitui­ 
rea  unei  gărzi  naţionale  româneşti,  libertatea  persoanei,  a  cuvântului  şi 
întrunirilor.  Din  motive  tactice,  Adunarea  a  exprimat  fidelitatea  naţiunii  române 
faţă  de  împăratul  de  la  Viena  şi  dinastia  conducătoare.  De  asemenea,  locul 
desfăşurării  istoricei  Adunări  a  căpătat  denumirea  de  Câmpia  Libertăţii. 
Adunarea a decis ca programul revoluţiei să fie prezentat de două  delegaţii  ­ 
una la Viena şi alta la Cluj. A fost ales un Comitet Naţional Român (Permanent), 
cu sediul la Sibiu, sub pre;edinţia lui Andrei Şaguna. Adevăratul conducător era 
.însă Simion Bărnuţiu. 
în Bucovina, s­a desfăşurat, la 20 mai 1848, o Adunare populară condusă 
de fudoxiu Hurmuzaki. Ideile dezbătute aici au fost preluate, în vara aceluiaşi 

57
Simion Bărnuţiu  Gheorghe Bariţiu 

i, în documentul intitulat „Petiţia ţării". Aceasta cerea autonomia Bucovinei şi a 
isencn Ortodoxe, libertatea comerţului, deplina egalitate în faţa legii. 
Adunarea de la Blaj, din mai 1848, a avut meritul istoric de a fi contribuit, 
i mod decisiv, la desăvârşirea programului revoluţionar comun al tuturor 
Dmânilor. Sub influenţa hotărârilor adunării, revoluţionarii moldoveni reuniţi la 
raşov, la 24 mai 1848, au redactat un legământ intitulat „Prinţipii/e noastre 
>entru reformarea patriei". Se cereau desfiinţarea clăcii (boierescului) şi împro­ 
rietărirea ţăranilor fără despăgubire, asigurarea libertăţii persoanei şi a egalităţii 
i faţa legilor. Prevederea cea mai importantă era cea privitoare la unirea 
/loldovei  şi  a  Ţării  Româneşti  „într­un  singur stat  neatârnat,   românesc". 
temarcăm astfel că, formulate într­o conjunctură istorică specifică, revendicările 
omâneşti nu puneau în discuţie echilibrul de forţe stabilit între marile imperii, în 
Europa de sud­est. în acelaşi timp însă, idealul naţional românesc era sprijinit şi 
)ropagat, în continuare, pe toate căile. în condiţiile  regimului  opresiv din 
Moldova şi Ţara Românească „Gazeta de Transilvania" reprezenta organul de 
)resă principal al revoluţiei româneşti. 

NICOLAE BĂLCESCU despre istoria naţională 
„Să deschidem Istoria, cartea de mărturie a veacurilor şi luminaţi de filosofia ei, vom vedea 
că de 18 veacuri naţiunea română n­a vegetat, n­a stat pe loc, ci a mers înainte transformându­se şi 
luptându­se neîncetat pentru triumful binelui asupra răului, a spiritului asupra materiei, al drefltului 

58
asupra silei, pentru realisarea, atât în sânul său cât şi în omenire, a dreptăţii şi frăţiei, aceste două 
temelii a ordinei absolute, perfecte a ordinei dumnezeieşti". 

NICOLAE BĂL CESCU cu privire la caracterul revoluţiei române din 1848­1849. 

„Revoluţia română de la 1848 n­a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără 
altă causă decât  voinţa întâmplătoare  a unei minorităţi sau mişcarea generală  europeană. Revoluţia 
generală fu ocasia iar nu causa revoluţiei române. Causa ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitoni 
ei sunt 18 veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi. 
Revoluţia  de  la  1848  căuta  a  reîntregi  pe  român  numai  în  drepturile  sale  de  om  şi  de 
cetăţean, fără a căuta a­! reîntregi în drepturile sale de naţie. într­aceasta ea se mărgini a cere ca 
Turcia  să  respecte  vechile  capitulaţii  recunoscute  şi  întărite  şi  prin  tratatul  de  la  Adnanopol  şi 
Hatişeriful  de  la  1834.  Ea  ceru  asemenea  ca  Rusia  să­şi  păzească  tractatele,  care  recunosc 
autonomia şi independenţa administrativă a terii şi nesihrea pământului ei, şi să se mărginească în 
rolul  ei  de  chezaşă  fără  a  se  amesteca  în  treburile  din  lăuntru  ale  ţeni  usurpând  titlul  şi  rolul  de 
protectoare Revoluţia de la 1848 nu era dar în drept împotrivitoare nici Porţii nici Rusiei, devreme 
ce se mărginea a cere păzirea tractatelor fără a proclama un drept nou. Românii, în buna credinţă a 
lor  socoteau  că  aceste  Puteri  vor  fi  gata  a  păzi  sfinţenia  tractatelor,  şi  nu  vor  putea  a  le  tăgădui 
reformarea legiuirilor potrivit dreptului lor de autonomie". 

TEMĂ: 

1.  Caracterizaţi revoluţia română paşoptistă. 
2.  Prezentaţi raporturile dintre revoluţia română şi cea maghiară, în 1848. 
3.  Prin ce se remarcă radicalismul „Petiţiunii Naţionale" de la Blaj?
MERSUL REVOLUŢIEI ÎN PROVINCIILE ROMÂNEŞTI. 
(MAI­SEPTEMBRIE 1848). 

­  PROGRAMUL DE LA CERNĂUŢI. 
­  EVENIMENTELE DIN TRANSILVANIA SI ACTIVITATEA GUVERNULUI DIN 
ŢARA ROMÂNEASCĂ (IUNIE­SEPTEMBRIE 1848). 

Programul  de  la  Cernăuţi.  în  Ţara  Românească,  politica  domnitorului 


eorghe Bibescu nu a putut preîntâmpina izbucnirea revoluţiei. în aprilie 1848, 
nitetul Revoluţionar, compus din St. Golescu, Ion Heliade Rădulescu, Christian 
'/, a inclus şi pe fraţii  Ion  şi  Dimitrie Brătianu. Aceasta a  semnificat întărirea 
pului  revoluţionarilor  români  şi  constituirea  unui  nucleu  de  conducere  al 
oluţiei.  Revoluţia  din  Ţara  Românească  era  văzută  ca  o  urmare  firească  a 
jnimentelor  din  toate  celelalte  provincii.  Nicolae  Bălcescu,  Alexandru  C.  Go­ 
cuşi C. A. Rosettim avut rolul principal în organizarea acţiunii revoluţionare. 
A fost elaborat un program revoluţionar în care  se insista asupra respon­ 
Dilităţii  ministeriale,  libertăţii  de  exprimare,  alegerii  unui  domn  responsabil, 
ntru secularizarea averilor Bisericii, eliberarea şi  împroprietărirea ţăranilor prin 
spăgubire.  Programul  era  expresia  compromisului  între  forţele  şi  curentele 
/oluţionare. El nu a vizat, din considerente de tactică şi de strategie politică, în 
)d  deschis,  problema  raporturilor  cu  Poarta  otomană  (deşi  articolul  1  din 
oclamaţia de la  Islaz se pronunţa pentru un statut deosebit al raporturilor cu 
periul  Otoman),  unitatea  şi  independenţa  naţională,  mai  ales  că  Poarta  şi 
isia  numiseră  comisari  cu  misiuni  de  informare  în  Ţările  Române,  iar  în 
isarabia erau semnalate concentrări de forţe militare ţariste. 
Şi în celelaltare provincii româneşti aflate sub opresiunea străină au avut 
;  mari  adunări  plebiscitare.  La  20  mai  1848,  la  Cernăuţi,  în  prezenţa  unor 
prezentanţi  de  frunte  ai  clerului,  boierimii,  şi  fruntaşilor  ţărănimii,  după 
îzbateri  susţinute,  au fost  adoptate  12  dorinţe, între care, la loc de frunte,  se 
Iau  separarea  Bucovinei  de  Galiţia,  conservarea  naţionalităţii  române  şi 
earea  de  şcoli  naţionale,  autonomia  provincială,  defiinţarea  clăcii  şi  a  dijmei, 
îsfacerea de Mitropolia Ortodoxă  de la Karlowitz  şi alegerea episcopului de 
ătre un Congres bisericesc alcătuit din clerici şi mireni. La 15/27 iunie 1848, la 
jgoj,  în  Banat,  sub  preşedinţia  lui  Eftimie  Murgu,  o  Adunare  de  12  000  de 
ameni  a  decretat, între  altele,  respectarea  naţionalităţii  româneşti,  oficializarea 
nbii  române,  înarmarea  poporului  „după  putinţă  în  răstimp  de  6  zile  cu 
sfensive, iar după ce se va arma de către stat, atunci să păşească ofensive". 
Evenimentele  din.  Transilvania  şi  activitatea  guvernului  Jtn  Ta  ' 
omânească (iunie­septembrie 1848). In Ţara Românească, revoluţia trebuia 
ă izbucnească în mai multe centre deodată pentru a nu permite domnitorului
Gheorghe Bibescu  să acţioneze  pentru 
înăbuşirea  ei.  Revoluţia  s­a  declanşat 
însă,  datorită  măsurilor  autorităţilor, 
mai  întâi  în  Oltenia,  la  Islaz,  la  9/21 
iunie,  şi  apoi  în  Bucureşti,  la  11/23 
iunie  1848.  La  Islaz  s­a  format  primul 
guvern  revoluţionar,  din  care  făceau 
parte  Ion  Heliade  Rădulescu,  Ştefan 
Golescu,  Radu  Şapcă,  Christian  Teii, 
Nicolae  Pleşoianu.  Tot  aici  s­a  dat  ci­ 
tire  unei  Proclamaţii  ce  cuprindea  pro­ 
gramul  aprobat  ulterior,  sub  presiunea 
maselor,  la  11/23  iunie,  de  către 
Gheorghe Bibescu. în  zilele următoare, 
consulul  general  al  Rusiei  a  protestat 
faţă  de  acest  act  şi  a  părăsit  Capitala. 
Aceasta  l­a  determinat  pe  Gheorghe 
Bibescu  să  abdice  şi  să  plece  grăbit 
din  ţară.  S­a  constituit,  astfel,  un  nou 
guvern  provizoriu  în  care  intrau  Ion 
Heliade  Rădulescu,  Gheorghe  Ma­  Nicolae Bălcescu 
gheru,  Alexandru  G.  Golescu,  C.  A. 
Rosetti,   Nicolae   Bălcescu. şi   alţii. 

Eliberarea deţinuţilor politici, la 11 iunie 1848, la Bucureşti, 
de către un grup de revoluţionari 

61
a uşura obţinerea recunoaşterii noului guvern de către Rusia au fost 
în guvern colonelul Ion Odobescu şi Mitropolitul Neofit, cunoscute ele­ 
conservatoare. La 15/27 iunie, pe Câmpia de la Filaret masele populare 
IUS jurământul prin care îşi exprimau adeziunea la programul revoluţiei. 
Suvernul revoluţionar din Ţara Românească a încercat să aplice unele 
Ieri ale Proclamaţiei de la Islaz. S­au remarcat în această activitate febrilă 
e Bălcescu  şi  Alexandru G. Golescu. Astfel, au fost abolite rangurile 
şti, s­au adoptat steagul tricolor  şi lozinca „Dreptate şi frăţie", au fost 
iti deţinuţii politici, a fost organizat corpul comisarilor de propagandă, s­a 
la organizarea forţelor armate. 
Buvernul provizoriu a dus însă  o politică  prudentă  şi, deseori, lipsită  de 
re, încât forţele contrarevoluţionare, reprezentate de coloneii  I. Odobescu 
omon  şi  de  către Mitropolitul  Neofit,  au  organizat, la  19  şi  respectiv la 
ie, acţiuni menite să restaureze vechiul guvern. Ele au fost dejucate însă 
târârea maselor  populare. în ceea ce priveşte  problema agrară, Nicolae 
seu  s­a  pronunţat,  hotărât,  pentru  rezolvarea  ei  prin  împroprietărirea 
or.  La  21  iulie'  1848  a  fost  constituită  Comisia  Proprietăţii.  Comisia 
etăţii,  al cărei vicepreşedinte era  Ion lonescu de la Brad,  şi­a deschis 
le  la  9/21  august  1848.  Ea  a  ţinut  opt  şedinţe  de  lucru,  fiind  formată  din 
entanţi ai  ţăranilor  clăcaşi  şi  ai marilor  proprietari  agricoli  desemnaţi  în 
rile  judeţene.  Discuţiile,  care  au  căpătat  un  caracter  steril,  au  privit 
eţele  de  pământ  ce  trebuiau  acordate  şi  despăgubirile  pentru  marii 
stări agricoli. Comisia Proprietăţii a fost desfiinţată la 31 august, fără a 
a problema pentru care fusese creată. 
Suvernul revoluţionar din Ţara Românească a acţionat, în acelaşi timp, 
i  recunoaşterea  sa  de  către  puterile  europene.  Pentru  aceasta  au 
?urat  o  bogată  activitate  diplomatică  Ion  Ghica  la  Constantinopol, 
ndru  G.  Golescu  la  Paris,  Dimitrie  Brătianu  la  Pesta,  Ion  Maiorescu  la 
furt.  Deşi  ascuns,  din  considerente  tactice,  obiectivul  unităţii  naţionale  a 
iereu prezent în toate acţiunile revoluţionare. La 12 iunie 1848, în gazeta 
"ui român" dm Bucureşti, apărea manifestul intitulat „Către fraţii noştri din 
>va", în care era subliniată ideea deplinei unităţi naţionale. Peste numai o 
nană,  August  Treboniu  Laurian  îi  propunea  lui  Nicolae  Bălcescu 
izarea,  la  Bucureşti,  a  unui  Congres  al  tuturor  românilor.  Activitatea 
diplomatică  desfăşurată  de  revoluţionarii  români  în  capitalele  ene 
urmărea  să  evite  o  intervenţie  militară,  a  Rusiei  şi  a  Imperiului  an, 
care se profila. La 31 iulie 1848, printr­o notă diplomatică. Rusia a imnat 
violent  revoluţia  română  şi  a  acuzat  pe  români  că  doresc  să  se  ■că 
într­un  singur  stat.  Succesiunea  evenimentelor  din  Transilvania  şi  Ţara 
nească a însufleţit, din nou, mişcarea românească din Moldova. In august 
1848 a fost redactat, de către Mihail Kogălniceanp, la Cernăuţi, amul, atât 
de semnificativ intitulat, „Dorinţe/e partidei naţionale în Moldova" derile sale 
au  fost  dezvoltate,  ulterior,  în  „Proiectul  de  constituţie  pentru  wa".  Erau 
cuprinse,  aici,  elemente  de  bază  ale  viitorului  stat  român  modern  etatea 
întrunirilor şi a cuvântului, a persoanei, egalitatea în faţa legit, nsabilitatea 
ministerială, desfiinţarea privilegiilor. Demn de remarcat este irea Moldovei 
cu  Ţara  Românească  era  considerată  „cheta  bolţii  fără  de  i­ar  prăbuşi 
întreg edificiul naţional".
Fruntaşi ai revoluţiei române de la 1848, din Ţara Românească 

în Transilvania, în vara anului 1848, conflictele social­politice s­au acutizat. 

entru  a  învrăjbi  revoluţia  română  şi  cea  maghiară  împăratul  de  la  Viena  a 
sancţionat anexarea Transilvaniei la Ungaria. Era încălcată, încă o dată, voinţa 
naţională a românilor. în acelaşi timp, autorităţile maghiare din Transilvania erau 

63
Arderea Regulamentului Organic şi a Arhondologiei 

Π de trupele imperiale. La 21 mai/2 iunie 1848 a avut loc masacru/ de la 
unde au fost împuşcaţi 12 ţărani români, ceea ce a provocat o puternică 
a populaţiei româneşti. 
Ţara Românească, sub presiunea Rusiei, Imperiul Otoman a intervenit 
i militare pentru a restabili regimul Regulamentului Organic. La 31 uhe 
n Corp expeditionar otoman conclus de Suieiman Paşa a trecut Dunărea 
giu.  După  numeroase  tratative,  în  ciuda  protestului  populaţiei  româneşti 
ui provizoriu a fost înlocuit de o Locotenentă domneascăformată din Ion 
3 Rădulescu, Christian Teii şi  Nicoiae Goiescu. Programul revoluţionar a 
unele  modificări  şi  a  fost  supus  aprobării  Porţii.  S­au  reluat  contactele 
oua conducere şi consulii puterilor străine, iar o delegaţie în frunte cu 
Goiescu  şi  Nicoiae  Băicescu  a  fost  trimisă  la  Constantinopol  pentru  a 
recunoaşterea oficială din partea Porţii. Ea nu a fost recunoscută însă de 
ultan. 
tusia  a  considerat  atitudinea  lui  Suieiman  Paşa  mult  prea  moderată  şi  a 
ilocuirea sa grabnică. A fost numit un nou comisar, în persoana lui Fuad 
ce avea ordinul să  pătrundă  cu armata în Bucureşti, pentru a restabili 
i.  Pentru  a­şi  exprima  nemulţumirea  faţă  de  intervenţia  militară  a 
Jlui Otoman, la 6/18 septembrie 1848, în cadrul unei mari Adunări, au fost 
la  Bucureşti,  copii  ale  Regulamentului  Organic  şi  ale  Arhondologiei 
:a  rangurilor  boiereşti).  A  fost  spânzurată,  de  asemenea,  o  caricatură  a 
arului  rus,  generalul  Duhamel,  şi  dărâmat  monumentul  care­l  reprezenta 
vel Kiseleff. La 13/25 septembrie, în condiţiile în care trupele otomane
pătrundeau în Bucureşti, iar cele ţariste înaintau dinspre Focşani, mai multe mii 
de  ţărani  şi  locuitori  ai  oraşului  au  format  un  veritabil  zid  viu  pentru  a  opri 
intervenţia străină. Pe Dealul Spirita avut loc o ciocnire între soldaţii otomani şi o 
unitate de pompieri români'condusă de PavelZăgănescu. Bucureştiul a fost însă 
ocupat  de  către  forţele  otomane  şi  peste  200  de  fruntaşi  erau  arestaţi,  Fuad 
Paşa şi generalul Duhamel anunţând reintroducerea sistemului regulamentar. 
Tulburările  şi  agitaţiile  ţărăneşti  au  continuat,  în  timp  ce  în  Oltenia  se 
preconiza o ultimă rezistenţă a forţelor revoluţionare. O armată populară, cifrată 
la  30  000  de  soldaţi,  a  fost  adunată  la  Râureni,  sub  comanda  generalului 
Gheorghe Magheru, pentru a lupta împotriva ocupanţilor străini. în noile condiţii 
politice, ea a fost însă dizolvată. 

Articolul „Trăiască România liberă", din 13 iunie 1848 

„Fraţi români din toate clasele, lată aurora libertăţii, iată ziua fericită, ziua de mult dorită, ziua 
aşteptată cu atâta înfocare, ziua în care v­aţi arătat vrednici de strămoşii voştri, vrednici de numele 
de român. Da, România iubită, care de atâtea veacuri gemea subt robie, a rupt lanţurile ruşinoase şi 
a  arătat  lumii  întregi  că  în  vinele  copiilor  ei  curge  încă  sânge  de  roman.  Bucuraţi­vă  fraţi,  nici  o 
picătură de sânge n­a curs şi am dobândit cerescul dar al libertăţii, curat şi nepătat ca un sfânt dar 
dumnezeiesc. Trăiască România. 

Acum, fraţi români, cu  aceeaşi  înţelepciune, cu  acelaşi  patriotism  care  aţi  arătat ieri  la  11 
iunie, trebuie să ne purtăm şi de acum înainte; nu e destul că am dobândit libertatea, trebuie să ne 
arătăm  şi  vrednici  de  dânsa, trebuie să ştim  a  păstra cerescul dar. Ceea ce  dar trebuie făcut  mai 
nainte este organizaţia unei guardii naţionale spre păstrarea liniştii şi bunei orânduieli. Tot românul 
îşi  va  vărsa  cu  bucurie  cea  mai  după  urmă  picătură  de  sânge  pentru  patria  sa  şi  nici  o  putere 
omenească nu ne va putea răpi cerescul dar ce am dobândit..." 

TEMĂ: 
1. Care au fost principalele măsuri adoptate de guvernul revoluţionar muntean în 1848? 2 
Prezentaţi activitatea Comisiei Proprietăţii. 3. Ce reprezintă ziua de 13 septembrie 
1848?
CONTINUAREA REVOLUŢIEI DE LA 1848 
ÎN TRANSILVANIA 

­  REZISTENŢA ROMÂNEASCĂ DIN MUNŢII APUSENI; SFÂRŞITUL 
REVOLUŢIEI. 
­  IMPORTANŢA REVOLUŢIEI. 

szistenţa românească din Munţii Apuseni; Sfârşitul revoluţiei. în 
'ania, lupta revoluţionară s­a radicalizat în vara anului 1848. în condiţiile 
srii revoluţiei în Moldova şi  în Ţara Românească, Transilvania a devenit 
românismului. Politica reacţionară  a guvernului maghiar,  în condiţiile 
i Transilvaniei la Ungaria, a generat,  şi aici,  un veritabil război pentru 
ile naţionale ale românilor. în Transilvania, comisarul  Nicolae Vay  a 
t  Comitetul  Naţional  Român  (Permanent),  de la Sibiu,  şi  a intensificat 
jnile împotriva ţăranilor români. 
i septembrie 1848 a avut loc a treia Adunare Populară de la Blaj, la care 
ticipat  ţăranii români organizaţi militar de către  Avram lancu.  A treia 
re  Naţională  a  românilor  de  la  Blaj  s­a  transformat  însă  într­o  veritabilă 
militară  ţărănească. Aceştia luaseră  armele în condiţiile regimului de 
'  introdus  de  autorităţile  maghiare  ­  masacre,  precum  cel  de  la  Mihalţ, 
unile de la Oradea, Arad, din Bihor şi Făgăraş, formarea unui corp militar 
> de Lajos Csanyşl trimis împotriva românilor. 
idunarea  a votat  o  Rezoluţie  în  care  protesta  împotriva  „uniunii"  Tran­ 
3i cu Ungaria şi cerea abolirea regimului, care i­a urmat. Puşi în faţa a doi 
ni, românii l­au ales pe cel mai puţin periculos. între revoluţia maghiară şi i 
de  la  Viena  ei  au  ales­o  pe  ultima  deoarece,  cel  puţin  aceasta  accepta, 
|ic, existenţa lor naţională. în acelaşi timp, românii nu au abdicat niciodată 
•rincipiul.colaborării pe bază de deplină egalitate cu ungurii, saşii  şi secuii. 
îa urmare a celei de­a treia adunări de la Blaj s­a trecut la organizarea 
$  şi  militară  a  Transilvaniei  pe  baze  noi.  Provincia  a  fost  împărţită  în  15 
turi, fiecăreia  corespunzându­i  câte  o  legiune.  S­a constituit  Comitetul 
ia/ cu sediul la Sibiu şi care avea rolul unui  veritabil guvern românesc. 
s  nobiliare  maghiare  au  fost  dezarmate.  Unii  ţărani  saşi  şi  secui  şi­au 
îstat, de asemenea, hotărârea de a lupta alături'de români. La 9 ianuarie 
a avut loc Adunarea de la Sibiu a conducătorilor revoluţiei române, cu care 
>­a definitivat programul acesteia. La 4 martie 1849 s­a publicat la Viena o 
constituţie imperială prin care  se restabilea autonomia Transilvaniei şi se 
şa existenţa naţională a românilor. 
In aceste condiţii, guvernul revoluţionar maghiar a făcut apel la generalul 
sz losef Bem. Acesta a condus o puternică ofensivă a armatei maghiare
Stephan Ludwig­Roth  Gabor Aron ­ fruntaş al secuilor 

•prin  care  a  reuşit,  în  primăvara  anului  1849,  să  cucerească  o  mare  parte  a 
Transilvaniei,  în  afară  doar  de  zona  Munţilor  Apuseni.  Pe  teritoriul  cucerit 
nobilimea maghiară a dezlănţuit o cruntă represiune împotriva ţăranilor români. 
S­au organizat, sub conducerea comisarului  Lajos Csany, „tribunalele de sânge", 
s­a introdus starea de asediu, au fost urmăriţi conducătorii revoluţiei române. Mii 
de ţărani români au căzut victime acestei represiuni furibunde. 
Zona Munţilor Apuseni a continuat însă să se afle sub controlul românilor. 
în Munţii Apuseni se apăra, de fapt, cauza generală a românilor în faţa a peste 
21 000 soldaţi unguri conduşi de ofiţeri de carieră. Aici, într­un spirit democratic, 
s­a  organizat  o  veritabilă  „Ţară"  românească.  Rolul  conducător  l­a  avut  Avram 
lancu,  care  era  supranumit  şi  „Craiul  munţilor".  El  s­a  dovedit  un  strălucit 
conducător militar şi un important om politic. Sub conducerea sa au fost respinse 
toate încercările forţelor militare maghiare de a pătrunde în munţi. S­au organizat 
legiuni  româneşti.  Prima  legiune  a  fost  cea  a  Blajului,  în  frunte  cu  loan  Axente 
Sever.  în  condiţii  deosebit  de  grele,  Avram  lancu  a  acceptat  ideea  tratativelor 
propuse  de  Lajos  Kossuth  prin  intermediul  deputatului  român  loan  Dragoş, 
deputat, pentru cele şapte judeţe din Partium, în Dieta Ungariei, loan Dragoş s­a 
pronunţat, sincer, pentru înţelegerea dintre revoluţionarii români  şi maghiari, dar 
i­a lipsit clarviziunea politică. Ele urmau însă să ducă, cel puţin pentru maghiari, 
fa  încheierea  unui  armistiţiu  şi  folosirea  forţelor  disponibile  contra  Austriei.  în 
timpul  tratativelor  însă,  trupele  maghiare  au  atacat  pe  neaşteptate  iar  prefecţii 
Ion  Buteanu  şi  loan  Dobra  au  căzut  la  datorie.  în  împrejurări  tragice  a  pierit  şi 
deputatul loan Dragoş, acuzat, de către moţi, de trădare. 
După înfrângerea revoluţiei din Ţara Românească, fruntaşi revoluţionari, 
ca Nicolae Bă/cescuşi Cezar Bol/iac, au susţinut necesitatea de a se ajunge la 

67
între conducătorii revoluţiei române şi ai celei maghiare, pentru a 
mpotriva duşmanului comun, Imperiul Habsburgic. ecembrie 1848 a 
devenit împărat, la Viena, Franz losif. Acesta a cerut usiei ţariste 
pentru înăbuşirea revoluţiilor din Imperiu. în vara lui 1849 vperiale au 
declanşat o ofensivă în  Transilvania,  concomitent cu ea trupelor 
ţariste în provincie. în faţa acestui pericol, aflat într­o >arte dificilă, 
guvernul maghiar a acceptat să desfăşoare tratative cu orii revoluţiei 
române din Transilvania. Tratativele s­au desfăşurat la între Nicblae 
Bălcescu şi Lajos Kossuth. Sub presiunea iminentă a trupelor 
ţariste, guvernul maghiar a acceptat să semneze, la.2/14 iulie 
>eghedin! un document intitulat „Proiectul de pacificare". /ederile sale 
consemnau însă o stare deja existentă de câteva luni în iia. Astfel, se 
recunoşteau dreptul românilor de a­şi folosi propria limbă listratie, 
independenţa   Bisericii   Ortodoxe,   prezenţa   românilor  în atia de 
stat. Totodată, s­a semnat un tratat pentru formarea unei legiuni i.' în 
noua' lege  a  naţionalităţilor,  votată  în  iulie   1849  de  către tul 
maghiar, au fost acordate unele drepturi politice românilor. în np, 
prin eforturile lui Bălcescu s­a obţinut neutralitatea lui Avram lancu din 
Transilvania. Toate acestea au intervenit însă mult prea târziu. La jst 
1849 armata maghiară a capitulat la Şina. 
el a luat sfârşit revoluţia din Transilvania. Conflictul dintre revoluţia 
}\  cea  maghiară,  politica  duplicitară  a  Habsburgilor  ca  şi  intervenţia 
.răină i­au grăbit sfârşitul. 

Avram lancu în fruntea oştilor sale, în Munţii Apuseni
lfV 
spc"tanţa  revoluţie,  Revo­ 
luţia  română  din  1848­1849  a 
constituit  piatra  unghiulară  a  epocii 
moderne  în  istoria  naţională.  Toto­ 
dată,  ea  a  fost  rezultatul  procesului 
de  evoluţie  firească  a  societăţii  ro­ 
mâneşti.  Programul  revoluţiei  a  cu­ 
prins,  practic,  toate  marile  probleme 
ale  epocii  ­  unitatea  şi  emanciparea 
naţională,  asigurarea  drepturilor  şi 
libertăţilor  fundamentale,  de  sorginte 
modernă, ale omului, rezolvarea pro­ 
blemei agrare. Acestea erau, de fapt, 
elementele fundamentale  ale  statului 
modern. 
Trăsătura  esenţială  a  revoluţiei, 
trecând  peste  o  bogată  moştenire 
culturală  şi  ideologică,  a  fost  deplina 
solidaritate  naţională  reliefată  de 
programele revoluţionare  şi marile  r 
adunări  populare.  Conjunctura  inter­ 
•naţională,  raporturile  de  forţe  între 
marile  imperii,  interesele  lor  specifice 
faţă  de  Principate,  ca  şi  situaţia 
politică şi socială la nivelul fiecărei provincii Avram lancu vorbeşte poporului răsculat
româneşti  au  imprimat  anumite  trăsături 
procesului revoluţionar 
­ moderaţie şi prudenţă în Moldova, radicalism în Transilvania, compromisul de 
acţiune în Ţara Românească. 
în acelaşi timp, stadiul de dezvoltare istorică a Ţărilor Române, la jumăta­ 
tea  secolului  al  XIX­lea,  a  determinat  o  anumită  atitudine  politică  a  forţelor 
revoluţionare  ­  aceea  de  a  cointeresa  boierimea  în  reformarea  societăţii.  Re­ 
voluţia a adus însă doar modificări şi aprecieri de tactică în problemele politice şi 
agrară. 
în  lupta  pentru  îndeplinirea  unor  largi  obiective  cu  caracter  naţional, 
colaborarea  a  numeroase  forţe  social­politice  a  permis  anihilarea  temporară  şi 
parţială a forţelor contrarevoluţionare. Un rol semnificativ în acest sens l­au jucat 
masele populare. Aceasta explică, până la un punct, succesul revoluţiei  în Ţara 
Românească. Intervenţia militară a marilor imperii vecine şi înfrângerea, astfel, a 
revoluţiei au demonstrat că, în acel moment, nu erau create condiţiile constituim 
unui stat naţional românesc suveran şi independent. 
Revoluţia a deschis drum larg marilor mutaţii în sensul adâncirii procesului 
de  modernizare  şi  de  renaştere  naţională  în  Principate,  s­a  probat  capacitatea 
românilor  de  a­şi  croi  drumul  în  istorie,  pe  baza  propriilor lor forţe.  Revoluţia  a 
elaborat şi a desăvârşit programul de construcţie a României moderne, perfect 
legat de realităţile naţionale. Toată istoria modernă a românilor, până la Marea 
Unire din 1918, a fost dominată, aşadar, de lupta susţinută a naţiunii pentru 

69 
jrogramului paşoptist, în vederea îndeplinirii revoluţiei pentru unitate 
;i a celei pentru independenţă. 

larea trimisă de Nicolae Bălcescu, la 4 martie 1850, din Paris, IuiAiexandru G. Goiescu 
trebuia să fie programul revoluţiei din 1848? El era dezvoltarea progresivă a revoluţiei 
era  organizarea  democraţiei  şi  eliberarea  ţăranului, împroprietărindu­l.  într­un cuvânt, 
ă o revoluţie democratică şi socială. Acesta a fost scopul nostru şi programul din 1848. 
totul acelaşi cu cel din 1821 având în minus problema fanarioţilor, şi în plus problema 
n­am făcut o revoluţie nici împotriva turcilor, nici împotriva ruşilor. Dreptul nostru de a 
e era dreptul nostru de autonomie, care ne­a fost recunoscut de cele două puteri, deşi 
np în timp, chiar şi în Regulament. Noi am cerut respectarea lui fără să vrem să ne 
tratate.  Odată  revoluţia  realizată  ne  mai  rămâneau  de  făcut  alte  două  revoluţii:  o 
itru unitate naţională şi, mai târziu, pentru independenţă naţională, ca în felul acesta 
reintre  în  plenitudinea  drepturilor  sale  naturale.  Este  deci  evident,  pentru  toţi  cei  care 
seamnă progres şi dezvoltare istorică, că revoluţia care va deveni nu se va mai mărgini 
sratică şi socială şi că, potrivit actualelor tendinţe ale ideilor în toată Europa şi mai ales 
ni, ea se va face într­una din unităţile naţionale. Revoluţia democratică şi socială va sluji 
i drept mijloc decât drept scop. Problema unităţii a făcut mari progrese şi s­a simplificat 
Unirea Valahiei şi a Moldovei este un fapt împlinit pentru toată lumea, chiar şi pentru 
u poate să nu se realizeze neîntârziat. Românii din Austria, bazându­se pe constituţia 
şi pe promisiunile făcute, cer toţi şi cu multă insistenţă să se constituie într­un singur 
jne de 3 milioane şi jumătate şi până la urmă vor obţine". 


ezentaţi rezistenţa naţională a românilor în Munţii Apuseni (1848­1849). 
ire a fost semnificaţia Proiectului de pacificare de la Seghedin (1849)? 
straţi importanţa istorică a revoluţiei de la 1848­1849 în Ţările Române.
România în context internaţional, 1821­1848 
(tabel recapitulativ) 

Principatele Române şi Transilvania  Anul  Situaţia internaţională 

1  2  3 

18­19 ian. ­ Tudor Vladimirescu părăseşte  1821  12 mai  ­ Congresul Sfintei Alianţe de la 


Bucureştiul şi se îndreaptă spre Oltenia. 23  ­>!  Leibach însărcinează Austria să intervină în 
ian. ­ Proclamaţia de la Padeş. 4­28 febr. ­  Italia   pentru   reprimarea   mişcării   carbo­ 
Tabăra lui Tudor Vladimirescu de la  narilor. 7 mart. ­ Habsburgii restabilesc 
Ţânţăreni. 22 febr. ­,Eteriştii trec Prutul în  Regatul celor două Sicilii. 25 mart.  ­ 
Moldova şi încep înaintarea în Principate. 23  începutul revoltei grecilor  în  Peloponez, 
febr.  ­  Rusia c ondamnă  revoluţia lui  împotriva stăpânirii otomane. 8   april.  ­ 
Tudor Vladimirescu. 28 febr. ­  Trupele    austriece  înfrâng insurecţia din 
Reprezentanţi ai marii boierimi muntene  Piemont. 5 mai  ­  Moartea lui Napoleon  I  în 
se retrag la Braşov. 16 m art.  ­  insula Sfânta Elena. 28    iul.  ­ 
Proc lam aţia lui T udor de l a  Bolintin.  Proclamarea    independenţei Perului. 
'i 21 mart. ­ Tudor intră în Bucureşti. 30 
mart.  ­  întâlnire  între  Tudor Vladi­' 
mirescu şi Alexandru Ipsilanti. 3 apr. ­ în 
urma dezavuării Eteriei de către Rusia, 
Ipsilanti se retrage la Târgovişte. apr.  ­ 
Negocieri ale lui Tudor cu  paş ii  otomani 
de   la   Dunăre   pentru   a   evita intervenţia 
Porţii. 1 mai ­ Otomanii pătrund în Principate. 
15 mai ­ Tudor se retrage către Oltenia. 21 
mai ­ Arestarea lui Tudor în tabăra de la 
Goleşti. Este executat de către eterişti la 
Târgovişte (27 mai). 7 iun. ­ Bătălia de la 
Drăgăşani. 6  au g .  ­  B i mb aş a S a va  ş i 
un  g ru p  d e  arnăuţi sunt măcelăriţi la 
Bucureşti de către otomani. 

­Grigore   al   IV­lea   Ghica   construieşte  1822  12 ian. ­ Congresul de la Epidaur proclamă 


Palatul Ghica­Tei apr.  ­  Mic a boierime în  independenţa Greciei, ­apr.  ­  Mas acrul din 
frunte cu loniţă  Tăutul alcătuieşte  Chios s ăvârş it de  otomani împotriva 
Constituţia Cărvunarilor. 1 iul. ­ Restabilirea  grecilor, ­mai­sept.  ­ Proclamarea 
domniilor pământene în Moldova şi Ţara  independenţei Ecuadorului şi Braziliei. 20 
Românească.  oct.­14 dec. ­ Congresul Sfintei Alianţe de 
la   Verona   dă  mandat   Franţei   să 
intervină în  Spania  pentru  a  sprijini  pe 
Ferdinand al VII contra forţelor revo­ 
luţionare. 

71
1  2  3 

tr­un memoriu, Mihail Sturdza, repre­  1823  ­ Expediţie  militară  franceză  în   Spania. 


tant  al   marii   boierimi   din   Moldova,  Ferdinand al VII este restabilit pe tron. ­ 
seşte pentru prima dată termenul de  Spania recunoaşte independenţa statelor 
tservator.  latino­americane. 2 dec.­„Doctrina" Monroe. 

r.  ­  Mica  boierime  din  Moldova  se  1824  ­ învăţământul particular în Franţa intră sub 


nge Porţii în legătură cu loniţă Sandu  controlul clerului. 19 apr. ­ Moartea lordului 
irdza. ­ Mica boierime din Moldova  Byron (George Gordon­1788­1824)   la 
prezintă Adunarea   Obştească  un  Missolonghi,  în Grecia. 
proiect  de orme. 

nfiinţarea Conservatorului din Cluj.  1825  apr. ­ Legi în favoarea foştilor emigranţi în 


perioada revoluţiei din Franţa. 25 aug. ­ 
Independenţa Uruguayului. 1 dec. ­ Moartea 
ţarului Rusiei Alexandru I. Este urmat la tron 
de către Nicolae I. dec. ­ Mişcarea 
decembristă din Rusia. 

Răscoală în Oltenia condusă de Ghiţă  ■ 
1826  ­ Tulburări populare în Franţa, ian. ­ 
jţui şi Simion Mehedinţeanu. > sept./7 oct. ­  Spania abandonează portul Callao, ultima 
Semnarea convenţiei ruso­omane de la  sa posesiune în America de Sud. t? 22 apr. ­ 
Akkerman.  Otomanii cuceresc Missotonghi. 29 mai ­ 
Sultanul Mehmet Aii al Egiptului 
desfiinţează  corpul     de     ieniceri  şi 
reorganizează forţele armate după model 
european. 

înfiinţarea „Societăţii literare", apr.  ­  1827  iun. ­ Otomanii cuceresc Atena. 24 iun. ­ 


Anaforeaua   boierimii   pentru ronomiile  Reintroducerea cenzurii în Franţa. 6 iul.  ­ 
Moldovei consolidează puterea larii  Convenţia de la Londra. Anglia, Franţa 
boierimi. 7  dec.  ­ Adunarea  Obştească  şi Rusia se decid să intervină  în 
de  la lucureşti protestează contra hotărârii  conflictul din Grecia, oct. ­ Incidente în 
Porţii le a restitui călugărilor greci  relaţiile dintre Franţa şi beiul de Alger. 20 
administraţia nănăstirilor închinate.  oct. ­ Bătălia de la Navarino (Grecia). 

­ Epidemie de ciumă în Muntenia şi o parte  1828  iun. ­ Iezuiţii sunt excluşi din învăţământul 


a Moldovei. 14/26  apr.­2/14  sept.  ­  secundar din Franţa, aug.­nov. ­ Expediţie 
Războiul  ruso­otoman. Principatele sunt  franceză în Moreea. ­ Uniunea vamală între 
ocupate de către armatele  ţariste  şi  Rusia şi Hessa. 
se    instituie    o administraţie  militară 
rusă  în  frunte  cu Dontele Pahlen. 

2/14   sept.  ­  Semnarea   păcii   de   la  1829  5 mart.  ­  Ac ordarea de drepturi pentru 


Adrianopol (Edirne) între Rusia şi Imperiul  britanicii de rit catolic. ­ Anglia anexează 
Otoman. 7/19 nov. ­ Generalul rus Pavel  Australia de Vest. 14 sept. ­ Tratatul de 
Dmitrievici Kiseleff (1788­1872) este numit  pace de la Adrianopol pune capăt războiului 
preşedinte al Divanurilor Moldovei şi Ţării  ruso­otoman. 
Româneşti (până în 1834). 

72
1  2  3 

­ înfiinţarea manufacturii de ceramică de la  1830  iul.  ­ Expediţie franceză în Algeria, care 


Târgu­Jiu. ­  la fiinţă în  Principate miliţia  este ocupată militar. 25    iul.  ­ 
naţională, nucleu al armatei moderne, ­îşi  Publicarea,  în    Franţa,    a Ordonanţelor 
începe activitatea societatea secretă  privind dizolvarea Camerelor, modificarea 
„Constituţia", de la Lugoj. 29 mart.­8 oct.  ­  sistemului         electoral, suprimarea 
îşi desfăşoară lucrările Comisia de  libertăţii presei. 27­29 iul  ­  „Cele trei zile 
delimitare a graniţei Dunării. ­ Fostele  glorioas e" la Paris; lupte pe baricade; 
raiale   otomane   revin   Principatelor. 30  Bourbonii sunt înlăturaţi.  începe 
mart.  ­  înc heierea lucrărilor de ela­  „Monarhia   din  iulie" (familia   d'Orleans). 
borare a Regulamentelor Organice, apr.  ­  Este   o   guvernare constituţională. 25 
Divanurile de la laş i  şi Bucureş ti  aprobă  aug.  ­  Insurecţia  din  Belgia  contra 
proiectul   de   lege   privind   organizarea  dominaţiei olandeze. 29 nov. ­ Revoluţie la 
armatei.  Varşovia. 20 dec  ­ Conferinţa 
internaţională de la Londra     garantează 
independenţa  şi „veşnica neutralitate" a 
Belgiei. 

­Recensământ general al  populaţiei din  1831  7 febr. ­ Trupele ţariste pătrund în Polonia. ­ 


Principate. ­ Răscoală ţărănească în  Război între Imperiul Otoman şi Egipt. 21­ 
Moldova, mai­oct.  ­  Adoptarea  24 nov. ­ Revolta ţesătorilor din Lyon. 
Regulamentelor Organic e  în Moldova  ş i 
în  Ţ ara Românească, un. ­ Epidemie de 
holeră în Principate. 

1832  25 f ebr.  ­  Polonia devine o provincie a 


Imperiului Rusiei. ­Otto de Bavaria este 
proclamat rege al  Greciei (Otto I). ­ 
Tulburări republicane în Franţa. 

­Poarta recunoaşte Principatelor dreptul  1833  mai ­ Poarta cedează Siria către Egipt prin 


de navigaţie sub pavilion propriu. ­  tratatul de la Kutahya. ­ începutul războiului 
Constituirea  „Societăţii  filarmonice"  din  civil în Spania, iul.  ­  Tratatul de la Unkiar­ 
Bucureşti.  lskelesi  între Imperiul Otoman şi Rusia. ­ 
Constituirea uniunii vamale Zollverein în 
Germania. 

­ Primul vas românesc construit la Giurgiu  1834  9­13 apr. ­ Tulburări populare la Lyon. 13­ 


ancorează la Constantinopol. 11/23 febr.  ­  14  apr.  ­  Insurecţie  republicană  la 
Ciocniri  între studenţii de  la  Cluj  şi  Paris. ­ Anglia proclamă libertatea sclavilor, 
soldaţii  din  trupele  habsbur­gice. 22  ­începutul aşezării burilor în Africa de Sud. 
mart./3  apr.  ­  Poarta   numeşte,   cu 
acordul Rusiei, noi domni în Principate ­ 
Mihail  Sturdza în  Moldova  şi  Alexandru 
Ghica în Ţara Românească. ­Ia   naştere 
societatea   secretă  revoluţionară 
condusă  de   polonezul   Adolf David. 

73
1  2  3 

primele  experienţe   cu   maşini  1835  28 iul­Atentat c ontra lui Louis Philippe 


PanteJimon. ă la Paris „Cercul  regele Franţei. ­Guvernarea  autoritară  a 
revoluţionar  lui   Rosas  în Argentina. 
i  ­  Inaugurarea    cursurilor 
Mihăilene de la laşi. încheierea 
unei convenţii între Ţara 
Românească cu privire la ­ 
nerţului şi extrădarea fugarilor. 

1836  17 febr. ­ CraGovia (Polonia) este ocupată 
de trupele ruse, austriece şi prusace. ­ 
Independenţa Texasului, care se rupe de 
Mexic. 29/30   oct.  ­  încercarea    lui 
Ludovic Napoleon de a prelua puterea în 
Franţa. 

;apătă statutul de porto­franco.  1837  ­începutul   domniei   reginei   Victoria  în 


•ecunoaşte vaselor muntene şi  Π Anglia. 
dreptul de a naviga pe Marea 

uncţiune, la Zlatna, prima maşină n  1838  12 febr. ­ Tratat între Franţa şi Haiti. ­ 


Transilvania. Sub presiunea  Depunerea unei petiţii de către lucrătorii 
Porţii, Adunarea i   a  Ţării  din Birmingham (Anglia) în care se solicitau 
Româneşti   votează Adiţional,  drepturi sociale şi politice. 
conform  căruia  orice 
constituţională se putea realiza 
:ordul Rusiei şi al Porţii. 

ia   Confederativă  din   Moldova e  1839  ­ Olanda recunoaşte independenţa Belgiei ­ 


comisul Leonte Radu. ­  Agitaţii republicane la Paris. 1839­1842­ 
Constituirea de către studenţii  Război între India şi Afganistan. 1839­1851­ 
aţi la studii la Paris a „Societăţii  Război  între    Argentina  şi Uruguay. 
ăţătura poporului român". 

istituirea, în Ţara Românească, a  1840  4  apr.  ­ Anglia  declară  război  Chinei, 


staţi secrete condusă de boierul  începe primul „război al opiului". 15 iul. ­ 
Mică) Filipescu. Conducătorii săi  Anglia, Austria, Prusia şi Rusia se decid să 
ă un program politic,  dar sunt  sprijine Poarta contra Egiptului ­ Anglia 
i condamnaţi  la pedepse grele  ocupă Noua Zeelandă. ­Prin tratatul de la 
Londra Mehmet Aii  controlează Egiptul şi 
Sudanul. 18 oct.­14 dec. ­ Aducerea de 
per insula Sfânta Elena şi depunerea la Paris 
a rămăşiţelor pământeşti ale lui Napoleon 
Bonaparte. 

bazele  unor  noi  stabilimente în  1841  13 iul. ­ Convenţia de la Londra stabileşte 


Principate.  regimul navigaţiei prin strâmtoriie Bosfor şi 
Dardanele. ­ Sultanul otoman recunoaşte lui 
Mehmed Ah guvernarea ereditară în Egipt.
1  2  3 

­  Dieta maghiară  votează un proiect de  1842  ­ Eşecul   pătrunderii   englezilor  în   Afga­ 


lege prin care urma să se introducă, în mod  nistan. 29 apr. ­ Tratatul de la Nankin pune 
progresiv,  limba maghiară în  locul  celei  capăt „războiului opiului". 
latine, în justiţie şi administraţie, şi a celei 
române, în şcoală şi biserică. 7 oct.­ Poarta îl 
revocă pe Alexandru Ghica ca domn al Ţării 
Româneşti. 20 dec. ­ Gheorghe Bibescu 
(1805­1873) este ales domn al Ţării 
Româneşti. 

­ La Tunari funcţionează prima ţesătone  1843  ­ Anglia anexează noi teritorii în India. 27 


mecanică din Ţara Românească. 15 f ebr.  ­  iul. ­ Acord prin care piaţa Chinei este 
Consistonul  de la  Blaj  cere  deschisă comerţului european. ­ 
Episcopului loan Lemeny (1780­1861) să  Intensificarea    luptei    pentru    unitatea 
facă demersuri Ja Viena pentru neaplicarea  naţională a Italiei. 
legii cu privire la folosirea limbii maghiare 
votată de dieta de la Pressburg. ­ Se 
înfiinţează societatea secretă „Frăţia". 

­Gheorghe   Bibescu   decretează  eman­  1844  12 sept. ­ întâlnirea de la castelul Windsor 


ciparea  ţiganilor    statului,     autorităţilor  între  regina Victoria,  a Angliei  şi  Louis 
publice  şi   ai   mănăstirilor închinate.   Un  Philippe, regele Franţei. 24 oct. ­ Tratat 
decret asemănător este dat în Moldova de  comercial  între Franţa şi China. 
către Mihail Sturdza (1795­1884). ­ Se 
desfăşoară  mişcarea  naţională  din Banat 
condusă de Eftimie Murgu. 

­Se   introduce,  în  Ţara   Românească,  1845  ­ Mare foamete în Irlanda. ­Texasul este 


cultivarea rapiţei pentru fabricarea uleiului.  reunit cu Statele Unite ale Americii. 
14   febr.  ­  Fondarea   la   Bucureşti   a 
.Asociaţiei literare a României". 2/14 dec.  ­ 
Se pun bazele, la Paris, ale „Societăţii 
studenţilor români". 

­ Intră  în   funcţiune,   la   Reşiţa,   primele  1846  ­ Marea Britanie adoptă politica economică a 


laminoare acţionate de maşini cu aburi, ­în  liberului schimb, ­începutul războiului între 
Ţara Românească începe construirea  S.U.A. şi Mexic în legătură cu stăpânirea 
unui important sistem de drumuri, nov. 1847  Texasului. 11 nov. ­ Cracovia este anexată 
­ Sesiune a Dietei Transilvaniei care  Imperiului Habsburgic. 
votează un nou urbariu (lege agrară) 
defavorabil ţăranilor iobagi, ­înfiinţarea 
„Asociaţiei    patriotice"  din Moldova. 

ian.  ­ Arestarea  Ecaterinei  Varga,  con­  1847  ­ Independenţa Liberiei. ­ Se descoperă aur 


ducătoarea acţiunilor de protest a moţilor  în California, nov. ­ Conflict, în Elveţia, între 
de pe domeniul Zlatnei.  cantoanele catolice şi cele protestante. 

75
ttră în vigoare o convenţie între  1848  12 ian. ­ Revoluţie la Palermo. 2 febr. ­ 
şi    Moldova    cu    privire    la  Tratatul de la Guadelupa Hidalgo pune 
a vămii  între cele două ţări, cu  capăt războiului dintre Mexic şi S.U.A. ­ 
arii.  Constituţii noi în statele italiene. 22­24 
t.  ­  Nobilimea  maghiară  cere  febr. ­ Lupte pe baricade la Paris, ­ 
Transilvaniei  la  Ungaria,  îrt.  ­  înlăturarea „Monarhiei din iulie". 
Proc l am aţ i a  lui  Si mi on  jrin  24  febr.  ­  Piemontul   declară  război 
care românii din Transilvania naţi  Imperiului Habsburgic. 
să  se  ridice  la  luptă  pentru  25 febr. ­ Proclamarea republicii în Franţa. 
drepturilor lor.  27 febr. ­ Crearea atelierelor naţionale în 
3 apr. ­ Adunarea de la laşi. Se  Franţa. 
etiţiunea­proclamaţiune".  5 mart ­ Introducerea votului universal în 
revoluţionară  în  Ţara   Româ­  Franţa. 
mart. ­ Revoluţii la Viena, Veneţia, Berlin, 
>r  ­  Prima  adunare  politică  a  Milano, Miinchen. 
de la Blaj.  apr. ­ Stabilirea de guverne revoluţionare 
i mai ­ Marea Adunare Naţională  în Italia. 
Câmpia  Libertăţii de la Blaj.  Se  4 mai  ­  Se reuneşte la Paris Adunarea 
'etiţia naţională", ■i ale românilor din  Naţională a Franţei. 
Banat, nai  ­  Revoluţionarii  18     mai  ­  Deschiderea     lucrărilor 
moldoveni la Braşov redactează  Parlamentului de la Frankfurt. 
„Prinţipiile Dentru reformarea  29 mai ­ Instaurarea unui guvern provizoriu 
patriei", tai  ­  Dieta de l a Cluj  în Cehia. 
voteaz ă,  22­28 iun. ­  Lupte de baricadă la Paris. 
voinţei     românilor,     anexarea  Generalul Cavaignac devine şef al puterii 
aniei la Ungaria.  executive. 
. ­ Adunarea de la Islaz. Se adoptă  25 iul. ­  Habsburgii înfrâng la Custozza 
naţia de la Islaz".  (Italia) pe Carol Albert, regele Piemontului. 
iun.  ­  Formarea   unui   guvern  2 dec. ­ împăratul habsburg Ferdinand I 
iu la Bucureşti.  abdică. îi succede Franz losef (Francisc 
te ale puterii revâluţionare în Ţara  losif) (1848­1916). 
sască. /"IO  iul.  ­ Trupele ţariste  7 dec. ­ începutul ostilităţilor militare între 
ocupă  Habsburgi  şi      trupele      revoluţionare 
maghiare. 
ui. ­ Notă  a guvernului  ţarist prin  10   dec.  ­  Ludovic   Bonaparte   (viitorul 
au dezavuate tendinţele de unitate  împărat Napoleon al lII ­ 1852­1870) 
lă ale românilor. )rp militar otoman  este ales preşedinte al Franţei. 
trece Dunărea la 

'9  aug. ­ Formarea  Locotenentei 
şti în Ţara Românească. 
ilegaţie munteană duce tratative la 

Se publică la Cernăuţi „Dorinţele 
II Naţionale din Moldova", icre asupra 
populaţiei româneşti din vania. 
6/28   sept.  ­  A   treia   Adunare 
ală de la Blaj. 

ii
1  2  3 

13/25 sept. ­ Otomanii forţează intrarea în  • 
Bucureşti în ciuda rezistenţei populare. 25 
sept./7 oct. ­ Exilarea conduc ătorilor 
revoluţiei din Ţara Românească, dec. ­ 
începe ofensiva maghiară în Transilvania, 
care este ocupată, cu excepţia zonei 
Munţilor Apuseni, până în martie 1849. ­ 
Rezistenţa moţilor din Apuseni, condusă 
de Avram lancu. 

20 febr./4 mart. ­ Constituţia imperială din  1849
1849   recunoaşte   o   autonomie   limitată 
Transilvaniei. 22 apr.­4 mai  ­  24 apr.­6 
mai  ­ Tratative între Avram lancu şi loan 
Dragoş. 
•';î(#.s  Mişcări ale lucratorilor [[] 
Hust  Soroca 
Organizaţii muncitoreşti ■■V.­  Darabani 
Conspiraţia antihabsburgică  Halmeu  Sighet 
.  Atacuri ale  trupelor  •'•" Rădăuţi  Râbniţa 
ruse în 1853­1854  Cărei  Satu Mare  Botoşani 
Atacuri şi mişcări ale  Valea lui Mihai  Baia Mare  Viseul de Sus 
trupelor otomane în  JTăsnad  Orhei
1853­1854  Marghita (3  rWăsăud 
Manifestaţii ţărăneşti 
în favoarea alegerii lui  D 
Alexandru I. Cuza în  Oradea        Zalău 
Tiraspol
Tara Românească 
8 * * 
R P 
Gheorghieni  vM.i854­VII.1855 Huşi {     ) 
Alegeri: 7/19.VH.1857  Leova  "    ' .   v. 
Sântana  gCâmpehij? Turzii '  Anulate: 
Aiud  Miercurea Ciuc P&k  12A24.VIH.1857 Comrat 
Nădlac  A r a d  Cetatea Albă '; 
Zlatna  Blaj  Tg.OcnaV£S' No | alegeri . ix.1857 
Lipova  Divan Ad­hoc : 22.IX./4.X.1857 
Timişoara  W  Alba lulia  Tatarbunar      3 
Kikinda  , V Ai> >  Al. I. Cuza ales ca domnitor: 
Deva  «r 
Jimbolia  Orăstie 
Lugoj  Chilia Nouă  " 
Buziaş  I.ŞerpildF­ 
Ciacova 
'  Caransebeş 

rteă  H âmpina VI.1853V  Sulina     : 


Oraviţa  f  mna  Râmnicu Vâlcea  Ar 
oviste  Ploieşti Ocupaţie austriaca 
BELGRAD  Târgu Jiu      /
rlle! ll
Babadag sf.Gheorgrvţ 
v  Moldova Veche  .  ?

Orşova     Turnu Sevenn  Targovişte  vill.1854­XII.1854 


v J  Ali»aeri • 7/19 IX 1857 

v  j  Divan Ad­hoc:  V  •  20.IX./12.X.1857 
Drăgăs  Slatina  BUCuREsfi    Al. I. Cuza ales ca domnitor: w 
,   laşi Centrele principale ale mişcării 
unioniste p       Ecoul Unirii  / 
în teritoriile româneşi.  Caracal 
Vidin
aflate sub ocupaţia străină;  O 
Calafat  Olteniţa 
centre ale luptei pentru
Lom  T  .      . • Silistra Giurgiu     Turtucaia, 
desăvârşirea unrticâm
Corabia     Turnu Măgurele     Rusciuc  Mangalia 
.  \  ."VexvVoţu ocupare
Nioopole 
Ba/c/c
Bazargic 
PERIOADA POSTPAŞOPTISTĂ (1848­1856) Şl 
„DECENIUL RESTRUCTURĂRII NAŢIONALE" 
(1856­1866) 

­CONVENŢIA DE LA BALTA LIM AN SI ACTIVITATEA EMIGRAŢIEI ROM ÂNE 


(1849­1856). 
­  PROBLEMA ROMÂNEASCĂ, PROBLEMĂ EUROPEANĂ. 
­  ADUNĂRILE AD­HOC (1857). 
­  CONFERINŢA SI CONVENŢIA DE LA PARIS (1858). 
­  DUBLA ALEGERE A LUI AL. IOAN CUZA. 

Convenţia  de  la  Balta  Liman  şi  activitatea  emigraţiei  române  (1849­­ 
1856).  înăbuşirea  revoluţiei,  reinstaurarea  domniilor  regulamentare  nu  au  pus 
capăt mişcărilor sociale care vor continua, în ambele Principate, până la jumăta­ 
tea anului 1849. în vederea reprimării acestor acţiuni, a fost folosită forţa armată, 
s­au  constituit  comisii  speciale  pentru  urmărirea  $i  anchetarea  celor  implicaţi  în 
acţiunile politice  ale  anului anterior. A fost astfel instituită o înaltă curte crimina­ 
listică, la 18 aprilie 1849, pentru judecarea celor arestaţi, şi s­a interzis, printr­un ' 
firman al sultanului, intrarea în ţară a unui număr de 34 de revoluţionari. 
Plecaţi din cele două Principate, exilaţii români s­au împrăştiat în întreaga 
Europă: Paris, Viena, Londra, Constantinopol, Triest sau Brussa. „Ei îşi asumau 
o  sarcină  de  mare  responsabilitate  ­  aceea  de  a  călăuzi  poporul  la  luptă,  în 
ceasul deşteptării". 
Dar cele două puteri, suverană şi  „protectoare", în dezacord cu interesele 
poporului  român  dar  arogându­şi  dreptul  de  a  dispune  de  soarta  acestuia, 
încheiau  la  Balta  Liman  ­  în  primăvara  anului  1849  ­  o  Convenţie,  valabilă  pe 
termen de şapte ani, care ştirbea grav suveranitatea Principatelor. 
în cuprinsul ei se modificau substanţial unele prevederi ale Regulamentelor 
Organice,  hotărându­se:  domnitorii  celor  două  ţări  române,  consideraţi  înalţi 
funcţionari ai Imperiului Otoman, erau numiţi direct de sultan, cu acordul puterii 
«protectoare" (Rusia) pe timp de şapte ani; Adunările obşteşti ordinare şi extra­ 
ordinare se suspendau, locul lor fiind luat de Consilii sau Divanuri ad­hoc, formate 
din boierii cei mai notabili şi mai demni de încredere. Staţionarea în Principate a 
25 000 ­ 30 000 de soldaţi pentru fiecare din cele două ţări, până la „restabilirea 
liniştei", era prelungită. în baza Convenţiei, au fost numiţi domni pe perioadă stabi­ 
lită: Bartiu Ştirbey, în Ţara Românească, şi Grigore Alexandru Ghica, în Moldova. 
împotriva  celor  decise  la  Balta­Liman,  emigraţia  română  a  adresat 
un  protest  Adunării  Naţionale  a  republicii  franceze  şi,  din  iniţiativa  lui  CA. 
Rosetti,  s­a  constituit  la  Paris,  la  începutul  lunii  iunie  1849,  Comitetul  Demo­ 
cratic Român. 

79
în  aceeaşi  direcţie,  Nicolae  Bălcescu  sosea  în  capitala  Franţei  pentru  a 
concentra activitatea emigraţiei revoluţionare române. 
Grupată  în  jurul  revistei  „România  viitoare",  emigraţia  română  considera 
revoluţia  europeană  generală  drept  singura  cale  pentru  înfăptuirea  statului 
naţional  român.  Pentru  pregătirea  ei,  în  iulie  1850,  la  Londra,  a  fost  constituit 
Comitetul  Democratic  European  condus  de  Giuseppe  Mazzini.  Organizarea 
revoluţiei române era încredinţată unui Comitet cu sediul la Paris, deviza ei fiind: 
Dreptate!  Frăţie!  Unitate!.  Foile  volante  răspândite  în  Moldova,  Ţara  Româ­ 
nească  şi  Transilvania  conţineau  apeluri  la  unitate  şi  proclamaţii  revoluţionare. 
Data de 13 iunie, a noii revoluţii, se estima a coincide cu expirarea mandatului 
preşedintelui francez Ludovic Bonaparte când, din Franţa, revoluţia urma să se 
extindă în toată Europa. 
Dar, desfăşurarea evenimentelor a luat un alt curs. La 2 decembrie 1851, 
printr­o lovitură de stat, acesta s­a proclamat preşedinte pe viaţă şi apoi împărat 
sub numele de Napoleon al ///­/ea. Curtea de la Viena abroga, la 31 decembrie 
1851, constituţia promulgată la 4 martie t849. Nu peste mult timp, la Palermo, se 
stingea din viaţă, la 28 noiembrie 1852, Nicolae Bălcescu. 
în fine, declanşarea în cursul anului 1853 a conflictului armat între Imperiile 
Rus şi Otoman, îndeobşte numit al Crimeii, a avut importante consecinţe pe plan 
european. Imperiul Otoman era sprijinit de Franţa şi Anglia. înfrângerea ţarului a 
creat  perspectiva  unui  nou  echilibru  european,  care  să  îngăduie  abordarea 
problemei  româneşti  ca  problemă  europeană.  Este, în  această  direcţie, meritul 
marilor  personalităţi  paşoptiste  care  au  acţionat  concertat,  atât în  ţară cât  şi  în 
străinătate, în sensul unei noi tactici de luptă. Cum o nouă revoluţie europeană, 
nu  se  mai  putea  realiza,  rămânea  ca  fiecare  dintre  popoarele  oprimate  să  îşi 
aleagă, singur, calea spre unitate şi dezrobire. 
începutul  Războiului  Crimeii  a  transformat  Ţările  Române  în  teatrul  de 
desfăşurare  a  unor  mari  operaţiuni  militare  urmate  de  perioade  lungi  de 
ocupaţie.  Trupele  ruse,  sosite  aici  în  iunie  1853,  erau  obligate  să  părăsească 
Principatele, între aprilie­septembrie 1854, pentru a fi înlocuite cu trupe otomane 
şi austriece, acestea din urmă prelungindu­şi şederea până la 30 martie 1857. 
.  ■  Atâta vreme cât propa­ 
ganda  prounionistă  era  stânjenită  în  Principate,  emigraţia  politică  română  şi­a 
concentrat toate eforturile pentru captarea interesului diplomaţiei europene şi a 
opiniei publice internaţionale. 
încă  din  fazele  preliminare  ale  Congresului  de  la  Paris,  din  1856,  repre­ 
zentantul Franţei a abordat problema unirii celor două Principate. Noul stat ar fi 
format  o  barieră  naturală  în  calea  expansiunii  Rusiei  ţariste  şi  ar  fi  apărat,  în 
acelaşi timp, integritatea Imperiului Otoman. 
La aproape un an de la retragerea trupelor  ţariste din  Ţările Române cei 
doi domni îşi recuperau tronurile la sfârşitul lunii septembrie 1854: Barbu Ştirbey, 
în  Ţara  Românească,  a  manifestat  o  atitudine  defavorabilă  mişcării  unioniste, 
sperând  să  obţină  o  nouă  candidatură  la  tron.  în  Moldova  însă,  Grigore 
Alexandru  Ghica  a  înlesnit  editarea  unor  publicaţii  ca  „România  literară"  şi 
„Steaua  Dunării",  cu  rol  important  în  pregătirea  spiritelor  pentru  Unire,  în 
formarea conştiinţei naţionale. 
în  acelaşi  timp,  s­a  militat  pentru  conştientizarea  opiniei  publice  şi  atra­ 
gerea unor personalităţi europene precum împăratul Napoleon al ///­/ea, contele 

80
Walewski,  ministrul  de  externe  al  Franţei,  premierul  englez  Palmerston.  Porţii 
otomane  i­au  fost  trimise  repetate  memorii  de  protest  în  care  erau  înfăţişate 
realităţile româneşti şi dorinţa unanimă de înfăptuire a statului naţional. Au fost 
antrenate  în  sprijinul  acestei  idei  şi  spiritele  alese  ale  vieţii  publice  şi  culturale 
europene, între care s­au remarcat Jules Michelet, Edgar Quinet, J.A. Vaillantş\ 
mulţi alţii, care au pledat cu căldură pentru cauza noastră. 
Publicaţiile  presei  europene  a  timpului  ilustrează  solidaritatea  opiniei 
publice cu cauza nobilă a poporului român. Astfel, când Congresul de Pace de la 
Paris  şi­a  început  lucrările,  problema  românească  avea  deja  anvergură 
europeană. Reprezentanţii Marilor Puteri s­au pronunţat însă în conformitate cu 
interesele  lor.  Astfel,  Franţa  a  cerut  înfăptuirea  Unirii  sub  un  principe  străin; 
Rusia  a  susţinut­o,  dar  cu  dorinţa  dezbinării  concertului  european,  iar  Prusia  şi 
Sardinia,  din  raţiuni  care  priveau  propriile  lor  obiective  politice;  Anglia  nu  s­a 
pronunţat, lăsând problema deschisă. împotriva Unirii au fost, de la început, din 
motive  lesne  de  înţeles,  Poarta  şi  Austria.  Ca  urmare,  la  sugestia  puterilor 
favorabile Unirii, Congresul a  hotărât ca statutul Principatelor să fie stabilit prin 
consultarea  locuitorilor  din  cele  două  ţări.  Poarta  trebuia  să  se  îngrijească  de 
convocarea,  în  cele  două  Principate,  a  unor  Adunări  ad­hoc  care  urmau  să 
exprime  voinţa  românilor  în  chestiunea  Unirii,  nici  una  dintre  puteri  neavând 
dreptul să intervină cu forţa armată decât în urma unui acord general între ele. 
în  continuare,  prin  Tratatul  de  Pace  încheiat  la  Paris,  la  30  Martie  1856, 
Principatele  române  rămâneau  sub  suzeranitatea  Porţii,  dar  treceau,  totodată, 
sub garanţia colectivă a Puterilor semnatare; se stabilea libertatea de navigaţie 
pe  Dunăre  şi  se  hotăra  crearea  unei  noi  Comisii  permanente,  alcătuită  din 
reprezentanţii  statelor  riverane;  se  înapoiau  Moldovei  cele  trei  judeţe  din  sudul 
Basarabiei:  Cahul,  Ismail  şi  Bolgrad,  ce  au  constituit,  timp  de  douăzeci  de  ani, 
un  permanent  subiect  de  animozitate  între  Rusia  ţaristă  şi  Principate.  Se 
statua  întrunirea  la  Bucureşti  a  unei  Comisii  alcătuite  din  reprezentanţii  celor 
şapte Mari Puteri pentru a cerceta starea internă a ţării şi a face propuneri care 
priveau reorganizarea lor. 
Adunările ad­hoc (1857). Anii 1853­1858 s­au arătat hotărâtori  şi în plan 
intern. Paşoptiştilor moldoveni, cărora li se interzisese de către domn să susţină 
cauza statului naţional român, li se vor adăuga şi cei munteni reîntorşi, masiv, în 
ţară, spre sfârşitul domniei lui Barbu Ştirbey. 
în ambele Principate, conducătorii mişcării unioniste s­au organizat în câte 
o formaţie politică denumită „Partida naţională". După  ce în Moldova şi  în Ţara 
Românească s­au format Comitete ale Unirii, în primele luni ale anului 1857 s­a 
constituit  un  Comitet  central  al  Unirii,  care  a  făcut  o  largă  popularizare 
programului politic naţional: autonomia şi neutralitatea Principatelor, unirea, prinţ 
străin,  guvern  reprezentativ  şi  o  singură  Adunare,  în  care  să  fie  reprezentate 
interesele tuturor forţelor social­politice ale societăţii. 
La expirarea mandatului de domnie a lui Grigore Al. Ghica şi a lui Barbu 
Ştirbey, Poarta a desemnat drept caimacami (locţiitori de domni) pe Teodor Ba/ş 
şi apoi pe  Nicolae  Vogoride, în  Moldova,  şi  pe Alexandru Ghica, în Ţara 
Românească. 
Alegerile pentru Adunarea ad­hoc a Moldovei au fost falsificate  de 
caimacamul N.   Vogoride, cu sprijinul direct al consulului Austriei la laşi. în 

81
omisia internaţională trimisă în 1857, ftvPrincipatele Române, pentru a se informa în 
legătură cu dorinţele românilor. 

îxtul  reacţiei  stârnite  de  această  situaţie,  demisia  pârcălabului  de  Galaţi, 
andru  loan  Cuza,  a  reprezentat  un  act  cu  puternic  răsunet  intern  şi 
laţional.  Puterile  favorabile  Unirii  au  rupt  relaţiile  diplomatice  cu  Poarta. 
Ierna românească era pe punctul de a provoca un conflict european. Pentru 
evita această situaţie era necesară intervenţia Angliei care, după Congresul 
Paris, se arătase potrivnică Unirii. 
în  august  1857,  împăratul  Napoleon  al  lII  şi  regina  Victoria  a  Angliei 
întâlnit  la  Osborne.  S­a  ajuns  la  un  compromis,  în  virtutea  căruia  Anglia 
imţea  la  anularea  alegerilor  falsificate;  în  schimb,  Franţa  renunţa  să 
'ne Unirea deplină a Principatelor sub un principe străin şi se declara doar 
ru  o  simplă  unire  legislativă.  Poarta  a  fost  nevoită  să  accepte  noua 
uitare  care  a  asigurat  victoria  deplină  a  unioniştîlor  în  ambele  Principate. 
Lucrările  Adunărilor  s­au  deschis  în  septembrie  1857.  Pentru  prima  oară 
aleşi  şi  deputaţi  ţărani,  chiar  dacă  ei  se  aflau  în minoritate  în  raport  cu 
'ii.  Pentru  prima  oară  în istoria  ţării,  toate  forţele sociale  şi  politice  erau 
nate să se pronunţe într­o chestiune crucială pentru viitorul României. în 
i de 7­8 octombrie/19­20 octombrie, Adunările ad­hoc ale Moldovei  şi  Ţării 
lâneşti au votat Rezoluţii asemănătoare, exprimând, unanim, voinţa lor de 
i. Celelalte dorinţe erau neutralitatea, autonomia, prinţul străin şi Adunarea 
îzentativă. Prezenţa deputaţilor pontaşi a adus în discuţie desfiinţarea clăcii 
iproprietărirea. Cum în rândul „Partidei Naţionale"se aflau şi numeroşi mari 
rietari funciari, al căror vot favorabil unirii era foarte necesar, rezolvarea
acestor din urmă cereri a fost amânată. Adunarea ad­hoc a Ţării Româneşti s­a 
pronunţat pentru aceleaşi deziderate. 
Conferinţa şi Convenţia de la Paris C\858).Cerer/ie celor două Adunări, 
cuprinse  într­un  Raport  al  comisarilor  puterilor  europene,  au  fost  înaintate 
reprezentanţilor  puterilor  garante  întrunite  în  Conferinţa  de  la  Paris,  din  10/22 
mai  ­7/19  august.  înţelegerile  asupra  celor  convenite  au  fost  incluse  într­o 
Convenţie  care  cuprindea  statutul  internaţional  şi  principiile  de  organizare 
înternă a Principatelor. Fără să  ţină seama de dorinţele formulate în Rezoluţiile 
Adunărilor ad­hoc, acest document oferea românilor o unire trunchiată. 
Statul  astfel  rezultat  urma  a  se  numi  Principatele  Unite  ale  Moldovei  şi 
Valahiei, dar cu excepţia a două instituţii cu adevărat unice ­ Comisia centrală şi 
înalta  Curte  de  Justiţie  şi  Casaţie,  cele  mai  înalte  foruri  legislative  şi  juridice, 
ambele cu reşedinţa la Focşani, în cele două ţări ar fi trebuit să funcţioneze domni, 
adunări şi guverne separate. Spre a fi cât mai aproape de adevăr, este necesar să 
spunem  că  textul  Convenţiei  nici  nu  încuraja  dar  nici  nu  descuraja  „Partida 
Naţională"'din cele două ţări în aspiraţia ei spre Unire, întrucât nicăieri nu se stipula 
că  domnii  aleşi  în  cele  două  Principate  trebuiau  să  fie  persoane  separate.  Era 
astfel  deschisă  calea  unei  acţiuni  îndrăzneţe,  care  ne­ar  fi  putut  deschide 
perspectiva imediată a atât de doritei uniri depline: alegerea aceluiaşi domn atât la 
laşi, cât şi la Bucureşti. 
Convenţia de la Paris stipula b serie de principii importante, precum abolirea 
privilegiilor şi a monopolurilor, şi obliga la statornicirea raporturilor dintre proprietari 
şi ţărani pe baze noi, modeme. Legea electoralăprevedea însă un cens ridicat. 
Cu  plusurile  şi  minusurile  sale,  actul  constituţional  adoptat  la  Paris  a 
reprezentat un cadru propice înfăptuirii unităţii naţionale româneşti; nu degeaba 
Vasile  Boerescu  afirma  că  „depinde  de  noi  dacă  vom  şti  să  înfăptuim  unirea". 
„Europa ne­a ajutat", rostea acelaşi om politic, „rămâne să ne ajutăm noi înşine". 
Conform Convenţiei de la Paris, au fost numiţi trei caimacami în fiecare din 
cele  două  ţări,  care  aveau  misiunea  de  a  pregăti  şi  efectua  alegerile  pentru 
adunările elective. 
Dubla  alegere  a  lui  Alexandru  loan  Cuza.  în  Adunarea  electivă  a 
Moldovei, „Partida Naţională" m a prezentat, de la început, un candidat pe care 
să­l  opună  grupărilor  conservatoare  care  aveau  de  ales  între  Mihai  Sturdza, 
fostul domn regulamentar, şi Grigore Sturdza, fiul acestuia. în cele din urmă, la 
3/15 ianuarie 1859, aceasta a propus pe Alexandru loan Cuza, care a fost ales 
domn cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi (5/17 ianuarie 1859). 
întrucât  în  textul  Convenţiei  nu  se  stipula  ca  domnii  aleşi  în  cele  două 
Principate  să  fie  persoane  separate;  conducătorii  luptei  naţionale  au  decis  ca 
alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească, iar Europa să fie pusă 
în  faţa  faptului  împlinit.  De  altfel,  o  delegaţie  moldovenească,  care  s­a  oprit  la 
Bucureşti în drum spre Constantinopol, unde trebuia să comunice înscăunarea 
lui  Al.  I.  Cuza,  nu  a  fost  străină  de  aceste  planuri.  La  17  ianuarie  1859  ziarul 
„Românul"consemna că „nici o putere omenească nu va putea în viitor despărţi 
ceea ce Dumnezeu a unit pentru eternitate". 
Adunarea  electivă  a  Ţării  Româneşti  era  însă  dominată  de  conservatori, 
care deţineau 46 din cele 72 mandate; de aceea, victoria cauzei naţionale nu era 
posibilă  fără  intervenţia  maselor,  singurele  în  măsură  să  producă  un  dezno­ 
dământ fericit. 

83
Adunarea electivă a Moldovei 

în această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul tribunilor, o 
ie agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi al ţăranilor din împrejurimi. O mulţime 
de peste 30 000 oameni s­a aflat în preajma Adunării în acele zile istorice. Unul 
dintre  tribuni,  I.G.  Valentineanu,  nota  că  poporul  era  gata  „să  năvălească  în 
Cameră şi să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei". 

Adunarea electivă a Ţării Româneşti 
84
V­Jfc 

Proclamarea unirii, în 1859 

într­o şedinţă secretă a Adunării, deputatul  Vasile Boerescu a propus la 
24  ianuarie  1859  alegerea  lui  Alexandru  I.  Cuza,  aceasta  fiind  acceptată  în 
unanimitate. 
Entuziasmul  s­a  transmis  şi  poporului.  în  mod  firesc,  în  Capitală  şi  apoi  în 
întreaga  ţară,  victoria  forţelor  naţionale  a  provocat  o  explozie  de  satisfacţie 
Unanimă a fost şi în străinătate opinia, potrivit căreia, ziua de 24 ianuarie este o 
J expresie a „voinţei puternice de unire" a românilor, cum s­a exprimat contele Wa­ 
lewski,  ministrul  de  externe  al  Franţei.  L  Kossuth  scria:  „un  astfel  de  spirit  e 
necesar  ca  un  popor  să  întemeieze  o  patrie  sau,  dacă  a  pierdut­o,  să  şi­o 
recâştige". 
Perspectiva  celor  aproape  140  de  ani,  care  au  trecut  de  la  evenimen­ 
tele  din  1859,  confirmă,  în  egală  măsură,  patriotismul,  dar  şi  remarcabila 
abilitate  a  oamenilor  politici  ai  timpului,  care  au  ştiut,  printr­o  acţiune  îndrăz­ 
neaţă, să pună Marile Puteri „în faţa faptului împlinit" şi să depăşească obsta­ 
colele  pe  care  interesele  contradictorii  ale  acestora  le  aşezau  în  cale  i 
Unirii.  De  asemenea,  ca  în  atâtea  rânduri  în  istoria  ulterioară  a  ţării,  deci?ia 
finală  s­a  datorat  excepţionalei  abnegaţii  pe  care  naţiunea  română  a 
arătat­o acestei cauze. Presiunea populară  de la Bucureşti, din istoricele zile 
de  22­24  ianuarie  1859,  legitima  o  mare  aspiraţie  şi­i  dădea  trăinicia 
eternităţii. 

85
Rezoluţia în 5 puncte a Adunării ad­hoc a Moldovei, citită luni, 7 octombrie 1857, în a şaptea 
Hnţă publică. 
... cele dintâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţe ale ţării sunt: 
1  Respectarea drepturilor principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor, în cuprinderea vechilor 
)itulaţii încheiate cu înalta Poartă... 
2.  Unirea Principatelor într­un singur stat sub numele de România. 
3.  Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr­o dinastie domnitoare de ale Europei şi ai 
ei moştenitori să fie crescuţi în religia ţării. 
4.  Neutralitatea pământului Pricipatelor. 
5.  Puterea legiuitoare încredinţată unei obşteşti adunări în care să fie reprezentate toate 
tresele naţiei. 
Toate acestea sub garanţie colectivă a puterilor care au subscris Tratatul de la Paris". 

A.D. XENOPOL despre Convenţia de la Paris  ' 
„Această convenţie este o lucrare foarte stranie, o silinţă supremă a combinaţiei diplomatice, 
re totdeauna a căutat să domine prin idei, adeseori prin cuvinte, interesele reale şi puternice ale 
sţii.  Ea  este  un  amestec  hibrid  şi  nefiresc  de  unire  şi  despărţire,  cu  care  caută  să  se  împace 
eresele deosebite ale puterilor (europene) pe capul poporului român. Necontenit i se arată unirea, 
r i se pun stăvili pentru ca ea să nu se realizeze"... 

TEMĂ: 

1.  Care a fost semnificaţia luptei emigraţiei revoluţionare după 1848? 
2.  Prezentaţi poziţia Marilor Puteri europene faţă de problema românească. 
3.  Ilustraţi  politica  „faptului împlinit"  practicată de  români,  prin  raportare  la hotărârile 
Congresului (1856) şi, respectiv, Conferinţei de la Paris (1858).
DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CU ZA 
(1859­1866) 

­ACŢIUNEA  POLITICĂ  SI  LUPTA  DIPLOMATICĂ  PENTRU  RECUNOAŞTEREA 


UNIRII DEPUNE (1859 ­ 1861). 
­DOMNUL  SI  ADUNAREA  ELECTIVĂ,  DOUĂ  FORŢE  OPUSE  ÎN  OPERA  DE 
EDIFICARE A ROMÂNIEI MODERNE. 
­GUVERNUL  MtHAIL  KOGĂLNICEANU  (1863­1865).  SECULARIZAREA  AVERI­ 
LOR MĂNĂSTIREŞTI. LEGEA RURALĂ. LOVITURA DE STAT DIN 2 MA11864. 

Uriaşul  entuziasm  stârnit  de  dubla  alegere  a  lui  Alexandru  I.Cuza, 


pretutindeni  unde  trăiau  români,  nu  putea  în  nici  un  fel  să  ascundă  situaţia 
complexă în care se găsea noul stat. 
De la începutul domniei sale, Alexandru I. Cuza â acţionat în sensul voinţei 
Adunărilor ad­hoc. în plan internaţional, el a declanşat o campanie  diplomatică 
energică  pentru  recunoaşterea  de  către  Marile  Puteri,  a  faptului  împlinit  la  24 
ianuarie 1859, adică a dublei alegeri, şi pentru unirea deplină. Convins fiind că 
peste  obstacole  de  tot  felul  Principatele  vor  obţine  în  cele  din  urmă  statutul 
solicitat, Alexandru I. Cuza nu  s­a temut să grăbească momentul aşteptat. între 
anii  1859­1862,  unificarea  unor  instituţii  până  atunci  separate  trebuia  să 
avertizeze că ţara e dispusă să­şi ia soarta în propriile mâini şi că actul de la 24 
ianuarie este ireversibil. 
Odată unirea deplin recunoscută, chiar dacă  numai pe durata domniei  şi 
vieţii lui Cuza, eforturile sale s­au îndreptat spre înfăptuirea marelui program de 
reforme care va edifica'România modernă. Dar luptătorii de la 1848 se vor găsi 
acum pe poziţii diferite. 
Opoziţia marilor proprietari (temători de a­şi pierde o dată cu pământul  şi 
puterea  politică)  se  alătură  celei  „roşii",  liberale,  constituită  din  personalităţi 
politice care acţionaseră pentru Unire şi dubla alegere a lui Alexandru I. Cuza, 
dar pe care acesta nu le cointeresase în marea sa operă politică. 
Domnul  nu  avea  de  ales;  respinse  de  Adunarea  electivă,  reformele  nu 
puteau fi impuse decât printr­un act de autoritate pe care Alexandru I. Cuza nu 
ezita  să­l  înfăptuiască.  După  ce  secularizarea  averilor  mănăstireşti,  legea 
electorală,  legea  rurală,  legea  instrucţiunii,  legea  comunală,  legea  organizării 
armatei ş\ Codurile civil şi penal  au devenit realitate, acesta  a considerat că îi 
mai  rămânea  de  înfăptuit  doar,  pentru  a  pune  în  practică  integral  hotărârile 
Adunărilor din 1857, instalarea prinţului străin. 
Scrisoarea  pentru  Napoleon  al  ///­/ea,  din  1  octombrie  1865,  şi  mesajul 
pentru cele două camere ale Parlamentului, de la începutul lui decembrie, arătau 
clar că domnul Unirii îşi îndeplinise misiunea. 

87
Stema reunită a Moldovei  Alexandru loan Cuza 
şi Ţării Româneşti 

Acţiunea  politică  internă  şi  lupta  diplomatică  pentru  recunoaşterea 


Unirii  depline  (1859­1861).  Actul  istoric  de  la  24  ianuarie  1859  reprezenta 
primul  pas  pe  calea  înfăptuirii  statului  naţional  român  unitar.  Impusă  sub  o 
puternică  presiune  populară,  cu  deosebire  la  Bucureşti,  alegerea  ca  domn  al 
Ţării  Româneşti  a  lui  Alexandru  loan  Cuza  avea  să­şi  găsească  o  confirmare 
deplină  la  marea  manifestare  prilejuită  de  sosirea  alesului  naţiunii  în  capitala 
munteană, ce avea să devină, peste numai câţiva ani, capitala tuturor românilor. 
Dar  odată  încheiate manifestările  prilejuite  de  dubla  alegere,  Alexandru  I. 
Cuza  îşi  dădea  seama  că  Principatele  aveau  să  rezolve  grele  şi  complicate 
probleme,  cea  mai  stringentă  fiind  recunoaşterea  internaţională  a  alegerilor 
1O 
Faptul împlinit la 24 ianuarie  59 era considerat de Poartă şi de Austria drept o 
încălcare a Convenţiei de la Paris. Situaţia creată în cele două Principate urma 
să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferinţe internaţionale, care se deschidea 
la  Paris,  la  26  martie/7  aprilie  ­  25  aug./6  sept.  Misiuni  speciale,  conduse  de 
persoane  apropiate  lui  Alexandru  I.  Cuza,  au  vizitat  capitalele  Marilor  Puteri 
garante şi au reuşit să câştige sprijin pentru cauza românească. încă în a doua 
şedinţă  a  Conferinţei  (1/13  aprilie)  Franţa,  Rusia,  Anglia,  Prusia  şi  Sardinia  au 
recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman şi Austria însă tergiversau; mai mult, 
se  află  că  se  punea la  cale  o intervenţie militară  peste  Dunăre.  Alexandru  I. 
Cuza  răspunse  energic.  La  20  aprilie,  la  Floreşti,  între  Ploieşti  şi  Câmpina, 
armata moldo­munteană era concentrată spre a face faţă oricărei situaţii. După
alte ameninţări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, 
o  dată  cu  Austria,  în  a  3­a  şedinţă  a  Conferinţei  de  la  Paris  (25  august/7 
septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situaţiei, 
atât  în  relaţiile  cu  Imperiul  Otoman,  cât  şi  cu  cel  Habsburgic,  îl  determină  pe 
domn să ordone închiderea taberei de la Floreşti{\ 1 septembrie 1859). 
Astfel  împlinită  recunoaşterea  situaţiei  de  fapt,  impusă  la  24  ianuarie, 
obiectivul  imediat  următor  era  acceptarea  de  către  puterile  garante  a  Unirii 
depline. Este sarcina pe care domnia şi sfetnicii apropiaţi ai acesteia au reuşit 
s­o încheie cu succes la capătul a doi ani de insistente negocieri diplomatice şi 
de hotărâtă acţiune internă. . 
Fără  a  aştepta  verdictul  altor  reuniuni  internaţionale,  Alexandru  I.  Cuza  a 
trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers consecinţele hotărârilor 
adoptate  prin  Convenţia  de  la  Paris.  Misiunile  diplomatice  ale  Principatelor  la 
Constantinopol  erau  reunite  încă  în  cursul  anului  1859  (martie),  cu  Costache 
Negri, recunoscut  chiar de către  Poartă, drept unic reprezentant al celor  două 
ţări  Unificarea  armatei  începea  cu  deplasări  de  iwiităţi  militare  moldovene,  la 
Bucureşti  şi  muntene,  la  laşi;  tabăra  de  la  Floreşti  s­a  bucurat  de  o  comandă 
unică. în cursul anului 1860, statele majore, instrucţia, administraţia şi intendenţa 
au fost  aşezate sub  o singură  autoritate, iar  aceeaşi  persoană  ­  generalul  Ion 
Emanoil Florescu­ a fost numită în funcţia de ministru de război în ambele ţări. 
fn  serviciul  telegrafului  moldovean  şi  muntean  este  numit  Cezar  Librecht 
inspector  general.  La  26  octombrie/7  noiembrie  1860,  domnul  a  inaugurat 
Universitatea  din  laşi,  la  început  cu  4  facultăţi:  drept,  filosofie  (litere),  ştiinţe  şi 
teologie. 
La  Focşani,  nu  fără  dificultăţi,  îşi  începuse  activitatea  Comisia  Centrală 
care,  potrivit  Convenţiei  de  la  Paris,  trebuia  să  elaboreze  legile,  comune  celor 
două  ţări.  în  cei  trei  ani  de  activitate  (1859­  1862)  din  proiectele  sale  au  fost 
aprobate de Adunarea, electivă şi promulgate de domn doar cele referitoare la 
Curtea de Casaţie şi la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalităţii 
fiscale). 
Raporturile  cu  acele  puteri  garante  care  se  arătau  ostile  unirii  sau  care 
jucaseră, în trecut, un rol important în viaţa Principatelor (Rusia, în anii  „protec­ 
toratului") au fost bazate, încă din primii ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, pe 
respectarea  neştirbită  a  autonomiei  ţării  nou­constituite.  Astfel,  prezenţa 
militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului 
1860, să renunţe la paşapoartele sale solicitaîe călătorilor români, în mai multe 
situaţii supuşii Imperiului fiind reţinuţi pentru că au produs diverse neorânduieli. 
Austria,  vehement  duşmănoasă,  a  trebuit  să  accepte  că  legile  statului  român 
sunt valabile şi pentru locuitorii cezaro­crăieşti aflaţi aici cu afaceri. Maghiarii  şi 
polonezii, care vroiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni, 
sunt protejaţi de guvern şi de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu­li­ 
se la plecare chiar mijloacele necesare. Cooperarea statului român cu emigraţia 
revoluţionară maghiară, în sensul unei acţiuni comune în Transilvania şi Ungaria, 
nu  a  dat  rezultatele  aşteptate  întrucât  a  fost  mereu  condiţionată  de  buna 
înţelegere a conducătorilor unguri cu cei ai românilor de peste munţi. 
Desigur,  Franţa,  apoi  Rusia,  Italia  şi  Prusia  erau  de  acord  cu  unirea 
deplină. Alexandru I. Cuza aştepta hotărârea Conferinţei de la Constantinopol 

89
convocată în acest scop. Cum era de aşteptat, încă din prima şedinţă Poarta a 
cerut  dreptul  de  intervenţie  în  Principate,  în  cazul  unor  noi  încălcări  ale 
Convenţiei  de  la  Paris,  iar  Austria  a  admis  unirea  doar  pe  durata  domniei  lui 
Alexandru  I.  Cuza.  La  începutul  lunii  noiembrie  1861  firmanul  Unirii  era 
prezentat, dar în condiţii considerate, în ţară, inacceptabile. într­o scrisoare către 
C.  Negri,  domnul  afirma  că  sunt  de  aşteptat  mari  complicaţii  interne  şi  că  îşi 
declină răspunderea. 
Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacţia energică aXamerelor şi a guver­ 
nelor,  poziţia  intransigentă  a  lui  C.  Negri  şi  atitudinea  favorabilă  a  majorităţii 
Marilor Puteri garante şi­au făcut în cele din urmă efectul. La capătul Conferinţei, 
Poarta  a  elaborat  un  nou firman  (4/16  decembrie  1861)  prin care  a  renunţat la 
condiţiile anterior solicitate, Austria păstrându­şi vechea poziţie. 
Cu  o  zi  înainte,  3/15  decembrie  1861,  convins  că  Unirea  deplină  a  fost 
recunoscută,  Alexandru  loan  Cuza  afirma  că  „înalta  Poartă  şi  toate.  puterile 
garante au aderat la Unirea Principatelor... Unirea va fi aşa precum România o 
va simţi şi o va dori".,  ■ 

Domnul şi Adunarea electivă, două forţe opuse In opera de edificare a 
României modeme. Recunoaşterea internaţională a dublei alegeri şi a Unirii de­ 
pline deschidea perspectiva înfăptuirii României modeme. O nouă lege electorală, 
care să sporească accesul forţelor productive, a întreprinzătorilor în primul rând, la 
viaţa  politică,  o  lege  rurală  al  cărei  conţinut  principal  ­  desfiinţarea  clăcii  şi 
împroprietărirea ­  să  dea ţăranilor  sentimentul  că au  o  patrie,  legea  instrucţiunii, 
prin care să se asigure accesul neîngrădit la învăţătură tuturor copiilor ţării şi, nu în 
ultimul rând, o lege a secularizării averilor mănăstireşti, care să restituie poporului 
român venitul unui sfert din suprafaţa ţării sale, îşi aşteptau înfăptuirea. 
Toată  această  excepţională  operă  juridică  ­  fără  precedent  în  trecut  ­ 
trebuia realizată cu o Adunare alcătuită, în majoritate, din mari proprietari şi cu 
un  guvern  unic  care  avea  în frunte  un  remarcabil  bărbat  de  stat,  conservatorul 
Barbu Catargiu. Era o probă de mare abilitate pentru domn, care menaja astfel 
susceptibilităţile  Marilor  Puteri  autocrate  ­  Rusia,  Poarta  şi  Austria  ­  dar  şi  un 
motiv  de  puternică  nemulţumire  populară  întrucât  cu o  asemenea  conducere  a 
afacerilor  publice,  programul  de  reforme  era,  din  start,  obstrucţionat.  Era  şi 
convingerea lui Mircea Mălăieru, reprezentant al ţăranilor în Adunarea ad­hoc a 
Ţării Româneşti care, sprijinit de liberalii radicali, a antrenat un grup de ţărani din 
Ilfov şi Prahova să meargă la Bucureşti „să scape de boierii care­l împiedică pe 
Vodă să facă dreptate". în drum au maltratat mai mulţi arendaşi şi un subprefect, 
în capitală însă sătenii sunt opriţi de armată, care a operat 200 de arestări. 
împotriva unui curent de opinie foarte larg guvernul Barbu Catargiu refuză 
să ia în discuţie o nouă lege electorală şi pune pe masa Adunării vechiul proiect 
de  lege  rurală,  elaborat  de  Comisia  Centrală  încă  în  1860,  care  lăsa  practic 
neatinse  bazele  marii  proprietăţi  funciare.  Nu  se  prevedea,  deci,  aşa  cum  se 
ceruse încă la 1848, împroprietărirea ţăranilor pe loturile pe care le lucrau şi se 
acordau  doar  câte  trei  pogoane  pentru  fiecare  cap  de  familie,  din  aşa­zisul 
pământ comunal, constituit exclusiv din vânzarea sau  închirierea unor loturi pe 
moşiile statului sau ale instituţiilor publice.  ,, ,, _,~ _ ­ 

90
Printr­un magistral discurs, rostit la 6 iunie 1862 ­ o capodoperă a oratoriei 
politice româneşti  ­ M. Kogălniceanu deschidea discuţia în jurul proiectatei legi. 
Invocând  Convenţia  de  la  Paris,  care  cerea  reglementarea  pe  baze  noi  a 
raporturilor  dintre'  ţărani  şi  proprietari,  vorbitorul  afirma  că  prin  adoptarea 
proiectului  supus  dezbaterii,  primii vor fi  definitiv  spoliaţi  de  pământul  pe  care­l 
lucrează, pe care nu sunt chriaşi şi asupra căruia au un drept de folosinţă. Apelul 
patetic, din finalul cuvântării, în favoarea ţărănimii, pe a cărei muncă s­a aşezat 
averea boierească şi fără a cărei faptă ţara nu ar putea fi apărată, nu a fost luat 
în considerare de deputaţi. După un schimb de replici  între Barbu Catarg/u şi 
M.  Kogălniceanu,  contraproiectul  propus  de  acesta,  care  stabilea  împroprie­ 
tărirea cu loturile în folosinţă, este respins de Adunare. 
Liberalii radicali, care susţinuseră consecvent poziţia lui M. Kogălniceanu, 
au hotărât că singura cale spre a  se adopta legea atât de dorită de ţărani este 
apelul la mase. 
în această atmosferă tensionată, puţină vreme după ce în amiaza zilei de 
23  iunie  1862  primul  ministru  Barbu  Catargiu  se  arăta  gata  să  apere  pacea 
internă cu orice preţ („voi prefera moartea înainte de  a călca  sau a lăsa  să  se 
calce vreuna din instituţiile ţării"), zilele lui au fost curmate într­un atentat al cărui 
mister persistă până azi. Indiferent de raţiunile care au determinat­o, moartea sa 
a însemnat sfârşitul legii rurale dorite de majoritatea conservatoare din Adunare, 
care, deşi adoptată la 26 iunie, nu a fost promulgată de domn, de teama firească 
a unei răscoale populare. 
Noul  guvern,  condus  de  doctorul  N.  Kretzulescu  (24  iunie/6  iulie  1862­ 
11/23  octombrie  1863),  a  continuat  opera  de  unificare  administrativă  (cu 
serviciile sanitare din cele două ţări). A fost reorganizată Şcoala de silvicultură ş\ 
s­a instituit Direcţia Generală a Andivelor Statului. 
în  noiembrie­decembrie  1862,  împotriva  protestelor  Porţii,  domnul  şi  gu­ 
vernul  au  protejat  tranzitul  armelor  sârbeşti  pe  teritoriul  ţării,  de  la  Bolgrad 
(Moldova) şi până la Crivina, pe Dunăre. De provenienţă rusească, ambalate în 
500  de  care  de  transport  (63  000  puşti  cu  baionete,  10  000  carabine,  30  000 
pistoale, săbii), erau destinate să întărească potenţialul militar al statului vecin cu 
care tânăra Românie întreţinea relaţii excelente. Nu degeaba, după ce scandalul 
diplomatic  prilejuit  de  acest  eveniment  s­a  încheiat,  prinţul  Mihail  Obrenovici  a 
dăruit lui Alexandru I. Cuza o splendidă spadă împodobită cu pietre scumpe, pe 
a cărei lamă de oţel a fost gravată inscripţia „Amico certo in re incerta". 

împotriva  marilor  realizări  ale  domnului,  între  care  recunoaşterea  interna­ 


ţională a Unirii şi politica sa fermă de apărare şi consolidare a autonomiei ţării, în 
ianuarie 1863 se constituia, în Adunare, o alianţă, imposibilă altfel, între dreapta 
conservatoare, care se temea de o reformă agrară după proiectul lui M. Kogăl­ 
niceanu  stânga radicală, nemulţumită de prudenţa domnului şi de reţinerea sa 
în  a  o  solicita  la  putere.  Scopul,  mai  mult  sau  mai  puţin  făţiş  declarat,  era 
îndepărtarea lui Alexandru I. Cuza şi întronarea prinţului străin, pentru realizarea 
integrală a hotărârilor Adunărilor ad­hoc din 1857. Un bun prilej pentru opozanţii 
domnului  l­au  constituit  discuţiile  la  mesajul  său,  începute  în  Cameră,  la  22 
ianuarie 1863, cu un text elaborat de A. Panu care îl acuza pe Alexandru I. Cuza 
de a nu fi respectat Constituţia, de a fi solicitat Marilor Puteri o nouă lege 

91
electorală şi de a fi tolerat starea precară 
a finanţelor ţării. Criticile au alunecat apoi 
spre miniştrii săi, făcându­se auzite şi voci 
de  completă  şi  energică  autoacuzare: 
„Ce­am  făcut  noi  toţi  până  acum  ca  să 
punem  (ţara)  pe  calea  progresului? 
Ne­am sfâşiat între noi prin lupte şi intrigi 
de  partid  şi  am  sacrificat  înteresele  cele 
mai  vitale  ale  ţării  în  setea  răzbunărilor 
personale".  în  pofida  unei  intervenţii 
argumentate  a  lui  M.  Kogălniceanu  în 
favoarea  guvernului  şi  a  domnului,  la  2 
martie Camera dădea un vot de blam cabi­ 
netului şi, indirect, lui Alexandru I. Cuza. 
Din  ce  în  ce  mai  hotărât  să  acţio­ 
neze ­ era şi sfătuit în acest sens de mulţi 
dintre apropiaţii săi ­ Alexandru I. Cuza a 
adresat  Porţii  un  memoriu,  la  27  iunie 
1863, prin care se  pronunţa pentru un regim nou, de 
Mihail Kogălniceanu
autoritate  şi  dreptate.  Pentru  aceasta  ar  fi  fost 
necesară o nouă lege 
jctorală care să limiteze puterea corpului legislativ. Prezentat ambasadorilor 
igliei şi Franţei şi ministrului de externe otoman, memoriul devenea, în fapt, 
proiect de constituţie care acorda domnului  întreaga autoritate în stat 
ilie­august 1863). 
Guvernul  Mihail  Kogălniceanu  (12/24  octombrie  1863­26  ianua­ 
s/7  februarie  1865).  Secularizarea  averilor  mănăstireşti.  Legea  rurală, 
ivrtura de stat din 2/14 mai 1864. Deşi lovitura de forţă era aproape hotărâtă, 
exandru  I.  Cuza  mai  încearcă  o  dată  lupta  constituţională,  încredinţând 
inducerea guvernului­, la 12/24 octombrie 1863, lui M. Kogălniceanu, a cărui 
iergie  şi  capacitate  politică  erau  o  garanţie  că  marile  reforme  puteau  să 
ceapă. 
Auspiciile sub care şi­a început activitatea noul cabinet păreau să nu fie de 
in augur. Publicarea imprudentă, într­un ziar străin, a proiectului de constituţie 
Jtoritarăa lui Alexandru I. Cuza a provocat, o vie nemulţumire în rândul opozi­ 
ii; în schimb, dezbaterea şi adoptarea legii secularizării averilor mănăstireşti 
a dovedit a fi o bună ocazie de a reuni pe deputaţi în jurul unei acţiuni de multă 
eme aşteptată. 
în text erau cuprinse mai întâi averile aşa­ziselor mănăstiri închinate, puse 
3 ctitorii lor sub ascultarea Patriarhiilor Orientului pentru a le asigura o mai 
jnă gospodărire  şi un prestigiu sporit. în Muntenia, aceste bunuri reprezentau 
1,14%,  adică  a  noua  parte  din  teritoriul  naţional,  iar  în  Moldova,  12,16%. 
daugând şi suprafeţele deţinute de mănăstirile pământene, rezultă pentru cele 
suă ţări române 25,6% din' suprafaţa agricolă. Practic, un sfert din bogăţia ţării 
aarţinea  clerului,  iar  din  aceasta  o  parte  importantă  era  destinată  a  servi 
tereselor străine tării. 
încă de la sfârşitul lunii iulie 1863 se oferise drept despăgubire călugărilor 
greci  o  importantă  sumă  de  bani  la  care  se  adăuga  o  alta  separat,  pentru 
construcţia  unei  şcoli  laice  şi  a  unui  spital  la  Constantinopol.  Oferta  statului 
român  fusese  însă  respinsă,  în  sprijinul  celor  expropriaţi  aflându­se  Poarta, 
foarte  sensibilă  când  era  vorba  de  venituri  care  i  se  „cuveneau",  şi  Rusia, 
„protectoarea" tuturor ortodocşilor din Imperiul Otoman. Spre a se evita alte com­ 
plicaţii, Alexandru I. Cuza şi Mihail Kogălniceanu au grăbit dezbaterea şi adop­ 
tarea legii care, cu o majoritate foarte largă, a fost votată la 25 decembrie 1863. 
Domnul  preciza că  toate averile mănăstireşti  din  România sunt  şi  rămân 
averi  ale  statului,  veniturile  lor  aparţinând  bugetului,  reînnoind  oferta  de 
despăgubire.  Cu  excepţia  Franţei,  care  a  avut,  ca  de  obicei,  o  atitudine 
favorabilă, celelalte Mari Puteri garante, cu deosebire Rusia, Austria şi Poarta. 
au  protestat,  desiguf,  în  dorinţa  de  a  asigura  călugărilor  greci  o  recompensă 
convenabilă.  Pentru  Alexandru  I.  Cuza  însă  necesitatea  acestei  fegi,  ca  şi 
sprijnul popular pentru înfăptuirea ei erau de la sine înţelese. într­un mesaj către 
ministrul de externe otoman, căruia îi explica raţiunea secularizării, Alexandru I. 
Cuza  i­a  scris:  „în  această  chestiune,  Alteţă,  eu  nu  sunt  principele  românilor, 
sunt România însăşi". Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol, reunită în 
cele din urmă, a convenit asupra unei despăgubiri pe care mănăstirile au refuzat 
s­o primească. 
Cele  patru  luni  care  separă  adoptarea  legii  secularizării  de  lovitura  de 
stat din 2 mai 1864 au fost caracterizate printr­o fecundă activitate legislativă: 
a fost înfiinţată, după model francez, Casa de Conturi pentru verificarea actelor 
financiare  ale  statului,  era  adoptată  hotărârea  pentru  realizarea  unui  împrumut 
extern  contractat  la  Londra  cu  Banca  Stern,  au  fost  votate  legea  organizării 
puterii  armate  şi  legea  instrucţiunii,  care  însă  nu  au  fost  sancţionate,  a  fost 
înfiinţat  Consiliul  de  Stat,  care  va  avea  rolul  său  în  noile  structuri  de  putere, 
după lovitura de stat. Toi după exemplul francez, se adoptă legile contabilităţii, 
legea  comunală  şi,  la  23  martie  1864,  codul  penal  ş\  de  procedură  penală, 
urmat  de  legea  organizării  judecătoreşti.  Dezbaterea  proiectului  de  lege 
rurală  propus  de  Kogălniceanu,  încă  în  urmă  cu  doi  ani,  devenise  inevitabilă 
mai cu seamă după publicarea sa care a provocat o vie efervescenţă la sate. 
Lupta parlamentară s­a declanşat pe 13/25 aprilie 1864. Guvernul susţinea 
desfiinţarea clăcii, împroprietărirea în funcţie de numărul de vite sau de puterea 
economică a ţăranilor, în schimbul unei despăgubiri eşalonate pe 20 de ani cu 
dobândă  de  5%,  în  vreme  ce  majoritatea  conservatoare  se  pronunţa  pentru 
împroprietărirea  cu  un  lot,  acelaşi  pentru  toţi,  egal  cu  4  pogoane,  contra  unei 
despăgubiri ce urma a se plăti în şapte ani cu dobândă de 8%. 
în  discuţiile  care  au  urmat,  M.  Kogălniceanu  s­a  arătat  inflexibil  în  ches­ 
tiunea  împroprietăririi cu loturile legiuite, dar problema despăgubirii a lăsat­o 
. deschisă. Teama de adoptare a legii rurale în varianta guvernamentală şi de o 
nouă  lege  electorală  care  tocmai  urma  să  fie  discutată,  au  determinat  votul  de 
blam  împotriva  cabinetului  lui  M.  Kogălniceanu.  Primul  ministru  îşi  prezintă 
demisia care nu este acceptată. Alexandru I. Cuza a dizolvat, în aceste condiţii, 
Adunarea, printr­o lovitură de stat, la 2/14 mai 1864. 

93
VASILE BOERESCU scria în „Naţionalul" din 14/28 august 1858: 
„Puterile europene ne­au dat garanţia lor, certitudinea că noi vom exista în viitor, că nu vom fi 
prada acelui care se va ridica spre a ne înghiţi; însă restul nu depinde­decât de noi. Depinde de noi, 
dacă vom şti să păstrăm drepturile strămoşilor noştri, de a şti să ne dăm cele mai bune legi şi să 
întărim ordinea socială şi morală, să ne angajăm pe adevărata cale a progresului; în sfârşit depinde ' 
de noi dacă vom şti să înfăptuim Unirea." 

La  17  februarie  1859  consulul  francez  la  Bucureşti,  BSclard,  raporta  la  Paris:  „Noul  domnitor,  cu 
faţa  sa  plăcută,  aspectul  său  tineresc:  expresia  calmă  şi  hotărâtă  a  fizionomiei  sale  încântă 
mulţimea, care îl privea sărbătoreşte şi se îmbulzea în urma sa... Colonelul Cuza are, din ceea ce 
cred  eu,  una  dintre  calităţile  cele  mai  rare  şi  în  consecinţă  cea  mai  preţioasă  în  această  ţară, 
sinceritatea.  Am  găsit  la  el  de  asemenea  bunul  simţ  şi  modestia...  Ar  fi  omul  nou  pe  care  îl  cere 
situaţia sa nouă..." 
La o a doua întâlnire, demnitarul străin remarcă „un om cinstit plin de dragoste pentru ţara 
sa, sub  nici  o formă  ameţit  de  un succes  neaşteptat, foarte  hotărât să pună în practică  Unirea şi 
ideiile sale de reformă şi de progres. Colonelul Cuza este vădit progresist dar este, în acelaşi timp, 
foarte devotat principiului de ordine..."  * 

TEMĂ: 
­ Ilustraţi raporturile care s­au stabilit între principele Alexandru I. Cuza şi „Adunare".
EPOCA MARILOR REFORME 

­  DOMNIA  AUTORITARĂ  A  LUI  ALEXANDRU  IOAN  CUZA.  MARILE  REFORME: 


LEGEA ELECTORALĂ, LEGEA RURALĂ, LEGEA INSTRUCŢIUNII, CODUL CIVIL. 
­ANII  1865­1866.  DECLINUL  DOMNIEI  LUI  ALEXANDRU  IOAN  CUZA  SI 
ÎNDEPĂRTAREA SA, LA 11 FEBRUARIE 1866. 
­ROLUL  ISTORIC  AL  LUI  ALEXANDRU  IOAN  CUZA  SI  AL  GENERAŢIEI 
PAŞOPTISTE ÎN ÎNFĂPTUIREA UNIRII SI A ROMÂNIEI MODERNE. 

Domnia  autoritară  a  iui  Alexandru  loan  Cuza.  Marile  reforme:  legea 


electorală,  legea  rurală,  fegea  instrucţiunii,  codul  civil.  După  evenimentele 
din  2  mai  1864  Alexandru  I.  Cuza  a  explicat  motivele  care  l­au  îndemnat  spre 
această acţiune: în primul rând, neîmpăcata opoziţie întâlnită în Adunare, care l­ 
a  împiedicat  să  înfăptuiască  reformele  cerute  de  propăşirea  României.  Erau 
supuse,  deci,  aprobării  poporului,  printr­un  plebiscit,  Statutul  dezvoltător  al 
Convenţiei  de  la  Paris  (în  fapt  o  nouă  Constituţie)  şi  o  nouă  lege  electorală. 
Statutul  sporea  considerabil  prerogativele  domnului  care  câştiga  iniţiativa 
legislativă, dreptul de a numi un sfert din membrii Senatului­ Corp Ponderator ­şi 
pe  preşedintele  Camerei,  dar  scădea,  în  egală  măsură,  drepturile  Adunării,  al 
cărei  regulament  era  alcătuit  de  guvern.  Elaborarea  legilor  cădea  în  seama 
Consiliului de Stat, dreptul de a primi petiţii îl avea numai Senatul. 
Legea electorală făcea să crească însă considerabil numărul alegătorilor, 
în  principal  de  două  categorii  ­  primari,  care  votau  prin  delegaţie,  şi  direcţi, 
departajaţi  prin  posibilităţiile  censitare;  reforma  electoratului  avantaja  cu  deo­ 
sebire burghezia în formare. Desfăşurat între 10/22 ­ 14/26 mai 1864, plebiscitul 
a  confirmat  regimul  autoritar,  peste  682  000 vontanţi pronunţându­se  afirmativ. 
Iniţial, cu excepţia Franţei, Marile Puteri garante au exprimat reacţii negative faţă 
de lovitura de stat. „Este imposibil să­şi bată joc cineva de tratatele şi deciziile 
Europei cu mai multă lipsă de jenă decât prinţul Cuza" ­ se putea citi într­un ziar 
franco­belgian care exprima însă punctul de vedere al Imperiului Rus. 
După  plebiscit,  la  jumătatea  lui  iunie  1864,  Alexandru  I.  Cuza  a  făcut  o 
călătorie diplomatică la Constantinopol, ocazie în care s­a bucurat din nou de o 
primire  deosebită,  dar,  a  şi  desfăşurat  trei  zile  discuţii  complicate  cu  repre­ 
zentanţii puterilor care îi erau ostile; rezultatele, consemnate în acordul din  28 
iunie  1864,  se  arătau  întru  totul  favorabile  României.  Alexandru  I.  Cuza  se 
întorcea la Bucureşti cu recunoaşterea clară a autonomiei ţării. 
înainte de aprobarea legii instrucţiunii, care, deşi votată de Adunarea dizolvată 
în mai, nu fusese promulgată de Alexandru I. Cuza, era înfiinţată Universitatea 
din  Bucureşti  (iulie  1864)  iniţial  cu  facultăţi  de  drept,  ştiinţe  şi  litere.  în  acelaşi 
timp, ca expresie a puterii autoritare, un important număr de periodice, între care 
„Românul" şi „Libertatea", editate de CA. Rosetti, erau pe rând suprimate. 

95
La 14 iulie 1864, Consiliul de Stat odată numit îşi putea începe lucrarea cu 
liul proiect neadoptat al legii rurale pe care l­a încredinţat unei comisii, pentru 
ia redactare. La 11/23 şi 12/24 august 1864, în două şedinţe plenare ale Con­ 
lui de Stat cu participarea domnului şi a guvernului, legea rurală a primit formu­ 
a definitivă, însoţită de o Proclamaţie (14/26 august 1864) în care se putea citi, 
; altele: „De astăzi voi sunteţi stăpâni pe braţele voastre; voi aveţi o părticică de 
îânt proprietate şi moşie a voastră; de astăzi voi aveţi o patrie de iubit şi apărat" 
Textul prevedea ca sătenii din Muntenia să primească pământ în funcţie de 
3rea lor economică  exprimată  în numărul de vite posedat; se constituiau 
el trei categorii, după cum urmează: cei cu 11 pogoane, 7 pogoane (1 po­i 

= 0,50 ha) şi 11 prăjini (o prăjină = 208,82m  ), respectiv 4 pogoane şi 15 pră­în 

Moldova, 5 falei (o falcie = 1,43 ha) şi 40 de prăjini (o prăjină = 179,02m  ) ilci 
şi 2 falei şi 40 de prăjini ­ ceva mai mult, pentru ca în rele trei judeţe din Iul 
Basarabiei  să  se  ajungă  la  6  falei  şi  30  de  prăjini,  respectiv  2  falei  şi 
prăjini. Pământul acordat ţăranilor nu trebuia să depăşească 2/3 din suprafaţa 
şiei expropriate, fără a socoti pădurile, şi nu putea fi înstrăinat 30 de ani. Se 
rfiintau pentru totdeauna  claca (boierescul),  dijma, podvezile, zilele de me­ 
let, carele de lemne şi alte asemenea sarcini datorate stăpânilor de moşii în 
ură sau în bani. Răscumpărarea acestor îndatoriri era eşalonată pe 15 ani şi 
plătea diferenţiat pentru fiecare categorie de beneficiari. 
Aşa  cum  explicit  susţine  legea,  răscumpărarea  a  avut  în vedere  claca  şi 
slalte  obligaţii,  pentru  ca  de  fapt,  la  acoperirea  întegrală  a  sumei,  contra­ 
oarea să echivaleze cu aceea a pământului acordat. Marile greutăţi suportate 
de zile de ţărănime pentru plata acestei datorii ar fi fost mult diminuate de o 
ti'tutie de credit pentru ţărani pe care Alexandru I. Cuza, dacă împrejurările i­ar 
igăduit­o, ar fi constituit­o, fără îndoială. 
Aplicarea legii rurale a întâmpinat o mulţime de dificultăţi. Nu a fost alcătuit 
regulament clar, s­a lucrat prin circulare redactate, de regulă, de primul 
îistru; fiind puţini ingineri­topografi, măsurătorile „pământurilor legiuite" s­au 
ut cu greutate; în fine, s­au săvârşit abuzuri şi, în mai toate judeţele, au rămas 
ărani neîmproprietăriţi. 
Din punct de vedere economic, consecinţele imediate ale reformei au fost 
;jative.  Lipsiţi  de  clacă,  proprietarii  şi  arendaşii  nu  au  vrut  să  angajeze 
stalurile  necesare  progresului  agriculturii  şi  n­au  putut  face  faţă  dificultăţilor 
>mentului. Cum şi împărţirea pământului stagna, au fost şi mulţi săteni care nu 
efectuat muncile  agricole.  Pe  ansamblu,  anul  1865  a însemnat  sub  aspectul 
iducţiei un regres faţă de anii anteriori. 
Abia  după  1867  hcrurile  s­au  schimbat  radical,  ambele  categorii  de 
>prietan  ­  sătenii,  pe  de  o  parte,  proprietarii  de moşii,  pe  de  alta  ­,  acum 
aptaţi noii situaţii, au valorificat mai bine pământul. Din sporul de producţie 
­ 
e a determinat şi importante creşteri ale exportului s­au putut face acumulări 
"nnificative  ­  p=irte  întrebuinţate'  pentru  achiziţia  de  maşini  agricole,  parte 
ntru creşterea investiţiilor interne. Drumul spre societatea modernă, deschis 
:ă la începutul secolului, a fost astfel mult înlesnit. 
în acelaşi timp, guvernul Kogălniceanu a obţinut un alt succes notabil. La 
august 1864, casa Stern şi Banca Otomană' acordau ţării noastre primul 
<prumut, cu dobândă de 12%, destinat iniţial despăgubirilor solicitate de legea 
cularizării, în cele din urmă finanţării instituţiilor României moderne.
oijvtngri 
£ Universităţi  Cernăuţi 
f Facultăţi  Institute şi şcoli speciale 
*"VS  ■1862 

Gimnazii şi licee româneşti în Transilvania  ■  "¥)almeu  ­Af ­ Darabani 
AŞcoli normale  Uf  <­  Dorohoi  _ Sighet 
SatuMare '  f£S   .,.  ,  .   _ 
Cărei  '    Vişeul de Sus  Rădăuţi  Botoşani  Bălţi 
Ba a 
Muzee şi biblioteci Activitate  Debrecen  i  Mare  Suceava 
&  <5 
Orhei
teatrală române; ▼Activitate  Valea lui Mihai  ■ri858/68  r­  Fălticeni 
Va t r aD o r  n  1867
teatrală germană  Activitate  Zalău.  *.Năsâud    ,  p  a ţ c an i 
teatrală maghiară  ' ure­,  Piatra Neamţ 
Oradea Ui7 Gherla  \ 
I Asociaţii corale româneşti I 
1874, Tiraspol
Asociaţii corale săteşti  /Salonta 
A  ; 
Vci ui  18 49 N6u AG h eor gh i e ni  J­ 
eiuş 
Tg.Lăpuşnei  Tignina' 
Brad  Husi 
•  LEGE ŞCOLARĂ  1850  Căuşani 
Bacau 
Nucet Turda   /'/> JârguMureş  (      (  REGLEMENTARE LeOva 
Nădîac  Arad  Abrud Comrat  ŞCOLARĂ
Blaj   Mediaş  Bârlad 
Brad 
Alba 
Kikmda    Jimbolia  Cetatea Albă Tatarbunar 
lulia  Lugoj  Braşov  ©olgrad ii  h 
J"  Timişoara 
1861 
Haţeg  Predeal  Chilia Nouă 
1868 
1847 l  smail 
I.Şerpilo 
Câmpulung  Brăila 
■* Caransebeş Resita  Sulina 
Tulcea *" 
—  Râmnicu Vâlcea 
1849  ­  "ploieşti  Sf.Gheorghe 
BELGRAD  Piteşti 

M        ' 
li 
Filiaşi  "  Slatina 

Târgu Jiu 

Severin 
Centre de presă politică 
românească Centre de presă politică românească şi germană 
4  BUCUREŞTI  ernavodă 
Centre de presă politică germană Centre de presă  Călăraşi 
Calafat  Craiova  Giurgiu  Turtucaia 
1872 1866/79 Constanţa 
politică maghiară | Apariţia unor organe de presa 
"Lom  Caracal Turnu  Rusciuc 
Olteniţa t  ■iilistra
muncitoreşti Asociaţii ştiinţifice, culturale şi 
Nicopole Zimnicea 
Măgurele  Mangalia 
academice 

0   W Periodice de cultură ştiinţifice 
•jj  L — J  ■!■!■  ­­­­­­­ —~  .­­­­­­­­­­­ ........... —  ■  ­— ­ 

Dezvoltarea culturala între
Organizarea  alegerilor  locale  şi  mai  cu  seamă  a  alegerilor  de  deputaţi 
tru noua Cameră (24­25 noiembrie 1864) au confirmat succesul deosebit al 
ptilor politicii autoritare a lui Alexandru I. Cuza, care îngăduise înfăptuirea 
noi  legi  electorale  şi  a  legii  rurale  paralel  cu  continuarea  programului  de 
rme. Până la sfârşitul anului 1864 era adoptată, între altele, legea introducerii 
dmului  de  unităţi  şi măsuri metrice  (septembrie),  era  înfiinţată  Şcoala  de 
uri  şi  şosele,  în  fine,  erau  decretate  legea  instrucţiunii  (25  noiem­ 
H  decembrie),  legea  organizării  armatei  (27  noiembrie/9  decembrie)  şi  se 
ptă codul civil (16 decembrie). Este de remarcat că în România, între primele 
din Europa, instrucţiunea de 4 ani devenea gratuită şi obligatorie. Codul civil, 
irui model fuseseră precedentele napoleonian şi cel italian, introducea căsă­i 
şi  divorţul  civil,  ambele  obligatorii,  şi  crea  posibilitatea  împământenirii 
tate prin acordarea de drepturi politice locuitorilor evrei ai ţării. 
Noua Cameră, într­o componenţă mult schimbată faţă de cea precedentă, 
deschis la 18 decembrie 1864. Fapt cu totul excepţional, se va reuşi pentru 
ia oară votarea anticipată a bugetului pe anul următor.  „ 
Din păcate, instalarea noilor corpuri legislative, a căror atitudine nu mai 
sa  fi  în  nici  într­un  fel  ostilă  domnului  şi  guvernului  său,  a  coincis  şi  cu 
jriorarea raporturilor dintre Alexandru  I.  Cuza  şi  M. Kogălniceanu.  Turneul 
nfal  al  primului  ministru­în  Oltenia,  în  august­septembrie  1864,  fusese  rău 
rpretat în anturajul principelui. Deşi pretutindeni M. Kogălniceanu a subliniat 
iţele  lui  Alexandru  I.  Cuza  în  înfăptuirea  politicii  de  reforme  a  statului, 
esul său personal n­a putut fi trecut cu vederea. S­au adăugat, în timp, o 
îă de animozităţi personale cu membri ai guvernului sau persoane apropiate 
inului, totul culminând cu demisia primului ministru la 26 ianuarie 1865, pe 
j Alexandru I. Cuza a primit­o imediat. Era, incontestabil, o greşeală politică; 
ândul  colaboratorilor  săi  nu  se  găsea  nici  o  altă  personalitate  de  talia 
lectuală şi politică a fostului său prim sfetnic. 
Rămâneau nerealizate, datorită, în primul rând, opoziţiei Porţii, mai multe 
ecte pentru care Alexandru I. Cuza se arătase foarte insistent. Astfel, statul 
i câştigat dreptul de a acorda decoraţii şi alte distincţii şi nu s­a putut institui 
îeda naţională, romanatul. în această situaţie, pe teritoriul naţional aveau 
)t de circulaţie monedele ţărilor vecine, leul fiind o valoare de calcul şi nu un 
imn financiar specific. 
Anii  1885­1866.  Declinul  domniei  lui  Cuza  şî  îndepărtarea  sa,  ia  11 
uarie 1866. Stabilizarea temporară  a situaţiei politice şi­a arătat, pentru o 
rtă perioadă, efectele atât înăuntrul ţării, cât şi în relaţiile noastre externe, 
s două camere au votat legea privind numirea de către domn a mitropoli­ 
şi  episcopilor,  care,  firesc,  a  provocat  o  mare  emoţie  la  Constantinopol. 
astă măsură, cu caracter de autocefalie pentru Biserica Română, era un alt semn 
ansolidării treptate a statului naţional şi al aspiraţiei sale spre independenţă. 
Oarecum  împotriva  cursului  pe  care  viaţa  politică  românească  îl  luase  în 
lăvara  anului  anterior,  opoziţia,  lipsită  de  posibilitatea  de  a  se  exprima  par­ 
entar sau în presa din ţară, a declanşat o nouă campanie împotriva dom­ 
ii, fiind alertată de adoptarea de către Alexandru I. Cuza a primului dintre fiii 
naturali,  semn,  în  opinia  unora,  că  ar  dori să  devină  rege  şi  să  instituie o 
istie. Fie rău informat, fie convins că forţa reală a opoziţiei este neînsemnată,
domnul s­a retras o perioadă din viaţa publică, plecând la un tratament balnear 
la Ems, în Germania. 
E  ceea  ce  probabil  aşteptau  opoziţioniştii  ­  conservatori  şi  burghezia 
liberal­radicală  ­  pentru  a  acţiona.  E  greu  de  crezut,  totuşi,  că  s­a  dorit 
răsturnarea  prin  forţă  a  domnului  în  absenţa  sa.  Organizarea  unor  tulburări 
discredita  însă  pe  deţinătorul  tronului  şi  putea  grăbi  îndepărtarea  sa  prin  jocul 
concertat al Marilor Puteri. 
Incidentele din 15august 1865 par a fi fost, deci, orchestrate din umbră de 
vechii adversari ai lui Alexandru I. Cuza care incontestabil au pregătit atmosfera 
prielnică unei asemenea dezlănţuiri, fapt sesizat, de altfel, de observatorii străini 
aflaţi  întâmplător la Bucureşti, în acele zile. Pretextul evenimentelor sângeroase 
care  urmară  l­a  constituit  o  ordonanţă  a  Primăriei  bucureştene  prin  care 
precupeţii  de  fructe  şi  legume  erau  obligaţi  să  închirieze  gherete  spre  a  face 
comerţ, vânzarea ambulantă fiind interzisă. în ziua de 15 august 1865, în semn 
de protest, mai sus­numiţii devastară piaţa şi, cu concursul celor care se adună 
în asemenea situaţii pentru jaf şi distrugere, intrară în localul Primăriei  şi incen­ 
diară  arhiva.  Intervenţia  forţelor  de  ordine  a  fost  promptă,  generalul  Florescu, 
ministrul de interne, a cerut trupei ca răzmeriţa să fie imediat oprită. S­a tras 
şi, din rândurile devastatorilor, care n­aveau asupra lor arme de foc, au căzut 
20  de  morţi  şi  mulţi  răniţi.  Seara  au  fost  arestaţi  mai  mulţi  lideri  marcanţi  ai 
liberal­radicalilor,  ulterior  eliberaţi  din  lipsă  de  probe.  Alexandru  I.  Cuza,  re­ 
întors  în  ţară  de  urgenţă,  a  ezitat  să  vină  imediat  la  Bucureşti,  parcă  mini­ 
malizând  importanţa  celor  petrecute,  părând  să  nu  acorde  tulburărilor  nici  o 
însemnătate. 
Din nefericire, acţiunea din 15 august a determinat numeroase complicaţii 
în raporturile României cu Marile Puteri garante. Acum se profilează foarte vizibil 
o  răcire  a  relaţiilor  cu  Franţa,  al  cărei  ministru  de  externe  notifica,  de  altfel, 
agentului  României,  că  incidentele  din  15  august  1865  erau  efectul  unei 
nemulţumiri  generale,  datorită  dezordinei  financiare  şi  a  modului  defectuos  de 
aplicare a legii rurale. 
Erau poate, întâmplător, aceiaşi termeni prin care marele vizir Fuad Paşa 
se  adresase  domnului,  cu  puţină vreme  înainte.  Reacţia internaţională  puternic 
defavorabilă, dar mai cu seamă atitudinea Franţei, care sprijinise constant toate 
demersurile anterioare ale ţării noastre spre unitate şi progres, l­au îngrijorat pe 
Alexandru I. Cuza. 
în  această  împrejurare  va  adresa  el  cunoscuta  scrisoare  din  1  octombrie 
1865  împăratului  Napoleon  al  lII.  Din  rândurile  ei  răzbate  intenţia  de  a  părăsi 
tronul,  dacă  nu  se  mai  află  la  înălţimea  misiunii  sale  şi  dacă  Franţa  nu  îl  mai 
sprijină.  Lui  Fuad  Paşa  însă  principele  i­a  răspuns,  la  10  noiembrie  1865,  cu 
multă seninătate, pronunţându­se pentru apărarea ţării pe temeiul drepturilor pe 
care aceasta şi Ie­a câştigat în ultimii ani. 
Deşi părea că situaţia reintră în normal, la 5/17 decembrie 1865, în mesajul 
adresat  Parlamentului  la  deschiderea  noii  sale  sesiuni,  Alexandru  I.  Cuza  îşi 
descumpăni toţi susţinătorii prin afirmarea clară a dorinţei sale de a nu împiedica 
ascensiunea  spre tron a unui  prinţ străin. îndoita lui alegere, expresie a voinţei 
statornice  de  unire,  era  considerată  doar  ca  un  depozit  sacru,  la  care  el  poate 
oricând renunţa. 

99
Desigur, mesajul lui Alexandru I. Cuza a încurajat forţele de opoziţie. 
za la adresa domnului ­ nesocotindu­se motivele reale ce o determinaseră ­ 
a neglijat situaţia finaciară a ţării şi care, din păcate, se înconjurase de o 
arilă, se îmbina cu atacurile la persoana lui Alexandru I. Cuza, a cărui viaţă 
onală era de mult subiect de comentarii şi bârfe. 
Pe fondul acestei acţiuni susţinute de defăimare s­a organizat complotul 
11 februarie 1866. Semne premonitorii se vădeau şi în cele două Camere 
3 renăştea, cu alţi participanţi, conflictul mai vechi între puterea executivă şi 
legislativă. Prin promisiuni de avansare şi prin relaţii de familie au fost atraşi 
mulţi ofiţeri, inclusiv şeful gărzii palatului domnesc, maiorul Lecca. 
Parcă pentru a încuraja în ultima clipă pe cei care doreau să­l răstoarne, la 
anuarie 1866 Alexandru I. Cuza a schimbat titularii ministerelor de război şi 
iterne, doi generali care îi erau foarte devotaţi. 
Deşi  în Bucureşti se  ştia că  se aşteaptă  o lovitură  de stat, zilele de 24 
larie (aniversarea Unirii) şi 8 februarie (7 ani de la intrarea lui Alexandru I. 
■a în Capitală) au trecut în linişte. în seara zilei de 10 februarie, pe la orele 7, 
xandru I. Cuza a fost prevenit că impotriva sa se pregăteşte un complot. în 
astă situaţie el a dat numai ordinul de a se dubla garda palatului, fără a şti că 
ă şi aceasta fusese câştigată de complotişti. în dimineaţa rece a zilei de 11 
uarie  1866,  trupele  unui  regiment  de  linie  şi  două  baterii  de  artilerie  s­au 
eptat spre palat. Cu complicitatea trupelor de pază, mai mulţi ofiţeri şi civili 
pătruns în  clădire  şi  l­au  silit  pe  Alexandru  I.  Cuza  să­şi  semneze  propria 
icare, „conform dorinţei naţiunii", formulare, firesc, de circumstanţă. 
în aceeaşi zi, o  Locotenentă  domnească  şi un  guvern prezidat  de  Ion 
ca preluau puterea  pe durata vacanţei tronului. Ulterior, Senatul şi Camera 
oroclamat ca domn pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană. Acesta 
\  n­a  acceptat  coroana.  Alexandru  I.  Cuza,  care  se  pregătea  să­şi  urmeze 
tinul în exil, a avut tăria de caracter necesară spre a rosti la plecare: „Să dea 
nnezeu  să­i  meargă  ţării  mai  bine  fără  mine  decât  cu  mine!  Să  trăiască 
nânia!". 
Rolul istoric al lui Alexandru loan  Cuza şi a! generaţiei paşoptiste in 
iptuirea Unirii şi a României moderne. Opera sa politică trebuie măsurată 
dimensiunea epocii căreia el  şi poporul român i­au dat viaţă şi  în care totul 
de înfăptuit: o largă reformă care să asigure dreptul la vot, la proprietate şi la 
rucţie,  pentru  categoriile  sociale  în  trecut  defavorizate.  în  continuarea  ei, 
lăstarea generală nu se putea clădi „fără a întemeia creditul public, a des­ 
ie drumuri, a face poduri, a împodobi şi a sănătăţi oraşele, a lărgi porturile, a 
ari  comerţul,  a  încuraja  industria...  a  întinde  linii  de  drumuri  de  fier...,  a 
volta toate stabilimentele publice". Totodată, era de consolidat statul naţional 
a înfăptuit printr­o  politică de  eficace autonomie şi de chibzuită  aşezare  pe 
mul independenţei depline. 
Meritul Incontestabil al lui Alexandru I. Cuza este de a fi acţionat energic, în 
isul  înfăptuirii  programului  unionist  al  Adunărilor  ad­hoc,  de  a  fi  împlinit 
>mnele fundamentale solicitate de modernizarea României şi de a fi înţeles, 
nci când misiunea sa s­a încheiat, să se retragă spre a lăsa succesorilor săi
posibilitatea de a realiza integral aspiraţiile poporului român: independenţa şi 
unitatea deplină. 
* * 

Din declaraţia lui Al. loan Cuza, la 5/17 decembrie 1865, la deschiderea Corpurilor legiuitoare 
„Fiţi convinşi  ­ că  eu  n­aş  vrea  o  putere care  nu s­ar  întemeia  decât pe forţă. Fie  în capul 
ţării, fie  alături  de  dumneavoastră,  eu  voi fi  întotdeauna cu  ţara,  pentru  ţară, fără  altă  ţintă  decât 
voinţa  naţională  şi  marile  interese  ale  României...  Niciodată  persoana  mea  nu  va  fi  nici  o 
împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a cărui aşezare am 
fost fericit a contribui". 

într­o carte apărută la Paris, în 1930, istoricul francez Paul Henry afirmă: 

„Independenţa în special  şi unirea la tronul  moldo­valah  a  provinciilor româneşti iridente... nu 


puteau fi luate în considerare decât după răsturnarea completă a statutului Principatelor şi numai un 
străin putea să aibă îndrăzneala şi ajutoarele diplomatice necesare pentru a gândi în mod serios la 
aceasta".

TEMA: 

1.  Prezentaţi  personalitatea lui Alexandru  loan Cuza în calitate de ctitor al  României 
moderne. 
2.  Comentaţi opera sa reformatoare şi implicaţiile sale sociale şi politice. 
3.  Care au fost raporturile dintre principe şi forţele politice interne? 
4.  Care a fost ecoul ideii „principelui străin" în România, între 1859 şi 1866?
ROMÂNIA MODERNĂ SI PROBLEMA NAŢIONALĂ 
ÎN TERITORIILE ROMÂNEŞTI AFLATE SUB 
STĂPÂNIREA STRĂINA (1848­1867) 

­  TRANSILVANIA. 
­  BUCOVINA. 
­  BASARABIA. 
­  DOBROGEA. 

3 fundalul unor vaste transformări, din ce în ce mai vizibile în domeniul 
lic, social­politic, cultural  şi ideologic, după revoluţia din 1848­1849  s­a 
profilul naţiunii române şi conştiinţa specifică ei. într­un climat de teroare 
ne contrarevoluţionară, în condiţiile unui regim de ocupaţie militară, 
peste graniţele politice artificiale, în condiţiile specifice de la jumătatea 
ji  al  XIX­lea,  s­a  consolidat  spiritul  de  solidaritate  naţională  şi  de 
ţă al populaţiei româneşti din vatra fostei Dacii, în lupta pentru apărarea 
ovarea limbii  şi  culturii  naţionale,  a  respectării  Bisericii  Ortodoxe,  pentru 
işterea drepturilor sale politice şi intensificarea legăturilor cu Moldova şi 
imânească,  unite,  în  1859,  în  cadrul  statului  naţional,  ar­s.»  ­ 
înfrângerea  revoluţiei  de  la  1848­1849  în  Transilvania,  în  aracterului 
său  radical  şi  a  implicării  masive  a  maselor  populare,  a  fost  j| 
disensiunilor  cu  revoluţia  maghiară  şi  al  intervenţiei  militare  ţariste  şi 
gice. Ea a fost urmată de un val de reacţionarism şi de reintroducerea 
Ji absolutist. 
iroarea contrarevoluţionară  s­a bazat pe un puternic aparat de coh­ 
■e: armata, reintroducerea cenzurii, mult înăsprită şi suspendarea presei. 
s­a instalat în Imperiul Habsburgic regimul neoabsolutist, coordonat de 
I de interne, baronul Alexander von Bach. El s­a sprijinit pe o centralizare 
excesivă,  introducerea  limbii  germane  drept  limbă  oficială  şi  presiuni 
npunerea religiei catolice. 
ansilvania a devenit direct dependentă de împăratul de la Viena şi a fost 
i de un guvernator militar ce­şi avea sediul la Sibiu. Printre aceştia, 
ăm  pe  Ludwig  Wohlegemuth,  Karl  von  Schwartzenberg,  Friedrich  von 
iste/n. Provincia a fost reorganizată, din punct de vedere adminis­ 
şase  districte  militare,  conduse  de  câte  un  comandani  militar  asistat 
onsilier  civil.  Prin  aceasta  se  urmărea,  în  cadrul  înfăptuirii  unei  cen­ 
excesive,  integrarea  cât  mai  deplină  a  Transilvaniei  în  cadrul  structurii 
ji. 
noile condiţii istorice de după 1848 au continuat, în forme specifice, şi 
> prin intermediul Bisericii, manifestările naţionale ale populaţiei roma­
neşti  îndreptate,  în  special,  către  realizarea  unităţii  tuturor  românilor  aflaţi  sub 
stăpânirea  monarhiei  austriece.  Doar  după  numeroase  eforturi  ale  românilor, 
Episcopia  „uniţilor"  de  la  Blaj  a  fost  ridicată,  în  1854,  la  rangul  de  Mitropolie. 
Curtea austriacă a continuat însă politica duplicitară menită să ţină în frâu pe toţi 
supuşii săi  încât, conducătorii români, Avram lancu  şi  Alexandru Pap/u //arian, 
au întrerupt orice contacte cu aceasta. în acelaşi timp, Transilvania a ocupat un 
loc important în planurile de luptă ale fruntaşilor români aflaţi în emigraţie, după 
1848­1849. 
Desigur,  regimul  neoabsolutist  nu  a  izbutit  să  rezolve  gravele  probleme 
dezvăluite de revoluţia din 1848­1849. De  aceea  au intervenit unele modificări 
ale politicii imperiale. Patentele din 2 martie 1853, pentru Crişana şi Banat, şi 21 
iunie  1854,  pentru  Transilvania,  s­au  înscris  pe  calea  unor  reforme  menite  să 
adapteze  edificiul social­economic al Imperiului la noile realităţi istorice. Astfel, 
au fost fixate raporturile între ţărani  şi proprietari, drepturile şi căile de răscum­ 
părare  a  obligaţiilor  jelerilor,  s­a  reglementat  regimul  de  proprietate  asupra 
pădurilor  şi  păşunilor,  deschizându­se  drum  larg  relaţiilor  moderne  în  agricul­ 
tură. Criza monarhiei habsburgice s­a adâncit după războiul din 1859 cu Franţa. 
S­au  adăugat  intensificarea  mişcării  naţionale  a  popoarelor  subjugate  şi 
formarea statului unitar român. Toate acestea au impus factorilor de decizie de 
la Viena să instaureze, în 1861, un regim de guvernare liberal. 
Regimul  liberalse  încadrează  între  anii  1861­1867.  în  Transilvania,  el  a 
determinat  o  puternică  efervescenţă  politică.  Cerinţa  fundamentală  era  asigu­ 
rarea egalităţii politice a naţiunii române cu celelalte naţiuni din provincie. Urmând 
unor memorii  către împărat, în ianuarie  1861  s­a reunit, la Sibiu,  o  Conferinţă  a 
mişcării naţionale româneşti, care a solicitat anularea legilor defavorabile naţiunii 
române.
Lupta  culturală  era  susţinută  de o  serie de  asociaţii  şi societăţi,  ca  Asocia­ 
ţiunea  transilvană  pentru  literatura  română  şi  cultura  poporului  (ASTRA).  Lupta 
populaţiei româneşti către o reală liberalizare a regimului politic a aflat expresia 
sa cea mai însemnată în cadrul lucrărilor Dietei de la Sibiu, din 1863­1864. Aici 
au fost votate legea cu  privire la  egala îndreptăţire  a  naţiunii române  şi  a confe­ 
siunilor sale cu celelalte naţiuni din Transilvania, ca şi o lege prin care limba română 
era  recunoscută  drept  limbă  oficială  în  Transilvania,  alături  de  cea  maghiară  şi 
germană. 
Pornită  pe  calea  unor  concesii  ­  activitatea  Dietei,  care  a  fost  tolerată; 
Andrei  Şaguna  numit,  în  1865,  Mitropolit  al  românilor  ­  Curtea  de  la  Viena  a 
sancţionat legile din 1863­1864. 
în Banat, după revoluţia din 1848, fruntaşii români au avut de suferit de pe 
urma  activităţii  lor  revoluţionare.  Astfel,  Eftimie  Murgu  a  fost  arestat  şi  con­ 
damnat  la  moarte,  iar  apoi  i  s­a  comutat  pedeapsa  la  ani  grei  de  închisoare. 
Contrar  voinţei  naţionale,  la  18  noiembrie  1849,  Curtea  de  la  Viena  a  decis 
înfiinţarea  unor  provincii  noi,  numite  Voivodina  sârbă  şi  Banatul  timişan.  Prin 
aceasta,  drepturile  naţionale  ale  românilor  erau,  încă  o  dată,  nesocotite:  limba 
oficială era germana, iar provincia era condusă de un general austriac. Din punct 
de  vedere  administrativ,  Banatul  a  fost  împărţit  în  cinci  districte,  iar  acestea  în 
cercuri. în faţa acţiunilor manifeste ale nobilimii maghiare de a anexa Banatul la 
Ungaria, la 18 şi 19 noiembrie 1860 a avut loc, la Timişoara, o Conferinţă a 

103
rii  naţionale  româneşti,  în  care  s­a  solicitat  respectarea  autonomiei 
ului  şi  garantarea  statutului  său juridic  particular,  organizarea  sa  ca  un 
nat românesc, folosirea limbii române ca limbă  oficială, respectarea 
ii române. Cu toate acestea, la 27 decembrie 1860 Habsburgii au decretat 
iorarea Banatului la Ungaria. 
După înfrângerea revoluţiei, Bucovina a devenit Ducat, aflat în 
a subordonare a Imperiului Habsburgic. în provincie, a continuat politica de 
itionalizare a românilor şi s­a intensificat colonizarea cu populaţie germană, 
iă şi slovacă. Românii au luptat, în principal, pentru impunerea limbii proprii 
ntru  recunoaşterea  Bisericii  Ortodoxe.  Au  activat  în  acest  sens  fraţii 
uzak/şi organe de presă ca: „Bucovina", „Deşteptarea Bucovinei", „Gazeta 
/inei". 
Lupta naţională a românilor din Basarabia, teritoriu aflat sub 
nire ţaristă, a crescut în intensitate după revoluţia de la 1848, cum rezultă 
>respondenţa vremii şi din numeroaselş rapoarte oficiate. în acelaşi an a 
t la Chişinău ziarul „Românul", iar peste un deceniu o revistă cu acelaşi 
La era condusă de reprezentanţi ai tineretului basarabean ce aveau legături 
nanii de pe celălalt mal al Prutului. Unirea din 1859 a exercitat o influenţă 
îbită asupra românilor din Basarabia, în vreme ce Rusia ţaristă dorea să se 
eze de prevederile Congresului de Pace de la Paris, din 1856. în cadrul 
vi de rusificare forţată a românilor, în 1867 limba română a fost interzisă, în 
ib, în toate şcolile din Basarabia introducându­se obligativitatea limbii ruse. 
M Basarabia a fost proclamată gubernie a Imperiului rus. 
La  acţiunile  revoluţionare  din  1848  au  participat  şi  unii 
zentanţi ai românilor din Dobrogea. Provincia românească dintre Dunăre şi 
a Neagră s­a aflat în atenţia fruntaşilor români atât în perioada revoluţiei, 
în emigraţie. Contribuia la aceasta atât poziţia sa strategică, cât şi climatul 
eranţă practicat de otomani. 
Evoluţia  evenimentelor  din  cadrul  mişcării  naţionale  a  românilor,  din 
iile  aflate  sub  dominaţia  străină,  la  jumătatea  secolului  al  XIX­lea,  a 
nstrat  că  naţiunea  română  era  decisă  să  lupte,  pe  toate  căile,  pentru 
rărea deplinei sale unităţi şi libertăţi. 

Manifestul imperial din 20 octombrie 1860 

...1. Dreptul  de  a  da  legi,  de  a  le  schimba şi şterge, se  va  esercita  de către  noi  şi  urmaşii 
lumai cu conlucrarea dietelor, adunate în mod legal, respectiv cu a senatului imperial, la care 
vor trimite numărul membrilor stabilit de noi. 
2. Toate  agendele  legislaţiunii, cari se  reduc  la  drepturi,  dorinţe şi  interese comune  tuturor 
lor  şi  terilor  noastre,  anume:  legislaţiunea  despre  monetărie,  bani  şi  credit,  despre  vămi 
şi  i  comerciale,  despre  basele  fundamentale  ale  unei  bănci  de  note  de  stat, 
legislaţiunea  )are  la  principiile  regularii  poştelor,  telegrafelor  şi  ale  drumurilor  de  fer, 
despre  modul,  tatea  şi  ordinea  datorinţelor  militare,  ­  în  viitor  au  se  fie  pertractate  şi 
decise în înţeles uţional şi cu senatul imperial, asemenea şi repartarea de contribuţiuni noue 
şi  de  imposite,  rcarea  contribuţiunilor  şi  a  taxelor  ce  se  află  în  fiinţă,  mai  vârtos  urcarea 
preţului sarei şi
luarea  de  împrumuturi  noue  în  conformitate  cu  decretul  nostru  din  17  iulie  1860.  Tot  aşa  şi 
conversiunea  datoriilor  de  stat  esistente  şi  vinderea,  schimbarea  sau  îndatorirea  proprietăţii 
nemişcătoare de stat, ­ numai cu învoirea senatului are să se dispune. în fine esaminarea şi votarea 
bodgetului de spese de stat pentru anul viitor, cum şi censurarea bilanţurilor socotelilor se sta şi a 
resultatelor administraţiunei anuale a finanţelor, ­ are se se facă cu conlucrarea senatului imperial. 
3. Toate celelalte obiecte de legislaţiune, necuprinse în punctele precedente, se vor rezolva 
în mod constituţional în şi cu respectivele diete, anume: în regatele şi ţerile aparţinetoare la coroana 
ungurească în înţelesul constituţiunilor lor de mai nainte, ear' în celelate regate şi teri ale noastre, în 
înţelesul şi în conformitate cu statutele provinciale". 

TEMA: 

­Ilustraţi formele şi conţinutul luptei naţionale a românilor din teritoriile aflate sub dominaţie 
străină, după 1848.
PRINŢUL STRĂIN SI REGIMUL POLITIC ÎNTEMEIAT PE 
CONSTITUŢIA DIN 1866 

­  DE LA DOMNUL PĂMÂNTEAN, LA PRINŢUL STRĂIN. 
­  PRELIMINARIILE SI SEMNIFICAŢIA ZILEI DE 10 MAI 1866. 
­  PRIMA CONSTITUŢIE INTERNĂ ROMÂNEASCĂ; GENEZĂ, PRINCIPII, 
SISTEM ELECTORAL. 

De la domnul pământean, la prinţul străin. Domnia reprezintă o creaţie 
politică  românească.  Alături  de  Biserică  ea  constituie  principala  instituţie  din 
secolele al XIV­lea ­ al XIX­lea. De­a lungul veacurilor amintite, „descălecătorii" 
statelor româneşti  şi urmaşii lor­ Basarabii şi Muşatinii ­ sunt încoronaţi potrivit 
;elor  două  principii  cunoscute:  electiv  şi  ereditar.  Prin  tratate  internaţionale, 
vlihai  Viteazul,  Dimitrie  Cantemir  şi  alţi  voievozi  obţin  recunoaşterea  domniei 
sreditare  pentru  familiile  lor.  Intervenţiile  Imperiului  Otoman  şi  ale  Rusiei,  mai 
ales spre sfârşitul „secolului fanariot", determină pe marii boieri să se gândească 
a varianta încoronării unui suveran apusean. 
Reamintim, în această privinţă, memoriul prin care, la începutul secolului al 
KlX­lea, boierii olteni propun candidatura marelui duce de Toscana la tronul Ţării 
Româneşti.  Concomitent,  Poarta  fixează  la  şapte  ani  durata  domniei,  termen 
nenţionat oficial  şi după reinstaurarea domnilor pământeni. Repetatele ocupaţii 
nilitare ţariste, în mod deosebit cea din prima parte a războiului Crimeii, impun 
■eformularea  revendicării  referitoare  la  desemnarea  domnitorului  dintre 
aersonalităţile  politice  ale  unuia  din  statele  democratice  de  pe  continent.  Se 
ajunge,  astfel,  la  cunoscutele  „dorinţe"  din  cele  două  Divanuri  ad­hoc:  deplina 
autonomie a ambelor Principate, unirea acestora „într­un singur stat cu numele 
ie România", condus de un „principe străin, cu drept de moştenire la tron, ales 
dintr­o dinastie europeană". 
Reprezentanţii  celor  şapte  Mari  Puteri  nu  respectă  aceste  opţiuni;  în 
,Convenţia de la Paris, privind Principatele Unite Moldova şi Valahia", ei prevăd, 
ntre  altele,  câte  un  domn  în  fiecare  ţară.  Triumfă  însă  punctul  de  vedere  al 
jnioniştilor români, datorită cărora se ajunge la dubla alegere a lui Alexandru I. 
Cuza  Vodă.  Susţinerea  domnitorului  Unirii  este  considerată  „o  necesitate 
naţională" chiar de către „radicalii" I.C. Brătianuş\ CA. Rosetti. Aceştia se opun 
încercării  unor  mari  boieri,  mulţi  din  vechile  familii  domneşti,  de  a  se  înscrie 
intr­unproiect de constituţie, dezbătut la Focşani, ideea Unirii depline cu un prinţ 
străin. în conjunctura externă, se dă de înţeles în paginile ziarului „Românul", din 
/ara anului 1859, că un asemenea şef de stat ar deveni un „instrument în mâna 
Turciei sau Rusiei".

106
După  integrarea  administrativă  de  la  24  ianuarie  1862,  alcătuirea  guver­ 
nului  condus  de  către  un  fruntaş  conservator,  Barbu  Catargiu,  duce  la  înde­ 
părtarea  de  persoana  lui  Alexandru  I.  Cuza  a  celei  mai  puternice  grupări 
aparţinând  curentului  politic  liberal.  I.C.  Brătianu  îşi  exprimă,  câteva  luni  mai 
târziu,  „convingerea  că  instalarea  unei  dinastii  străine  devenise  un  ­obiectiv 
important".  împreună  cu  alţi  30  de  deputaţi,  printre  care  liberalii  Ion  Ghica  şi 
Ştefan  Colescu,  conservatorii  Gr.  M.  Sturdza  şi  G.B.  Ştirbei,  el  semnează  un 
amendament la proiectul de adresă la mesajul tronului, datat 22 ianuarie 1863, 
care  reprezintă  începutul  luptei  comune,  a  conservatorilor  şi  liberalilor,  pentru 
„apărarea  regimului  constituţional  şi  (...)  îngrădirea  tendinţei  de  guvernare 
personală, peste voinţa corpului legislativ". 
Din  1863,  reprezentanţii  coaliţiei  acţionează  şi  în  străinătate.  Ei  urmăresc 
„dobândirea  asentimentului  Franţei  la  detronarea  lui  Cuza",  cum  apreciază  un 
urmaş  al  lui  Eugeniu  Carada.  Acesta  din  urmă,  sprijinit  de  un  alt  liberal, 
Anastase  Panu,  dar  şi  de  conservatorul  Gr.  Bibescu  Basarab­Brâncoveanu, 
obţine  consimţământul  prinţului  Napoleon  de  a  ocupa  tronul  României  (aprilie 
1864);  acest  membru  al  familiei  imperiale  franceze  condiţionează  însă 
încoronarea  de  adoptarea,  în  Adunarea  Legislativă  de  la  Bucureşti,  a  unei 
ample  reforme  agrare.  Reprezentantul  conservatorilor  nu  se  angajează  în 
acest sens. 
Urmează  lovitura  de  stat  de  la  2  mai  1864.  în  iunie  1865,  opoziţioniştii 
conservatori şi liberali semnează un „legământ": domnitorul să fie silit să abdice, 
eventual  chiar  printr­o  acţiune  armată  (armele  erau  deja  procurate);  în  „caz  de 
vacanţă a tronului", tot „prin toate mijloacele", urme a se acţiona pentru „alegerea 
unui principe dintr­una din familiile domnitoare din Occident". 
La  erodarea  tronului  lui  Alexandru  I.  Cuza  contribuie  însăşi  camarila 
din  jurul  domnitorului.  După  îndepărtarea  lui  Mihail  Kogălniceanu,  aceasta 
preia  „frânele  administraţiei,  dispreţuind  (...)  autorităţile  guvernamentale".  De 
asemenea,  venalitatea  şi  abuzurile  de  putere  sunt  practicate  făţiş  şi  în 
magistratură. 
Alexandru  I. Cuza însuşi constată că regimul guvernării personale nu are 
succes, în pofida istoricei sale opere reformatoare. în 1865, atât în Cameră, cât 
şi  într­o  corespondenţă  către  împăratul  Napoleon  al  ///­/ea,  domnitorul  Unirii 
declară că „singurul mijloc de a elibera România de marasmul politic în care se 
zbătea  era  acordarea  unui  principe  străin  ereditar".  în  mod  deschis,  deci,  îşi 
exprimă  ideea  renunţării  la  tron.  Are  în  vedere,  faptul  că  Poarta  recunoscuse 
deplina  unire  politico­administrativă  numai  pentru  timpul  cât  trăieşte  el.  De 
această prevedere restrictivă ţin cont şi opozanţii săi. 
Aşadar,  detronarea  lui  Cuza  nu  reprezintă  o  surpriză.  Regretabil  este 
modul în care ea are loc. 
Se  formează  imediat  o  Locotenentă  domnească  şi  un  guvern  provizoriu. 
Prim­ministru şi ministru de externe, în acelaşi timp, este desemnat scriitorul  şi 
economistul  Ion  Ghica.  Celelalte  ministere  sunt  repartizate,  în  proporţie  egală, 
unor oameni politici şi de cultură moldoveni şi munteni. 
Conducătorul  noului  guvern  propune  convocarea  urgentă  a  Parlamentului. 
Astfel,  în  aceeaşi  zi,  la  prânz,  Camera  şi  Senatul  se  reunesc,  proclamând  ca 
domnitor al României, sub numele de Filip I, pe fratele regelui Belgiei, Leopold

107
al //­/ea (1865­1909), care refuză tronul românesc (la 25 februarie 1866), fără a 
da  explicaţii.  Autorităţile  de  la  Bucureşti  nu  fac  public  acest  refuz,  până  nu  au 
garanţia urîei alte candidaturi care să concretizeze programul unionist din 1857. 
Preiiminaniie  <;;.  semnificaţia  zilei  de  10  Mai  =866.  Detronarea  lui 
Alexandru I. Cuza nelinişteşte puterile garante, care se văd, iarăşi, în faţa unui 
fapt  împlinit  al  românilor.  Reacţionează  prompt  şi  vehement  Austria,  Rusia, 
Poarta.  Ultima  cere,  la  26  februarie  1866,  revocarea  Protocolului  din  6 
septembrie 1859, prin care Imperiile Otoman şi Habsburgic recunoscuseră dubla 
alegere a lui Alexandru I. Cuza. Nemulţumirea Curţii suzerane creşte după ce, la 
1 martie 1866, începe să funcţioneze Banca României, creată prin transformarea 
filialei  din  Bucureşti  a  „Băncii  Imperiului  Otoman",  cu  capital  preponderent 
britanic. Sultanul  Abdul­Azizînsuşi  se  opune.  Totodată,  Poarta cere  desfacerea 
neîntârziată a Unirii Principatelor. Asemănător procedează celelalte două imperii 
vecine, pentru că un stat român, în perspectivă independent şi unitar, devenea o 
barieră în calea expansiunii habsburgice şi ţariste spre Balcani. 
Pentru discutarea problemei Principatelor Unite este convocată Conferinţa 
de la Paris a celor şapte puteri europene. Lucrările acesteia încep la 10 martie 
1866 şi se vor desfăşura timp de peste o lună. Cum ducele de Flandra refuzase 
tronul  României,  iar  majoritatea  participanţilor  la  întrunirea  din  capitala  Franţei 
sprijină punctul de vedere otoman, politicienii români încearcă să obţină acordul 
tacit  al  lui  Napoleon  al  ///­/ea,  în  legătură  cu  prinţul  străin.  Pentru  aceasta,  pe 
lângă titularul agenţiei diplomatice române, Ion Bă/ăceanu, la Paris acţionează şi 
I.C.  Brătianu,  trimis  special  al  autorităţilor  de  la  Bucureşti.  Demersurile  lor  se 
dovedesc  rodnice.  Prin  două  telegrame  diferite,  ambele  cu  aceeaşi  dată,  25 
martie  1866,  ei  comunică  în  ţară  numele  noului  candidat  la  tronul  României  ­ 
principele german Caro/de Hohenzollern ­ Sigmaringen. 
De la Paris, I.C. Brătianu merge la Dusseldorf. în ziua de 31 martie 1866, 
trimisul  român  comunică  gazdelor  că,  în  urma  unui  „aviz  al  împăratului  Na­ 
poleon, Locotenenta domnească a României are de gând să propună poporului 
alegerea ca domn pe al doilea fiu" al demnitarului german, prinţul Carol. Aceasta 
este acceptată în principiu, hotărâtoare urmând a fi cunoaşterea atitudinii oficiale 
a Franţei şi, mai ales, a regelui Prusiei, fără învoirea căruia „nu putea să facă un 
pas atât de important". 
în  acest timp, în  România  continua  activitatea  pentru consolidarea  statului 
naţional. Un decret din 29 martie 1866, promulgat de Locotenenta domnească, axe 
în vedere „guardia orăşenească", menită „a proveghea la paza ordinei" în toate 
centrele urbane. în ziua următoare, prin Legea pentru tocmeli de lucrări agricole şi 
pentru executarea lor, este oficializată folosirea aparatului de stat în organizarea şi 
desfăşurarea campaniilor agricole. După votarea acestui act normativ, în aceeaşi 
zi de 30 martie 1866, vechiul organ legislativ este dizolvat, întrucât din el încă mai 
făceau parte cunoscuţi colaboratori ai domnitorului detronat. 
Un alt decret al  Locotenentei domneştiprevede,''la 13 aprilie 1866, înfiin­ 
ţarea  celui  mai  înalt  for  culturaî­ştiinţific  al  statului  naţional,  în  acel  moment, 
respectiv Societatea Literară Română. Alături de moldoveni şi munteni, ardeleni, 
bucovineni, basarabeni şi macedoneni sunt reuniţi pentru a pregăti determinarea 
ortografiei, elaborarea gramaticii şi a dicţionarului limbii române.

108
Iniţiativa  cea mai  însemnată  a  autorităţilor  provizorii  de  la  Bucureşti  este 
însă aceea privind plebiscitul pentru alegerea ca domn al României a prinţului 
Caro/ de Hohenzollern ­ Sigmaringen. 
După  anunţarea  organizării  plebiscitului  de  către  noile  autorităţi  politice 
româneşti,  Poarta  acuză  guvernul  român  de  „încălcare  a  tratatelor".  Trupe 
otomane sunt concentrate la sud de Dunăre şi ameninţă cu „invadarea României 
spre a restabili [chipurile], ordinea de lucruri legală". La rândul lor, autorităţile de 
la  Bucureşti  răspund  prin  mobilizarea  armatei  (peste  40.000  de  ostaşi)  şi 
organizarea, în plus, a unui corp de 10.000 ele voluntari, în frunte cu generalul 
paşoptist  Gheorghe  Magheru.  Se  ajunge,  astfel,  la  un  efectiv  egal  cu  cel  al 
soldaţilor otomani încartiruiţi peste fluviu. 
Plebiscitul  începe  la  2/14  aprilie  1866.  Cu  prilejul  acestei  consultări 
prealabile,  ce  se  va  desfăşura  timp  de  şase  zile,  cetăţenii  sunt  chemaţi  să  se 
pronunţe prin „da" sau „nu" în legătură cu alegerea lui Carol. 
în  a  doua  zi  de  desfăşurare  a  plebiscitului,  separatiştii  de  la  1857  ­  1859 
încearcă subminarea acţiunii oficiale. Astfel, la 3/15 aprilie 1866, câteva sute de 
persoane,  stimulate  şi  susţinute  de  diplomaţia  ţaristă,  manifestă  pe  străzile 
oraşului  laşi  cerând  desprinderea  de  „Valahia";  ei  „aleg"  chiar  un  „domn"  al 
Moldovei,  Nicolae  Roznoveanu.  Autorităţile  anihilează  cu  uşurinţă  această 
mişcare separatistă. Episodul este totuşi plin de învăţăminte. Oamenii de spirit 
şi de acţiune ai vremii, inclusiv cei devotaţi lui Alexandru I. Cuza­ poetul Vasile 
Alecsandri, generalul  Carol Davilla  şi alţii ­ se conving că păstrarea  şi  întărirea 
Unirii pot fi garantate numai prin alegerea unui principe străin. Cu toate acestea, 
în celelalte zile ale plebiscitului, manifestările de simpatie şi de recunoştinţă faţă 
de ultimul domnitor pământean nu încetează. 
în  aceste  condiţii, în  ziua  de  16  aprilie  1866,  prinţul  comunica  tatălui  său 
„hotărârea  nestrămutată  de  a  primi  coroana  României  şi  de  a  pleca,  în  contra 
voinţei  Conferinţei  de  la  Paris,  direct  la  Bucureşti".  Peste  trei  zile,  aceeaşi 
hotărâre este adusă la cunoştinţa regelui şi cancelarului Prusiei. 
în ziua de 8/20 aprilie 1866 se încheie plebiscitul. Succesul este evident: 
685  965  de  voturi  sunt  favorabile  şi  numai  224  contrare  înscăunării  principelui 
Carol (numărul abţinerilor era de 124 837). în continuare, între 21 şi 29 aprilie, 
au loc alegeri pentru Adunarea Constituantă. Ca însemnătate, însă, în prim­plan 
trece  activitatea  diplomatică,  atât  cea  desfăşurată  de  demnitarii  români,  cât  şi 
aceea  la  care  participă  însuşi  viitorul  conducător  al  statului  naţional  român 
modern. 
între  timp,  cu  o  majoritate  simplă,  Conferinţa  puterilor  garante  a  respins 
alegerea prinţului străin pe tronul României, „areopagul" european dovedindu­se, 
încă  o  dată,  depăşit  de  evenimente.  Acestea  vor  evolua  însă  în  favoarea 
„faptului împlinit". 
La 20 aprilie ­2 mai 1866, ambasadorii puterilor garante, întruniţi la Paris, 
comunică autorităţilor din Bucureşti că, în cazul menţinerii Unirii, trebuie ales un 
nou domn pământean. Cinci zile mai târziu, /. C. Brătianuşi I. Bălăceanu sosesc 
iarăşi  la  Diisseldorf,  venind  din  capitala  Franţei.  în  ziua  de  8  mai,  după  o 
„conferinţă lungă la prinţul Carol­Anton", este acceptată deplasarea neîntârziată 
a prinţului Carol spre Bucureşti. 
Convocaţi la Bucureşti, în ziua de 28 aprilie/10 mai 1866, noii aleşi în forul 
legislativ al ţării „proclamă solemn şi pentru ultima oară voinţa nestrămutată a 

109
„Principele Carol depune jurământul la 10 mai 1866" 

României de a rămâne una şi nedespărţită, având în fruntea sa pe Carol I din 
dinastia  de  Hohenzollern  ­  Sigmaringen".  Această  declaraţie  este  adoptată  cu 
109  voturi  dintre  cele  115  exprimate  (nici  un  vot  contra,  doar  şase  abţineri). 
Imediat, prin telegraf, 14 mesaje ale locuitorilor principalelor oraşe din Moldova, 
Muntenia şi Oltenia ajung la Duselldorf, determinând pe prinţ să respecte planul 
iniţial de călătorie, pe traseul cel mai scurt, către Bucureşti. Carol a scris regelui 
Prusiei  o  epistolă  de  recunoştinţă  şi  cererea  de  demisie  din  armată,  ambele 
datate din Salzburg şi urmând a fi depuse la poştă, de părinţi, în ziua când el va 
păşi pe teritoriul Austriei. 
Caro/Întreprinde un drum lung cu multe peripeţii. Duminică 8/20 mai 1866, 
la un ceas după ce pasagerii se instalează pe un vapor, pe Dunăre, soseşte ­ 
„cu totul pe neaşteptate", venind „direct de la Paris fără nici o întrerupere" ­ 
I.C. Brătianu. înştiinţat despre prezenţa prinţului, comunică însoţitorilor acestuia 
că, pentru asigurarea succesului deplin al acţiunii secrete, se va preface că nu­l 
cunoaşte'pe Carol. 
Pe  drumul  spre  Bucureşti  prinţul  se  opreşte  la  Slatina,  Piteşti  şi  Goleşti 
unde  semnează  primul  său  act  oficial  intern  ca  domnitor  român.  Este  vorba 
despre  graţierea  Mitropolitului  Moldovei,  Calinic  Mic/eseu,  care  participase  la 
mişcarea  separat/stă  din  3/15  aprilie,  de  la  laşi.  Plecarea  din  Goleşti,  spre 
Bucureşti, are loc în primele ore ale zilei de 10/22 mai. 
în apropiere de Băneasa, cortegiul domnesc este întâmpinat, în strigăte de 
„Ura", de 30 000 de locuitori ai Capitalei, în frunte cu primarul acesteia Dimitrie 
Brătianu. Se constituie un nou alai, care  străbate Podul Mogoşoaiei  şi urcă  pe 
dealul Mitropoliei. 

110
Guvernul României la 10 Mai 1866 

După Te­Deum, Carol, însoţit de Mitropolitul primat, de cei trei locotenenţi 
domneşti  şi  de  întreg  guvernul,  se  deplasează  spre  sala  de  şedinţe  a 
Parlamentului. în prezenţa deputaţilor celor 33 de districte ale ţării, preşedintele 
Adunării,  Emanoil  Costache  Epureanu,  îl  invită  la  „tronul  princiar  ridicat  pe 
tribună". Pe masa din faţa acestui tron, Mitropolitul primat aşază  Crucea şi
111
Evanghelia.  Colonelul  Nicolae  Haralambie  citeşte  jurământul  în  limba  română: 
„Jur a fi credincios legilor ţării, a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea 
teritoriului  (...)  şi  a  domni ca  domn  constituţional!". Cu mâna  pe  Evanghelie, 
Carol rosteşte, tot în limba română: „Jur!". 
Fapul împlinit la 10/22 mai 1866 a stârnit iniţial reacţii complexe, negative, 
în rândul Marilor Puteri garante. în vreme ce, de la Paris, împăratul Napoleon 
al  ///­/ea  s­a  declarat  plăcut  impresionat,  ministrul  său  de  externe  a  considerat 
înscăunarea lui Carol un afront adus Conferinţei din aprilie. Din Constantinopol 
au  venit  însă  semnale  alarmante.  Iritată,  Poarta  se  arăta  hotărâtă  să  ocupe 
Principatele. Abia sosit la Bucureşti, principele se şi văzu obligat să ordone, din 
nou, mobilizarea şi să protesteze energic împotriva intenţiilor otomanilor. 
La 27 mai Safet­paşa a depus pe masa Conferinţei de la Paris un memoriu 
împotriva  venirii  în  ţară  a  lui  Carol.  Nu  era  avizată  intervenţia  militară,  dar 
guvernele celor şapte Mari Puteri interzic emisarilor lor din capitala României să 
întreţină relaţii cu guvernul lui Carol. 
Izolarea ţării pare deplină. Este, totuşi, momentul de vârf al crizei, treptat 
dezamorsată de neînţelegerile dintre puteri şi de atitudinea fermă a domnitorului 
şi a guvernului său. 
La  4  iunie  1866,  când  Rusia  a  propus  o  misiune  de  anchetă  otomană  în 
Principate, doar Austria s­a arătat de acord „în principiu". Peste o lună, în a doua 
jumătate  a  lui  iulie,  Napoleon  al  ///­/ea  se  angajează  să  obţină  recunoaşterea 
noului domn din partea Porţii. 
împotriva  atitudinii  rigide  a  Imperiului  Otoman  ce­şi  menţine  ameninţările, 
Carol inspectează trupele de la Giurgiu şi constată, pe malul opus, o  activitate 
militară minimă, semn că, treptat, conflictul se stinge şi că nu era prea departe 
momentul intrării sale în legalitate. 
Dacă  presiunile  internaţionale  jucaseră,  ca  de  obicei,  un  rol  important, 
remarcabilă a fost, în vara anului 1866, şi decizia internă de a  statua rapid un 
regim  politic  şi  o  structură  instituţionalizată,  care,  acceptate  de  reprezentanţa 
naţională, să dea trăinicie noilor opţiuni politice. 

. eneză, principii, sistem elec­ 
ora 
' Aleasă, încă în aprilie 1866, Adunarea Constituantă îşi începea dezbaterile 
în  vederea  adoptării  unei  legi  fundamentale  a  statului,  imediat.  Situaţia  ex­ 
cepţională în care se afla ţara cerea un sacrificiu ­ guvernul constituit de prinţ, în 
fruntea căruia se afla Lascăr Catargiu, avea în componenţa sa atât pe conserva­ 
tori, cât şi pe liberali şi, firesc, în noul for legislativ cele două forţe majore ale ţării 
se întâlneanu şi, oricât de ascunse, neînţelegerile ajungeau până la prinţ. încă 
de la început el a ţinut să­şi impună punctul de vedere. La 16 iunie s­a pronunţat 
ferm pentru menţinerea Senatului, iar şase zile mai târziu, când i s­a oferit doar 
un drept de veto condiţionate subscrierea legii, Carol a cerut unul absolut. 
La  27  iunie  1866  rămăseseră  doar  patru  probleme  nerezolvate:  chestia 
Senatului, a dreptului de veto, cea evreiască şi a succesiunii colaterale la tron. 
După  ce  la  3  iulie  s­a  adoptat  articolul  7  care  condiţiona  cetăţenia  română  de 
apartenenţa la creştinism, iar la 8 iulie se acorda prinţului dreptul absolut de veto, 
noua  lege  fundamentală  a  statului  era  adoptată  de  Adunare  (29  iunie/11  iulie)  şi 
promulgată de Carol (1/13 iulie 1866). Constituţia a fost structurată pe 8 titluri, 

112
împărţite, la rândul lor, pe capitole şi acestea din urmă pe secţiuni. în ansamblu, 
conţinutul ei se referă la teritoriul României şi la drepturile românilor, la puterile 
în stat şi la reprezentanţa naţională, la prerogativele Domnului şi ale miniştilor, la 
celelalte puteri în stat (judecătorească, armata etc). 
Având drept model Constituţia belgiană, se proclamau o sumă de principii 
de drept impuse de revoluţia franceză: „libertăţile şi drepturile fundamentale ale 
cetăţeanului",  „suveranitatea  naţională",  „separarea  puterilor  în  stat",  „responsa­ 
bilitatea miniştrilor". în continuarea Regulamentelor Organice, a Convenţiei de la 
Paris  şi  a  Statutului  dezvoltător  societatea  românească  făcea  un  pas  mai  de­ 
parte  pe  drumul  modernizării  principalelor  sale  instituţii,  aşezării  lor  în  concor­ 
danţă cu marile transformări politice petrecute în Europa la începutul secolului 
al XJX­lea. 

Potrivit legii fundamentale, România (prima oară numită oficial astfel) este un 
stat  de  tip  monarhic  constituţional,  proclamat  regat  prin  modificările  aduse 
Constituţiei, în 1884, care are în Domn pe şeful statului. Prerogativele sale erau 
foarte largi. Astfel, şeful statului convoacă, amână şi dizolvă Adunarea Deputaţilor 
şi Senatul (alese una pentru 4 ani, cealaltă pentru 8 ani, cu dreptul de a se reînnoi 
pe jumătate la mijlocul mandatului) care îşi încep de regulă sesiunea, cu durata de 
3 luni, la  15 noiembrie; iniţiază orice  proiect de lege  (prin miniştrii  săi) pe care o 
sancţionează (îşi dă acordul) şi o promulgă (ordonă executarea după adoptare). 
Pe  lângă  drepturile  în  materie  legislativă,  Domnul  beneficiază  şi  de 
drepturi  executive.  El  numeşte  şi  revocă  miniştrii,  numeşte  sau  confirmă  în 
toate  funcţiile  publice,  este  capul  puterii  armate,  calitate  în  care  conferă 
gradele  militare.  Deşi  puterea  judecătorească  este  încredinţată  judecătorilor 
iar instanţa cea mai înaltă este Curtea de Casaţie, toate hotărârile tribunalelor 
se  execută  în  numele  Domnului.  Amnistia,  graţierea,  dreptul  de  a  declara 
război,  de  a  încheia  tratate  şi  convenţii,  de  a  conferi  decoraţii,  de  a  bate 
monedă îi aparţineau de asemenea. 
Reprezentanţa Naţională cuprindea două adunări: Camera şi Senatul. între 
prerogativele  Adunării  Deputaţilor  (Camerei)  se  număra  dreptul  de  autocon­ 
ducere,  de  răspuns  la  mesajul  tronului,  de  legiferare,  de  interpelare  (a  execu­ 
tivului  ministerial  în  orice  chestiune).  Atribuţia  specială  a  Camerei  este  cea 
referitoare la dezbaterea şi adoptarea bugetului. 
Rezultă deci implicarea domniei în toate structurile de putere ale statului ­ 
în  exercitarea  celei  legislative  împreună  cu  Adunările  şi  a  celei  executive,  cu 
miniştrii.
Expresie  a  unui  compromis  politic  între  marii  proprietari  funciari  şi 
burghezia liberală, Constituţia era completată cu o lege electorală care promova 
exclusiv interesele acestor forţe sociale şi politice. De asemenea, declara sacră 
şi inviolabilă proprietatea, dar statua, între altele, drepturi rar întâlnite în alte legi 
fundamentale  ale  timpului,  precum  cel  la  azil  politic  şi  la  libertatea,  aproape 
absolută, a cuvântului scris, în nici un fel îngrădită de cenzură sau de cauţiune. 
Promulgarea de domn fără a ţine cont de suzeranitatea otomană sau de garanţia 
colectivă  a  celor  şapte  Mari  Puteri,  Constituţia  din  1866  reprezenta  un  act 
viguros de independenţă, în cele din urmă recunoscut ca atare de comunitatea

113
internaţională. Potrivit ei, societatea românească îşi structura instituţiile şi afirma 
un  cadru  de  existenţă  statală  a  cărui  viabilitate  se  va  menţine  până  în  ceasul 
desăvârşirii unirii naţionale. 

Răspunsul lui Carol I la cuvântarea preşedintelui Camerei, la 10 mai 1866: 

„Ales spontan de naţiune Prinţ al României, am părăsit fără a ezita patria şi familia pentru a 
răspunde  chemării  acestui  popor,  care  mi­a  încredinţat  destinele  sale.  Punând  piciorul  pe  acest 
pământ sfânt am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper câ îmi 
va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc pentru asta inima mea loială, intenţii curate, voinţa fermă 
de a face binele, un devotament fără margini pentru noua mea patrie..." 

Vlad Georgescu despre domnia lui Carol I: 

„Domnia  lui  Carol  I  (1866­1914)  a  debutat  prin  unanima  adoptare  de  către  Parlament...  a 
unei  noi  Constituţii.  Clasa  politică,  încă  puţin  numeroasă,  dominată  de  câteva  puternice  per­ 
sonalităţi, s­a adaptat fără aparentă greutate noilor reguli ale jocului, renunţând la vechea anarhică 
luptă pentru putere; domnia străină s­a dovedit, din acest punct de vedere, a fi într­adevăr factorul 
de stabilitate pe care şi­l dorise partida naţională de la ?802." 

TEMĂ: 

1.  Precizaţi contextul istoric al instaurării domniei lui Carol I 
2.  Care a fost caracterul Constituţiei din 1866?
PLURIPARTITISM SI RESPONSABILITATE GUVERNA­ 
MENTALĂ ÎN PERSPECTIVA INDEPENDENŢEI DE STAT 

­  GRUPĂRI Şi GUVERNE ÎN ANII 1867­1871. 
­  MAREA GUVERNARE CONSERVATOARE (1871­1876) 
­  PARTIDUL NAŢ1ONAL­UBERÂL LA ÎNCEPUTUL ACTIVITĂŢII SALE. 

• Principala  grupare liberală 
era  cea  de  orientare  „radicală",  în  frunte  cu  /.  C.  Brătianu  şi  C.A.Rosetti.  Cât 
priveşte  gruparea  condusă  de  /.  Ghica,  ea  nu  este  singura  de  orientare 
„moderată"printre fracţiunile liberale. Altele asemenea se conturează  în jurul lui 
Mihail  Kogălniceanu  sau  Nicolae  lonescu.  „Moderaţii"  se  strâng  însă  şi  în 
preajma lui Vasile Boerescu, care ­ împreună cu foşti revoluţionari de la 1848, şi 
vechi  unionişti  ­  se  va  îndepărta  treptat  de  liberali,  apropiindu­se  de 
conservatori. în unele momente, această apropiere duce la constituirea unor noi 
guverne  „mixte"  (conservatori­liberali).  Alianţe  se  formează  chiar  între  liberali, 
cea mai cunoscută fiind, cum vom vedea, coaliţia întemeiată pe „tratatul" de la 
hotelul „ Concordia ". 

Fracţiunea  liberă  şi  independentă  condusă  de  profesorul  universitar 


Nicolae  lonescu,  numită  şi  „partidul  profesorilor  din  laşi".  Restrânsă  numeri­ 
ceşte,* dar cu o mare influenţă în rândul intelectualităţii din Moldova, Fracţiunea 
liberă  şi  independentă  se  născuse  în  ultimii  ani  de  domnie  a  lui  Alexandru  I. 
Cuza.  Membrii  acestei  grupări  liberale  continuă,  de  fapt,  ideile  lui  Simion 
Bărnuţiu,  decedat  în  1864,  şi  anume:  respectul  faţă  de  tradiţiile  naţionale  ale 
poporului  român;  principiul  suveranităţii  poporului  să  fie  concretizat  prin 
participarea  largă  la  viaţa  politică;  adâncirea  reformelor  social­economice,  în 
primul rând redistribuirea fondului funciar şi consolidarea proprietăţii ţărăneşti. 
Gruparea  liberală  din  jurul lui Mihail Kogălniceanu.  La făurirea instituţiilor 
politice  din  1866  nu­şi  aduc  contribuţia  nici  liberalii  grupaţi  în  jurul  lui  Mihail 
Kogălniceanu.  Considerat  „omul  de  la  2  mai"  (1864),  acest  renumit  ctitor  al 
României moderne sub domnia lui Alexandru I. Cuza este îndepărtat vremelnic 
dinforul legislativ al ţării şi din viaţa politică. Va reîncepe o carieră politică, la fel 
de  strălucită  ca  şi  cea  anterioară,  o  dată  cu  reintrarea  sa  în  Parlament,  în 
octombrie 1866. 
La  21  martie  1867,  când  s­a  cerut  sechestrarea  şi  scoaterea  la  mezat  a 
averii lui Alexandru I. Cuza, M. Kogălniceanu a declarat, în aplauzele majorităţii 
deputaţilor:  „Eu,  cât  pentru  mine,  înaintea  Adunării,  înaintea  ţării  şi  înaintea 
istoriei iau responsabilitatea tuturor faptelor bune şi rele comise în timpul când 
am avut onoarea de a fi ministrul fostului domnitor Alexandru loan I". 

115
Dezbaterile  parlamentare  din  cadrul  noii  legislaturi  consolidează,  aşadar, 
prestigiul  politic  al  lui  M.  Ko­gălniceanu  şi  al  liberalilor  „cuzişti"  de  odinioară, 
grupaţi  în  jurul  său.  Negocieri  cu  aceştia  iniţiază  şi  liberalii  „roşii".  Posibilă, 
pe  măsură  ce  timpul  estompează  vechile  contradicţii  şi  confirmă  schimbările 
interne  de  la  1866,  noua  orientare  tactică  se  va  dovedi  necesară  în  condiţiile 
externe  generate  de  încheierea,  la  17  februarie  1867,  a  acordului  privind 
crearea  statului  dualist  Austro­Ungaria.  Când  autonomia  Transilvaniei  este 
anulată, de la tribuna Parlamentului României, M. Ko­gălniceanu argumentează 
că  Principatele  ­  inclusiv  cel  din  interioul  arcului  carpatic  ­  au  avut  totdeauna 
„existenţa  lor  proprie".  El  reaminteşte  că  românii  reprezintă  majoritatea 
locuitorilor  întinsului  spaţiu  geografic  de  la  Dunăre,  Pont  şi  Carpaţi,  deci  nu 
numai  din  Transilvania,  ci  şi  din  Banat,  Crişana,  Maramureş,  Bucovina, 
Basarabia  şi  Dobrogea,  că  numeroşi  români  trăiesc  în  Peninsula  Balcanică, 
îndeosebi în Macedonia; pe această bază, marele om politic propune Camerelor 
reunite o moţiune în care „să se reînnoiască sentimentele României de înfrăţire 
şi de conaţionalitate" cu românii de pretutindeni. 
Gruparea liberal­radicală condusă de I.C. Brătianu şi CA. Rosetti. Dintre 
orientările liberale, de fapt, dintre toate forţele  politice ale vremii, în modul cel 
mai coerent şi mai hotărât se manifestă „roşii"conduşi de I.C. Brătianu şi  CA. 
Ion Ghica Rosetti.  Rolul  liberalilor  „radicali"  crescuse  în  timpul 
evenimentelor  legate  de  înscăunarea  principelui  Carol  I,  de  edificarea 
sistemului  politic  al  monarhiei  constituţionale  şi  al  regimului  parlamentar,  care 
făcuseră din România o breşă democratică în Europa de Răsărit şi de Sud­Est. 
Conştienţi  de  locul  lor  istoric,  liberalii­radicalisunt  primii  care  „încearcă  să 
alcătuiască  un  mare  partid".  Pentru  aceasta,  la  22  septembrie  1866,  ziarul 
„Românul"anunţă  crearea  unui  nou  mijloc  de  propagandă  politică,  „Societatea 
Amicilor  Constituţiunii".  Aidoma  comisarilor  revoluţionari  de  la  1848, 
reprezentanţii acestei societăţi se deplasează „în toate judeţele şi chiar în toate 
satele",  pentru  ca  „fiecare  român  să  cunoască  drepturile  sale  de  om  şi  de 
cetăţean". 
Elementele  sociale  „invitate"  la  aceste  acţiuni  sunt  cu  precădere 
comercianţii şi „industriaşii". De altfel, meşteşugarii şi negustorii, stratul de mijloc 
al  populaţiei  urbane,  reprezintă  ­  pentru  liberalii  radicali  ­  principalul  mijloc  de 
presiune asupra guvernelor de altă culoare şi chiar asupra principelui Carol. Au 
fost atraşi, totodată, avocaţii şi medicii; de asemenea, profesorii şi studenţii, chiar 
elevii şcolilor secundare. Nu au lipsit tăbăcii şi tutungiii, alături de care participă 
băcanii şi calfele, precum şi ucenicii din prăvălii, chiar „servitorii şi rândaşii cei 

116 
mai  desculţi  şi  mai  hărtăniţi".  Tuturor  acestora,  care  reprezintă  „strada",  cum 
consideră  conservatorii  criticaţi  de  Al.  Candiano­Popescu,  „partidul  roşu"  le 
promite „abolirea sărăciei şi suferinţei". 
„Radicalii munteni''îşi propun însă extinderea activităţii şi în Moldova, unde 
organizează  „comitete  secrete"  ş\  se  declară  solidari  cu  românii  din  teritoriile 
aflate sub ocupaţie străină. 
Regruparea  liberală  de  la  începutul  anului  1867;  înţelegerea  de  la 
„Concordia". Prin poziţia conciliatoare, adoptată în toamna anului 1866, cu pri­ 
lejul  respingerii  unei  noi  încercări  de  invalidare  parlamentară  a  lui  M.  Kogăl­ 
niceanu,  I.C.  Brătianu  oferă  posibilitatea  începerii  negocierilor  dintre  cele  mai 
importante  grupări  liberale.  Coalizarea  acestora  este  favorizată  şi  de  nemul­ 
ţumirile provocate de /. Ghica prin ideile şi, mai ales, de modul său de guvernare. 
înţelegerea  propriu­zisă  s­a  încheiat  la  hotelul  „Concordia"  din  Bucureşti, 
sediul  radicalilor.  Astfel,  încă  din  primele  zile  ale  anului  1867,  gruparea  lui 
M. Kogălniceanuşi cea condusă tle I.C. Brătianu ş\ CA. Rosettise reunesc „pe 
o platformă comună". în esenţă, aceasta urmărea instituirea, în România, a unui 
guvern  stabil,  întemeiat  pe  instituţiuni  egalitare  şi  liberale,  prin  instituţiuni 
democratice.  Obiectivul  acesta  este  formulat  în  Declaraţia  deputaţilor  care 
reprezintă  mai  multe  grupări  liberale  din  Adunarea  legislativă,  publicată  în 
„Românul"6\n 10 martie 1867. 
Odată  coalizate,  cele  două  grupări  liberale  dau,  prin  reprezentanţii  lor  în 
Cameră  şi  Senat,  un  vot  de  blam  guvernului  condus  de  Ion  Ghica.  Acesta 
demisionează  la  3  martie  1867.  Urmează  trei  cabinete  ale  coaliţiei  liberale 
amintite, prezidate ­ succesiv  ­ de CA. Kretzulescu (între 13 martie şi 7 august 
1867), Ştefan Golescu{W august 1867 ­ 13 mai 1868) şi Nicolae Go/escu(6e la 
1/13 mai până la 16/28 noiembrie 1868). 
Pe baza înţelegerii de la „Concordia", în ziua de 13 martie 1867 îşi începe 
guvernarea  primul  cabinet  de  coaliţie  liberală  a  cărui  orientare  politică  este 
stabilită  de  I.C.  Brătianu.  Deşi  aparent  nu  este  vizată  independenţa,  acest 
obiectiv  dirijează  întreaga  activitate  internă.  A  fost  promulgată  astfel,  la  22 
aprilie/4 mai 1867, Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru 
fabricarea monedelor naţionale, cu intrare în vigoare  de la  1/13 ianuarie 1868. 
Au  continuat  preocupările  pentru  modernizarea  armatei  României;  s­a  acordat 
sprijin revoluţionarilor bulgari, care şi­au instruit unităţile de voluntari pe teritoriul 
românesc. 
în  prim­planul  activităţii  externe  a  cabinetului  s­a  aflat  însă  preocuparea 
pentru  sprijinirea  mişcării  de  emancipare  politică  şi  culturală  a  românilor  din 
afara  graniţelor  statului  naţional  modern.  Astfel,  numai  cu  sprijinul  amintitului 
guvern,  la  15  mai  1867,  se  concretizează  o  iniţiativă  mai  veche  a  lui  Aaron 
Florian,  A.T.  Laurian  şi  Al.  Papiu  l/arian,  privind  înfiinţarea  la  Bucureşti  a 
Societăţii  „Transilvania".  Condusă  de  ultimul  cărturar menţionat,  noua  societate 
îşi  propune  drept  scop  „strângerea  legăturilor  de  frăţie  între  junimea  studioasă 
din toate părţile României". 
Colaborarea  pan­românească  era  strict  necesară  în  condiţiile  aplicării 
pactului  dualist  din  17  februarie  1867.  în  acelaşi  an,  la  8  iunie,  în  urma 
ceremonialului dinastic de la Pesta, împăratul Austriei, Frânte losif, se încorona 
rege al Ungariei şi sancţiona legea privind încorporarea Transilvaniei la Ungaria. 

117
ia zile mai târziu, el abrogă legile adoptate de Dieta sibiană, privind egala 
ptătire a naţiunii române şi oficializarea limbii române. Pentru cunoaşterea 
de  sptrit  create,  astfel,  printre  românii  ardeleni,  fruntaşi  radicali  ­  B.P. 
'eu şi c/r. Caro/ Davila ­ întreprind călătorii de informare în Transilvania. La 
ii său,  Al. Candiano­Popescu  susţine cu ardoare ideea unei  insurecţii 
j  eliberarea  provinciei  amintite.  Prin  ziarul  „Perseverenţa",  el  solicită 
iul  locuitorilor  României  pentru  o  „campanie  antihabsburgică".  După 
>rbiri şi consultări în Transilvania cu liderii mişcării naţionale este arestat la 
fiind eliberat la insistenţele lui Ion. C. Brătianu. 
Aşadar,  declanşarea  unei insurecţii  „pentru  eliberarea  perfectă  a  patriei 
ie" nu este posibilă în vara anului 1867. Guvernul de la Bucureşti a înţeles 
>ta şi, în consecinţă, a acordat prioritate activităţii „pentru eliberarea limbii 
laie".  Astfel,  la  13  august  1867  s­au  reunit  membrii  Societăţii  Literare 
)ne, români şi aromâni din statul naţional modem, dar şi din Transilvania, 
:, Crişana, Bucovina, Basarabia, Macedonia. 
A fost adoptată hotărârea ca, în continuare, cel mai înalt forum ştiinţific al 
iii  să  se  numească  Societatea  Academică  Română.  Prima  şedinţă  este 
pentru 18 august 1867. 
în aceste condiţii, la 17 august 1867, începea guvernarea celui de­al doilea 
3t liberal'care are la bază înţelegerea de la „Concordia". Prim­ministru este 
nnat Ştefan Golescu, care activase în guvernele revoluţionare de Ia 1848 şi 
lase un guvern al Ţării Româneşti în 1861. 
Noul executiv se arătă preocupat în mod deosebit de asigurarea cadrului 
itiv  necesar  perfecţionării  infrastructurii  statului  naţional.  Astfel,  după 
i/e  parlamentare  din  decembrie  1867,  în  care  coaliţia  liberalilor  obţine  o 
tate  covârşitoare  în  Camera  Deputaţilor,  îşi  începe  efectiv  activitatea 
ra  de  Comerţ  şi  Industrie  (februarie  1868)  şi  este  adoptată  Legea 
vcţiilor de şosele, promulgată la 11 aprilie 1868. 
Consolidarea autonomiei şi a prestigiului extern al statului naţional român 
n, manifestarea independenţei economice a acestuia au reprezentat alte 
ive ale guvernului prezidat de Ştefan Golescu. La 7 decembrie 1867 intră 
>are prima Convenţie poştală încheiată cu Rusia şi, la 2 februarie 1868, la 
3şti, este semnat un Tratat de alianţă între România şi Serbia. Alertată că 
urmărit realizarea unei alianţe militare Poarta a protestat, ceea ce a atras 
i lui Otto von Bismarck: „Statul care ar face imprudenţa să provoace război 
;nt ar pieri". 
Dondus de generalul Nicolae Golescu, fost locotenent domnesc la 1848 şi 
6, al treilea cabinet care guvernează pe baza înţelegerii de la „Concordia" 
îpe activitatea în ziua de 13 mai 1868. 
Realizarea  sa  cea  mai  însemnată  rămâne  „Legea  privind  organizarea 
armate"  (29  iulie  1868).  Operă  a  colonelului  Gheorghe  Adrian,  revolu­ 
de la 1848, acest act legislativ a stabilit o structură militară complexă: 
i permanentă şi rezerva ei, apoi corpul dorobanţilor şi corpul grănicerilor, 
i,  garda  orăşenească  şi  „gloatele".  Consolidarea  armatei  naţionale  nu  a 
imită favorabil de conducerile imperiilor vecine, motiv pentru care acestea 
srcitat  presiuni  asupra  principelui  Caro/1,  în vederea  înlocuirii  guvernului 
reni de la „Cocordia", ceea ce domnul va face la 16/28 noiembrie când
este instituit un guvern de coaliţie între conservatori şi liberalii moderaţi'din jurul 
lui M. Kogălniceanu (devenit ministru de interne) şi al lui V. Boerescu (ministru 
de justiţie). Prim­ministru era Dimitrie Ghica. între 2 februarie şi 20 aprilie 1870 a 
funcţionat guvernul prezidat de Al. G. Golescu. 
La  20  aprilie/2  mai  1870  se  constituie  guvernul  prezidat  de  Emanoil 
(Manolache) Costache Epureanu. Preşedinte  al Constituantei din 1866, noul  şef 
de  guvern  era  apreciat  de  Carol  l  pentru  orientarea  sa  moderată,  iniţial  printre 
liberalii  moldoveni,  apoi  în  cadrul  curentului  politic  conservator  de  la  nivelul 
întregii  ţări. Alcătuit din tineri oameni politici grupaţi  în  „Juna dreaptă"  de la  ­ 
Bucureşti  (G.  Gr.  Cantacuzino,  Al  Lahovari)  şi  „Junimea"  de  la  laşi  (Petre  P. 
Carp),  guvernul  condus  de  M.C.  Epureanu  părea  a  asigura  „o  stare  de  lucruri 
stabilă".  Cel  puţin  aşa  crede  şi  scrie  tatăl  domnitorului  Carol,  îngrijorat  nu  numai 
datorită  celor  întâmplate  în  România,  ci  şi  din  cauza  afirmaţiilor  reprezentanţilor 
Rusiei, în privinţa viitorului statului naţional român. 
Prinţul  AM  Gorceakov,  şeful  diplomaţiei  ruse  din  anii  1856­1882  „ar  fi 
spus unui francez şi unui ceh cam aşa: nu cred că România să aibă vreun viitor 
cu  bărbaţii  care  se  joacă  de­a  patrioţii,  ci  cred  că  nu  numai  dinastia  nu  se  va 
păstra,  dar  nici  măcar  Unirea  Principatelor  nu  va  rămâne  câştigată.  S­ar  fi 
pregătit  chiar  o  răscoală  pentru  a  se  da  un  prilej  de  intervenţie  Porţii;  de 
altminteri, ventilaseră şi în anul acesta ideea de a se face iarăşi două Principate, 
pentru a readuce ţara la o viaţă politică normală, la o ordine perfectă". 
Războiul franco­prusian a oferit liberalilor radicali prilejul de a manifesta ­ 
prin  presă  şi  în  întruniri  politice  ­  simpatia  profundă  şi  recunoştinţa  necon­ 
diţionată  faţă  de  Napoleon  al  lII,  care  contribuise  în  mod  hotărâtor  la  crearea 
cadrului internaţional favorabil edificării statului naţional român; în acest context, 
această grupare politică dar şi unii  liberali­moderaţi (conduşi de N. lonescu sau 
M. Kogălniceanu)  s­au pronunţat  şi asupra problemelor de politică internă. Mai 
mult,  într­un  discurs  public,  I.C.  Brătianu  a  invitat  mulţimea  la  o  acţiune  contra 
puterii executive. O dată cu guvernul prezidat de Manolache Costache Epureanu 
era vizat şi domnitorul. Pregătirile au fost încredinţate unui conspirator din ultimii 
ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, Eugen/u Carada. Planul întocmit de acesta 
prevedea  izbucnirea  unei  insurecţii  simultane  în  Bucureşti,  Craiova,  Ploieşti  şi 
Focşani. 
în această situaţie s­a desfăşurat mişcarea din Ploieşti, care produce, la 20 
august  1870,  „ridicola  republică  de  câteva  ceasuri  a  lui  Candiano­Popescu", 
după  cum  scria  N.  (orga.  Proclamarea,  în  grabă  şi  fără  nici  un  suport  real,  a 
detronării lui Carol a compromis pe şefii „roşiilor", care au fost arestaţi. Toţi vor fi 
însă  achitaţi,  ulterior,  de  un  juriu  special  constituit  pentru  depăşirea  firească  a 
unei crize inerente într­o epocă de pluralism politic. 
Agitaţiile  antidinastice  încetează  pe  măsură  ce  armatele  franceze  sunt 
înfrânte  de  cele  germane.  Consecvent  preocupării  sale  pentru  asigurarea 
alternativei guvernamentale, în 30 decembrie 1870, Carol I înlocuieşte cabinetul 
de nuanţă conservatoare, condus de M. C. Epureanu, cu unul  liberal, având în 
frunte  pe  Ion  Ghica,  care  revine  în  fruntea  Consiliului  de  Miniştri,  după  o 
întrerupere de aproape trei ani. 
Foarte stimat în străinătate, noul prim­ministru era considerat de domnitor 
un om de stat „cult" şi un „administrator energic". Tocmai această ultimă virtute îl

119
aduce pe Ion Ghica în conflict cu cercurile care îl sprijină pe Carol I, atât în 
riorul, cât şi în afara graniţelor naţionale. 
La 24 ianuarie 1871, primul­ministru depune pe masa forului legiuitor arul 
afacerii Stroussberg. Este vorba despre implicaţiile pe care le are în nânia 
falimentul  acestui  consorţiu,  provocat  de  războiul  franco­prusian. 
jponsabilitatea sa, ca administrator central al avuţiei ţării, îl determină, deci, 
I. Ghica să solicite măsuri legale pentru protejarea intereselor ţării. 
Din nefericire, dezbaterile imediat începute au coincis cu publicarea a două 
'sori expediate în străinătate de Carol I. Prima reprezintă răspunsul principelui 
e  puterile  garante,  care  somaseră  anterior,  la  23  noiembrie  1870,  atât 
nânia, cât  şi Serbia,  să nu încerce  schimbări  în  statutul lor extern, faţă  de 
tatu/ de la Paris din 1856. Şeful statului român întreba, de fapt, „ce ar crede" 
ducătorii Marilor Puteri europene „dacă el s­ar retrage fiindcă situaţia în ţară 
şa  încât  silinţele  lui  se  pierd  în  zadar  şi  el  se  uzează  fără  nici  un  folos". 
;utabile sunt  şi aprecierile dintr­o a doua scrisoare. Adresată unui intim al 
iliei  sale,  datorită  căruia  epistola  apare  în  gazeta  Augsburger  Zeitung, 
îspondenţa reia ideea renunţării la tronul unui stat unde, chipurile, nu există 
aţie liberală şi parlamentară. 
Scrisorile respective au produs „o colosală mişcare în Bucureşti şi în toată 
". Astfel, în Cameră, Nicolae Blaremberg, opozant cândva ai lui Alexandru I. 
ra şi, respectiv, M. Kogălniceanu, spunea că dacă scrisoarea publicată în 
;a germană este adevărată, atunci autorul ei este „un dezertor, un trădător de 
ie, căci pregăteşte anexiunea Principatelor sau suprimarea Unirii". 
împotriva  unor  fruntaşi  politici  care  legau  dezamăgirea  lui  Carol  de 
?erea Stroussberg, I.C. Brătianu sena că părăsirea tronului României de către 
ol  I  constituie  „o  nesocotită  propunere",  cu  „consecinţe  fatale"  pentru  statul 
onal.  Două  zile mai  târziu,  de la  tribuna  Parlamentului,  M.  Kogălniceanu 
Iară  că  detronarea  principelui  „ar  putea  să  aducă,  mai  cu  seamă  în 
nentele de astăzi, multe pericole asupra ţărei". 
în  privinţa  afacerii  Stroussberg,  L  C.  Brătianu,  I.  Ghica,  N.  lonescu  şi 
Kogălniceanu  ­  aşadar,  toţi  conducătorii  principalelor  grupări  liberale  ­ 
ptă aceeaşi atitudine intransigentă. 
La 10/22 martie 1871 a avut loc „provocarea" din Jurul să/ii S/ătineanu. Aici 
st organizată  aniversarea  zilei de  naştere a împăratului Germaniei. Forţele 
Ite  au  pus  la  cale  o  contramanifestaţie,  atribuită  „partidului  roşu"  din 
nânia. Dimpotrivă, /. C. Brătianu şi CA. Rosetti au recomandat redactorilor 
a „Românu/"să nu participe la această acţiune. 
A doua zi, guvernul condus de Ion Ghica a fost înlocuit cu un cabinet ­ 
idat de Lascăr Catargiu. Se încheie, astfel, o perioadă de peste patru ani (13 
tie 1867  ­ 23 martie 1871), în care  patru  guverne de  coaliţie liberală şi trei 
9rne  ale  unor  coaliţii  între  liberali  şi  conservatori  acţionează  pentru 
/oltarea  instituţiilor  democratice  întemeiate  pe  Constituţia  din  1866,  pentru 
solidarea  autonomiei  statului  naţional  român  şi  afirmarea  suveranităţii 
stuia în perspectiva independenţei şi unităţii tuturor românilor. Dezaprobarea 
stor acţiuni se resimte nu întâmplător, Carol /fiind sfătuit de Marile Puteri că 
sa  conservatoare  e  cea  mai  solidă".  înţelegem,  aşadar,  cum  se  ajunge  la 
mativa guvernamentală din 11/23 martie 1871.
Marea  guvernare  conservatoare  (1871­1876).  Prezidată  de  Lascăr 
Catarg/u,  trebuie  raportată,  totodată,  şi  la  ceea  ce  s­a  realizat  în  timpul  ei: 
dezvoltarea  proprietăţii  funciare;  construirea  creditului  rural  şi  a  celui  urban; 
întemeierea societăţilor de asigurare; extinderea reţelei naţionale de comunicaţii; 
consolidarea monarhiei  constituţionale;  acţiunea  diplomatică  pentru  proclamarea 
independenţei  de  stat  în  1873;  lupta  ­  tot  pe  cale  diplomatică  desfăşurată  ­ 
pentru  dobândirea  dreptului  de  a  încheia  tratate,  separat  de  Poartă;  mani­ 
festarea  independenţei  economice  prin  convenţii  comerciale  şi  de  navigaţie 
încheiate cu Austro­Ungaria şi Rusia, la jumătatea deceniului opt al secolului al 
XIX­lea.  Evident,  nu  lipsesc  aspectele  contradictorii,  cum  sunt  nemulţumirile 
stârnite  de  unele  modificări  aduse  legii  tocmelilor  agricole,  de  politica  liberului 
schimb în  detrimentul  protectionismuiui  economic  sau  de  unele  iniţiative  privind 
restructurarea regimului politic. 
în  ansamblu, marea  guvernare  prezidată  de  Lascăr  Cartagiu  constituie  o 
etapă  însemnată  în  istoria  modernă  a  României,  căci  coaliţia  conservatoare 
acum  constituită  va  închega  şi  cel  de­al  doilea  partid  reprezentativ  pentru 
pluralismul politic românesc ­ cel conservator*. 
La  11/23  martie  1871,  după  o  prealabilă  coalizare  a  diferitelor  grupăride 
aceeaşi  orientare  politică  ­  conservatoare  ­  se  va  constitui  noul  cabinet. 
Cuprinzând îndeosebi mari proprietari de pământ şi  „oameni luminaţi" la şcolile 
superioare  din  Germania,  această  mişcare  politică  are  rădăcinile  în  acţiunea 
reformatoare de la începutul secolului al XIX­lea şi se conturează tot mai evident 
în  activitatea  pentru  reorganizarea  paşnică  a  societăţii  româneşti  după  anul 
1870. Liderul politic al acestor grupări va fi Lascăr Catargiu. 
Evenimentele au avut următoarea desfăşurare: în ziua de 23 martie 1871, 
prin  Dimitrie  A.  Sturdza,  Carol  convoacă  Locotenenta  domnească  din  1866 
pentru a­i remite demisia. Vin numai Lascăr Cartagiuşi Nicolae Golescu, întrucât 
generalul  Nicolae  Haralambie  lipsea  din  Bucureşti.  Amândoi  „îl  conjură"  pe 
principe  să  renunţe  la  demisie.  Prinţul  acceptă  să  nu  abdice,  cu  condiţia 
constituirii  unui  „guvern  care  să  voteze  bugetul  şi  să  rezolve  problema 
concesionării căilor ferate". Lascăr Catargiu se angaja să formeze un asemena 
cabinet  şi  îl  rugă  pe  Carol  să  emită  ­  „pentru  caz  de  nevoie"  ­  un  decret  de 
dizolvare a Parlamentului, deoarece în Cameră majoritatea aparţinea liberalilor. 
Prin preluarea nemijlocită a conducerii ministerului de interne şi numirea, în 
fruntea departamentului de război, a generalului /. Em. Florescu, primul ministru 
a restabilit, chiar în noaptea de 23 spre 24 martie, liniştea în Bucureşti. 
Victoria  conservatoare  din  martie  1871  a  îngăduit  marilor  proprietari 
funciari  să­şi  consolideze  poziţiile  economice  şi  politice  şi  să­şi  păstreze  o 
puternică influenţă în viaţa politică a ţării până la primul război mondial. Aceştia 
au temperat ritmul dezvoltării şi au luat măsuri care să le consolideze poziţiile. în 
această  direcţie  s­a  înscris,  în  anul  1872,  legea  învoielilor  agricole,  care,  prin 
introducerea  clauzei,  „mânu  militari",  permitea  proprietarilor  să  folosească 
forţa  armată  împotriva  ţăranilor  care  nu­şi  respectau  contractele  încheiate.  Pe 
aceeaşi  direcţie  de  acţiune  se  înscrie  şi  noua  lege  a  armatei,  opusă  celei 
elaborate de liberalii­radicali, şi organizarea creditului funciar rural (în 1873), 

Primul program al Partidului Conservator datează din anul 1880. 

121
nenită să fntărească proprietatea moşierească, căreia i s­a adăugat, curând, şr 
;reditul urban. 

Guvernul conservator a ajuns la o înţelegere cu Societatea drumurilor de 
Ier din România,  satisfăcând, în parte, cerinţele bancherilor germani care pre­ 
uaseră afacerile consorţiului Stroussberg. A fost continuată  construirea  reţelei 
je  căi  ferate.  în  anumite  limite,  conservatorii  erau  de  acord  cu  protejarea 
îconomiei  şi  a  industriei  naţionale,  pentru  eliberarea  de  sub  tutela  impusă  de 
egimul de suzeranitate şi de cel al garanţiei colective. 
Astfel, au fost încheiate  o Convenţia comercială  pe termen  de  10  ani cu 
\ustro­Ungaria şi un act similar cu Rusia, prin care se profită însă, de către ţările 
;are  făceau  parte  din  Alianţa  celor  trei  împăraţi  (Rusia,  Austro­Ungaria  şi 
Sermania) de poziţia strategică favorabilă a României. Chiar dacă unele acţiuni 
comerciale erau dezavantajoase, aducând grave prejudicii economiei româneşti, 
île reprezentau, totuşi, un câştig în plan politic, fiind un pas spre independenţă. 
Partidul Naţional­Liberai sa începutul activităţii sak\ |n  timpul guvernării 
conservatoare,  grupările  liberale  s­au  constituit  în  Coaliţia  de  la  Mazar  Paşa 
[după numele englezului Lakeman, cunoscut sub numele de Mazar, care servise 
in armata otomană şi în casele căruia au avut loc întrunirile politice din care se 
/a  naşte  Partidul  Naţional  Liberal).  în  programul  ei  intra  o  politică  externă  de 
Dace  şi  de  respectare  a  tratatelor,  împroprietărirea  însurăţeilor,  reorganizarea 
armatei, reducerea sarcinilor fiscale şi a cheltuielilor politice. 
Incapabil  să  facă  faţă  situaţiei  interne,  lipsit  de  autoritatea  necesară 
adoptării unor măsuri necesare în condiţiile crizei orientale, guvernul conservator 
a fost silit să cedeze frânele puterii coaliţiei de la Mazar Paşa, care va inaugura 
lunga  guvernare  liberală  în  istoria  modernă  a  României.  Ţara  noastră  intra 
fntr­o  nouă  etapă  a  istoriei  sale,  în  cursul  căreia  îşi  va  cuceri  şi  consolida 
independenţa. 

TIMOTEI C/PAR/U, cu ocazia inaugurării Societăţii literare române, viitoarea Academie, la 
1 august 1867 

„Societatea  literară,  fundată  din  libertatea  unui  guvern  român  patriotic,  de  astăzi  îşi  începe 
lucrările  sale...  Ea  nu  are  misiune  şi  scopuri  politice...  Simţul  naţional  s­a  deşteptat  în  toată 
românimea. Naţiunea română a venit la cunoştinţa poziţiunii care i se cuvine între naţiunile Europei; 
ea va face toţi paşii cuveniţi pentru a ocupa această poziţiune în demnitate. ... (Această societate) 
va îngriji pentru conservarea unităţii limbii româneşti în toate provinciile locuite de români. Ea îi va 
reda  forma  curat  naţională  română,  pentru  ca  să  figureze  (cu)  toată  demnitatea  între  şi  lângă 
surorile ei de origine latină..." 

TEMĂ: 

1.  Prezentaţi contextul constituirii Partidului Naţional Liberal şi a Partidului Conservator. 


2.  Precizaţi deosebirile dintre guvernările conservatoare şi cele liberale. 

122
România în context internaţional, între 1849­1876 
(tabel recapitulativ) 

Principatele Unite ­ România  Data  Situaţia politică internaţională 

1  2  3 

2  dec.  ­  Se  constituie  la  Paris  „Asociaţia  1849 


Română  pentru  conducerea  emigraţiei"  din 
conducerea  căreia  făceau  parte:  Ion  Ghica, 
Gheorghe  Magheru,  Nicolae  Bălcescu, 
Dimitrie Brătianu, CA. Rosetti. 

ian. ­ Nicolae Bălcescu întemeiază la Lon­  1850  1 oct. ­ Instituirea teritoriului vamal unic a 


dra un Comitet Revoluţionar internaţional;  Imperiului Habsburgic. 29 nov. ­ Prusia 
la 5/17 ian. ­ se întâlneşte cu lordul Pal­  acceptă refacerea Confederaţiei germane 
merston şi îi prezintă un memoriu în care  (acordul austro­prusian de la Olmiitz). 
se  solicita  evacuarea  trupelor  ruso­oto­ 
mane   de   ocupaţie  şi   amnistie   pentru 
revoluţionarii exilaţi. 3 iul. ­ Apare la laşi 
publicaţia „Zimbrul", iar la   8/20 
septembrie,   la   Paris,    revista „România 
viitoare". 12 dec. ­ Cancelaria imperială de 
la Viena ridică  Episcopia de la  Blaj  la 
rang de Mitropolie. 

­ Relaţiile agrare sunt reglementate printr­o  1851  2 dec .  ­  Lovitura d e s tat  a lui Ludovic 


nouă legislaţie în Moldova şi Ţara Româ­  Napoleon Bonaparte, prelungirea manda­ 
nească, mai­iun. ­ Apare la Paris ziarul  tului  prezidenţial  cu  10 ani  şi  a  prero­ 
„Junimea română", mai­oct. ­ Cele două  gativelor funcţiei supreme în stat. 21 dec. ­ 
ţări române participă la   expoziţia  Lovitura de stat este acceptată prin 
comercială  de   industrie  şi comerţ. 11  plebiscit. 
sept. ­ Dimitrie Brătianu semnează ade­ 
ziunea   emigraţiei   române   la   Comitetul 
Central Democratic European de la Londra. 
31   dec.  ­  Este  suspendată  Constituţia 
habsburgică din martie 1849. 

iun.  ­  iul.  ­  împăratul  Austriei  Franz  losif  1852  ­Camillo Cavour devine prim­ministru al 


vizitează  Transilvania.  Avram  lancu  refuză  Piemontului (1852­1861). ­ Alexander Bach 
invitaţia de a­l întâlni.  devine ministru de externe al Imperiului 
Habsburgic (1852­1859). ­Răscoală 
ţărănească  în    Herţegovina (1852­1853).

123

29 nov ­ Moare în exil, la Palermo, Nicolae  21  nov ­  în  Franţa  are  loc  un  plebiscist  cu 
3ălcescu  privire  la  forma  de  guvernământ  Majo­ 
ritatea  aprobă  transformarea  Republicii  în 
Monarhie 
2  dec  ­  Ludovic  Napoleon  Bonaparte  se 
proclamă  împărat  cu  numele  de  Napoleon 
al lII 

­ Ion Brătianu înaintează lui Napoleon al  1853  ­ Uniunea vamală germană este reînnoită 


(II  un memoriu  în c are îi s olicită  s ă  pe 12 ani 
susţină Unirea Principatelor  6   febr  ­  Răscoală  antihabsburgică  la 
18   febr/2   mart  ­  Patenta   imperială  Milano 
m problema agrară în Banat, Crişana şi  1/12 mai ­ Ruperea relaţiilor diplomatice 
Maramureş  între Rusia şi Poartă, o nouă fază a „Crizei 
14/26 iun După ce anunţase că Rusia este  Orientale" 
silită să ocupe preventiv Tarile Române, la  27 s ept/9oct  ­  Cu sprijinul Angliei  şi al 
21 iun /3 iul trupele ţariste trec Prutul  Franţei sultanul cere tarului să­şi retragă 
Ocupaţia militară durează până în aug­  trupele din Principate 
sept 1854, când trupele străine se retrag şi  4/16 oct ­ Poarta declară război Rusiei  I 
ncetează, de facto,  protectoratul  rusesc  se vor alătura,  în martie 1854, Anglia şi 
asupra Ţărilor Române  Franţa,  iar în  1855  Piemontul  (Războiul
act ­ Domnii Convenţiei de la Balta Liman  Crimen 1853-1856)

se retrag la Viena Generalul rus Andrei de 
Budberg este numit comisar extraordinar 
Dentru Principate 

­  Memorii  adresate  de  români  Franţei,  1854 Războiul  Crimen  determină  regruparea 
Angliei  şi  Imperiului  Otoman,  în  care  se  politică  a  Marilor  Puteri  alături  de  Poartă 
solicită  sprijinul  pentru  înlăturarea  trupelor  împotriva Rusiei 
străine şi „Unirea celor două Principate, cu  12  mart  ­  Se  semnează  tratatul  de  alianţă 
Denficiul dreptului  lor  de  autonomie şi sub  anglo­franco­otoman 
jn singur principe"  2/14  iun  ­  Convenţia  de  la  Boiacikoy 
3/21  iun  ­  Patenta  imperială  privind  re­  prevede  obligaţia  Habsburgilor  de  a 
glementarea  raporturilor  agrare  în  Tran­  îndepărta trupele ruse din Principate şi de a 
silvania  restabili administraţia 
3/18 aug  ­ Trupele austriece pătrund în  20 nov 12 dec ­ Este semnat tratatul  anglo­ 
rmcipate inaugurând o ocupaţie care va  franco­austnac  Austria  urma  să  apere 
Jura până în martie 1857 sept ­ Barbu  Principatele  de  o  nouă  invazie  'rusă 
Ştirbei şi Gngore Alexandru 3hica se  Reglementarea  situaţiei  Principatelor  intră 
reîntorc în tară spre a­şi exercita  în atenţia unei comisii europene 16/28  dec 
Drerogativele domneşti tec  ­  Se  ­ Austria,  Franţa şi Anglia  prezintă Rusiei 
înfiinţează,   la   Paris,   STEG, societate  un  memoriu  în  baza  căruia  urma  să  se 
austriacă de căi ferate, cu  rol toarte  reglementeze conflictul Crimen între altele, 
important în exploatarea resurselor  se  cerea  abolirea  protectoratului 
miniere din Transilvania exclusiv  al  Imperiului  Otoman  asupra 
Principatelor  şi  înlocuirea  sa  cu  o  garanţie 
colectivă a Marilor Puteri 

­  Agitaţie politică în problema Principatelor  1855  26 ian   Tratat franco­piemontez împotriva 


­  Emigraţia română cere unirea sub suze­  Rusiei 
■anitatea Portn, garanţia colectivă a Marilor  Piemontul intră în războiul Crimen 
uten şi principe străin 

124
1  2  3 

1/13   ian  ­  3/15   dec    Apare   la   laşi  1855  3/15 mart ­ 23 mai /4 iun ­ Conferinţa de 


„România literară", sub redacţia lui Vasile  pac e de la Viena   Se cere unirea Prin­ 
Alecsandn 3/15 martie­23 mai/4 iun  cipatelor sub un principe străin Rusia cere 
Conferinţa de pace de la Viena Pentru  o consultare electorală populară Austria şi 
prima dată un for european   recunoaşte  Poarta se declară împotriva Unirii 4/16 dec 
importanta   europeană a problemei  ­ Austria adres ează Rusiei  un  ultimatum 
româneşti  în care îi cere cedarea unei părti din 
Basarabia,   libertatea   navigaţiei   pe 
Dunăre, neutralizarea Mării Negre, abolirea 
protectoratului   exclusiv   asupra   Principa­ 
telor   Rusia acceptă acestea drept bază 
pentru preliminariile păcii 

18/30 mart  ­  Se s emnează  tratatul de  1856  30 ian/11 f ebr  ­  Protoc olul cu privire la 


pace prin care Principatele române rămân  organizarea internă a Principatelor adop­ 
sub suzeranitatea Portn, iar protectoratul  tat  la  Constantmopol   Se încearcă  res­ 
Rusiei este înlocuit cu garanţia colectivă a  trângerea   autonomiei   Moldovei  şi   Tării 
Marilor Puteri Viitoarea organizare a  Româneşti 18 febr ­ începutul celei de­a 
Principatelor urma să fie hotărâtă de o  doua epoci a Tanzimatului în Imperiul 
Conferinţă a puterilor garante după ce  Otoman febr ­mart ­ Proiectul Cavour cu 
erau cunoscute cerinţele românilor 25  privire la cedarea Principatelor către 
mai/6   iun  ­  Constituirea   Societăţii  Habsburgi, în schimbul unirii Lombardiei 
„Unirea", care desfăşoară o activitate pro­  şi Veneţiei cu Piemontul t3/25 f ebr­18/30 
unionistă 17/29   iul  ­  Expiră  mandatul  mart  ­  Congres ul de  Pace de la Paris 
domnilor numiţi  în  urma  Convenţiei  de  Tănle Române intră sub garanţia Marilor 
la  Balta Liman Sunt numiţi în calitate de  Puteri 
caimacami Alexandru Ghica în Tara 
Românească şi Teodor Balş în Moldova 

Firman  al  Portn cu privire la modul  de  1857  1857­1859 ­ Criza economică în statele 


alegere al Adunărilor ad­hoc 6/18 febr ­  germane 1857­1858 ­ Răscoală în 
Apariţia ziarului unionist „Concordia",  Hertegovina Rescnptul  tarului  Alexandru 
condus de C A Rosetti mart  ­  Sosesc   la  al  II  al Rusiei  în   vederea  înfăptuirii 
Bucureşti   comisani Marilor Puteri în  reformei agrare 7/19 iun  ­  Tratative  între 
legătură cu misiunea de informare privind  Marile Puteri  europene cu privire la 
alegerile Adunărilor ad­hoc şi doleanţele  frontiera dintre Rusia şi Poartă 16 iul /28 iul 
românilor 3/15 mart ­ Constituirea  ­ Marile Puteri protestează la Poartă 
Comitetului Central al Unirii de la Bucureşti  împotriva falsificăm alegerilor pentru 
­Se   instalează,   lângă  Ploieşti,    prima  Adunarea ad­hoc a Moldovei 28 iul /9 aug ­ 
rafinărie din tară, construită la Hamburg ­  Acordul confidenţial de la Osborne, între 
Este introdus la Bucureşti iluminatul cu  Anglia şi Franţa, cu privire la statutul 
petrol lampant un ­iul  ­ Se întorc în tară  Principatelor 3 nov  ­  Ambas adorul 
ultimii revoluţionari exilaţi la 1848 7/19   iul  Franţei la Poartă  alcătuieşte un proiect 
­  Alegerile   pentru   Adunările ad­hoc sunt  de reorganizare a Principatelor
falsificate, în Moldova, de către caimacamul 
Nicolae Vogonde   După noi alegeri 
unioniştii   domină,   din   punct  de vedere 
numeric, Adunările ad­hoc 

125
1  2  3 

3 oct. ­ Alegerile pentru Adunarea ad­a  1857 
Ţării Româneşti. 3 oct.; 8/20 oct. ­ Mihail 
Kogălniceanu, aşi şi Constantin 
Kretzulescu, la Bucu­:i, prezintă 
Rezoluţiile Adunărilor ad­hoc. 1 nov. ­ 
Jalba deputaţilor pontaşi din marea 
Moldovei. 3 dec.  ­  Constantin T ănas e 
cere,  în  marea de la Bucureşti, 
acordarea drep­i, pentru ţărani, de a 
participa la adop­sa celor mai importante 
legi. 

­aug. ­ Revoluţionarii români prezintă,  1858  14   ian.  ­  Atentatul   lui   Felice   Orsini 


;apitalele Marilor Puteri, hotărârile Adu­  împotriva lui Napoleon al lII. 20 iul. ­ 
ilor ad­hoc. 22 mai ­7/19 aug. ­  întâlnirea de la Plombieres între Napoleon 
Conferinţa Marilor eri elaborează o  al lII şi Cavour. 7/19 aug. ­ Convenţia de la 
Convenţie cu privire la anizarea 
Paris. 10 dec. ­ Tratatul de alianţă între 
Principatelor. ,. ­ încep alegerile pentru 
Franţa şi Piemont. 
desemnarea jnărilor elective în 
Principate. 

7:, 24 ian./5 febr. ­ Dubla alegere a lui  1859  apr.­iul.  ­  Răscoala populară în  statele 


xandru loan Cuza la laşi şi Bucureşti. 1  Italiene. 29 apr.­4 iul. ­ Război între Franţa, 
ian. ­ 0 delegaţie moldoveana pleacă  aliată cu Piemontul, şi Austria. 10 nov. ­ 
Poartă pentru a obţine investitura lui  Tratatul de pace de la Ziirich între Franţa, 
'.a. 25 mart.­17/29 mart.  ­  Negocieri  Austria şi Piemont. 16 sept. ­ Constituirea 
sete la laşi între Alexandru loan Cuza  Uniunii naţionale germane. 
şi ieralul  Klapka cu privire la 
sprijinirea ;ei naţionale a românilor. 
mart./7 apr.­25 aug./6 sept ­ Conferinţa 
la Paris a puterilor garante recunoaşte 
ila alegere a lui Cuza. 22 mai. ­ 
Debutează activitatea Comi­Centrale de 
la Focşani. 

. ­  Memoriul lui Cuza destinat Marilor  1860  1860­1868 ­ Domnia lui Milos Obrenovici 


eri   cu   privire  la  desăvârşirea  unirii,  în Serbia. 8/20  oct.  ­  Punerea  bazelor 
ficarea vămilor Principatelor. aug./6 sept.  „regimului liberal" în Imperiul Habsburgic.
­ Se instituie prima agenţie lomatică a 
României, cea de la Paris, idusă de 
loan (lancu) Alecsandri. s ept/ 7   oc t.  ­ 
5/17  oc t.  ­  Vizit a  lui  xandru loan 
Cuza la Constantinopol. 0 oct.  ­ 
„Diploma din octombrie" a lui  înz   losif 
pune   bazele   unui   sistem istituţional 
de guvernare (până în 1867). oct./7 nov. 
­ Inaugurarea Universităţii laşi. 718­19 
nov.  ­  Conf erinţa de la Timi­ira 
revendică autonomia  Banatului  şi 
anizarea sa într­un „Căpitănat român". 27 
dec.  —  Anexarea   Banatului   la garia. 
1  2  3 

1/13 ian.—4/16 ian. ­ Conferinţa de la Sibiu  1861  1861­1876 ­ Domnia sultanului Abdul Azi2 


cere, în numele românilor, recunoaşterea  în Imperiul Otoman, febr. ­ Se constituie 
folosirii limbii române alături de maghiară şi  primul Parlament în Austria.   Se 
germană. 11/12 febr. ­ Conferinţa de la  reuneşte,   la  Torino,   primul Parlament al 
Alba­lulia cu privire la situaţia Transilvaniei.  Italiei unificate. 19 febr. ­ Abolirea iobăgiei în 
26 febr.  ­  Patenta imperială  recunoaşte  Rusia. 17 mart.  ­  Victor Emanuel al  II 
autonomia   provinciilor  şi   fixează  com­  este  ales rege al Italiei (1861­1878). 1861­ 
petenţele organelor de conducere. 23  oct./4  1867 ­  Intervenţia lui Napoleon al lIIîn 
nov.  ­  la   naştere,   la  Sibiu, ASTRA. 22  Mexic. 
nov./4 dec. ­ Poarta recunoaşte unirea pe 
durata domniei lui Cuza. 3/15 dec.  ­  Cuza 
anunţă,  într­un mes aj  adresat camerelor, 
că unirea e înfăptuită. 

22 ian./3 febr. ­ Primul guvern al României  1862  7 apr. ­ Convenţie între Anglia şi S.U.A. 


prezidat de Barbu Catargiu. 24  ian./5 febr.  privind interzicerea comerţului cu sclavi. 22 
­  Parlamentul  României  proclamă  sept. ­ Eliberarea negrilor din scalvie în 
Unirea şi stabileşte Bucureştiul drept  S.U.A. ­ Otto von Bismarck devine 
capitală a ţării. 25 mai ­ Mihail  preşedinte al Consiliului de Miniştri al 
Kogălniceanu cere, într­un discurs  Prusiei. 
parlamentar, rezolvarea problemei agrare. 
t  8/20   ian.  ­  Este   asasinat  în   condiţii 
neelucidate Barbu Catargiu. 11/23 iun. ­ 
Adunarea votează proiectul de lege rurală 
propus de Comisia Centrală de la Focşani; 
Cuza refuză însă să îl aprobe, nov./dec.  ­ 
Are   loc   tranzitul   armelor sârbeşti prin 
România în ciuda protestelor Marilor Puteri. 

­ Constituirea la laşi a'„Junimii" condusă  1863  ian.­  apr.  ­  Răscoala   de   eliberare   a 


de Titu Maiorescu. 7/19 apr­11/23 apr. ­  Poloniei. 30 mart. ­ Ducatele Lauemburg şi 
Congresul românilor de la Sibiu deleagă  Schleswig intră în componenţa Danemarcei. ­ 
pe Mitropolitul Andrei Şaguna  să  prezinte  Lupte decisive în războiul civil din S.U.A. ­ 
împăratului  cererile românilor. 3/15 iul.—  Congresul    german    de    la    Frankfurt 
17/29 oct. ­ Dieta Transilvaniei votează  am Main. Prinţul George de Glucksburg 
legea   pentru   limba   oficială  a  este ales rege al Greciei (1863­1913). 
Transilvaniei şi „egala îndreptăţire a naţiunii 
române şi a confesiunilor sale". împăratul 
Franz losif semnează legea la 26 oct./7 
nov., promulgată de Dietă la 30 mai 1864. 

12/24 febr.  ­  Legea pentru organizarea  1864  1864­1865 ­ Expansiunea Rusiei în Asia 


puterii armate. 13/25 febr. ­ Legea  privind  Centrală. 1  febr. ­  30 oct. Războiul  între 

constituirea Consiliului de Stat. 2  4 aor ­  Austria, Prusia şi Danemarca. 
Legea comunală. 

127
1

ap r  ­  K og ăl n ic ean u  d ep u n e  î n  28   sept  ­  Constituirea   la   Londra   a


e  un  proiect  de  lege  agrară,  iar  la  Internaţionalei I

jpr  unul  de  reformă  electorală  i a i  ­  8 nov ­ Reforma administrativă în Imperiul 


Statutul  .dez voltător  '  al  lui  JI  o  Otoman 
nouă  lege  electorală  Noile  acte 
îentale sunt adoptate pnn plebiscit 
protestează împotriva acestui act 

/5 iun  ­  8/20 iun  ­  A doua vizită  a 


:a la Poartă Se recunoaşte deplina 
mie a României 
aug ­ Este promulgată legea rurală 
it/12 oct ­ Sunt înfiinţate Camerele 
iert 
Sunt promulgate Codul penal, Codul 
legea asupra instrucţiunii 

I /8   aug  ­  România   aderă  la  1865 Capitala Italiei este transferată de la Torino 


ntia telegrafică de la Paris jg ­  la Florenţa 
Mişcare împotriva lui Cuza ­  24  mart  ­ Anglia  retrocedează  Greciei 
împăratul Franz losif desfiinţează  insulele Ionice 
de la Sibiu şi hotărăşte convocarea  14 apr  ­ Asasinarea peşedintelui S U A 
i de la Cluj  Abraham Lincoln 
;  ­  Dieta  Transilvaniei  voteaz ă 
t ar e a  au t on om i ei  pr o vi nc i ei  ş i 
ea" cu Ungaria

febr ­ Abdicarea lui Alexandru loan  1866 1866­1868  ­  Răscoala   antiotomană  în 


formarea Locotenentei domneşti  Creta
br/10   mart  ­  23   mart/4   iun  ­  1 5 iu n - 2 6 iu l - Ră z b o i î n tr e Au s t r ia ,

inta de la Paris discută problema  Prusia şi Italia 


latelor române  18   aug  ­  Se   constituie   Confederaţia 
pr ­ 8/20 apr ­ Plebiscitul cu privire  Germană de Nord 
gerea,   ca   domn,   a   lui   Carol   de  23 aug ­ Tratatul de pace de la Praga între 
zollern  Prusia şi Austria 
pr ­ Mişcarea separatistă de la laşi  20   sept  ­  Noi   principate   se   alipesc 
mai ­ Prinţul Carol este proclamat  Germaniei 
al României  13 oct  ­  Tratat  între Austria şi Italia la 
iul  ­  Este   promulgată  o   nouă  Viena 
tutie a tării 
11 aug ­ Promulgarea unei noi legi 
­ale

iia participă la expoziţia universală  1867 Formarea dualismului austro­ungar 30 



ans  mart  ­ Rusia vinde S U A   peninsula 
febr  ­ Acord   austro­ungar  privind  Alaska 
a statului dualist  Transilvania este  8 iun ­ Franz losif se încoronează rege al 
tă Ungariei  Ungariei 
r/4 mai  ­  Legea pentru  înfiinţarea  22  deG   Promulgarea  Constituţiei  dualis­ 
ou sistem monetar  mului austro­ungar
ÎI /8 iun  ­ Franz losif sancţionează 
rea Transilvaniei la Ungaria
1  2  3 

3/15  mai ­  Pronunciamentul  de  la   Biaj  1868  1868­1889 ­ Domnia lui Milan al IV­lea în 


contestă anexarea Transilvaniei la Ungaria  Serbia 6/18   iul  ­  Detaşamente 
17/29   iul  ­  Legea   pentru   organizarea  bulgare   trec Dunărea,     pornind     din 
putem armate 7 dec  ­ Parlamentul  România,  ş declanşează răscoala 
maghiar promulga legea cu privire la  bulgarilor 
anexarea Transilvaniei la Ungana 

26   ian /7   febr  ­  Fondarea   Partidului  1869 


National al românilor din Banat şi Ungaria 
23­24 febr /7­8 mart ­ Fondarea Partidului 
National Român din Transilvania aug ­oct 
­  Vizite   ale   lui   Carol  I  în Austro­ 
Ungana, Franţa şi Rusia 19'31  o.ct  Este 
inaugurată calea ferată Bucureşti­Giurgiu 

Instabilitate guvernamentală în România 24  1870  14 iul  ­ Telegrama de la Ems, pretextul 


febr ­8 mart Se inaugurează Monetăna  războiului între Franţa şi Prusia 19 iul  ­ 26 
Statului 8/20 aug  ­  Mişcarea  febr   1871 ­ Războiul dintre Franţa şi 
antidinastică de la Ploieşti 27 dec '8 ian  Prusia 4  sept  ­  Proclamarea  celei   de­a 
1871  ­ întră în funcţiune calea ferată  treia republici în Fran'a 19 sept  1 8 7 0 ­ 1 8 
Roman­Bucureşti  ian   1871 ­  Asediul Parisului de către 
armatele prusace 19/20 sept  ­ Roma se 
uneşte cu  italia unificată 16 nov  ­ 
Amedeo de Savoia  fiul regelui Italiei, este 
ales rege al Spaniei (1870­1873) 

12/24 ian ­ Guvernul depune în Parlament  1871  18 ian ­ Proclamarea Imperiului German în 


dosartl afacerii Stroussberg 10/22 mart  frunte cu Wilhelm I 26 ian ­ Roma devine 
II/23 mart  ­ Puternică manifestaţie  capitala Italiei •13 mart  ­  Convenţia de 
antigermană la Bucureşti * 11/23 mart  ­  la Londra cu privire ,a strâmtorile Bosfor şi 
4/16 apr  1876  ­  Marea  guvernare  Dardanele mart ­ mai ­ Comuna din Paris 16 
conservatoare   a   lui    Lascar Catarg u  apr ­ Constituţia Imperiului German 10  mai 
14/26 aug  ­  15'27 eug  ­ Aniversarea a  ­ Tratatul de pace între Franţa şi 

400 de ani de la îarn isr> a mănăstirii  utna  Germania de la Frankfurt 

2/14 îebr  ­ Se fonde  ­a  Societatea dru­  1872 


murilor de fier din RomJI ia , care preia drep­  • 
turile şi datoriile conso'tiu'ui Stroussberg 
7/19  apr  ­  Modificarea  legii   tocmelilor 
agricole 13/25 sept ­ Inaugurarea Gării de 
Nord din Bucureşti 12 oct înfiinţarea 
Universităţii d>n OUJ 

6/18 apr ­ Legea creditului funciar român  1873  ­ Criza economică (1873­1879) 23 oct  ­ 


mai ­nov ­ Participarea României la expo­  W ilhelm  I se raliază înţelegerii  dintre 
ziţia universală de la Viena 13/25 mai  ­  Austro­Ungana  şi   Rusia   (Alianţa celor 
într­o şedinţă de guvern se  dezbate  trei împăraţi) 
problema  independentei  de stat a ţării 

129

mai/12  iun.  ­  încheierea  Convenţiei  1874  21  febr.  ­  22 apr.  ­  Guvernul Benjamin 


îâno­austro­ungare  cu  privire  la  con­  Disraeli în Anglia. 
icţia  căii  ferate  Ploieşti­Predeal­Timiş­ 
şov.         , 
3 aug. ­ Se dă în folosinţă calea ferată ­ 
Ungheni. 
nov.  ­  Parlamentul  maghiar  votează  un 
amblu  de  legi  electorale  c are  s­au 
cat şi în Transilvania. 

­mart.  ­  Formarea  „coaliţiei   de   la  1875  febr. ­ Răscoale în Bosnia şi Herţegovina. 


tar­Paşa".  4 nov ­ Marea Britanie cumpără acţiunile 
12 iun. ­ Semnarea Convenţiei comer­  Companiei Canalului de Suez, ce aparţinea 
e între România şi Austro­Ungaria.  Egiptului. 

>7 mart. ­ Convenţia comercială între  1876  ­Se  desf ăş oară  răsc oala  bulgarilor 


nânia  şi   Rusia  recunoaşte  de  facto  împotriva dominaţiei otomane. 
jpendenţa României. >8 iun. ­  Mihail  30  iun.  ­  Serbia şi Muntenegru declară 
Kogălniceanu trimite ilor   Puteri   o  război Porţii. 
notă  circulară  şi   un noriu prin care  8  iul.  ­  Acord  secret  semnat  la  Reichstadt 
solicită recunoaşterea ividualităţii  între Rusia şi Austro­Ungaria. 
statului român". iul./5 aug.  ­  Se  31  aug.  ­  Abdul Hamid devine sultan al 
formează un guvern  ■al în frunte cu  Imperiului Otoman. 
Ion C. Brătianu. aug./9   sept.  ­  Vizita  11/23  dec­8/20  ian.  1877  ­  Conferinţa 
la   Sibiu  şi /orbirile lui Ion C.  Marilor  Puteri  de  la  Cons taniinopol 
Brătianu cu Franz  încearcă rezolvarea crizei orientale.

30    sept./11­12    oct.  ­  Tratativele 
âno­ruse de la Livadia. 
'3 dec .  ­  Noua Constituţie otomană 
5idera   România   o  „provincie   privi­ 
îtă". Aceasta atrage un protest violent" 
Jtorităţilor române (22­23 dec/3­4 ian. 
T) 
CUCERIREA INDEPENDENŢEI DE STAT A ROMÂNIEI 

­NOILE   CONDIŢII   ALE   LUPTEI   PENTRU   INDEPENDENŢĂ  ÎN   A   DOUA 
JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX­LEA. ­9 MAI 1877 ­ PROCLAMAREA 
INDEPENDENŢEI DE STAT. ANTECEDENTE Şl 
URMĂRI. ­PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA RĂZBOIUL DIN 1877­1878. 
CONSFINŢIREA 
INDEPENDENŢEI PE CÂMPURILE DE LUPTĂ DIN PENINSULA BALCANICĂ. ­ 
CARACTERUL    NAŢIONAL  SI  POPULAR    AL    RĂZBOIULUI    PENTRU 
CUCERIREA INDEPENDENŢEI. ­TRATATELE DE PACE DIN 1878 SI 
IMPORTANŢA LOR PENTRU ROMÂNIA. 
ÎNRĂUTĂŢIREA RELApiLOR ROMÂNO­RUSE. 

Noile  condiţii  ale  luptei  pentru  independenţă  în  a  doua  jumătate  a 


secolului  al  XIX­'lea  Făurirea  statului  naţional  român  în  1859,  prin  unirea 
Munteniei cu Moldova sub sceptrul lui Alexandru loan Cuza, şi reformele ce i­au 
urmat pe direcţia modernizării au constituit temelia cuceririi independenţei. Aceasta 
a rămas, în continuare, la jumătatea secolului trecut, ţelul major al românilor din 
toate  provinciile.  în  cercurile  politice  exista  o  unanimitate  de  păreri  în  favoarea 
obţinerii independenţei. în  privinţa metodelor preconizate pentru împlinirea  acestui 
scop s­au conturat însă diferenţe sensibile de opinii între diferitele forţe sociale şi 
politice. Ele oscilau între război (cercurile radicale) şi calea diplomatică (cercurile 
monarhice). Cea din urmă era susţinută de unii liberali moderaţi ş\ marii proprietari 
funciari. Vasile Boerescu sau Gheorghe Costaforu au apreciat, astfef, că războiul 
din  1870­1871,  dintre  Franţa  şi  Prusia,  putea  crea  condiţiile  pentru  a  se  conferi 
României  statutul  de  neutralitate  şi  independenţă,  sub  garanţia  Marilor  Puteri. 
Lascăr  Catarg/u  considera  că  doar  o  apropiere  de  Germania,  Austro­Ungaria  şi 
Rusia putea aduce independenţa ţării noastre. La 27 aprilie/3 mai 1873 Caro/ /a 
pus  în  discuţia  guvernului,  în  mod  deschis,  problema  independenţei  de  stat.  în 
acelaşi  timp,  multe  năzuinţe  erau  legate  de  cucerirea  independenţei,  şi  anume 
îmbunătăţirea  condiţiilor  de  viaţă,  rezolvarea  „chestiunii  ţărăneşti",  dezvoltarea 
industriei şi adoptarea unor măsuri protecţioniste. 
La  jumătatea  secolului trecut România  pornise în chip hotărât  pe  un  drum 
propriu. Graţie politicii „prin noi înşine"'legăturile României cu Poarta erau aproape 
simbolice.  Dar  ele  trebuiau  înlăturate  total  pentru  a  conferi  ţării  un  statut 
internaţional  de  sine  stătător.  La  aceasta  contribuiseră  lichidarea  jurisdicţiei 
consulare,  deschiderea  primelor  agenţii  diplomatice  ale  României  în  străinătate, 
Constituţia  din  1866,  încercarea  de  a  se  pune  bazele  unui  sistem  naţional  de 
credit. Dorind a sensibiliza opinia publică internaţională despre rolul deosebit al 
ţării noastre în relaţiile internaţionale, în 1874 apărea lucrarea lui Vasile Boerescu, 
„Drepturile românilor bazate pe tratate". între 1871 şi 1876, România a încheiat

131
onventii comerciale, telegrafice şi poştale cu state ca Serbia, Austro­Ungaria, 
usia, Franţa, Anglia, Italia şi a participat la Expoziţia Internaţională de la Viena. 
în  1875  se  redeschidea  „Problema  Orientală".  Puternice  răscoale  anti­ 
omane,  ce  s­au  transformat  apoi  în  mişcări  naţionale  de  eliberare  de  sub 
jminatie  străină,  au  izbucnit  în  1875  în  Bosnia  şi  Herţegovina,  iar  în  1876  în 
ulgariâ.  Serbia  şi  Muntenegru  au  declarat  război  Imperiului  Otoman,  în 
jndiţiile  în  care  acesta  din  urmă  trecuse  la  reprimarea  sălbatică  a  luptei 
îtioriale  a  popoarelor  supuse.  Rusia  se  pregătea  de  război,  la  rândul  său, 
întru  a  veni  în  ajutorul  populaţiilor  balcanice.  De  fapt,  ea  continua  să  urmă­ 
ască,  sub  haina  sprijinirii  „fraţilor  ortodocşi",  expansiunea  în  Balcani  şi  către 
râmtorile Bosfor  şi  Dardanele. Opinia  publică  din  ţara  noastră  a  urmărit cu 
uită  simpatie  şi  a  sprijinit  lupta  popoarelor  din  Balcani.  Astfel,  a  activat  în 
omânia  un  Comitet  Revoluţionar  bulgar  ce  a  pregătit  răscoala  din  1876.  în 
;elaşi  timp,  în  noua  conjunctură  internaţională  România  putea  acţiona  în 
îderea  modificării  poziţiei  sale  internaţionale.  Generalizarea  conflictului  din 
glcani şi implicaţiile sale pentru ţara noastră au fost dezbătute pe larg de către 
ctorii de decizie de la Bucureşti. Astfel, România a adoptat tactica expectativei, 
neutralităţii  şi  s­a  străduit  să  evite  transformarea  teritoriului  său  în  teatru  de 
zboi. Exista primejdia ca Rusia să profite de situaţie pentru a anula clauzele ­ 
atatului  de  la  Paris  din  1856,  ce  retrocedau  ţării  noastre  cele  trei  judeţe  din 
idul Basarabiei. 
La 4/16 ianuarie 1876 a fost emisă de către primul ministru Lascăr Catargiu 
notă  diplomatică  adresată  reprezentanţilor  diplomatici  ai  României  în 
răinătate,  în  care  se  sublinia  că  România  adoptă  tactica  neutralităţii  şi  era 
)tărâtă să­şi apere integritatea teritorială. Activitatea diplomatică s­a intensificat 
cepând cu primăvara anului 1876, o dată cu formarea unui nou cabinet dintre 
prezentanţii  coaliţiei  de  la  Mazar­Paşa,  şi  în  care  portofoliul  externelor  era 
îţinut  de  Mihail Kogălniceanu.  Acesta  a  emis, la  rândul  său, la  16/28 iunie 
576, o nouă notă diplomatică \n care solicita recunoaşterea, de către Europa, a 
dividualităţii statului român şi a numelui de România, integritatea teritoriului 
iu, fixarea hotarului cu Poarta pe taivegul Dunării, recunoaşterea paşaportului 
mânesc, încheierea de convenţii cu Poarta în plan economic şi juridic. Acestea 
­.hivalau, practic, cu independenţa ţării. Ulterior, la 20 iulie/1 august 1876 şi 24 
ie/3  august  1876  au  fost  transmise  şi  alte  note  diplomatice  în  care  guvernul 
mân  îşi  manifesta  solidaritatea  cu  poporul  bulgar,  condamna  represiunile 
omane şi anunţa că era gata să apere fruntariile ţârii. La 24 iulie/3 august 1876 
a format un nou guvern condus de Ion C. Brătianu. 
Criza orientală s­a agravat mult în 1876, tinzând către un conflict deschis 
tre Rusia şi Imperiul Otoman. La 26 iunie/8 iulie 1876 a avut loc la Reichstadt, 
Boem/a, o întâlnire între Franz losif, împăratul Austro­Ungariei, şi Alexandru 
II, ţarul Rusiei. S­a hotărât că Austro­Ungaria urma să preia Bosnia şi 
srţegovina, iar Rusia căpăta libertate de acţiune în Balcani. S­a mai decis 
itonomia Bulgariei şi preluarea de către Serbia şi Muntenegru a unor teritorii 
(ţinute de Poartă. Aceasta a constituit prologul războiului cu Imperiul Otoman. 
n. C. Brătianuşi MihailKogălniceanuau continuat eforturile diplomatice pentru 
obţine recunoaşterea neutralităţii teritoriului românesc, în condiţiile în care 
Poarta tindea tot mai mult să considere România, alături de alte zone 
din
Peninsula  Balcanică,  provincie  turcească.  în  august  1876  premierul  român  l­a 
salutat la Sibiu pe Franz /osifşi l­a asigurat de „amiciţia" ţării noastre. Cum un 
conflict  ruso­otoman  putea  avea ca teatru  de  desfăşurare  spaţiul românesc, 
I.C. Brătianu  s­a orientat către tratative directe cu Rusia, perfect interesată,  şi 
ea, de un acord cu România, în timp ce tabăra „neutra/işti/or"desfăşura, în tară 
şi străinătate, o puternică propagandă prin intermediul unor politicieni ce agitau 
spectrul pericolului rusesc. 
în 1876 au avut loc la reşedinţa de vară a ţarului de la Livadia, în Crimeea, 
convorbiri între  o  delegaţie română ­  ion  C. Brătianu,  important om politic şi de 
stat,  colonelul  Gheorghe  Slăniceanu,  ministru  de  război,  T.  Văcărescu,  mare­ 
şalul Curţii,  Singurov,  adjutantul lui  Caro/  I  ­  şi una rusă  ­  ţarul Alexandru 
. al //­/ea. cancelarul Gorceacov şi Miliutin, ministrul de război ­ în cadrul cărora 
s­a  abordat  problema trecerii trupelor ruse pe teritoriul  românesc în  drum spre 
Balcani. 
Delegaţii români au arătat că ţara noastră nu mai putea accepta să fie un 
simplu  teritoriu  ocupat.  Discuţiile  au  continuat  în  noiembrie  1876  la  Bucureşti, 
urmărindu­se  semnarea  unei  convenţii  între  cele  două  ţări.  între  timp  s­a 
încercat,  prin  conferinţele  internaţionale  de  ia  Constantinopol  (1876­1877)  şi 
Londra  (1877),  o  mediaţie  a  Marilor  Puteri  în  conflictul  balcanic.  România  a 
continuat să insiste  şi aici în vederea obţinerii unor garanţii speciale din partea 
Marilor  Puteri  europene.  Noua  constituţie  otomană  din  11/23  decembrie  1876 
menţiona  însă  România  ca  o  „provincie  privilegiată"  a  Imperiului,  ceea  ce 
stârnit  numeroase  proteste  ia  Bucureşti.  Calea  armelor  rămânea,  deci,  singura 
modalitate  eficientă  pentru  obţinerea  independenţei  de  stat  a  ţârii  noastre. 
Evenimentele s­au precipitat prin semnarea Convenţiei secrete de la Budapesta 
din 3/15 ianuarie 1877, între Rusia şi Austro­Ungaria, prin care, asigurându­se de 
neutralitatea celei din urmă, Rusia căpăta mână liberă pentru războiul cu Poarta. 

9  Mai  1877  ­  proclamarea  independenţei  de  stat.  Antecedente  şi 


urmări.  în  primăvara  anului  1877,  Rusia  a  cerut  României  să  semneze  Con 
ventia privind trecerea trupelor sale pe teritoriul ţării noastre în drum spre teatru 
balcanic  de  operaţii  militare.  După  multe  tratative,  fa  4/16  aprilie  1877  s­c 
semnat  la  Bucureşti,  de  către  Mihail  Kogălniceanu  şi  agentul  diplomatic  rus 
baronul  Dimitrie Stuart, Convenţia ce reglementa tranzitul trupelor ruse prin ţarc 
noastră.  Rusia  s­a  obligat  să  respecte  şi  să  menţină  integritatea  României 
„drepturile  politice  ale  statului  român  aşa  cum  rezultă  din  legile  interioare 
tratatele  existente".  Cheltuielile  legate  de  trecerea  trupelor  urmau  să  fie 
suportate  de  Rusia.  Traseul  trupelor  ruse  a  fost  fixat  în  detaliu,  urmând  c« 
Bucureştiul  să  fie  ocolit.  Pentru  a  menţine  raporturile  cu  autorităţile  române 
urmau  să fie  numiţi  comisari.  Convenţia  a  reprezentat  un  moment important  pe 
calea afirmării de sine stătătoare a României. în acelaşi timp, s­au luat măsuri dt 
organizare a apărării de către România. A fost decretată mobilizarea armatei şi < 
gărzii civice. Forţele armate române numărau în total 120 000 oameni, din car< 
58  000  reprezentau  forţa  operativă.  S­au  organizat  noi  regimente  de  dorobanţi 
baterii de artilerie. Unităţile militare au fost dispuse în sudul ţării pentru a preven 
orice incursiune otomană peste Dunăre.
y   )3  M  aireuiii ue indii nare şi 
tir  a trupelor ruse Zone  Cărei  Baia Mare  ••»»­■­  v«« 
Qrhei
de concentrare şi  Moldovenesc \ 
atacuri ale trupelor  ­"""       Zalău C'  ăsăudO 
otomane 
RodnaQ  cu Tur cia •
. N 19'5>4.IV.*877
D e j 
. QVatra Dornei     Tg.Nşamţ  Chişinău
O Oradea 
H  U e d  % 

QBeiuş  ' O C l u j  &>•*  \Piatra Neamh 
Roi 
Dej Q 
O Bistriţa  Leova 
Gherla  Comrat 
/'  Cetatea Albă 
V eheorghieni 
Tu r d a  N 
r  ­  Târgu Mur  ş  "7   Bacău»  Tatarounar 
jercurea Cl 
Câmpen, O  LVANIA M 
OZarand 
Bolgrad 
Nădlac   AradO'  Bradul   Zlatna  QB\a\  '  Sighişoara  TgvOcna 
U  .   Chiha Nouă
OAIbalulia 
Sf Gheorghe /  .Şerpilor

TimişoaraO  i O BraşoX  / Focşani  * 


Sulma 

Şf C. .  V,  Sf.Gheorghe 


DevaQ Qorăştie  O  Sibiu   " O Făgăraş  ' 
Lu 
O  9 J 
O Haţeg O Caransebeş 
\Râmnicu \ 
Oraviţa Târgu Jiu  Sărat 
10/22. V11877  Constanţa 
BELGRAD li 
Mobilizare: 6/18.IV.1877  v* , '

UOrşovâ,  Tumu Severin  Război: 26.IV./8.V.1877  Buzău


T tative româno­ruse . 
Mangalia 
16/28.XI.­23.XI./5.XII.1876 
;.f RBIA PROCLAMAREA INDEPENDENŢEI: 9/21 .V.1877 
rrff—­l™ Teritoriu retrocedat Rusiei prin 
iilJjllXIll   tratatele de la San Stefano şi 
Berlin 
Teritoriu realipit României •—  ­ 
(Dobrogea) prin aceleaşi tratate 
,1877 
O  Centre  de  sprijinire  a  războiului  de Belogradcik  16/28.V1I
independenţă  înfiinţate  în 
Transilvania si Bucovina 
Războiul pentru cucerirea independenţei de stat a României 1877—1878 
La  12/24  aprilie  1877  Rusia  a  declarat  război  Porţii  şi  a  început  trecerea 
Prutului. Până la sosirea forţelor ţariste la Dunăre, linia fluviului a fost apărată de 
armata  română.  Luând  act  de  noile  realităţi,  otomanii  au  bombardat  localităţile 
Calafat, Bechet, Islaz, Corabia, Giurgiu şi au atacat ţărmul românesc cu bande 
înarmate ale cerchezilor şi başbuzicilor. Românii au ripostat bombardând Vidinul 
şi Turtucaia. La Dunăre s­a instaurat astfel, deşi nedeclarată oficial, o stare de 
război  între  România  şi  Poartă.  Un  curent  tot  mai  insistent  de  opinie  în  rândul 
oamenilor  politici  şi  a  maselor  populare  se  pronunţa  pentru  proclamarea 
independenţei, năzuinţă seculară a tuturor românilor. La 29­30 aprilie/11­12 mai 
1877 Parlamentul a votat, în ambele sale Camere, moţiuni prin care se cereau 
ruperea legăturilor de dependenţă faţă de Imperiul Otoman, declararea stării de 
război  între  ţara  noastră  şi  Poartă  şi  apărarea  integrităţii  statului  român.  La 
interpelarea lui Nicolae Fleva din 9/21 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a răspuns 
în  numele  guvernului  printr­un  discurs  memorabil,  în  care  a  declarat,  în  mod 
hotărât, că ţara  dorea  să  se rupă de orice legătură cu Poarta. Printr­o moţiune 
votată  de  Parlament  a  fost  proclamată  independenţa.  Totodată,  s­a  decis  ca 
tributul  datorat  Porţii  să  fie  destinat  necesităţilor  armatei.  Proclamarea 
independenţei de stat a fost apogeul unei politici bine pregătite în toate detaliile 
sale.  Ea  era  o  nouă  expresie  a  politicii  româneşti  de  a  pune  Europa  în  faţa 
faptului împlinit. Bucurându­se de o uriaşă adeziune populară, ea a fost expresia 
voinţei  întregului  popor  român,  fiind  salutată  cu  entuziasm.  în  capitalele 
europene  gestul  României  a  fost  interpretat  însă  în  chip  diferit,  în  funcţie  de 
interesele particulare ale statelor respective. Rusia a  acceptat independenţa ca 
un  fapt  împlinit,  Poarta  a  acuzat  România  de  „rebeliune",  Italia  a  manifestai 
simpatie, date fiind şi antecedentele luptei sale pentru unitate naţională, Prusia, 
Anglia şi Austro­Ungana anunţând că se vor pronunţa la finele războiului. 

Participarea  României  la  războiul  din  1877­1878.  Consfinţirea  inde­ 


pendentei pe câmpurile de luptă din Peninsula Balcanică 
Independenţa  fiind  proclamată  trebuia  consfinţită  pe  câmpul  de  luptă  şi 
impusă spre recunoaşterea Europei. Primele încercări ale guvernului român de a 
coopera militar cu Rusia au fost respinse, căci se aprecia, de către experţii ruşi, 
că armata ţaristă putea înfrânge prin efortul propriu pe otomani, ea nedorind să 
împartă cu altcineva roadele victoriei pe care o credea foarte apropiată şi nici să 
vadă România la masa trativelor de pace, mai ales că intenţiona să obţină, pe 
seama ei, noi achiziţii teritoriale. 
Armata  rusă  s­a  concentrat  la  Dunăre,  între  Giurgiu  şi  Zimnicea.  La  14­ 
15/26­27  iunie  1877  ea  a  trecut  fluviul  cu  sprijinul  artileriei,  infanteriei'şi  a 
vaselor româneşti de pe Dunăre. Ulterior, a început înaintarea pe trei direcţii, şi 
anume Nicopole, Târnovo­Şipka­Stara Zagora, Biala­Rusciuc. 
înaintarea  s­a lovit de o puternică rezistenţă otomană  la Plevna. Aceasta 
reprezenta  un  complex  de  fortificaţii format  din  redute,  care  adăpostea  50  000 
soldaţi şi ofiţeri otomani, bine înarmaţi. Comandantul fortăreţei era Osman Paşa. 
Plevna constituia cheia operaţiilor în Balcani, aflându­se într­o poziţie strategică, 
ce  controla  direcţiile  Nicopole  ­  Constantinopol  şi  Vidin  ­  Târnoyo.  Primele 
asalturi  ruseşti  au  fost  respinse  cu  pierderi  mari.  Situaţia  militară,  ce  devenea 
critică  pe frontul  balcanic,   a  determinat comandamentul ţarist să  solicite

135
rsul  armatei  române.  Se adăugau  oprirea trupelor ruse la  Şipka  şi 
gerile de pe teatrul militar din Caucaz. 
_a  19/31  iulie  1877  marele  duce  Nicolae,  în  calitate  de  comandant  al 
ui din Balcani, a trimis o telegramă  principelui  Carol  I în care  se  spunea 
'urcii îngrămădind cele mai mari trupe la Plevna ne nimicesc. Rog să faci 
e, demonstratiune şi dacă­i posibil să treci Dunărea cu armata după cum 
ti. între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este absolut necesară 
i înlesnirea mişcărilor mele". Deşi nu exista o convenţie militară între cele 
state, România a hotărât să acorde Rusiei sprijin militar. După noi apeluri 
imandamentului ţarist au fost trimise în Balcani Diviziile II şi III române. în 
imp, printr­un uriaş efort naţional, Armata română a căpătat o nouă ordine 
:boi,  fiind  reorganizată  în  Armata  de  operaţii  şi  Corpul  de  observaţie.  Au 
Dtate noi credite militare, s­au făcut comenzi de armament în străinătate, 
iţii  şi foarte multe donaţii  şi contribuţii militare. Bazele cooperării  10­ 
ruse  au  fost  convenite  în  întâlnirile  lui  Carol  leu  ţarul  Alexandru  al  II  rele 
duce  Nicolae  din  august  1877.  Forţele  româno­ruse  au  fost  puse  la  3 
sub  comanda  lui  Carol,  asistat  de  generalul  rus  Zotovşl  generalul  român 
ndru Cernat. La Plevna au acţionat, din rândul armatei române, 38 000 
ii şi 108 tunuri. 

ama marelui duce Nicolae adresată, la 19/31 iulie 1877, principelui Carol al României
La 30 august/11 septembrie 1877, de ziua de naştere a ţarului, a avut loc 
un  asalt  general  asupra  Plevnei.  Din  14  redute  doar  trei  au  fost  cucerite,  iar 
dintre ele Grivita la fost şi singura păstrată de către unităţile româneşti. Au căzut 
atunci eroic, la datorie, maiorul  George Şonţu  şi căpitanul  Valter Mărăcineanu. 
Noi încercări de a cuceri Grivita //au avut loc în septembrie şi în octombrie 1877. 
în  octombrie  s­a  decis  încercuirea  Plevnei  pentru  a  o  sili  să  capituleze  prin 
înfometare. Forţele armate române controlau în cadrul încercuirii două sectoare, 
după  lupte  înverşunate  preluând  controlul  şi  asupra  redutei  Rahova.  La  28 
noiembrie Osman Paşa a încercat să spargă încercuirea, dar fiind înfrânt şi rănit 
s­a  predat  colonelului  M.  Cristodulo  Cerchez.  Erau  capturaţi,  totodată,  45  000 
soldaţi otomani, dintre care 2 500 ofiţeri. Erau ocupate, astfel, în sfârşit, Grivita II 
şi Opanezul. După capitularea Plevnei Armata română a acţionat în nord­vestul 
Peninsulei Balcanice, iar ruşii, după ce au trecut Munţii Balcani, au înaintat pe 
direcţia  Sofia  ­'Filipopol  ­  Adrianopole,  ajungând  aproape  de  Constantinopol. 
Ostaşii români au luptat în zona Vidin ­ Belogradcik, ce controla căile de acces 
spre Serbia şi Sofia. în urma unor puternice încleştări, în ianuarie 1878, Vidinul 
era încercuit. Semnarea armistiţiului a găsit aici armata română. 
Participând  la  războiul  din  1877­1878  România  şi­a  consfinţit  inde­ 
pendenţa  pe  câmpurile  de  bătălie.  Spiritul  de  sacrificiu,  curajul  şi  eroismul 
soldaţilor  şi  ofiţerilor  români  au  fost  larg  apreciate  de  către  opinia  publică 
internaţională,  de  cercurile  militare  şi  politice  Numeroase  articole  de  presă  în 
ziare  de  peste  hotare,  ca  „Der  Osten",  „Le  bien  publique",  „Le  Messager  de 
Vienne",  „Fremdenblatt", „Neues Freie Presse"  şi  altele,  au  subliniat  eficacitatea 
participării ţării noastre la operaţiunile militare. Au căzut în luptă 10 000 oameni ­ 

Cucerirea redutei Grivita

137
întâlnirea dintre marele duce Nicolae, principele Carol SI Osman Paşa după 
capitularea Plevnei 

morţi şi răniţi. Totodată, s­au distins în conducerea luptelor şi în desfăşurarea lor 
generalii  Alexandru Cernat, George Lupu, Mihail C. Cerchez, George Mânu, It. 
col. Ion Cotruţ, maiorul Teodor Văcărescu, căpitanul Moise Grozaş.a. Principele 
Carol  a  fost  decorat  de  ţarul  Rusiei  cu  ordinul  „Sfântul  Gheorghe"  şi  ordinul 
„Sfântul Andrei" cu spade. Efortul financiar al României în război s­a cifrat la 100 
milioane lei. 
Caracterul  naţional  şi  popular  al  războiului  pentru  cucerirea  indepen­ 
denţei. Independenţa  de  stat  a  polarizat  o  solidaritate organică  a  populaţiei  din 
toate  provinciile  româneşti.  Formele  sale  de  manifestare  au  fost  diverse 
Voluntari din întreag teritoriul românesc s­au înrolat şi au luptat în război. S­au 
oferit  numeroase  donaţii  şi  daruri  ce  au  totalizat  10  milioane  lei.  S­au  făcut 
importante  rechiziţii  şi  contribuţii  în  alimente,  furaje  şi  vite,  s­au  organizat 
ambulanţe  şi  spitale. în  sprijinul  efortului  de  război  au  acţionat  şi  comitetele  de 
femei, precum cel de la Sibiu, condus de ludita Măcelariu, de la laşi, condus de 
Măria  Rosetti  Roznovanu,  din  Bucovina,  condus  de  Natalia  Hurmuzaki;  s­a 
organizat  şi  a  funcţionat  eficient,  sub  conducerea  dr.  Carol  Davila,  serviciul 
sanitar  al  armatei  sprijinit  şi  de  studenţii  medidnişti veniţi  pe  front  ca  voluntari. 
Cercurile  intelectualităţii  şi­au  manifestat  solidaritatea  cu  cauza  independenţei 
naţionale, oglindind în creaţia artistică numeroase aspecte ale războiului. Astfel 
s­au  impus  Vasile  Alecsandri,  Ciprian  Porumbescu,  Eduard  Caudella,  Nicolae 
Grigorescu, Theodor Aman, Sava Henţia, Carol Pop de Szathmaryşi alţii. 
Tratatele   de   pace   din   1878  ş*   importata  lor  pentru   Komânm 
înrăutăţirea relaţiilor româno­ruse. O dată cu primele contacte diplomatice în 
vederea păcii, România a acţionat pentru: recunoaşterea suveranităţii şi inte­ 

138
Participanţii la Congresul de Pace de la Berlin din 1878 

grităţii  teritoriale,  retrocedarea  gurilor  Dunării  şi  obţinerea  unor  despăgubiri  de 
război. Rusia anunţase deja că dorea să schimbe Dobrogea pe cele trei judeţe 
din sudul Basarabiei. în acest sens, diplomaţia rusă făcuse o serie de presiuni la 
Bucureşti, ceea ce a atras, în ianuarie 1878, protestul Parlamentului României. 
în  tratativele  de  la  San  Stefano  (lanuarie­februane  1878),  reprezentantul 
României,  colonelul  Eraclie  Arion,  nti  a  fost  acceptat  la  discuţii,  Rusia  tratând 
direct cu Poarta. 
Tratatul de pace din 19 februarie/3 martie 1878 a prevăzut creşterea 
deosebită a influenţei Rusiei în Balcani. Aşadar, s­a organizat Marele Principat al 
139
lulgariei,  în  care  staţionau  încă  trupe  ruse  ce  aveau  dreptul  să  menţină,  prin 
îomânia,  legătura  cu  ţara.  S­a  recunoscut  independenţa  Serbiei  şi  României, 
lutonomia  Bosniei  şi  Herţegovmei.  Strâmtorile  Bosfor  şi  Dardanele  erau 
ieschise circulaţiei tuturor navelor. Rusia a cerut ca, în schimbul unei părţi din 
iespăgubirea de război, Poarta să­i cedeze Dobrogea pe care ea o schimba cu 
:ele trei judeţe din sudul Basarabiei ­ Ca hui, Ismail şi Bolgrad. 
Consolidarea  puterii  Rusiei  a  trezit  ostilitatea  Angliei  şi  Austro­Ungariei. 
România  era,  la  rândul  său,  nemuiţumită  faţă  de  politica  de  forţă  a  Rusiei,  de 
ameninţările  pe  care  aceasta  le  profera  privind  unele  posibile  noi  anexiuni, 
vflarile Puteri au impus, astfel, reluarea negocierilor de pace, pentru o mai clară 
jelimitare  a  „compensaţiilor"  ce le  reveneau,  în  numele  „apărării"  echilibrului  de 
orte european. în 1878 au avut loc noi tratative de pace, în cadrul Congresului 
ie la Berlin prezidat de cancelarul german Otto von Bismarck. România nu a fost 
acceptată nici de această dată ca parte la discuţii. După îndelungate şi repetate 
cereri,  reprezentanţii  săi,  Mihail  Kogălniceanu  şi  Ion  C.  Brătianu,  au  expus 
joleanţele  ţării  noastre,  fiind  doar  „auziţi",  nu  şi  „ascultaţi".  Ei  au  pledat  pentru 
■ecunoaşterea independenţei  şi integrităţii  naţionale, garantarea  neutralităţii ţării, 
acordarea unor indemnizaţii pentru efortu! de război. Cu toate că s­a apreciat de 
Dătre  unii  diplomaţi  participanţi  efortul  armatei  române  şi  dăruirea  repre­ 
zentanţilor români, hotărârile Congresului s­au înscris în acelaşi cadru politic în 
care Marile Puteri decideau pe seama statelor mici. Astfel, Bosnia şi Herţegovina 
au  trecut  sub  administraţia  Austro­Ungariei,  Bulgaria  a  fost  redusă  teritorial  la 
spaţiul dintre Dunăre şi Munţii Balcani ş\ pusă sub suzeranitatea Porţii, iar la sud 
de Munţii Balcani s­a constituit Rumelia Orientală. Rusia ocupă Kara, Ardahan, 
Batum.  Anglia  prelua  insula  Cipru.  S­a  prevăzut  independenţa  Serbiei  şi 
Muntenegrului. 
Articolele  47­53  au  privit  ţara  noastră.  S­a  recunoscut  independenţa 
României, dar în mod condiţionat. Ea era legată de modificarea unor prevederi 
ale Constituţiei din 1866,  privind  acordarea cetăţeniei locuitorilor străini. Anglia 
şi,  în  special,  Germania  au  legat  recunoaşterea  de  către  ele  a  independenţei 
României de răscumpărarea de către guvernul român a acţiunilor fostei societăţi 
a  drumurilor  de  fier  din  România  In  septembrie  1878  s­a  încheiat  o  Convenţie 
între  statul  român  şi  bancherii  germani,  prin  care  se  rezolva  acest  litigiu.  Se 
deschidea,  astfel,  calea  recunoaşterii  independenţei  de  stat  a  României. 
Dobrogea  şi  Delta  Dunării  au  intrat  în  componenţa  statului  român,  dar,  în 
schimbul  său,  Rusia  a  smuls  din  nou  României  cele  trei  judeţe  din  sudul 
Basarabiei. 
Poziţia  Rusiei  la  tratativele  de  pace  a  constituit,  de  fapt,  încălcarea 
înţelegerilor  anterioare  cu  România  şi  în  principal  a  Convenţiei  de  la  4  aprilie 
1877,  o  încălcare  flagrantă  a  suveranităţii  naţionale.  S­au  adăugat,  la  aceasta 
tendinţele  manifestate  de  către  Rusia,  din  1877,  de  a  impune  României  noi 
cesiuni  teritoriale.  în  aprilie  1878,  în  perioada  dintre  San  Stefano  şi  Berlin, 
încercând  o  politică  de  forţă,  Rusia  a  dislocat  noi  trupe  pe  teritoriul  României. 
Generalul Drenteln a fost numit comandant al trupelor de ocupaţie. Regimente 
de  cazaci  staţionau  la  Băneasa  şi  controlau  căile  de  acces  spre  Bucureşti. 
Divizia XI infanterie a primit chiar ordinul să ocupe capitala ţării. Faţă de această 
situaţie, România şi­a concentrat forţele militare în Oltenia şi pregătea apărarea

140
Intrarea armatei române în Dobrogea, în 1878 

pe linia Piteşti­Târgovişte. Ea a anunţat, în aceiaşi timp, că era gata să se apere 
în faţa oricărui pericol extern. Ingerinţele Rusiei, ca şi ameninţările sale au dus la 
încordarea  relaţiilor  româno­ruse.  In  rândul  a  numeroşi  oameni  politici  de 
Bucureşti au început să se manifeste puternice resentimente faţă de Rusia, care 
era  văzută  drept  principalul  inamic  al  României.  Ulterior  trupele  ruse  au  fost 
retrase. 
Cucerirea  independenţei  de  stat  a  Românişi  a  marcat  astfel  un  moment 
important pe calea realizării deplinei unităţi naţionale, fiind, de fapt, temelia Marii 
Uniri din 1918. 

Discursul lui Ion C. Brătianu din 10 mai 1877 

„Când,  însă  a  încetat  orice  speranţă  că  turmentele  de  peste  Dunăre  se  pot  potoli  pe  cale 
diplomatică, când resbelul între Rusia şi Turcia a isbucmt, şi când nimic nu se poate asigura despre 
consecinţele  acestei  teribile  convulsium  pentru  Peninsula  Balcanică;  când,  înainte  chiar  de  a  fi 
sigură că va  eşi  victorioasă din  acest resbel, din teribila crisă politică şi socială pe care  o străbate, 
Turcia,  în circulara sea către  puteri,  ne croeşte,  prin capriciul  urgiei seale,  uă soartă care  nu  este 
conformă  nici  cu  drepturile,  nici  cu  dorinţele  noastre;  când  programa  din  acea  circulară  este  deja 
pusă în esecutare, prin faptul tratăriei agintului nostru de la Constantinopoli ca un simplu funcţionar 
otoman; când oraşele şi satele noastre deschise, unde nu erau nici trupe rusesci, nici chiar trupe 
româneşti, sunt  nu  ocupate ca  puncte strategice,  deară  dzilnic  bombardate,  incendiate şi jefuite, 
când câmpiile şi holdele noastre sunt pustiite şi arse, când santinelele noastre de­a lungul Dunărei 

141
nt ucise şi ciopârtite în modul cel mai barbar, când muncitorii sunt răpiţi de la plugul lor şi duşi în 
sie împreună cu femeile şi copiii lor ca în timpul Iu Mahomet II, când într­un cuvânt, vedem patria 
astră ameninţată de toate  ororile, mvasiunile sălbatice din secolele trecute,  acelaş simţământ de 
jdintă şi de înţelepciune, care ne­a condus totdauna, ne impune astăzi datoria de a ne ndica cu 
II de a tine pept pericolului, spre a salva individualitatea politică a Statului Român 
Trecutul  nostru,  Măria  Ta,  a  putut,  credem,  asigura  deja  toate  Puterile  Garante  asupra 
opului  ce  urmărim,  faptele  noastre,  în  evenimentele  presenţi  le  vor  dovedi  la  toate,  şi  mai  ales 
ternicilor  noştri  vecini,  Rusia  şi  Austria,  că  politica  noastră  este  numai  uă  politică  de 
nversatiune şi că deacă ne deslipim astădzi cu totul şi pentru totdeuna de Turcia este ca să nu 
31 resimţim efectele convulsiunilor sale, deacă luam armele, este ca să răspundem agresiunilor ei, 
le punem uă stavilă puternică, şi să facem astfel ca ele să nu mai poată repeţi în viitor 
Puterile se vor convmge că, puşi precum suntem, între două mari puteri şi puternice Imperii, 
ntământul de conservatiune însuşi ne mterdzice orice alte aspiraţiunui aventuroase, cari ar putea 
ne în pericol esistenţa noastră chiar în marginile deară ale României actuale, care de fapt şi de 
spt  public  european  este  patrimoniul  nostru,  credem  că  nu  vom  dementa  de  solitudinea  şi 
jtectiunea Puterilor Garante, deacă ne  vedem siliţi astădzi a lupta,  şi a lupta până la  estreme 
ntru apărarea drepturilor şi independentei noastre" 

Din amintirile unui participant la luptele de la Rahova 

„Nu  mai  ţin  minte  pe  la  ce  oră  a  început  focul  artileriei,  bateriile  Borănescu  şi  Calinderu 
buiau de credeai că se sparge cerul Poziţiile turceşti dominau Comandantul turc, cu cele 2 tunuri 
j lui, făcea faţă la focurile tunurilor noastre care erau aşezate cam în jurul Rahovei, până aproape 
râul Schit, unde era şi bateriile călăreţe ale noastre Bateria căpit(an) Virgil Hepites şi cele ruseşti 
divizia de cavalerie Meyerdorf  şi  brigada de roşiori Din ce în ce focul se înteţeşte, infanteria,  pe 
Jnci, caută să urce Dealul Tablei, de front, dar sunt opriţi de focurile infanteriei vrăjmaşe, focurile 
artilerie continuă tot cu  putere  la  noi,  ale trucilor se  răresc  din cauza lipsei  de  muniţii  Infanteria 
astră făcând o ocolire spre dreapta, atacă întăririle stângi ale turcilor, ia la asalt o redută, împlântă 
;olorul nostru şi urmăreşte duşmanul spre reduta principală, până la cam optzeci metri de ea, 
de sunt opriţi de salvele înspăimântătoare ale vrăjmaşului, aici a fost ucis locotenentul Radovici 
i infanterie şi rănit subîocot(enentul) Spiroiu Atunci ne dă  ordin de  a se  ataca reduta  principală, 
iiorul Giurescu  esecută  ordinul,  dar cade  mort împreună cu credinciosul său câine, ia comanda 
iiorul Maldărescu, care, în avântul său ostăşesc îndemnând rezerva să înainteze, cade şi dânsul 
av rănit în sfârşit, încet, încet, întunericul se lasă, ne învălue, focurile încetează şi rămânem pe 
ziţn 
Turcii, văzând că nu mai pot avea nici o scăpare încearcă cu îndrăzneala deznădejdii cel din 
Tiă mijloc care le mai rămânea, adică o ieşire cu arme şi bagaje în zorii zilei de a doua zi" 

Memonu al delegaţiei române prezentat la 12/24 iunie 1878 la Congresul de pace de la Berlin 
Azi,  când  Tratatul  de  la  San  Stefano  este  obiectul  dezbaterilor  Europei,  România,  prin 
bsemnatii,  îşi  ia  libertatea  de  a  supune  plenipotenţiarilor  Marilor  Puteri  punctele  următoare, 
optarea  cărora,  răspunzând  totodată  nevoilor  şi  dorinţelor  legitime  ale  ţării,  nu  ar  fi  decât 
nsacrarea drepturilor sale şi garantarea intereselor  europene,  aşa cum  aceste drepturi şi interese 
fost recunoscute de Tratatul de la Paris 
1 NICI O parte a actualului teritoriu să nu fie detaşată de România 
2 Pământul românesc să nu fie supus unui drept de trecere în folosul armatelor ruse 
3 Principatul, în virtutea titlurilor sale seculare, să intre în posesia insulelor şi gurilor Dunăni, 
lusiv insula Şerpilor 
4 El să primească, în proporţie cu forţele militare pe care Ie­a pus în linie, o indemnizaţie, în 
ma în care s­ar aprecia a fi mai practică 
5 Independenta sa să fie definitiv consacrată şi teritoriul să fie neutralizat 

,2
Aceste cereri nu ies pentru că nu depăşesc din domeniul dreptului  şi al echităţii, Congresul 
satisfăcându­le,  ar da României poziţia recunoscătoare  a unui Stat în măsură să ducă mai departe 
opera  sa  de  ordine,  de  civilizaţie  şi  de  progres  Interesul  special  al  naţiunuii  române  este  în 
completă armonie cu interesul  general  al Europei  Având  în  vedere situaţia sa  geografică, scopul 
său este liniştea şi pacea în Orient 
Fund pătrunsă de  această convingere, simţind ce măsură s­ar compromite  un  viitor în care 
nu numai ea este interesată dacă i s­ar lua malul cel mai important al Dunării şi dacă ar fi separată 
de  mare,  ea  tine  neapărat să păstreze  integritatea  actuală  a  teritoriului său şi cutează să spere că 
tratatul  de  la  Berlin,  care  urmează  să­l  substituie  pe  cel  de  la  Paris,  va  preciza  în  favoarea  sa 
garanţia de drept public, al cărui principiu i­a fost asigurat prin actul european din 1856' 

Plenipotenţiarii României 
(Semnat) I C BRĂŢIANU, Preşedintele Consiliului de Miniştri M 
KOGĂLNICEANU, Ministru al Afacerilor Străine 

TEMĂ 

1  Care au fost principalele căi pentru obţinerea independentei de stat a României? 
2  Precizaţi raporturile româno­ruse şi poziţia internaţională a României, în perioada 1876­ 
1877 
3  Care au fost hotărârile Congresului de Pace de la Berlin, din 1878, cu privire la România?
ÎARACTERISTICILE DEZVOLTĂRII SOCIAL­ECONOMICE A 
ROMÂNIEI LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX­LEA 
Şl ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX­LEA  ' 

­STADIUL DE DEZVOLTARE A ROM ÂNIEI  LA CUM PĂNA SECOLELOR 


AL XIX­LEA­AL XX­LEA. 
­  TENDINŢE DE MODIFICARE ÎN STRUCTURA SOCIALĂ. 
­  EVOLUŢIILE DIN CADRUL PRINCIPALELOR RAMURI ECONOMICE. 

St"** 4 "!.'! de dp?vr!*are a României la cumpăna secolelor al XIX­lea­al 
i­\es România s­a numărat printre statele europene care au înregistrat ritmuri 
site de modernizare, punându:se în lumină, foarte clar, raportul dintre naţional 
universal. în această perioada, România continua să se afle, încă, în prima 
tă a dezvoltării societăţii industriale, revoluţia industrială fiind însă abia la 
:eputurile ei. în unele ramuri ­ industria alimentară, forestieră, transporturi ­ se 
sheiase procesul de înzestrare cu maşini, dar în altele ­ industria textilă ­ el se 
la într­o etapă incipientă. Dezvoltarea economiei pe baza importului de maşini 
a utilizării de capital străin au făcut ca înzestrarea tehnică să fie, în această 
îrioadă, în ţara noastră, insuficientă, ceea ce s­a repercutat asupra nivelului de 
ogres. Unele crize, precum cele din 1907, 1912­1913, au lovit principalele 
muri economice, inclusiv  cele organizate  pe  baze  maşiniste.  De  aceea 
jricultura a continuat să reprezinte ramura principală a economiei. Industria a 
apătat însă, în mod treptat, o pondere importantă, ceea ce a dus la evidente 
sorientări în cadrul economiei. Domina încă producţia întreprinderilor mici şi 
lijlocii. Locul prioritar în industrie era deţinut de industria petrolieră, alimentară, 
ixti/ă şi metalurgică. Nivelul operaţiilor financiare era redus în comparaţie cu cel 
I statelor vest­europene. 
Au  apărut  şi  s­au  manifestat  şi  în  ţara  noastră  forme  de  concentrare  ale 
roducţiei,  ce  s­au  tradus  în  constituirea  societăţilor  anonime  pe  acţiuni.  Ele 
sprezentau de fapt înţelegeri de monopol, ce au iuat forma convenţiilor simple a 
artelurilor  şi vizau  în  special  desfacerea  a  câte  unui  produs  pe  piaţa  internă, 
ind  susţinute  însă  de  un  credit  financiar  incipient.  Concentrarea  a  avut  loc  în 
pecial  în  industria  petrolieră,  dar  şi  în  cea  alimentară  şi  forestieră.  în  1914 
jncţionau  în  Vechiul  Regat  182  societăţi  anonime.  în  economie  şi­a  afirmat, 
Dtodată, influenţa şi libera concurenţă. 
Deşi  lipsită  de  capitalul  intern,  forţa  tehnică  şi  de  muncă  iniţiată, 
:onfruntată  cu  penetraţia  capitalului  străin  şi  cu  predominarea  agriculturii  în 
msamblul  economiei,  industria  se  impunea  să  fie  încurajată.  Urmând  linia 
)olitică denumită „prin noi înşine", economişti, oameni de cultură şi politicieni, ca 
etre  S.  Aure/ian,  Dionisie  Pop  Marţian,  Alexandru  D.  Xenopol,  CA.  Rosetti, 
Seorge Bariţiu, B.P. Hasdeu, atât în  Vechiul Regat cât şi în Transilvania, au 

144
susţinut  necesitatea  încurajării  industriei  printr­un  ansamblu  de  măsuri  pro­ 
tecţioniste.  Prin  aceasta  era  combătută  teoria  privind  România  ca  ţară  emina­ 
mente  agrară,  popularizată,  mai  ales,  de  marii  proprietari  agricoli,  aceştia  fiind 
reprezentaţi  de  conservatorii­junimişti.  Ideea  era  reluată  de  curentul  „sămănă­ 
torismului"  al  lui  Nicolae  /orga.  Necesitatea  unui  regim  protecţionist  şi  a  încu­ 
rajării industriei a fost grăbită şi de efectele dezastruoase ale convenţiei comer­ 
ciale din 1875 cu Austro­Ungaria. 
Principalele  măsuri  legislative  care  au  urmărit  încurajarea  industriei 
autohtone s­au referit la industria alimentară, forestieră, petrolieră şi metalurgică; 
în  1881  s­a  promulgat  legea  privind  încurajarea  industriei  hârtiei,  iar  în  anul 
următor  a  celei  a  zahărului;  în  anul  1887  s­a  publicat  legea  de  încurajare  a 
industriei: conform prevederilor sale o întreprindere cu un capital de 50 000 de 
lei şi cel puţin 25 de lucrători primea, din partea statului, scutiri de impozite şi de 
taxe  vamale  la  importul  de  maşini,  reduceri  de  taxe  la  transportul  feroviar  şi, 
totodată,  între  1­5.  hectare  teren,  în  folosinţă  gratuită  pe  90  de  ani,  pentru 
amplasarea clădirii. în 1886 s­a votat un nou tarif vamal, iar în 1906 s­a aplicat 
un nou tarif vamalpentru a consolida cadrul legislaţiei protecţioniste. în februarie 
1912  s­a  publicat,  în  acelaşi  sens,  şi  o  nouă  lege,  îmbunătăţită,  pentru 
încurajarea industriei. 
Ritmul construirii de întreprinderi a sporit considerabil în aceste condiţii la 
sfârşitul secolului al  XIX­lea. întreprinderile se concentrau, în Vechiul Regat, în 
Bucureşti,  pe  Valea  Prahovei,  la  laşi,  Turnu  Severin,  Galaţi,  Roman.  în  Tran­ 
silvania,  importante  centre  industriale  erau  în  Valea  Jiului,  oraşele  Cluj,  Arad, 
Timişoara. Toate acestea au avut şi consecinţe semnificative în plan social prin 
creşterea numărului lucrătorilor industriali  şi gruparea lor în marile întreprinderi, 
între 1913­1914, în Vechiul Regat lucrau, în industria extractivă şi prelucrătoare, 
263 629 lucrători industriali. în Transilvania, în aceeaşi perioadă, erau înregistraţi 
212 300 lucrători. 
Progresul  economic  a  permis  unele  realizări  notabile:  s­au  amenajat 
docurile şi antrepozitele de la Brăila şi Galaţi, s­au edificat centura de apărare a 
Bucureştiului  şi linia fortificată Focşani­Nămoloasa­Galaţi, au avut loc zborurile 
lui Aurel Vlaicu şi  Traian Vuia, s­a început şi finalizat construcţia unor obiective 
economice,  ca:  fabrica  de  chibrituri  din  Bucureşti  (1879),  linia  ferată  Buzău­ 
Mărăşeşti  C\88­\),  s­a  amenajat  canalul  Sulina  (1894),  podul  de  la  Cernavodă 
(1890­1895). Aşadar, în condiţiile unui stadiu specific de dezvoltare, România a 
cunoscut, la sfârşitul secolului al XIX­lea şi începutul secolului XX, o consolidare 
a capacităţii sale economice. 
re în  •  tur?  Pe fondul general al 
dezvoltării  societăţii  moderne  s­au  produs  importante  mutaţii  în  plan  social. 
România a cunoscut, în  perioada  de care ne ocupăm, o creştere  demografică 
care a influenţat evoluţia social­economică, politică şi culturală. în 1899 Vechiul 
Regat număra  5  956' 690  de locuitori pentru ca  în 1906  să  se ajungă  la 
6 585 534 de locuitori, iar în 1912 la 7 234 920 de locuitori. Din aceştia, marea 
majoritate locuiau la sate şi mai puţini la oraşe. Dar pe seama sărăcirii populaţiei 
rurale,  în  condiţiile  divizării  loturilor  de  pământ,  ca  şi  a  concentrării  lor  în  mari 
gospodării,  şi,  în  acelaşi  timp,  a  industrializării,  a  crescut,  treptat,  şi  numărul 
locuitorilor de la oraşe. în această perioadă sunt menţionate 71 de oraşe, dintre 

145
■   Extracţii de cărbuni  Halmeu 
Sare • 
Minereuri de fier 
Satu Mare 
Cărei  Vidm 

Metale preţioase şi neferoase |   Industria  Orhei 

metalurgică  /Şjmleul Silvaniei  Călăraşi 
Industria materialelor  w   C3 
Chişinău 
de construcţie  Oradea"  Tiraspol 
Industria chimică  Tighina  \ 
Salonta   Huedin 
Beiuş 
Leova  K 
Cherestea  Comrat 
Cetatea Albă 
m  Fabrică de hârtie 
Industria textilă  Cahul  r 
m  Industria alimentară  ş  t Bolgrad 
,Tatarbunar 

Instituţii uj. u are 
cu  Galaţi  Ren:  Chilia Nouă 
Brăila / 
/l%nina  R mnicu Vâlcea  iulina 1 
V~­ Oravita       Târgu Jiu 
\  '  Ocnele Mari Piteşti 
Babadag Sf.Gheorghe, 

BELGRAD  Moldova  Orsova  Turnu Severin  Drăgăşanj  \ 
Veche 
Uorho 
'  '  Filiaşi 
Slatina  Cernavodă
Constanţa 

Mangalia 
/5
Bazargio  _;~ 
Balcic 
en.     Miercurea Oue   Moineg  ­  J      > 
Sighet  Dorohoi 
" e ­Bâîti \ Slănic  \  ' Bârlaa 
Şugatag Baia  Botoşani  C­ Tecuci Focşani 
Mare 
l  / 
Ş  t 
i  i  Mizil  » 
r  Ploieşti 
e  c 
e  9 1 1 1  Târgovişte 

;  >           / 
n  J  Olteni?'  '  Slobozia 
R  r=n Craiova ,  _  Ca r a c a l 
ă  r  Turtucaia  Silistra 
Giurgiu  Feteşti 
d  Jjbou  Rusciuc
ă  Calafat 
u  Zalău  Dej 
ţ  Ocna Dejului  Topliţa   "  •%   Piatra Neamţ  L 
i  /' ' y ,  Bicaz  /Roman o 
V  /  m 
i  v, t e firgu Mureş 
s  / 
e  Ţ 
u  urnu 
l  ­ 
Măgurele 
d  Huşi  , 
e  _ 
Nicopole 
econnmfcr a României (187S—1914) 
S  _ 


Târgu Lăpus'  . 



Bistriţa 
s  ă 

f  V 

R  s 
o  l 

d  u 


a  T 
â 
.  r 

F  ă 
ă  v 
Podul de la Cernavodă 

care Bucureşti cu 276 178 de locuitori, laşi cu 77 759 de locuitori, Ploieşti cu 
45 107 de locuitori. Aşezări urbane importante erau şi Galaţi, Craiova şi Brăila, 
în  Transilvania,  chiar  şi  statisticile  maghiare  ­  uneori  falsificate  în  mod  voit  de 
oficialităţile  de  la  Budapesta  ­  recunoşteau  că  românii  reprezentau  marea 
majoritate a populaţiei. România era, în acelaşi timp, nu doar o ţară de emigranţi, 
ci  şi  de  imigranţi.  Din  Transilvania,  au  plecat  în  această  perioadă  numeroşi 
români  care  s­au  aşezat  în  S.U.A.  şi  Canada,  iar  în  ţara  noastră  s­au  aşezat 
locuitori din Peninsula Balcanică, germani, austrieci, francezi, angajaţi în diferite 
activităţi economice. 
Marii  propietari  funciari  constituiau  un  grup  social  eterogen,  ca  orientare 
politică şi chiar în sistemul bancar. Ei se apropiau de  interesele burgheziei  sau 
proprietarilor  industriali,  investind  în  industrie  şi  chiar  în  sistemul  bancar. 
Burghezia,  profesând  liberalismul,  şi­a  consolidat  poziţiile  economice  şi  politice. 
Totodată,  ea  a  început  să  cumpere  o  serie  de  proprietăţi  agricole  ca  urmare  a 
vânzării  unor  terenuri  din  fondurile  statului.  între  cele  două  grupuri  a  avut  loc, 
astfel,  un  fenomen  de  apropiere  şi  interferenţă.  Ele  au  ştiut,  astfel,  să  treacă 
întotdeauna  peste  poziţiile  de  partid,  atunci  când  avantajele  lor  erau  puse  în 
primejdie.  Evoluţia  pe  linia  modernă  şi  necesităţile  de  organizare  juridică  şi 
administrativă au dus şi la construirea unui grup social de mijloc, reprezentat de 
avocaţi  şi învăţători, din care s­au recrutat mulţi dintre oamenii politici ai epocii. 
Totodată, a avut loc şi creşterea numărului de funcţionari. 
De asemenea, drept efect direct, în plan social, al revoluţiei industriale, s­a 
născut  şi  a  evoluat  un  grup  social  important,  cel  al  lucrătorilor  industriali  sau 
muncitorilor. Ei proveneau din meşteşugarii ruinaţi, ţărănimea sărăcită, lucrătorii

147
> la căile ferate. Pe ansamblu, în 1900, în România se aflau 500 000 de 
uncitori. Ţărănimea a continuat să reprezinte pătura socială cea mai însemnată 
societate, în acord cu importanţa pe care o avea agricultura în economia 
jtională. Accentuarea diferenţierii socio­economice la sate a dus, pe de o parte 
consolidarea unei ţărănimi înstărite, în timp ce, pe de altă parte, 70% din 
rănime era constituită din cea săracă şi mijlocie, cu un nivel foarte scăzut al 
cistenţei cotidiene. 
Problema  agrară,  adică  necesitatea  ameliorării  situaţiei  ţăranilor,  în 
jnditiile în care agricultura rămânea principala ramură economică, iar repartiţia 
■opri'etătii era nedreaptă, a constituit o problemă dintre cele mai importante în 
ata  tării.  Au  avut  loc  dezbateri,  s­au  sugerat  soluţii,  s­au  născut  curente 
leiogice  aferente  problematicii  în  discuţie.  Legislaţia  agrară  a  fost  însă  din 
ăcate insuficientă. 
Evoluţiile  din  cadrul  principalelor  ramuri  economice.  Agricultura  a 
ontinuat să joace un rol dominant în economia ţării. în 1912, suprafaţa arabilă 
îăsura peste 10 milioane pogoane de pământ. Cea mai mare parte a suprafeţei 
ra  ocupată  cu  cultura  cerealelor.  Restul  era  destinat  cultivării  legumelor  şi 
lantelor  industriale.  Agricultura  a  avut  astfel  un  caracter  unilateral,  cerealier, 
tominând marea proprietate funciară care reprezenta, în jurul anului 1900, 50% 
in suprafaţa arabilă a ţării. Aproximativ 80% din totalul ţărănimii nu poseda însă 
ământ  suficient  necesităţilor  sale.  In  Transilvania,  predomina,  de  asemenea 
larea proprietate. în 1902, 6 963 mari proprietari funciari deţineau 38,98% din 
foprietăţile agricole, în timp ce 884 638 ţărani români cultivau circa 60,02% din 
lământ. Gospodăriile ţăranilor, de cele mai multe ori slabe din punct de vedere 
sconomic,  se  menţineau  prin  forţa  de  muncă  proprie  şi  cu  sprijinul  puţinelor 
inimale de hrană şi pentru tracţiune, crescute pe fâneţe şi ogoarele disponibile. 
în  primul  deceniu  al  secolului  nostru  se  constată  un  ritm  mai  rapid  de 
nzestrare cu maşini şi utilaje agricole. A sporit, astfel, numărul plugurilor moderne 
ii  cel  al  batozelor  cu  aburi.  Se  utilizau  unele  îngrăşăminte  şi  seminţe.  Media 
>roducţiei la hectar s­a plasat la cote relativ înalte. în 1913 s­au produs în Vechiul 
*egat 30 milioane hectolitri de grâu. în agricultură capitalismul s­a dezvoltat lent, 
ieoarece  proprietarii  preferau  să  intensifice  ritmul  muncii  ţărănimii  decât  să  se 
oreocupe  de  înzestrarea  cu  maşini.  în  acelaşi  timp,  agricultura  a  fost  martora 
coexistenţei  elementelor  şi  formelor  vechi  cu  cele  noi,  în  ceea  ce  priveşte 
jrganizarea  producţiei  şi  muncii,  precum  şi  repartiţia  roadelor  sale.  Sistemul 
învoielilor agricole constituia baza relaţiilor agrare, dar ele se încheiau în condiţii 
aneroase  pentru  ţărani,  ceea  ce  afecta  potenţialul  lor  de  muncă.  Răspândirea 
sistemului arenzi/or ­ în muncă şi produse, munca la tarla, a complicat sistemul 
'eiaţiilor  în  agricultură  şi  a  constituit  o  nouă  povară  pentru  ţărani.  La  începutul 
secolului nostru 62% din marile proprietăţi din Moldova se aflau date în arendă. 
Dezvoltarea  industriei  şi consolidarea  sa în urma revoluţiei industriale  au 
avut  importante  consecinţe  în  România,  progresul  fiind  inegal  însă,  existând 
puternice  decalaje  între  ramurile  industriale.  Ritmul  dezvoltării  industriei  s­a 
reflectat  în  creşterea  numărului  de  întreprinderi,  o  dată  cu  aplicarea  legislaţiei 
protecţioniste. Au funcţionat unele întreprinderi cu un ridicat potenţial economic, 
ca  Atelierele  C.F.R.,  Arsenalul  Armatei,  fabricile  Vulcan,  Lem'aitre­Wolf  din 
Bucureşti, fabricile de zahăr din  Roman  şi  Mărăşeşti.  fabrica Goetz din Galaţi, 
întreprinderile din Cluj, Timişoara, Reşiţa, Braşov  .a, centrul industrial reprezentat 

148
Moara Asan 

de  bazinul  carbonifer  al  Văii  Jiului.  O  dezvoltare  susţinută  a  cunoscut  industria 
morăritului,  alcoolului  şi  zahărului.  S­a  organizat  şi  dezvoltat  industria  hârtiei, 
reprezentată  de fabricile  din  Buşteni  şi  Letea.  în  condiţiile  creşterii numărului  de 
construcţii urbane, industria materialelor de construcţii a înregistrat sporuri notabile, 
deschizându­se  întreprinderile  de la  Bucureşti,  Comarnic,  Brăila. în  1885  a  luat 
fiinţă  fabrica  de  postav  de  la  Buhuşi,  unitate  de  seamă  a  industriei  textile.  în 
Transilvania,  a  căpăfat  importanţă industria  extractivă şi  metalurgică ilustrată  prin 
intreprinderile societăţii STEG, uzinele siderurgice de la Hunedoara, unde, în 1884, 
a intrat în funcţionare primul furnal. Un rol important l­a jucat industria petroliferă. 
Dacă  în  1870  se  extrăgeau  120  000  tone  de  petrol,  în  1913  producţia  a  atins 
nivelul de 1 847 875 tone. La sfârşitul secolului trecut funcţionau în România 87 de 
rafinării.  în  1882  s­a  introdus  la  Bucureşti  iluminatul  electric,  iar  peste  doi  ani 
Timişoara  a  fost  primul  oraş  din  Europa  unde  s­a  introdus  iluminatul  electric  al 
străzilor.  Dar,  în  ciuda  progreselor  din  domeniul  industriei,  aceasta  s­a  izbit  de 
concurenţa  produselor  străine,  insuficienţa  capitalului  şi  a  marilor  întreprinderi 
autohtone, lipsa unei industrii proprii care să furnizeze utilajul industrial. 
Sistemul de transport şi comunicaţii a cunoscut şi el semnele modernizării. 
La  sfârşitul  secolului  al  XIX­lea  reţeaua  de  cale  ferată măsura  7  140  km.  După 
1878  au  fost  răscumpărate  pe  mari  sume  de  bani  de  la  companiile  străine 
importante porţiuni de căi ferate. A sporit totodată reţeaua de şosele pietruite ce 
număra,  în  1910,  26  922  km.  Reunirea  Dobrogei  la  patria  mamă  şi  creşterea 
importanţei  Dunării  ca  o  cale  comercială  de  acces  către  Europa  Centrală  u 
determinat  statul  român  să  ia  măsuri  pentru  protejarea  navigaţiei  fluviah  şi 
maritime. în 1890 s­a fondat Navigaţia Fluvială Română. S­au întreprins lucrări 
de modernizare în porturile de la Dunăre şi la Marea Neagră şi s­a tăiat canalul 
navigabil de la Porţile de Fier. Galaţi şi Brăila au devenit centre ale comerţului cu 
cherestea şi cereale. Inaugurarea cablului submarin Constanţa­Constantmopol 

149
Automobil ce a circulat pe străzile Bucureştiului, în ultimii ani ai secolului al XIX­lea 

în deplină legătură cu tăierea canalului de Suez şi redimensionarea rolului 
ii Mediterane. 
Expresie a intensificării dezvoltării economice, s­a desfăşurat lupta pentru 
jrea unui  sistem naţional financiar şi introducerea unei  monede proprii. 
iasta s­a activizat după  cucerirea  în  1878 a independenţei de stat a 
nâniei. Fondarea Băncii Naţionale a României a marcat realizarea sistemului 
credit naţional. Banca a fost o instituţie de circulaţie, scont şi emisiune 
netară. Până la 1900 s­au înfiinţat 24 de bănci, multe cu capital românesc 
itre care amintim  Banca Agricolă din  Bucureşti,  Banca Comerţului din 
liova. Numeroase bănci s­au constituit cu participarea capitalului străin, 
cum Banca Marmorosch Blank, Banca Comercială Română, Banca Generală 
mână. Un rol important au avut şi băncile româneşti din Transilvania, ce au 
îstituit baza puterii burgheziei naţionale. în 1881, urmare a intensificării 
ivităţii sistemului de credit, s­a deschis la Bucureşti Bursa de valori. Unele 
tituţii financiare,  ca  de exemplu,  casele de credit agricole, veneau în 
âmpinarea cerinţelor proprietarilor funciari. Cu toate acestea, până în 1900 a 
ntinuat să funcţioneze sistemul cămătăriei, cu grave efecte mai ales în lumea 
telor. Un proces de concentrare a avut loc  şi  în lumea bancară din ţara 
astră, unde, în anul 1900, 9 bănci deţineau 824 500 000 lei. 
A  sporit  mult,  de  asemenea,  volumul  schimburilor,  ceea  ce  a  dus  la 
nsolidarea  pieţei  interne,  proces  mult  uşurat  de  progresele  în  industrie  şi 
msporturi. Balanţa de plăţi a ţării a înregistrat până către sfârşitul secolului al 
X­lea importante deficite. Principalele produse de export erau cerealele, vitele, 
odusele  forestiere,  petrolul,  pieile.  Se  constată  însă,  după  anul  1900,  o 
versificare  a  produselor  de  schimb,  dar  şi  o  lărgire  a  ariei  geografice  a 
Jrtenerilor potenţiali. în 1913, România era al patrulea exportator de grâu în 
me după Rusia, Canada şi S.U.A. Până la 1914, Austro­Ungana a fost, alături 

50
de Anglia şi Franţa, unul din cei mai importanţi parteneri comerciali ai României, 
locul său fiind luat ulterior de către Germania. 
Un  capitol  important  al  vieţii  social­economice  din  această  perioadă  îl 
reprezintă şi pătrunderea capitalului străin. El s­a aflat în legătură cu procesul de 
industrializare  şi  repartiţia  venitului  naţional.  Fiind  atras  de  bogăţia  de  materii 
prime, capitalul străin s­a confruntat cu politica organizată şi conştientă a statului 
român, care în spiritul politicii promovată cu asiduitate în epoca modernă, „prin 
noi înşine", a protejat economia naţională şi capitalul autohton, încă insuficient. 
După adoptarea legii minelor d\n 1895. capitalul străin a primit cale liberă 
în  economia  naţională,  dar  nu  a  depăşit  vreodată  50%  din  valoarea  întregului 
capital. Capitalul străin a pătruns în economia românească pe calea investiţiilor 
directe  şi  a  împrumuturilor  acordate  statului,  în  scopuri  productive.  El  a  vizat 
industria petrolieră, a zahărului, forestieră. Cu precădere, el a fost investit în indus­ 
tria petrolieră. în 1900, capitalul străin din această ramură provenea din Germania, 
Olanda,  Anglia,  S.U.A.,  care  iniţiaseră  unele  contribuţii  la  rafinăriile  companiilor 
Astra, Steaua României, Româno­Americană. în anul 1914, în România, care era 
a doua ţară producătoare de petrol de pe continentul european, capitalul cel mai 
important era, în ordine, cel anglo­olandez, german, american. 
Ansamblul  social­economic  românesc,  pornit  pe  drumul  deplinei 
modernizări, a aflat în stat un puternic instrument de realizare a unor obiective 
de interes general, pregătind terenul desăvârşirii unităţii naţionale. 

O statistică privind numărul de lucrători şi întreprinderi industriale în Vechiul Regat, ia 
începutul secolului al XX­lea 

Total 
Nr.                                          Oraşele  fabrici     meseriaşi 
lucrători 

1  Bucureşti...............................................................................  25 669  17  11 421 


2  laşi ........................................................................................  4 370  24  2 732 
3  Galaţi ....................................................................................  4 149  37  1 941 
4  Ploieşti ..................................................................................  3 553  31  2 242 
5  Craiova .................................................................................  2 991  18  2 273 
6  Brăila...............„ ....................................................................  2 941  25  2 139 
7  Focşani .................................................................................  1 805  4  1 214 
8  T. Severin.............................................................................  1 731  4  1 101 
9  Botoşani................................................................................  1 724  6  1 344 
10  Piatra ....................................................................................  1 379  9  631 
11  Bârlad ...................................................................................  1 316  3  1 236 
12  Roman ..................................................................................  1 031  3  339

Din legea pentru încurajarea industriei naţionale din 1912 
„1. Statul acordă fabricelor în fiinţă sau care se yor înfiinţa, fie de o persoană, fie de societăţi, 
înlesnirile şi foloasele arătate în legea de faţă, dacă vor îndeplini condiţiunile ei. 

151 
2  Se consideră ca fabrică oricare aşezământ sau întreprindere industrială care, în afară de 
.onalul tehnic şi administrativ întrebuinţează sau 20 lucrători sau maşini mişcate de orice fel de 
or, de cel puţin 5 cai putere 
3  Industriile cari îşi trag materia primă din agricultură, sau dintr­un derivat al agriculturii, sau 
solul şi subsolul ţării, se vor bucura timp de 30 de ani de următoarele foloase 
a) Vânzarea de către stat judeţe sau comune  a terenului  necesar pentru fabrici ­ până  la  5 
tare ­ din pământurile rurale ce le aparţin 
Străinilor li se vor conceda asemenea terenuri „prin închiriere' pe 90 ani cu obligaţiunea de a 
umpăra în deplină proprietate, cazul când au dobândit naturalizarea, sau în cazul când comuna 
ilă, în raza căreia terenul cedat „prin închidere se găseşte situat, ar deveni urbană 

Despre  nivelul  de  dezvoltare  al  economiei  româneşti  la  sfârşitul  secolului  al  XIX­lea  şi 
dputul secolului XX  , 
,La sfârşitul veacului al XIX­lea şi începutul celui următor cele patru sectoare ale oricărei vieţi 
nomice  moderne  aveau  următoarea  ordine circulaţie,  industrie, comerţ  agricultură Era  ordinea 
jului de tehnicitate Cu alte cuvinte, în agricultură omul rămânea prevalent şi tehnica era atunci 
)ă în comerţ  tradiţia juca un rol  mai  mare decât tehnica,  în industrie cele  două  elemente se 
mau, în circulaţie însă era maximum de tehnică şi minimum de tradiţie Nu întâmplător deci spre 
ulatie  se  îndreptau  manie  investiţii,  totul  şi  dm  credinţa  că  tehnica  era  temelia  progresului  şi 
aceul relelor universale România, intrată în modernitate, urma regulile acesteia   ' 

TEMĂ 
1  Caracterizaţi stadiul dezvoltăm economice a României (1878­1914) 
2  Menţionaţi obiectivele economice mai importante construite în România la sfârşitul secolului 
al XX­lea şi începutul secolului al XX­lea 
3  Care au fost consecinţele sociale ale dezvoltării economice a României?
Cernăuţi 
Hust 
Soroca  Darabani 
Dorohoi 
Sighet 
otoşani   Bălti 
* B8*k Debrecen  Cărei Vişeul de Sus 
Baia Mare      Cavmc      Borşa Câmpulung 
Târgu Lăpus  Moldovenesc  \ 
Marghita  NăsăudB   Rodna  Făjticeni  Orhei 
Paşcani  Călăraşi 
*'­  ■ i aoouu*     i »JI_H ia  y    *\ s 
• • Şimleu[ Silvamei  A  Vatra Dornei "  <­, m'  '  laşi  Chismău 
Târgu 
Z a J a U  D e ) 
A  BBec leanBis triţa  Frumos  A  Tiraspoi 
Tighina> 
Piatra Neamţ  Roman . 
'Huşi Toplita 
Vaslui  Leova 
Bacău     .  l 
/.Jl LEQI ŞCOLARE  Comrat Cetatea Albă,
■„  „.  IUIZ.II  ­  . •  Tîrgu LEGILE LUI TERFORT 
L a 
'«S*>.  m pe ni.  • 
•  ■ Blaj 
Mureş  1 8 7 9 1 88 3 
LEGEA GRĂDINIŢELOR,  Bârlad 

* ■*» 
Mediaş  1891  Cahul  jatarbunar 
UUVIMLEGEA LUI APPONY   1?07 
Deva­­­­­­­­­  "  CONPERINTE P N R  ■*­  Tecuci  Bolgrad 
1MT 18M 1992 
PASVISM  IUI 1805  Focşani 
LEGI AGRARE 
ACTIVISM 1903 
G  1908­1909  Brăila 
heorghe •  »  LEGI ŞCOLARE  Sulma Sf 
Tu|cea 

Braş ov  _j  £  ÎNVĂŢĂMÂNTUL g C 
A  Predeal \/ 
Curtea    câmpulung de Argeş  PROFb&IONAL » gr  Gheorghe­ 
câmpma  ÎNVĂTĂMÂNTUlg 3 
SECUNDAR     2 H 
Târgoviste  ÎNVĂŢĂM ÂNTUL1886, „„ 
CONSER 
VATORI 
tJ BERAU  P  ELEMENTAR   1B93 
1896 
,1876 1888 

SERBIA  iaea isgT 
895­1899  oieşti 
Constanta 
1899 190 
:  1905 1907 
1901  1905 

1907 19   1  Mangalia.  i,
1911    914 

REGAT 14/261111881 
Turnu Severin  Bazargic

Drăgăsam  REVIZUIRI  Balcic

Craiova 
O  Caracal 
Vldin 
Calafat Alexandria  v 
Giurgiu 
Turnu Măgurele  '*> 
U R
' v £'  y  . 
Demonstraţii  Principalele centre aie  Nicopole  Aqitatu si răscoale antifiscale  Cluj Principalele centre ale 
presei D  Centre în care apare  8 G        A  octombrie noiembrie 190CJ presei burgheze maghiare 12 14 V 
presă  I—aAcademia  Dld) 
antiguvernamentale  burgheze romane» i 
oma 
"  . muncitorească si socialistă _*12Eilhoinana  1881 Unificarea Partidului National 
uin Transilvania Timişoara Principalele centre ale presei  ■ Principalele uentre ae mvâtâmant  Universităţi  £% 1894 Procesul  Roman din Transilvania si părţile 
ale 
burqheze germane din Transilvania  românilor am Transilvania  W Memorandumului  apusene 
Llcee  lr 
• (  Agitaţii populare provocate  Licee având si clase  A  SI9  nnazn fără  Societatea pentru 
( \ 
cultura  romaneşti 
* de procesul Memorandumul  l.mhg riB nreriara rnmana
VIAŢA POLITICĂ ÎN ROMÂNIA (1878­1914) 

­TRĂSĂTURILE GENERALE ALE REGIMULUI POLITIC. 
­  MONARHIA, PARLAMENTUL SI PARTIDELE ÎN SISTEMUL VIEŢII POLITICE. 
­  ACTIVITATEA GUVERNAMENTALĂ. 

Trăsăturile  generale  aie  regimului  politic  Sistemul  vieţii  politice  a  avuţia 


ză  un  regim  democratic  instaurat  prin  legea  fundamentală  din  1866. 
smocratizarea  societăţii  româneşti  a  avut  loc  însă  lent,  căci limitele  reformei 
rare din 1864 au dat naştere unor grave probleme sociale. Menţinerea votului 
nzitar  a  fost  o  piedică  de  seamă  pe  drumul  către  o  evoluţie  democratică,  în 
litele  inerente  epocii,  acceptată  ca  măsură  de  prevedere  a  unei  posibile 
anipulări a votului omului neinstruit politic. 
Puterea politică era gestionată de marii proprietari industriali (liberali) şi 
nciari (conservatori). Deoarece influenţa celor din urmă era precumpănitoare, 
tre cele două tabere s­a desfăşurat o luptă acerbă pentru controlul puterii 
>litice. Orientarea liberală a criticat vechiul regim politic, dar a fost prudentă faţă 
Πtendinţa de radicalizare a cadrului pohtic­democratic. Principalele instituţii ale 
atului modem român au căpătat forma definitivă pentru sfârşitul secolului al 
IX­lea. S­au pus bazele principalelor partide politice (Partidul Naţional Liberal 
PNL ­ şi  Partidul Conservator ­ PC ­), nelipsite însă  de constituirea unor 
sidenţe  şi fluctuaţii ale oamenilor politici. în  1895 s­a inaugurat rotativa 
uvernamentală, ea fiind o modalitate specifică de a menţine echilibrul politic în 
aza regimului întemeiat pe Constituţia din 1866, modalitate care s­a impus în 
eisajul guvernării din România, din perspectiva evoluţiei ulterioare. Prin alter­ 
anţa la putere a Partidului Naţional Liberal şi a celui Conservator, regele şi­a 
ăstrat rolul de arbitru în viaţa politică şi nu a permis vreunei formaţiuni politice 
ă­şi sporească, în mod nemăsurat, puterea. Nu a lipsit, însă, nici instabilitatea 
uvernamentală. 
Cucerirea independenţei a deschis drum larg procesului de modernizare şi 
consolidare  a  sistemului  politic  instituţional  în  România.  Acceptarea  ideii  de 
eformă  sau  înnoire  s­a  făcut  greu,  în  funcţie  de  căile  pe  care  le  considerau 
>portune,  atunci  de  urmat,  şi  s­a  cristalizat  în  politica  „paşilor  mărunţi" 
'conservatori)  şi respectiv  „prin noi înşine" (liberalii). Ea urmărea modernizarea 
teplină  a  ţării  şi  adoptarea  modelului  occidental  de  dezvoltare.  Politica  nu  a 
Jevenit, până către  1918, o profesiune  şi cu excepţia câtorva incidente minore 
iu s­au manifestat violenţe în viaţa politică din această perioadă. A fost o epocă 
n care s­a fundamentat spiritul civic, s­a acţionat pentru statuarea unor politici şi 
a unei vieţi politice moderne, s­au definit instituţiile statului modern; instabilitatea 
guvernamentală, generată de evoluţiile intense, s­a centrat, mai ales, pe tărâmul 

154
I  '    '    l 
Proclamarea României ca regat, la 14 martie 1881 

disputelor  teoretice  legate  de  căile  dezvoltării  economice,  ale  recunoaşterii 


independenţei,  ale  unei  organizări  instituţionale  moderne  şi  nu  neapărat,  şi 
singular, pentru puterea politică. 
Monarhia. Parlamentul şi partidele în sistemul vieţii politice. Sistemul 
constituţional  a  articulat  într­o  modalitate  originală  Monarhia,  instituţia  par­ 
lamentară  şi  partidele  politice.  Principalele  forţe  politice  interne  au  acţionat 
pentru ca regele să­şi exercite prerogativele în limitele impuse de actul din 

Sfinţirea coroanelor regale la Mitropolie, la 10 mai 1881 

155
Regele Carol I  Regina Elisabeta 

Castelul Peleş din Sinaia
1866. Fiind un rege constituţional, Carol I 
a  acţionat  ca  un  factor  de  mediere  în 
viaţa politică. 
Gratie  priceperii  şi  personalităţii 
oneste  şi  integre  a  regelui,  instituţia  mo­ 
narhică  a  ştiut  să  lupte  eficient  pentru 
menţinerea  şi  funcţionarea  normală  a 
sistemului politic şi s­a impus unor oameni 
politici  de  prestigiu.  Tendinţele  de  autori­ 
tarism  manifestate  uneori  de  rege  nu  au 
putut  nega  cadrul  parlamentar  şi  regimul 
democratic  din  ţara  noastră.  Deşi  a  sus­ 
ţinut  întotdeauna  lupta  naţională  a  româ­ 
nilor de peste munţi, Carol/nu a putut lua 
poziţie mereu favorabilă, în mod  deschis, 
în  problema  naţională,  ci  doar  să  se 
alinieze poziţiei guvernului. De asemenea, 
el a patronat vasta operă de modernizare 
a statului român pornit pe drumul deplinei 
unităţi naţionale.  Gheorghe Panu
La  9/21  septembrie  1878  s­a  decis  ca 
principele  Carol să  poarte titlul  de 
Alteţă Regală, ceea ce a semnificat întărirea prestigiului său, dar şi, în special, 
afirmarea  unui  nou  statut  internaţional  pentru  România.  Ulterior,  guvernele 
europene  au  recunoscut  noul  titlu  oficial.  Consolidarea  poziţiei  internaţionale  a 
ţării  noastre  după  cucerirea  independenţei  de  stat  a  permis  proclamarea 
României  ca  regat.  Aceasta  s­a  realizat  la  14  martie  1881,  după  votul  din 
parlament. în urma unor festivităţi, la 10/22 mai 1881 Carol'şi soţia sa, Ehsabeta 
de Wfeo poeta Carmen Sylva), au fost încoronaţi. 
Noua  titulatură  era  în  acord  cu  situaţia  de  absolută  independenţă  a  ţării. 
Regele  a  declarat  că:  „România  a  crezut  că  este  necesar  şi  conform  cu 
întinderea,  cu  însemnătatea  şi  cu  puterea  dobândită  şi  manifestată  prin  acte 
neîndoielnice... de a se proclama regat. Nu doar pentru mine personal, ci pentru 
mărirea  ţării  mele  primesc  titlul..."Px'm  „pactul  de  familie"  din  18  mai  1881  s­a 
reglementat  şi  succesiunea  la  tron.  Moştenitor  a  fost  proclamat,  în  lipsa  unor 
moştenitori  direcţi,  Ferdinand  de  Hohenzollern,  nepotul  de  frate  al  lui  Carol  şi 
care  a  sosit  în  România.  La  20/22  august  1875  s­a  pus  piatra  de  temelie  a 
Castelului Peleş, reşedinţa familiei regale, iar în 1884 Parlamentul a votat legea 
pentru înfiinţarea Domeniilor Coroanei. 
Carol  I  a  dus o viaţă  exemplară. A fost un om simplu, modest, rigid 
Şi  dorind  peste  tot  ordine.  Reginei  Elisabeta  i­a  interzis  orice  amestec  în 
viaţa  politică,  ea  preocupandu­se  mai  mult  de  încurajarea  culturii.  Nu  a  opus 
rezistenţă  semnării  legilor  conforme  cadrului  constituţional.  A  apreciat  pe  unii 
oameni  politici, ca  Ion  C.  Brătianu,  Ion  I.C.  Brătianu,  D.A.  Sturza.  în  acelaşi 
timp  el  a  fost  ţinta  unor  manifestări  republicane  şi  antidinastice.  în  1887, 
Gheorghe  Panu  a  publicat  pamfletul  „Omul  periculos".  în  unele  ziare  şi 
reviste, ca Adevărul", „Drepturile Omului", „Facla", „Lupta", publicişti, precum

157
Alexandru  Beldiman,  Constantin  Miile, 
N.D.  Cocea,  Anton  Bacalbaşa  au  des­ 
făşurat  o  virulentă  campanie  antimo­ 
narhică.
La  menţinerea  şi  perfecţionarea 
cadrului  democratic  a  contribuit  şi  Par­ 
lamentul.  Alegerile  au fost  organizate la 
anumite  intervale,  dar  participarea  la 
viaţa  politică  avea  totuşi  un  caracter 
restrâns,  fiind  supusă  constrângerilor 
votului  cenzitar.  Parlamentul  a  devenit 
cadrul unor importante dezbateri, ce au 
vizat  direcţiile  de  dezvoltare  ale  ţării, 
încurajarea  economiei,  perfecţionarea 
cadrului  legislativ,  susţinerea  mişcării 
naţionale  a  românilor  din  provinciile 
aflate sub dominaţia străină, menţinerea 
şi  consolidarea  independenţei  naţionale. 
Dezbaterile  începeau  în  cadru!  forului 
legislativ  cu mesajul  tronului,  pronunţat 
în  luna  noiembrie.  Ele  se  prelungeau 
până în luna martie a anului următor şi chiar spre vară, 
Ion C. Brătianu
când  se  formula  răspunsul  Corpurilor  legiuitoare  la 
mesaj şi 
udoptau  măsuri  legislative.  Astfel,  în  1879,  Parlamentul  a  votat,  în 
primele 3 luni, 72 de proiecte de legi, menite să consacre noua situaţie a ţării 
în  urma  îririi  independenţei  de  stat.  S­a  manifestat  totodată  tendinţa  de 
modificare a r legi votate anterior, în principal cele vizând activitatea juridică. 
Ca  o  ilustrare  a  caracterului  democratic  al  regimului  politic  din  România 
manifestat pluralismul politic. Principalele partide politice au urmărit apă­ 
a  libertăţilor democratice  înscrise  în Constituţia din 1866. Toate parti­ 
?  politice  s­au  preocupat  de  adoptarea  unei  strategii  favorabile  dezvoltării 
nâniei. 
Politica partidelor de guvernământ s­a străduit, totodată, să  apere inte­ 
?/e naţionale ale românilor de pretutindeni, să încurajeze economia naţională, 
irotejeze capitalul autohton în faţa pătrunderii celui străin. 
în  această  perioadă  s­au  cristalizat  principalele  formaţiuni  politice,  şi 
me Partidul Naţional Liberal'şi Partidul Conservator. Partidul Naţional Liberal 
iprezentat' interesele burgheziei mici  şi  a marilor  proprietari industriali. Din 
ct  de vedere  economic  el  se  sprijinea,  în  principal,  pe  zestrea  industrială  şi 
îmul bancar. La  originea lui  s­a  aflat, în  1875 coaliţia de la Mazar­Paşa,  o 
ine a grupărilor liberale ce publica ziarul  „Alegătorul liber". Centrul său de 
ire a fost asigurat, la început, de Ion C. Brătianu, adeptul unei guvernări de 
iă forte, CA. Rosettişi grupul politic pe care aceştia l­au format. în condiţiile 
părţirii  politice  dintre  cei  doi  conducători,  din  cauza  opiniilor  divergente 
pra  căilor  de  dezvoltare  a  ţării,  conducerea  PNL  a  fost  exercitată  de  I.C. 
tianu şi,  respectiv, după  1892, de  Dimitrie A.  Sturdza,  legat de marii 
proprietari  agricoli.  în  general,  programul  partidului  a prevăzut idei  progresiste, 
pentru  modernizarea  statului  român,  dar,  de  cele  mai  multe  ori,  el  a  rămas  la 
nivelul  declarativ  al  unor  principii  generoase  ca:  respectarea  legii,  reforma 
forţelor armate, descentralizarea administraţiei. 
Oricum  însă,  multe  din  măsurile  guvernelor  liberale  au  prevăzut 
protejarea  economiei  naţionale  şi  încurajarea  sistemului  bancar.  în  lupta 
pentru  egalitate  în  cursa  pentru  puterea  politică,  burghezia  a  luptat  pentru 
modificarea  sistemului  colegiilor  electorale.  în  1884  Constituţia  a  fost  modi­ 
ficată  în sensul reducerii numărului colegiilor de la patru la trei. Prin aceasta 
marii  proprietari  industriali  au  găsit,  şi  ei,  sprijin  în  plan  politic.  Nu  a  fost  însă 
vorba despre o modificare de substanţă, votul având în continuare un caracter 
restrictiv.  Faţă  de  abordarea  problemei  agrare,  liberalii  au  manifestat  unele 
rezerve,  propunând  drept  soluţie  constituirea  Casei  Rurale.  După  1890, 
partidul şi­a consolidat prestigiul o dată cu conturarea la conducerea sa a unei 
grupări  de  oameni  politici  tineri  în  frunte  cu  Ion  I.C.  Brătianu.  Aceasta  s­a 
sprijinit,  între  alţii,  şi  pe  Constantin  Stere,  reprezentant  al  curentului  popora­ 
nismului  şi  pe  aşa­zişii  „generoşi 1 ,  ce  părăsiseră  partidul  socialist.  în  noul 
program  adoptat  în  1913  liberalii  au  lansat  propunerea  efectuării  a  două 
reforme  fundamentale:  electorală  şi  agrară,  ce  corespundeau  stadiului  şi 
necesităţilor de dezvoltare a ţării. 
în rândurile partidului s­au manifestat unele tendinţe  şi frământări politice 
care au dus, uneori, chiar la individualizarea unor grupări, expresie a încercării 
de  lărgire  a  obiectivelor  liberalismului.  Unii  oameni  politici  au  trecut  în  alte 
partide, alţii au fost atraşi din rândul formaţiunilor neliberale. în 1878 s­a desprins 
Partidul Liberai Moderatcondus de Vasile Contaşi Grigore Cobălcescu. Organul 
său de presă era „Steaua României". în 1880 s­a format Fracţiunea Liberală şi 
Independentă,  ce  s­a  alăturat  apoi  conservatorilor  în  lupta  contra  Partidului 
Naţional  Liberal.  în  acelaşi  an  Grigore  Vernescu  a  părăsit  rândurile  partidului 
împreună  cu  Liberalii  Sinceri.  Aceştia,  alături  de  unii  membrii  ai  Fracţiunii,  au 
constituit Partidul Liberal Conservator. 
Pe poziţii separate, dar nu rupţi de rândurile partidului s­au plasat liberal­ 
radicalii, conduşi de CA. Rosetti. Aceştia au insistat pentru asigurarea libertăţii 
presei,  lărgirea  dreptului  de  vot  prin  constituirea  unui  singur  colegiu  de 
alegători,  realizarea  unei  reforme  agrare  radicale.  Unul  din  membrii  săi, 
Gheorghe  Panu,  a  pus  bazele  Partidului  Radical,  ce  publica  ziarul  „Lupta".  El 
cerea introducerea impozitului progresiv, o nouă reformă agrară, adoptarea unei 
legislaţii  eficiente  a  muncii,  introducerea  votului  universal.  Liderul  său  a 
desfăşurat,  de  asemenea, o importantă campanie  antimonarhică şi  republicană. 
In cele din urmă, el a trecut la conservatori. în 1886 s­au desprins tinerii liberali 
în frunte cu Nicolae Fleva. în 1897 s­a constituit gruparea drapelistă (organul de 
presă  se intitula „Drapelul"), condusă de P.S. Aure/ian. Acesta a atacat politica 
liberalilor  în  unele  probleme  social­economice.  în  timpul  guvernării  sale  s­a 
adoptat legea repaosului duminical. 
Celălalt  partid  politic  de  seamă,  angrenat,  alături  de  liberali,  în  sistemul 
rotativei  guvernamentale,  a  fost  Partidul  Conservator.  El  a  grupat  marii  pro­ 
prietari funciari, elemente ale burgheziei comerciale şi bancare, unii intelectuali. 
­a constituit în 1880, în condiţiiile unor frământări în viaţa politică. La conducere 

159
iflat, la început, Manolache Costache Epureanu, Lascâr Catargiu, Grigore 
cuzino zis şi Nababul. Organul său de presă a fost ziarul „Timpul". în plan 
>gic, conservatorii au fost adepţii concepţiei junimiste care s­a tradus în 
atea politică  în tactica  „paşilor mărunţi",  susţinând calea graduală  a 
asului, conform cu tradiţiile istorice. Luptând pentru menţinerea privilegiilor 
onservatorii au acceptat înnoirea doar în măsura în care ea răspundea 
sselor lor politice. Pentru îmbunătăţirea situaţiei ţărănimii, conservatorii 
ineau doar „soluţii morale", concretizate apoi în propunerea menţinerii pe 
cale a marii proprietăţi. Totuşi, în 1889, guvernul conservator aflat la 
ucere a propus o lege pentru vânzarea către ţărani a unor proprietăţi ale 
lui, iar mai târziu, în 1895, legea minelor, prin care toate bogăţiile naturale, 
<cepţia petrolului, au trecut în proprietatea statului. 
Partidul nu a dispus nicicând de o unitate politică şi organizatorică, având 
ritoriu doar o organizare de cluburi. Din 1899 preşedinte al partidului a fost 
vre  Gheorghe  Cantacuzino.  Apropiaţi  conservatorilor,  s­au  plasat  junimiştii 
juşi de Petre P. Carp  şi Titu Maiorescu. Ei au propus unele transformări de 
rafaţă în cadrul societăţii, în acord cu principiile teoriei „formei fără fond". în 
7 conservatorii s­au unit cu junimiştii, iar Petre P. Carp a devenit preşedinte 
artidului, dar soluţia nu a fost viabilă decât pentru scurt timp. 
Din Partidul Conservator s­au desprins unele grupări politice. în 1908 Take 
eseu a părăsit rândurile conservatorilor şi a format Partidul Conservator 
rnocraţ, ce s­a pronunţat pentru mărirea ritmului de modernizare a României. 
anul 1910, Nicolae lorga şi A.C Cuza au fondat Partidul Naţional Democrat, 
şat înfăptuirii deplinei unităţi naţionale. în anii neutralităţii, frământările din 
idul conservatorilor s­au adâncit. S­au conturat o fracţiune proantantistă, 
ijată de  Nicolae Filipescu  şi  alta  progermană în  frunte  cu  Alexandru 
irghiloman. Cea a lui Nicolae Filipescu a fuzionat cu partidul lui Take lonescu 
a format Partidul Conservator Naţionalist. 
Un fenomen important în viaţa politică de la sfârşitul secolului al XIX­lea şi 
;eputul secolului al XX­lea a fost agitaţia  în jurul constituirii unui  partid 
rănesc. în 1882, Constantin Dobrescu­Argeş, de profesie învăţător, a fondat 
artida Ţărănescă a cărui program dezvolta unele idei ale conservatorilor şi 
dicalilor. încercarea a fost reluată, mai târziu, de Vasile Kogălniceanu şi Al. 
alescu, apoi  şi de Ion Mihalache. Merită să fie menţionată şi ascensiunea 
iscării popularizate de Spini Haret, ministru al instrucţiunii publice. Acesta şi­a 
ropus   regenerarea  lumii   satelor  prin   activizarea   corpului   de  învăţători, 
instituirea de bănci populare şi obşti săteşti, care erau de fapt asociaţii de 
chiziţie în comun a unor terenuri agricole. Pe această linie, a apropierii de 
roblematica lumii satelor şi rezolvării gravelor sale dificultăţi, s­a plasat şi 
■urentul poporanismului, orientare politică de esenţă democratică, la care au 
iderat numeroşi intelectuali, mai ales din lumea rurală. 
Un  rol  impci  tant  în  viaţa  social­politică  a  României  l­a  jucat  şi  mişcarea 
socialistă. Ea a grupat în principal lucrătorii industriali, al căror număr a crescut o 
iată cu intensificarea ritmului de industrializare. Ascendentul ideilor socialiste 
n  ţara  noastră  şi­a  aflat  fundamentul  în  ÎP.seşi  condiţiile  concrete  istorice  de 
dezvoltare.  Printr­o  propagandă  abilă,  în  publicaţii,  ca:  „România  viitoare", 
„Contemporanul", „Emanciparea", „Revista socială", s­a desfăşurat cu inten­
sitate,  în  ultimele  decenii  ale  secolului  trecut  o  vastă  activitate  de  căutări 
teoretice pentru elaborarea unui program politic propriu pentru constituirea unui 
organism politic socialist. în acest sens se înscriu contribuţiile doctorului Russel 
şi ale lui  Constantin  Dobrogeanu­Gherea. Cel din  urmă a formulat unele cereri 
pentru  care  trebuiau  să  militeze  socialiştii,  şi  anume:  introducerea  votului 
universal,  autonomia  comunală, „înarmarea  poporului",  răscumpărarea treptată  a 
marilor proprietăţi agricole. în 1886 a publicat articolul „Ce vor socialiştii români", 
primul program al mişcării socialiste din România. 
în  spiritul  organizării  politice  a  lucrătorilor  industriali  au  activat  cercurile 
socialiste, după 1887 cercurile muncitoreşti, şi apoi cluburile muncitoreşti. Ele au 
grupat intelectuali ca: Zamfir Arbore, Constantin Miile, Ion  şi  Sofia Nădejde, A. 
Radovici.  în  1888,  socialiştii  au  participat  la  alegerile  parlamentare  reuşind  să 
trimită  în  forul  legislativ  al  ţării  pe  primii  doi  deputaţi  socialişti,  Ion  Nădejde  la 
colegiul  II.  de  Roman  şi  Vasile  Gh.  Morţun  la  colegiul  III.  de  laşi.  în  1893  s­a 
izbutit închegarea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România. Orga­ 
nul  său  de  presă  a  fost  gazeta  „Lumea  Nouă".  La  conducerea  partidului  s­au 
aflat, între alţii, Constantin Miile, Vasile Gh. Morţun, loan Nădejde, Al. lonescu. 
Astfel,  lucrătorii  industriali  din  Vechiul  Regat  au  ajuns.să  dispună  de  un 
partid  politic,  for  central  de  coordonare  a  mişcărilor  social­politice.  Partidul  a 
susţinut,  în  cele  şase  congrese  dintre  1893  şi  1899,  necesitatea  introducerii 
votului  universal,  garantarea  drepturilor  politice  şi  economice  ale  muncitorilor, 
răscumpărarea  marilor  proprietăţi  şi  arendarea  lor  ţăranilor  prin  intermediul 
comunelor rurale. La conducerea sa a avut loc însă, în jurul anului 1899, o criză 
de  putere,  izvorâtă  de  plasarea  multora  din  liderii  săi,  în  marea  lor  majoritate 
intelectuali, pe poziţii strict teoretice şi rupte de multe din problemele concrete cu 
care  muncitorii  se  confruntau.  Aceasta  a  determinat  trecerea  unora  dintre 
conducătorii  partidului,  denumiţi  „generoşi",  în  rândurile  liberalilor.  Partidul  s­a 
dezorganizat, astfel, ca for de conducere şi luptă politică. în 1901, locul central în 
coordonarea mişcării socialiste l­a preluat Cercul România Muncitoare. în 1906, 
pe  măsura  creşterii  numerice  şi  a  importanţei  sindicatelor,  ca  organizaţii 
profesionale ale muncitorilor, s­a constituit Comisia Generală a Sindicatelor din 
România. în anul următor, cu prilejul conferinţei socialiste de la Galaţi s­au pus 
bazele Uniunii Socialiste din România, ce semnifica o organizaţie centralizată la 
scara Vechiului Regat. în 1910, cu prilejul reorganizării, partidul muncitorilor a 
luat denumirea Partidul Social Democrat din România. 
La  începutul  secolului  al  XX­lea  mişcarea  socialistă  s­a  implicat  în 
desfăşurarea vieţii social­economice şi politice a ţării manifestându­şi poziţia fdtă 
de  problemele  dezvoltării  României.  Astfel,  ea  s­a  pronunţat  pentru  indus­ 
trializarea  ţării  şi  a  combătut  teoria  privind  caracterul  „eminamente  agrar"  al 
economiei.  Prin  activitatea  în  lumea  satelor,  socialiştii  şi­au  exprimat  soli­ 
daritatea cu mişcările ţărănimii şi au susţinut revendicările acesteia. Ca o soluţie, 
ei au propus exproprierea şi desfiinţarea marii proprietăţi. Totodată, ei au sprijinit 
Permanent  lupta  naţională  din  provinciile  aflate  sub  stăpânire  străină,  au 
protestat  contra  războiului  şi  implicaţiilor  sale,  au  propus  soluţii  în  vederea 
Propăşirii  culturii  naţionale.  De  asemenea,  ei  s­au  manifestat  în  mod  activ  în 
cadrul Congreselor internaţionalei a ll­a. 

161
Activitatea  guvernamentală  Guvernele  aflate  la  conducerea  ţării  în 
astă perioadă  s­au preocupat de adoptarea de măsuri privind consolidarea 
jiui  naţional  român,  întărirea  legăturilor  cu  românii  de  peste  munţi 
irajarea economiei, menţinerea şi funcţionarea cadrului democratic Nu au 
t, însă, nici insinuările, violenţele verbale, afacerile politice, crizele de guvern, 
baterile  furtunoase  Prin  aplicarea  rotativei  guvernamentale,  liberalii  au 
arnat alternativ cu conservatorii 
O  dată  cu  câştigarea  independenţei  de  stat  a  României,  în  timpul 
ernăni  liberale  din  1876­1888  s­a  trecut  la  materializarea  programului  de 
iermzare  a  societăţii  Astfel,  au  fost  adoptate  legi  cu  caracter  economic 
ind  rezolvarea  urmărilor  afacerii  Stroussberg,  responsabilitatea  ministerială 
8),  organizarea  comunelor  (1878,  1882),  a  armatei  (1878,  1883),  a  învăţă­ 
îtului (1878, 1883) De asemenea, s­a obţinut recunoaşterea internaţională a 
jpendenţei  şi  s­a  reglementat  succesiunea  la  tron  în  1881,  în  vederea 
'ihru  mişcării  socialiste  şi  a  propagandei  sale,  s­a  adoptat  legea  contra 
inilor,  prin  care  şase  democraţi  ruşi  au  fost  expulzaţi  la  insistenţele 
emului ţarist 
O vastă activitate politică s­a desfăşurat în jurul modificăm Constituţiei din 
'6 în 1884, deşi numărul colegiilor electorale a fost redus la trei, s­a menţinut 
ii cenzitar în acelaşi an, s­a votat legea Domeniilor Regale, prin care regele 
imilia sa au fost înzestraţi cu 12 proprietăţi care aveau suprafaţa de 118 286 
tare teren arabil şi păduri în 1885, Biserica Ortodoxă Română şi­a proclamat 
ocefalia faţă de Patriarhia ecumenică de la Constantinopol fapt cu implicaţii 
itive asupra suveranităţii naţionale 
în 1888, „opoziţia unită" a dus la căderea guvernului liberal, moment din 
Î, până  în  1895,  la  conducerea  ţării  s­au  aflat  conservatorii  şi  junimiştii  Au 
votate  legi  privind  problema  agrară,  bogăţiile  naturale,  statutul  clerului  în 
5,  Parlamentul adopta legea minelor,  care reglementa  exploatarea  bogăţiilor 
solului  şi introducea măsuri privind ocrotirea socială Guvernarea liberală 
're 1895 şi 1899 s­a  desfăşurat sub  semnul dificultăţilor legate de problema 
tării,  ale  urmărilor  mişcăm  memorandiste  şi  susţinem  mişcăm  de  eliberare 
onală  între  1899­1901,  guvernarea  conservatoare  s­a  confruntat  cu 
esitatea unor noi împrumuturi externe, afacerea Hall/er, legată de lucrările de 
ternizare ale portului Constanţa, urmările unor răscoale ţărăneşti l­au urmat 
>utere,  între  1901  şi  1904  liberalii  care  au  adoptat  legea  mesenilor  (legea 
sir) (1902) şi legea băncilor populare (1903) 
Răscoala din 1907 a determinat o gravă criză în societatea românească 
)  semnul  său  s­au  desfăşurat  guvernările  conservatoare  (1905­1907)  şi 
rală (1907­1910) Se impuneau de urgenţă măsuri politice menite să rezolve 
blema agrară în ciuda unei legislaţii agrare bogate, gradul său de cuprindere 
a rezolvat această cerinţă  primordială  pentru progresul României  în 1913, 
raln au anunţat, în programul electoral, că se impuneau introducerea votului 
/ersal, expropierea marilor proprietăţi agricole şi  împropietănrea ţăranilor în 
4 Parlamentul a luat în dezbatere proiectele de reformare şi modificare în 
st  sens a Constituţiei  în luna decembrie, liderul liberal  Ion  IC Brătianu  a 
pus însă amânarea dezbaterilor până la terminarea războiului
Viaţa  politică  a  fost  oglinda  fidelă  a  consolidăm  statului  român  aflat  pe 
drumul  deplinei  modernizări  S­a  făurit  o  democraţie  parlamentară  care  a 
favorizat fructuoase dezbateri de idei în jurul problemelor cardinale ale României 
moderne 

NICOLAEIORCA despre personalitatea regelui Carol I 
Simplu sever rege timid fată de oameni mândru fata de misiunea lui regală ferit de tot ce 
e faţadă şi zgomot şi apărând numai ca zeul monarhiei la ceasurile mari când un gest al lui hotarea 
împrejurările  singuratic  şi  păzit  de  orice  prietenie  închis  în  cămăruţa  de  fier  a  conştiinţei  sale 
personificare a tradiţiei de suveranitatea integrabilă şi inabordabila jucând din doua partide ca să nu 
se tulbure tara şi în fond cel mai sensibil dintre oameni, dar ascunzând oricărui o umanitate adesea 
rănită care a isprăvit mut pe patul tuturor mucenicilor 

VASILE KOGĂLNICEANU Către săteni 
Chestiunea  ţărănească  este  cea  mai  însemnată  în  tara  noastră  întreg  viitorul  neamului 
românesc  atârnă de  ea  pentru că cei  mai  mulţi locuitori ­  aproape  5  milioane ­  sunt plugari şi tara 
noastră trăieşte  mai  numai  din  ceea  ce  produce  munca  acestor  plugari  Cei  mai  mulţi  ţărani  nu  au 
pământ  sau  îl  au  într­o  întindere  mică  învoielile  agricole  au  ajuns  înfricoşător  de  apăsătoare  şi 
neomeneşti, ţăranul e lipsit de drepturi politice, el nu valorează la fel cu ceilalţi locuitori nu are şcoli 
atât cât îi trebuie nu are învăţătura agricolă pentru a şti cum să se folosească mai bine de munca şi 
de  pământul  lui  nu  trăieşte  ca  lumea  fiindcă  nu  are  case  cumsecade  nu  cunoaşte  măsurile  ce 
trebuie să ia tot omul pentru a se feri de boli şi chiar de le­ar cunoaşte n­ar avea mijloace ca să tie 
seamă  de  ele  cu  un  cuvânt  întreaga  lui  viată  este  aşezată  pe  o  temelie şubredă şi  are  neapărată 
nevoie de îndreptare 
Drept aceasta ne­am adunat câţiva prieteni sinceri ai ţărănimii şi ne­am gândit cu multă şi 
mai mare îngrijire la nevoile şi chipurile de îndreptare ale acestei stan de lucruri 

Despre conservatorism în viata politică din România la cumpăna secolelor al XIX­lea­a! XX­lea 

De la teoria imobilismului social promovată de boierimea ultraconservatoare de la începutul 
secolului  al  XIX­lea  ca  o  primă  şi  necontrolată  reacţie  contra  pătrunderii  principiilor  liberale  ale 
revoluţiei  franceze  se  ajunge  la  teoria  evolutiomsmului  sub  directa  înrâurire  a  filozofiei  engleze  şi 
germane  îmbrăţişată  la  început  doar  de  câţiva  conservatori  moderaţi  personalităţi  proeminente 
ale  vietn publice, teoria  evolutionismului devine dominantă prin  aportul considerabil  al junimismului 
literar  apoi  cel  politic  care  conferă  putere  de  rezistentă  şi  combativitate  contra  afirmării  tot  mai 
accentuate  a  principiilor  liberal­democratice  Comparativ  cu  iraţionalismul  şi  intransigenta  fostei 
caste  politice privilegiate din timpul  vechiului regim raţionalismul întemeiat pe rezistentă şi concesii 
alternative necesare supravieţuim clasei latifundiarilor conservatorii determină coalizarea grupărilor 
Şi constituirea  unui  organism politic  modern capabil să înfrunte  adversităţile şi să apere interesele 
acestei  clase  în  condiţiile  unor  lupte  politice  deschise  care  antrenau  într­o  lungă  măsură  opinia 
publică 

TEMĂ 

1  Explicaţi funcţionarea rotativei guvernamentale 
2  Caracterizaţi personalitatea regelui Carol I 
3  Care au fost principalele trasaturi ale regimului politic din România, între 1878­191$?

163
ROMÂNII DIN AFARA STATULUI NATIONAL SI 
LUPTA LOR PENTRU EMANCIPARE tf 867­1914) 

­TRANSILVANIA. 
­  BASARABIA. 
­  BUCOVINA. 
­  DOBROGEA. 

împrejurările  istorice  nu  au  permis  în  1859  realizarea  Marii  Uniri,  adică 
ngerea  laolaltă  a  tututror  teritoriilor  româneşti.  Unirea  Moldovei  cu  Ţara 
lânească a constituit prima etapă pe drumul edificării României moderne şi a 
irminat,  la  sfârşitul  secolului  al  XIX­lea  şi  începutul  secolului  al  XX­lea, 
nsificarea  şi  activizarea  luptei  de  eliberare  a  românilor  aflaţi  sub  dominaţie 
ină. Anexarea Transilvaniei la Ungaria, în urma instituirii dualismului, a fost 
ctul culminant al unei politici ce şi­a propus întreruperea, în mod absurd, a 
i unităţi fireşti peste graniţe impuse artificial. Mişcarea de eliberare naţională, 
eptată  către  unitatea  statală  deplină,  s­a  desfăşurat  în  condiţii  şi  forme 
)sebite: intensificarea luptei politice şi culturale, lupta pentru menţinerea limbii 
isericii proprii, adoptarea de noi tactici şi strategii, elaborarea unor importante 
umente  programatice.  Obiectivul  său  central  a  rămas  însă  Unirea  cu  Ţara. 
)rdonată şi gândită în principal de la Bucureşti, lupta românilor pentru unitate 
onală  a  fost  sprijinită,  politic  şi  moral  şi  s­a  bucurat  de  simpatia  opiniei 
tlice şi a cercurilor politice conducătoare din Vechiul Regat. 
Transilvania.Transilvania a continuat să reprezinte, în perioada la care ne 
îrim  cea  mai  importantă  provincie  cu  populaţie  românească  aflată  sub 
ninaţie străină. în 1900, Transilvania număra 5,2 milioane de locuitori. în toate 
ensămintele efectuate de autorităţile maghiare, în pofida falsificării unor date, 
lânii  au  reprezentat  marea  majoritate  a  populaţiei  provinciei.  Conform 
îstora, în 1880 ei reprezentau 47,44% din populaţie, în 1890 47,98%, în 1900 
20%  iar  în  1910  46,20%.  în  1902,  din  4  597  de  comune  din Transilvania 
nanii  dominau  numeric  în  2  971,  adică  în  67,4%  dintre  acestea.  Scăderea 
•centului  se  explică  şi  prin  treceri  de  locuitori  în  Vechiul  Regat  sau  prin 
irgrarea în S.U.A. şi Canada. 
Tendinţele autonomiste manifestate în Imperiul Habsburgic după 1866, o 
tă cu reintroducerea regimului liberal de guvernare, accentuarea crizei monar­ 
i  după  înfrângerile  din  1859­1866  în  războaiele  cu Franţa  şi  Prusia  au  decis 
■curile oficiale de la Viena să intensifice tentativele de apropiere de reprezentanţii 
bilimii maghiare pentru a salva Imperiul de la dezmembrare şi a menţine stăpâ­ 
ea  asupra  popoarelor  subjugate.  Deşi,  în  1860,  Conferinţa  naţională  a 
românilor i Banata propus unirea Banatului cu Transilvania şi autonomia sa faţă 
de Ungaria,
Deputaţi români în 1861, în Dieta Ungariei 

în anul următor Banatul a fost încorporat Ungariei, ceea ce a trezit puternice nemul­ 
ţumiri  din  partea  populaţiei  româneşti.  Ea  a  utilizat  forme  ample  ale  luptei  pentru 
libertate  naţională.  Au  contribuit  la  aceasta  şi  hotărârile  din  1861  ale  Conferinţei 
naţionale a românilor de la Sibiu, legile Dietei de la Sibiu şi constituirea, în acelaşi an, 
a Asociaţiei transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român (Astra). 
Potrivit  pactului  din  1867  Imperiul  a fost  împărţit  între  Austria  şi  Ungaria, 
amândouă supuse aceluiaşi suveran, Franz losif, devenit împărat al Austriei ş\ 
rege  apostolic  al  Ungariei.  Era  vorba,  practic,  de  o  uniune  personală,  asupra 
unui  corp  politic,  etnic  şi  economic  foarte  eterogen,  întărită  de  rezolvarea  în 
comun a problemelor politicii externe, financiare şi militare. Două delegaţii urmau 
să rezolve alternativ, în cele două capitale ­ Viena şi Budapesta ­ problemele de 
ordin legislativ; s­a încheiat, de asemenea, o Convenţie vamală; a fost repusă în 
drepturi Constituţia maghiară din 1848. 
In  acest  mod,  Ungaria  a  reintrat  practic,  în  posesia  unor  drepturi  ce  i­au 
conferit un statut de preeminenţă în cadrul monarhiei dualiste şi pe care a căutat 
mereu să îl lărgească, sub masca refacerii himerice a regatului Sfântului Ştefan. 
Putem  afirma  că,  miza  încheierii  pactului  dualist  a  fost  anexarea  Transilvaniei, 
aflată  în  plin  proces  de  dezvoltare  economică,  la  Ungaria,  act  decis  contra 
voinţei  românilor,  prin  hotărârea  din  18  decembrie  1866  a  Dietei  de  la  Cluj. 
Românii  erau,  astfel,  „dizolvaţi"  în  cadrul  aşa­zisei  naţiuni  politice,  iar  singura 
limbă  oficială  era  maghiara.  încercând  să  păstreze  indivizibilitatea  statului 
maghiar,  pe  care  guvernul  de  la  Budapesta  îl revendica  de  la  regatul  Sfântului 
Ştefan,  cercurile  conducătoare  maghiare  au  desfăşurat  o  politică  furibundă  de 
integrare totală şi efectivă a Transilvaniei în structurile Ungariei.

165
Printr­o  serie  de  măsuri  legislative  cu  caracter  discriminatoriu,  ca: 
legea  uniunii,  legea  pentru  egala  îndreptăţire  a  naţionalităţilor,  legea  învă­ 
ţământului  (1868),  legea  electorală  (1874),  lege  Trefort  (1879),  Ungaria  a 
agravat  la  maximum  situaţia  românilor  din  Transilvania.  Astfel,  au  fost 
anulate  toate  drepturile  şi  libertăţile  politice  ale  populaţiei  româneşti, 
naţiunea maghiară a fost proclamată „unitară şi indivizibilă",  a fost supusă 
maghiarizării  toată  administraţia  de  stat,  au  fost  respinse,  sub  pretextul 
„atentatului  la  ordinea  de  stat",  orice  revendicări  cu  caracter  naţional,  s­a 
îngrădit  drastic  accesul  românilor  la  viaţa  politică,  s­a  introdus  în  mod 
obligatoriu limba  maghiară  în  învăţământ,  inclusiv  în  cel primar. în 1870, 
din 26 de şcoli existente în învăţământul mediu, doar nctionau cu predare în 
limba română, fiind frecventate de 840 de elevi. 
Deoarece periclita fiinţa naţiunii române, înlăturarea regimului dualist tro­ 
ungar  a  constituit  principalul  obiectiv  al  luptei  naţionale  a  populaţiei 
lâneşti.  încă  la  31  decembrie  1866  George  Bar/ţiu  şi  Ion  Raţiu  au  înaintat 
aratului un memoriu în care i­au cerut  să  nu  sancţioneze anexarea Transil­ 
iei la Ungaria. S­a  desfăşurat, de asemenea, o vastă  mişcare  petiţionară şi 
oresăm  favoarea  drepturilor  naţionale 
srmântul lui Avram lancu sub gorunul  româneşti.  Ea  a  culminat  cu  Pronun­ventul 
lui Horea
prezentat  la  Blaj,  în  mai  1868.  Aceasta  a 
reprezentat prima acţiune de răsunet  a  românilor  împotriva  dualismului.  El 
a  fost  redactat  de  George  iţiu  şi  reprodus  în  publicaţiile  „Federaţiunea", 
„Telegraful  român"ş\  „Gazeta  Transilvania".  S­a  solicitat  recunoaşterea 
autonomiei  Transilvaniei,  a  legilor  ate  de  Dieta  de  la  Sibiu  în  1863­1864  şi 
organizarea  unui  nou  for  legislativ  pe  a  unei  „reprezentaţiuni  populare". 
Acţionarea în judecată a autorilor săi şi a •r ziarişti a dezlănţuit o vie agitaţie 
atât în Transilvania, cât şi la Bucureşti, le au luat poziţie, între altele, ziarele 
„Românul"ş\ „Perseverenţa". 
în  rândul  mijloacelor  de  luptă  s­au  înscris  şi  societăţile  culturale  ce  au 
renatun număr mare de oameni în activitatea pentru susţinerea revendicărilor 
lonale, pentru păstrarea limbii române. Alături de Astra a activat, după 1867, 
Societatea Transilvania condusă de Alexandru Papiu­llarian. Din iniţiativa lui 
\. Rosettis­a format, la Bucureşti, Societatea „Iredenta română", care şi­a luat 
nele  apoi  de  Societatea  Carpaţi.  Ea  a  urmărit  să  determine  o  răscoală  a 
>ulaţiei  româneşti  din  Transilvania.  între  alte  societăţi  culturale  amintim 
mânia Jună, la Viena, şi Societatea Petru Maior, la Budapesta. S­a acordat o 
nţie  deosebită  organizării  şi  conducerii  luptei  politice  a  românilor  împotriva 
imului dualist. Conturarea unor curente politice distincte şi ulterior a partidelor 
itice române din Transilvania a marcat un nou moment în intensificarea 
acţiunilor pentru impunerea drepturilor naţionale. De la cele două curente, adică 
activist",  susţinut  de  „grupul"  din  jurul  Mitropolitului  Andrei  Şaguna,  care  a 
promovat politica participării la viaţa parlamentară, şi  „pas/Vist" reprezentat, între 
alţii de Ion Raţiu, George Bariţiu, i/ie Măcelariu, şi care susţinea neparticiparea 
la viata politică, propunând în schimb, intensificarea activităţii în domeniul social­ 
economic şi cultural, s­a ajuns la constituirea Partidului Naţional al Românilor 
din  Banat  şi  Ungaria  (26  ianuarie/  7  februarie  1869)  condus  de  Alexandru 
Mocioni  ş\  a  Partidului  Naţional  al  Românilor  din  Transilvania  (23­24  februarie/ 
7­8  martie  1869)  condus  de  Ilie  Măcelariu.  Aceasta  a  constituit  un  moment 
important  pe  calea  organizării  politice  a  luptei  românilor.  Prevederile 
documentelor  lor  programatice  au  fost  convergente  în  ceea  ce  priveşte 
necesitatea recunoaşterii autonomiei, individualităţii şi statutului istoric particular 
al Transilvaniei, democratizarea vieţii politice. 
Lupta  României  pentru  câştigarea  independenţei  de  stat  a  generat  în 
rândul  românilor  din  dubla  monarhie  o  impresionantă  mişcare  de  solidaritate 
naţională.  Prin  campania  de  presă,  organizarea  de  comitete  pentru  colectarea 
de'  ofrande  şi  contribuţii,  desfiinţate  apoi  de  guvernul  maghiar,  înrolarea  de 
voluntari  în armata română s­a demonstrat, o dată în plus, spiritul de unitate al 
populaţiei româneşti. La 12­14 mai 1881, în Conferinţa de la Sibiu s­a constituit 
Partidul  Naţional  Unitar  al  Românilor  din  Transilvania,  Banat  şi  Ungaria,  ce  a 
adoptat  ca  tactică  „pasivismul"  în  sprijinul  luptei  naţionale.  Partidul  refuza  să 
accepte  dualismul  austro­ungar  şi  anexarea  Transilvaniei  la  Ungaria.  El  lupta 
pentru  respectarea  autonomiei  Transilvaniei,  contra  exploatării  naţionale  a 
românilor, pentru folosirea limbii române în armată şi justiţie. Apogeul orientării 
pasiviste  s­a  concretizat  între  1881­1895  în  mişcarea  memorand/stă,  ce  a  ex­ 
primat,  de  fapt,  punctul  de  vedere  al  tuturor  românilor  pe  fondul  unei  uriaşe 
efervescenţe  revoluţionare.  în  1892  s­a  constituit,  de  către  Partidul  Naţional 
Român,  împreună  cu  partidele  naţionale  ale  slovacilor  şi  sârbilor,  Congresul 
Naţionalităţilor  din  Austro­Ungaria.  Un  rol  important  a  avut  şi  Memorialul  re­ 
dactat  în  1882  de  George  Bariţiu,  antrenarea  tuturor  mijloacelor  împotriva  poli­ 
ticii  maghiare  de  deznaţionalizare  a  românilor  ardeleni,  activizarea  mişcării 
culturale,  ce  a  fost  deservită  în  principal  de  studenţii  români  aflaţi  la  studii  în 
Imperiu. 
în rândul  organelor de presă cu o largă audienţă între români  s­a  numărat 
şi  „Tribuna",  al  cărui  prim  număr  a  ieşit  de  sub  tipar  la  Sibiu,  în  1884,  purtând 
motto­ul „Soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare". în jurul său s­au grupat 
elementele tinere ale Partidului Naţional Român, ce erau denumite tribunişti. Un 
moment semnificativ în cronica zbuciumată a luptei naţionale l­a reprezentat, în 
1890, la Bucureşti, fondarea Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor. Ea 
a  suplinit  prin  conferinţe,  congrese,  tipărirea  de  cărţi  şi  organe  de  presă, 
intervenţia oficială a guvernului de la Bucureşti în favoarea locuitorilor români de 
peste  munţi.  Liga  a  deschis  secţii  la  Berlin,  Bruxelles,  Paris,  Miinchen.  La 
începutul secolului al XX­lea activau sub egida sa Take lonescu, Octavian Goga, 
asile  Lucaciu,  V.A.  Urechia,  G.  Moroianu,  ş.a.  între fruntaşii mişcării  româneşti 
c»n  Transilvania  menţionăm,  la  finele  secolului  al  XIX­lea,  pe  Vincenţiu  Babeş, 
vasile Lucaciu, /uliu Coroianu, Ion Ratiu, Gheorghe Pop de Băse'şti, Eugen Br  te 
şi alţii. 

167
Fruntaşii mişcării memorandiste 

norandumul românilor din Transilvania şi Ungaria a fost înaintat în 1892 
n de la Viena sub egida  Partidului Naţional  Român  El a fost  în prealabil 
Litat cu fruntaşii politici de la Bucureşti şi semnat de Ion Rapu, George Pop 
lăseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu, Septimiu Albani ş\ luliu Coroianu 
Memorandumul a fost depus la Viena de către o delegaţie formată din 300 
ersoane, intelectuali, meseriaşi Documentul a reprezentat un virulent act de 
acuzare  la  adresa  regimului  dualist  austro­ungar  şi  a 
Vasile Lucaciu urmărilor  politicii  sale  pentru  români  F  dezvăluit 
regimul  de  exploatare  n  'Oi<ală  la 
care  erau  supuşi  românii  şi  a  cerut, 
totodată,  recunoaşterea  lor  ca 
naţionalitate,  precum  şi  acordarea 
drepturilor  lor  fireşti  împăratul  a 
refuzat  primirea  documentului  şi  l­a 
trimis  guvernului  de  la  Budapesta, 
care însă l­a respins Li­dern românilor 
au  fost  implicaţi  de  către  oficialităţile 
maghiare,  sub  pretextul  unui  „atentat 
contra  statului  ungar",  într­un  proces 
desfăşurat  la  Cluj,  condamnaţi  la  ani 
de temniţă, ceea ce a stârnit o furtună 
de  proteste  nu  doar  în  Transilvania, 
ci  şi  în Vechiul  Regat,  unde, în marile 
oraşe,  au  avut  loc  numeroase 
demonstraţii,  întruniri  de  protest  în 
multe  alte  state  ale  Europei  s­au 
publicat  lucrări  şi  articole  de  presă 
încât, sub presiunea opiniei publice, în 
Miercurea Crearea Partidului National Român 

în Transilvania  M 
/         T>Cernăuti 
Timişoara Crearea Partidului Naţional Român  ~  Darabani  Pr u t  e 
în Banat  \  m 
Conferinţe ale Partidelor  yS  Halmeu  Sighet Şiret         Dorohoi  o 
Naţionale Române  f 
catl , ii arp  ­  Rădăuţi 

raşov|  Cele mai importante centre    Cărei ale  bătu Mare  V|Seu| de Sus  a  Botoşani 
presei politice româneşti  Baia Mare  Borsa  n 
Tăsnad  Câmpulung 
Valea lui Minai ;  Târgu Lapus  Moldovenesc  /  d 
'  u 
Marghita  Năsăud  m 
ŞimleulSilvaniei Becleang||#  _  .Paşcani  u 
v  l 
Oradea " 1860: LEGEA  Dej  « §fBistrita  o Tg 
NAŢIONALITĂŢILOR  u 
Neamţ  i 
LEGEA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI  fe> Mo ? flcărl '  1 879,1883  Piatra  Neamţ 
Roman 
Ţ2 : 
LEGEA PRESEI  ■ B husi  \ 
J&  1872: LEGEA PRESEI  Cluj  P   5 V 1894 
Al     1874 : LEGEA ELECTORALĂ  Reghin  p 
$p  \  1907: LEGEA APPONY  Bacău 
­ gCâmpeni  Târnăveni  Târgu Mureş  {  r 
Abru  Blaj  M e d |a ş  Miercurea Ciuc 
1872­1876  A 
Făgăraş Sf Gheorghe 
Focşani  g 

18S2MEMOF       *­ 
ll 
Râmnicu  Galaţi  t 
■■'  a 
)  \  Predeal  Sărat Brăila  ţ 
v  Câmpulung  i 
lâmnicu Vâlcea      Câmpina \  i 


â  Urziceni  Hârsova 
r  Slobozia 
Fetestl 
BUCUREŞTI  CemavQdă 
3  Vldele 
Olteniţa         Călăraşi  Constanta 
Caracal  Adamclisi 
v  b|listra 
Alexandria         Giurgiu  Turtucaia 
Turnu Măgurele 
i  Rusciuc  Mangalia 
s  Zimnicea 
Nicopole  Bazargic 

e  ţ 
Ploieşti 
ă 
Moldova Veche  r 
Turnu Severm  ă 
­. > Filiasi  n 
\>  e 
ş 
Craiova 

Q  Pronunciamentul de la Blaj şi \ 

alte memorii politice de protesft 
Agitaţii provocate de Procesul \  Vidin     Calafat  î 
n sprijinul  \ 
memorandistilor (1894)  \ 
Mediaş  Adoptarea unor programe politice 
ale saşilor  Ull Soroca  V* 

Dumbrăveni  > 

Bălţi  V 
■€ 

Orhei  • 

la si 
Miclăusani  Chismău 

Tighina  Tiraspol 
Tg  Lăpusnei 
"t      o 
\  Huşi  < Săusani 
Leova 
Comrat 
Cetatea Albă 
Tatarbunar 
Cahul 
Bolgrad 
Chilia Nouă 
Reni 
Ismail  | Şerpilor 
Isaccea _  ­™ T u l c e a 
u h n a 

Babadag     Sf Gheorghe

ârlad 

Balcic
final  şi  după  intervenţia  personală  a 
regelui  Caro/I,  fruntaşii  mişcării  naţio­ 
nale  româneşti  au  fost  graţiaţi.  Franz 
/os/f  a  acceptat  aceasta  dorind  să 
obţină,  în  continuare,  adeziunea  Ro­ 
mâniei la Puterile Centrale. 
în  condiţiile  de  la  începutul  se­ 
colului  al  XX­lea,  o  dată  cu  afirmarea 
unor  noi  conducători  ai  mişcării  de 
emancipare  naţională,  precum  Aurel 
Vlad,  Octavian  Goga,  Vasile  Lucaciu, 
Ştefan  Cicio­Pop,  Vasile  Goldiş,  loan 
Russu­Şirianu,  „activismul"a  redevenit 
din 1905 politica oficială a mişcării na­ 
ţionale  româneşti,  vizând,  în  majorita­ 
tea cererilor, mai întâi autonomia şi apoi 
dreptul  locuitorilor  din  Transilvania  de 
a­şi  decide  singuri  soarta.  în  1910 
activau în parlamentul de la Budapesta 
5  deputaţi  români:  Teodor  Mihail,  Ştefan  Cicio­Pop, 
Ştefan Cicio­Pop
Alexandru  Vaida­Voie­vod,  Nicolae  Şerban,  Vasile 
Damian. 
Legăturile  cu  românii  din  Vechiul  Regat  au  continuat  cu  intensitate. 
irsonalităţi ale culturii româneşti, ca Nicolae /orga, Ar/st/ţa Romanescu, Ion 
<ca Caragiale, au vizitat Transilvania şi Bucovina. în 1905 Academia Română a 
cernat  premiul  naţional  de  poezie  lui  Octavian  Goga. Manifestările  legate  de 
memorarea morţii lui Ştefan cel Mare (1904), jubileul regal (1906), aniversarea 
1 800 ani de la cucerirea Daciei de către romani (1905) au mobilizat naţiunea 
mână, făcând să rămână vie imaginea luptei pentru libertate şi independenţă. 
Lupta  naţională  a  românilor  s­a  intensificat  odată  cu  politica  de  ma­ 
liarizare  care  a  înregistrat  noi momente,  periculoase,  prin  legea  Banffy,d\n 
!96,  privind  maghiarizarea  denumirii  localităţilor  şi  legile  Appony,  ce  au 
msfinţit  folosirea  limbii  maghiare  până  şi  în  şcolile  confesionale  ale 
iţionalităţior. între 1908 şi 1910 au fost închise 420 de şcoli. 
Totodată,  s­au afirmat şi alte tactici de luptă. în timp ce Octavian Goga  şi 
asi/e Lucaciu au susţinut, în mod deschis, unirea cu România, lu/iu Maniu era 
ai rezervat, iar unii fruntaşi politici ca Aurel C. Popovici, autorul lucrării „Statele 
nite  ale  Austriei  Mari",  şi  Alexandru  Vaida­Voevod  s­au  raliat  concepţiilor 
'deraliste  cultivate  în  jurul  arhiducelui  Francisc  Ferdinand.  în  plan  politic,  o 
iportanţă  deosebită  în  această  perioadă  a  avut­o  şi  colaborarea  cu  mişcarea 
xialistă, ce a îmbrăcat forme noi. După ce în 1890 s­a constituit Partidul dcial­ 
Democrat din Ungaria, cu prilejul unui congres, în 1905 s­a organizat o ecţ/e 
română  a  partidului,  ce  a  îmbrăţişat  şi  linia  luptei  naţionale.  Socialiştii  imani 
din  Transilvania  au  întreţinut  legături  cu  cei  din  Vechiul'Regat.  în  1903  o 
elegaţie  condusă  de  Constantin  Miile  s­a  aflat  în  Transilvania  şi  Banat.  Cu 
recădere, după reuniunea din 1908, de la Arad, a Partidului Naţional Român, 
­a intensificat apropierea, pe platforma luptei pentru emancipare naţională, între 

70 
mişcarea naţională şi cea socialistă. în condiţiile unor presiuni ale Germaniei la 
Budapesta,  guvernul  Kaiserului  fiind  tot  mai  nemulţumit  de  deplasarea  spre 
Antantă  a  României,  şi  a  dorinţei  unor  cercuri  politice  maghiare  de  a  adânci 
unele  disensiuni  din  sânul  burgheziei  române  din Transilvania, între  1910­1914 
reprezentanţi  ai  guvernului  maghiar  au  purtat  tratative  cu  unii  conducători 
români,  care  însă  au  eşuat  datorită  poziţiei  Budapestei.  Calea  luptei  revolu­ 
ţionare  către  autodeterminarea  românilor  a  devenit,  astfel,  ireversibilă.  '  *f 
Basarabia.  Teritoriul  dintre  Prut  şi  Nistru  a  fost  anexat  de  Rusia  In  urma 
războiului ruso­turc  din 1806­1812 încheiat cu pacea  de la Bucureşti din 1812. 
în  perioada  ce  a  urmat,  în  ciuda  unui  control  militar  ţarist  efectiv,  s­a  acceptat 
menţinerea  unor  elemente  de  autonomie  specifice  provinciilor  de  margine  ale 
Imperiului. în 1817, provincia avea o suprafaţă de 45  630 km  şi o populaţie de 
482  630  de  locuitori,  dintre  care  86,7%  erau  români;  restul  erau  ruteni,  evrei, 
lipoveni,  greci,  armeni,  bulgari,  găgăuzi.  Ea  constituia  o  zonă  cu  importanţă 
economică, date fiind numeroasele cirezi de vite şi cantităţile mari de cereale ce 
se obţineau aici. 
Cu  toate  acestea,  datorită  asupririi  naţionale  s­a  desfăşurat,  mereu,  un 
exod de populaţie peste Prut, în Moldova. în 1818 regiunea a primit statutul de 
regiune  de  graniţă  (oblastie),  iar  centrul  său  a  fost  stabilit  la  Chişinău.  S­a 
elaborat Regulamentul statului Basarabiei, care a constituit o lovitură grea dată 
autonomiei acestei provincii româneşti. Până în 1828 teritoriul a fost condus de 
un guvernator militar ce colabora cu un sfat boieresc. Pentru a atrage boierimea 
locală,  s­au  luat  măsuri  de  distribuire,  către  aceasta,  a  unor  pământuri,  în  alte 
zone  ale  Rusiei,  şi  proclamarea  sa  drept  nobilime  ereditară.  După  1828, 
măsurile  de  integrare  forţată  a  Basarabiei  în  cadrul  Rusiei  s­au  accelerat, 
autonomia sa fiind practic desfiinţată. La capătul perioadei, între 1828  şi 1871, 
ea a devenit o simplă provincie (gubernie) în cadrul Imperiului Romanovilor, fiind 
guvernată  autocratic.  Ţarismul  a  desfăşurat  intens  o  politică  de  colonizare  cu 
populaţie  slavă,  ucraineană,  poloneză  şi  chiar  germană  adusă  din  zonele  Mării 
Baltice. în administraţie s­a desfăşurat un  proces de rusificare din ce în ce mai 
intens.  Statutul  de  gubernie  a  semnificat  aplicarea  legilor  ruse,  introducerea 
instituţiilor  corespunzătoare,  obligativitatea  folosirii  limbii  ruse  şi  a  alfabetului 
chirilic în administraţie, Biserică şi şcoală. 
S­a  deschis,  astfel,  drumul  politicii  de  deznaţionalizare,  ce  a  generat 
protestul populaţiei româneşti. în Basarabia, principala formă a luptei naţionale a 
devenit  lupta  pentru  păstrarea  limbii  române.  în  1848  s­a  publicat  gazeta 
„Românul",  iar  în  1862  boierul  Cristi  cerea  permisiunea  de  a  deschide  o 
tipografie,  dar  solicitarea  i­a  fost  respinsă.  Marile  evenimente  din  România,  şi 
anume revoluţia din 1848­1849, unirea Moldovei cu Muntenia, au avut un ecou 
puternic în rândul populaţiei româneşti dintre Prut şi Nistru, fapt ce a determinat 
autorităţile ţariste să impună întreruperea oricăror legături cu Ţara, intensificând 
politica  de  rusificare  a  populaţiei  româneşti.  în  1867,  limba  română  a  fost 
interzisă  în  toate  şcolile  din  Basarabia,  limba  rusă  devenind  obligatorie.  în 
campania  de  rusificare  s­a  remarcat  Episcopul  Pavel  Lebedev.  S­a  decis,  de 
asemenea,  ca  toate  cărţile vechi  bisericeşti  să fie  strânse  din  sate  şi  trimise  la 
Arhiepiscopia din Chişinău, unde multe din ele au fost distruse. Totuşi, în 1890, 
autorităţile ţariste erau nemulţumite de menţinerea şi "afirmarea specificului

171
ional  al  populaţiei  româneşti,  astfel  că  ţarul  Alexandru  al  lII  a  cerut 
/ernatorului  Baiiuşkov  să  cerceteze  cauzele  ineficientei  procesului  de 
ificare.  Românii  au  continuat,  astfel,  să  reprezinte,  în  ciuda  politicii  de 
naţionalizare,  contingentul  etnic  cel  mai  important  din  Basarabia,  lucru 
jvat şi de recensăminte. în 1834 ei reprezentau 86%  din populaţie, în 1862, 
4%,  în  1871,  67,4%,  iar  în  1897,  ca  rezistat  al  rusificării,  doar  47,6%  dintre 
uito'ri, dar, oricum, cei mai numeroşi, căci 19,6% erau ruteni  şi ucrainieni, 
% ruşi, iar 11,8% evrei. Problema Basarabiei a fost subiect de discuţie între 
irile  Puteri,  dar  şi  între  România  şi  Rusia.  Dacă,  în  1856,  judeţele  din  sudul 
sarabiei,  ­Cahul, Ismail  şi Bolgrad­  au fost retrocedate Moldovei, până  în 
77 guvernul ţarist a căutat, pe diferite căi, să anuleze prevederile Tratatului de 

aris în acest sens. A reuşit aceasta însă doar încălcând integritatea teritorială 
României,  prevăzută  a  fi  respectată  prin  Convenţia  de  la  4  aprilie  1877. 
wgresul  de  la  Berlin  din  anul  1878  a  acceptat  ca  Rusia  să  încorporeze 
reaga provincie românească dintre Prut şi Nistru. 
La începutul secolului al XX­lea mişcarea naţională a populaţiei româneşti 
? intensificat. Ea a fost condusă de o pleiadă de intelectuali, precum  Ion ­ 
,ulet,  Ion  Pelivan,  Emanoil  Gavriliţă,  Alexandru  Nour,  Constantin  Stere, 
intelimon  Halipa,  Vasile  Stroescu  şi  alţii.  După  revoluţia  din  1905­1907  în 
\sarabia s­au afirmat trei grupări, şi anume gruparea radicală a studenţilor, cea 
ntelectualilor, cea a boierilor moldoveniconduşi de P. Dicescu, care au format, 
\\ târziu, Partidul Moldovenesc Democrat. La Chişinău s­a format şi a activat 
ocietatea  moldovenească  pentru  răspândirea  culturii  naţionale"  şi  a  fost 
blicat  ziarul  „Basarabia".  în  ciuda  represiunii,  populaţia  românească  a 
ntinuat  să  militeze  pentru  emanciparea  naţională,  folosirea  limbii  române  în 
oală, Biserică şi administraţie. 
Q  8ucovir­<  Anexată  în  1775,  în  urma  unor  rapturi  teritoriale,  de  către 
ibsburgi, Bucovina s­a aflat, până în 1786, sub ocupaţie militară, iar apoi, după 
90,  a  fost  alipită  Galiţiei.  în  1849  ea  a  devenit  ducat  aflat  sub  directa 
vernare  a  împăratului  de  la  Viena.  Politica  de  deznaţionalizare  forţată  a 
nanilor practicată de Habsburgi a vizat în special Biserica şi şcoala, unde a 
st interzisă folosirea limbii române şi au fost facilitate mari imigrări de populaţie 
raineană,  germană,  ruteană,  slovacă.  în  cele  din  urmă,  s­a  produs  şi 
iscreşterea treptată a populaţiei româneşti şi ascendentul populaţiei ucrainene. 
1848  populaţia  Bucovinei  a  numărat  377  571  locuitori,  din  care  209  293 
mâni şi 108 907 ucraineni. în 1900, din 730 195 locuitori, 229 018 erau români 
297  798  ucraineni.  Restul  populaţiei  era  reprezentată  de  germani,  poloni, 
aghiari, ruteni, armeni. 
Organizarea partidelor politice a avut un rol important şi în lupta naţională 
n  Bucovina.  în  anii  mişcării  memorandiste  a  luat  naştere,  la  Cernăuţi, 
vietatea  „Concordia",  ce­şi  propunea  să  lupte  pentru  respectarea  autonomiei 
individualităţii  teritoriului  românesc.  Mai  activau,  de  asemenea,  Societăţile 
unimea"ş\  „Dacia".  în  martie  1892  s­a  constituit  Partidul  Naţional  Român  km 
jcovina,  organism  conducător  al  luptei  pentru  drepturi  naţionaJe  şi  sociale  a 
manilor.  Lupta  culturală  a  jucat,  de  asemenea,  un  mare  rol.  în  1883  s­a 
ganizat Societatea Şcoala  Română, ce  a contribuit, la răspândirea  ideologiei 
ico­româniste. Serbările de la Putna, din 1871, organizate de un comitet din
„iiâ,. eu ­sa.  *  J ­ ă 

Palatul Mitropoliei din Cernăuţi 

care au făcut parte loan Slavici, Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, şi la care au luat 
parte peste 3 000 români, au reliefat voinţa naţională a românilor. La Putna au 
participat  Dimitrie  Onciul,  Nicolae  Filipescu,  Ion  Şendrea,  Eudoxiu  Hurmuzaki. 
Cu  acelaşi  prilej  compozitorul  Ciprian  Porumbescu,  membru  al  societăţii 
Arboroasa, a interpretat „Hora Daciei întregi". Eminescu afirma că, „prin această 
manifestaţie s­a ridicat simţul naţional, iar studenţii... vor contribui, după aceasta, 
într­o  largă  măsură  la  redeşteptarea  poporului  român...".  în  acelaşi  sens,  s­au 
înscris şi întreaga activitate a lui Âron Pumnul, comemorarea în 1875, la laşi şi în 
străinătate,  a unui  secol de la răpirea  provinciei româneşti, iar  peste  doi ani  a 
unui secol de la asasinarea lui  Grigore al ///­/ea Ghica, campania de presă din 
ziarele  „Bucovina",  condusă  de  fraţii  Hurmuzaki,  „Gazeta  Bucovinei",  „Patria". 
„Junimea literară". Urmare a luptei susţinute, în 1875 s­a inaugurat,­ prin grija lui 
Ion  Gh.  Sbiera,  la  Universitatea  germană  din  Cernăuţi,  o  catedră  de  limbă  şi 
literatură  română.  La  începutul  secolului  nostru,  români  din  toate  provinciile  au 
luat  parte  la  comemorarea  a  patru  secole  de  la  moartea  lui  Ştefan  cel  Mare 
(1904) şi la jubileul regal (1906), la acţiunile întreprinse la Putna şi Bucureşti. în 
acelaşi timp, românii au putut folosi, în slujba idealurilor lor, hotărârile guvernului 
de  la  Viena  privind  lărgirea  reţelei  şcolare  şi  introducerea,  în  1907,  a  votului 
universal. 
9>  Dcbrogea.  Spaţiul  dobrogean  a  urmat  un  drum  propriu,  ce  a  permis 
supravieţuirea populaţiei româneşti. Dobrogea nu a fost integrată total structurilor 
Imperiului Otoman, iar lupta antiotomană a voievozilor români a suscitat, mereu, 
idealul  luptei  sociale  şi  naţionale.  Până  în  secolul  al  XVIII­lea  ea  a  constituit  o 
provincie  de  margine  cu  rol  ofensiv,  ulterior  devenit  defensiv.  Din  punct  de 
vedere  religios,  ea  a  fost  supusă  mult  timp  administraţiei  de  cult  a  Mitropoliei 
Proilavonuiui. Alături de legislaţia otomană a continuat să se manifeste „obiceiul

173
Untului" De pildă, în secolul al XIX­lea, este menţionată starostia mocanilor 
a Hârşova Poarta a colonizat în Dobrogea, în conformitate cu interesele 
numeroşi  oşteni  spahii, ieniceri, iar  în  secolul  al  XIX­lea  tătari  şi  cerchezi, 
are i­a înzestrat cu pământ Mari suprafeţe funciare s­au aflat în proprietatea 
7ămmtelor religioase otomane, dar menţinerea a cinci sisteme de proprietate 
implicat mult statutul proprietăţii agricole 
Populaţia românească  a continuat să vieţuiască în comunităţi proprii nu 
r  în  mediul  rural,  ci  şi  în  oraşe  Centrul  politic,  administrativ  şi  militar  al 
unu  s­a  aflat,  în  secolul  al  XIX­lea,  la  Babadag  După  1848  se  constată  o 
ngere a legăturilor cu românii din Vechiul Regat Biserica şi şcoala au rămas, 
continuare,  principalele  instituţii  în  luptă  pentru  drepturi  naţionale  Cu 
cursul  şi al unor cărturari ardeleni, şcoala dobrogeană a devenit o armă de 
ă pentru păstrarea spiritului românesc, fund întreţinută de comunităţile locale 
tatul  român  N/fon  Bălăşescu  a fondat  circa  25  şcoli,  dintre  care  cea  de la 
oea  a  fost  sprijinită  financiar  direct  de  către  guvernul  de  la  Bucureşti 
igresul de la Berlin din 1878 a recunoscut dreptul istoric al României asupra 
)rogei  într­o  proclamaţie  adresată  armatei,  la  14  noiembrie  1878,  de 
icipele  Carol,  cu  prilejul  unim  Dobrogei  cu  România,  se  spunea  că  „veţi 
rge în Dobrogea nu în calitate de cuceritori, ci amici, ca fraţi ai locuitorilor, 
e de azi înainte sunt concetăţenii noştri" 
La sfârşitul secolului al XIX­lea şi la începutul secolului XX, lupta populaţiei 
provinciile  româneşti  aflate  sub  dominaţie  străină  a  fost  rodul  colaborăm 
iror forţelor  social­politice de pe ambele versante ale  Carpaţilor Animaţi de 
aiul unim, românii  şi­au demonstrat, pe căi  şi cu mijloace  diferite, dorinţa 
nă  de  a  trăi  şi  crea  în  limitele  aceluiaşi  stat  naţional,  expresie  a  unei 
idantăţi naţionale organice 

Din  cuvântul  lui  Ion  Ratiu,  preşedintele  Partidului  National  Român  din  Transilvania,  la 
cesul liderilor mişcării memorandiste din 1894 la Cluj 
Onorabilă Curte 
Domnilor juraţi 
Memorandumul pentru  a cărui publicare şi răspândii  e suntem traşi ca nişte făcători  de rele 
ntea  acestei  bare  judecatoresci  nu  cuprinde  precum  v­ati  putJt  convinge,  decât  gravaminele 
loruiui român care ne­a trimis pe noi ca sa cerem scutul Tronului pentru drepturile lui nesocotite 
ălcate în picioare 

Ceea ce ne­a silit pe noi şi pe întregul popor român ca să facem acest deme s este faptul că 
t legislatiunea cât şi guvernul ne­a adus la convingerea nestrămutata că în fata lor pentru noi 
ba de dreptate nu poate fi 
în  zadar  au  fost  toate  promisiunile  ce  s­au  dat  în  repetite  rânduri  pentru  respectarea 
ptunlor noastre naţionale în zadar am încercat toate formele şi mijloacele legaie în zadar ne­am 
ns la toţi factorii competenţi ai statului 
Esclusivismul de rasa a declarat războiu de esterminare limbei şi naţionalităţii noastre 
Nu ne mai rămăsese doar decât acesta singură cale a apelului la factorul suprem al statului 
a opiniunea publica a lumii civilisate 
Fata  de  acest  act  care  nu  conţine  decât  curatul  adevăr  şi  este  icoana  credincioasă  a 
erintelor şi nedreptăţilor seculare ce le îndură poporul român din Transilvania şi Ungaria trebuia 
i egimul ori sa se desvinovateasca ori să­şi rasbune
Desvinovătirea nu era cu putinţă a ales calea răsbunarei 
Ne­a împiedicat sa ajungem la Tron şi acum ne supune judecăţii acelora contra cărora ne­am 
plâns 
Ceea ce se discuta aici domnilor este însăşi esistenta poporului român 
Esistenta unui popor însă nu se discută se afirma 
De  aceea  nu  ne  e  în  gând  să  venim  înaintea  d­voastră  să  dovedim  că  avem  dreptul  la 
esistenta 
fntr­o asemenea cestiune nu ne putem apăra în fata d­voastră nu putem decât să acusam în 
fata lumei civilisate sistemul  asupritor care tinde să ne răpească ceea ce un popor  are  mai scump 

legea şi limba 
De aceea nu mai suntem aici acusati suntem acusaton 

Procesul Cârtii de Aur 
„Procurorul  reqesc  din  Cluj  a  ridicat  deci  acuză  în  contra  autorului  Cârtii  de  aur  pentru 
agitaţie şi  atâtare şi  a cerut  iar Tribunalul regesc  din Cluj  a  ordonat confiscarea  volumului  prim  din 
Cartea  de  aur  S  au  confiscat  toate  exemplarele  din  acest  volum  pe  cari  jgdele  de  instrucţie  din 
Sibiu Ie­a găsit în locuinţa autorului cartn şi s a confiscat cartea şi de la  abonaţii cari o primiseră 
prin  poştă  în  actul  de  acuzare  erau  trecute  apoi  pasage'e  din  carte  în  cari  s­a  împiedicat  puterea 
executiva a statului şi cari erau toate scoase din vorbirea lui Simeon Bărnutiu rostita în catedrala 
din Blaj  din 2/14  mai  1848  am  proclamatiunea  lui tot  de  la 1848 şi din  alte  documente  istorice  din 
acel  an  ori  din  altn  apropiaţi  şi  se  spunea  ca  păcatul  cărtn  e  acela  că  e  scrisă  româneşte  cu 
menirea de a fi răspândita printre romani 
Procesul Cărtn de aur a fost de mare însemnătate de însemnătate egală cu al Republicei şi 
al  Memorandului  cu  deosebirea  că  aceste  două  au  fost  intentate  prezentului  poporului  român  din 
statul ungar iar Cartea de  aur  a fost dată în judecata  prntru  trecutul poporului nostru Nu cartea 
nu  autorul  ci  trecutul  frumosul  trecut  al  poporului  român  din  patria  aceasta  a  fost  tras  la  bara 
judecătoreasca 

Consulul  Turciei  la  laşi  Selim  Gurdji  la  20  mai  1908  despre  idealul  unităţii  naţionale  la 
românii din Bucovina 
Vizitele în  grup  ale românilor  din Bucovina şi Transilvania  aveau  până acum  aparenta  unor 
iniţiative  particulare  guvernul  român  caută  în  mod  riguros  să  nu  trezească  deloc  susceptibilitatea 
vecinilor  sai  austro­ungan  dar  pe  măsură  ce  aceste  vizite  devin  mai  frecvente  menajamentele 
guvernului  (român)  tind  de  asemenea  să  slăbească  Astfel  la  19  curent  vs  invitaţi  de  primăria 
laşului  700  de  bucovineni  aparţinând  tuturor  claselor  populaţiei  au  fost  timp  de  trei  zile  oaspeţii 
moldovenilor  toate  toasturile  lor  au  fost  pentru  Bucovina  şi  Transilvania  nici  un  cuvânt  peitru 
împăratul rege De  altfel  opinia  publică  interpretează  aceste manifestaţii ca un  prim  pas către 
unire  Orice  român  care  trece  prin  şcoala  învata  că  Bucovina  Transilvania  şi  Basarabia  sunt 
provincii  detaşate  din regatul  român  şi că mai  devreme sau  mai  târziu  ele  vor  trebui să revină  la 
patria mamă 

Ziarul Drug din Chişmău despre intensificarea luptei culturale a românilor din Basarabia 
S­a  format  un  cerc  al  cărui  scop  tinde  la  deschiderea  de  şcoli  româneşti  în  Basarabia 
predarea  limbii  româneşti  dezvoltarea  gustului  pentru  literatura  romanească  într­un  cuvânt  s­a 
făcut  primul  pas  care  fatal  va  duce  la  antagonism  Şi  desigur  majoritatea  va  prefera  să  înveţe  în 
limba maternă în cea românească Deci înstrăinarea de Rusia e inevitabilă 

TEMĂ 
1  Care a fost statutul politic al Transilvaniei în cadrul regimului dualist austro­ungar? 
2  Reliefaţi importanta istorică a mişcăm memorandlste 
3  înfăţişaţi cai şi metode utilizate în lupta naţională de către românii aflaţi sub stăpânire 
străină

175
MIŞCĂRI SOCIALE LA CUMPĂNA SECOLELOR 
ALXIX­LEA­ALXX­LEA 

­ PROBLEMA AGRARĂ ÎN ROMÂNIA LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX­LEA Şl 


ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX. 
­ FRĂMÂNTĂRI SI RĂSCOALE ŢĂRĂNEŞTI (1888­1907). 
­ RĂSCOALA DIN 1907 SI CONSECINŢELE SALE ÎN VIAŢA SOCIAL­POLIT1CA A 
ROMÂNIEI. 
­ACŢIUNI SOCIALE ALE LUCRĂTORILOR INDUSTRIALI. 

Problema  agrară  în  RomSn  >a  sfârşitul  secolului  a!  XIX­Iea  şi 
eputul  secolului  XX.  Predominarea  agriculturii  în  ansamblul  economiei 
ionale şi afirmarea deschisă a neajunsurilor multiple din cadrul său a generat 
societate  o  veritabilă  problemă  agrară,  care  după  anul  1878,  a  urmat  o 
jlutie lentă, către o  soluţie impusă de realităţile din lumea satului românesc, 
ntrîi această perioadă, ea s­a constituit, alături de problema electorală, ca un 
iectiv major al vieţii social­politice din România. Pentru rezolvarea sa grabnică 
iu pronunţat, între alţii, Vasile Kogălniceanu, Constantin Garoflid, Spiru Haret, 
>du  Rosetti,  Constantin  Dobrogeanu­Gherea.  Repartiţia  injustă  a  fondului 
iciar,  în  condiţiile  în  care  reforma  agrară  din  august  1864  nu  a  rezolvat 
>blema agrară, fiind şi incompletă, iar România se plasa, la sfârşitul secolului 
cut, pe locul patru în lume în ceea ce priveşte exportul de cereale, a făcut ca 
jaţia ţărănimii, principalul producător economic, să se agraveze permanent. 
După unele date, în 1905, 91,9% din populaţia Vechiului Regat trăia la sate 
7 790 de mari proprietari funciari posedau o dată şi jumătate mai mult pământ 
cât 957 287 gospodării ţărăneşti luate la un loc. Marea proprietate funciară era 
ţinută, între alţii, de bogaţi proprietari funciari, ca Gheorghe Gr. Cantacuzino, 
isarab Brâncovenu, Dinu Mihail. O statistică din 1903 menţiona că 300 000 de 
nilii ţărăneşti nu aveau deloc pământ, iar 423 403 de familii aveau până la trei 
ctare. Şi această integritate a tins mereu să se agraveze. Repartiţia proprietăţii 
rare în jurul anului 1907 reiese din tabelul de mai jos. 

REPARTIŢIA  PROPRIETĂŢILOR  FUNCIARE  ÎN  ROMÂNIA  ÎN  A  DOUA 


IMĂTATE A SECOLULUI AL XIX­LEA 
Nr. de hectare  % din suprafaţa cultivată 
până în 10 hectare  40,29 % 
10­50 ha  8,89 % 
50­100 ha  2,13% 
100­500 ha  10,43% 
peste 500 ha  38,26 %
LEGENDA  . 
7Z\ Gospodării ţărăneşti  3 
wj   cu întindere medie de 1 Ha 
1  Pământ cultivat' 

t  Gospodării ţărăneşti •*w    cu 
întindere medie de 7 ha 
0,75  mii ha. 
Pământ urbarial:  Şiret 
Rădăuţi 

=3= Gospodării ţărăneşti  67 000 ha.  i 
~ ~    cu întindere medie de 19 ha  . 


Clăcaşi:  a. 
BELGR/v'­  aprox  940 
000 ha. 

S al o nt a  HuedîrK, 
J*> >"         Pământ cultivat' 
0,78 mii. ha. 
Pământ urbarial 
90 000 ha. 
Halmeu 
.,„ ,,  Arad  ■ ....... —  A1  o, 
Nadlac  \_a  ­(848  Abrud  Satu Mare  „_„«»_ 
Cărei  _______ .  La1848 
Vişeul de Sus 
Pământ cultivat:  Moldovenesc 
2  3 m il  h a 
Jimbolia  ­ 
v_ _  Ţărani: 
aprox 4,4 mii. ha 
Marea proprietate.: 
Pământ  aprox. 4,2 
iurbarial. 0,7  Proprie  m 
mii. ha.    v 
u/>  W Măn tari : i 
■   '—  r  1,4 mi/, ha. >iS v  i 
11848 
Proprietari în folosinţă directă ' ""  . 
Orşova •  .  \642 000 ha 

a Oradea 
Stratificata 
ţărănimii 
p fţ 
2,4 
mil  ha 
1,96  :  ­ 

***fi\ 
"Proprietari şi  stat 
­  Stratificarea  7  O/ V§I!' 
61 mil  ha 
marilor proprietafri  ji|  |j 
rf  La 1860 
firi: 
ţ  (Principatele Unite)t 
oghitev
Orhei  Sf.Gheorghe 
Călăraşi Chişinău 
Soroca  TgLăpuşneiT|gn|na  Huşi 
D  Leova  Tirasi 

umbr  Comrat 
Cetatea Albă 
ăveni  Bolgrad 
ş  Cahul  Tatarbunar 
Chilia Nouă Ismail 
Bălti 
Ţărani  I.Şerpilor Suiina 
Tulcea 
30% mii. 
ha. 
,  Craiova ­  După 1864  Xonstanţ 
La 1860  ? 
Proprietari mici, întindere medie  Vidm  )  " )  (Ţara Românească)  5"  Silistra 
a proprietăţii 114 ha 
f*?* :  a 
Proprietari mijlocii, întindere 
Giurgiu 
medie a proprietăţii 486 ha 
Calafat  Rusciuc
Bazargic 
Mari proprietari, întindere iwi •■  ■  Turnu Măgyrek  Mangalia 
Balcic 
a proprietăţii, peste 2 000 ha  Nicopole 
Principalul defect al legii agrare din 1864, în ciuda măsurilor luate între 
şi 1886, a fost că ţăranii primeau prea puţin pământ. Cu toate eforturile de 
re a bazei tehnice a agriculturii, unii mari proprietari au preferat să se 
ze, în continuare, pe intensificarea muncii ţăranilor. De aceea, cei din urmă 
siliţi să încheie învoieli suplimentare, care până în 1882 au fost îndeplinite 
od silit, de multe ori, prin apelul la dorobanţi. Sistemul de învoieli agricole 
ivantajâ, astfel, masiv pe ţărani, supuşi unui regim de muncă tot mai intens. 
.ractele agricole s­au  menţinut şi la sfârşitul secolului al  XIX­lea.  La 
varea situaţiei ţărănimii a contribuit şi dezvoltarea sistemului arendăşiei, ca 
ntermediar între ţăran şi proprietar, printre cele mai răspândite din Europa 
ei epoci. In 1907, din 180 mari proprietari funciari doar 40 preferau să nu­şi 
ideze pământul. S­a ajuns chiar la constituirea unor trusturi arendăşeşti, 
;um cel al fraţilor Fischer­Justin, Costiner, Mirică, Pappiu, care, în 1905, 
neau venituri uriaşe din exploatarea unor suprafeţe ce însemnau 159 399 ha. 
•n arabil. Deoarece unii contemporani au supralicitat caracterul antisemit al 
cărilor ţărănimii, menţionăm că, în jurul lui 1907 44% din arendaşi erau 
îâni, 43% evrei, iar 13% străini. 
Starea de sărăcie a ţărănimii a fost adâncită şi de marile diferenţe dintre 
ani privind numărul de vite de tracţiune şi hrană. Lumea satelor se confrunta 
grave probleme economice, sociale şi sanitare, pe care statul, în ciuda unor 
rturi, a fost incapabil să le rezolve. Majoritatea ţărănimii se afla la discreţia 
Tiătarilor, fiind apăsată de dobânzi uriaşe percepute în schimbul  împru­ 
iturilor. S­au adăugat, totodată, numeroase boli, regimul de subalimentaţie, 
ndiţiile grele de viaţă, toate grevând dureros asupra situaţiei ţărănimii. Politica 
vernamentală a vizat, până la răscoala din 1907, doar soluţii paleative la o 
ablemă atât de acută în societatea românească.  S­au urmărit,  aşadar, 
întinerea marii proprietăţi agricole şi întărirea celei mici. Se dorea rezolvarea 
oblemei agrare doar prin vânzarea pământului din domeniile statului  şi 
■yordarea de credite către ţărănime. 
Frământări  şi  răscoale  ţărăneşti  (1888­1907).  Frământările  şi  agitaţiile 
rănimii, al căror punct culminant l­au reprezentat răscoalele, au pus în lumină 
ontradictiile  din  sânul  societăţii  româneşti  în  pragul  secolului  al  XX­lea  şi  au 
onstituit forme de acţiune specifică în viaţa satului. 
în martie  1888,  pe fondul luptei contra guvernului,  s­a răspândit în 
luntenia  zvonul că  guvernul a decis  împroprietărirea  ţăranilor,  dar marii 
roprietari funciari au convins pe primari să nu înfăptuiască aceasta, element 
are a constituit pretextul nemulţumirii ţăranilor. La 22 martie /3 aprilie 1888, 
•refectu! de Ialomiţa s­a îndreptat spre Urziceni, unde se strânseseră mari mase 
le ţărani, pentru a­i linişti, dar nu a reuşit. Răscoala s­a extins, în luna aprilie 
I888, în judeţele Prahova, Vlaşca, Gorj, Mehedinţi, Ilfov, Vaslui, Roman, Tecuci, 
Suceava, Neamţ. Printre localităţile ce au devenit focare ale răscoalei au fost 
Lipia Bo/dani (jud. Ilfov) şi Dumbrăveni §\\6 Botoşani). Ţăranii au ars conace, au 
distrus registrele de proprietate, s­au răfuit cu reprezentanţii administraţiei de 
stat, au trecut la împărţirea rezervelor de cereale, în principal de porumb. Cete 
de ţărani au încercat să pătrundă în oraşe ca Galaţi şi Mizii. Autorităţile au trecut 
la reprimarea răscoalei. Mulţi ţărani au fost ucişi sau răniţi, iar peste 3 000 au 
fost arestaţi.
S  Q h et 
/  LEGENDA  /Tx.SatuMare  ' 
•  Răscoala din 1888  Cărei  J 
w  ■ s Mişcân ţărăneşti în 1893­1894 
Mişcări ţărăneşti şi  Baia Mare 
A  şi 1898­18 99 
OM 
greve de seceriş în 
Mişcări ţărăneşti în Transilvania 
Hust 
Târgu Lapuş 
Darabani 

Transilvania între 1900­ 
până la 1900 
Halmeu 
•  \nur>onvpm 
y / / 

1914, 
/ y,  Greve de seceriş
până la 1900 
în Transilvania 
Oradea  (  /Sălaci 
Şiret  „ Dorohor  Rădăuţi 
w,  Vişeul de Sus     uui ouw •­ 
ftţS.. 
w us 
"7­  '/ 
'Valea lui Mihai—' 
Cefa 
Salonta  Marghita 
t>ej  Orhei 
Negre ni Aleşd 
Huedin  Călăraşi"  \ 
C|U1  Miclâuşan 
Gheorgh ien P  '.Ch,şinlu 
J  T â r  u 
Tu rda  9  Mure ş  • >  Tighma     Tiraspoi 
.s"  ~        j«sSa n ge org i  N 
w  Tq.Lăpuşnei 
Câmpeni  o , H  ,'       '" de Pădure 
Semlac Brad  Abrud  l Bacău'o

■ li
­ vV  HUS ' '       '  Câuşao  i 
>  ­  . 
Alba lulia' 
Sebeş' Orăştie  ▼  y  ■»  Comrat  ' 
Jimbolia  Deva
T ­  / B â r l a a  Cetatea Aibă. 
Lugoj 
­  ■  m 
Haţeg Caransebeş  ­  Cahul  Tatarbunar }&GS& 
petroşani ) 
Bolgraa 
Bala de Arama  Nouă e 
BELGRAD  '  Târgu Jiu  I.Şerpilor 
Moldova Veche  •  fsulma 
Turnu Severin.  Flt  şl ,>  f 
RĂSCOALA DIN 1907 
Sf.Gheorghe 
•  Principalele localităţi răsculaţi 
o      Localităţi în care au avut loc acţiuni' de solidaritate ale 
muncitorilor şi ţăranilor 
□Craiova 
n      Localităţi în care au avut loc ciocniri  Vidin  Caracal  Cernavodă 
între răsculaţi şi unităţile represoare  Constanţa 
A .  Localităţi bombardate de unităţile represoare 
Lom  Ţurnu Măgurele­* 
ZimniceaL­l
♦  Reşedinţe de judeţ şi alte centre 
Mangalia 

BazargiC 
Balcic 
Silit  de  agitaţiile  ţărăneşti  guvernul  a  propus  Parlamentului  unele  măsuri 
înd  vânzarea  unor  moşii  ale  statutului  către  ţărani,  modificarea  unor 
/ederi  ale  legii  tocmelilor  agricole,  dar  în  esenţă  legislaţia  agrară  a  rămas 
limbată.  în  anii  1888­1889  noi  agitaţii  ţărăneşti  au  fost  înregistrate  în 
iţele  laşi,  Bacău,  Vaslui,  Roman,  Vlaşca,  Ilfov,  Mehedinţi,  Prahova,  Dolj.  în 
rina  anului  1893  şi  în  anul  următor,  în  urma  unor  noi  legi  date  de  guvernul 
servator,  obligaţiile financiare  ale ţăranilor  au  sporit mult. Aceasta  a  generat 
răscoale  în  judeţele  Vaslui,  Botoşani,  Tutova,  Vâlcea,  Dolj.  în  1899  răs­ 
lele au cuprins şi alte judeţe. După anul 1900, introducerea unui impozit pe 
turile spirtoase a trezit numeroase nemulţumiri în lumea satelor. 
Demn de subliniat este şi faptul că, la începutul secolului nostru mişcarea 
ia/istă s­a  implicat mai mult în abordarea problemei agrare, încercând, prin 
rmediul  cluburilor  sale  la  sate,  pătrunderea  ideilor  socialiste  şi  în  lumea 
ilă. Circa 230 de cluburi au fost formate în Câmpia Munteniei, unele grupând 
3  de  membri.  Ea  s­a  desfăşurat,  astfel,  în  condiţiile  agravării  problemei 
gre, a transformării sale într­un indiciu în funcţie de care urma să se decidă 
■ctia  progresului  societăţii  româneşti,  a  bunelor  intenţii,  a  politicii  deseori 
itropice a guvernelor, dar fără un efect concret. 
Răscoala  d<n  190?  şi  vo­'­ih  i.  v >ţeSc  sale  In  V>­H;>  socia!­poîitrcă  a 
«mâniei.Răscoala din 1907 a constituit apogeul mişcărilor sociale de la finele 
>cii modeme, ce s­a remarcat printr­o amploare, intensitate, grad de violenţă, 
irindere şi caracter exploziv fără precedent. Unii contemporani au întrevăzut 
;a un veritabil război ţărănesc, ce a impus cu stringenţă necesitatea rezolvării 
blemei agrare. 
Răscoala a izbucnit la 8/21 februarie  1907 în satul Flămânzi  (jud.  Boto­ 
li), pe o mare moşie a trustului fraţilor Fischer. Ţăranii au cerut încheierea 
)r învoieli mai lesnicioase, dar administratorul a refuzat, drept pentru care a 
t bătut  şi  alungat. Agitaţia  a  cuprins repede  numeroase  sate  şi comune din 
dul  Moldovei  ­  jud.  Dorohoi  şi  laşi.  Unii  au  lansat  zvonul  că  răscoala  s­a 
reptat  contra  arendaşilor  evrei,  dar  desfăşurarea  evenimentelor  ulterioare  a 
efat  falsitatea  acestei  afirmaţii.  Au  fost  alungaţi  proprietari,  cârciumari  şi 
ndaşi, s­au  devastat conacele şi sediile administraţiei locale. Primele ciocniri 
forţele de represiune au determinat intensificarea răscoalei, al cărui apogeu a 
t  atins în  Moldova  între  5  şi  10  martie  1907.  Răscoala  s­a  extins  ulterior  în 
ntenia  şi  Oltenia  ­  jud.  Romanaţi,  Vlaşca,  Teleorman,  Ilfov,  Dolj.  Cel  din 
nă, şi mai ales satul Băileşti, a reprezentat un puternic focar de răscoală. între 
şi 15 martie 1907 răscoala a atins apogeul în sudul ţării. S­a încercat de către 
ani  forţarea  barierelor  oraşelor  şi  pătrunderea  în  centrele  urbane:  precum 
rabia, Râmnicu Sărat, Giurgiu, Buzău. 
Ţărănimea a utilizat,  în cadrul unei mişcări spontane,  diverse forme de 
ită,  precum  întocmirea  de  petiţii,  distrugerea  registrelor  de  proprietate, 
icarea  conacelor  marilor  proprietari,  încercarea  de  a  ridica  unele  fortificaţii, 
trugerea  liniilor  de  comunicaţie,  pentru  a  împiedica  deplasarea  forţelor  de 
)resiune..  Solicitările  ţărănimii  erau  concentrate  în  formula:  „Noi  vrem 
mântl". în unele cazuri, documentele menţionează unii lideri locali ai ţăranilor 
numiţi şi „studenţi". Dezvăluind un registru mai larg al nemulţumirilor sociale, 

0
:tf» 

I M 

La asaltul conacelor. Litografie de A. Demian 

numeroşi lucrători industriali şi­au manifestat pe diferite căi solidaritatea cu 
răsculaţii la Galaţi, Brăila, Paşcani, Valea Prahovei. 
Intensitatea  răscoalei  a  determinat  r'  icţia  autorităţilor,  ce  au  recurs  la 
unităţile militare. La  12/25 martie 1907  guvernul conservator a  demisionat  şi  a 
lăsat locul unuia liberal, pe care l­a sprijinit însă, prim­ministru fiind DA. Sturdza. 
Guvernul a reprimat violent răscoala. S­a folosit artileria pentru „pacificarea" unor 
sate,  precum  la  Stăneşti,  Bă/ieşti,  Vieru  şi  Hodivoaia.  Numeroşi  ţărani  au  fost 
ucişi, alţii urmăriţi în justiţie şi condamnaţi la ani grei de închisoare. 
Numărul  victimelor  este  dificil  de  precizat  cu  exactitate.  Ion  I.C.  Brătianu 
menţiona  în  Parlament  numărul  de  419  ţărani  ucişi.  Ziarele  patronate  de 
Constantin  Miile,  .Adevărul"  şi  „Dimineaţa",  dădeau  cifra  de  12­13  000  de 
victime. Regele Caro/1  declara ministrului Angliei la Bucureşti că era vorba de 
„mai multe mii". Au luat poziţie, protestând contra intervenţiei violente a forţelor 
de  represiune,  numeroşi  intelectuali,  ca  Nicoale  /orga,  Alexandru  Vlahuţă,  Ion 
Luca  Caragiale,  Constantin  Stere,  Constantin  Dobrogeanu­Gherea,  Radu 
Rosettişi alţii. Ei au subliniat, totodată, alături de o susţinută campanie de prec.ă 
a  socialiştilor,  prin  Mihail  Gheorghiu­Bujor,  că  guvernul  avea  o  responsabilitate 
deosebită  pentru  soarta  ţărănimii  şi  a  ţării  în  general,  şi  de  aceea  se  impun r  • 
rezolvarea neîntârziată a „chestiunii ţărăneşti". 
Răscoala a avut o audienţă  deosebită  în provinciile româneşti aflate ' b 
dominaţie  străină  (Transilvania,  Bucovina,  Basarabia),  precum  şi  un  re  ou 
deosebit în presa din Serbia, Bulgaria, Austro­Ungaria, Canada, Germania, .are 
a înfăţişat cititorilor situaţia ţărănimii din  România, şi a criticat reprimarea 

181
ntă a mişcăm sociale Austro­Ungaria şi­a manifestat chiar „îngrijorarea" faţa 
/enimentele  din  România  şi  repercusiunile lor  posibile asupra  românilor  din 
silvania Răscoala a fost menţionată şi în lucrările Congresului din 1907 de 
uttgarta\ Internaţionalei a ll­a 
Răscoala din 1907 a determinat impunerea fermă în opinia publică din 
ânia a problemei agrare  şi a tras un semnal de alarmă în legătură cu 
adictnle  din  ţara  noastră  şi  necesitatea  adoptăm  unor  măsuri  eficiente 
drnele ce s­au succedat la conducerea ţării au adoptat noi măsuri în cadrul 
latiei agrare Astfel, între 1907­1909 s­au adoptat legea pentru învoirile  ­ 
,ole,  ce  a  stabilit  un  plafon maxim  de  arendă,  legi  privind  înfiinţarea  Casei 
i/e,'  mărginirea  dreptului  de  a  avea  proprietăţi  în  arenda,  trecerea  în 
netatea  statului  a  unor  terenuri  agricole,  legea  de  modificare  a  unor 
eden  privind  băncile  populare,  ce  a  înlesnit  unele  împrumuturi  acordate 
iilor, cea privind judecătoriile de ocoale, ce urmau să  rezolve litigiile între 
ii  şi proprietari, legea pentru constituirea obştilor ţărăneşti de arendare în 
a  unei  legislaţii  agrare,  care  a  afectat,  în  principal,  poziţiile  conservatorilor, 
Ierna agrară a continuat să rămână o preocupare a vieţii politice interne, de 
ărei  rezolvare  depindea  însăşi  evoluţia  ţării  în  climatul  de  puternică 
/escenţă  social­pohtică  de la începutul  secolului  nostru  în  România, liberalii 
ustinut,  după  1913,  necesitatea  înfăptuim  unei  reforme  agrare  şi  electorale 
Acţiuni sociale ale Sucrătoriior industriali.   Progresul economiei româ­ 
1  după cucerirea independenţei de stat,  aflată,  de altfel,  sub semnul 
isificărn revoluţiei industriale, a determinat afirmarea lucrătorilor industriali, 
centraţi în zone ca Bucureşti, porturile dunărene, Valea Prahovei Trăind şi 
cind în condiţii dificile, rezultat al realizăm revoluţiei industriale, aceştia au 
mizat acţiuni de luptă specifice nivelului lor de dezvoltare  Grevele s­au 
jlţit şi au căpătat amploare şi durată  La sfârşitul secolului trecut, pot fi 
iţite grevele căruţaşilor din Brăila (1884), ale muncitorilor tipografi din laşi şi 
ureşti (1886, 1887), ale ceferiştilor din Galaţi şi Bucureşti (1888)   Orga­ 
rea unor formaţiuni politice ale socialiştilor şi ale sindicatelor a determinat o 
iă nouă în lupta pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă între 
2 şi 1906 au avut loc 580 acţiuni greviste în acelaşi timp, lucrătorii industriali 
J  exprimat solidaritatea cu lupta ţărănimii, au luat cunoştinţă de poziţia 
îărn sociale faţă de rezolvarea problemei naţionale, agrare şi electorale, faţă 
;onflictul militar, care se contura în lume 
Pe fondul progresului  în  structura  social­economică  a  ţării  contradicţiile 
ale  au  evoluat,  rezolvarea  lor  fiind  avută  în  vedere  de  toate  echipele 
ernamentale ca o soluţie pentru propăşirea ţării 

* * 

Din raportuldin 7 februarie 1906 al procurorului general N Leonescu către ministrul justiţiei 
Este absolut imposibil locuitorilor din comuna Fălciu ca să arendeze pământ pentru hrană 
aş pe alte moşii, chiar când acei care le posedă ar voi a le arenda, fiindcă nu­şi poate îndepărta 
pe care trebuie să o aibă pe fiecare zi acasă, pentru hrana copiilor, şi nu­şi poate cultiva, 
■ghe şi transporta recolta de la distante considerabile
Am pus în vedere atât inspectorului comunal cât şi ajutorului de primar Gh Grancea ca sa ia 
toate  măsurile  de  a  preveni  în caz  când  locuitorii comunei  Fălciu  ar  voi ca să  atace  proprietăţile 
vecine, şi să încunoştimteze de urgentă parchetul 
Mi­e teamă domnule ministru, că orice măsuri se vor lua şi orice sfaturi se vor da locuitorilor 
lipsiţi absolut de pământ pentru hrană şi păşune vor rămâne ineficace în fata marei mizerii produse 
prin refuzul  arendaşilor  de  a  ie  da  pământ fie  pe  bani fie  pe  muncă, şi  vor săvârşi  delicte şi crime 
constrânşi de nevoi 
în  urma  celor  raportate,  vă rugăm  domnule  ministru  ca în  lipsa  unui  text  de  lege  care  să le 
impuie tuturor arendaşilor şi proprietarilor ca să dea o câtime de pământ pentru o hrană şi păşunat 
locuitorilor care au trebuinţă, ca să luaţi măsuri de a se îndrepta această stare de lucruri din partea 
arendaşilor  şi  proprietarilor,  pentru  că  astfel  să  se  poată  preîntimpina  nemulţumirile  şi  răscoalele 
săteşti 

Articolul Apărarea mea de Vas/Ie Kogălmceanu 

Răscoalele  ţărăneşti  din  martie  1907  au  avut  de  urmare  firească  o  întinsă  cercetare 
judiciară  şi  administrativă  pentru  aflarea  autorilor  răscoalei  La  început,  în  martie  şi  aprilie  opinia 
publică, fund încă sub impresiunea zguduitoare a revoltelor, credea că ţăranii s­au răsculat împinşi 
de instigatori sau de vreo orgamzatiune revoluţionară care lucra la sate 
în atmosfera aceasta încărcată a început să nască, să pnnză încetul cu încetul şi apoi să ia 
trup  definitiv  acuzarea că  vina, sau cel  puţin  o  parte  din  vină  o  am  eu  Dintru  întâi nimeni  nu s­a 
gândit  la  mine  La  izbucnirea  revoltei  eram  liniştit,  crezând,  ca  atâţia  altn  că  nu  e  vorba  decât  de 
izbucnire, a unei nemulţumiri locale Era însă scânteia care căzuse într­un butoi cu dinamită 
întreaga tară luă foc  Atunci bănuielile care rătăciseră câteva zile de colo în colo, care 
trecuseră graniţa şi dădeau vina pe seama străinilor, s,e opriră asupra mea 
y  Instrucţia începuse în tot cuprinsul ţării Şefii armatei instruiau, agenţii administrativi instruiau 
membrii justiţiei mstruiau  Ideea fixă, preconcepută cu care porniseră toţi la cercetare era că ne 
aflăm în fata unei revoluţii organizate Trebuia să se afle organizaţia 
Constatarea  aceasta  este  adevărată,  este  adevărul  sfânt  Astfel  actele  de  acuzare  ale 
parchetelor  ar  menţiona numele instigatorilor  Imediat  pe aceste acte,  încheierea este că răscoalele 
ţărăneşti din 1907 nu se datorează instigatiunilor vreunei orgamzatium criminale ci stărei economice 
şi culturale a ţăranilor (subl în text) Constatarea aceasta priveşte întreaga tară şi nu eu sunt acela 
care o fac, ci actele judecătoreşti oficiale   ' 

Cu privire la reprimarea răscoalei din 1907 

în privinţa  modului  în care  trebuia  executată reprimarea răscoalei trebuia spus că Ministerul 


de interne şi cel de război au emis ordine dintre cele mai .energice , prin care au imprimat, de la bun 
început  acestei  acţiuni,  un  caracter  deosebit  d»sângeros  lată  câteva  din  aceste  ordine  Generalul 
Gigârtu,  comandantul  diviziei  a  ll­a  de  la  Craiova  cerea  în  14  martie  prefectului  de  Dolj  să  se 
aducă  la cunoştinţa  autorităţilor  şi  locuitorilor  chiar  din  locurile  nerăzvrătite,  că trupa  are  ordin să 
tragă atât cu  armele cât şi cu tunurile  '(Subl în text) într­o circulară  din 16 martie către  prefecţii de 
judeţe  ministrul  de  interne  I  I  C  Brătianu  atrăgea  atenţia  asupra  absolutei  necesităţi  de  a  reprima 
chiar  din  primul  moment  în  modul  cel  mai  energic  La  16  martie  generalul  Gigârtu  reamintea 
garnizoanelor  Râmmcu Vâlcea, Slatina, Caracal regimentelor  2,  3,  19, 26 infanterie,  1 2 cavalerie, 
1, 9  artilerie  batalionul 1,  5  vânători, regimentelor  1, 2 călăraşi  şi batalionul  Cantemir  12,  ordinele 
ministrului  de  Război  rezumându­l  astfel  .energie  ­  foc  în  carne  Prinderea  capetelor  agitatoare  în 
aceeaşi  zi  ordinul  nr  11  687  ulterior  primul  emis  de  acelaşi  general  regimentelor  Rovine  nr  26  9 
Artilerie,  1  Călăraşi  suna  astfel  Vă  ordon  să  reprimaţi  în  mod  exemplar  distrugând  totul  şi 
împuşcând pe capii răzvrătiţilor, fără a vă mulţumi făcând numai prizonieri 
Nemulţumit  de  rezultatul  acţiunilor  de  reprimare  comandantul  Corpului  1  de  armată 
generalul Năsturel, a dat la 17 martie Diviziei a ll­a ordinul ,ca în 48 de ore răscoala să înceteze' 
El cerea generalului Gigârtu, comandantul acestei divizii, să ordone   tuturor detaşamentelor ca

183
nd în localităţile răsculate şi ajungând poate după consumarea crimei de către răsculaţi, 
ta să nu împiedice trupa de a ucide pe făptuitori, să nu o împiedice de a incendia casele lor". 

Memoriu de revendicări al lucrătorilor de la moara  „Steaua" din Galaţi în timpul grevei 
>/<?1. Orele de lucru să fie de la 12 la 10 ore pe zi, iar cele două ore de lucru până la 
schimb, 
bunul mers al moarei, să se plătească supliment după preţul zilei. 
2. Mărirea salariilor tuturor categoriilor de lucrători cu 30 la sută pe zi. 
3 A nu fi concediat din lucru nici un lucrător sau lucrătoare din cei aflaţi actualmente în grevă n 
de  un  an  de  zile,  şi  în  special  din  acei  ce  vin  ca  reprezentanţi  la  aducerea  la  îndeplinire  a 
■jicărilor cerute de noi, fiind expresia sinceră a noastră. 
4.  Respectarea repaosului duminical în întregime pentru reculegere de forţe; repaosul să 
­,ă de duminică dimineaţa şi până luni dimineaţa. 
5.  Facerea unui act de învoială între noi şi direcţia fabricii, semnat de 5 delegaţi lucrători la 
ş, dl. director al fabricii şi secretarul Comisiei Generale a Sindicatelor din ţară şi din onor, 
(a de Comerţ. 
6.  Cerem ca plata să se facă pentru partida de zi să se facă la orele 5 seara ca toţi să ne 
i face târguiala, târgul fiind închis legal. Plata să se facă în argint şi bilete de bancă, iar nu în 
i cu bani de nichel, găsindu­se lipsă în ele. 
7.  Cerem ca, din împrejurări când un lucrător sau lucrătoare a întârziat 5­10 minute să fie 
3 a­şi continua lucrul. 
8.  Cerem ca toţi lucrătorii şi lucrătoarele să fie respectaţi tio personalul superior, a nu se mai 
, cuvinte imorale şi josnice chiar pentru onoarea personalului superic al moarei, cât şi gradului 
psire morală a lucrătorilor şi lucrătoarelor. 
9.  Cerem ca, când moara are nevoie a sta vreo zi pentru difer,  eparaţii, lu­rătoni să fie 
adică cu toţii să fie asiguraţi cu 6 zile de lucru pe săptămână. 
10.  Cerem plata zilelor  în intregral cât vom sta în grevă, greva fiind provoc ată  de dl. 
ijstrator al moarei. 
11.  Cerem ca nici un lucrător să nu fie amendat pentru diferite ambiţiuni personale ale şefilor, 
fie mai întâi judecată fapta lucrătorului printr­o comisie compusă din 5 lucrători şi doi din 
rialul superior al moarei. 
Lucrătorilor să nu li se aplice amenda sub nici o formă, ci numai o morală cuviincioasă. 
12.  Cerem înlocuirea d­lui administrator al moarei, care ne învrăjbeşte şi ne maltratează 
jceşte, aducând injurii legilor ţării; asemenea şi a subşefului morar, pentru echilibrarea 
­liei între lucrători şi personalul superior al moarei..." 

TEMĂ: 

1.  Care a fost statutul problemei agrare în «omânia, la cumpăna secolelor al XIX­lea ­ al 
XX­lea. 
2.  Demonstraţi caracterul rădicai ai răscoalei ţărăneşti din 1907.
CULTURA ROMÂNEASCĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL 
XIX­LEA SI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX­LEA 

­  TRĂSĂTURI GENERALE. 
­  INSTITUŢIILE DE CULTURĂ. SOCIETĂŢI SI ASOCIAŢII CULTURALE. 
­  ÎNVĂŢĂMÂNTUL. 
­  MIŞCAREA ARTISTICĂ. 

Trăsături generale. Deşi lipsită de cadrul unui stat pe deplin unitar, viaţa 
culturală  a  românilor  a  beneficiat  de  o  relativă  coeziune.  într­o  perioadă  de 
profunde  mutaţii  social­politice,  de  definire  a  matricei  proprii  spiritualităţii 
româneşti moderne, Vechiul Regat a constituit, în perioada 1878­1918, centrul 
în jurul căruia au  gravitat forţele creatoare din provinciile româneşti aflate  sub 
dominaţie  străină.  Oamenii  de  cultură  din  Transilvania,  Basarabia  şi  Bucovina 
s­au  stabilit  şi  au  creat  la  sud  şi  la  răsărit  de  Carpaţi.  Alţii  au  continuat  să 
trăiască şi să activeze în provinciile natale, dar au păstrat o strânsă legătură cu 
România.  Era,  astfel,  ilustrat  un  fenomen  de  osmoză  culturală,  cu  adânci 
rădăcini în tradiţia istorică a poporului nostru. 
Perioada  dintre  1878­1918  a  constituit,  în  plan  cultural,  o  continuare  a 
celei  precedente,  atât  prin  linia  dominantă  a  preocupărilor  cât  şi  prin 
personalităţile care o ilustrează. Este cazul lui Vasile Alecsandri, Theodor Aman 
şi  Gheorghe Tattarescu, Mihail Kogălniceanu,  Ion Ghica, Alexandru Odobescu, 
Bogdan  Petriceicu  Hasdeu.  în  egală  măsură,  această  perioadă  reprezintă  un 
preambul  în  evoluţia  culturală  care  avea  să  se  desăvârşească  după  Marea 
Unire. O serie de personalităţi de primă mărime ale vieţii culturale din perioada 
interbelică  îşi  încep  acum  activitatea,  ca  de  exemplu:  istoricul  Nicolae  lorga, 
scriitorii Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi, artiştii plastici Constantin Brâncuşi, 
Gheorghe  Petraşcu  şi  Theodor  Pallady,  savantul  Henri  Coandă,  compozitorul 
George Enescuşi alţii. Astfel, această perioadă reprezintă o punte de cristalizări 
şi  împliniri  între generaţia paşoptistă  şi cultura primei jumătăţi a secolului 
al XX­lea. 
l  tiîuţiiie  de  cultură,  Societă?'  şi  a  .oriaţiî  culttvaie.  Un  element  de 
coeziune  a  spiritului  creator  din  întregul  spaţiu  românesc,  îl  reprezenta 
Academia. Constituită în 1866 ca „Societatea literară română', cu misiunea de a 
stabili ortografia, gramatica şi dicţionarul limbii române, ea şi­a modificat, încă de 
la  sesiunea  inaugurală  ­  august  1867  ­  numele  în  „Societatea  Academică 
Română",  iar  începând  din  1872  a  ajuns  să­şi  lărgească  domeniul  de  compe­ 
tenţe, admiţând între membrii săi oameni de ştiinţă de prestigiu din domenii ca: 
medicina  (Nicolae  Kretzulescu),  ştiinţele  naturale  (A. Fătu), economia (Petre  S. 
Aurel/ansi loan Ghica), geologia (Gregoriu Ştefănescu). în mai 1879 a adoptat 

185
Victor Babeş  Emil Racoviţă 

tulatura de  „Academia  Română", ce  avea drept obiectiv principal promovarea 


culturii,  limbii  şi  istoriei  naţionale,  a  literelor,  ştiinţelor  şi  frumoaselor  arte".  în 
tructura sa s­au menţinut trei secţii: literatură, istorică şi ştiinţifică, dar o dată cu 
liversificarea disciplinelor ştiinţifice reprezentate, cea din urmă secţie a tins să 
câştige o pondere tot mai însemnată în ca­ 
drul Academiei, reflectând astfel progresele 
ştiinţei româneşti în acea epocă. 
Primei  generaţii  de  savanţi  români  ­ 
fizicianul  şi  matematicianul  E,  Baca/og/u, 
geologul  şi  paleontologul  Gr.  Cobă/cescu, 
chimiştii  Petru  Poni  şi  Nicolae  Tec/u,  bota 
nistul  Florian  Porcius,  agronomul  şi  econo 
mistul  Ion  lonescu  de  la  Brad  ­  i  s­au 
alăturat  personalităţi  mai  tinere,  cu  merite 
deosebite  în  diferitele  ramuri  ale  ştiinţei: 
matematicienii  Spiru  Haret,  David  Ema­ 
nuel,  Dimitrie  Pompeiu  şi  Gheorghe  Ţiţeica, 
inginerul  Anghel  Saligny,  proiectant  şi 
constructor  al  podului  de  peste  Dunăre  de 
la  Cernavodă,  geologii  Ludovic  Mrazec,  I. 
Simionescu  şi  Gh.  Munteanu­Murgoci, 
geograful  Simion  Mehedinţi,  numeroşi  re 
prezentanţi  ai  medicinei  şi  biologiei  pre 
cum:  Grigore  Antipa,  întemeietorul  şcolii 
dr. loan c. Cantacuzino  româneşti de hidrobiologie şi ihtiologie şi al

186
Muzeului  de  Ştiinţe  ale  Naturii  din 
Bucureşti,  Dirnitrie  Brândză,  fondator  al 
Grădinii  Botanice  din  Bucureşti,  Victor 
Babeş,  Ion  Cantacuzmo,  C.  Istrati,  Gh. 
Marinescu,  C.  Levaditi,  Emil  Racoviţă, 
fondatorul  în  1920  al  Institutului  de 
Speologie  din  Cluj,  D.  Voinov,  Francisc 
Rainer,  creatorul  şcolii  româneşti  de 
antropologie, Thoma lonescu. 
Dacă  secţiunea  ştiinţifică  a  Academiei  Române  s­a  bucurat  de  o  com­ 
ponenţă atât de prestigioasă, nu mai puţin ilustre sunt şi numele academicienilor 
din  celelalte  secţii:  B.P.  Hasdeu,  Timotei  Ci­pariu,  Vasile  Alecsandri,  C. 
Negruzzi,  August Treboniu Laurian, Titu Maiorescu, iar  mai  târziu  /.  Slavici,  G. 
Coşbuc, B. Şt. Delavrancea, M, Sadoveanu, L. Re­breanu, la secţia literară; 
M.  Kogălni­ceanu,  G.  Bar'iţiu,  Al.  Odobescu,  V.A.  Urechia,  A.D.  Xenopol,  D. 
Onciul, I. Bogdan, V. Pârvan, N. /orga, la secţia istorică. Nu se poate totuşi să nu 
observăm  şi  câteva  „absenţe"  ilustre  din  rândul  academicienilor.  Marii  scriitori 
clasici, Minai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiaie, nu au ocupat în timpul 
vieţii fotoliile de academicieni care li s­ar fi cuvenit pentru 
valoarea operei lor. Nici premierele mondiale  realizate  în Petru Poni
domeniul aviaţiei de Traian Vuia  şi  Henri Coandă  nu  au fost răsplătite cu titluri 
academice,  decât  în  cazul  celui  din  urmă,  peste  mai  multe  decenii  de  la 
construirea  primului  avion  cu  reacţie.  în  pofida  acestor  omisiuni,  Academia 
Română reprezenta forul  în jurul căruia s­au grupat cele mai importante forţe 
creatoare ale poporului român, atât din Vechiul Regat, cât şi din provinciile aflate 
sub administraţia străină. 
Un  fenomen  caracteristic  pentru  cultura  română  în  această  perioadă  îl 
reprezintă şi apariţia unui mare număr de societăţi şi asociaţii culturale cu profil 
istoric,  literar,  artistic.  Ele  ilustrează  efervescenţa  culturală  care  defineşte 
deceniile din preajma anului 1900. Alături de Societatea „Junimea' (laşi, 1863), 
Societatea culturală „Ateneul Român" (Bucureşti, 1865), Societatea Filarmonică 
Română  (Bucureşti,  1868),  Societatea  pentru  fond  de  teatru  român  (Deva, 
1870), Societatea amicilor de Belle Arte (Bucureşti, 1872) au activat importante 
asociaţii  culturale  ce  au  susţinut  idealurile  deplinei  libertăţi  şi  unităţi  naţionale. 
Menţionăm  astfel, Amicii  literaturii  şi  artei  române  (Bucureşti,  1895), Societatea 
pentru  răspândirea  gustului  artistic  în  România  „Ileana"  (Bucureşti,  1897), 
Asociaţia  „Frăţia  bunilor  români"  (Bucureşti,  1906),  Universitatea  populară  „N. 
lorga"  '(Vălenii  de  Munte,  1908),  Liga  „Deşteptarea"  (Bucureşti,  1912).  Alte 
societăţi  şi­au  propus  obiective  limitate,  marcând  o  tendinţă  de  specializare  în 
cultură. Astfel au activat între altele Societatea de Arhitectură (Bucureşti, 1891), 
Societatea  de  filosofie  (Bucureşti,  1897),  Societatea  „Tinerimea  artistică" 
(Bucureşti,  1901),  Societatea scriitorilor români (Bucureşti,  1909), Asociaţia 

187 
profesorilor  universitari  (laşi,  1917),  So 
cietatea  „Arta  Română"(laşi,  1917).  Dacă 
avem  în  vedere  şi  existenţa  unui  număr 
mare  de  asociaţii  vizând  obiective  sociale 
şi  politice  (Liga  Votului  Universal)  sau 
naţionale  („Arcăşiile"\n  Bucovina)  şi  luăm 
în  consideraţie  şi  spectaculoasa  dezvol 
tare  a  presei  ­  peste  2  700  de  periodice 
apărute  doar  în  perioada  1907­1918  ­  ne 
putem  crea  o  imagine  a  bogăţiei  şi  diver 
sităţii  care  au  caracterizat  preocupările 
culturale  ale  societăţii  româneşti  între 
războiul  de  independenţă  şi  Marea  Unire. 
Pentru  meritul  de  a  fi  grupat  în  jurul 
său  pe  cei  care  vor  deveni  „clasicii  litera 
turii  române",  Junimea"  ocupă  o  poziţie 
privilegiată  în  ierarhia  asociaţiilor  şi  so 
cietăţi/or  cu/tura/e.  Avându­I  în  fruntea  sa 
A  pe  T it u  Maiorescu,  ea  a  j ucat   un  rol   de­ 
Aurel Vlaicu •  CISIV  în    afirmarea    lui  M. 
Eminescu,  I. 
Creangă, han Slavici şi  Ion Luca Cara­ 
ale. în jurul acestei societăţi s­a definit un interesant complex de idei estetice, 
jsofice şi politice, ce poartă numele de junimism. El s­a pronunţat şi a susţinut 
omovarea, în acelaşi timp, a valorilor tradiţionale şi deschiderea către cultura 
;cidentală, cu o afinitate specială faţă de cultura germană, explicabilă prin 

Mihai Eminescu  Ion Luca Caragiale 

88 
faptul  că,  în  cadrul  său,  se  formaseră  nu  numai  Titu  Maiorescu,  ci  şi  mulţi  alţi 
reprezentanţi de vârf ai intelectualităţii române din epocă. Principala tribună de 
manifestare  a  ideilor  acestei  societăţi  au  constituit­o  „Convorbirile  literare". 
Reacţia  împotriva  poziţiilor  junimiste  s­a  cristalizat  în  jurul  revistei  „Literatorul", 
condusă de Alexandru Macedonski. Polemica de idei s­a purtat preponderent 
pe  tărâmul  esteticului,  „Literatorul"  promovând  curentul  parnasianismului  şi 
simbolismului. 
Estetica  maioresciană  a  avut  un  adversar  şi  în  persoana  lui  Constantin 
Dobrogeanu­Gherea,  susţinător  al  „artei  cu  tendinţă",  iar  din  punct  de  vedere 
politic  adept  al  social­democraţiei.  Ideile  sale  se  fac  cunoscute  prin  paginile 
revistei „Contemporanul". 
în  primii  ani  ai  secolului  XX,  alte  două  publicaţii  au  devenit  purtătoare  de 
cuvânt ale unor noi curente literare, cu repercusiuni şi dincolo de domeniul strict 
al  esteticului:  „Sămănătorul",  iniţiat  de  Spiru  Haret,  şi,  respectiv,  „Viaţa  Româ­ 
nească", prin care s­au făcut cunoscute, în special, ideile lui Constantin Stere şi 
Garabet  Ibrăileanu.  Curentele  născute  în  jurul  celor  două  reviste  au  fost 
sămănătorismul ş\ poporanismul. 

învăţământul.  O  premisă  importantă  pentru  facilitarea  accesului  la  învă­ 


ţământ a reprezentat­o legea din 1864, prin care învăţământul primar a devenit 
obligatoriu  şi  gratuit.  în  realitate,  însă,  nu  toţi  elevii  înscrişi  în  clasa  I  terminau 
patru  clase.  Condiţiile  obiective  ale  dezvoltării  social­economice,  un  anumit 
imobilism  şi o oarecare inerţie la nivelul mentalităţilor au determinat menţinerea 
unui  procent  însemnat  de  analfabeţi.  în  opera  de  modernizare  a  sistemului  de 
învăţământ din România un rol important l­a jucat matematicianul, astronomul şi 
pedagogul  Spiru  Haret,  ce  a  îndeplinit  de  mai  multe  ori  funcţia  de  ministru  al 
instrucţiunii  publice.  Prin  activitatea  sa  el  a  reorganizat  pe  baze  moderne 
învăţământul de toate gradele şi a iniţiat prima acţiune culturală şi politică  de 
proporţii a învăţător/mii române din med/uf sătesc. 
în  mare  măsură,  lumea  academică  coincide,  în  perioada  de  care  ne 
ocupăm, cu aceea universitară. Cele două universităţi, din laşi (fondată în 1860) 
şi din Bucureşti (înfiinţată în 1864), au focalizat viaţa culturală şi ştiinţifică a ţării 
Se adăugau Facultatea de Medicină (iniţiatori dr. Carol Davila şi N. Kretzulescu), 
precum  şi  şcolile  superioare  cu  profil  artistic  ­  Şcolile  de  Arte  Frumoase  din 
Bucureşti  şi  laşi,  Conservatorul  de  Muzică  şi  Artă  Dramatică,  care  completau 
imaginea  învăţământului  superior  românesc  situat  la  cote  valorice  ridicate. 
Nivelul  ridicat  de  cunoaştere  şi  cercetare  se  explică  nu  numai  prin  talentul  şi 
entuziasmul  corpului  profesoral,  ci  şi  prin  temeinica  sa  pregătire  în  reputate 
centre universitare ale Europei. De altfel, obiceiul trimiterii unor tineri la studii în 
străinătate,  adesea  după  absolvirea  unei  facultăţi  în  ţară,  se  va  menţine  şi  în 
continuare. în acest scop  sunt atribuite burse de  studii  în străinătate, mulţumită 
cărora  poarta  marilor  universităţi  se  deschide  pentru  tinerii  români  proveniţi  din 
aproape toate păturile sociale. 
Reforma învăţământului, promovată de Spiru Haret, a dat o nouă orientare 
Şcolilor  de  stat  din  România.  Concomitent,  însă,  a  continuat  să  funcţioneze 
învăţământul  particular,  precum  şi  cel  confesional.  în  ceea  ce  îi  priveşte  pe 
românii  din  provincii!'­  aflate  sub  stăpânire  străină,  obiectivul  principal  a  fost 
apărarea şcolilor cu predare în limba naţională. în Transilvania şi în Bucovina

189
George Coşbuc  Bogdan Petriceicu Hasdeu 

■xistau  unele  şcoli  româneşti,  de  nivel  primar  şi  mediu,  dar  se  simţea  lipsa 
ivăţământuiui superior. Activitatea Astreia constituit un imbold pentru afirmarea 
laţiu'nii române din Transilvania. Ea a continuat să susţină, pe diferite căi, şcoala 
omânească. Faptul că primul preşedinte al  Astreiesle  ales Andrei Şaguna, cel 
are,  în  1864,  a  devenit  şi  Mitropolit  al  românilor  ortodocşi  din  Ungaria  şi  din 
'ransilvania,  aruncă  o  lumină  semnificativă  asupra  implicării  Bisericii  în 
prijinirea  învăţământului  şi  cultivarea  valorilor  naţionale  din  Transilvania,  fapt 
;are  reprezintă  un  adevăr  general,  valabil  pentru  ambele  mari  confesiuni  ­ 
irtodoxă şi greco­catolică ­ cărora le aparţineau românii transilvăneni. 
Mult mai dramatică se prezenta situaţia învăţământului pentru românii din 
Basarabia. Politica  de  deznaţionalizare  a populaţiei majoritare româneşti  a  atins 
ipogeui  după  1867,  când  folosirea  limbii  române  în  orice  fel  de  şcoală  a  fost 
nterzisă.  Chiar  şi  atunci  când,  sub  influenţa  revoluţiei  ruse  din  1905,  s­a 
ecunoscut  dreptul  la  învăţământ  în  limba  maternă,  acest  drept  era  acordat 
liferitelor  grupări  etnice  minoritare,  nu  însă  şi  majorităţii  româneşti.  Dramatica 
iituaţie culturală a românilor basarabeni era întreţinută şi agravată şi de vigilenţa 
:u care autorităţile ruse vegheau să nu pătrundă nici un fel de cărţi sau periodice 
n  bibliotecile  basarabene  din  România  pentru  a  putea,  prin  totala  izolare 
:ulturală, să­şi ducă la îndeplinire acţiunea de deznaţionalizare a românilor. 
în perioada care a urmat războiului de independenţă, 
arhitectura,  pictura,  sculptura,  muzica  şi  teatrul  trec  şi  ele  printr­un  proces  de 
iefinire a marilor direcţii care vor reliefa specificul naţional în cadrul fiecăreia şi 
otodată cunosc capodopere ale creaţiei artistice. 
în  arhitectură,  vechea  tentaţie,  ca  stil,  a  clasicismului,  este  abandonată 
)entru a face loc unor direcţii de dezvoltare divergente, nevoia de a construi mari 

I90
Palatul Culturii din laşi 

edificii  publice,  care  să  dea  prestanţă  oraşelor  româneşti.  Aceasta  este  satis­ 
făcută  de  eclectismul  specific  şcolii  franceze,  ilustrat  prin  edificii  ca  Atheneul 
Român  sau  Cercul  Militar  din  Bucureşti.  Preocuparea  arhitecţilor  de  a  îmbina 
elementul nou cu cel autohton s­a finalizat prin opera arhitectului Ion Mincu şi a 
elevilor săi, în clădiri aparţinând stilului neo­românesc, încercare de continuare a 
repertoriului de forme arhitecturale consasrat de epoca brâncovenească. 
Pentru pictură şi sculptură, epoca de care ne ocupăm reprezintă momentul 
unei  predări  de  ştafetă  între  generaţii.  Theodor  Aman,  Gheorghe  Tattarescu  şi 
Caro/  Storck,  fondatori  ai  Şcolii  de  Arte  Frumoase  din  Bucureşti  şi  Gheorghe 
Panaiteanu,  ctitor  al  şcolii  similare  din  laşi,  îşi  încheie  activitatea.  în  schimb, 
generaţia lui Nicolae Grigorescu, apoi Ion Andreescu şi Ştefan Luchian înnoiesc 
limbajul plastic realizând o mai mare apropiere faţă de pictura franceză a şcolii 
de la Barbizonş\ a curentului impresionist. La laşi, CD. Stahise apropie mult de 
tradiţiile artei plastice germane. 
Primii  ani  ai  secolului  XX  au  marcat  şi  deschiderea  artei  româneşti  către 
universul  de  idei  şi  forme  ale  curentului  modernist.  Opera  lui  Constantin 
Brâncuşi, degajând o viziune stilizată a volumelor, a fost, pentru început, primită 
cu  reticenţa  de  publicul  format  şi  educat  artistic  în  spiritul  curentului 
academismului.  Se  afirmă  nume  noi  ca:  A.  Verona,  N.  Vermont,  C. 
Cuţescu­Storck, Gh. Petraşcu, Th. Pallady. în sculptură, Ion Georgescuşi Ştefan 
Valbudea  preiau  ştafeta de la dascălul lor, Carol Storck, pentru a o preda unei 
generaţii   mai   tinere:  C.   Brâncuşi,   D.   Paciurea,   Fritz  Storck.  Activitatea 

191
Palatul Poştei şi Telegrafului 
din Bucureşti 

Ateneul Român
Nicolae Grigorescu  Theodor Aman 

expoziţională capătă un caracter ritmic. Unii artişti expun şi în străinătate, unde 
cei mai mulţi  îşi desăvârşesc  studiile, realizând astfel paşi  spre recunoaşterea 
artei româneşti în cercurile internaţionale. Un eveniment de excepţie îl constituie 
Expoziţia  Jubiliară  organizată  la  Bucureşti  în  1906  pentru  a  marca  festiv 
împlinirea  a  40  de  ani  de  la  suirea  pe  tron  a  lui  Caro/  I.  Cu  acest  prilej  se 
amenajează  în  Capitală  Parcul  Carol  şi  se  construiesc,  în  cadrul  său,  nu­ 
meroase  edificii,  precum  Palatul  Artelor.  Tot  cu  acest  prilej  D.  Pădurea,  Fr. 
Storck  şi  Filip  Marin  sculptează  ansamblul  de factură  romantică format  din  doi 
giganţi  şi Frumoasa Adormită, ilustrare a unei legende scrise de Carmen Sylva, 
regina poetă şi protectoare a artelor. 
interesul  pentru  artă  se  manifestă,  însă,  şi  pe  alt  plan.  Acum  au  luat 
naştere colecţii şi muzee dintre cele mai importante în România. Regele Carol I, 
el  însuşi având  studii de istoria artei, şi­a format o celebră colecţie de tablouri. 
Tot gustului său şi al reginei Elisabeta (Carmen Sylva) i se datorează construirea ­ 
între  1873­1383  ­  a  CasteluluiPe/eş,  devenit,  din  1914,  un  bun  al  poporului 
român,  ca  urmare  a  voinţei  testamentare  a  suveranului.  în  1910  ia  fiinţă  la 
Bucureşti primul muzeu de artă, construit de Anastase Simu pentru a­i adăposti 
bogata colecţie de pictură şi sculptură, donată ulterior statului. Ideea unui muzeu 
de  artă,  iniţiat  şi  susţinut  de  stat,  se  află,  în  această  epocă,  doar  în  stadiul  de 
proiect, deşi un fond de opere ale artiştilor români  începe  să  se  strângă pentru 
viitoarea Pinacotecă Naţională, iar spaţiile pentru amenajarea ei sunt prevăzute 
în Palatul Atheneului. Mai aproape de realizare se află proiectul altei instituţii de 
interes naţional. Este vorba despre Muzeul naţional de artă veche românească, 
destinat  să  cuprindă  atât  obiecte  de  artă  populară,  cât  şi  mărturii  artistice  ale 
civilizaţiei   româneşti   medievale,   pentru   care   istoricul   de   artă  Alexandru 

193
gara­Samurcaş  a  colecţionat  un  fond  de  mai  multe  mii  de  exponate,  iar 
itectul  Nicolae  Ghika­Budeşti  a  construit  o  aripă  a  viitorului  sediu  din 
;ureşti (actualul Muzeu al Ţăranului Român). 
Din acelaşi interes pentru valorile culturii vechi, a luat fiinţă  Comisia 
wumentelor Istorice,  organism  specializat în  studierea,   repertorierea  şi 
taurarea monumentelor. Printre publicaţiile comisiei se numără şi amplele 
iertorii de monumente bisericeşti medievale din România, realizate de Gh. 
lşş\ Nicolae Ghika­Budeşti. Preocupărilor pentru cunoaşterea trecutului istoric 
tional le datorăm şi cele dintâi studii de arheologie românească pe care Ie­a 
îlizat Alexandru Odobescu, în legătură cu tezaurul de la Pietroasa, Grigore 
cilescu, pentru monumentul de la Adamclisi (Tropaeum Traiani)ş\, mai târziu, 
isile Pârvan, referitor la civilizaţia geto­dacă. Tot în această perioadă, a 
;eput o activitate sistematică de culegere şi interpretare ştiinţifică a folclorului. 
tivitatea de pionierat în acest domeniu a lui Vasile Alecsandri ş\ B.P. Hasdeua 
;t continuată de Artur Gorovei, Simion Florea Marian, Gr. Toci/eseu, Elena 
?cu/ută­Voronca, Lazăr Şăineanu, care au publicat importante culegeri de 
clor, precum şi studii privitoare la textele culese. Preocupări similare s­au 
anifestat şi în privinţa muzicii populare, care reprezintă şi una din sursele de 
spiraţie pentru compozitori, în special pentru cei atraşi de creaţia corală. în 
;eastă direcţie s­au impus, cu precădere, contribuţiile lui Gheorghe Dima şi 
n Vidu. 
Viaţa  muzicală  a  fost  bogată  în  manifestări  aparţinând  diferitelor  genuri, 
ste  epoca  în  care  se  organizează  Filarmonica  şi  Opera  (teatrul  liric).  Câteva 
îrsonalităţi  se  impun  publicului,  chiar  şi  celui  internaţional.  Haricleea  Darclâe, 
ina  de  A/o/ysunt  două  dintre  vocile  celebre  ale  României,  aplaudate  pe  mari 
;ene  ale  Europei.  Dtntre  compozitori  se  afirmă  Ciprian  Porumbescu,  Eduard 
'aude/la,  Alfons  Castaldi.  Alexandru  Flechtenmacher  îşi  asociază  numele  în 
Decial  cu  acela  al  poetului  Vasile  Alecsandri,  cu  care  colaborează.  La  laşi, 
îavriil  Musicescu  îmbină  activitatea  componistică  cu  cea  pedagogică.  Fără 
idoială  însă  că  marele  eveniment  al  istoriei  muzicii  româneşti  este  apariţia 
inărului George Enescu, care  şi­a uimit maeştrii prin precocitate şi o strălucită 
arieră internaţională ca interpret, dirijor şi compozitor. 
Imaginea  vieţii  culturale  a  epocii  de  după  cucerirea  independenţei  ar  fi 
icompletă  fără  o  menţiune  a  rolului  tot  mai  important  pe  care  şi­l  asumă  arta 
framatică.  Teatrul  naţional  se  afla  la  momentul  de  răscruce  dintre  vechea 
leneraţie, reprezentată  de  Matei Mi/Io, Mihail Pascal/y, şi  noile contingente de 
ictori,  printre  care  menţionăm  pe  Grigore  Manolescu,  Ştefan  Iulian,  Aristizza 
lomanescu,  Constantin  Nottara.  în  repertoriu,  clasicii  literaturii  universale 
ilternează cu dramaturgii români. în strânsă legătură  cu teatrul dramatic a luat 
îaştere  şi  teatrul  liric,  la  dezvoltarea  căruia  un  rol  important  l­a  avut  Eduard 
Wachmann, director al Conservatorului din Bucureşti. 
Viaţa culturală românească din perioada 1877­1918  se prezintă, astfel, ca 
jn  fenomen  complex,  atingând  cote  valorice  superlative.  în  cadrul  său  s­au 
ructificat  roadele  unei  activităţi  începută  încă  anterior  anului  1848  şi  în  care 
cultura  română  s­a  aliniat  celei  europene.  Principalele  instituţii  culturale  s­au 
aflat acum în perioada de organizare care, nu lipsită de unele ezitări, a constituit 
un început condus în mod ferm de o generaţie de oameni de cultură, beneficiind
de  o  formaţie  solidă  şi  animaţi  de  un  patriotism  autentic.  Afirmarea  specificului 
naţional  în  cultură  a fost  unul din obiectivele urmărite cu consecvenţă fără a fi 
însă  şi formulat ca atare, în mod programatic. România independentă devenea 
astfel şi centrul către care convergeau forţele creatoare din întregul spaţiu locuit 
de  români,  într­un  moment  în  care  aspiraţiile  către  unire  atingeau  apogeul, 
pregătind actul din 1918. 

NICOLAE /ORGA despre interesul acordat ţăranului român 

.. Cercurile conducătoare dădeau mai multă atenţie ca înainte ţăranului. Cercurile literare 
şi 
ştiinţifice studiară cu stăruinţă poeziile, poveştile, cântecele, legendele, portul, în scurt toate formele 
de mişcare spirituală ale poporului..." 

CONSTANTIN RĂDULESCU­MOTRU despre specificul naţional 
.. Specificul naţional e totuna cu sufletul neamului, care e în fiecare dintre noi, şi cu 
toate 
acestea este în afară de noi: noi îi împrumutăm viaţa organică, el ne dă continuitatea şi durata 
istorică; el este chipul cu care ne întrupăm pentru alte neamuri..." 

TEMĂ: 
1.  Caracterizaţi direcţiile principale de dezvoltare ale învăţământului românesc, între anii 
1878 şi 1914. 
2.  Care au fost contribuţiile majore ale mişcării artistice la afirmarea culturii după cucerirea 
independenţei?
RĂZBOIUL PENTRU REÎNTREGIREA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI 

­DIPLOM AŢIA ROM ÂNEASCĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX­LEA Şl 


ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX­LEA. ­ROMÂNIA  SI  DEBUTUL  PRIMEI 
CONFLAGRAŢII   MONDIALE.   PERIOADA 
NEUTRALITĂŢII SI SEMNIFICAŢIA SA. ­INTRAREA ROMÂNIEI ÎN RĂZBOI. 
OPERAŢIILE MILITARE DIN ANUL 1916. 

OCUPAŢIA MILITARĂ A PUTERILOR CENTRALE.  ­ CAMPANIA DIN VARA 
ANULUI 1917 SI URMĂRILE SALE. ­PACEA   DE   LA   BUCUREŞTI   (24 
APRILIE/7   MAI   1918).   REINTRAREA 
ROMÂNIEI ÎN RĂZBOI SI PARTICIPAREA SA LA VICTORIE. 

Diplomaţia  românească  la  sfârşitul  secolului  al  XIX­lea  şi  începutul 


ocolului al XX­lea. Dupâ recunoaşterea internaţională a independenţei de stat, 
omânia a trebuit să ţină seama de noul echilibru de forţe creat în Europa şi, în 
aecial,  în  sud­estul  său.  Aceasta,  pe  de  o  parte,  deoarece  ocupa  o  poziţie 
rategioă în Peninsula Balcanică, acolo unde se ciocneau interesele economice şi 
olitice ale Rusiei, Imperiului Otoman şi Austro­Ungariei, iar, pe de altă parte, ea 
ebuia să se integreze structurilor europene de pe o nouă poziţie ­ cea de stat de 
>ne  stătător­  şi  să­şi  făurească  modalităţi  proprii  de  afirmare  care  să­i  asigure 
9zvoltarea. în atare condiţii, ţara noastră a desfăşurat o politică externă activă, cu 
n câmp de acţiune lărgit şi în care s­a manifestat o colaborare între toate partidele 
alitice,  dincolo  de  micile  interese  partizane,  pe  drumul  afirmării  intereselor 
aţionale. Au contribuit la aceasta diplomaţi străluciţi, precum MihailKogălniceanu, 
J/7 Chica,  P.P.  Carp,  I.C. Brătianu, V. Boerescu,  DA. Sturdza  şi  alţii. Conform 
ărerii unor diplomaţi străini, Bucureştiul a devenit, în perioada de care ne ocupăm, 
n  centru  cu  o  bogată  activitate  diplomatică,  „o  veritabilă  trambulină  pentru 
mbasadori". 
Imediat  după  1878,  un  obiectiv  central  al  guvernului  român  a  fost 
cunoaşterea în plan extern a independenţei şi a transformărilor ce i­au urmat în 
tatutul politic al ţării. După numeroase demersuri diplomatice, legate mai ales de 
Dordarea cetăţeniei evreilor şi de rezolvarea urmărilor afacerii Stroussberg, între 
iii 1878­1880 Anglia, Franţa, Grecia, Olanda, Rusia, Imperiul Otoman,  ustro­ 
Ungaria, Italia, Germania au recunoscut independenţa de stat a României. 
în  acelaşi  timp,  au  avut  loc  numeroase  contacte  diplomatice  legate  de 
dicarea ţării la rangul de Regat. încă în toamna lui 1878, Caro/ la luat titlul de 
Iteţă Regală, acesta fiind recunoscut în anul următor. El a semnificat un prim 
as către modificarea statutului politic internaţional al ţării. în 1880 I.C. Brătianu 
Carol I au făcut vizite în Germania. Cu acest prilej a fost abordată şi problema 
sgatului şi s­a reglementat, apoi, succesiunea la tronul ţării. S­a stabilit ca, în lipsa 
ascendenţilor direcţi, tronul să revină prinţului Ferdinand, nepotul de frate al lui 

36
Carol.  Acesta  s­a  căsătorit  în  1892  cu  principesa  Măria  de  Edinburgh,  nepoata 
reginei  Victoria  a  Angliei.  La  14/26  martie  1881,  Parlamentul  a  votat 
transformarea  României  în  Regat,  punând  încă  o  dată  Europa  în  faţa  faptului 
împlinit.  România  îşi  decidea,  astfel,  singură,  soarta  în  istorie.  în  1881,  ţara 
noastră întreţinea relaţii diplomatice cu 18 state ale lumii. 
La sfârşitul secolului al XIX­lea şi începutul secolului al XX­lea scena politică 
a  continentului  nostru  a  fost  marcată,  cel  puţin  în  sud­estul  său,  de  mutaţii 
semnificative. Austro­Ungaria şi­a intensificat penetraţia în Peninsula Balcanică 
şi  a  ocupat  un  loc  important  în  Comisia  Dunării;  preocuparea  sa  de  a  domina 
Comisia,  permanentele  fricţiuni  legate  de  situaţia  românilor  din  Transilvania, 
supuşi unei intense deznaţionalizări după înfăptuirea dualismului din 1867, ca şi 
consecinţele  convenţiei  comerciale  din  1875  au  dus  la  înrăutăţirea  relaţiilor 
româno­austro­ungare.  Rusia  şi­a  întărit  poziţiile  în  Bulgaria  şi  a  încercat,  în 
1878, să ameninţe România cu ocuparea; în anul următor, pe fondul înrăutăţirii 
grave a relaţiilor româno­ruse, după încălcarea de către Rusia a Convenţiei din 4 
aprilie  1877  şi  ocuparea  judeţelor  din  sudul  Basarabiei,  s­a  ajuns  la  incidentul 
între trupele române şi ruse de la Arab Tabia, în legătură cu delimitarea frontierei 
de sud a Dobrogei. Franţa, înfrântă catastrofal în urma războiului din 1870­1871 
cu  Prusia,  nu  mai  reprezenta,  pentru  moment,  o  forţă  politico­diplomatică  în 
Europa. Acestea au impus României, tot mai mult izolată diplomatic după 1878, 
să  se  îndrepte  spre  o  alianţă  diplomatică  cu  Puterile  Centrale  (Tripla  Alianţă), 
formată din Germania, Austro­Ungaria şi Italia. S­au adăugat originea germană a 
dinastiei din România  şi unele interese  economice ale cercurilor conducătoare 
din ţara noastră în relaţiile cu Germania. Iniţiativa a venit din partea cancelarului 
german Otto von Bismarckcare, în 1880, s­a şi exprimat în acest sens. în 1883, 
regele  Carol  I  a  făcut  vizite  în  Germania  şi  Austro­Ungaria,  ceea  ce  a  grăbit 
apropierea României de Puterile Centrale, l­a urmat vizita primului ministru I.C. 
Brătianu în aceleaşi ţări. în cadrul convorbirilor, premierul român a respins însă 
în  mod  hotărât  ­  expresie  a  politicii  independente  a  României  şi  a  faptului  că 
alianţa nu însemna renunţarea la o politică proprie a guvernului de la Bucureşti ­ 
cererea  de  a  nu  permite  pe  teritoriul  său  acţiuni  îndreptate  contra  dublei 
monarhii. Chiar cu un an înainte, în 1882, avusese loc la laşi, cu prilejul dezvelirii 
unei statui a lui Ştefan cel Mare, un incident ce agravase relaţiile între Viena şi 
Bucureşti:  senatorul  Petre  Grădişteanu  declarase  atunci  că  speră  ca  regele 
Carol să recapete „pietrele preţioase" ce lipseau încă de la coroana voievodului 
moldovean, adică provinciile aflate sub dominaţie străină. 
în  ultimii  ani  ai  secolului  trecut,  raportul  de  forţe  în  Balcani  a  suferit 
importante  modificări  o  dată  cu  reorientarea  Serbiei  şi  Bulgariei  spre  Rusia.  în 
acelaşi  timp,  guvernul  român  a  continuat  să­şi  manifeste  interesul  pentru 
sprijinirea  locuitorilor  de  origine  română  din  zona  Balcanilor,  mai  precis  din 
Munţii Pindului ş\ de pe Valea Timocului. 
Alianţa între România şi Puterile Centrale s­a semnat în 1883 şi a fost un 
act cu caracter secret fiind cunoscut doar de rege şi de către unii oameni politici. 
Ea a fost reînnoită, de cîteva ori, în anii următori. Alianţa a avut un caracter pur 
defensiv,  specificându­se  angajamentul  părţilor  de  a  nu  adera  la  alianţe 
potrivnice vreunuia din membri, ca şi obligaţia de a se ajuta în cazul în care vreo 
parte contractantă era atacată. România a izbutit, în acest mod, să iasă din 

197
rea  în care fusese  împinsă  şi  a obţinut unele  garanţii de  securitate.  în 
aşi timp, alianţa nu a semnificat nici un moment abandonarea sprijinirii luptei, 
inilor din Transilvania, ci chiar o consolidare a statutului internaţional al ţării 
regătirea  deplinei  unităţi  naţionale.  Pentru  unii  politicieni,  tratatul  avea 
)rtantă prin prezenţa Germaniei în alianţă. Se spera că aceasta din urmă va 
veni la Viena şi Budapesta pentru a îmbunătăţi situaţia românilor ardeleni, 
■esie a conjuncturii internaţionale, clauzele militare ale acordului nu au fost 
nicicând aplicate, iar atunci când condiţiile au permis­o, românii au intrat în 
i pentru eliberarea fraţilor lor de peste munţi. 
Trebuie  menţionat  şi  faptul  că,  după  1883,  momentele  de  încordare  între 
ureşti  şi  Viena  au  continuat,  date  fiind intensificarea  exploatării  naţionale  a 
anilor ardeleni, tensiunile economice, precum şi războiul vamal dintre anii 5­ 
1891,  regimul  navigaţiei  pe  Dunăre.  Puternicul  ecou  al  acţiunii 
lorandiste, uriaşa adeziune a opiniei publice şi a tuturor cercurilor politice din 
hiul  Regat  la  prevederile  documentului  înaintat  lui  Franz  losif  m  1892, 
icarea liderilor memorandişti  în  procesul  de la Cluj, au impus  cercurilor 
ale  de  la  Bucureşti  ca,  în  ciuda  alianţei  cu  Viena,  să  susţină  interesele 
jnale.  însuşi  regele  Caro/1  a  avertizat  Germania  că  nu  putea  să  se  opună 
deratelor naţiunii române. 
La începutul secolului al XX­lea România s­a afirmat  în sud­estul Europei 
in factor de stabilitate politică. Politica externă a încercat să corespundă pe 
in şi să urmărească realizarea intereselor naţionale, aceasta pe fondul compli­ 
situaţiei din Balcani  şi al conturării celei de­a doua alianţe politico­diplomatice 
Europa  ­  Antanta  (Tripla  înţelegere)  ­  constituită  de  Franţa,  Anglia  şi  Rusia, 
lânia a urmărit, în principal, menţinerea statu­quo­uM în Peninsula Balcanică 
î acest sens, şi­a modelat activitatea pe lângă Puterile Centrale. Noua situaţie 
sud­estul  Europei,  în  special  apropierea  Austro­Ungariei  de  Bulgaria  şi 
terea agresivităţii sale după 1908, când a anexat Bosnia şi Herţegovina, s­a 
■ânt  şi  asupra  situaţiei  românilor  din  Transilvania.  Cel  din  urmă  eveniment  a 
întuat  contradicţiile  în  această  zonă  a  continentului,  dat  fiind  şi  faptul  că 
enţiile Rusiei faţă de strâmtorile Bosfor şi Dardanele au fost ignorate la Viena. 
asemenea, Bulgaria şi­a manifestat  dorinţa  de a îngloba  noi  teritorii. De fapt, 
jaria dorea să­şi sporească teritoriul pe seama Imperiului Otoman, prin aceasta 
ând  în pericol  statu­quo­u\  balcanic. în aceste condiţii s­a produs, în mod 
tat şi greu de surprins de cei neavizaţi, o detaşare a ţării noastre de Puterile 
trale. Ea s­a prelungit până către 1914, în pragul conflagraţiei mondiale. 
Diplomaţia  austro­ungară  şi  cea  germană  au  căutat,  totuşi,  să  menţină 
ureştiul  în  orbita  Puterilor  Centrale,  în  ciuda  unui  curent  de  opinie  tot  mai 
ivorabil lor  în  cercurile  politice  româneşti.  în  1909,  moştenitorii  tronului  din 
mania şi Austro­Ungaria au vizitat capitala României, iar la împlinirea a 70 de 
regele Carol /a fost numit feldmareşal al armatei germane. Ion I.C. Brătianu, 
cipesa Măria, alţi politicieni au tatonat însă terenul pentru o reorientare tacită, 
>olitica  externă,  către  Antantă.  Se  spera  ca  aceasta  să  sprijine  unirea 
isilvaniei  şi  Bucovinei  cu  România.  Tot  mai  multe  evenimente  politice  şi 
nomice atestă  acest proces. în anii 1910­1911 România a fost vizitată de 
uni  militare  din  Anglia  şi  Rusia,  de  Paul  Deschanel,  fost  preşedinte  al 
iţei, şi de către primarul  Parisului. De asemenea, au sporit investiţiile de 
ital din statele Antantei, în special în industria petrolieră.
Războaiele  balcanice  din  1912­1913  au  demonstrat  însă,  în  mod  clar, 
reorientarea  politicii  externe  a  guvernului  român.  în  1912,  statele  balcanice  ­ 
Serbia,  Grecia,  Bulgaria  urmăreau  realizarea  unităţii  naţionale  prin  recucerirea 
unor teritorii aflate încă sub stăpânirea Imperiului Otoman. Poarta a fost înfrântă 
şi,  la  3  decembrie  1912,  a  semnat  armistiţiul.  Tratativele  pentru  pace  s­au 
desfăşurat  la  Londra,  dar  între  aliaţii  balcanici  existau  încă  multe  neînţelegeri. 
Datorită  Porţii  discuţiile  au  fost  întrerupte,  iar  la  3  februarie  1913  conflictul  a 
reizbucnit.  Teama  unei  generalizări  a  conflictului  a  făcut  ca  Marile  Puteri  să 
intervină,  după  Conferinţa  internaţională  a  ambasadorilor  şi  „Protocolul"  de  la 
Moscova, ceea ce arată interesele distincte ale Marilor Puteri, în zonă, şi să se 
încheie pacea de la Londra, lăsând, totuşi, importante probleme nerezolvate. 
România şi­a proclamat neutralitatea faţă de primul conflict balcanic, dar a 
privit cu îngrijorare războiul, mai ales prin prisma intervenţiei Marilor Puteri. La 
10 iunie 1913 Bulgaria, nemulţumită de rezultatele tratativelor de pace, a atacat 
pe  foştii  aliaţi.  (  începea  al  doilea  război  balcanic.)  în  aceste  condiţii,  când 
situaţia  din  Peninsula  Balcanică  se  complicase  la  maximum  şi  tindea  să  se 
modifice, România  a decretat mobilizarea. Toţi contemporanii au fost de acord 
că aceasta a semnificat în fapt ruperea legăturilor cu Puterile Centrale şi în mod 
deosebit cu Austro­Ungaria. Nicolae /orga scria că..... se poate spune... că peste 
Dunăre se discută chestiunea Ardealului, că se începe războiul împotriva voinţei 
austriece". Trupele române au trecut Dunărea şi au înaintat în Bulgaria. Bulgaria 
a  fost  silită  să  capituleze.  Discuţiile  pentru  pace  s­au  desfăşurat  la  Bucureşti, 
ceea ce era o recunoaştere a rolului ţării noastre. Pacea de la Bucureşti din 10 
august  1913  a  prevăzut  cedarea  de  către  Bulgaria  a  unei  părţi  din  Macedonia 
către  Serbia  şi  a  sudului  aceleiaşi  provincii  către  Grecia.  Imperiul  Otoman  a 
primit  o  parte  din  răsăritul  Traciei  cu  oraşul  Adrianopole  (Edirne), iar  România, 
sudul  Dobrogei,  până  la  linia  Ecrane  ­  Turtucaia.  Tratatul  de  Pace  a  restabilit 
pacea în Balcani doar aparent, căci în ciuda politicii Bucureştiului de a­l menţine, 
guvernul de la Sofia a acţionat permanent sub instigarea Vienei pentru revizuirea 
sa. Aceasta a adâncit şi mai mult ruptura între România şi Tripla Alianţă, tocmai 
în pragul războiului mondial. 

România  şi debutui primei conflagraţii mondiale. Perioada neutralităţi. 
şi  semnificaţia  sa.  Primul  război  mondial  (1914­1918)  a  reprezentat  apogeul 
confruntării  între  Marile  Puteri  pentru  dominaţie  economică  şi  politică  şi 
reîmpărţirea  lumii  în  sfere  de  influenţe.  S­au  confruntat  Puterile  Centrale  şi 
Antanta, deopotrivă responsabile de izbucnirea conflictului. 
în  vara  anului  1914  România  ocupa  o  poziţie  importantă,  ambele  tabere 
beligerante fiind dispuse să­i câştige concursul. Pe de o parte, Puterile Centrale 
se străduiau să menţină România în alianţă. în acest sens, în 1913­1914 au fost 
acreditaţi  la  Bucureşti  noi  ambasadori,  şi  anume  Ottokar  Czernin,  importantă 
figură  a  politicii  Austro­Ungariei,  şi  von  Bussche,  din  partea  Germaniei.  Vizita 
ţarului Nicolae al //­/ea şi a familiei sale la Constanţa, la 1/14 iunie 1914, însoţit 
de ministrul de externe Sazonov, discuţiile cu regele Caro//şi premierul Ion I.C. 
Brătianu  au  reconfirmat  însă  noua  orientare  în  politica  externă  a  României. 
Treptat,  chiar  personalităţi  marcante  de  la  Berlin  şi  Viena  au  recunoscut  că 
România era practic pierdută pentru Puterile Centrale.

199
La 28 iunie 1914 a  avut loc  atentatul de la Sarajevo,  căruia i­au căzut 
ime moştenitorul tronului austro­ungar, Francisc Ferdinand, şi soţia sa. în 
3 următoare, după ce Austro­Ungaria i­a declarat război Serbiei, au intrat în 
flict,  declarându­şi  reciproc  război,  principalii  componenţi  ai  alianţelor 
mili­i  Atât  Antanta  cât  şi  Puterile  Centrale  au  făcut  presiuni  la  Bucureşti 
pentru a tiga alianţa României şi intrarea sa imediată în război. 
Soarta tării a fost decisă de Consiliul de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3 
iust  1914'  în  faţa  unei  situaţii  grave  bătrânul  rege  Caro/  I  trebuia  să  se 
isulte  cu  forţele  politice  din  ţară.  La  Consiliu  au  luat  parte  regele,  prinţul 
■dinand,  principalii  oameni  politici.  Regele  a  prezentat  tratatul  de  alianţă  cu 
erile  Centrale  şi  a  cerut  intrarea  în  război  alături  de  aliaţii  săi.  De  partea  sa 
situat doar liderul conservator Petre P Carp, ce a invocat, din nou, pericolul / 
ce  ameninţa  România.  Membrii  marcanţi  ai  Partidului  Conservator 
mocrat şi ai  Partidului Conservator, precum / Grădişteanu, I.N. Lahovary, 
u  pronunţat  însă  pentru  neutralitatea  armată.  Ion  IC.  Brătianu  şi  membrii 
'ernului,  ca  şi  Alexandru  Marghiloman,  au  susţinut  necesitatea  expectativei 
late care, la acel moment, era cea mai puţin riscantă. A fost adoptată ultima 
jtie. în comunicatul oficial s­a precizat că România nu fusese nici prevenită, 
consultată în legătură cu mersul războiului şi nu putea fi invocat nici un motiv 
război. 
între 1914­1916 ţara noastră a fost neutră faţă de conflictul mondial, ­ 
un  climat  politic foarte  agitat,  când  forţele  politice  propuneau  soluţii  diverse, 
diplomaţii  Puterilor  Centrale  şi  Antantei  se  străduiau  să  obţină  colaborarea 
itară  a  României, primul ministru  Ion  IC.  Brătianu  a  manifestat o  deosebită 
ponsabilitate  faţă  de  destinele  ţării.  în  negocierile  secrete  cu  Antanta,  care 
mitea sprijinirea luptei pentru desăvârşirea unităţii teritorial­naţionale, Ion 
. Brătianu a dorit să obţină toate garanţiile pentru existenţa de sine stătătoare 
arii. Pregătindu­se permanent de intrarea în război, el a amânat tot mai mult 
jst moment, pentru a se pregăti în vederea obţinerii unui succes militar. 

La  27  septembrie/10  octombrie  1914  Caro/  /a  decedat  şi  a  fost  înmor­ 
ntat la Curtea de Argeş. în februarie 1916 a murit şi soţia sa, regina Elisabeta. 
rol a fost urmat la tron de Ferdinand I. Acesta se plasase pe poziţii antantofile 
d influenţat în acest sens şi de soţia sa, regina Măria. în septembrie 1914 au 
t  încheiate  de  către  România  acorduri  cu  Rusia  şi  Italia  în  schimbul  unei 
jtralităţi  binevoitoare,  Rusia  a  recunoscut  drepturile  istorice  ale  României 
jpra  Transilvaniei  şi  a  Bucovinei.  România  şi  Italia au  căzut  de  acord,  în 
îlaşi an, să nu renunţe la neutralitate decât în urma unui preaviz de opt zile. 
Depărtarea tot mai evidentă a României de Puterile Centrale l­a determinat 
împăratul  Germaniei,  Wilhelm  al  //­/ea,  să  continue  eforturile  pentru 
nţinerea  alianţei la  Bucureşti,  dar  şi  presiunile  la  Budapesta  pentru  a  obţine 
Dunătăţirea situaţiei românilor din Transilvania. Guvernul Tisza s­a arătat însă, 
continuare, reticent în faţa unor astfel de demersuri. Tisza credea, astfel, că 
mânia va ceda fiind ameninţată de Bulgaria şi Imperiul Otoman. 
Totodată,  în  sânul  opiniei  publice  româneşti  şi  al  principalelor  partide 
Utice au continuat frământările în legătură cu posibilitatea intrării României în 
'boi şi împlinirea idealului deplinei unităţi naţionale. Curentul dominant a fost
Regele Ferdinand  Regina Măria 

acela care se pronunţa pentru intrarea în luptă alături de Antantă, ce promisese 
întregul sprijin pentru unirea teritoriilor locuite de românii din Imperiul Austro­Un­ 
gar  cu  România.  Acţionau  de  pe  aceste  poziţii,  pe  diferite  căi  ­  demonstraţii, 
articole  de  presă,  conferinţe,  intervenţii  diplomatice  ­  printre  altele  Liga  pentru 
unitatea culturală a tuturor românilor, în conducerea căreia se aflau Vasile Lucaciu, 
Nicolae  /orga,  Barbu  Ştefănescu­Delavrancea,  Octavian  Goga,  Acţiunea  Naţio­ 
nală, organizaţie condusă de Nicolae Filipescu şi care cuprindea pe conservatorii 
antantofili. Pe linia susţinerii intereselor Puterilor Centrale s­au plasat, pornind de 
la propriile convingeri politice, Constantin Stere, Petre P. Carp, Lupu Costake, V. 
Arion, Alexandru Marghiloman, dar aceasta nu a semnificat însă că aceşti oameni 
politici nu susţineau şi idealul unităţii  naţionale. Mişcarea socialistă din România 
s­a  opus  însă  participării  la  război  pe  care,  în  conformitate  cu  aprecierile 
Internaţionalei a ll­a, îl considerau „imperialist". Congresul extraordinar din 1914 al 
Partidului  Social­Democrat  a  cerut  adoptarea  unei  politici  de  neutralitate.  Se 
aprecia că desăvârşirea  unităţii  statale  a  României  se putea  desfăşura  doar prin 
„socialism şi revoluţie". Prin numeroase întruniri, mitinguri şi demonstraţii, precum 
şi pe plan internaţional, socialiştii români au susţinut aceleaşi idei. 
în perioada neutralităţii situaţia  economică a  ţării  s­a  înrăutăţit.  Mai  întâi, 
închiderea  strâmtorilor  Bosfor  şi  Dardanele,  după  intrarea  Imperiului  Otoman  în 
război  de  partea  Puterilor  Centrale,  a  dus  la  reducerea  volumului  comerţului 
■românesc.  Mai  apoi,  taberele  beligerante  s­au  înfruntat  în  România  şi  în  plan 
economic.  Erau la mijloc importante  rezerve  petroliere şi  producţia  de  cereale  a 
ţării,  ce  ar  fi  întărit  potenţialul  uneia  sau  alteia  din  taberele  aflate  în  război.  în 
vederea continuării înzestrării armatei române cu armament modern, Antanta a 

201
UNIVERSUL 
¥ 

nânla a declarat războii
U l i
tiarei patrii a amMJtaretarei ştiri ii astft 
CONMMU 

Ziarul «Universul» anunţând intrarea României în război 

;ordat  unele  credite,  s­au  făcut  comenzi  de  armament  în  străinătate  şi  s­au 
treprins,  de  asemenea,  unele  rechiziţii.  Situaţia  s­a  complicat  în  1915  pentru 
omânia,  o  dată  cu  intrarea  în  război  a  Bulgariei  de  partea  Puterilor  Centrale 
oarta acţiona în acest sens încă din 1914. 
între  anii  1915­1916,  mai  ales,  au  avut  loc  numeroase  tratative  cu  Antanta 
Bucureşti,  Paris,  Londra,  Petersburg,  multe  influenţate  de  desfăşurarea 
seraţiunilor militare. Pe fondul unor victorii ale Triplei Alianţe din vara lui 1915, 
ntanta  era  gata  să  accepte  drepturile  legitime  ale  românilor  asupra 
'ansilvaniei, Banatului  şi Bucovinei. Antanta se obliga să  susţină desăvârşirea 
lităţn naţionale  a ţării noastre  pornind,  deci, de la  propriile interese.  încă  din 
314,  Austro­Ungaria  propunea  unirea  tuturor  românilor  într­un  singur  stat,  dar 
tegrat  imperiului  său.  Convorbirile  care  au  urmat  s­au  purtat  sub  presiunea 
îrmanentă  a  Franţei  şi  Angliei,  Ion  I.C.  Brătianu  amânând  mereu  intrarea  în 
zboi  pentru  a  găsi  momentul  oportun.  în vara  anului 1916,  şeful  Marelui  Stat 

ajorrus,  generalul  M.V.  Alekseev,  şi  generalul  Joseph Joffre,  comandantul  şef 
trupelor franceze, au cerut României să intre în război, „acum ori niciodată". 
Intrarea României în război. Operaţiunile militare din  gnu! 1916. Ocu­ 
aţia militară a Puterilor Centrale. Tratativele cu Antanta au intrat în vara anului 
)16 în faza finală, căci presiunile sale la Bucureşti s­au înmulţit peste măsură 
jpă  îndelungi  discuţii,  la  4/17  august  s­au  semnat  documentele  colaborării 
Dmâniei cu Antanta, şi anume o Convenţie politică ş\ una militară. Ele au avut un 
iracter secret. Convenţia politică prevedea ca România să declare război Jstro­ 
Unganei, căci doar cu aceasta din urmă avea probleme. Antanta s­a 

)2
//  JState din coaliţia Antantei 
\State din coaliţia Puterilor Centrale 
­ Aliniamentul frontului în momentul oprim 
ofensivei române în Transilvania 

­T.Jir " Aliniamentul frontului la 12 XI. 1916 

Aliniamentul frontului la 24 X11916 
Linia frontului la 31 XI11916 
(după retragerea în Moldova) 
Năsăud  r 
ARMATA 2 Armate române  v  paşcani \ 
Beclean 
ARMATA 6 Armate ruse 
■ " fr *  In am i cu l 
A 2 române — 
' d e  la Mărăşti  AUSTRO­UNGAR/ 
O  Respingerea ofensivei germaneM» în  Târgu Mureş 
vara anului 1917 (Mărăsti, Oituz) 
Abrud 
Lipovâ 

Lugoj 

Caransebeş 

*%.  Râmnicu ţ  A.1 


'  Vâlcea ( 
, '\ •™>Q  ,«pu! KUHiVfc      ) Plte Ş {l 

\
SERBrA
CL 
Craiova 
Rezistenţă împotriva războiului x  s ,   | 
(1914­1918)  \ V i d i n  C a l a f a t 
J  I Teritoriu român cotropit în anul 1916 \ 
I ­­­­­­­­­­Ide armatele Puterilor Centrale  \  *       l_om 
i ­­­­­­­­­­1Teritoriu răpit României prin pacea 
I ______ Ide la Buftea­Bucureşti (1918) 
■ «­•■— ­­Frontierele României după pacea de la Bucureşti
iro

8  Bacău  ■.r . 
ARMATA DE NORD  )  Leova 
.  \  Bârlad.     Comrai 
\  li ARMATA 2 

l.Şerpiloi 
A2  \  Sulina Sf.Gheorghs 
Câmpina  t 

f  Ploieşti  \ ARMATA 1  f  =  ­  _ „ 
GP de  ­ ;  HârşovaC  ARMATA DJ 
­~iş_z=?&zz­ 
r  MANEVRĂ  : ­,  TRUPE  RUSE  ='  <;g OBR ? GEA  " "f=#=  * 
Sv         BUCUfflgîi     Feteşti­'    /   "'""  r­ PEEEff~r 

O l t e n , ţ a  ' . 3 '  ­ "  Constenţa '   ' "~~ 
Alexandria,  Turtucaia 
iu 

angalia 
­ 
Nicopole    "~ —
ABMATA 3 BULGARA  \ 
Bazargic 0 
Balcic 
România în perioada războiului pentru reîntregire naţionala 
obligat  să  respecte  integritatea  terito­ 
rială  a  ţării.  S­a  recunoscut,  de  ase­ 
menea,  aspiraţia  legitimă  a  României 
pentru  Unirea  cu  Transilvania  şi 
Bucovina.  România  urma  să  participe 
la  Conferinţa  de  Pace  în  condiţii  de 
egalitate  cu  celelalte  părţi  semnatare. 
Convenţia  militară  a  stipulat  ajutorul 
militar  al  Antantei  pentru  ţara  noastră. 
Armata  română  trebuia  aprovizionată, 
prin  porturile  ruse,  cu  muniţii  şi 
armament  în  cantitate  de  300  de  tone 
zilnic.  în  ziua  decretării  mobilizării  ge­ 
nerale  un tren cu muniţii trebuia să  se 
afle la graniţa ţării. România  se obliga 
să intre în război la 15/28 august 1916 
împotriva  Austro­Ungariei.  Concomi­ 
tent,  armata  rusă  trebuia  să  desfă­ 
şoare  mari  operaţii  în  Galiţia  şi  Buco­ 
vina  şi să  participe la apărarea Dobro­ 
gei contra vreunui atac al Bulgariei, iar 
trupele  aliate  de  la  Salonic,  conduse 
de  generalul  francez  Sarrail,  trebuiau 
să  declanşeze  o  ofensivă  pentru  a  reţine  pe 
Generalul Constantin Prezan, 
şeful Marelui Cartier General austro­germani. 
La 14/27 august 1916 a fost convocat Consiliul 
de Coroană sub preşe­ 
linţia regelui  Ferdinand. Ion I.C. Brătianu a prezentat rezultatul  înţelegerilor cu 
Antanta şi  a cerut intrarea ţării  în  război  alături  de această  alianţă de forţe. Toţi 
>articipanţii s­au declarat de acord şi au votat în acest sens, cu excepţia lui Titu 
Waiorescuş'i a lui Petre P. Carp, ce continuau să susţină politica de expectativă, 
n