1

I. OBIECTUL, LOCUL ŞI ÎNSEMNĂTATEA ISTORIEI

ISTORIOGRAFIEI ROMÂNEŞTI

Istoria scrisului istoric la români, adică istoria istoriografiei româneşti, s-a

impus ca disciplină universitară abia în ultimile două decenii. Ocolită de lucrări
naţionale ori regionale, această disciplină urmăreşte cercetarea istoriei din perspectiva
totalităţii producţiei istorice, în raport direct cu metoda, concepţia şi expresia literară
a unei opere. Concluzionând, istoria istoriografiei româneşti este o ştiinţă auxiliară a
istoriei, care se ocupă cu cercetarea evoluţiei concepţiilor , metodelor şi expresiei
literare a operelor istorice.

1) Preocupări de istoria istoriografiei româneşti

Preocupări mai sistematice asupra istoriei istoriografiei la români sunt

înregistrate încă în epoca Romantismului, având în vedere textele lui Mihail
Kogălniceanu, Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională la Academia
Mihăileană, rostit la 24 noiembrie 1834 şi Nicolae Bălcescu, Prospect pentru
Magazinul istoric pentru Dacia,respectiv Cuvânt preliminariu despre izvoarele
istoriei românilor. În prelungirea aceluiaşi efort intelectual, trebuie aşezate lucrările
lui Gheorghe Panu, Studiul istoriei la români (1874-1875), editat în revista ieşeană
Convorbiri literare şi Titu Maiorescu, Literatura română şi străinătatea (1882),
adevărate texte programatice contra Romantismului în scrisul istoriei, pe firul
încetăţenirii spiritului istoric în domeniu. Nu pot fi omise contribuţiile lui A. D.
Xenopol şi N. Densuşianu în acelaşi domeniu.
Lui N. Iorga îi datorăm prima contribuţie modernă şi sistematică în istoria
istoriografiei la români. Reprezentative rămân, de fapt, Despre concepţia actuală a
istoriei şi geneza ei (1894), în care utilizează termenul de “istorie a istoriilor” (după
 2
modelul germanului F. X. Weegele); Cronicile muntene (1899); Fragmente de cronici
şi ştiri despre cronicari (1901); Despre adunarea şi tipărirea izvoarelor relative la
istoria românilor. Rolul şi misiunea Academiei Române(1903) ş.a.,G ultima lucrare
fiind o schiţă a dezvoltării cercetării istoriei naţionale, cu observaţii asupra unor
truditori ai domeniului.Ideile sale despre filosofia istoriei îl apropie de gânditorii
germani B.G. Niebuhr şi Leopold von Ranke. Îndreptarea disciplinei către rosturile
universale ale disciplinei universitare este dovedită de N. Iorga în capitolul Roumanie
publicat în 1927, în Hisoire et historiens depuis cinquante ans .Méthodes,
organisation et résultats du travail historique de 1876 à 1926.
Coordonatele trasate de N. Iorga vor fi continuate şi amplificate de istoricii
Ioan Bogdan, care realizează prima periodizare a istoriografiei naţianale, în
“Istoriografia română şi problemele ei actuale” (1905) şi Constantin Giurescu
despre genul cronicăresc, prin “Contribuţiuni la studiul cronicilor muntene” (1906)
şi Contribuţiuni la studiul cronicilor moldovene (1907).
După încheierea primului război mondial şi desăvârşirea unităţii statale a
României, scrisul istoric românesc înregistrează în raport cu noile reaşezări culturale
şi reorientări ale cercetării ştiinţifice, noi contribuţii. Aici trebuie incluse textele lui
Al. Lapedatu, “Nouă împrejurări de dezvoltare ale istoriografiei naţionale” (1922) şi
“Istorigrafia română ardeleană în legătură cu desfăşurarea vieţii politice a neamului
românesc de peste Carpaţi (1923). Aici mai trebuie să adăugăm preocupările în
domeniu ale istoricilor Ilie Minea, Ioan Lupaş, Constantin C. Giurescu, P.P.
Panaitescu ş.a.
Deceniile 5-8 ale secolului XX înregistrează apariţia a numeroase ediţii după
scrierile istorice vechi, o serie de articole, comunicări şi studii despre personalităţi ale
istoriei naţionale, atât de necesare în redactarea aşteptatei sinteze. S-au remarcat, la
acest capitol, P.P.Panaitescu, Constant Grecescu, Dan Simonescu şi articolele lui
Vasile Maciu, Virgil Cândea, Eugen Stănescu, Dan Berindei, Vasile Cristian, Al. Zub,
Pompiliu Teodor, Lucian Boia ş.a. Aceluiaşi moment îi aparţine lucrarea
 3
“Introduction à l’historiographie roumaine juqu’en 1918",editată în 1964, de către
Vasile Maciu, Dan Berindei, P.P.Panaitescu ş.a.
O etapă bine distinctă în evoluţia preocupărilor istoriografice o constituie
apariţia lucrărilor lui Pompiliu Teodor, “Evoluţia gândirii istorice româneşti”, Cluj,
1970; Aurel Răduţiu, “Incursiuni în istorigrafia vieţii sociale”, Cluj, 1973; Lucian
Boia, “Evoluţia istoriografei române, Bucureşti, 1976; Vasile Cristian, “Istoriografie
generală”, Bucureşti, 1979 ş.a.
Istoriografia română contemporană a beneficiat de o serie de lucrări, redactate
de diferiţi autori, care reflectă metodologic şi conceptual, interesante direcţii în
domeniu. De pildă, “Enciclopedia istoriografiei româneşti”, Bucureşti, 1978,
volumul editat de Lucian Boia, “Etude d’historiographie”,Bucuresti, 1985, caietul de
seminar alcătuit de Ecaterina Popa şi Pompiliu Teodor, “Texte de istoriografie
engleză şi americană”, Cluj, 1985, lucrările profesorului ieşan Al. Zub, “Istorie şi
istorici în România interbelică, Iaşi, 1989, “Istorie şi finalitate”, Bucureşti,1991,
caietul de seminar alcătuit de Pompiliu Teodor, Nicolae Ednoiu şi Ioan Aurel Pop,
“Texte istoriografice. Istoria medie a României. Formarea statelor medievale
româneşti (Sec. XII-XIV), volumele profesorului Pompiliu Teodor, “Istorici români
şi probleme istorice” (1993) şi “Incursiuni în istoriografia română a secolului XX”,
ambele publicate la Oradea.
Punctarea preocupărilor istoriografice la români n-ar fi cât de cât completă,
dacă n-am aminti “Bibliografia istorică a României”,din care au apărut, începând cu
anul 1970,opt volume. Aici sunt numeroase articole despre istoria veche, medie,
modernă şi contemporană a României, contribuţiile bibliografice fiind structurate
cronologic şi tematic.

2) Periodizarea istoriei istoriografiei din România

Concluziile cercetărilor asupra acestei chestiuni, chiar dacă se află sub semnul
 4
relativismului, stabilesc trei mari perioade în evoluţia scrisului istoric naţional: a)
istoriografia medievală; b) istoriografia modernă; c) istoriografia contemporană.
Dacă istoriografia medievală aparţine epocii feudale din istoria poporului
român, ea este împărţită în două etape distincte: a) istoriografia română în limba
slavonă (sec. XV-XVI); b) istoriografia umanistă (sf.sec. XVI-sec.XVII). Trebuie
precizat, de asemenea, că preocupările istoriografice moderne pot fi puse sub semnul
a patru mari etape: a) istoriografia iluministă (1770-1830); b) istoriografia
romantică (1830-1870); c) pozitivismul (1870-1900), cu pendulări între romantism şi
şcoala critică ; d) istoriografia eclectică (prima jumătate a secolului XX).
Nu putem omite, în finalul acestei scurte priviri asupra preocupărilor de
istoriografie românească, istoriografia contemporană care corespunde unor realităţi
economice, politice, sociale, culturale şi religioase de după 1944, când ţara a trăit din
plin experienţa sistemului socialist şi a comunismului. Între timp au apărut o serie de
lucrări de specialitate care decontează producţia istoriografică plină de balast, din
care n-au lipsit, totuşi, câteva realizări istoriografice deosebite.
 5
ISTORIOGRAFIA MEDIEVALĂ

1) Context social politic şi cultural

Începuturile scrisului istoric la români au fost fixate pentru secolul al XV-

lea,când au domnit Alexandru cel Bun (1399-1431) şi Ştefan cel Mare (1457-1504).
Fenomenul a fost cauzat de o serie de factori, dintre care amintim: prosperitatea
economică, organizarea administrativă, financiară şi militară a ţării, consolidarea
puterii domnului ş.a., mai ales în timpul lui Ştefan cel Mare, când se înregistrează şi o
înflorire a artei şi culturii.

2) Analistică medievală. Letopiseţul lui Ştefan cel Mare

Analele, cronicile şi letopiseţele, în care cronologicul îndeplineşte un rol

fundamental, pledează pentru caracterul de “instrumentum regni” al istoriei în epocă.
În sensul medieval al termenului, primul text istoriografic românesc este “Letopiseţul
de când s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei”. Autorul este
necunoscut. Textul a fost redactat între 1473- 1486, 1496- 1504, la baza lui stând
ideea europeană a eroismului medieval, exemplificat prin faptele de arme ale lui
Ştefan cel Mare. Acesta ar fi instrumentul prin care s-ar aplica, pe pământul
Moldovei, voinţa lui Dumnezeu. În text se întâlnesc ecouri din lucrarea Sf. Augustin,
“De civitate Dei”.

3) Triada cronicăreasă

O etapă nouă în scrisul istoric medieval îl reprezintă triada cronicarilor

Macarie, Eftimie şi Azarie. Ei au scris textele sub influenţa culturii bizantino-slave.
Macarie (1558), episcop de Roman, a redactat, în limba slavă veche, din porunca lui
 6
Petru Rareş, o cronică a Moldovei (de la moartea lui Ştefan cel Mare până la
începutul domniei lui Petru Rareş). Modelul utilizat a fost cronicarul bizantin
Constantin Manases. Eftimie (secolul al XVI-lea ) a fost ucenic al lui Macarie şi a
redactat, tot în limba slavă veche, o cronică a Moldovei (1541-1554), din porunca lui
Alexandru Lăpuşneanu. Azarie (secolul alXVI-lea) şi-a alcătuit cronica, pentru anii
1551-1574), preamărind figura lui Petre Şchiopul.

4)Cronistica în Ţara Românească

Specialiştii presupun că au existat texte istorice şi înainte de secolul al XVI-

lea. Este cert doar,că la finele secolului al XVII-lea, apare “Letopiseţul
Cantacuzinesc (Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii
creştini), având la bază o naraţiune istorică din secolul al XVI-lea. Alte texte din
această perioadă au fost: Radu Popescu, “Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti”;
“Viaţa patriarhului Nifon”, alcătuită de călugărul Gavril de la Muntele Athos, din
porunca domnitorului Neagoe Basarab şi a boierilor Craioveşti. Textul, care este un
penegiric la adresa puterii centrale, ne-a parvenit prin intermediul “Letopiseţului
Cantacuzinesc”.
De la sfârşitul secolului al XVI-lea, odată cu domnia lui Mihai Viteazul (1593-
1601), ne-a rămas prima cronică oficială de curte. Redactată de logofătul Teodosie
Rudeanu (?-1621) în limba română, cronica s-a păstrat prin textul lui Balthazar
Walter, silezian din Görlitz. Textul nu depăşteşte nivelul unei cronici provinciale şi se
remarcă printr-o viziune general românească, mesajul pledând pentru tipul de
“istorie-jurnal”. O altă reflectare istoriografică naţională este scrisul românesc,
medieval, pe care l-am schiţat mai sus, trădează, între altele, responsabilitate în faţa
istoriei şi penegiricul la adresa domnitorului. Ilustrează, în mod deplin, caracterul de
“instrumentum regni” al istoriei.
“Cronica Buzeştilor”(începutul secolului al XVII-lea), alcătuită în limba
 7
română de către un apropiat al familiei Buzeşti şi inclusă în “Letopiseţul
Cantacuzinesc”.Aceleiaşi epoci îi datorăm o naraţiune, al cărui erou principal este
Vlad Ţepeş (1456- 1462), “Povestiri despre Dracula Voievod”.

5) Istoriografia latină medievală în Transilvania

Condiţii politice, sociale, economice, culturale şi religioase aparte,existente în

Transilvania medievală la care se adaugă existenţa a două categorii sociale deosebite
(pătura dominantă nu era, esenţialmente, de origine românească, chiar dacă la origine
au fost şi elemente valahe; nobilimea românească, slabă sub raport cantitativ dar şi ca
putere economică) explică particularităţile ductului istoriografic medieval în această
zonă.
Situaţia particulară a istoriografiei româneşti din Transilvania poate fi
exemplificată prin două cazuri: a) Chronicon Dubnicense (sec. al XV-lea), datorată
unui scriptor anonim de la curtea lui Bartolomeu Dragfi (1493-1498), care narează
evenimentele cuprinse între (1473-1479); b) Cronica popii Vasilie (1392-1633), care
însumează informaţii de interes local, însemnări despre cronologia preoţilor de la
Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului (începând cu 1392, când s-au pus bazele
suburbiei braşovene). Cronica - subtitlul original “Spunere precum au fost lucrul la
această sfântă beserică din Şcheii Braşovului”- ne-a parvenit prin intermediul
iluministului Radu Tempea, “Istoria sfintei beserici a Şcheilor Braşovului”. Ideile
centrale ale cronicii: a) efortul pentru păstrarea independenţei etnice şi spirituale a
românilor din Şcheii Braşovului; b) dezvoltarea bisericii ca o expresie a puterii şi
individualităţii românilor.
Principalele texte care ilustrează scrisul latin medieval din Transilvania sunt:
a) Cronica notarului anonim al regelui Bela,izvor istoric preţios pentru secolul
al XII-lea, conţine şi informaţii asupra formaţiunilor româneşti din teritoriul cuprins
între Carpaţi şi Tisa.
 8
b) Rogerius, Carmen miserabile (Cântec de jale): aurorul, călugăr italian în
misiune la episcopia din Oradea, în 1241 (marea năvălire a turco-tătarilor), descrie
suferinţele trăite în captivitate, cu ştiri despre realităţi politice şi sociale româneşti din
deceniul 5 al secolului al XIII-lea.
c) Simon de Keza, Cronică, al cărui text a fost redactat în secolul al XIII-lea
confirmă vechimea şi autohtonia românilor în Transilvania. Autorul, originar din
părţile Salontei, a fost duhovnic (“fidelis clericus “) la curtea lui Ladislau Cumanul şi
a redactat textul între 1282-1290.
d) Chronicon pictum Vindobense, izvor istoric important pentru secolul al XIV-
lea, conţine 300 miniaturi, datorate călugărului Mark (printre care una referitoare la
bătălia de la Posada, 9-12 noiembrie 1330).
e) Ioan de pe Târnave, în Chronicon de Ludovico rege,narează evenimentele
politice din anii 1387-1395. Autorul, duhovnic la curtea lui Ludovic de Anjou (1342-
1382) oferă asupra evenimentelor o viziune tipică asupra lumii medievale.
f) Johannes de Turócz, Chronicon hungarorum compilaţie după texte mai vechi
tipărite în 1498 (la Augsburg şi Brno), în care sunt narate momente din istoria hunilor
şi secuilor, din care nu lipsesc date despre români (Iancu de Hunedoara ş.a.).
g) Georgius Szerémi , Epistola de perdicione regni Hungarorum. Redactat sub
formă de memorii, textul abordează spaţiul istoric şi geografic al Ungariei şi
Transilvaniei între 1484-1543 (răscoala lui Gheorghe Doja, 1541; epoca voievodului
Ioan Zapolya ş.a.).
h) Captivus Septemcastrensis. Tractatus de ritu, manibus, conditionibus et
nequitia suvcorum. Cartea a fost alcătuită între 1475-1481, de către studentul din
Ramos, căzut prizonier la turci (1438); deţine ştiri despre viaţa şi moravurile turcilor,
deschizând seria lucrărilor “turcica” din istoriografia românească.
Concepţia, metoda şi expresia literară a unor texte medievale din Ţările
Române (anale, cronici, letopiseţe etc.) dovedesc o serie de particularităţi de formă şi
de conţinut, ca o expresie particulară a unor realităţi economice, politice, sociale,
 9
culturale şi religioase. Manifestare plenară a spiritului, aceste texte sunt în
concordanţă cu mentalitatea epocii, dovedesc caracterul istoriei de “instrumentum
regni”şi trădează o anumită secularizare a domeniului, chiar dacă nu lipsesc elemente
care pledează pentru providenţionalism.

ISTORIOGRAFIA UMANISTĂ

1) Cadrul istorico-politic. Afirmarea umanismului.

Umanismul s-a manifestat mai târziu în Ţările Române, în comparaţie cu vestul

continentului (sec. XIV-XV), dezvoltându-se în doua etape succesive (sec.XV-XVI,
respectiv sec. XVII şi începutul celui următor). Dezvoltarea culturală a fost marcată
de un anumit cadru istoric şi politic: situaţia politică a românilor şi lupta lor pentru
independenţă (momentele Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare);
formarea şi organizarea Principatului transilvănean, recte Regimul dominaţiei
otomane; momentul Mihai Viteazul (inclusiv unirea Ţărilor Române); efortul de
afirmare politică independentă în secolul al XVII-lea; dezvoltarea culturii româneşti
în secolele XVI-XVII etc.
Afirmarea umanismului în Ţările Române a avut loc în cadrul unui proces de
lungă durată, sub influenţa culturii europene, marcat de mai mulţi factori, dintre care
reţinem: noua înţelegere faţă de personalitatea omului, a problematicii culturii
păgâne, detaşată de autoritatea teologică; spiritul critic aplicat izvoarelor şi scăderea
importanţei miraculosului în universul preocupărilor culturale; restaurarea istoriei
pagâne a Antichităţii; laicizarea istoriei şi ignorarea voită a tutelei teologiei; calitatea
istoriei de instrumentum regni; utilizarea limbilor naţionale în scrisul istoriei;
răspândirea culturii umaniste în societatea românească prin filieră italiană si
constantinopolitană, fară să fie ignorată calea poloneză ori conrtibuţia călugărilor
 10
iezuiţi (din centrul continentului), la care se adaugă mai vechile coordonate latine şi
slavo- bizantine; înlocuirea treptată a slavonei cu limba română în diferite
compartimente ale culturii şi religiei; enunţarea şi afirmarea treptată a ideii conştiinţei
de neam, a romanităţii poporului, a latinităţii limbii române şi a continuităţii în spaţiul
istorico-geografic al vechii Dacii, apariţia istoriografiei de partid, într-o perioadă de
decădere a puterii centrale şi de întărire a partidelor boiereşti ş.a.

2) Nicolae Olahus (1493-1568)

Opera lui Nicolae Olahus, reprezentant de marcă al scrisului istoric umanist

românesc, conţine principalele idei ale umanismului şi dovedeşte efortul de integrare
a istoriei în eposul european, într-un amplu proces cultural la graniţa dintre tradiţie şi
inovaţie. Posesor al unui impresionant curriculum vitae (canonic la Pécs, arhidiacon
de Komarno, canonic-lector la Strigoniu, consilier al regelui Ludovic al XI-lea,
însoţitor al reginei văduvă Maria, după dezastrul de la Mohács, 29 august 1526,
participant la dieta de la Augsburg, călător în Ţările de Jos, având relaţii cu umaniştii
epocii, episcop de Zagreb şi Eger, arhiepiscop de Strigoniu, baron al Imperiului şi
regent), N. Olahus a dovedit preocupări în sfera clasicismului latin, pe firul
Contrareformei şi a pledat pentru o coaliţie antiotomană, sugerând ideea unei
cruciade care să protejeze Europa în faţa pericolului turcesc.
Opera lui istorică, de la Breviarium secundum, Viena, 1581 şi Hungaria, 1536
până la Attila, 1581 şi Compendium suae aetatis chronicon, are la bază descrieri de
factură umanistică în maniera lui Aeneas Sylvius Piccolomini. Ductul său
istoriografic trădează valenţe istorico-geografice şi un interes deosebit pentru istoria
concretă, văzută şi trăită, în spiritul lui Thucidide, inovaţiile sale istoriografice fiind
valorificate ulterior de către reprezentanţii Şcolii ardelene.
Scrisul istoric umanist din transilvania a mai fost ilustrat, prin interesante texte,
de către Antonius Verencius (1504-1573), Georgius Sirmiensis ( 1490-1548),
 11
Franciscus Forgách (1503-1571), Johannes Mihael Brutus (1517-1592), Stephanus
Szamasközi (1565-1612)ş.a.

3) “Historia militans”:Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce

Într-o societate relativ matură, la sfârşitul secolului al XVI-lea, când se

înregistrează afirmarea deplină a umanismului, scrisul istoric românesc este restituit
circuitului european, în primul rând, prin opera lui Grigore Ureche (1590-1647), mare
spătar şi mare vornic în Moldova, care a redactat “Letopiseţul Ţării Moldovei de
când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor, care scrie de la
Dragoş Vodă până la Aron Vodă (1359-1594). Textul dovedeşte un accentuat caracter
partizan, pledând pentru sprijinirea puterii centrale şi boiereşti, subliniind originea
latină a limbii române şi unitatea poporului. Orizontul istoriografic dovedit de
letopiseţ, (al cărui autor a studiat la Lwow), în spiritul cultului pentru antichitatea
clasică greco-romană, câştigă în consistenţă, dacă avem în vedere “bibliografia”
utilizată: Joachim Bielski, Martin Cromen, Alexandra Suagnini, Antonius Meginus
Preterinus, Gerard Mercator, Matei Miechowita, Sebastian Münster ş.a.
Miron Costin, (1633-1691), care propune o viziune personală asupra
principalelor chestiuni politice şi culturale româneşti de după mijlocul secolului al
XVII-lea, a studiat la călugării iezuiţi în Polonia (Bár) şi va ocupa o serie de
dregătorii ierarhia boierească a Moldovei. Privite în ansamblu, textele sale
“Letopiseţul Ţării Moldovei”,1675; “Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei,”1684;
“Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”, 1684; “De neamul
moldovenilor din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, 1686-1691; “Viaţa lumii”,1671-
1673 se remarcă prin profunzimea ideilor şi datorită adevărului faptelor, dovedind
sensibilitate faţă de latinitatea limbii şi romanitate poporului. Temeinicia demersului
său istoriografic este dovedită şi de izvoarele folosite, respectiv de lecturile sale:
Quintus Curtius, Alexandro Suagnini, Horatius, Ovidius, Plutarh, Paul Piosecki,
 12
Laurentius Toppeltinus, Samuel Twardowski ş. a.
Ion Neculce, (1672-1745) ilustrează, în mod plenar, formula memorialistică-
istorie,ajutat de un interesant “cursus honorum” (spătar, hatman şi judecător de
domn, şi de un anume orizont cultural (cunoştea greaca, polona, rusa; bibliotecă
variată etc.) “Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a
lui Constantin Mavrocordat” are un pronunţat caracter memorialistic, însoţit de “O
samă de cuvinte”(42 de legende). Redacţia şi conţinutul letopiseţului amintesc de
realizările istoriografiei poloneze umaniste, farmecul naraţiunii trimite la paginile
meorialistice ale lui Saint Simon, pentru ca tradiţia locală să amintească de influenţa
bunicii sale, Alexandra Cantacuzino.
Dialogul memorialistică-istorie mai poate fi ilustrat, pentru aceeaşi epocă, de
Nicolae Costin (1660-1712), fiul cronicarului umanist, care a scris, între altele
“Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601", “Cronica domniei lui
Nicolae Mavrocordatşi Dimitrie Cantemir, traducerea din Antonio de Guevara,
“Ceasornicul domnilor”. Mai poate fi adăugat Kemény János (1607-1662), cu o
interesantă carieră militară şi administrativă în timpul lui Gabriel Bethlen şi al
Rákoczeiştilor. Volumul “Memorii” întruneşte calităţile unui izvor istoric destul de
veridic pentru Transilvania secolului al XVII-lea, fără să lipsească informaţii despre
istoria realitate din Moldova şi Ţara Românească.

4) Constantin Cantacuzino, Stolnicul (1640-1716):

încercări de filosofie a istoriei.

Oera istorică a Stolnicului, plasată prin forma de redactare şi datorită

conţinutului la graniţa dintre tradiţie şi modernitate, ilustrează un preţios orizont
cultural (studii la Braşov, Iaşi, Constantinopol, Veneţia şi Padova, unde a luat contact
cu ideile aristotelismului, impresionanta bibliotecă particulară ş.a.) şi dovedeşte
câteva contacte ale scrisului istoric românesc, cu realizări istoriografice umaniste
 13
continentale (Flavio Biondo, Martin Cromer, Aeneas Sylvio Piccolomini ş.a.).
“Istoria Ţării Româneşti între care să cuprinde numele şi cel dintâiu şi cu cine
au fost lăcuitorii ei atunci şi apoi cine a mai descălicat şi au stăpânit până şi în
vremile de acum s-au tras şi stă “ propune, încă din titlu, o insolită şi incitantă
problematică: originile poporului; continuitatea, latinitatea etc. Prin opera lui
Constantin Cantacuzino, istoriografia umanistă depăşeşte stadiul naratio şi atinge
etapa argumentatio.(Virgil Cândea ). Predoslovia istoriei sale mărturiseşte încercări
de filosofie a istorie, făcându-se diferenţă între cunoaşterea istorică şi cunoaşterea cu
ajutorul revelaţiei divine.
Concepţiile Stolnicului asupra istoriei câştigă în profunzime, dacă ne gândim la
o parte din autorii citaţi de acesta: Albanius Albanesius, Flavio Bionda,Filippo
Buonaccorsi; Philipus Cluverius, Nicolaus Olahus, Procopiu din Caesonea, Joannes
Sleidames, Joannes Tzetzes, Zonares ş.a..
Intr-o epocă în care efortul istoriografic era o manifestare particulară a
fenomenului instrumentum regni, se observă o tot mai clară interdependenţă între
istorie şi politică.. Acest aspect de cultură istorică este caracteristic pentru efortul
istoriografic din cuprinsul continentului european sud-estic. Textele cronicăreşti (sub
forma unor compilaţii) au servit prin conţinut diverse interese de natură politică,
economică, socială şi culturală a unor partide boiereşti (Cantacuzinii ori Bălenii), fără
să le lipsească accente de manifestare ale unităţii culturale şi politice româneşti.
Exemple edificatoare, în acest sens, sunt: “Letopiseţul Cantacuzinesc” titlu generic),
care include mai multe texte (“Viaţa patriarhului Nifon”, “Cronica Buzeştilor” ş.a.),
autorul este logofătul Stoica Ludescu (1612-1695), titlul complet al textului fiind
“Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini; “Istoria
domnilor Ţării Româneşti”, atribuită lui Radu Popescu (1658-1729), având un text
mai ordonat şi exprimând punctul de vedere al Bălenilor; “Viaţa lui Constantin
Brâncoveanu”,alcătuită de Radu Greceanu (1655-1725); “Cronica slovenilor
Illiricului, Mysii cei de Sus şi cei de Jos Mysii” a lui Georghe Brancovici (1645-
 14
1711), care reprezintă, în esenţă, o istorie abreviată a slavilor, autorul încercând să
argumenteze lupta lor pentru independenţă.
 15
ISTORIOGRAFIA PREILUMINISTĂ

1) Cadrul istorico-politic

Istoria Ţărilor Române înregistrează, în a doua jumatate a secolului al XVII-

lea, efortul de apărare a integrităţii ţării (de integritate teritorială) şi ideea eredităţii
dinastice. Totodată s-au observat conturarea a cel puţin patru orientări: a) politica
antiotomană, deschisă şi constantă. La graniţa dintre tradiţionalism şi modernism,
barocul european a impus, în domeniul scrisului istoric, o atitudine critică şi o
reîmprospătare culturală, care se resimt şi în viaţa spirituală a Ţărilor Române. Ideea
unităţii de origine, emanciparea politică şi spiritul critic formează un adevărat trinom
cultural specific ductului istoriografic din Ţările Române.
b) oportunismul politic şi economic în raport cu Poarta otomană şi Imperiul
habsburgic; c) atitudinea de obedienţă faţă de aceste puteri; d) aderenţa la “pacea
turcească”.

2) Dimitrie Cantemir (1673-1723)

Originar din familia domnitorului Moldovei Constantin Cantemir, cu temeinice

studii (alături de dascălul grec Ieremia Cacavelas ori în ambianţa Academiei
Patriarhiei Ortodoxe de la Constantinopol, unde învaţă filosofia şi studiază in limbile
orientale), Dimtrie Cantemir se implică în viaţa politică a ţării, ajungând domn
(1693). Sub raportul semnificaţiilor politice şi culturale,a doua domnie i-a permis lui
Dimitrie Cantemir: a) să reformeze sistemul politic, bazându-se pe mica boierime, în
vederea impunerii unei domnii autoritare şi ereditare; b) să se reorienteze, pe plan
extern, într-un moment în care Imperiul otoman începea să se destrame, pe când se
impunea Rusia condusă de Petru cel Mare. Aceasta şi explică tratatul de la Luck
 16
(Ucraina) din 1711 contra Porţii otomane şi bătălia de la Stănileşti (18-22 iulie 1711),
respectiv refugiul în Rusia, cu stabilirea la Moscova, apoi la Petersburg.
Potirvit sugestiilor istoricului P.P.Panaitescu, creaţia scrisă a lui D. Canetmir
poate fi periodizată în trei etape distincte:
a) prima etapă (1698-1700), caare cuprinde texte filozofice şi teologice;
b)a doua etapă (1700-1711), când apare o singură lucrare de valoare, “Istoria
ieroglifică” (1705);
c) ultima etapă (1712-1723), după părăsirea scaunului domnesc, când va
alcătui cea mai preţioasă parte a operei.
Scrisul istoric preiluminist, oglindit de opera enciclopedică a lui Dimitrie
Cantemir, poate fi ilustrat prin mai multe lucrări, dintre care semnificative sunt:
a) Istoria ieroglifică , 1705: ilustrează genul memorialistic, din care nu lipsesc
alegoria şi pamfletul, conflictul dintre partida Cantemireştilor şi Brâncovenilor fiind
transpus în “Ţara patrupedelor” (Moldova), “Ţara păsărilor” (Muntenia) şi “Împărăţia
peştilor” (Inperiul otoman).
Într-o istorie romanţată, plină de personaje alegorice, apar “Inorogul” (autorul)
şi“Corbul” (Constantin Brncoveanu).
b) Descriptio Moldaviae, 1716: este preţioasă pentru preocupările geografice şi
etnografice ale Preiluminismului, nu în ceea ce priveşte scrisul istoric. Partea întâi din
lucrare se referă la geografia ţării, iar a doua parte abordează structurile politice ale
Moldovei în concordanţă cu preocupările politice ale domnitorului pe plan intern şi
extern. Lucrarea, care a apărut în limba romnă în 1825, la mănăstirea Neamţ, are şi o
hartă a ţării.
c) Incrementa atque decrementa aulae othomanicae,1716; dovedeşte vocaţia
culturală europeană a enciclopedistului. Lucrarea a fost ani de zile un izvor istoric
important pentru cunoaşterea Imperiului otoman, însemnătatea ei documentară
rezultând nu atât din textul propri-zis cât din note (multe şi amănunţite). La baza
lucrării se află teoria ciclică a istoriei, potrivit căreia statele trăiesc faze succesive de
 17
mărire şi de decădere, idee care ne trimite la Montesquieu şi ale sale “Considération
sur les causes de la grandeur des Romains et de leur décadence (1743).
d) Monarchianum physica examinatio (Interpretarea naturală a monarhiilor),
1714: alcatuită pentru ţarul Petru cel Mare, lucrarea conţine o filosofie a istoriei (în
formă embrionară), conform părerii lui D.Cantemir. Statele mari (imperiile) urmează
o evoluţie ciclică: naştere, creştere (dezvoltare) şi dispariţie (moarte). Scopul lucrării
viza mai mult sfera politicii decât a filosofiei, în raport direct cu evoluţia Imperiului
otoman (pe cale de destrămare)şi a Imperiului ţarist (care se afirmă, în mod
ameninţător).
e) Vita Constantini Cantemiri 1714-1716 : ilustrează calitatea istoriei de
instrumentum regni şi se încadrează în sfera istoriografiei de partid. În esenţă este
biografia tatălui său, domnitor mediocru şi fără perspective politice.
f) Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brâncovenilor, 1717-1718: narează
istoria realitate a Ţării Româneşti (1688-1716), scopul politic al demersului
istoriografic fiind mai mult decât evident: şansa obţinerii domniei în Ţara
Românească (în cazul unui război între Rusia şi Turcia).
g) Sistema religiei mahomedane, 1722: schiţă a civilizaţiei mahomedane (cu
opinii despre literatură, muzică, religie, drept, etnografie ş.a.)
h) Hronicul vechimii româno- moldo- vlahilor ( Historia Moldo-
Vlahica),1717: scopul lucrării, care este cea mai importantă sub aspect istoriografic
din creaţia lui Dimitrie Cantemir, a fost o privire de ansamblu asupra istoriei
poporului român, de la origini până în deceniile 2-3 ale secolului al XVIII-lea. Nu
reuşeşte să abordeze decât formarea Moldovei şi a Ţării Româneşti.
Problema centrală a hronicului este originea romană, latinitatea limbii,
unitatea şi continuitatea românilor în cuprinsul fostei Dacii.
Sub raport conceptual şi metodologic este important un fragment din
Canoanele, cum vor putea, să se adeveriască lucrurile odinioară adevărat
făcute,însă în istorii târziu şi rar pomenite. Documentaţia lucrării este remarcabilă,
 18
numărând ~ 150 titluri, cu surse de informare din sfera narativului şi a diplomaticii
(inscripţii, documente de arhivă), fără să ocolească domeniul folclorului. D. Cantemir
dovedeşte aplicaţie pentru critica istorică, în cazul lucrărilor citate indicându-se
autorul, titlul, pagina ş.a.
Problematica abordată de D. Cantemir în hronic, bazată pe ideile politice
fundamentale întrebuinţate de mişcarea de emancipare a românilor din veacul
Luminilor, explică între altele şi audienţa obţinută de text în anumite cercuri
româneşti intelectuale din Transilvania. Dovadă este şi textul copiat dascălul
Constantin Dimitrievici, în 1757, la Blaj,unde a ajuns, probabil, prin intermediul lui
Inochentie Micu-Klein.
Mediator între spiritul Orientului şi Occidentului, Dimitrie Cantemir are o
contribuţie esenţială în sfera istoriografiei româneşti, prin arcul de cerc deschis
asupra istoriei româneşti dintr-o perspectivă europeană, vizând ideea unităţii de
origine şi emancipare politică a românilor.

3) Preocupări istoriografice preiluministe în Transilvania.

Memorialistica

Pe firul Umanismului târziu şi al Barocului se înscriu şi câteva realizări în sfera

istoriografiei preiluministe în Transilvania, unde s-a înregistrat nu numai efortul de
întărire al puterii centrale ( în jurul Principelui ) în epoca lui Gabriel Bethlen ci şi
luptele între diverse partide nobiliare ( epoca Rákóczi), participarea Transilvaniei la
Războiul de 30 de ani, tendinţele de confederare a Ţărilor Române, situaţia politică
internă şi externă în epoca lui Mihai Apafi I-II etc.
Scrisul istoric transilvănean s-a impus atenţiei cercurilor erudite ale epocii, prin
lucrările lui Gaspar Bojthi Veress (1595-1640), Bethlen János (1613- 1678) şi Bethlen
Wolfgang (1638-1679). Din această triadă se detaşaza, prin concepţie şi metodă
Bethlen János cu “ Rerum Transilvanicanum libri, Sibiu, 1693 şi cu cele două
 19
volume “Historia rerum Transilvanicanum” (1662-1673), Viena, 1782-1788.
La seria istoricilor unguri se adaugă şi câţiva autori saşi care au redactat
lucrările în aceeaşi manieră. Laurentius Toppeltinus (1640-1670) şi Georg Kraus
(1607-1679) rămân exemple covingătoare. Dacă primul s-a ocupat în volumul editat
la Lyon, în 1667 “Origines et occasus Transilvanorum”, de problema originii saşilor,
Georg Kraus ne oferă, prin “Cronica Transilvaniei (Siebenbürgische Chronik), 1608-
1665, un text cu o importanţă documentară locală şi regională, fără să lipsească
problematica general românească.
Scrisul istoric în perioada iluministă înregistrează mai multe texte, care
ilustrează categoria memoriilor. Acestor izvoare istorice, cu un pronunţat caracter
subiectiv, îi aparţin textele lui Bethlen Miklós (1642-1716), importante pentru istoria
Transilvaniei într-un moment politic de tranziţie de la vasalitatea otomană la
supremaţia habsburgică . Tot aici se mai ataşază lucrările clujanului Valentin
Segesvári (?-1654), memoriile croitorului din Tg. Mureş, Francisc Nagy Szabó
(1581-1638). De asemenea, nu pot fi ocolite memoriile lui Sebastian Boros şi cele lui
Toma Boros (1566-1634), ultimul abordnd relaţiile dintre Transilvania şi Ţara
Romnească (1580-1630) din perspectivă oficială, autorul aflându-se în slujba
principelui Gabriel Bethlen. Nu putem trece cu vederea pe Szálárdi Janos (1601-
1666), cu interesante informaţii asupra domniei principilor Bethlen şi Rakóczi, recte
relaţiile cu Moldova şi Ţara Românească.