Abordări istoriografice :răscoala seimenilor şi dorobanţilor

din Ţara Românească (1655)

Ştefan Aftodor

Finalitatea unui demers istoric, analizat în structura sa conceptuală, este rezultatul unei
sume de factori, pornind de la posibilităţile de informare, realizările din respectivul domeniu sau
de motivaţiile ideologice! Acest ultim fapt a determinat în istoriografia românească un proces
de denaturare în care evenimentul istoric a fost falsificat, sau au fost exacerbate unele trăsături
minore, tocmai pentru că ele „demonstrau” linia doctrinei chemate să releve adevărul absolut.
Tema de mai sus ilustrează, ca un studiu de caz, modul în care a evoluat abordarea unui
eveniment din istoria românilor!
Dintr-un început se poate afirma că problematica, în abordarea ei metodologică, a
cunoscut două etape principale în istoriografia românească: prima reprezentată de studiile de
istoricilor formaţi până ; a doua este reprezentată de cercetările din perioada comunistă.1
Mişcarea declanşată la sfârşitul domniei lui Matei Basarab(1653-1654), de nemulţumirile
slujitorilor, mai cu seamă de cele ale seimenilor şi care a degenerat într-un mod fără precedent în
primii ani ai domniei lui Constantin Şerban(1654-1658), a fost abordată spre cercetare de istorici
încă de la începutul istoriografie moderne, primul care se opreşte serios asupra sa fiind E.
Hurmuzaki, în „Fragmente din istoria românilor”,2 urmat apoi de A. D. Xenopol, care acordă
acestei teme câteva pagini în lucrarea sa dedicată istoriei românilor. 3 Ambii istorici, ce şi-au
scris operele în ultima parte a secolului al XIX-lea, prezintă sumar evenimentele, bazându-se pe
sursele reprezentate mai ales de cronicele Ţării Româneşti şi Moldovei.4
Caracterul analitic al cercetării celor doi istorici este determinat, aşadar, de
disponibilitatea informativă, relativă în acea perioadă. Prezentarea lui A.D. Xenopol este mai
degrabă preocupată să informeze asupra evenimentelor propriu-zise. Totuşi, istoricul consideră
că această mişcare a fost generată, la sfârşitul domniei lui Matei Basarab, de neplata
lefurilor(p.157), iar apoi de tentativa de reformare a sistemului de către Constantin Şerban, la
sfatului sfetnicilor săi dar şi că a fost îndreptată asupra boierimii, care a suportat toate efectele
dezlănţuirii furiei mercenarilor şi slujitorilor. De altfel, toţi istoricii importanţi din prima

1
Din păcate după 1989 această tema nu a mai fost abordată decât tangenţial în istoriografia românească. Într-n scurt
studiu , Noi “avvisi” din Veneţia relative la istoria românilor în veacul al XVII-lea, în SMIM, XVII, 1999, Cristian
Luca scria : “ Revolta ce a cuprins Ţara Românească în intervalul februarie-iunie 1655 este cunoscută în
istoriografia românească, din punct de vedere terminologic, ca Răscoala seimenilor.....Seimenilor răsculaţi
împotriva domnului Ţării Româneşti, Constantin Şerban, care dorea să întrerupă menţinerea acestora, atât de
costisitor financiar, în rândul oştirii muntene, li s-au alăturat călăraşii, dărăbaniiţii un număr de ţărani şi orăşeni,
într-o virulentă reacţie antinobiliară motivată de presupusa influenţare a hotărârilor voievodului de către o parte a
boierimii”(p.35). De remarcat că autorul citează la notă doar două studii, mai exact cele care s-au străduit să
demonstreze caracterul luptei de clasă, al acestei mişcări. Un motiv care ne-a determinat să împărţim abordarea
tematică în doar două etape, şi nu trei cum ar fost firesc, a fost dat de faptul că nu există actualmente o pozitie
nouă, ci mai degrabă o ajustare la realităţile anilor ‘90 a unui punct de vedere format în anii ’60, dar cea mai atentă
cercetare o datorăm lui Constantin Reyachevici asupra opiniilor căruia ne vom opri în paginile următoare.
2
Eudoxiu Hurmuzachi, Fragmente din istoria românilor, tom III,Bucureşti,1900. De precizat că primul studiu a
fost în limba germană(Fragmente zur Geschicte der Rumänen) si a apărut în anul 1884!
3
A.D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol IV, Editia a IV-a, Bucureşti,Editura Enciclopedică,1993,
p.158-162.
4
Dintre izvoarele care cuprind şi relatarea evenimentelor din 1655 amintim mai cu seamă :Istoria Ţării Româneşti
1290-1690.Letopiseţul cantacuzinesc, ed.C.Grecescu şi D.Simionescu, Bucureşti,1963; Radu Popescu, Istoriile
domnilor Ţării Româneşti, ed.C.Grecescu, Bucureşti, 1963; G.Kraus, Cronica Transilvaniei 1608-1665,
ed.Gh.Duzinchevici şi E.Reus-Mârza, Bucureşti, 1965.
jumătate a secolului XX au tratat această mişcare: N.Iorga5, N.C. Bejenaru,6 V. Motogna7, Gh. I.
Brătianu, Ilie Minea8, P.P.Panaitescu, C.C. Giurescu sau Al. V. Boldur. Nicolae Iorga este cel
care acordă cea mai mare atenţie acestei probleme, fapt ilustrat prin realizarea unui studiu
special legat de revolta slujitorilor din Ţara Românească. Marele istoric român aduce acestei
teme şi contribuţii documentare, în volume diferite.9 După lectura studiului special al acestei
teme se poate aprecia că N. Iorga are mai valoroasă contribuţie la cunoaşterea mişcării
slujitorilor, raportat la perioada amintită. Ca şi ceilalţi istorici, N.Iorga narează episoadele
esentiale ale răzmeriţei slujitorilor, de la sfârşitul domniei lui Matei Basarab şi de la începutul
celei ale lui Constantin Şerban. Interesantă este observatia conform căreia:”între străini şi
dorobanţi, oamenii de ţară, se făcuseră încuscriri, aşa încât ei lucrau ca un singur corp
„politic”.”10
În schimb studiul lui L. Demeny11, Cu privire la caracterul răscoalei din 1655 în Ţara
Românească, se înscrie în etapa care tratează mişcarea slujitorilor dintr-o perspectivă mult
schimbată, în acord cu „noile curente” din istoriografia românească a perioadei comuniste.
Bineînţeles, în spiritul luptei de clasă. De fapt, autorul urmăreşte în construcţia istorică să
dovedească netemeinicia concluziilor la care au ajuns „istoricii burghezi”, precum A.D.
Xenopol, N. Iorga , Ilie Minea sau N.C. Bejenaru, acuzaţi de „modul unilateral şi
neştiinţific”(p.311) în cercetarea acestei probleme şi să „releve” marele „adevăr” necunoscut
până atunci : răscoala seimenilor şi dorobanţilor a fost de fapt o puternică mişcare populară cu
un caracter antifeudal şi antiotoman.(p.311). Pentru a-şi justifica ipotezele L. Demeny face o
trecere în revistă a realizărilor cercetărilor „efectuate în anii regimului democrat popular”,care
lămuresc cauzele răscoalei din 1655 prin „exploatarea boierească şi bisericească foarte
apăsătoare”, prin fiscalitatea excesivă, ce au determinat „profunde nemulţumiri” ale maselor
populare, ce vor da evenimentelor din 1655 „un pronunţat caracter social, antiboieresc,
antifeudal şi în acelaşi timp, antiotoman”(p.314). Iată cum L. Demeny transforma răscoala
slujitorilor în „mişcare populară”. De fapt, autorul denaturează caracterul mişcării din 1655 prin
reliefarea unor efecte produse de aceasta, pe fondul unor realităţi social-economice şi politice
analizate din perspectiva epocii în care trăia. Practic avem o dezechilibrare conceptuală
periculoasă pentru înţelegerea evenimentelor petrecute în anii 1654-1655, deosebit de complexe
prin cauzele, caracterul şi consecinţele lor.
De altfel, autorul susmenţionat, alături de Lidia Demeny şi Nicolae Stoicescu semnează
cea mai amplă lucrare dedicată evenimentelor din 1655.12 Sunt reluate şi în această lucrare
criticile la adresa „istoricilor burghezi”!13 Astfel, lui N.Iorga i se reproşează că „este de parte
5
Marele istoric român s-a preocupat în mai multe rânduri de această temă. Cea mai importantă contribuţie a sa
legată de această temă rămâne Răscoala seimenilor împotriva lui Matei Basarab, AARSMI, tom XXXIII,1910-
1911, dar tratarea evenimentelor din anii 1653-1655 se regăseşte şi în lucrări cu caracter precum : Istoria românilor
pentru poporulu românesc, Vălenii de Munte, 1908; Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, vol. I până la
mişcarea lui Horea, Bucureşti, 1915; Istoria armatei româneşti, Bucureşti,1930; Istoria românilor,
vol.VI,Monarhii, volum îngrijit de Ştefan Andreescu,Bucureşti, Editura Enciclopedică,2000; Tot marelui istoric se
datorează cele mai semnificative documente legate de această problemă, ce au fost publicate în Studii şi documente
cu privire la istoria românilor, vol. IV,V şi IX, Bucureşti,1905.
6
N.C.Bejenaru, Constantin Şerban înainte de domnie în „Arhiva”, 1924,nr.1, p.14-26.
7
V.Motogna, Epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, în „Cercetări Istorice”,XIII-XVI,nr.1-2,1940.
8
I.Minea, Urmările militare ale celei de-a doua lupte de la Şoplea, în „Buletinul Institului de Istorie a românilor
„A.D.Xenopol””, nr.1, 1942.
9
Vezi nota 4.
10
N.Iorga,Istoria Românilor, vol. VI, p.171.
11
L. Demeny, Cu privire la caracterul răscoalei din 1655 în Ţara Românească, în « Studii. Revistă de istorie », nr.
2, anul XVI, 1963,p. 307-335.
12
Lidia A. Demeny, L. Demeny, N. Stoicescu, Răscoala seimenilor sau răscoală populară?1655. Ţara
Românească, Bucureşti, 1968.
13
Autorii de mai sus găsesc şi o explicaţie pentru slaba tratare a subiectului de istoriografie de până atunci :”lipsa
de interes pentru această temă în istoriografia burgheză a avut la bază poziţia de clasă şi gnoseologică a unor
istorici”!!!
marii boiermi”, şi că „manifestă o neînţelegere a rostului mişcării şi cauzelor pentru care armata
şi masele populare răsculate au pus mâna pe arme”, iar I.Minea poartă responsabilitatea faptului
că are „o poziţie ostila faţă de răsculaţi”.14 Practic este aceeaşi metodă de aflare a „adevărului”
istoric numai că „argumentele” sunt şi mai mult trâmbiţate, preocuparea autorilor fiind una
singură: reconsiderarea evenimentelor prin transformarea lor într-o „luptă de clasă”. Deşi este
cea mai bine documentată lucrare dedicată problemei, fiind anexate documente interesante15,
metoda de cercetare este viciată de prejudecata nesănătoasă a luptei de clasă, racordată la un
sistem politic ce urmărea să legitimeze ideea unei societăţi fără clase, prin înfierarea trecutului .
Aşadar, întregul trecut trebuia să fie prezentat în coordonatele luptei de clasă, iar elitele trebuiau
stigmatizate prin toate căile posibile, cea istoriografică fiind una dintre cele mai importante.
Astfel, pe o treaptă superioară studiului lui L. Demeny, lucrarea din 1968 se remarcă prin
aceeaşi abordarea subiectivă a unor evenimente din trecutul românesc, sau mai bine zis prin
exacerbarea unor efecte ale unor evenimente ce sunt denaturate, nefiresc, artificial, din
destinaţia lor şi le este dată altă finalitate. Scopul pe care autorii îl urmăriseră reiese în
mod relevant din ultimele rânduri ale lucrării, atunci când răscoala din 1655 este
prezentată ca un prim moment al luptei de clasă, ce se va repeta în secolele următoare.
Revolta seimenilor şi dorobanţilor era transformată în „răscoala maselor populare”! Se
naşte totuşi întrebarea cum au putut istorici de o asemenea valoare să vadă în răscoala de la 1655
preludiul unor momente cruciale din istoria românilor precum Unirea principatelor, obţinerea
independenţei sau desăvârşirea unităţii statale!16 Un răspuns posibil este legat de caracterul
regimului comunist de după 1965, şi anume latura sa naţionalistă! Realităţile politice determinau
vicierea demersului ştiinţific. Ceea ce pare ciudat este faptul că studiul consacrat exclusiv
evenimentelor din anii 1654-1655 a fost elaborat într-un moment în care nu se poate vorbi de
represiunea sistemului totalitar, ci într-un an în care spiritul lui Roller în istroriografia română
părea a apune.
De remarcat că în analiza pe care autorii precizaţi mai sus o fac lucrărilor care au tratat
„răscoala seimenilor” nu se regăseşte decât o lucrare apreciată în mod unanim. Este vorba
studiul monografic al lui Paul Cernovodeanu17, apărut în anul 1961. De fapt acest studiu18 este
unul din primele care analizează evenimentele din perspectiva luptei de clasa: „boierimea
asupritoare” a avut de înfruntat nu „o răzvratire izolată a corpurilor ostăşeşti ci o adevărată
răscoală populară la care au participat meşteşugari, târgoveţi, ţărani”.19 De fapt autorul explică
„duşmănia oştenilor faţă de marea boierime”prin originea unora dintre oşteni, mai exact că
aceştia ar fi fost foşti rumâni. Astfel, factorul care a generat mişcarea a fost :”creşterea
exploatării maselor populare de către boierimea nesăţioasă”.20

14
Lidia A. Demeny, L. Demeny, N. Stoicescu, op.cit., p.15-16. De reţinut că lucrarea este structurată pe opt
capitole. Capitolele I,V,VII şi VIII au fost scrise de Lidia A. Demeny, capitolul II de Nicolae Stoicescu, capitolele
III şi IV de N.Stoicescu şi L.Demeny, iar articolul VI de L.Demeny.
15
Aproape o sută de pagini cuprind diverse surse documenatare, de la corespondenţe şi cronici. Vezi, Ibidem, p.193-
298.
16
De fapt, transformarea revoltei slujitorilor în luptă de clasă şi mişcare populară, iar apoi asocierea acestora cu
momentele cruciale din istoria românilor, „culminând cu insurecţia armatei din august 1944”(Ibidem,p.190), nu
avea decât scopul acordării legitimităţii unui regim făra legitimitate istorică.
17
Iată cum scria L. Demeny :”Autorul lucrării, bazându-se în genere pe publicaţiile de izvoare şi lucrările mai
vechi, aduce totuşi unele materiale documentare noi, mai ales în ce priveşte participarea şi rolul maselor în această
mişcare », art.cit., p.308. Un alt studiu lăudat este cel scris de L.Demeny-Meşcova,Relaţiile seimenilor cu cazacii
lui Bogdan Hmelniţki în timpul răscoalei populare din 1655 în Ţara Românească, în „Studii privind relaţiile
româno-ruse”, vol. III, Bucureşti, 1963, p.3-17.
18
Paul I. Cernovodeanu, Răscoala seimenilor şi dorobanţilor din Bucureşti,la 1655, Bucureşti, 1961.
19
Ibidem, p.5-6. Ca şi următorii istorici care se vor ocupa de acest subiect, Paul I Cernovodeanu reproşează “vechii
istoriografii” faptul că a făcut abstracţie de situaţia economică şi socială a “maselor populare”. Dar şi în acest caz
istoriografia de tentă marxistă nu face decât să exacerbeze nuanţele unor evenimente pentru ca până la urmă să le
transforme în realitatea istorică cea mai semnificativă.
20
Ibidem p.30 şi 43.
 O abordare asemănătoare o regăsim în prima mare sinteză de istorie a românilor, sub
semnătura cunoscutului istoric P.P.Panaitescu:”contradictiile din orânduirea feudală, agravate de
regimul nobiliar din Tara Românească şi de apăsarea fiscală, au dus la izbucnirea aşa numitei
răscoale a seimenilor, care în realitate a fost o mişcare antifeudală”. 21Astfel, viziunia lui P.P.
Panaitescu se canaliza pe ideea luptei „împotriva ... orânduirii feudale”22, putându-se vorbi de o
uşoară diferenţiere faţă de studiile semnate de L. Demeny. Oricum, ele se integrează în acelaşi
sistem conceptual care a dominat istoriografia românească după al doilea război mondial.23
Tulburările slujitorilor au constituit o preocupare şi pentru alt mare istoric-format tot în
perioada „istoriografiei burgheze”-C.C. Giurescu, care consideră că dorobanţii şi seimenii se
bucuraseră de o atenţie deosebită din partea domnului, Matei Basarab, care le plătise lefi, şi îi
îmbrăcase, iar ei în schimb, după biruinţa de la Finta, s-au ridicat împotriva binefăcătorului lor.
Giurescu prezintă evenimentele într-o manieră tradiţională, pe linia lui Iorga, fără a identifica
„lupte de clasă” şi fără a acorda o atenţie exagerată, acolo unde au avut loc un evenimente
generate de fenomene mult mai complexe. 24
Din rândurile studiilor apărute în România după 1990,d eşi elaborate cu mult timp
înainte, interesante aprecieri asupra revoltei seimenilor şi dorobanţilor le găsim în lucrarea
istoricului moldovean Alexandru V.Boldur, care dovedeşte o abordare nouă în această
problematică, cumva pe aceleaşi coordonate indicate de Gh. I. Brătianu, într-o lucrare
monumentală de a sa, apărută postum. Alexandru V. Boldur consideră că „ spre sfârşitul
domniei<lui Matei Basarab> tocmai elementele sociale favorizate de domn au provocat o
revoltă.” Autorul redă rezumativ momentele conflictului provocat de seimeni şi dorobanţi la
sfîrşitul domniei lui Matei Basarab. Al.V.Boldur nota că primul care a studiat acest conflict a
fost N.Iorga, acesta considerând că seimenii erau principalii responsabili de izbucnirea
răzmeriţei, un rol important avându-l şi ambiţiile lui Constantin Şerban, care ar fi aţâţat revolta
străinilor aflaţi în slujba domnitorului. Al.V.Boldur nu este de acord cu această ipoteză,
considerând mai degrabă că domnitorul Constantin Şerban s-ar fi folosit de împrejurări decât să
le fi provocat. Pentru istoricul ieşean „ această revoltă este un semn al vremii noi, o manifestare
a forţei unei strat social nou, care a ieşit la suprafaţa vieţii publice şi a pretins participare la
putere. Explicaţia ei se află numai în sfera luptelor dintre grupările sociale. De aceea nu putem
vorbi decât de „ revolta slujitorimii” în general. Iar alegerea lui Constantin Şerban demonstrează
rolul crescând al slujitorilor.
Istoricul menţionat anterior consideră tentativa domnitorului de a diviza frontul
slujitorilor ca pe o încercare de a diminua puterea acestei noi categorii sociale, ce se afirma tot
mai mult. Dar, ca o consecinţă, această tentativă avut drept efect reizbucnirea răscoalei şi
strângerea rândurilor, de către seimeni şi dorobanţi.25 Cu siguranţă avem o schimbare a modului

21
Istoria Românilor, vol.III, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1964, p.178. Autorul aprecia că mişcarea
seimenilor “s-a împletit nu numai cu ridicarea roşilor , dărăbanilor şi lefegiilor pământeni, dar şi cu o răscoală
ţărănească şi orăşenească”.
22
Acelaşi istoric scria că “mişcarea era îndreptată deopotrivă şi împotriva bisericii feudale, bogate, asupritoare de
şerbi”.(Ibidem, p.182).
23
Printe cei care combat convingător opinia conform căreia răscoala seimenilor a fost îndreptată împotriva
orânduirii feudale este şi C.Rezachevici, Fenomene de criză social- politică în Ţara Românească în veacul al
XVII-lea(Partea a II-a: a doua jumătate a secolului al XVII-lea), în “S.M.I.M”, 1996,VOL.XIV, p.98.
24
CONSTANTIN C. GIURESCU, Istoria Românilor, vo. III, De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul
lui epocii fanariote(1601-1821), Ediţie îngrijită de DINU C. GIURESCU, Bucureşti, Editura ALL
EDUCATIONAL, 2003, p. 51 şi 83-84.

25
Alexandru V. Boldur , Adunările de stări sociale în istoria Moldovei şi a Ţării Româneşti Sfatul mare de obşte,
Bucureşti, ,2001,p.44-46. De precizat că istoricul analizează critic aprecierile asupra mişcării slujitoreşti la care au
ajuns istoricii de până la el. Toate acestea au fost demontate punctual, în studiul de mai sus. Interesant este şi faptul
că istoricul moldovean combate conexarea factorilor generatori ale acestui eveniment la ceea ce avea să determine
declanşarea următoarelor momente de referinţă din istoria românilor, arătând câ ceea ce s-a întâmplat în 1655 ţine
de evoluţiile social-politice, de până atunci, ale societăţii româneşti.
de cercetare a evenimentelor pline de consecinţe nefaste, din anul 1655. Prin concluzile la care
ajunge Al, Boldur s-a dovedit un bun cunoscător al evoluţiilor sociale şi instituţionale din Ţara
Românească.
În acelaşi spirit de cercetare, marele istoric Gh. I Brătianu vede în revolta
seimenilor drept „criza regimului de stări”. Brătianu consideră că Constantin Şerban a încercat
să rezolve problema revoltei slujitorimii prin revenirea la „politica lui Leon Tomşa şi a lui Matei
Basarab, câştigând elementul ostăşesc băştinaş şi restabilind astfel în jurul domniei unitatea
întregii stări nobiliare. Numai că strategia nu a dat roade, căci dorobanţii erau înrudiţi cu
seimenii-şi cum bine se exprima marele istoric N.Iorga, formau un „corp politic”26- ba
dimpotrivă a acutizat un conflict”, ale cărui consecinţe au marcat evoluţia Ţării Româneşti în
mod determinant.27
În ceea ce priveşte lucrările elaborate după 1989 se constată o abordare diferită, fără a se
aduce o schimbare radicală. Nicolae Stoicescu tratează problema răscoalei din 1655 şi în studiul
consacrat domniei lui Constantin Şerban. Chiar dacă nu etapizează în mod coerent mişcarea
slujitorilor, dar legând organic turbulenţele din anii 1653-1655, abordarea temei este echilibrată,
fiind clare diferenţele faţă de monografia elaborată în 1968, alături de Ludovic şi Lidia Demeny.
Iată care este esenţa conluziilor la care a ajuns N. Stoicescu după câteva decenii : „Răscoala din
februarie 1655 a izbucnit în cadrul oştirii care s-a ridicat împotriva domnului şi a marii boierimi;
este vorba în primul rând de o răscoală a oştenilor de profesie”28-mai exact, amenintati cu
desfiinţarea, seimenii s-au răsculat, iar ceilealţi slujitori, mai ales dorobanţii29, s-au solidarizat cu
ei şi precizează rolul secundar pe care l-au avut acţiunile ţăranilor în cursul evenimentelor, ca o
consecinţă firească a unor realităţi sociale specifice evului mediu.30 Iată cum cartea publicată în
1990 reconsideră tonul analitic al cercetării sale anterioare.31
Un alt nume cunoscut al istoriografiei româneşti care se lasă preocupat de revolta
seimenilor şi dorobanţilor este Constantin Rezachevici. Deşi concluziile la care ajunge când
tratează această problemă sunt în mare parte tributare studiilor anterioare, autorul prezintă într-o
anumită măsură evenimentele în coordonatele lor fireşti. Astfel, mişcarea din 1655 o încadrează
organic în revolta declanşată de slujitori în 1653, după bătălia de la Finta. Constantin
Rezachevici consideră că „aceasta a fost cea mai puternică răscoală din Ţara Românească din
întreg Evul Mediu”.32Autorul menţionat a tratat pe larg această temă şi într-un studiu special. 33

26
Vezi not 10.
27
Gheorghe I. Brătianu, Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în principatele române, Bucureşti, Editura
Enciclopedică,1995, p.91-92. Chiar dacă atât lucrarea lui Brătianu cât şi a lui Boldur au fost publicate după 1990,
ele au fost elaborate înainte de 1989, dar din motive lesne de înţeles nu au văzut lumina tiparului în perioada
elaborării lor.
28
Nicolae Stoicescu,Constantin Şerban, Bucureşti, Editura Militară, 1990,p.36. Totuşi, trebuie semnalat ca un fapt
adiacent că aprecierea autorului cum că a această răscoală a fost cea mai amplă din evul mediu în Ţara
Românească, constituie şi concluzia domnului Constantin Rezachevici din tratatul de istorie a României.
29
Nicolae Stoicescu considera că singurii care nu au avut prea mult de suferit au fost roşii sau curtenii, care nu au
dat curs evenimentelor din anii 1653-1655.(Ibidem,p.31).
30
Iată rândurile care reliefează aceast aspect al problemei disecate aici”Tărănimea aservită a profitat de faptul că
domnul şi clasa conducătoare nu mai aveau la dispoziţie aparatul de represiune, format din slujitori şi seimeni, şi s-
a ridicat la luptă împotriva stăpânilor de moşii, boieri sau mănăstiri. În tot timpul desfăşurării răscoalei din anul
1655, acţiunile ţărănimii muntene au rămas răzleţe şi din această pricină izolate de răscoala organizată a oştenilor.
Ţăranii s-au răfuit pe alocuri cu stăpânii lor, au refuzat să-şi îndeplinească obligaţiile feudale faţă de aceştia şi să
plătească dările faţă de stat, au distrus mai multe curţi boiereşti şi au jefuit câteva mănăstiri…”.(Ibidem,p.36).
31
Autorul acceptă drept plauzibile justificările domnului Constantin Şerban, care-şi regăsesc ecourile în cronica
ţării, şi care au dus la intenţia de desfiinţare a mercenarilor, şi anume “ fiind pricină că se face cheltuială multă ţării
cu lefile lor” şi că domnul fiind în pace, “nu trebuie să sărăcească ţara cu atâtea lefi în deşert”(Ibidem,p.33).
32
Istoria Românilor, vol.V, O epocă de înnnoiri în spirit european (1601-1711/1716), Bucureşti, 2003, p.167.
33
C.Rezachevici,Fenomene de criză social- politică în Ţara Românească în veacul al XVII-lea(Partea a II-a: a
doua jumătate a secolului al XVII-lea), în “S.M.I.M”, 1996,VOL.XIV, P.85-117. În acest studiu autorul consideră
eronate opiniile istoricilor A.D. Xenopol , N.Iorga şi N.C. Bejenariu legate de cauzalitatea mişcărilor izbucnite la
sfârşitul domniei lui Matei Basarab.
C. Rezachevici emite ipoteza că „revendicările sociale ...ocupă un loc de seamă între cauzele
fenomenelor amintite şi în cele din urmă determină caracterul popular al acestora”34 şi împarte
desfăşurarea evenimentelor de la sfârşitul domniei lui Matei Basarab şi începutul domniei lui
Constantin Şerban în mai multe etape. Totodată, principala cauză a mişcării slujitorilor este
identificată de autor în fiscalitatea excesivă din timpul domniei lui Matei Basarab.35 În
continuarea studiului autorul prezintă fiecare moment al revoltei, subliniind factorii care
determină evoluţia acesteia. Ca şi celelalte lucrări, şi în acest articol sunt narate evenimentele
după cum urmează: revolta slujitorilor după bătălia de la Finta(17/27 mai 1653), nemultumiţi de
faptul că nu le-au fost plătite lefile promise de domnitor şi care s-a încheiat prin uciderea celor
consideraţi de declanşarea crizei, adică pe Ghinea vistierul din Brătăşani şi pe Radu mare armaş
Vărzarul(iunie 1653). Încheiată temporar criza a reizbucnit în august 1653 şi durează până la
moartea lui Matei Basarab(9/19 aprilie 1654) a fost solutionaţă, la fel de temporar, de noul domn
Constantin Şerban, prin satisfacerea cererilor materiale ale dorobanţilor, seimenilor şi altor
categorii de slujitori. Reacţia boierilor care l-au convins pe domn să desfiinţeze pe seimeni şi să
diminueze din forţa slujitorilor a generat cea mai tragică etapă a revoltei slujitorilor, în februarie
1655. La această revoltă a slujitorimii(roşii, totuşi, nu au participat) s-au asociat şi alte
elementele sociale, îndeosebi din rândurile orăşenimii. Abia în urma intervenţiei principelui
Gheorghe Rakoczi II şi a domnului moldovean Gheorghe Ştefan, în iunie 1655, a fost dată
lovitura de graţie răscoalei slujitorilor, în bătălia de la Şoplea(16/26 iunie 1655). În ciuda
înfrângerii categorice de la Şoplea, turbulenţele provocate de slujitori vor continua, dar cu o
intensitate redusă. Uciderea lui Hrizea, în 1657, a constituit epilogul celui mai grav fenomen de
criză social-politică, din istoria Ţării Româneşti.36
Mai întâi ca nici măcar în această perioadă nu se explică un fenomen de criză social-
politică din Ţara Românească, printr-o raportare la interdependenţele cu fenomenele specifice 37
din anumite zone ale Europei de Răsărit şi de Sud-Est 38. Se porneşte de le efectele unui sistem-
fiscalitatea excesivă a domniei lui Matei Basarab- şi nu de la prezentarea coordonatelor politice
şi social-economice ale acesteia. Apoi, la fel de semnificativ autorul consideră mişcarea din
1655 ca „cea mai importantă mişcare de mase din întreaga perioadă medievală, de la sud de
Carpaţi.”39Studiul monografic elaborat de Lidia şi L.Demeny, N.Stoicescu, nu doar că este luat
în discuţie, dar este deseori citat tocmai pentru a dovedi „caracterul popular” al acestei mişcări
social-politice. Foarte important este faptul că acestui medievist consacrat i-a „scăpat” şi o parte
a istoriografiei respectivei probleme.40 O reflecţie impune şi realitate că studiul apărut în 1968
reprezintă pentru C.Rezachevici un element important în construcţia propriului demers
istoriografic! De remarcat şi o anumită diferenţiere între studiul domnului C.Rezachevici apărut
în 1996 şi concluziile din tratatul de istorie scos sub egida Academiei. Astfel, în volumul apărut
în 2003 nu se face nicio referire la „caracterul popular” al răscoalei seimenilor şi dorobanţilor. În
34
Ibidem,p.86.
35
“Ca în cazul tuturor răscoalelor, cauzele generale ale celor din 1653-1655 rezidă în situaţia grea a populaţiei, din
rândul căreia se recrutau şi slujitorii….domnia lui Matei Basarab, bine întâmpinat iniţial de ţară, s-a caracterizat
printr-o înăsprire a politicii de impunere fiscală, printr-o necruţătoare reprimare a tendinţelor de revoltă ale maselor,
inclusive ale slujitorilor, înainte de 1653, printr-o neobosită urmărire a fugarilor din pricina birului şi a
dărilor”(ibidem, p.86).
36
Ibidem, p.86-98.
37
Acest lucru a fost mai degrabă început de istoriografia de dinainte de 1945, a se vedea N.Iorga, Monarhii,p.166-
180 , şi mai ales Gh.I.Brătianu,op.cit.,p.49-60. Autorii studiului din 1968 consideră că răscoala din 1655 din Ţara
Românească diferă de cele din Occidentul European, pentru că aici „răscoala înainta dinspre oraşe spre sate”!
38
Din acest punct de vedere o sursă de plecare ar fi Daniel Chirot(coordinator),Originile înapoierii în Europa
deEst.Economie şi politică din evul mediu până la începutul secolului al XX-lea, Traducere Victor Rizescu,
Bucureşti, 2004.
39
C.Rezachevici,art.cit., p.95.
40
De remarcat că autorul studiului publicat în “S.M.I.M.”, nici măcar nu a consultat lucrările istoricilor care au
emanate unele dintre cele mai valoroase observaţii legate de “răscoala seimenilor şi dorobanţilor”, adică ale lui
Brătianu şi Boldur, mai ales dacă ţinem cont că aceste observaţii veneau să aducă o nouă abordare a problemei.
mod veridic acceptă primordialitatea seimenilor şi dorobanţilor în evoluţia evenimentelor,
amintindu-se asocierea la răscoală a multor orăşeni şi ţărani!
Se poate aprecia că abordarea lui C. Rezachevici se apropie, într-o anumită măsură, de
cea a lui Nicolae Stoicescu. Totuşi, considerăm că cele mai valoroase interpretări ale
fenomenului le datorăm istoricilor Gh.I.Brătianu şi Al. I. Boldur.
Revolta slujitorilor din 1655 a fost abordată tangenţial şi de istoricul Charles Tilly în
lucrarea de sinteză-prea sintetizată am considera- ce tratează revoluţiile europene(1492-1992).
Cercetătorul american acordă câteva rânduri şi temei care ne interesează pe noi, dar aprecierile
sale sunt compromise de înţelegerea eronată a evenimentelor. Charles Tilly scrie despre răscoala
ţăranilor, la care s-au asociat seimenii(sic!), iar cei care i-au jefuit şi ucis pe boieri au fost
ţăranii. Avem clar o dovadă a consecinţelor abordării tendenţioase a istoricilor „democraţiei
populare” în planul cunoaşterii fenomenlor de istorie social-politică şi economică de către
istoriografia străină. Importantă este însă integrarea acestei mişcări, de către cerecetătorul de
peste ocean, în categoria revoluţiilor .41 Totuşi, dacă ar fi să ne raportăm la ultimul punct de
vedere, şi anume că răscoala a izbucnit în contextul unei crize a imperiului Otoman, este bine de
subliniat că, într-adevăr, mişcarea slujitorilor a izbucnit tocmai într-o perioadă de criză, dar nu
trebuie legată de cea a Imperiului Otoman, ci de cea a Ţării Româneşti, deschisă de bătălia de la
Finta şi perpetuată de boala domnitorului şi de schimbarea de domnie, odată cu moartea lui
Matei Basarab. La fel de adevărat este că revolta slujitorilor din Ţara Românească trebuie
explicată şi înţeleasă într-un context politic internaţional mai larg.

41
Charles Tilly, Revoluţii europene(1492-1992), Traducere din limba engleză de Victor
Cherota,Bucureşti,Polirom,2002. Iată textual conceptia istoricului American”Revolta ţăranilor valahi din 1655 a
avut o importanţă mai mare decât era normal, şi aceasta din trei motive:a coincis cu o criză financiară şi politică
majoră în interiorul regimului otoman…Răscoala i-a unit pe mercenarii seimeni pe care imperiul încera să-i
disperseze şi pe ţăranii care i-au ucis şi jefuit pe boierii ce percepeau impozitele în regiune….Domnitorul valah a
cerut ajutorul trupelor străine(transilvane) pentru a înfrânge răscoala. Astfel, printr-un efect de ricoşeu, revolta
ţăranilor şi împotriva boierilor a avut implicaţii naţionale şi internaţionale”, p.107.