Bârfa şi calomnia ca arme ale laşităţii Conferinta de la Herculane - 2003

Deoarece în ultima vreme bârfa şi calomnia au luat o amploare fără precedent, considerăm că
este necesar să vă prezentăm, în cadrul acestei conferinţe, unele aspecte pe care trebuie să le
cunoaşteţi cu privire la bârfă şi calomnie.

De bună seamă că unora li se va părea ciudat să vorbim despre „arme” când ne ocupăm de
laşitate; laşitatea fiind o stare de pasivitate, am putea spune voită, laşul fiind omul unei
neîncetate şi, deseori, josnice cedări. S-ar putea obiecta că el nu este în stare să se folosească
de arme, căci de aşa ceva, mulţi îşi imaginează, că se slujesc numai cei care sunt gata de luptă.

Este adevărat că laşul, ori nu se supără deloc, ori face aceasta numai şi numai atunci când el
este pe deplin încredinţat că se află cu totul la adăpost de orice neplăcere. Însă, oricum ar fi
cazul, caracteristica principală a laşităţii este şi rămâne tot o neruşinată şi umilitoare stare de
cedare. În ceea ce priveşte atacul el este în aşa fel realizat încât denotă, şi mai mult, laşitatea
individului în cauză; este hoţesc, este cel mai adesea realizat pe furiş.

Armele obişnuite ale laşului sunt bârfa, aluziile răutăcioase şi anonimatul.

Între calomnie şi bârfă există deosebiri, căci deşi amândouă au cam acelaşi fond sufletesc care
este comun – minciuna – felul lor de propagare este diferit. Calomnia se practică cel mai
adesea pe faţă, pe când bârfa se realizează cel mai adesea pe ascuns. Uneori sunt unii oameni
amorali şi mari neruşinaţi care le întrebuinţează pe amândouă, potrivit cu împrejurările.

Este uşor de înţeles de ce laşul se slujeşte de bârfă. Lipsindu-i îndrăzneala care este necesitată
de practica calomniei, el nu poate face decât să bârfească, adică să-şi strecoare hoţeşte
minciunile infame privitoare la o anumită persoană. Prin aceasta el îşi satisface invidia care îi
roade cel mai adesea sufletul iar, în acelaşi timp, el se află la adăpost de atacul celui bârfit,
căci dacă acela i-ar cere cumva socoteală, el, bârfitorul, ar recurge imediat la tăgadă şi ar nega
că a făcut vreodată aceasta.

Bârfitorii sunt mai numeroşi decât calomniatorii, căci laşii sunt cu mult mai mulţi decât
cinicii. Motivele care îi împing pe cei laşi la bârfă sunt multe. Deşi laşul este lipsit de
sentimentul demnităţii, umilinţa la care el s-ar expune sau pe care el o suportă de bună voie,
nu se poate să nu-i amărască întrucâtva sufletul lui meschin. Efectul acestei amărăciuni se
răsfrânge atunci asupra celor cu sentimentul demnităţii, care pe nimeni nu-i lasă să-i calce în
picioare.

Pe laş îl doare când vede cum un altul este respectat, pe când el este umilit şi dispreţuit. De
aici apare la el un sentiment de invidie pregnantă împotriva acelora pe care îi simte că nu sunt
croiţi întocmai ca el, din stofa mizerabilă a slugărniciei.

Invidia este cauza principală a bârfei. Atunci când cei laşi văd că unul din categoria lor socială
valorează mai mult decât ei, sunt într-un anume mod straniu umiliţi, fiindcă ei ştiu că
niciodată ei nu vor putea ieşi din obscuritatea pe care o merită, pe drept, şi în care, cel mai
adesea, ei îşi târăsc zilele. Faptul că un alt om care a ocupat aceiaşi poziţie socială la fel cu a
lor începe să se ridice deasupra lor îi revoltă foarte tare. Şi cum, cel mai adesea, ei sunt nişte
laşi, „revolta” lor se manifestă sub forma bârfei împotriva celui care s-a relevat ca fiind un om
de valoare sau chiar de o mare valoare spirituală.
Cel mai adesea bârfitorii realizează trei categorii de acţiuni:

1.Plăsmuirea minciunilor.

2.Răspândirea lor hoţească.

3.Întreţinerea lor mizerabilă şi sistematică.

În ceea ce priveşte plăsmuirea, sufletul laşilor este destul de „inventiv”, cel mai adesea fiind
nişte oameni lipsiţi de scrupule. Bârfitorii nu se dau în lături de la cele mai gogonate defăimări
la adresa cuiva. Dacă sunt suficienţi de dibaci, ei vor căuta ca toate bârfele lor să pară cât mai
verosimile pentru a fi mai uşor crezute. Iar pentru aceasta ei vor exagera în rău unele însuşiri
ale bârfitului pentru a le înfăţişa apoi sub forma unor cumplite cusururi. Astfel, de exemplu,
dacă un om, având în vedere falsitatea altor oameni, este mai circumspect şi, deci, mai puţin
încrezător în orişicine, numaidecât laşii cei bârfitori vor scorni zvonul că el suferă de mania
persecuţiei. Dacă un alt om dă dovadă de ceva mai multă exactitate şi, în anumite domenii, nu
lucrează grăbit şi superficial, colegii lui cei laşi vor spune că el este foarte moale. Când vreun
om nu-şi expune viaţa în spectacol, atunci îi atribuie cine ştie ce vicii îngrozitoare şi astfel,
aproape pentru fiecare om, ei găsesc câte ceva compromiţător.

Odată minciuna plăsmuită, urmează a doua fază interesantă pentru ei şi anume răspândirea sau
colportarea acelei minciuni.

După cum am spus deja, mijlocul de a proceda al laşului va fi aproape întotdeauna hoţia, adică
el va acţiona pe ascuns. Să luăm de exemplu un loc de muncă oarecare. Când mişeii cei laşi de
acolo îşi propun să compromită pe un coleg de-al lor care, într-un anume mod, îi „întunecă”
prin valoarea lor reală personală, atunci ei plăzmuiesc o mizerabilă calomnie, sau chiar mai
multe, pe socoteala lui şi apoi fiecare, în grupul său de cunoscuţi – sau dacă sunt yoghini,
chiar prin ashramuri sau prin case particulare – o colportează tainic, de multe ori spunând-o cu
un aer fals, plin de compătimire la adresa bârfitului. Iar acesta, chiar dacă ar vrea să ştie tot
ceea ce s-a minţit pe socoteala lui adesea nu poate afla nimic în mod direct, fiindcă laşul
totdeauna caută să ascundă pentru a se sustrage astfel de la orice răspundere.

A treia problemă care îi preocupă pe bârfitori este întreţinerea bârfei. Ei ştiu că un zvon
răutăcios, chiar lipsit de o fundamentare reală, face la început un oareare zgomot însă apoi
dispare. Tocmai de aceea atunci ei au grijă să-l întreţină răspândindu-l din nou şi, de cele mai
multe ori, sub o altă formă, însă cel mai adesea păstrând cam acelaşi fond urât şi foarte
copromiţător.

Faptul regretabil este că bârfa nu se practică numai între străini ci chiar şi printre persoane
care se înrudesc. Ea se observă la fel de des chiar şi printre acestea. Cauza ei în acest caz este
tot invidia. Atunci, ruda cea mai bine situată sau cea mai capabilă va fi întotdeauna obiectul
invidiei şi chiar al bârfei rudelor celorlalte. De multe ori este de ajuns să nu te amesteci deloc
cu ele pentru a le aţâţa imediat împotriva ta şi a le face să clevetească.

Este ceva rar ca oamenii superiori, spirituali, să o ducă bine cu toate rudele. Neavând nimic
sufletesc în comun cu ele, ei nu pot suporta cercul lor strâmt. Se exclud, prin urmare, mai ales
atunci, şi-şi aleg un alt mediu care este mult mai potrivit cu mentalitatea lor superioară. Aşa
ceva însă rudele nu i-o iartă şi atunci ele se răzbună bârfindu-l, scornind fel şi fel de minciuni
sau răspândind despre el multe zvonuri calomnioase. Venind din partea lor, toate acestea sunt
mai uşor crezute decât dacă ar veni de la nişte străini, fiindcă mulţi cred, în mod greşit, că
rudele sunt mai în măsură să fie bine informate, deoarece ele au avut ocazia să-l cunoască mai
îndeaproape pe respectivul om. Ele abuzează atunci de aceasta, plăsmuind şi strecurând pe
seama omului respectiv fel şi fel de minciuni mizerabile. Tocmai de aceea cei mai mulţi
oameni inteligenţi şi evoluaţi spiritual sunt nişte izolaţi în mijlocul rudelor lor. Iar când ei sunt,
în anumite situaţii, strâmtoraţi, rudele se mărginesc doar la a le da sfaturi, altceva nimic.
Rareori se întâmplă ca ele să le recunoască în vreun fel valoarea.

Tocmai de aceea este foarte necesar să fim foarte circumspecţi atunci când luăm informaţii
despre cineva de la rudele lui. Nu trebuie să cădem în greşeala de a le crede pe toate orbeşte
pentru motivul că ele ar fi fost în măsură a-l cunoaşte mai bine pe acel om. Informaţiile lor
atunci sunt mai mult interesate decât interesante.

Să vedem acum ce atitudine este cel mai bine să ia omul superior, spiritualizat, faţă de rudele
lui bârfitoare. Cea mai inteligentă atitudine atunci este starea de detaşare suverană. Un
asemenea om nu trebuie niciodată a face greşeala de a se coborâ la nivelul lor, de a se bălăci în
mocirla cumplită în care trăiesc. Într-o asemenea situaţie, un asemenea om, trebuie să le lase
pe astfel de rude să-şi continue mai departe „opera” lor mizerabilă, folosindu-se de fel şi fel de
minciuni calomnioase, care, aşa cum am văzut, sunt armele obişnuite ale celor mici la suflet,
neputincioşi, şi în timp ce el va urmări să se înalţe în ochii contemporanilor lui, care sunt
capabili să-l aprecieze, şi va urmări de asemenea să se înalţe către Dumnezeu, ele vor vegeta
mai departe într-un mediu mizerabil, ordinar, pierzându-şi timpul cu o mulţime de minciuni şi
cu mici infamii.

Ceea ce se petrece din punct de vedere al bârfei în anumite grupuri sociale din oraşele mari, se
întâmplă şi în oraşele mici, însă, din cauza numărului restrâns al locuitorilor, bârfa împotriva
cuiva se răspândeşte atunci în tot oraşul sau orăşelul.

În provincie, ca şi printre yoghini, mobilul bârfei este tot invidia. De regulă provincialii bârfiţi
sunt mai bine situaţi decât ceilalţi oameni sau sunt naturi indiferente şi inteligente, care sunt
mai presus decât mediul social înconjurător. Ei bine, faptul că ei nu se prea amestecă cu
ceilalţi îi jigneşte pe aceştia şi poate că pe unii chiar îi umileşte într-un anume mod. De aceea
ei vor căuta să-şi descarce necazul pe care o generează atitudinea acestora, prin bârfe. Fiind
laşi, ei nu vor îndrăzi atunci să recurgă şi la calomnie.

În anumite situaţii, sunt calomnii şi bârfe care nu pot fi înlăturate prin nimic de către victima
lor. O astfel de cauză a bârfei este interesul. Nu mai este nevoie să demonstrez pentru ce
anume. O cauză foarte răspândită este ciuda sau necazul pe cineva, împotriva căruia, din
pricina laşităţii, bârfitorul nu poate să-şi manifeste ura pe faţă. În prezenţa acelei persoane el
rămâne aproape totdeauna cu botul pe labe, chiar suferă dojeni şi reproşuri binemeritate, fără a
îndrăzni cumva să crâcnească. De aceea el va căuta, la scurt timp după aceea, să-şi verse
focul, bârfind pe cel care i-a administrat o lecţie de viaţă sau mai multe care erau chiar
binemeritate.

De multe ori se poate ghici că s-a petrecut un incident între două persoane numai după felul în
care una începe să o bârfească după aceea pe cealaltă.

Aşa cum am spus, bârfa este de cele mai multe ori nedespărţită de laşitate. Cel mai adesea nu
se întâlneşte un laş care să nu fie şi un bârfitor. Acest fapt este explicabil, căci în sufletul
laşului este cu neputinţă să nu clocească o stare mizerabilă de duşmănie împotriva celor care îi
impun respect, teamă ori invidie şi mai ales împotriva acelora care îl pun în umbră. Şi cum el,
cel mai adesea, fuge de atacul făţiş, va recurge în schimb la atacul pe furiş, sperând prin
aceasta să fie totdeauna la adăpost de pedeapsă. Însă cel mai adesea acest calcul al lui este
greşit.

Caracteristica de căpetenie a bârfei, în ceea ce priveşte modalitate ei de realizare, este că ea

totdeauna se practică prin viu grai; altfel nici că s-ar putea. Interesul bârfitorului este ca el să
rămână ascuns. De aceea el se mărgineşte la a strecura, chiar pe şoptite dacă se poate,
insinuările lui calomnioase. Ştiind că cele scrise rămân, el nu face imprudenţa să se expună a
fi demascat prin propriile lui scrisori. El ştie că, în celălalt caz, el are totdeauna o portiţă de
scăpare, şi anume tăgăduirea vehementă a infamiilor pe care el le-a debitat hoţeşte.

Aceasta este o altă deosebire între calomnie şi bârfă. Cea dintâi, calomnia, se practică foarte
des şi prin scris - de exemplu, calomniile care apar în ziare; cea de-a doua, bârfa, niciodată,
căci laşitatea şi atacul făţiş sunt cel mai adesea două noţiuni care se exclud.

Dacă este să fie judecată după efectul produs, bârfa este mult mai vătămătoare decât calomnia.
Calomnia fiind spusă cu glas tare sau scrisă poate fi mai uşor spulberată de către cel care se
află în cauză, pe când bârfa nu este la fel. Cel care este înzestrat cu intuiţie psihologică, atunci
când se introduce într-un mediu social în care el tocmai a fost bârfit, simte intuitiv aceasta,
însă ce anume s-a spus pe seama lui şi cine anume l-a bârfit nu poate să afle întotdeauna. De
asemenea el nu poate afla de îndată cine anume a fost plăsmuitorul şi transmiţătorul bârfei. Şi
atunci se poate întâmpla că, până el ajunge să se documenteze şi să se apere, bârfa ce a fost
răspândită despre el poate să-şi fi produs deja efectul nociv.

În afară de aceasta pe calomniatorul ordinar şi îndrăzneţ îl poţi târâ la bara justiţiei. Bârfitorul
însă alunecă printre degete căci cel mai adesea îţi lipseşte dovada materială a infamiei lui.
Pentru aceste motive, rar vei găsi intriganţi care să se folosească de calomnie, ci mai cu seamă
de bârfă.

Atunci când devenim yoghini, mulţi dintre noi renunţăm la anumite vicii cum ar fi: băutura,
drogurile, imoralitatea, etc. şi începem să ne petrecem timpul cu noii noştri prieteni, vorbind
despre calea spirituală, despre existenţele noastre şi despre tot ceea ce se mai petrece în
general; lucruri inofensive, la prima vedere, sau cel puţin aşa credem noi. Dar de multe ori
spusele noastre sunt pline de judecăţi mincinoase şi bârfe care sunt atunci rostite de noi într-un
mod elegant şi în spatele unui zâmbet fals spiritual.

Ştiind toate acestea, merită să ne amintim ce se spune în Biblie despre bârfă. Astfel, în Levitic
19.16 găsim scris: „Să nu umbli niciodată cu bârfe în mijlocul poporului tău.” Iar în Psalmul
101.5 se spune: „Pe cel ce cleveteşte în ascuns pe aproapele său, îl voi nimici.”

Iată deci că Dumnezeu pune bârfa alături de necredinţa, invidia, crima sau ura faţă de
Dumnezeu. În plus ni se spune că „cei care practică aceste păcate merită moartea.” – Romani
1.28-32; 6.21-23; şi 7.5.

O definiţie a bârfei este aceasta: a vorbi urât sau într-un mod exagerat despre cineva, în
absenţă, astfel încât discuţia respectivă nu conduce la rezolvarea problemei respectivei
persoane. În Biblie, în textul lui Matei 18.15 se spune: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva
ta, du-te şi mustră-l între tine şi el, singuri. Dacă el te ascultă, ai câştigat astfel pe fratele tău,
dar dacă atunci el nu te ascultă, mai ia cu tine pe unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă a ta
să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.”

Şi acest text se poate spune că Dumnezeu l-a pus în Biblie fiindcă El ştie cât de slabi suntem
noi oamenii şi că, de asemenea, noi avem nevoie de o înţeleaptă ghidare.

Dacă uneori suntem ofensaţi de greşelile cuiva, trebuie atunci să mergem la acea persoană şi
să-i spunem, şi la nimeni altul. Să dăm aici un exemplu. Dacă cineva cade în păcat, cu ce-l va
ajuta faptul că tu spui şi altora faptul acesta? Ce pot ei atunci să facă? Ideal este să-l ajutăm
numai pe cel ce a păcătuit, ca să fie astfel readus pe calea cea bună. Iar dacă nu ascultă, atunci
utilizează ce-a de-a doua metodă biblică.

Să nu uităm cuvântul biblic din Galateni 6.1: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată într-
o greşeală, voi care sunteţi plini de iubire să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine
însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.”

În multe situaţii bârfa este deghizată într-un aşa zis sfat. Este drept că nu este nimic rău atunci
când te adresezi unui adevărat sfătuitor pentru ca să-ţi ofere un sfat înţelept dacă acesta este o
persoană matură din punct de vedere spiritual, care te poate ajuta să iei deciziile care sunt
stringent necesare în situaţia ta. Din păcate însă, majoritatea oamenilor la care ne ducem cu
programele noastre, nu sunt sfătuitori, căci de cele mai multe ori noi nu găsim la ei soluţii
înţelepte şi adecvate la problemele noastre. De obicei noi dorim un ascultător care trebuie să
ne dea dreptate. Se pare că atâta vreme cât noi putem avea unii oameni de partea noastră, nu
ne pasă câtă dezbinare producem şi nici cât rău facem celor care ne aud şi celor despre care
vorbim.

În această direcţie merită să ne amintim un alt citat din Biblie: „Şapte lucruri urăşte Domnul
Dumnezeul tău; acestea îi sunt urâte: ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge
nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău, martorul
mincinos şi cel ce prin bârfă stârneşte certuri între fraţi.” – Proverbe 6.16-19.

Mulţi dintre noi, datorită ignoranţei, cred că a asculta nu este chiar atâta de nociv cum este a
răspândi bârfa. Dar nu este deloc aşa. În această direcţie Dumnezeu spune în Biblie: „Cel rău
ascultă cu luare aminte la buza nelegiuită şi mincinosul pleacă urechea la limba nimicitoare.”
– Proverbe 17.4.

În textul lui Samuel 24.9 David îl întreabă pe Saul: „De ce oare asculţi tu de vorbele
oamenilor care zic: David îţi vrea răul?” De ce oare ascultăm şi noi la cei care bârfesc? De ce
suntem mereu gata să credem tot ceea ce poate fi mai rău? Biblia însă spune: „Dragostea
nădăjduieşte totul.” – Corinteni 13.7.

De ce oare nu le spunem celor care incită la clevetire în mod abil, dar ferm: Îmi pare rău, dar
tu eşti mizerabil, şi-mi spui ceva ce eu nu cred că trebuie să ascult. Ar trebui mai bine să
vorbeşti despre aceasta cu Dumnezeu sau cu cei implicaţi în ceea ce-mi spui, dar nu cu mine.

Biblia ne avertizează că nu este bine să ne asociem cu bârfitorii: „Cine umblă cu bârfe dă

astfel pe faţă lucruri rele care sunt ascultate. Şi cu cel care nu-şi poate ţine gura şi bârfeşte să
nu te amesteci.” – Proverbe 20.19.

Tot în Biblie apostolul Matei spune: „Vă spun că în ziua Judecăţii de Apoi oamenii vor da
socoteală de orice bârfă şi de fiecare cuvânt nefolositor pe care îl vor rosti.” – Matei 12.36.

La fiecare cuvânt rostit noi facem o alegere; alegem între a-l binecuvânta aşa cum se cuvine
pe Dumnezeu Tatăl, ori a produce o întristare călcând cuvântul Său: „Nici un cuvânt stricat,
ori rău, să nu iasă de la tine din gură, ci unul bun, după zidire, după cum este nevoie, să de-a
har celor care-l aud.” – Efeseni 4.29.

Controlul limbii este o adevărată emblemă a yoghinului avansat.

Tot în Biblie, Iacov ne spune: „Dacă crede cineva că el este religios şi nu-şi înfrânează limba,
atunci îşi înşeală inima, iar religiozitatea unui astfel de om este zadarnică.” –1.26.

Din cele prezentate mai sus, cât şi din textele biblice pe care deja le-am enunţat, apare foarte
clar pentru noi că, în realitate, bârfa este una dintre instrumentele satanei. Trebuie tocmai de
aceea să ne oprim şi să decidem acum, în inima noastră, că niciodată nu vom mai asculta, nu
vom mai răspândi bârfa şi aceasta o vom putea face mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu, a
Atotputernicului nostru Creator.

Prin urmare cuvintele rele, printre care sunt incluse bârfa şi calomnia, au un potenţial atât de
dăunător încât un avertisment împotriva abuzului lor apare chiar printre Cele zece porunci. A
noua poruncă spune: „Să nu mărturiseşti niciodată strâmb împotriva aproapelui tău.” –Exod
20.13.

Conform, de asemenea, tradiţiei iudice această poruncă înseamnă că este greşit să vorbeşti de
rău o altă persoană, chiar dacă ceea ce spui ar fi adevărat, cu excepţia situaţiilor când este
important pentru persoana cu care vorbeşti să audă informaţia.

O binecunoscută povestire cu tâlc care aparţine tradiţiei ebraice vorbeşte despre un evreu care
umbla prin comunitate şi îl vorbea de rău şi chiar îl bârfea sau calomnia pe rabinul acesteia.
După o perioadă de timp omul şi-a dat seama de greşeala sa, a regretat că l-a vorbit de rău pe
rabin, şi i s-a înfăţişat pentru a-i cere iertare. Omul respectiv s-a arătat foarte mâhnit pentru
ceea ce făcuse rău şi era dispus să facă aproape orice pentru a primi, în felul acesta, iertarea
rabinului. Rabinul i-a spus atunci că primul pas în a îndrepta ceea ce greşise este să ia trei
perne mari pline cu pene şi puf şi apoi să le desfacă şi să lase vântul să ia penele pentru a le
răspândi apoi pretutindeni.

Omul a ascultat şi a realizat întrutotul instrucţiunile rabinului şi apoi s-a întors la el şi l-a
înştiinţat că i-a îndeplinit cererea. Atunci rabinul i-a spus: ,,Acum eşti gata pentru cel de-al
doilea pas pe calea corectării a ceea ce ai făcut rău. Du-te, te rog, şi adună, una câte una, toate
penele.”

După câtva timp omul în cauză s-a întors şi a spus că a realizat că este imposibil să reuşească
aceasta. Atunci rabinul i-a spus: „Deşi s-ar putea ca tu să regreţi sincer şi să vrei într-adevăr să
repari tot răul pe care l-ai făcut, iată că este la fel de imposibil să-l repari, cum îţi este
imposibil să aduni la loc toate penele din perne.”

După cum ne arată şi această poveste bârfa cauzează adeseori celui care este bârfit daune
aproape ireversibile.

La evrei, deloc întâmplător, cuvântul ebraic pentru bârfitor corespunde cuvântului pentru
vânzător ambulant. Şi acesta, la fel cum un vânzător ambulant merge din casă în casă,
cumpărând de la unul şi vânzând altuia, oarecum tot la fel face şi el atunci când bârfeşte.
Bârfitorul are, am putea spune, o mentalitate de vânzător ambulant. Când dăm cuiva
informaţii intime, tendenţioase sau rele despre o a treia persoană, ne aşteptăm aproape imediat
ca persoana cu care vorbim să ne dea, la rândul ei, tot spontan, informaţii intime, tendenţioase
sau rele despre persoana care se vorbeşte sau eventual despre altcineva. În felul acesta se face
un schimb murdar de informaţii intime tendenţioase şi rele.

De obicei, atunci când ne gândim la etică, gândim în termenii acţiunilor oamenilor faţă de
ceilalţi şi dacă aceste acţiuni sunt corecte sau nu. Totuşi etica iudaică se ocupă şi de felul cum
oamenii comunică unii cu alţii. Cuvintele, în viziunea acestei tradiţii, pot avea efecte foarte
puternice. Dacă sunt folosite într-un mod binefăcător pot alina, pot încuraja sau chiar pot
binecuvânta o fiinţă umană, declanşând anumite fenomene de rezonanţă, în funcţie de
noţiunile care sunt integrate în cuvintele respective. Pe de altă parte, când sunt folosite în mod
rău, ele pot distruge prieteniile, familia, reputaţia sau chiar mijloacele de subzistenţă.

De aceea, data viitoare când vorbiţi sau aveţi tendinţa să începeţi să-i vorbiţi pe alţii de rău
luaţi în consideraţie una dintre maximele unui gânditor ebraic şi anume Israel Salander, care a
trăit între 1810-1883. El era un mare moralist evreu şi un învăţător ebraic. Rabinul Salander
spunea că, de obicei, noi ne confundăm priorităţile: „În mod normal, noi ne preocupăm cel
mai adesea de bunăstarea noastră materială şi de sufletul vecinului. Eu însă vă sfătuiesc să ne
preocupăm mai bine de bunăstarea materială a vecinului şi apoi de propriile noastre suflete.”

Iată acum o glumă despre bârfă: Bârfa este singurul zgomot care se propagă chiar mai repede
decât sunetul.

În lumina a ceea ce v-am expus până aici, merită să trageţi unele concluzii şi, atunci când
unele fiinţe umane vin la dvs. şi au tendinţa să bârfească sau să îi calomnieze pe ceilalţi,
merită să le daţi următorul sfat: Ştim că trebuie să-ţi mărturiseşti păcatele dar, crede-mă, n-ai
nici o obligaţie să le mărturiseşti şi pe ale altora.

Dincolo de aceasta, am observat că cea mai bun modalitate spontană de a afla cu uşurinţă ceva
despre caracterul unui om este să întrebi ceva despre altul. În felul acesta poţi să te edifici
foarte uşor asupra caracterului acelui om cu care vorbeşti.

Mai adaug doar un anume aspect pe care nu-l comentez. El aparţine gânditorului genial Blaise
Pascal. El spunea: „Dacă toţi oamenii din lume ar şti exact tot ceea ce spun ceilalţi despre ei,
atunci n-ar mai exista în lume nici măcar 4 prieteni.”

În ceea ce priveşte oamenii care se află la cursurile de yoga, aici puteţi observa cu uşurinţă că
minţile ilustre discută idei geniale, spirituale, elevate, inteligente; minţile medii discută
evenimente, iar minţile reduse discută şi–i bârfesc pe alţii. Ştiind toate acestea merită să nu
uitaţi că, întotdeauna, prietenul tău are un prieten, iar acel prieten al prietenului tău are şi el un
prieten, aşa că cel mai bine e să fii cât mai discret.

Un om de spirit spunea la un moment dat că: „Limba bârfitorului ucide trei dintr-o lovitură; în
primul rând pe cel care bârfeşte, apoi pe cel care ascultă şi după aceea pe cel despre care se
vorbeşte.”
Aşa cum puteţi observa uneori în jurul dvs., unii nu vor să spună nimic rău despre cei morţi,
dar nici nu spun nimic bun despre cei vii.

Conversaţia inteligentă şi binefăcătoare este un exerciţiu minunat al minţii. Bârfa, în schimb,

este un exerciţiu mizerabil al limbii. Nu uitaţi deci că tot ceea ce intră prin vorbe rele pe o
ureche şi iese apoi peste gard sau în discuţiile pe care le realizaţi pe la colţuri este numai şi
numai bârfă.

În continuare vă voi prezenta unele citate şi maxime cu privire la bârfă şi calomnie. Iată ce se
spune în această direcţie în folclor:

„Nu toate femeile repetă zvonuri şi bârfe; unele le creează.”

„Tuturor ne place să auzim adevărul, dar mai ales despre alţii.”

„Datorită bârfei o limbă de 10 cm ucide un om de 2 m.”

„Cel care adeseori seamănă buruieni, să nu se aştepte niciodată că o să culeagă după aceea
trandafiri.”

Noul Testament, Prima scrisoare către Timotei: „Totodată să nu uitaţi că unele femei se
deprind să umble fără nici o treabă din casă în casă. Şi atunci ele nu numai că sunt leneşe, dar
totodată ele sunt şi limbute iscoditoare şi vorbesc ce nu trebuie să fie vorbit.”

Vechiul Testament, Proverbe: „Acela care nu pomeneşte despre o mică greşeală a altuia caută
fără îndoială dragostea, dar acela care o menţinonează mereu în discuţiile cu ceilalţi, aduce
dezbinare între prieteni.”

Whiliam Cooper: „Acela care este avid să caute bârfe şi calomnii, poate să fie sigur că astfel
aude <trompeta> care vesteşte ceartă şi scandal.”

Marele poet Ovidiu spune. „Chiar dacă tu nu şti, de multe ori tu poţi fi subiectul bârfelor de
tot felul care circulă în tot oraşul.”

Genialul William Shakespeare spune: „Şoaptele mizerabile şi înveninate se răspândesc

totdeauna cu mare repeziciune.”

Marele poet Virgiliu spune: „Bârfa cea mizerabilă, pe care aproape nici un alt om rău nu o
poate întrece, capătă dimensiuni cu atât mai mari cu cât <călătoreşte> pe la mai mulţi
oameni.”

Tot William Shakespeare spune: „Nu există virtute care să nu reprezinte subiectul unei
calomnii.”

Un proverb chinezesc străvechi spune: „Zeflemeaua, sarcasmul şi ironia reprezintă „armele”

calomniei.”
Pierre Dailler spune: „Calomnia provine în special din două surse importante: pe de o parte ea
are la bază anumite interese, iar pe de altă parte, ea este şi rezultatul unei josnice vanităţi.”

Casimir Delavigne spune: „Cu cât o calomnie este mai greu de crezut, cu atât mai mult ea va
fi imediat reţinută de cei proşti şi slabi la minte.”

William Shakespeare: „Chiar dacă ai fi cast precum este gheaţa şi pur precum este zăpada, să
ştii că tot nu ai putea scăpa de calomnie.”

Pelopida spune: „Oamenii îi calomniază aproape totdeauna pe cei care sunt mai buni decât ei.”

Jean Cocteau spune: „Calomnia este o afirmaţie falsă care prinde totuşi rădăcini în cel care are
un caracter slab sau care este rău intenţionat.”

Charles de Fregne spune: „Calomnia ar trebui să fie pedepsită mult mai aspru decât furtul
deoarece ea reprezintă o adevărată plagă a societăţii civile. Este mult mai dificil să te aperi de
cineva care te bârfeşte sau te calomniază, decât să te aperi de un hoţ.”

Francisc Bacon spune: „Nu ignoraţi niciodată răul pe care îl poate produce calomnia. Eu
însumi cunosc persoane dintre cele mai oneste şi mai bune a căror viaţă a fost practic distrusă
de acuzaţiile calomnioase care le-au fost aduse.”

Pierre de Beaumarchais spune: „Calomnia este precum banii falşi; deşi nimeni nu doreşte ca
aceştia să existe, totuşi ei circulă fără scrupule pe piaţă.”

Un anonim spune: „A calomnia înseamnă a atribui cu o mare răutate unei persoane anumite
acţiuni vicioase, rele, pe care aceasta nici nu a avut intenţia şi nici nu s-a confruntat, de
asemenea, cu posibilitatea de a le săvârşi ea însăşi.”

Nicolas de Chanford spune: „Calomnia este precum o viespe care nu ne dă pace şi împotriva
căreia nu trebuie să facem nici o mişcare până când nu suntem siguri că o putem omorâ. În caz
contrar, ea va reveni şi ne va ataca cu o şi mai mare forţă şi înverşunare.”

Tot Nicolas de Chanford spune: „Nedreptatea nu face decât să înalţe şi mai mult sufletul care
este puternic, liber, pur şi sincer.”

Marie José de Chenier spunea: „Cel care calomniază, ia prânzul împreună cu răutatea şi
cinează cu scandalul, bârfa şi minciuna.”

Victor Hugo spunea: „Calomnia este precum fulgerul; ea ameninţă mai ales vârfurile înalte.”

Eugen Marbeau spunea: „Calomnia este un viciu straniu; dacă vrei să-l omori el va continua
să trăiască, iar dacă îl laşi în pace el va muri de la sine.”

Tot Pierre de Beaumarchais spunea: „Calomnia apare şi se manifestă într-un mod insinuant.
Mai întâi ea apare ca un tunet slab undeva în depărtare care se propagă razant cu solul,
întocmai aşa cum zboară o rândunică înaintea furtunii. Deşi atunci ea este doar precum un
murmur, calomnia îşi seamană totuşi sămânţa ei otrăvitoare în urechile şi în gurile celor care o
primesc. Apoi răul germinează, se ridică, umblă şi se răspândeşte cu o mare rapiditate.
Aproape brusc, nimeni nu ştie cum, calomnia capătă proporţii gigantice. Ea se lansează atunci
în forţă, iar vârtejurile ei sunt distrugătoare. Totul devine atunci un vuiet general, un crescendo
public, un corp comn de ură şi proscriere.”

Poetul Charles Baudelaire spune: „Răul este totdeauna săvârşit fără efort, aproape în mod
natural, de către falsitate. În schimb binele a reprezentat mereu produsul minunat al unei arte
delicate.”

Un gânditor anonim spunea: „Insinuarea este chiar mai periculoasă decât calomnia, deoarece
ea permite astfel să se manifeste imaginaţia morbidă.”

Un alt gânditor anonim spune: „Plictiseala şi telefonul sunt sursele bârfei şi ale calomniei.”

Esoteristul Fri Juo Shuon spunea: „Calomnia reprezintă o acţiune rea, deoarece persoana care
este calomniată nu se poate apăra, iar răspândirea unor zvonuri care îi sunt nefavorabile, dar în
acelaşi timp false, îi poate crea mari neajunsuri şi prejudicii. În plus, fiinţa umană are mereu
tendinţa de a exagera felul în care ea prezintă o anumită situaţie.

Din punctul de vedere al logicii simple este firesc ca omul să relateze faptele care îl surprind
sau care îl fac să sufere deoarece în acest fel el doreşte să primească sfaturi şi să se asigure de
justeţea propriilor sale trăiri şi sentimente. Însă de multe ori această expunere este exagerată,
iar cel care relatează îşi pierde imparţialitatea şi profită în acest mod, mai mult sau mai puţin
conştient, de demnitatea morală a celui căruia îi prezintă faptele, cât şi de absenţa celui pe care
îl incriminează.

Calomnia constă în răspândirea unor zvonuri inexacte şi nefavorabile despre o anumită

persoană, precum şi în interpretarea voit nefavorabilă a unor aspecte, care sunt totuşi pozitive
în ceea ce priveşte persoana respectivă, fără să se facă nici o distincţie între ceea ce este sigur,
probabil, posibil, îndoielnic, improbabil şi imposibil. În felul acesta se poate spune că, de fapt,
calomnia nu reprezintă o eroare accidentală, ci manifestarea unui viciu sistematic.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „La fel ca şi în cazul vicleniei şi al şireteniei, tendinţa predominantă
către suspiciune nu reprezintă nici ea o caracteristică firească a inteligenţei.”

Unul dintre înţelepţii sufişti afirmă: „Păziţi-vă să deveniţi suspicioşi, căci suspiciunea este
unul dintre aspectele cele mai neplăcute pe care omul îl poate exprima.”, iar îndemnul unui alt
înţelept este : „Nu faceţi anchete şi nu spionaţi! De fapt spiritul poliţienesc este solidar cu un
moralism bănuitor şi totodată coroziv care fără îndoială că exprimă trăsăturile incipiente ale
maniei persecuţiei. Atunci când apare în mod spontan, ca urmare a unei impresii juste,
suspiciunea poate fi legitimă. Însă ea nu este justificată atunci când ea devine o tendinţă
puternică sau chiar un principiu de acţiune sau simţire, deoarece atunci ea, suspiciunea, se
schimbă într-un fel de maladie a sufletului, care este incompatibilă cu virtutea şi, prin urmare,
cu starea de sănătate globală a fiinţei.

Trebuie să luăm însă în considerare faptul că suspiciunea nu este alimentată doar de iluzii
subiective şi ea se bazează, de asemenea, şi pe aparenţele de natură obiectivă, care sunt şi ele
iluzii, dar care totuşi îşi au rădăcinile în faptele reale. De fapt, deşi ignoră Legile
Sincronicităţii şi ale Paradoxului, suspiciunea pare să colaboreze, de multe ori în mod
misterios, cu aparenţele conjuncturale care iau atunci forma unor enigmatice coincidenţe, a
unor evidenţe contradictorii şi a unei realităţi care disimulează, înşelând astfel de multe ori
percepţia corectă.”
Tot Fri Juo Shuon spune: „Anumite experienţe ale vieţii ne obligă să constatăm următoarele
aspecte. Omul obişnuit îi judecă, cel mai adesea, pe ceilalţ,i după propriile sale posibilităţi
intelectuale, după interesele sale şi după trăsăturile sale de caracter. De pildă, atunci când un
om sincer îşi exprimă puterea sa, care totodată este şi varianta corectă în ceea ce priveşte un
anumit aspect, omul josnic va avea imediat tendinţa să afirme că această părere exprimă
ambiţie, vanitate sau un alt aspect rău. Această opinie survine mai ales datorită faptului că
detaşarea şi, prin urmare, obiectivitatea, lipseşte cu desăvârşire din concepţiile şi din
comportamentul omului cel rău, de o mică valoare.”

Aşa după cum afirmă înţelepţii hinduşi: ”Nu este nimic mai <sufocant> decât apropierea unei
stări spirituale elevate, de o mare josnicie sau o meschinărie concretă care nu se poate
autodepăşi.”

Esoteristul francez Cedille spunea: „A calomnia pe cineva, acuzându-l de fapte pe care el nu

le-a comis niciodată, este ca şi cum ai face un asasinat. Ori, să nu uitaţi că ceea ce se înnoadă
într-un anumit loc în Univers, nu se poate deznoda, mai târziu, decât în acelaşi loc şi în acelaşi
mod.”

Cicero spunea: „Nimic nu este atât de rapid precum este calomnia. Nimic nu se propagă mai
uşor decât aceasta. Nimic nu este mai curând crezut şi nimic nu circulă pe o arie mai întinsă
decât acuzele calomnioase.”

Filozoful Diogene spunea: „Calomnia nu reprezintă altceva decât <zgomotul> pe care îl fac
cei nebuni.”

Un gânditor anonim spunea: „Adeseori calomnia se umflă precum marea; nimeni nu ştie de
unde vine însă ea poate să provoace pagube foarte mari.”

Ceea ce este esenţial pentru calomnie este faptul de a se amuza în acest mod mizerabil pe
socoteala altuia. Pentru ea acest aspect este uşor de realizat. Calomnia foloseşte mai mereu
aceleaşi „ingrediente” pe care le combină cu abilitate şi apoi le agită din nou şi din nou sub
nasul oamenilor, ca şi cum ar vrea să-i facă să râdă. Succesul ei este cel mai adesea garantat de
ochii avizi să vadă rele, de buzele strânse din cauza sadismului, de gândurile vădit răutăcioase
sau chiar duşmănoase, apoi, în final, de râsul batjocoritor.

Unele aspecte care predomină se corelează foarte bine cu noţiunea de calomnie deoarece ele
exprimă anumite fapte particulare ale acesteia. Putem astfel să distingem:

-semnificaţia peiorativă sau, altfel spus, care are un sens depreciativ, dispreţiutor, al unui
cuvânt sau al unui joc de cuvinte;

-devalorizarea intenţionată şi fără un suport real a unor fapte sau a unor aspecte în legătură cu
o anumită persoană;

-deprecierea faptelor sau a realizărilor unei persoane care intervine atunci când devalorizarea
lor este practicată în mod sistematic;
-deprecierea extremă care survine mai ales atunci când se face comparaţie cu aspectul cel mai
negativ din categoria respectivă;

-exprimarea caustică ce provine mai ales din tendinţa exagerată de a observa numai defectele
şi tot ceea ce nu este bun, atât în ceea ce priveşte oamenii, cât şi în ceea ce priveşte obiectele;

-animozitatea, adică atitudinea ostilă faţă de o anumită persoană sau un grup de persoane;

-asprimea comportamentului;

-severitatea exagerată, care provine din manifestarea dezagreabilă a unui comportament dur,
nemilos;

-atitudinea ironică ce provine mai ales din sentimentele care au fost acumulate faţă de o
anumită persoană;

-răutatea sau ostilitatea care exprimă sentimentele negative în legătură cu o persoană sau cu un
grup de persoane;

-nesimţirea care demonstrează foarte clar lipsa de respect, brutalitatea verbală sau chiar fizică
şi gradul foarte mic de inteligenţă a persoanei care manifestă această trăsătură de caracter;

-vulgaritatea aproape constantă care apare la o minte superificială, grosieră şi un suflet imatur.

Tradiţia spirituală afirmă, deloc întâmplător, că limba, subânţelegând prin aceasta capacitatea
de a exprima prin cuvinte intenţiile, ideile şi gândurile noastre, este un organ care poate să
devină foarte periculos şi chiar devastator, prin efectele nocive care pot să apară ca urmare a
folosirii ei rele.

Pe de altă parte să nu uităm că învăţăturile creştine afirmă că vorbirea care nu este absolut
deloc inspirată de Duhul Sfânt poate deveni repede arma favorită a satanei. De aceea, în
textele creştine uneori se spune că limba este un organ prin intermediul căruia cel rău,
diavolul, îşi duce la îndeplinire multe dintre proiectele sale malefice. El se serveşte astfel, prin
intermediul limbii, de doi dintre cei mai fideli colaboratori ai săi, care sunt bârfa şi calomnia.

În lumina acestor revelaţii, bârfa reprezintă, aşa cum am arătat deja, acţiunea de a denigra şi
de a defăima pe cineva sau, cu alte cuvinte, de a proiecta către o anumită persoană aspecte
inventate, mizerabile, rele, prin intermediul cuvintelor. Bârfa este deci o armă diavolească
foarte puternică deoarece ea este capabilă să provoace răni profunde în sufletul persoanei care
este astfel vizată, pe care se vor grefa apoi sentimentele chinuitoare de ciudă şi amărăciune,
toate acestea reprezentând „patul” de tortură al demonilor prin care ei îşi realizează acţiunile
lor distrugătoare.

Calomnia constă, la modul esenţial vorbind, din afirmaţii false şi mincinoase care se referă la
faptele care îi sunt atribuite pe nedrept altei persoane şi care au scopul să distrugă reputaţia şi
onoarea sa. Calomniatorul acuză deci o altă persoană spunând minciuni şi afirmând fapte care
nu sunt deloc adevărate şi care nu se foandează pe ceva real dar care, totuşi, sunt prezentate în
această manieră. Prin însăşi natura ei, calomnia este diabolică. De altfel, nu întâmplător, Iisus
Christos a afirmat că, înainte de toate: „diavolul este tatăl minciunii şi al denigrării şi
calomnia...”
Prin urmare bârfa şi calomnia sunt în realitate nişte „instrumente” importante prin intermediul
cărora diavolul acţionează pentru a provoca neîncrederea în calea spirituală sau în tehnicile
yoga, cearta între oameni, pentru a-i dezbina şi învrăjbi pe unii împotriva altora, pentru a
creea, de cele mai multe ori, sentimente de invidie, animozitate, rivalitate, ură, duşmănie, etc.

Înţelegem acum cu uşurinţă motivul pentru care se spune, adeseori, că limba este capabilă să
„murdărească” întregul trup care, aşa după cum ştim foarte bine, reprezintă însuşi templul cel
sacru al lui Dumnezeu.

Prin urmare, trebuie să vă daţi seama că totdeauna cel care procedează astfel nu se poate
bucura de Graţia lui Dumnezeu; cu atât mai mult cel care calomniază nu poate să rămână
nepedepsit de Justiţia Divină. Cei care se lasă pradă ispitei de a bârfi şi a calomnia va trebui să
suporte, mai devreme sau mai târziu, consecinţele pedepsei divine care nu reprezintă în
realitate decât acţiunea perfect integrată a Legii universale a Karmei, căci aşa cum se afirmă şi
în Vechiul Testament: „Limba cea mincinoasă este urâtă Domnului Dumnezeu” – Proverbe
12.22. Şi de asemenea: „Spune Domnul: pe cel care, în ascuns, bârfeşte şi calomniază îl voi
pedepsi aspru.” – Psalmi 105.5.

Tot în Biblie, în Proverbe 19.9. se spune: „Martorul mincinos nu rămâne niciodată nepedepsit,
iar cel ce spune numai minciuni, până la urmă va pieri.”

Cel care calomniază exprimă aproape totdeauna, de fapt, într-un mod direct, ura şi răutatea
ascunsă care există în inima lui. Se ştie că iubirea adevărată iartă, acoperă şi nu dezvăluie
secretele sale, în timp ce răutatea şi ura inventează cu neruşinare şi răspândeşte cât mai mult
greşelile mult exagerate ale altora şi acuzaţiile rele, neadevărate, împotriva lor.

Dumnezeu, care este infinit mai bun şi răbdător, ne iubeşte necondiţionat şi ne iartă chiar şi
atunci când greşim foarte grav, mai ales dacă noi suntem atunci foarte sinceri în inima noastră
şi dorim cu adevărat să ne îndreptăm, pe când diavolul, întocmai precum servitorii care sunt
cutre şi slugarnici, bârfeşte şi acuză aproape fără încetare, cu scopul esenţial de a dezbina şi de
a distruge.

În Biblie, în Prima scrisoare sobornicească a lui Petru 3.10 se spune: „Căci cine iubeşte cu
adevărat viaţa şi vrea să aibă mai mereu zile bune, trebuie să-şi înfrâneze cât mai des limba de
rău şi buzele de la cuvintele înşelătoare.”

Prin urmare, se poate spune că acesta este unul dintre motivele importante pentru care mulţi
oameni nu pot cunoaşte pacea lăuntrică şi fericirea sufletească, cu alte cuvinte, din cauza
păcatelor pe care ei le săvârşesc prin intermediul cuvintelor care sunt adeseori rostite şi a
inimii impure pe care o au. Căci aşa cum este scris în textele timpurii ale Sfinţilor Părinţi
creştini: „Limba este fericită atunci când ea exprimă bogăţia inimii.”

Cel care bârfeşte sau calomniază provocând în acest fel multă suferinţă, demonstrează în felul
acesta, în mod implicit, că deja tenebrele i-au cuprins sufletul şi că el a devenit de fapt un
agent, care cel mai adesea este inconştient, al acţiunilor demoniace şi satanice.

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 13.3 se spune. „Cine îşi păzeşte gura, îşi păzeşze sufletul,
iar cine îşi deschide buzele mari spre a rosti minciunile şi răul, aleargă astfel spre pieirea lui.”
Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 21.23 se spune: „Cine îşi păzeşte gura şi limba de vorbe
rele sau mincinoase îşi scuteşte sufletul de multe necazuri.”

Graţia cea tainică şi Binecuvântarea lui Dumnezeu nu se revarsă niciodată din plin asupra
acelora care bârfesc şi care calomniază. Dimpotrivă, mai devreme sau mai târziu, ei vor trebui
să suporte consecinţele şi fructele amare ale acţiunilor rele. Mai mult decât atât, să nu uitaţi că,
în ciuda rugăciunilor pe care, poate, aceste persoane le adresează uneori lui Dumnezeu,
dorinţele lor nu vor fi împlinite atâta timp cât ele vor continua să se complacă în această stare
mizerabilă.

În încheierea acestei conferinţe, ofer un sfat celor care deja s-au obişnuit să bârfească şi să
calomnieze. Mai bine decât să bârfiţi sau să calomniaţi, citiţi cu atenţie cursurile pentru că mai
ales aceştia dintre voi aveţi o mare nevoie să vă îmbogăţiţi nivelul spiritual şi să depăşiţi
această stare mizerabilă în care vă complaceţi.

Prof. Yoga Gregorian Bivolaru

Herculane 2003

Top